Tema I. Populaţia romanizată din Balcani până în sec. al IX-lea.

Este evident că dispariţia politică a Imperiului Roman şi epoca marilor migraţii nu a dus la dispariţia populaţiei

romanizate din Pen-la Balcanică.

• Vatra de formare a poporului român nu s-a restrâns numai în părţile nord-dunărene şi la Dacia pontică.

• Ea a acoperit şi romanitatea orientală de la sudul Dunării, până la Adriatică. Populaţia romanizată care şi-a păstrat identitatea - pentru că multă din ea a dispărut în masa slavă mai numeroasă, a căpătat pe parcursul timpului diferite denumiri şi porecle.

• Constantin al VII-lea Porfirogenetul(905-959) numea pe vlahii balcanici "romani", deosebindu-i de "romei" - adică bizantini.

• Românii balcanici s-au numit aromâni, armâni, macedo-român, valahi, vlahi, fârşeroţi, români-epiroţi, ţinţari, istro-români, megleno-români, cuţo-vlahi, morlaci, maurovlahi, ervanitorvlahi.

• Denumirea etnică de valahi, vlahi a fost aplicată şi românilor din nordul Dunării.

• Încă spre sfârşitul primului mileniu al e.n. izvoarele bizantine scriau despre "vlahii de prin toată Bulgaria".

• Albanezii foloseau şi cuvântul vlah şi pe cel de origine turcă "coban" (cioban), cuvântul "cincari" sau "cirebiri"

• în Dalmaţia erau utilizate forme italienizate de "maurovlaca" sau morlac.

• Aromânii s-au numit dintotdeauna "romanus", rumăn, râmăn, varianta cea mai răspândită fiind armân şi arămăn.

• Revărsaţi în Imperiul Bizantin, slavii s-au instalat masiv şi definitiv în Balcani schimbând echilibrul etniilor şi reducând rolul elementului romanic în Peninsulă.

• Pătrunderea slavilor şi apoi a bulgarilor a provocat o dislocare a romanităţii sud-dunărene şi, ca urmare, grupuri ale acestei romanităţi şi-au găsit noi vetre de locuit în regiuni muntoase sau pe malurile unor râuri, unele din ele reuşind să se conserveze de-a lungul timpurilor.

• S-au răspândit în zona munţilor Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice, între râurile Sava şi Drava.

• Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz, faptul că sunt amintiţi în multiple locuri, atestă că erau destul de numeroşi.

Statul Bulgar

• Venirea slavilor la începutul secolului al Vl-lea în zona nord-dunăreană şi coborârea masivă a lor peste Dunăre la începutul secolului următor va determina ca limba daco-romană să se despartă în patru dialecte:

• respectiv unul în nordul Dunării• în sudul fluviului trei: aromân, istroromân şi

meglenoromân. A fost un proces care s-a desăvârşit destul de complicat în condiţiile revărsării populaţiilor migratoare.

• După venirea slavilor, populaţia romanizată a locuit într-un contact permanent cu ei, aşa ca şi cu alte popoare de aici.

• Se crede că slavii au avut o influienţă destul de mare asupra vlahilor. Urmele acestei influienţe deosebit de clar se văd în prenumele unor persoane, evident de origine vlahă, dar poartă prenume slave – Berivoi şi Slavota.

• În legătură cu această situaţie în literatura istorică s-a început o discuţie principială:

• unii cercetători considerau că vlahii au păstart monolingvismul, până când ei au rămas un grup etnic deosebit – să admită bilingvismul sau trilingvismul (româna, greaca, slava) pentru aceşti istorici însemna recunoaşterea faptului asimilării vlahilor de către slavi sau greci.

• Alţi savanţi credeau că bilingvismul sau trilingvismul vlahilor nu este un criteriu care să ateste asimilarea lor.

