fii plin acum - roy hession

5/13/2018 Fii Plin Acum - Roy Hession - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/fii-plin-acum-roy-hession 1/27

1. ACUM – NU MÂINE2. DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ3. DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS4. DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL5. DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL

6. PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT7. FII PLIN ACUM8. URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

“… fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18

CAPITOLUL 1

ACUM - NU MÂINE

"Fii plin - Acum" are o valoare care întrece cu mult titlul acestei broşuri. De fapt, expresia aceasta rezum

în trei cuvinte miezul mesajului harului spre care ne călăuzesc capitolele ce urmează. Nu se pune problema de a

plin mâine cind nădăjduim că ne vom face mai buni ci acum, în mijlocul nevoilor şi unde sîntem.

Şi după treapta aceasta de acum, o alta. O atare experienţă a binecuvîntării in prezent a celor lipsiţi est

posibilă numai dacă primim o lumină nouă cu privire la harul lui Dumnezeu, prin care vedem posibile toat

binecuvîntările pentru toţi. In acest context trebuie să auzim cuvintele: "Fiţi plini de Duh" (Efeseni 5.18).

Locul şi lucrarea Duhului Sfânt în viata fiecărui credincios în parte cit şi a Bisericii ca un tot, este de ce

mai mare importanţă. Dacă faptul că nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus (Ioan 1.18;

Corinteni 4.6) este un adevăr fundamental, în aceiaşi măsură se adevereşte şi faptul că nimeni nu-I poate vedefaţa şi nu poate recunoaşte pe Isus Hristos ca Domn, decât prin descoperirea Duhului Sfânt (1 Corinteni 1.2-3

Mai mult, porunca apostolică: "Fiţi plini de Duh" rămîne valabilă şi azi obligînd pe fiecare credincios şi, dacă acest

nu ţine seama de ea este în primejdie de a nu mai avea parte de roade, de bucuria pe care o dă o astfel d

plinătate.

Ocupîndu-mă de subiectul acesta al umplerii cu Duhul Sfânt, am evitat să mă ocup de darurile Duhului c

vorbirea în limbi, vindecarea şi celelalte (1 Corinteni 12.8-10). Lucrul acesta poate să pară cuidat avînd în veder

interesul din ce în ce mai răspîndit printre credincioşi faţă de subiectul acesta şi faptul că în toată lumea, în mult

confesiuni tot mai mulţi credincioşi mărturisesc că au trăit prezenţa Duhului Sfânt insistând asupra acestor trăiri

daruri. Orice lucrare nouă avînd ca subiect Duhul Sfânt, e obligată să ia act de faptul acesta şi să-I dezvolte pe larA omite latura aceasta, poate face ca o asemenea lucrare să pară lipsită de interes pentru mişcările actuale di

Biserici, sau poate chiar să facă pe unii să se simtă înşelaţi şi să-şi piardă liniştea, căci aşa de mulţi sunt cei ce vo

să afle ceva despre subiectul acesta. Cu toate acestea eu am omis cu bună ştiinţă să scriu despre daruri şi aceast

din două motive.

Primul este că experimentarea darurilor supranaturale ale Duhului tinde să împartă pe credincioşi în dou

tabere (indrăznim a o spune), în cei ce "au Duhul" şi cei ce"nu-L au". Satana ne poate ispiti fie să ne privim unii p



alţii dispreţuitor, fie să nu ne înţelegem. Cu toate acesta, în vremea noastră mesajul harului lui Dumnezeu s

adresează ambelor tabere şi poate că cel ce a experimentat în viaţă o parte din darurile Duhului Sfânt să mai aib

încă de învăţat cum să urmărească umplerea în continuare, atunci când păcatul şi căderea i-au adus în viaţ

seceta. In asemenea vremuri amintirea experienţelor mari din trecut nu-l vor ajuta cu nimic ci mai degrabă pot să

I deprime. El trebuie să vadă harul lui Dumnezeu mereu adaptat in chip desăvîrşit nevoiei lui şi, să poată ven

iarăşi ca un păcătos la izvorul harului.

Pe de altă parte, cel ce nu poate pretinde să fi avut parte de asemenea experienţe, nu trebuie să se simt

văduvit din pricina aceasta. Harul lui Dumnezeu este ca un ocean de apă care caută mereu adîncuri pe care să

poată umple. Înţelesul adevărat al harului este iubirea lui Dumnezeu fără să o merităm. Ca harul să rămână ha

accentul trebuie să se pună totdeauna pe faptul că nu-l merităm. Aşa stind lucrurile, singura condiţie care n

deschide calea şi ne face candidaţi ai harului nu este darul cutare sau cutare, ci nevoia de har mărturisită depl

şi deschis. După cum spuneam, harul face ca plinătatea Duhului Sfânt să fie la îndemîna ambelor tabere,

picioarele Crucii.

Al doilea motiv reiese foarte clar din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni şi anume că, vorbirea î

limbi ca şi celelalte daruri cu toate că sînt recunoscute şi li s-a dat locul cuvenit, sunt ocazionale şi nu sunt temeli

unei vieţi pline de Duh Sfânt. Intenţia mea este să las deoparte pentru o vreme ceea ce este ocazional şi s

împărtăşesc numai ceea ce desprind că este lăuntric şi esenţiaI. Aici scriu doar ca un ucenic şi ca un părtaş

descoperirilor harului lui Dumnezeu şi plinătăţii Duhului Sfânt.






CAPITOLUL 2

DUHUL SFÂNT - PERSOANĂ

Capitolul acesta va fi scurt, dar va studia în aprofunzime problemele pe care trebuie să le cunoască fiecare

credincios. Dar pentru a porni la drum, trebuie înainte de toate să stabilim principiile de bază.

Duhul Sfânt nu trebuie privit doar ca o influenţă. El este o Persoană, Dumnezeu Duhul Sfânt, la fel ca

Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. În Noul Testament nu se aminteşte despre El cu pronume nehotărit, ci cu

pronumele personal El. Intrun loc în care se vorbeşte despre "Duhul Însuşi" (Romani 8.16), traducerea engleză

revizuită foloseşte pronumele personal “himself” spre deosebire de Authorised version care foloseşte pronumele

nehotărit “itself”. Această schimbare este făcută în interesul unei precizii mai mari a traducerii, pentru a arăta cla

că “Spiritul Însuşi” mărturiseşte duhului nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.

În altă parte, cel ce scrie calcă principlile normale ale gramaticii ca să fie sigur că Duhul la care se referă

este o Persoană. Pasajul se află la Ioan 16.13 unde sunt cuvintele: “Când va veni El, Duhul Adevărului ... “. “Duhul

vine din limba greacă de la cuvântul “pneuma”, care în limba greacă este de genul neutru; cu toate acestea şi

contrar la ce ne-am putea aştepta din punct de vedere gramatical, Duhul Adevărului este amintit cu pronumele

personal El.

Astfel, de la bun început trebuie să ne plecăm închinându-ne în faţa acestui membru împărătesc al

Dumnezeirii. Lui îi sunt încredinţate realizarea tuturor planurilor cerului cu privire la pământ. Tatăl a dat Fiului

toată stăpînirea (Matei 28.18) dar de fapt mijlocul real al acestei autorităţi pe pământ este lucrarea Duhului Sfân

El este partea executivă a Dumnezeirii şi în slujba aceasta Îl descoperim mişcând şi lucrând în cartea FapteleApostolilor, care ar fi putut fi numită mai precis “Faptele Duhului Sfânt”.

Am amintit despre planurile cerului cu privire la pământ. Primul plan măreţ este că oricine s-a pocăit de

păcatele sale şi şi-a pus încrederea în Domnul Isus Hristos trebuie să aibă parte de o a doua naştere şi să fie o

făptură nouă. Aceasta este sfera de lucru cu totul deosebită a Duhului Sfânt, căci El este agentul naşterii noastre

din nou (Ioan 3.18). El săvârşeşte lucrarea aceasta venind să ia loc în inima celui care se încrede personal în Isus,

rămâne acolo pentru totdeauna (Ioan 14.16).



“Îndată ce am încredinţat totul Sângelui ispăşitor Duhul Sfânt m-a pătrunsŞi am fost născut din Dumnezeu”

Lucrul acesta deosebeşte pe copilul lui Dumnezeu de oricare altul - el nu a primit duhul lumii, ci Duhul

care este din Dumnezeu (1 Corinteni 2.12).

Se poate afirma deci cu toată certitudinea că fiecare om născut din nou prin credinţa în Isus Hristos a

primit Duhul Sfânt. Întradevăr, despre prezenţa Duhului Sfânt în inimile noastre ni se spune în Efeseni că este

pecetea că noi sîntem ai lui Hristos. “... aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”

(Efeseni 1.13). În Romani 8.9 ni se spune că fără această pecete ”nu suntem ai Lui”.

Pasajul din Efeseni citat mai sus ne spune că Duhul Sfânt nu este numai pecetea, ci este deopotrivă “o arvună a

moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1.14). O

arvună nu înseamnă altceva decât plată şi aşa o redă traducerea lărgită a Noului Testament. Deci Duhul Sfânt îninima noastră este pecetea a ceea ce aparţine lui Hristos şi o plată înainte - un avans a ceea ce va fi al nostru într-o

zi în slavă. Dacă arvuna înseamnă bucurie ce nu se poate exprima în cuvinte şi plinătate de slavă, care va fi situaţ

la urmă?

Este foarte clar deci că despre experienţele ulterioare a plinătăţii şi a puterii pe care le primim prin Duhu

Sfânt nu se poate spune că sunt primiri de Duh Sfânt, căci cum am mai putea primi Duhul pe care l-am primit

deja? Prin urmare, părţile din Noul Testament care amintesc despre primirea Duhului Sfânt (ca Galateni 3.2), se

pot referi doar la acea primire a Duhului la început, la naşterea noastră din nou.