• G. Litavrin, recunoscând existenţa procesului de asimilare printre vlahii balcanici în secolele X-XIII, acceptă cea de a doua opinie.

evoluţia limbiievoluţia limbii• În perioada care interesează aici, se deosebesc În perioada care interesează aici, se deosebesc

câteva etape:câteva etape:

• răspândirea latinei populare în teritoriile răspândirea latinei populare în teritoriile cucerite de romanicucerite de romani

• latina balcanică – sec. IV – VIIlatina balcanică – sec. IV – VII

• bilingvismul slavo-roman – sec. VIII – XIbilingvismul slavo-roman – sec. VIII – XI

• ÎÎn anul 587 la nord de Haemus au loc luptele n anul 587 la nord de Haemus au loc luptele dintre dintre romeiromei, conduşi   , conduşi   dede  Ma  Mauuricius (582- 602) ricius (582- 602) şi avari;şi avari;

• Două surse bizantine relatează despre aceasta :Două surse bizantine relatează despre aceasta :

• Theophylactos Simokattes, jurist și demnitar al Imperiului Bizantin (570 – 640). Anul 587

• Dar o soartă potrivnică găsi cale să schimbe socotelile acestei expediții. Căci, întocmai ca un bondar, distruse stupii bunei rînduiri și prădă osteneala comandantului, ca pe cea a unei albine. În adevăr, după ce soarele și-a arătat spatele sumbrei nopți și lampa prea frumoasă și dătătoare de lumină acoperindu-și strălucirea a cedat puterii nopții, unul dintre animalele de povară și-a scuturat sarcina de pe el. Se întîmplase însă că stăpînul lui să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă și vedeau animalul de povară tîrînd în dezordine sarcina de pe el, strigară la stăpîn să se întoarcă și să îndrepte povara de pe animal. Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării ordinei în oștire și a făcut să înceapă fuga înapoi; căci mulțimea auzea glasul și cele spuse erau luate greșit drept un semnal care se părea că era pentru fugă, ca și cum dușmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decît orice închipuire. S-a produs o mare învălmășeală în armată și mult sgomot; fiecare striga tare să se întoarne și se îndemna unul pe altul în limba băștinașă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna ”întoarce-te, întoarce-te”, ca și cum li s-ar fi ivit pe neașteptate o luptă în timpul nopții. Se împrăștie așadar toată oștirea ca o armonie a coardelor de la liră. Haganul fugi de această a doua și mai mare primejdie cît îl ținură picioarele și lăsînd căile batute și strămutîndu-se în alt loc, găsi o scăpare și mai neașteptată decît cea dintîi. La fel făcură și romanii și fugeau la rîndul lor; o frică falsă făcuse să se întoarcă oștirea romană și o primejdie neadevărată înspăimînta pe ostașii ei.

• Theophanes Confessor (752 - 817) (Anul 587) • «Hanul (avarilor) a mers spre miazăzi împotriva Traciei și a

ajuns până la zidurile cele lungi. Comentiolus s-a ascuns mai întâi în pădurile din Haemus, apoi a iești la iveală împreună cu Martinus. Și luându-l pe han pe nepregătite, deoarece mulțimea barbarilor se împrăștiase prin Tracia, a înaintat împotriva lui la primul schimb al gărzilor de noapte. Și avea în mâinile sale prilej de mare izbândă, dacă n-ar fi fost abătut de la această încercare din pricina unei întâmplări. Un animal de povară aruncase sarcina de pe el și cineva a strigat pe stăpânul animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba maternă: Torna, torna, frater [„întoarce-te, întoarce-te, frate”]. Stăpânul catârului n-a auzit glasul, dar l-au auzit oștenii și, crezând că sunt înfrânți de dușmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: Torna, torna. Cuprins de spaimă grozavă, hanul începu să fugă și el din răsputeri. Și era un lucru vrednic de văzut cum romanii și avarii fugeau unii de alții, fără să fie urmăriți de nimeni. Hanul și-a luat oștile și s-a așezat în orașul Apiaria.”

• Jirecek consideră expresia o comandă militară latină• alţi istorici consideră cele trei cuvinte drept o primă

„menţiune de limbă româneasc㔕 majoritatea lingviştilor sunt de părere că cele trei

cuvinte dovedesc transformarea limbii latine în limbă maternă a locuitorilor vechiului spaţiu daco-moesian.

• Cercetătorul occidental Barry Baldwin („Torna, Torna, frater”. What language, în: Byzantion, tome LXVII, 1997, fasc. 1, p. 264-267)– crede că este vorba de o comandă militară, dar că legătura acestei formulări cu limba română este incontestabilă.

• Alţii - expresia nu are nici o legătură cu limba română

• A. Keramopoullos, Cine sunt cuţovlahii?, Athens, 1939:

• “termenul frate, atestă familiaritatea celor doi camarazi şi respinge posibilitatea unei comenzi militare”

• Al. Philippide, Originea românilor I, Iaşi, 1925: „Armata, dacă a înţeles rău cuvântul torna, ca şi cum ar fi fost vorba că trebuie să se întoarcă cineva să fugă, l-a înţeles ca un cuvânt din limba ţării, din limba locului, căci doar Theophylactos spune lămurit că «toţi strigau cât îi ţinea gura şi se îndemnau unul pe altul să se întoarcă, răcnind cu mare tulburare în limba ţării: retorna»”

• Petre Ş. Năsturel “Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi de lingvistică” in Studii de cercetări şi istorie veche, VII, 1956: Petre Ş. Năsturel, “Quelques mots de plus à propos de «torna, torna» de Théophylacte et de «torna, torna, fratre» de Théophane” in Byzantinobulgarica, II, Sofia, 1966.

• “era un cuvânt viu din graiul populaţiei romanice răsăritene şi poate fi socotit ca cea mai veche urmă de limbă străromână; la fel ca şi φράτρε ['fratre']. Dar tot atunci se păstra în armata bizantină acelaşi cuvânt cu înţelesul de «înapoi», «stânga împrejur», ceea ce a amăgit pe oştenii lui Comentiolus, punându-i pe fugă”

• “Reieşe din aceasta în chip limpede şi cu totul neîndoielnic că cel puţin pentru catârgiu şi pentru tovarăşii lui vorba torna era un cuvânt din graiul lor – la fel cu siguranţă şi φράτρε – pe când la urechile şi în gura oştenilor apărea, cum dovedeşte Strategikon-ul, ca un cuvânt ostăşesc de poruncă. Cu alte cuvinte, chiar dacă oastea nu a fost alcătuită din băştinaşi, se aflau împreună cu ea oameni care vorbeau o limbă romanică” , „torna era un cuvânt din graiul lor” .

• Al. Rosetti, “Despre torna, torna, fratre” Bucureşti, 1960:

• „Aşadar, termenii de mai sus aparţineau limbii populaţiei romanizate, adică limbii române în devenire, după cum au susţinut mai demult unii cercetători şi, printre ei, A. Philippide, care a dat traducerea românească a pasajelor respective, însoţită de un comentariu convingător. Termenii coincid cu termenii omonimi sau foarte apropiaţi din limba latină, şi de aceea ei au provocat panică în împrejurarea amintită.”

• I. Glodariu: “În legatura cu «torna, torna, fratre»” in „Acta Musei Napocensis”, I, Cluj, 1964:

• „din oameni care transportau bagajele armatei, rechiziţionaţi cu acest scop şi, în sensul larg al cuvântului, erau localnici” „torna era un cuvânt din graiul viu al populaţiei băştinaşe”

• “e cert că cei din jur l-au interpretat ca «întoarce-te», dacă nu erau soldaţi (şi termenul folosit de Theophanes ne face să credem că nu erau), sau ca «stânga-mprejur», dacă erau ostaşi” .

Situaţia lingvistică

• Limbile balcano-romanice, spre deosebire de alte limbi Limbile balcano-romanice, spre deosebire de alte limbi romanice, romanice, se evidenţiază în comunitatea lingvistică se evidenţiază în comunitatea lingvistică romanică de răsăritromanică de răsărit..

• Se explică această diferenţiere de alte limbi romanice şi Se explică această diferenţiere de alte limbi romanice şi formarea unei comunităţi lingvistice deosebite - formarea unei comunităţi lingvistice deosebite - romanică de răsăritromanică de răsărit – prin faptul că Dacia şi alte – prin faptul că Dacia şi alte teritorii dunărene au foste romanizate destul de târziu teritorii dunărene au foste romanizate destul de târziu (după anul 106) şi primele, spre deosebire de Galia şi (după anul 106) şi primele, spre deosebire de Galia şi Iberia, s-au despărţit de Roma (anul 275).Iberia, s-au despărţit de Roma (anul 275).