Atunci ce vrea să însemne “a fi plin de Duhul Sfânt”? Simplu, să fii umplut cu Cel care este deja în inimile

noastre. Îngăduiţi-mi a vă ilustra deosebirea între Duhul Sfânt care sălăşluieşte de la început într-un credincios şi

acelaşi Duh Sfânt care-l umple. Luaţi un burete în mână şi-l strângeţi. Aşa strâns, afundaţi-l în apă şi ţineţi-l acolo.

Acum buretele este în apă şi în el este apă, dar ţinându-I strâns, în burete este doar puţină apă. Tineţi în

continuare buretele în apă şi desfaceţi mâna; de acum apa umple porii pe care i-aţi eliberat astfe. Acum buretele

este plin cu apă. Tot aşa stau lucrurile cu noi cînd venim la Isus Hristos şi-L recunoaştem ca Mântuitor; odată

născuţi din nou, noi suntem mutaţi în sfera de lucru a Duhului Sfânt şi El vine şi ia loc în noi. Aceasta voia să

spună Pavel când scria: “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în

adevăr în voi” (Romani 8.9). Da, noi suntem în Duhul şi Duhul locuieşte în noi. Dar se poate ca Duhul să nu ne

stăpânească pe deplin; se poate să mai fie nevoie de a fi umpluţi cu Duhul în care am fost aşezaţi. Prin urmare,

trebuie să deschidem fiecare parte a fiinţei noastre, să-L lăsăm să ne convingă şi să o supună domniei Lui. Şi pe

măsură ce facem lucrul acesta suntem umpluţi cu Duh Sfânt. De acum, pe lîngă faptul că suntem în Duhul, El

locuieşte în toată plinătatea.

Oricum, aceste idei pregătesc un alt aspect al subiectului nostru la care vom ajunge şi-l vom dezvolta mai

pe larg, mai târziu. Haideţi să ne oprim aici minunîndu-ne de faptul glorios că dacă am venit la Domnul Isus cu

pocăinţă şi credinţă, însuşi Duhul Sfânt împărătesc - a treia Persoană din Dumnezeire este în noi, făcând din

trupurile noastre temple ale Sale.






CAPITOLUL 3

DUHUL SFÂNT - MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS

Acum putem reveni la discuţia cu privire la slujba sau lucrarea Duhului Sfânt aici pe pămînt.

Domnul Isus Îl aminteşte de mai multe ori ca Mângâietor (Ioan 14:16 “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va d

un alt mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac”; vezi si Ioan 14.26; 15.26

şi le spune ucenicilor că este de folos ca El – Domnul Isus - să plece, căci altfel nu va veni Mângâietorul (Ioan 16.7

Expresia aceasta “Mângâietorul” ne va ajuta să-I înţelegem slujba Sa faţă de noi. In limba greacă cuvîntul folosit

pentru "Mingiietor" (paraclet) este acelaşi cu cel pe care-l găsim în 1 Ioan 2.1 unde s-a tradus “Mijlocitor”, astfel:

“Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (sau Avocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor), p

Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre“. De aceea cînd se vorbeşte despre

Duhul Sfânt putem schimba cuvîntul de “Mingiietor” cu cel de “Mijlocitor” fără să schimbăm cu ceva sensul.

Aceasta înseamnă că în aceaste pagini se amintesc doi Mijlocitori; unul este Domnul Isus Hristos, iar celălalt este

Duhul Sfânt.

După cîte ştim, mijlocitorul este cel ce ne apără interesele în faţa legii şi care răspunde în locul nostru.

Acum avem o imagine a lucrării Domnului Isus în locul nostru. El este Mijlocitorul nostru în ceruri şi în slujba

aceasta El îşi găseşte plăcerea să mijlocească în faţa Tribunalului suprem interesele păcătoşilor care se pocăiesc.

nu încearcă să dovedească nevinovăţia noastră. El ştie că orice acuză a Legii Sfinte a lui Dumnezeu împotriva

noastră este adevărată şi, El pledează în locul nostru dovedind valoarea de ispăşire a sîngelui Său. Cand păcătuim

Mijlocitorul se înfăţişează El însuşi înaintea Tatălui ca jertfă de răscumpărare pentru păcatele noastre, aşa cum

spune o cântare:

"El îşi intinde mîinile

Arătându-şi rănile"

Cand păcătosul şi-a pierdut legătura cu Tatăl şi nu mai are pace şi cind el îşi mărturiseşte păcatul şi cere

iertare prin sîngele Domnului Isus Hristos, Mijlocitorul ceresc intervine. Şi el îşi recapătă pacea, pace pe care a



simţit-o când a venit prima dată la El. Ce minunat e să ai la Curte un asemenea prieten! Aceasta este mijlocirea

cerească a Mijlocitorului Isus pentru cei ai Săi.

Cu toate acestea, pasajul din Ioan aminteşte de asemenea pe Duhul Sfânt ca Mijlocitor. Mijlocitorul

acesta nu locuieşte în ceruri, ci în inimile credincioşilor la care El vine să locuiască odată cu naşterea din nou. S

pune intrebarea, pe cine mijloceşte Duhul Sfânt? El nu este mijlocitorul credinciosului ci mai degrabă aMântuitorului, ale cărui interese are datoria să le păzească.

Deci, sînt doi mijlocitori, Mijlocitorul credinciosului la Tatăl care este Isus Hristos şi, Mijlocitorul lui Hristo

pentru crdincios care este Duhul Sfânt. Unul rezolva problemele credinciosului în ceruri, iar celălalt caută să

rezolve problemele Domnului în viaţa credinciosului.

Aceasta clarifică întru totul marea slujbă a Duhului. Slujba Sa este de a păzi scopurile şi drepturile de

stăpînire ale Domnului Isus în lume, în Biserică şi în viaţa fiecărui credincios. Precis, lucrul acesta vroia să-l spună

Domnul Isus cind amintea despre Duhul Sfânt astfel: “El Mă va proslăvi” (Ioan 16.14). Lucrarea Duhului este acee

de a-L prezenta pe Hristos, să vorbească despre Hristos, să-L înalţe şi să se preocupe de oameni cu privire la

Hristos, să-i convingă de păcat pentru că nu au crezut în Hristos şi, să-i facă să se pocăiască de faptul că nu au daDomnului Isus Hristos locul ce i se cuvine. Hristos, Hristos, Hristos este subiectul tuturor vorbirilor Sale şi ţinta

întregii Sale activităţi.

Însă Domnul Isus nu a spus cu privire la Duhul numai că “El Mă va proslăvi” ci de asemenea a spus că “El

va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi" (Ioan 16.14). Cu siguranţă că aceasta înseamnă că odată aduşi de

Duhul în faţa Domnului Isus în pocăinţă, tot Duhul ne va descoperi bogăţiile haruluI Domnului Isus Hristos

necesare stării noastre prezente, pentru a fi fără păcat.

“Duh al Domnului fi-mi învăţăcel

Descoperindu-mi lucrurile lui Hristos,

Cu privire la mine.”

Şi “lucrurile” acestea sînt cele cu privire la harul Său pentru cel vinovat, dragostea Lui pentru cel ce nu

merită dragoste şi desăvîrşirea ispăşirii Sale, valoarea sîngelui Său şi neprihănirea Sa pentru oameni aşa răi cum

recunoaştem că sîntem. Aceasta este plinătatea lui Isus descoperită de Duhul pentru orice nevoie posibilă. Ele sîn

“lucrurile” necesare pentru pacea şi iertarea păcătosului, căci Domnul Isus a venit în lume ca să izbăvească tocma

pe asemenea oameni.

E foarte clar că în acest sens se face lucrarea Mijlocitorului Său de a arăta celui pocăit plinătatea puterii

Sale. Într-adevăr, în nici o altă parte Duhul nu-L slăveşte aşa de mult pe Hristos ca atunci cînd descoperă bogăţiile

harului Său pentru cei căzuţi care îşi recunosc starea.

Refacerea stării decăzute este sfera în care se evidenţiază Domnul Isus şi de unde îşi trage şi numele -

Mântuitorul. Păcatul nu-l şochează şi nici nu-L înfrânge, căci acesta este domeniul în care harul îşi găseşte prileju

să lucreze şi unde Domnul Isus Hristos are un răspuns potrivit. Dacă Duhul Sfânt nu ar descoperi acest adevăr,



păcătosul nu ar crede niciodată. Cit de glorios ajunge Mântuitorul în ochii păcătosului cînd acesta este sub

înrîurirea Duhului!

Deci în lucrurile acestea Duhul Sfânt este marele Mijlocitor al Domnului Isus, care descoperă nevoia

noastră şi bogăţiile nemărginite ale harului Domnului Isus Hristos care ne satisface nevoia. Bine a scris un

credincios într-o cântare despre Duhul Sfânt care spune aşa:

“Hristos este Mijlocitorul în înălţimi

Tu eşti Mijlocitornl nostru lăuntric;

O, descoperă adevărul şi dă răspuns

La toate argumentele păcătosului”

“Mijlocitorul nostru lăuntric” înseamnă că Duhul Sfânt este Mijlocitorul Domnului Isus în interiorul nostru

descoperind adevărul şi dând răspuns la toate argumentele păcătosului, arătînd în permanenţă spre Hristos şi

spre sîngele Său.