• Spre deosebire de francezi, spanioli şi italieni, strămoşii Spre deosebire de francezi, spanioli şi italieni, strămoşii

românilor românilor nu s-au aflat în contact cu triburile nu s-au aflat în contact cu triburile germanice,germanice, aşa ca şi popoarele romanice de apus, în aşa ca şi popoarele romanice de apus, în schimb ele au fost influienţate de slavi, greci, iar ulterior schimb ele au fost influienţate de slavi, greci, iar ulterior şi de unguri.şi de unguri.

• Limba latină adusă de romani la Dunăre, avea deja trăsăturile caracteristice limbii populare vorbite în Imperiul Roman, predecesoarea dialectelor italiene, de aceea între limbile contemporane balcano-romanice (româna, meglena, istro-româna, aromâna) şi italo-romanice (italiana, siciliana, istriana, dalmatina, neapolitano-calabrică), se observă unele trăsături comune, care lipsesc în alte subgrupe ale limbilor romanice: retroromană, galo-romană şi ibero-romană – unii specialişti evidenţiază în această ultimă subgrupă limba catalană şi provansală.

• Specialiştii deosebesc două etape în procesul de dezvoltare a limbilor balcano-romanice:

• 1 etapă: secolele I – VII, cănd are loc procesul dezvoltării latinei dunărene, la nord (Sălaj) şi la sud de Dunăre(linia Jirecek, creasta munţilor Balcani) (româna comună, româna primitivă, străromâna, protoromâna), formată în rezultatul trecerii popoarelor locale la limba latină.

• Se crede că perioada existenţei unei limbi unice străromâne s-a început în sec. VI-VII, în opinia altora, în sec. VIII, care a continuat până în secolele IX-X.

• În sec. X, în opinia tuturor specialiştilor, are loc dezmembrarea comunităţii lingvistice străromâneşti în grupe separate, una din ele fiind fixată de Kedrenos în 976 sub numele de vlahi.

• Se crede că aproximativ în secolul al VIII-lea s-a început procesul de scindare a romana comuna în două variante: sudică şi nordică.

• Hotarul nordic de răspândire a romana comuna era la Carpaţii apuseni, cel sudic – Stara Planina (Balcani).

• Totuşi, unii specialişti nu admit existenţa unei romana comuna (latine dunărene) şi cred că limbile şi dialectele se dezvoltau autonom şi independent, şi au trăsături comune doar în virtutea faptului că s-au format pe un substrat etnic comun.

• 2 etapă: secolele VII-IX – perioada influienţei slave şi ungare. Influienţa slavă, de regulă, este bulgară.

În limbile balcano-romanice împrumuturile slave sunt bulgăreşti: "праща (rus.) - праста (bulg.) - прача (sârbocroată) - prastie (daco-rom.) - prast'e (istro-rom.)".

Linia lui Jirecek – linie care desparte zonele de influienţă ale limbilor latină şi greacă – la nord de această linie – latina, la sud – greaca. Este deosebit de importantă pentru stabilirea arealului unde s-au format popoarele balcanice, românii formându-se, după încrederea specialiştilor, la nord de acestă linie

După investigaţii lingvistice:

• În Peninsula Balcanică locuiesc popoare a trei subgrupe romanice:

• I. Balcano-romanică – aici intră românii (daco-românii), istro-românii, megleno-românii, aromânii.

• Are mai multe dialecte: bănăţean, crişănean, muntean, moldovean, unii şi bucovinean, maramureşean, transilvănean, şi unele de trecere – ex. dobrogean, oltean.