O ilustrare a stării şi lucrării Duhului Sfânt în planul lui Dumnezeu cu privire la oameni se află în

întîmplarea cu Avraam care a trimis pe slujitorul său Eleazer într-o ţară îndepărtată ca să caute o mireasă pentru

fiul său lsaac. Dacă slujitorul ar fi vorbit despre el şi ar fi atras privirile asupra lui nu şi-ar fi atins ţinta. Odată găsit

fata potrivită, lucrarea lui abia a început. El a trebuit să-i vorbească despre fiul stăpînului său în aşa fel, încît s-o

atragă spre el şi s-o facă să vrea să-I urmeze pînă la Isaac, despărţindu-se de propria familie. Dimineaţa, la amiază

şi noaptea, nu se discuta decît un singur subiect: ,,fiul stăpînului meu". Înfăţişarea şi frumuseţea lui au fost fără

îndoială descrise pe larg, dar în mod deosebit s-a vorbit despre bogăţia Lui căci “lui i-a dat stăpînul meu tot ce

are”. Cerceii şi brăţările cu care a impodobit-o Eleazer pe Rebeca, nu erau decît probe ale bogăţiei care va fi a ei

dacă va consimţi să fie soţia lui Isaac. Indiscutabil deci că el era un tânăr ce merita ales cu prioritate. Şi iată cădupă ce a văzut Laban fratele Rebecăi cerceii şi brăţările pe mâinile sorei lui i-a zis: “Vino binecuvîntatul Domnulu

de ce stai afară?”. De fapt el voia să spună: “Vino şi spune-mi mai multe despre fiul stăpînului tău”. Şi aşa i s-a da

posibilitate lui Eleazer să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Inima fetei a fost cucerită de îndată şi robul a primit

răspunsul pe care îl aştepta: "Da, vreau" adică, sînt de acord să merg cu omul acesta ca să-i fiu soţie fiului

stăpânului său. Bucuria slujitorului a fost deplină cînd în cele din urmă el a văzut-o pe Rebeca în braţele lui Isaac!

Lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt este aceea de a face cu noi ceea ce a făcut cu Rebeca slujitorul lui

Avraam. Ne spune despre Hristos cu mult înainte, despre harul şi slava Sa, ne imploră şi ne câştigă inimile

determinâdu-ne să ne hotărâm a-L urma la Calvar şi, acolo la picioarele Domnului Isus să luăm locul păcătosului,

locul pe care de fapt îl merităm. Şi Duhul nu se va mărgini doar la înlesnirea primei noastre întîlniri cu Isus, cimereu, ori de cite ori păcatul ne-a răcit, ne-a secat şi ne-a făcut neroditori ne va aduce aminte de El şi de jertfa Sa

Ce bine că Domnul Isus nu s-a lăsat fără Mijlocitor pe pămînt, care să-L prezinte inimilor noastre şi care să ne

atragă mereu înapoi la Crucea Sa, la locul de eliberare şi de câştigare a biruinţei.

Deci Duhul Sfânt nu are decit un singur scop, să-L proslăvească pe Isus Hristos. O pătrundere şi o trăire a

acestui fapt fundamental ne va feri de tot felul de greşeli şi uneori de abateri pe căi periculoase. Dacă o

experienţă deosebită a Duhului Sfânt ne face să slăvim Duhul şi să ne fixăm pe experienţa respectivă, atunci vom



descoperi că în loc de a lucra împreună cu Duhul Sfânt, noi ne împotrivim lucrării Lui de a îndrepta privirea

noastră numai asupra Domnului Isus.






CAPITOLUL 4

DUHUL SFÂNT - OSÂNDITORUL

Pentru a prezenta lucrurile mai simplu, putem împărţi lucrarea Duhului Sfânt ca Mijlocitor al Domnului

Isus în două – ca osânditor al păcatului din noi, şi ca mângâietor al celor ce se pocăiesc.

Înainte de toate EL vine să mustre, să ne condamne cu privire la păcat şi să ne aducă deci la pocainţă. lsu

zicea: “Şi cînd va veni EL, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul ... fiindcă ei nu cred în Mine” (Ioan 16.8

9). In capitolele bine cunoscute din Evanghelia după Ioan unde se vorbeşte despre Duhul Sfânt (capitolele 14, 15

16), Domnul Isus Îl numeşte de trei ori “Duhul Adevarului”. Adevărul în cazul de faţă nu înseamnă un mănunchi d

doctrine, ci descoperirea faptelor reale aşa cum sînt ele. Aceasta înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este să ne

descopere adevărul cu privire la noi ca păcătoşi. Pe tăcute dar necruţător, El îndreaptă tot timpul lumina albă a

adevărului asupra gândurilor şi reacţiilor inimilor noastre, asupra cuvintelor buze noastre şi a lucrărilor mîinilo

noastre. Tot ce este îndreptat spre “eu” şi ce este păcat se descoperă ca atare şi nu contează cum căutăm să-l

ascundem sau să-i găsim explicaţii raţionale. Lucrarea Lui este să dărîme domeniul iluziilor pe care le avem despr

noi înşine şi în care am trăit şi, să ne aducă la o cunoaştere adevărată a noastră. Preocuparea Lui cea mai mare

este ca noi să cunoaştem adevărul, căci EL este Duhul Adevărului. Răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi este unu

singur, simplu, un răspuns al cinstei care spune “Da, Doamne” (Matei 15.27) la tot ce ne descopera cu privire la

noi, fără să ne scuzăm şi fără să ascundem ceva.

Lucrul acesta vrea să-l spună psalmistul în Psalmul 51: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adincul inimii”

(versetul6). Aceeaşi propoziţie se repetă ceva mai jos în acelaşi Psalm, dar de data aceasta ea sună aşa: “Tie nu-T

plac arderile de tot" (versetul 16). Puneţi alături cele două propoziţii şi veţi descoperi mesajul psalmistului: “Tie

nu-Ti plac arderile de tot, ci adevărul în adîncul inimii". Atât de des, lucrarea şi chiar slujba creştină poate fi ohaină care să ascundă adevărul, atît cu privire Ia noi cît şi cu privire la ceilalţi. Duhul Sfânt este împotriva acestui

fel de autoînşelări şi ruşine; în asemenea cazuri El pretinde adevăr şi nu jertfe!

De asemeni, acelaşi adevăr îl găsim în Ioan 3.21 în expresia: “Cine lucrează după adevăr”. In capitolul

respectiv citim că: “Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele; dar cine

lucrează în adevăr vine la lumină ca să i se arate faptele, fiindcă sînt făcute în Dumnezeu”. Noi am fi cugetat că



opusul la “a face răul” ar fi “a face binele”, dar aceasta nu e valabilă la Dumnezeu. La Dumnezeu opusul la a face

răul este “lucrarea după adevăr”. Aceasta înseamnă să fim sinceri cu privire la răul din noi. Chiar înainte de a

încerca vreodată să facem binele acolo unde am făcut răul, el vrea mai întîi o destăinuire completă în fata Lui a

răului săvîrşit şi vrea să audă din gura noastră “Da, Doamne” la ceea ce ne descoperă El.

El vrea mai degrabă să ne întoarcem la filele trecute decît să dăm o nouă pagină, căci atunci cînd întoarcem o filă nouă ascundem obligatoriu pagina de dinainte şi, cînd păcatul este ascuns singele Domnului Isus

nu ne poate curăţi şi nici nu ne poate aduce pacea. Promisiunea iertării şia curăţiei este condiţionată doar de

mărturisirea păcatelor noastre (1 Ioan 1.9). Dacă ne-am mărturisit păcatul, nu trebuie să cerem iertare. In

momentul în care îl mărturisim, l-am adus la lumină. Dar dacă în mărturia noastră există o reţinere, toate

cererile din lume nu vor aduce pace inimilor noastre. Acest lucru se întîmplă astfel nu numai între om şi

Dumnezeu, ci e la fel de inutil şi cînd este vorba de relaţia între om şi om. Câţi dintre noi încercînd să repare

ruptura dintre el şi un altul, nu au constatat surprinşi că au zis ceva cam în felul următor: “Dacă ţi- am greşit, te

rog să mă ierţi” şi cu toate acestea ne-am întrebat de ce nu s-a reparat ruptura. Nu se pune problema “dacă”;

haidem să mărturisim cinstit că noi i-am greşit şi poate că ne va surprinde promptitudinea cu care harul lui

Dumnezeu ne va atinge şi foarte adesea în acest caz dobîndim iertarea celuilalt.

Deci aceasta este lucrarea adevărului şi, de Ia noi se cere tot un răspuns al adevărului. Şi această lumină

adevărului continuă mereu, tot aşa de tăcută şi de necruţătoare ca strălucirea soarelui. Desigur, nu se poate

concepe că Duhul Sfânt convinge pe păcătos de păcatul său numai în vremuri deosebite de treziri spirituale, iar în

rest se mulţumeşte să ne lase în pace. In ce Îl priveşte pe Duhul Sfânt, nu există “ne la timp”. Dacă noi nu sîntem

conştienţi de convingerea cu privire la păcat nu este din pricină că El nu ne-a convins, ci mai degrabă pentru că no

nu am vrut să auzim sau să vedem. E uşor să evităm convingerea despre păcat, căci vocea Duhului e blîndă. Num

cei ce vor cu tot dinadinsul să fie convinşi de păcat vor auzi vocea Lui. Ei vor fi zeloşi, căci numai ei flămânzesc

după Domnul Isus şi ştim că aceasta este singura cale prin care vor fi eliberaţi de lucrurile care au făcut zid de

despărţire între ei şi Dumnezeu, pe care ei au început să-L iubească.

Uneori sîntem într-o stare de nepăsare în care se pare că nici o convingere asupra păcatului nu ne atinge

şi credem că totul este bine în viaţa noastră. Se poate ca in asemenea momente să ne întîlnim cu alţi credincioşi

care-L slăvesc pe Dumnezeu cu o mărturie proaspătă despre felul cum Duhul i-a convins cu privire la un punct

deosebit şi sîngele lui Isus i-a curăţit chiar în locul acela. Noi privim miraţi, simţind că nu am trăit experienta

aceasta. Oare noi am depăşit etapa de a fi cercetaţi cu privire la lucrurile acestea sau noi nu le vedem aşa cum

trebuie? Atât de adesea se adevereşte posibilitatea a doua! Şi motivul că noi nu observăm lucrurile mai mărunte

este că în viata noastră sînt lucruri mai mari şi mai grave pe care nu vrem să le aducem înaintea lui Dumnezeu ca

să le rezolve! Pentru a ilustra aceasta să ne imaginăm un zid înalt care în lumina soarelui aruncă o umbră deasă. Î

umbra aceasta multe ierburi care cresc le deosebim cu greu, dar cînd zidul este dat la o parte lumina scoate la

iveală şi plantele cele mai mici, fiecare cu propria-i umbră şi abia atunci pot fi percepute şi smulse.