• Istro-românii: Se crede că îşi au originea în păstorii vorbitori de limbă latină: maurovlahii, morlacii, ciceii, uscocii, care hoinăreau în secolele X-XIV pe teritoriile Iugoslaviei şi care au trecut în secolele XV-XVI în Dalmaţia de Nord şi Istria, dar se afirmă că s-au „desprins de la dacoromânii de est, a geţilor romanizaţi din Dobrogea până la apariţia ungurilor, de aceea în limba lor nu se întâlnesc influienţe ungare”.

• Au fost influienţai şi de slavi. 65 % cuvinte de origine latină. Acum s-au mai păstrat în partea de răsărit a peninsulei Istria din Slovenia. Sunt catolici.

• II. Italo-romanică – se referă doar istrienii – locuitorii unor sate răzleţe din Peninsula Istria.

• Istrienii – sunt urmaşii triburilor locale romanizate (ilirii şi altele), care locuiau în peninsula Istria şi regiunile limitrofe. Istoricii de origine slavă cred că nu este exclus că în etnosul istrienilor să se fi inclus, la mijlocul mileniului I e. n., şi tribul slav al horutanilor.

• Se crede că este vorba de un popor aparte, care vorbeşte într-o limbă ce aparţine de grupa italo-romanică.

• În anii 50 a secolului XX limba lor a fost fixată doar în 4 sate din peninsula Istria: Rovine, Vodneane, Bale, Galijano. În anii 80 rămăşiţele limbii or au fost fixate doar în primele două sate menţionate. Se consideră istrioţi cca 1 000 de persoane. Destul de des se confundă cu istro-români. Sunt catolici.

• Fragment de text în limba istriotă: "Salve, o Regeina, mare de mi/aricuordia, veita, dulcisa e sparansa, salve: A Tei femo ricurso nui suspiremo, dulenduse, piurando in sta val da lagrame".

• III. Subgrupa dalmato-romană.

• Dalmaţienii. De fapt sunt ilirienii care locuiau în Dalmaţia şi la începutul erei noastre au fost supuşi romanizării. Până în secolul al VII-lea în limba dalmato-romană se vorbea practic pe întregul teritoriu apusean al peninsulei Balcanice. Ulterior o bună parte din ei au fost slavizaţi. În secolul al XIX-lea s-au păstrat doar unele insuliţe ale purtătorilor limbii dalmato-romane. Este sigur că în această limbă se vorbea în oraşele: Велья (Крк), Оссеро, Арбе, Задар, Трогир, Сплит, Дубровник (Рагуза), Котар.

• Se crede că nu se poate vorbi de o „limbă dalmatină” unică: cu acest termen este desemantă o totalitate de graiuri, care au apărut în rezultatul dezvoltării independente a limbii latine pe ţărmul estic al Mării Adriatice.

• Termenul a fost propus de M. Bartoli în 1906, până în acest an se utiliza termenul „limba veliotă”. Din acest considerent se crede că nu se poate vorbi nici de poporul dalmatian.

• Fragment de text în limba dalmato-romană: “ana krestomatia da la langa neodalmatika ku ana

deskripsian gramatikal da la langa, ku ana glosara, e ku des takstas, tati ku traduksianes in-a la langa englaza".

• Actualmente intră în etnosul croat şi în cea mai mare parte sunt slavizaţi.

• Aromânii. Existenţa graiurilor intermediare megleno-aromâne atestă originea apropiată a acestor popoare.

• Sunt cunoscuţi, în temei, după locurile de baştină: • pindienii (sunt cei mai numeroşi): Salonic, Pind

(Grecia), Macedonia.• Gramostenii – la hotarul Albaniei şi Greciei. După

distrugerea satului Gramoste de turci în secolul XVIII, ei au trecut în Macedonia şi în Balcanii de sud-vest.

• Fârşeroţii – de la satul Fraşeri din Albania, de unde au migrat spre răsărit în Epir, Macedonia şi Salonic.

• Moscopolţii – de la satul Moscopole distrus de turci şi albanezi, în sec. XVIII ei au migrat în Macedonia şi Salonic.

• Linvistic, se deosebesc graiurile de nord: fârşerot, moscopol, apropiate de limba megleno-română, şi de sud: pind, gramostean, olimp.

• T. Kapidan credea că aromânii din Pind sunt albanezii romanizaţi de aromâni.