“A umbla în lumină cu Dumnezeu” (1 Ioan 1.7) nu înseamnă altceva decit a spune “da” la tot ce descoper

lumina. Aceasta poate să însemne îndepărtarea unei bariere foarte clare dintre noi şi Dumnezeu. Acest lucru

poate duce la o convingere fermă despre păcat şi de acum Domnul poate să ne arate lucrurile mărunte de fiecare

zi care înmuguresc aşa de uşor din natura noastră decăzută şi pe care mai înainte nu le puteam observa. Şi dacă

ne grăbim a zice: “Da, Doamne”, convingerea e urmată intotdeauna de curăţire.



Notaţi că în lucrarea aceasta de convingere Duhul Sfânt face tot timpul slujba unui Mijlocitor al Domnulu

Isus, ceea ce înseamnă că El vorbeşte mereu de păcatul nostru care intervine în legătura noastră cu Hristos. El nu

ne convinge de păcat doar ca ceva ce nu se cuvine sau ca o greşală etică, ca ceva ce se opune celor zece porunci,

ci ca ceva ce a făcut ca Domnul Isus să pătimească pe cruce. Duhul nu se mulţumeşte pînă ce nu ne ajută să-L

privim pe El, pe Cel pe care L-am străpuns şi pe care L-am făcut să plângă. În adevăr, natura păcatului de care ne

convingem este descrisă ca păcat, “pentru că n-au crezut în Mine”. Aceasta sugerează că necredinţa este păcatucel mare care le cuprinde pe toate celelalte, şi anume faptul că refuzam sa ne punem la dispoziţia răscumpărării

lui Hristos. Aceasta este în cele din urmă pricinuită de încăpăţânarea noastră, de înţepenirea grumazului nostru ş

a împietririi inimii. Şi cum se întâmplă de fapt acest lucru? După ce Duhul a început să lucreze în viaţa noastră cu

privire la un fapt, nu trece mult şi rezultatul este că apare atitudinea noastră lipsită de zdrobire, încăpăţânarea şi

autoapărarea pe care o manifestăm cînd Dumnezeu lucrează în viaţa noastră.

Ce ilustraţie potrivită de felul cum lucrează Duhul Sfânt la convingerea noastră găsim în istoria cu robii lu

Naaman! Aceştia căutau să-l înduplece pe stăpînul lor care nu vroia să asculte de cuvintele profetului ca să

meargă şi să se scalde de şapte ori în Iordan. El era gata să facă orice altceva în afară de aceasta, căci aceasta

însemna să se dezbrace şi astfel să se vadă cit de mult s-a lăţit lepra pe trupul său! Dar robii săi au venit şi l-aurugat cu atîta bunăvoinţă (căci îl iubeau mult): “Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut

Cu atît mai mult trebuie să faci ceea ce ţi-a spus: Scaldă-te şi vei fi curat” (2 Împ.5.13). Cât de fericit a fost apoi

Naaman că a ascultat îndemnurile lor binevoitoare, căci carnea lui s-a făcut din nou ca a unui copil. La fel şi Duhu

Sfânt ne convinge blînd, cu privire la un lucru pe care noi nu vrem să-I acceptăm din pricina mîndriei noastre,

“Mergi la piciorul Crucii lui Isus şi curăţeşte-te”. Noi ne temem de dezbrăcarea pe care o cere pocăinţa, căci în

felul acesta se vor descoperi păcatele noastre şi va ieşi la iveală cine sîntem noi cu adevărat. Dar cit de bucuroşi

sîntem când primim, căci de acum noi ieşim curăţiţi şi, prin sîngele lui Isus Hristos ajungem integri.

Este limpede deci că în lupta Duhului cu noi, El lucrează tot timpul în viaţa noastră ca Mijlocitorul

Domnului Isus şi, singura Lui dorinţă este să ne aplecăm capetele înaintea Lui şi să-L recunoaştem ca Domn, pecalea pe care am pornit.






CAPITOLUL 5

DUHUL SFÂNT - MÂNGÂIETORUL

După ce am descoperit că Duhul Sfânt este Cel ce convinge pe păcătos de păcatul său, trebuie acum să-Ldescoperim într-o lumină nouă ca Mângâietor a celor ce se pocăiesc. Din clipa în care Duhul a reuşit să nezdrobească în pocăinŃă, lucrarea Lui ia o altă întorsătură cu totul diferită; acum ea este îndreptată în întregime să mângâie pe cel ce are mustrări de conştiinjă şi să-l încurajeze spunându-i că în Hristos avem totul din belşug.Mesajul din vechime suna astfel: “MângâiaŃi, mângâiaŃi pe poporul Meu, zice Domnul” (Isaia 40.1). Acelaşi lucrueste şi astăzi valabil pentru cel cea primit din mâna Domnului o măsură dublă în schimbul păcatelor lui.

Dacă traducătorii Bibliei au ales cuvîntul “Mângâietor” este din pricină că expresia greacă are în aceeaşimăsură acest înŃeles ca şi cel de “Mijlocitor” şi, cei ce cunosc lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, ştiu cît de demeste Duhul Sfânt de numele acesta. El, care în ce priveşte păcatul este necruŃător şi neîmpăcat, este aşa de minunat

şi blând când mângâie pe cel ce-şi plânge păcatul şi se tânguie de sărăcia lui. “Ferice de cei ce plâng - spune Isus –căci ei vor fi mîngîiaŃi" (Matei 5.4). Şi Cel ce dă mîngîierea aceasta este Duhul Sfânt. EI face acest lucru îndreptîndu-ne privirea spre ce a f ăcut Isus Hristos pentru noi (Ioan 16.14.) Aceasta înseamnă că El mărturiseşte pHristos inimii care se pocăieşte şi spune că sîngele Său preŃios este deajuns ca sufletul să primească pace şi iertarede la Dumnezeu. El ne îndeamnă să ne încredem iarăşi în domnul Isus şi să ne bucurăm. El ne descoperă că păcatele pe care le-am mărturisit au fost deja duse de Domnul Isus la Cruce chiar înainte ca ele să fie săvîrşite şi cămijlocul de ieşire din starea de sărăcie în care ne aflăm a fost procurat mai înainte de a ajunge în această stare.

El Îl mărturiseşte pe Domnul Isus înviat din morŃi şi ne descoperă că lucrarea Lui de ispăşire a fost primităde Tatăl care şi-a pus sigiliul Său pe ea, prin faptul că L-a înviat din morŃi şi, că dacă Dumnezeu a acceptatlucrarea Fiului în locul nostru, şi noi putem să credem în ea şi s-o acceptăm pentru noi. El mărturiseşte

sfântului care se luptă din rasputeri sperând într-o redresare a firii, că omul firesc care săvîrşeşte păcatele aoestea(omul cel vechi, firea veche din Romani 6) a fost judecat şi răstignit odată cu Hristos (adică faptul că înaintea luiDumnezeu, firea vechea fost răstignită şi s-a sfârşit cu ea, nefiind doar cârpită ca să se facă mai bună!). Pe el poatesă nu-l mai dezamăgească omul înlăturat la Cruce şi, de aceea el se poate întoarce cu totul spre Domnul Isus carepentru el este tot ceea ce-i lipseşte. Şi cînd Duhul îi face o astfel de mărtuisire el poate crede cuvintele Luibinevoitoare şi, în Duhul el devine liber bucurându-se şi tresăltînd de bucurie, deplin umplut de slava unei mărturiaşa de minunate.



“Eu nu ştiu cum Duhul cel Sfânt

Îmi d ă convingere,

Descoperind pe Isus În Cuvântul Să u

Îmi d ă credin Ńă -n El”

Se poate că uneori nici nu băgăm de seamă cum o face; câteodată printr-un cuvînt din Scriptură, alteori primărturia altuia, printr-o strof ă dintr-o cântare, sau pe căi mai directe ce nu se pot explica, dar putem şti cu toată siguranŃa că o face, căci aceasta este lucrarea Lui în Biserică.

În situaŃia în care am ajuns reci şi nu mai avem părtăşie cu Dumnezeu, cînd încercăm să ne întoarcem prinfapte, se pare că în aceste împrejurări noi preŃuim cel mai mult lucrarea Duhului ca Mângâietor. Cât de firesc ni separe gândul că dacă prin păcat ne-am îndepărtat de El, prin facerea de bine ne vom întoarce din nou. Şi aşa neangajăm faŃă de noi că vom încerca din răsputeri să ne fixăm Ńeluri mai înalte, căutăm a face mai mult pentruDumnezeu şi chiar să petrecem timp mai îndelungat în rugăciune. Desigur că toate acestea sunt bune, dar aşa de

adesea nu reuşim a le îndeplini şi noi sfârşim prin a ne împovăra pe noi înşine cu alte mustrări şi în plus cu unsimŃământ de neputinŃă. În osteneala noastră de a fi mai buni, ajungem într-o stare de tensiune şi ne condamnăm cănu putem reuşi. Ajungem la aceleaşi experienŃe pe care le-a avut apostolul Pavel. “Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaŃa, mi-a pricinuit moartea" (pentru că n-am reuşit să o îndeplinesc). Şi dacă vom merge mai departe pedrumul acesta vom ajunge în acelaşi loc de desnădejde la carea ajuns apostolul Pavel când zicea: “O nenorocitul dmine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte ... ?” (Romani 7.10 şi 24).