• După altă versiune ei sunt urmaşii dacilor şi besilor romanizaţi, care ulterior, sub presiunea slavilor au migrat pe rîul Sava în Bosnia, apoi în Epir şi Macedonia.

• Astăzi istoricii şi lingviştii consideră, cu mici excepţii, că aromânii sunt urmaşii vechii populaţii romanizate din Moesia.

• Prezenţa în limba aromânilor şi a dacoromânilor a elementelor identice, după formă şi semnificaţie, vechi greceşti, a elementelor comune cu limba albaneză şi, de asemenea, a elementelor slave vechi, duce la concluzia că aromânii s-au aflat în contact cu dacoromânii.

• Unitatea acestor două grupe de români – aromânii şi dacoromânii – poate fi recunoscută dacă se admite faptul că până în secolele IX-X, strămoşii aromânilor au locuit în partea de nord-est a peninsulei Balcanice şi nu sunt autohtoni pe teritoriile unde locuiesc astăzi.

• Această ipoteză este confirmată şi de „linia Jirecek”. • Aromânii puteau să se formeze numai în teritoriile

romanizate, adică la nord de amintita „linie Jirecek”.• Dacă îi recunoaştem pe aromâni autohtoni pe locurile

unde astăzi locuiesc, nu putem explica faptul că, locuind pe teritorii îndepărtate unul de altul, aromânii şi dacoromânii au acelaşi nume etnic şi vorbesc o limbă foarte apropiată.

• Cu toate că lingvistul român T. Capidan susţine ideea:• genezei aromânilor în nordul pen-lei Balcanice,

invocând unele argumente lingvistice,• admite posibilitatea autohtonismului unei părţi a

aromânilor, în special a locuitorilor Pindului, în locurile unde locuiesc astăzi, totuşi el concluziona că

• „noi nu dispunem de argumente ireproşabile pentru a demonstra că patria aromânilor s-a aflat în sudul pen-lei Balcanice. Faptele istorice şi, de asemenea, evoluţia limbii, vorbesc despre deplasarea aromânilor de la nord”.

• Ulterior el revine la ideea autohtonismului aromânilor în sudul Dunării.

• Megleno-românii, megleniţii, ultimul termen propus de lingvistul german Gustav Veigand (1896-1926), care îi şi descoperă pentru ştiinţă: se înţeleg triburile care vorbesc în graiuri, apropiate structural.

• Referitor la originea lor expune două puncte de vedere: • meglenoromânii sunt urmaşii vlahilor, care, împreună

cu bulgarii au format la sfârşitul sec. XII statul vlaho-bulgar.

• acceptă şi ideea lui Jirecek, conform căreia meglenoromânii ar fi urmaşii pecenezilor, transferaţi de împăratul Alexei Comnenul(1081-1118) în Meglen, iar ulterior au fost romanizaţi. Această romanizare putea avea loc doar în condiţiile existenţei aici a unui mare număr de români.

• În opinia lui Gustav Veigand aceste opinii nu se contrazic: vlahii care i-au romanizat pe pecenezi, puteau fi strămoşii meglenoromânilor contemporani, urmaşii acelor vlahi care au format la sfârşitul sec. XII statul vlaho-bulgar.

• Megleniţii ar fi urmaşii vlahilor care în secolul al XII-lea au participat la formarea statului Vlaho-Bulgar.

• Tot el exprima şi o altă versiune: megleniţii ar fi urmaşii pecenezilor romanizaţi(sec. X).

• N.Densuşianu – megleniţii sunt urmaşii coloniştilor daco-romani:

• „sunt o veche colonie dacoromană pe teritoriul Macedoniei”.

• Cu alte cuvinte, sunt de la nord de Balcani. Megleniţii au fost influienţaţi de greci.

• Ulterior el revine la subiect şi crede că megleniţii sunt originari din zona Bihor, România.

• Limba meglenoromânilor este apropiată de dacoromână, iar în unele cazuri şi de istroromână, limba megleno română, cel mai probabil prezintă un dialect al dacoromânei decât al aromânei, adică este un grai dacoromân, transferat la sud, pe teritoriul macedonoromân.