Câtă uşurare primim însă când Duhul Sfânt ne arată - aşa cum i-a arătat şi lui Pavel - să lăsăm deopartelucrările noastre şi să ne îndreptăm spre lucrarea Altuia, lucrarea săvîrşită de Domnul Isus pe cruce în locul nostruPrin ea vedem că pentru noi s-a f ăcut totul, că prăpastia dintre noi şi Dumnezeu a dispărut, că s-a f ăcut un pod pestea şi astfel s-a f ăcut pace! Duhul ne îndeamnă să încetăm încercările de a dobândi pacea prin osteneala noastră, şi

venind la Isus ca păcătoşi să ne odihnim în ceea ce a f ăcut El. Când procedăm aşa, povara luptei şi a mustrărilor deconştiinŃă se îndepărtează din inimile noastre şi Mângâietorul şopteşte dulce pace inimilor noastre.

"Nimic, fie mare sau mic,

Nimic, pă că tosule, nimic!

Pentru tine Isus a f ă cut totul

Cu mult timp înainte!

Când nu atârni de lucrarea Domnului

Cu o credin Ńă simplă ,

Faptele sînt lucruri moarte

Ş i a le face duce la moarte.



Aruncă jos truda ta moart ă

Jos la picioarele lui Isus,

Ră mâi în El, numai în El,

Desă vâr şit şi biruitor!”

Una dintre cele mai bune ilustraŃii a mărturisirii Duhului despre lucrarea desăvîrşită a lui Hristos este întoarcerea porumbelului în corabia lui Noe: “Şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curînd. Noe acunoscut astfel că apele scăzuseră pe pămînt” (Geneza 8,.11). Mărturia pe care porurnbelul a adus-o a fost o frunzăde măslin. Când Noe a văzut-o şi-a dat seama că pe pământ este un petec de pe care apele s-au retras, un loc careieşise de sub judecată şi pentru cei din corabie acesta era un mesaj de pace. Astăzi Duhul Sfânt face mărturia că există un Om care a fost judecat şi judecata asupra Lui s-a sfârşit. Odinioară a fost sub povara ei, dar a ieşitbiruitor prin puterea învierii şi judecata care a purtat-o El este acum judecata noastră. Aşadar, dacă Garantul nostru

a scăpat de judecată fiind biruitor, nici noi nu mai suntem judecaŃi, noi care ne-am pus nădejdea în El Aceasta vreas-o spună Pavel prin cuvintele: “El care a fost dat din pricina f ărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fostsocotiŃi neprihăniŃi” (Romani 4.25).

Dacă vrem să vedem porumbelul cu ramura de măslin în cioc, să citim cartea Faptele Apostolilor. Vomdescoperi mereu că Duhul Sfânt aduce mărturia despre Domnul Isus înviat:

“Dar Dumnezeu L-a înviat” (2.24)

“Dumnezeu a înviat pe acest Isus” (2.32)

“Dumnezeu L-a înviat din morŃi” (3.15)

“Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (10.40)

Mărturii sunt mult mai multe, şi prin toate Duhul prezintă mereu binecuvîntatul fapt că Isus a ispăşitpedeapsa şi nu mai este sub acuzaŃia sub care era odinioară. Aceasta înseamnă că înaintea lui Dumnezeu şi înplanul Său, noi sîntem la fel de scutiŃi de condamnare şi mustrare (chiar de mustrarea propriei noastre conştiinŃe) cprivire la păcat, ca şi Domnul Isus. El a purtat povara; talazurile L-au acoperit, dar acum este deasupra şi aceastapentru “îndreptăŃirea noastră”. Acum Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem eliberaŃi după cum şi El esteliber.

Aceasta este mângâierea temeinică pe care Duhul Sfânt o prezintă sufletului disperat care a învăŃat să se

pocăiască. Dacă primim în inimile noastre lucrul acesta vom dobîndi un simŃămînt real al dragostei lui Dumnezeu,ca niciciodată. Acesta este primul val de putere a Duhului în sufletele noastre, prima reacŃie a sălăşluirii Sale,turnarea dragostei Lui în inimile noastre (Romani 5.5) şi astfel stârneşte (în schimb) dragostea noastră pentru El.

Să nu uităm deci, că Duhul Sfânt convinge pe păcătos de păcatul său, doar cu scopul ca să-l mângâie. El nva ajuta să-i deosebim vocea de cea a Satanei. Satanei i se spune “pârâşul fraŃilor” şi pârele lui pot fi uneoriconfundate cu convingerile Duhului Sfânt de către conştiinŃele sensibile. Dar pârele lui nu urmăresc niciodată mângâierea. Ele sunt doar “cicăleli” care nu duc decât la disperare şi robie. Chiar dacă eşti de acord cu ele, î Ńi dai



seamna instinctiv că nu se vor sfârşi niciciodată. Întotdeauna Satana duce sufletul înapoi la Sinai, la Lege, lanormele ei pe care nu le-am respectat şi în felul acesta vrea să ne ducă la disperare. Cu toate că lucrarea deconvingere a Duhului Sfânt este precisă şi tăioasă, ea va umple totuşi inimile noastre de pace dacă ne supunemmustrărilor ei şi recunoaştem cu "da". Dacă Satana ne duce la Sinai, Duhul Sfânt ne duce întotdeauna laGolgota. Pentru păcătoşi El este Mesagerul dulce al legămîntului celui nou de pace.

Cu toate acestea, mângâierea Duhului Sfânt nu are în vedere numai răspunsul Domnului Isus pentrupăcatele noastre ci şi bogăŃiile nesfârşite ale harului pentru toate nevoile noastre: “El vă va arăta ce este al Meu”.Când ne conducem singuri viaŃa, conducerea treburilor noastre ne apasă pe umeri şi singura noastră preocupare estde a avea puterea pe care o solicită această responsabilitate. Dar dacă stăpânirea este pe umerii Lui, atunci singurucare trebuie să aibă puterea este El, şi Duhul se bucură să ne dovedească faptul că El o are într-adevăr. El Îldescoperă inimilor noastre pe Domnul Isus nu numai ca pe Unul care poate să-l biruie pe cel rău, ci ca Cel ce abiruit deja pe Cruce. El ni-L descoperă stând în locurile cereşti, deasupra oricărei stăpîniri şi puteri (Efeseni1.20,21), mai presus de orice putere împotrivitoare, cît şi aşezarea noastră împreună cu El în locurile preaînalte(Efeseni 2.6). Aceasta înseamnă că noi nu suntem numai de partea învingerii ci de partea Celui ce deja a învins;noi nu luptăm pentru biruinŃă ci de pe terenul biruinŃei.

Până nu ajungem să avem o astfel de descoperire a Domnului Isus în viaŃa noastră suntem agitaŃi, îngrijoraŃi şi pe picior de lupta, iar problemele vieŃii ne apasă, ne copleşesc. Dar când în clipa nevoii noastre ceamai acută Duhul ne descoperă pe Isus şi bogăŃia de har ce este a Lui, devenim liberi şi ne dăm seama că suntem înEl “cap şi nu coadă” (Deuteronom 28.13) şi, pe tărâmul duhului nostru înfrângerea dispare. Fiind biruitori înDuhul, suntem biruitori şi în celelalte domenii, căci credinŃa înseamnă biruinŃă asupra lumii (vezi 1 Ioan 5.4). Şi aş înaintând cu o îndrăzneală şi o încredere nouă, ne dăm seamna că în împrejurarea respectivă Dumnezeu lucrează pentru noi.

Iată o întâmplare din viaŃa lui Spurgeon: Se spune că odată era apăsat şi îngrijorat cu privire la problemeleşi răspunderile sale. Deodată pe când mergea cu trăsura, şi-a ridicat picioarele în sus şi a râs cu hohote. El a povest

apoi că ceea ce i-a adus bucurie şi linişte în inimă în această situaŃie, a fost rnângâierea Duhului care l-a f ăcut să sevadă pe el în situaŃia unui peşte care înota în Oceanul Altantic şi care era îngrijorat că nu are suficientă apă ca să înoate! Aşa de imens i-a fost descoperit lui harul lui Dumnezeu care astîmpără orice nevoie. Acolo, în trăsuraaceea, Mijlocitorul Domnului Isus plin de putere şi-a f ăcut lucrarea Sa de Mângâietor, de dragul unui slujbaş al luiDumnezeu care era în necaz.

Aceasta ne aduce înainte problema puterii depline a Duhului Sfânt pentru slujbă, lucru după care râvnescunii cu atâta ardoare. Dar aici nu voi arăta altceva decît experienŃa mea proprie. Eu văd că Duhul Sfânt este înzestrat cu putere de sus, dar aceasta nu înseamnă ca eu să-mi aŃintesc ochii asupra acestei puteri şi să mă rogfierbinte pentru ea, ci mai degrabă să privesc la Domnul Isus înviat din morŃi care îmi descoperă puterea şi poziŃiacare deja sunt ale Sale. Când descopăr lucrul acesta mă părăsesc poverile odată cu temerile şi cu lupta. Descopăr

iarăşi că sunt puternic în credinŃa mea, iar pentru slujba pe care trebuie să o îndeplinesc primesc putere de sus.Elisei a primit din Duhul lui Ilie de două ori mai mult, dar aceasta numai în momentul în care şi-a văzut stăpânulurcând la cer. Atunci mantaua - simbolul acelei puteri - flutura la picioarele sale. Numai când îngăduim Duhului săne descopere din nou puterea Domnului Isus şi cînd primim plini de încredere descoperirea Lui, vom fi îmbrăcaŃicu putere de sus şi vom păşi plini de îndrăzneală înainte ca să-L vedem pe Dumnezeu la lucru alături de noi.

Uneori în lucrările misionare unde am luat şi eu parte, unii credincioşi mi-au spus: “Nu-i ciudat că într-o za venit o clipă în care toată lucrarea a luat o altă întorsătura”? Mie nu mi se părea ciudat, căci ştiam cele ce i se



întâmplaseră unui evanghelist apăsat şi neliniştit într-o zi pe când era singur în cameră, sau mai degrabă ce i-a fostdat să vadă. El L-a văzut pe Domnul Isus încoronat cu cinste şi slavă şi toate erau la picioarele Lui, iar valurilecare credea că îi vor acoperi lui capul, le-a văzut deodată la picioarele sale. Noi ne rugăm aşa de des să primimputere, dar ceea ce vrea Duhul să ne facă, este doar să privim la Isus şi să-L vedem încoronat şi biruitor.

Se poate pune întrebarea, cum putem primi această nouă desscoperire a lui Isus şi când avem nevoie de eaEa nu se primeşte trudindu-ne din răsputeri şi aş zice nici chiar rugându-ne pentru ea, ci mai degrabă recunoscînd înaintea Domnului că nu am avut niciodată parte de ea. Să nu ne irosim puterile în altă parte cel puŃin pentrumomentul de faŃă, ci să urmărim numai experienŃa aceasta. Spune-I Domnului că nu L-ai văzut pe Isus, spune-I cănu eşti cum trebuie, că nu eşti liber de păcat, că nu ai pace. Spune-I că te lupŃi să dobândeşti prin propriile talestrădanii ceea ce în conştiinŃa ta ştii că este un dar şi cu toate acestea tu te lupŃi să-l dobîndeşti. Spune-I că astăzi nmai ai in faŃă imaginea lui Isus, a sângelui Său, a biruinŃei Sale pe care o aveai ieri. Nu te strădui să o capeŃi,spune·I doar că nu o ai. Îngăduie apoi Duhului să-Ńi descopere de ce nu o ai. El poate să-Ńi descopere lucruri negreşi neaşteptate, dar spune-I “da”. Acestea toate vor să fie înŃelesul faptului de a merge la picioarele lui Isus, lapiciorul Crucii Lui. Unora expresiile acestea pot să le sune ca ceva banal, de neînŃeles, dar pentru alŃii ele exprimăo experienŃă sfântă, înălŃătoare. Acesta este punctul în care sângele lui Isus te aşteaptă. Şi nu vei avea mult de

zăbovit la picioarele Sale pînă ce Duhul Sfânt va apare şi te va face să vezi tot ce trebuie văzut la Isus şi să primeşttot ce trebuie să primeşti din plinătatea Lui.






CAPITOLUL 6

PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT

După ce am văzut locul şi slujba Duhului Sfânt în poporul lui Dumnezeu, suntem în situaŃia de a ne întrebce atitudine avem noi faŃă de Duhul Sfânt; Îi dăm noi voie să-şi facă lucrarea de convingere şi să de descopere peDomnul Isus ca tot ceea ce ne lipseste?

Noul Testament ne spune că sînt patru atitudini posibile pe care le putem avea faŃă de Duhul Sfânt.

PRIMA este aceea de a-L întrista. “Să nu întristaŃi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aŃi fostpecetluiŃi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuŃime, orice fel de răutate să piară din mijloculvostru” (Efeseni 4.30,31). Păcatul este cel ce întristează pe Duhul Sfânt şi în mod deosebit păcatele care sunt

amintite aici în context: orice amărăciune, orice iuŃime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel derăutate. Când pricepem că Celui pe care Duhul a venit să-L descopere inimilor noastre I s-a dat numele preŃios deMiel blând şi smerit cu inima şi că el este asemănat cu un porumbel gingaş, putem să ne dăm seama de lucrurilecare-L întristează. Ori de cîte ori manifestăm o stare care nu se aseamănă cu a Mielului (uneori se aseamănă maimult cu a leului!) mai ales în legăturile noastre cu ceilalŃi, noi Îl întristăm. Cu toate că nouă ni s-au iertat atâtea, nostăm uneori pe poziŃia noastră şi nu vrem să iertăm pe semenul nostru. În lucrarea Sa de binecuvîntare, Duhul nupoate merge mai departe cu noi până ce nu descoperim păcatele acestea şi nu ne pocăim de ele. Din pricina aceastaEl caută să ne convingă de ele, să lupte cu noi. Dar aceasta este lucrarea dragostei; păcatele noastre nu-L mânie cimai degrabă Îl întristează.

A DOUA atitudine pe care o putem lua faŃă de Duhul este să ne împotrivim Lui. Ştefan zicea iudeilor dintimpul său: “Oameni tari la cerbice, netăiaŃi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviŃiDuhului Sfânt. Cum au f ăcut părinŃii voştri, aşa faceŃi şi voi” (Fapte 7.51). Împotrivirea noastră faŃă de convingereDuhului Sfânt se vede adesea în faptul că ne împotrivim cînd Duhul încearcă să ne convingă de păcat. Noi putemrefuza să acceptăm ca păcat ceea ce ne descoperă El că este păcat. Uneori născocim o scuză care să ne dovedeascănepătaŃi şi facem aşa pentru că ştim că a zice "da" convingerii Duhului ar însemna să ne umilim şi în consecinŃă săne pocăim şi să clarilîcăm situaŃia. Acestui fapt Scriptura îi zice “tari la cerbice” şi ea este într-adevăr o stare gravăiar dacă persistăm în ea ne poate atrage o judecată aspră. “Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi



zdrobit deodată şi f ără leac” (Proverbe 29.1). Împotrivirea noastră faŃă de convingerea Duhului Sfânt se vedeadesea şi în faptul că refuzăm să primim cele spuse de fraŃi şi surori. Nu avem nimic de obiectat dacă lucrarea deconvingere vine de la El adresându-se direct inimilor noastre, dar foarte adesea ca să ne descopere păcatul El seslujeşte de cuvintele pătrunzătoare ale vreunui frate. Dacă se întâmplă aşa, primim mai greu din pricina mândrieinoastre. Dar dacă vrem să fim binecuvântaŃi, trebuie să primim cu toate acestea.

A TREIA atitudine posibilă este aceea a stingerii Lui. Pavel spunea: “Nu stingeŃi Duhul şi nu dispreŃuiŃiproorociile” (1 Tesaloniceni 5.19,20). Acesta este cuvântul cu privire la activităŃile comune ale Duhului Sfânt înmijlocul nostru, aşa cum se deduce din fraza care urmează, că nu trebuie să dispreŃuim profeŃiile. Noi stingem unfoc cînd turnăm apă pe el şi putem stinge focul lucrării Duhului Sfânt la inima cuiva într-o adunare sau într-un grude părtăşie, "tumînd apă rece peste lucrare" fie încercînd a descuraja lucrarea, fie chiar a o opri. Duhul Sfânt cere saibă cale liberă în adunările oamenilor lui Dumnezeu sau în părtăşia lor. Dar de multe ori ne formăm în minteanoastră o imagine a felului în care El trebuie să lucreze şi apoi împiedicăm toate căile prin care lucrează El şi carenu corespund exact ideilor noastre – mai ales formele care par să ocolească metodele noastre preferate şi să dărâmpoziŃia noastră deosebită. Cu câtă uşurinŃă putem cugeta că dacă va veni un timp de trezire, el va veni prin pastor,prin misionari, sau numai prin cei ce au o pregătire specială teologică. Cu toate acestea, Duhul face să vină trezirea

prin uşa din dos prin cineva complet nebăgat în seamă şi f ără o poziŃie oficială. Cât de adesea a venit lsus şi a bătula uşa unei situaŃii, a unei Biserici sau a unei instituŃii misionare, dar uşa a fost zăvorâtă pentru că El n-a venit pecanalele cuvenite sau pe căile care erau considerate ca normale, şi astfel El a trebuit să plece trist, părăsind osituaŃie care avea aşa mare nevoie de El.

A PATRA atitudine pe care o putem avea faŃă de lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a fi plini de El.Epistola către Efeseni ne spune: “Nu vă îmbătaŃi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiŃi plini de Duh”(5.18). Cel pe care L-am întristat, faŃă de care ne-am împotrivit şi pe care L-am stins, acum ne-a umplut şi nestăpîneşte. Ce capitulare şi ce inversare în viaŃa noastră! În sfârşit am consimŃit să ne plecăm faŃă de ceea ce ne-aconvins, şi să-i zicem păcatului păcat. De acum El poate nestânjenit să ne îndrepte privirea necontenit spre Isus, cutot ceea ce ne lipseşte, spre bucuria noastră nemărginită, spre eliberarea şi umplerea noastră cu putere.

Când cugetăm la faptul de a fi plini de Duhul Sfânt este important să o facem totdeauna în context cu celetrei atitudini faŃă de El. Dacă nu procedăm aşa vom considera întotdeauna plinătatea Duhului Sfânt ca obinecuvîntare deosebită, ceva aparte de moştenirea noastră în Hristos şi atitudinea noastră nu ne va duce decât laluptă şi pierderi. Dacă la un moment dat nu suntem plini de Duhul Sfânt, atunci de vină este un singur lucru -păcatul. Păcătuind noi L-am întristat şi ne împotrivim Lui cînd El caută să ne convingă de aceasta. Poate că ani dezile am fost într-o stare de uscăciune, nemulŃumiŃi, dar totul se datora înmulŃirii aceluiaşi lucru - păcatul. Ceea cetrebuie să facem este doar să ne umilim în pocăinŃă sub înrâurirea convingătoare a Duhului şi El va mărturisi iniminoastre pe Isus şi sângele Lui, şi ne va da puterea să credem că sângele Său spală păcatul pe care l-am mărturisit.Apoi, acolo unde sângele spală, Duhul umple.