• Apoi, scrie N.Densuşianu : „nimic nu contravine ideii că graiul meglenoromânilor este limba dacoromânilor care s-au separat de masa principală a poporului român”.

• S. Puşcariu şi T. Capidan: megleniţii sunt urmaşii moesilor şi tribalilor romanizaţi, care locuiau la sud de Dunăre.

• A. Filipide şi A. Rosetti – meglenoromânii sunt o ramură a aromânilor, limba meglenoromână este un subdialect al aromânei.

• Se crede că meglenii sunt urmaşii moesilor romanizaţi care locuiau la sud de Dunăre, într-un masiv etnic comun cu aromânii.

• Se deosebesc:

• Graiurile nordice (Macedonia)

• Graiurile centrale (Grecia – Liuminiţa, Cupa, Oşini, Barislav, Lundzini)

• Graiul Cernarekinski

• Actualmente sunt cca 20 000 în Grecia la nord-est de Salonic şi în Macedonia. Creştini ortodocşi.

• Istroromânii, conform lui N. Densuşianu sunt urmaşii dacoromânilor din arealul sud-vestic al teritoriului locuit de ei – Banat, Carpaţii Apuseni, Bihor.

• Dialectul istroromân, care s-a separat iniţial de dacoromână ca un subdialect, ulterior se dezvoltă într-un dialect independent. Invocând argumente filologice, concluzionează că ele confirmă: „originea istroromânei din dacoromână şi aprecierea istroromânei în calitate de grai al dacoromânei, transferat în Istria de către coloniştii români din Banat şi Transilvania de sud-vest”.

• Conform aceluiaşi autor, istroromânii prezintă în sine câteva straturi al populaţiei dacoromane din diferite perioade. În procesul migraţiei spre sud, strămoşii istroromânilor s-au ciocnit, pe teritoriul Serbiei, cu aromânii, de care au fost influienţaţi, lingvistic.

• Reieşind din faptul că în lexica istroromână lipsesc elementele ungureşti, autorul crede că separarea istroromânilor de dacoromâni a avut loc până la venirea ungurilor pe aceste teritorii, adică până la sec. X. Opinia lui a fost susţinută de I. Popovici, A. Rosetti, N. Drăganu, I. Coteanu, E.Vasiliu etc.

• S. Puşcariu înainta o altă teorie. El credea că în epoca romana comuna în partea de nord a pen-lei Balcanice, pe teritoriul Serbiei contemporane, locuiau „românii de vest”, urmaşii populaţiei romanizate.

• Iniţial, ei formau o singură grupă cu dacoromânii, situaţie argumentată de autor din punct de vedere lingvistic.

• Contactul „românilor apuseni” cu dacoromânii s-a întrerupt până la pătrunderea ungurilor în Transilvania şi începutul influienţei limbii ungare asupra limbii române. Cu alte cuvinte, istroromânii, au o origine suddunăreană.

• Concluzia lui S.Puşcariu: “Concluzia lui S.Puşcariu: “Nu avem nici un Nu avem nici un indiciu serios, de ordin istoric sau lingvistic, care indiciu serios, de ordin istoric sau lingvistic, care sa ne îndreptăţească a crede ca românii apuseni sa ne îndreptăţească a crede ca românii apuseni ar fi venit din alte părţi in regiunile unde ni-i ar fi venit din alte părţi in regiunile unde ni-i atesta întîile documente. Ştim pozitiv că în aceste atesta întîile documente. Ştim pozitiv că în aceste ţinuturi exista odinioară o puternică populaţie ţinuturi exista odinioară o puternică populaţie romană. Dacă după un hiatus de cîteva veacuri, romană. Dacă după un hiatus de cîteva veacuri, reapare în istorie, pe aceleaşi locuri, un neam reapare în istorie, pe aceleaşi locuri, un neam care vorbea o limbă romanică, este firesc ca - care vorbea o limbă romanică, este firesc ca - până la proba contrarie - să presupunem că până la proba contrarie - să presupunem că această populaţie continuă pe cea vecheaceastă populaţie continuă pe cea veche”.”.

• Puşcariu S., cercetând coincidenţa dintre dialectele istroromâne şi dacoromâne, formula concluzia că ele au apărut relativ târziu şi, posibil, se explică prin procesele paralele de dezvoltare sau împrumuturi independente din una şi aceeaşi limbă. El indica şi la unele cazuri de necoincidenţă dintre istroromână şi graiurile din Banat.

• S.Puşcariu atenţionează şi asupra faptului că documentele medievale din secolele XIII-XVI amintesc populaţia românească (vlahi, morlaci, uscoci, cici) care se ocupa în temei cu oieritul, în Dalmaţia, Bosnia, Herţegovina, Slovenia, Carintia, Istria. În opinia sa, urmaşii acestora şi sunt istroromânii contemporani.

• În conceptul autorului, „românii apuseni”, atât de mulţi în trecut, au fost supuşi procesului denaţionalizării pe calea amestecului cu slavii care locuiau în vecinătate.

• Faptul că au locuit pe locurile unde astăzi întâlnim doar populaţie sârbocroată, este demonstart de datele toponimice cum ar fi: Negrişori, Măgura, Lacustovo, Kornişor, Rotunda, Taor (taur) etc.

• Aceeaşi situaţie este fixată şi de antroponime: Barbat, Berbos, Drakul, Fecior, Lupulovici, Pasarel, Surdul, Ursul etc.

• Cuvinte de uz comun pătrunse în graiurile sârbocroate: balaura, brînduşa, mamaljiuga, plai, turma, urda.

• Teoria lui S.Puşcariu despre este susţinută de mai mulţi specialişti – T. Capidan, A.Procopovici, S.Dragomir.

• R. Rosetti făcea unele precizări:• 1. nu putem stabili cu exactitate în ce loc concret de la

dacoromâni s-au separat strămoşii istroromânilor, deoarece dacoromâna era răspândită şi la sud de Dunăre (Serbia), şi la Nord.

• 2. Separarea a avut loc până în sec. al XIII-lea, deoarece influienţa Ungarei asupra dacoromânei începe din acest timp, iar istroromâna nu este afectată de acest proces.

• 3. Populaţia care s-a separat de dacoromâni şi s-a stabilit în Istria şi Veglia, ulterior s-a amestecat cu dacoromânii, care vorbeau în limba cu particularităţile care se observă astăzi la locuitorii din Banat şi Ţara Haţegului. Aşa pot fi explicate cuvintele şi unele fenomene lingvistice caracteristice în aceste locuri (Istria şi Veglia).

• Totuşi, după R. Rosetti, între teoriile lui O. Densuşianu şi S. Puşcariu sunt câteva puncte comune:

• Ambii cred că istroromânii formează una şi aceeaşi grupă cu dacoromânii, alta decât aromânii şi meglenoromânii.

• Ambii recunosc că în dacoromână vorbeau şi vorbesc şi astăzi la sud de Dunăre.

• Ambii împărtăşesc aceeaşi opinie referitor la timpul separării istroromânilor(mai precis a strămoşilor lor, „românii apuseni”) de dacoromâni.

• Ambii sunt de acord că istroromânii de astăzi sunt urmaşii vlahilor medievali din nordul peninsulei Balcanice.

• Unele precizări în teoria originii istroromânilor a lui S.Puşcariu a făcut E. Petrovici:

• el a demonstart că elementele slave din istroromână au un caracter bulgar, nu sârbocroat.

• Deoarece hotarul dintre limbile bulgară şi sârbocroată, practic peste tot corespunde cu hotarul politic dintre Bulgaria şi Iugoslavia, E. Petrovici trăgea concuzia despre originea istroromânilor de pe teritoriile aflate mai la est de acest hotar, unde era răspândită limba bulgară.

• De aceea prezenţa toponimului Pester “pesteri” cu structura fonetică bulgară în Serbia de Sud-Vest, trebuie explicată prin originea ei românească – acest toponim a fost dat locului respectiv de „românii apuseni” în epoca medievală, în perioada migrării lor din nord-estul peninsulei Balcanice.