Aceast fapt este clar ilustrat în slujba de curăŃire din cartea Levitic capitolul 14. La început sângele unuimiel (sângele jertfei) era pus pe urechea dreaptă şi pe degetul mare de la mână şi de la picior, apoi uleiul sfânt(imaginea Duhului Sfânt) era pus peste sânge în cele trei locuri. Mai întâi sângele, apoi uleiul. Aşa se întîmplă şi înviaŃa credinciosului; Duhul Sfânt nu umple şi nu dă putere cărnii şi anume eului nejudecat, şi nu vine acolo unde na avut loc pocăinŃa. El va veni numai acolo unde ea a avut loc, unde prin credinŃă s-a apelat la sângele DomnuluiIsus ca să ne cureŃe de păcat.



În faŃa lui Dumnezeu sângele preŃios al Domnului Isus are o valoare aşa de mare, că omul nu esteniciodată atît de căzut încât să nu mai poată fi spălat, şi dacă el s-a pocăit cu adevărat, acest sânge îi dă dreptulca Duhul Sfânt să vină îndată şi să-i umple inima şi viaŃa. El nu trebuie să meargă mai departe de piciorul Crucii.Acolo, chiar acolo unde păcatul s-a spălat, Duhul Sfânt îl va umple şi paharul lui va fi plin de dă peste el.

Îmi amintesc de timpul cînd un coleg şi cu mine luam parte la o conferinŃă a lucrătorilor în Brazilia şi untînăr american a venit cu avionul de unde lucra, călăuzit de o mare foame a inimii. În convorbirea noastră el ne-aspus de sărăcia lucrării lor precum şi de înfrângerile din propria-i viaŃă. Un an întreg nu au avut decît o singură întoarcere la Dumnezeu în misiunea lor. Misionarii ajunseseră aşa de reci, că dacă unul dintre ei încerca să vorbească serios despre Domnul Isus, ceilalŃi îl luau în batjocură şi-i ziceau: “Vorbe şti ca un misionar!”. Ne-a spuapoi cum de curând Domnul a început să lucreze din nou la inima lui şi i-a descoperit lucrurile de care trebuie să spocăiască pentru ca să se împace cu Dumnezeu. În cîteva probleme el începuse să clarifice lucrurile cu colegii lui -misionarii ceilalŃi - şi drept urmare a început să crească o nouă părtăşie printre misionari şi lucrarea începea să fiedin nou binecuvântată. Noi i-am sugerat că ar trebui să spună lucrurile acestea în întâlnirea din ziua respectivă. El f ăcut-o, dar cînd în concluzie a spus întimplarea impresionantă cum Domnul l-a smerit şi l-a adus înapoi la Cruce aafirmat: “Cu toate acestea, eu nu pot afirma că sunt plin de Duhul Sfânt, însă caut să fiu!”. L-am luat după aceea

deoparte şi i-am zis: “În timp ce slăveam pe Dumnezeu pentru mărturia ta, am fost dezamăgit să aud că încă nu eştplin de Duh”. În timp ce vorbeam, el a început să vadă că pentru a fi plin de Duhul Sfânt nu trebuie să meargă maideparte de Cruce, că în locul acela de zdrobire unde sângele i-a spălat inima, Isus a f ăcut pentru el tot ceea ce-ilipsea. Şi pentru că el a venit la Cruce, Dumnezeu l-a umplut într-adevăr cu Duhul din pricina sângelui luiHristos.

Acolo în Brazilia el a început să creadă pe deplin în valoarea lucrării sângelui Domnului Isus în viaŃa lui. Îzilele acelea puteai să-l vezi în colŃuri liniştite, sub copaci sau în altă parte, aplecat în închinăciune şi umilinŃă,uimit de tot ceea ce se întâmplase în viaŃa lui, crezând totul şi spălat în sângele Domnului Isus – deci plin cu DuhuSfânt. Domnul Isus a f ăcut pentru el tot ce-i lipsea înaintea lui Dumnezeu, adică neprihănire, iar în lăuntrul săusfinŃenie. El s-a întors la locul său, strălucitor şi eliberat. În timp ce el în umilinŃă depunea mărturia, Domnul Isus

s-a slujit de mărturia sa ca să-i facă şi pe ceilalŃi să simtă foamea. Credincioşii au început să se pocăiască, iar alŃiisă-L caute pe Isus pentru prima dată. La plecare el ne-a spus: “Din nou curg râuri de apă vie”.

Cât de simplu şi cât de lesne este să fii plin cu Duhul Sfânt pe calea Domnului!






CAPITOLUL 7

FII PLIN ACUM

„Nu vă îmbătaŃi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă fiŃi plini de Duh.VorbiŃi între voi cpsalmi, cu cântări de laudă şi aduceŃi din toată inima laudă Domnului. MulŃumiŃi totdeauna lui DumnezeTatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. SupuneŃi-vă unii altora în frica luHristos.” (Efeseni 5.18-21)

Să cercetăm mai îndeaproape acest mare cuvânt apostolic “FiŃi plini de Duh” şi să cercetăm împreună gramatica cuvântului “FiŃi plini” căci are să ne înveŃe o lecŃie folositoare.

ÎN PRIMUL RÎND expresia este la modul imperativ şi aceasta înseamnă că este o poruncă. Esteo poruncă de la Dumnezeu să fim plini de Duh, la fel ca prima din textul de mai sus şi anume să nu ne îmbătăm de vin. Dacă nu suntem plini de Duh, noi nu ascultăm de Dumnezeu. A fi plin de Duhul Sfânt n

este ceva facultativ, la alegere, ci obligatoriu pentru fiecare credincios fie că este predicator, om de afacesau o femeie casnică. Întradevăr, plinătatea Duhului este poruncită tot aşa de mult la amvon ca şi labucătărie şi nu este o poruncă ce trebuie împlinită în viitor, ci acum!

ÎN AL DOILEA RÂND expresia este la forma pasivă. Adică nu te umpli tu însuŃi, ci te laşi ca săfii umplut. Este deci ceva ce ni se face şi nu ceva ce putem face noi singuri. Aceasta înseamnă că tot ceputem noi face este să venim cu vasul gol. Dacă în faŃa lui Dumnezeu ne mulŃumim luând această poziŃivom fi umpluŃi din ce mai mult, tot mai des. Dar în loc de a veni în felul acesta, noi venim tot timpulaltfel decât ca păcătoşi goi şi încercăm a ne împlini singuri propriile noastre nevoi, în timp ce ar trebui săI dăm Lui voie să o facă. A fi plin de Duh nu este o realizare a noastră, ci o "primire" obŃinută princredinŃa simplă a celor ce ştiu să-şi recunoască starea de goliciune, care au fost mântuiŃi prin har şi nu

prin fapte, şi aşteaptă ca acelaşi principiu al harului să lucreze şi să-i umple. Nevoia aceasta de a veni doacu goliciunea noastră este frumos exprimată în imnul scriitoarei Mary Schackleton, din care două dintreversuri sună aşa:

"De şi nu pot cînta, spune, sau ştiPlină tatea dragostei Tale acum jos,Vasul meu gol ł i-l aduc de bună voie;O, Tu izvor viu al dragostei, umple-mi-l.



Sunt un vas gol şi niciodat ă n-am venit, Nu m-am gândit şi nu am privit la Tine; Dar vin şi mă întorc ast ă zi la TineCu rugă mintea celui gol, că ci Tu mă iube şti!”

Aici ne poate fi de folos o mărturie. La un moment dat în viaŃa mea de credincios a apărut oadevărată înfrângere. Eram prabuşit, cu un sentiment de eşec total. “Întâmplător” m-am uitat la uncarneŃel de însemnări şi în el am zărit două cuvinte pe care le scrisesem cîndva: “FiŃi plini”. Cuvinteleacestea păreau că mi se adresează direct din partea Domnului şi atunci în cugetul meu am protestatzicând:- “Doamne, eu sînt o epavă”- “Ştiu - am primit răspunsul - dar fii plin”- “Dar nu se poate aşa de repede după înfrângere, desigur că mai întâi trebuie să mă fac mai bun”- “Nu trebuie să faci nimic mai întâi, fii plin acum!”- “Dar cum pot, când sunt aşa de copleşit de păcatul meu?”

- “Sângele lui Isus spală orice păcat - mi-a spus El cu blândeŃe - Fii plin dar acum!”Fii plin, plin, plin, aceasta era tot ceea ce-mi venea ca răpuns la toate gândurile mele îndoielnice.

Mi se părea că este ultimul dintre mesajele pe care le-aş fi aşteptat de la Dumnezeu în ziua aceea. Să urcidin prăpastie spre înălŃimi, şi aceasta aşa dintr-o dată, mi se părea imposibil. Dar când am văzut putereadesăvîrşită de curăŃire a sângelui lui Isus, n-am putut face altceva decît să plec capul zicând “AminDoamne" atât poruncii cât şi promisiunii Sale, primind curăŃirea şi umplerea. A urmat apoi o zi de bogatebinecuvîntări şi altele care au f ăcut ca paharul meu să fie plin şi să dea peste el.

Adevărul simplu este că plinătatea Duhului Sfânt nu este ceva rezervat doar super-sfin Ńilor, careprin predarea şi devotamentul lor pot să se creadă îndreptăŃiŃi. Ea este şi pentru păcătoşi şi căzuŃi, pentrucei care au învăŃat să se pocăiască şi care văd în sângele Domnului Isus Hristos mijlocul de curăŃirepentru ei. Slavă Domnului, că expresia aceasta „FiŃi plini” este la imperativ şi totodată la forma pasiv

ă.

Aceasta înseamnă simplu că se primeşte prin credinŃă, prin har şi că promisiunea se adevereşte pentrutoată seminŃia (Romani 4.16). Aici nu se vorbeşte numai de sfinŃii care sunt pe culmi, ci şi de cei slabi caunii dintre noi, supuşi greşelilor. Harul prin însăşi natura sa face ca promisiunea să fie certă pentru ceicăzuŃi care î şi recunosc căderile, şi ei pot face lucrul acesta acum! Cineva spunea: “Plină tatea Duhuluinu este r ă splata credincio şiei noastre, ci darul lui Dumnezeu în înfrângeri”. Această plinătate n-a fostdată ucenicilor în capitolul 28 din Fapte ca o culminare şi o răsplată pentru slujba lor minunată, ci încapitolul 2 unde ei s-au dovedit laşi, căci, se întâlneau cu uşile zăvorâte.

Prin urmare, nu este nevoie de luptă pentru ca mai întâi să devenim mai buni şi apoi să primimplinătatea Duhului, căci aceasta ar înseamna că “n-am căutat-o prin credinŃă, ci prin fapte” (Romani 9.32De asemenea nici nu trebuie să aşteptăm până vine - aşa cum s-au gîndit unii - nu-i nevoie de nici oaşteptare, nici un pic mai mult decât este nevoie a-i spune păcatului pe nume, şi cu el să venim la CruceDuhul Sfânt a şi fost dat deja. Este adevărat că în vechime li s-a spus ucenicilor “Dar rămâneŃi în cetatepână veŃi fi îmbrăcaŃi cu putere de sus” (Luca 24.49) dar acestea s-au petrecut aşa pentru că momentulistoric al pogorârii Duhului Sfânt nu apăruse încă. Însă pentru că El a fost dat, toŃi pot avea plinătateaDuhului acum.

ÎN AL TREILEA RÎND trebuie notat cu privire la expresia “FiŃi plini” că ea este la prezentulcontinuu (acŃiunea se petrece în timpul vorbirii, nota trad.). Acest lucru nu apare în traducerile englezeale Noului Testament, deoarece în limba engleză nu se întrebuinŃează prezentul continuu. În limba greacă



însă, expresia “fiŃi plini” are sensul de “fiŃi plini mereu în prezent”. Cu alte cuvinte nu ni se porunceştesă primim plinătatea Duhului Sfânt odată pentru totdeauna, sau cu vreo ocazie, ci ni se porunceşte ca să fim plini mereu. Nu este deci vorba de o experienŃă statică. Imaginea de care se slujeşte Domnul Isuscând vorbeşte despre plinătatea Duhului Sfânt în Ioan 4, este aceea a unui izvor de apă care Ńâşneşte dinnoi. “Ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va Ńâşni în viaŃa

veşnică” (v.14). Deci nimic static în expresia aceasta.Faptul că noi trebuie să înaintăm fiind plini de Duh este de o importanŃă extraordinară, şi aş rugape cititor să dea atenŃie deosebită acestui punct. Dacă noi nu continuăm a fi plini de Duhul, experienŃadeosebită care poate că am avut-o la început va ajunge doar o amintire a trecutului, în timp ce în prezentvom fi goi, înfrânŃi şi reci. Într-adevăr, este un lucru dureros şi deprimant să auzi pe cineva vorbinddespre plinătatea Duhului Sfânt în viaŃa sa din trecut, f ără să poată vorbi şi despre una prezentă. De fapte mai bine să taci decât să spui ce s-a întâmplat în trecut, dacă nu poŃi mărturisi despre prezenŃa plinătăŃiiLui chiar acum în viaŃa ta.

Este adevărat faptul că uneori în prezent nu se întâmplă nimic în ciuda tuturor experienŃelor dintrecut. Dacă continuăm să umblăm astăzi în lumina Sa, binecuvântarea va fi a noastră în prezent. Dar arefuza lumina, a nu primi mustrarea cu privire la un anumit punct oricât ar fi de neînsemnat, faptul acesta

va bara revărsarea Duhului. Porunca “FiŃi plini” care ni s-a adresat ieri, ni se adresează şi astăzi în starea în care ne aflăm acum şi, sângele care ne-a spălat ieri ne va curăŃi şi astăzi dacă ne vom pocăi, iar DomnuIsus care ne-a umplut paharul ieri va face acelaşi lucru şi astăzi.

Nevoia noastră de plinătate neîntreruptă a Duhului merge mână în mână cu spălarea continuă de păcat, prin sângele Domnului Isus. Într-adevăr în 1 Ioan 1.7 se foloseşte încă o dată timpul prezentulucontinuu. De aceea ar trebui să citim acest verset cam aşa: “Dacă umblăm în lumină după cum El însuşieste în lumină, avem părtăşie unii cu alŃii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăŃeşte mereu detoate păcatele”. CurăŃirea continuă nu se face însă automat; ea se face neîntrerupt doar când noi umblăm în lumină, şi aceasta înseamnă ca noi să continuăm a zice “da” la ceea ce ne descoperă lumina, ceea ce înseamnă ca noi să ne pocăim mereu.

O misionară din Africa de răsărit mi-a povestit cum a salutat-o un fruntaş creştin african careatunci cînd a întâlnit-o i-a pus întrebarea:- “Soră, L-ai slăvit în dimineaŃa aceasta pe Domnul?”- “Dacă vrei să ştii adevărul, nu L-am slăvit; nu I-am dat slavă azi dimineaŃă”- “De ce?” a mai întrebat-o el. După un moment de şovăire ea a răspuns blând:- “Azi dimineaŃă pe când eram în cort, mi-am pierdut controlul”. La aceasta răspunsul a fost:- “Oare sângele lui Isus nu mai are putere?”. Cu aceasta, credinciosul african şi-a văzut liniştit de drum,dar de fapt acesta era mesajul cel mai potrivit pentru ea. Ea a văzut apoi că sângele nu şi-a pierdut putereşi nu după mult timp a venit la Isus cu pocăinŃă; a fost curăŃită şi umplută cu o mărturie nouă a slavei Lui

Chiar şi cea mai valoroasă experienŃă a plinătăŃii Duhului Sfânt poate fi menŃinută numai printr-ostare de a fi oricând gata să fii spălat în sângele Domnului Isus, chiar şi de lucrurile cele mai mici,deîndată ce ele apar. În adevăr, o experienŃă reală din trecut s-a dovedit a fi uneori o “obligaŃie” care Ńinetoată viaŃa, căci amintirea ei pândeşte mereu pe om şi în ciuda luptelor şi străduinŃelor sale nu o mai poatredobândi. Dar dacă consimŃim “să umblăm în lumină după cum El este în lumină” grăbindu-ne arecunoaşte păcatul pe care lumina ni-l descoperă, sângele Domnului Isus ne va spăla mereu de oricepăcat, harul va aduce din nou ceea ce păcatul a izgonit şi experienŃa plinătăŃii Duhului va fi împrospătatăde la sine în fiecare zi.

Toate acestea au implicaŃii importante - una dintre ele fiind în materie de părtăşie. Faptul că uniicredincioşi au avut în viaŃa lor parte de daruri ale Duhului (vorbirea în limbi, darul vindecării şi altele) iaalŃii nu, a dus la o încordare a părtăşiei dintre ei. Dacă cineva a avut parte în viaŃă de un dar al Duhului,acest fapt în sine nu-l va ajuta să nu mai păcătuiască şi, odată pătruns păcatul în inimă, nici experienŃele



din trecut şi nici stăruinŃa de a dobândi alte experienŃe nu-i vor aduce din nou în inimă pacea. Pentruaceasta, trebuie să revină la Crucea Domnului Isus ca păcătos, gol ca şi când n-ar fi trăit niciodată experienŃe deosebite. Nimic altceva, ci numai sângele Domnului Isus Hristos poate să îndepărteze pata şisă-l restabilească pe păcătos pe deplin.

Acolo va întâlni şi pe alŃii care au descoperit la rândul lor neputinŃa temeliei doctrinare care să-i

sprijine la vreme de nevoie, şi care se pocăiesc şi ei la cruce. Nu au de ales între mai multe posibilităŃi. Esunt o mână de păcătoşi, dar păcătoşi care în felul acesta au dărâmat zidul de despărŃire dintre ei şi auajuns la părtăşie unii cu alŃii. Dacă nu urmărim altceva decât să trăim pe temeiul acesta al unei părtăşii începând “de acum” cu Dumnezeu, vom vedea cum temeiul închipuit al superiorităŃii unora faŃă deceilalŃi se prăbuşeşte sub picioarele noastre. În situaŃia aceasta “de acum” trebuie să mărturisim uneori căam păcătuit şi că “tot acum” am descoperit din nou calea la picioarele Domnului Isus pentru eliberare. ÎnsituaŃia aceasta ne simŃim atraşi unii faŃă de alŃii în dragoste, faŃă de cei care au fost tot aşa de sinceri.Deci să nu ne lăudăm bazaŃi pe experienŃele trecute, care pot lua locul venirii noastre înaintea luiDumnezeu acum.

Dar venirea aceasta la Dumnezeu nu înseamnă numai pocăinŃă, ea este în aceiaşi măsură şicredinŃă. Şi după cum spunea cineva, credinŃă nu înseamnă a cere ceea ce nu am avut încă, ci a ne sluji de

ceea ce Dumnezeu ne spune că avem. Acesta este răspunsul nostru simplu la Cuvântul lui Dumnezeu.Cuvântul ni se adresează, iar credinŃa crede şi zice: “MulŃumescu-łi łie Doamne”. Dar pentru aceastaCuvântul trebuie să ni se adreseze, căci altfel este doar o sforŃare a noastră.

Ca să ilustrez cele de mai sus pot să amintesc experienŃa mea în scrierea acestei cărŃi. Când m-amapucat de lucru, în prima parte mintea părea năucă, f ără viaŃă, iar inima nu-mi era inspirată. Mi-am zis:“Dacă a fost vreodat ă o clipă în via Ń a mea când nu am sim Ń it plină tatea Duhului, atunci clipa aceastaeste acum. Cu toate acestea încerc să scriu o carte despre aceasta”. În această stare eram ispitit să mă lupt cu Dumnezeu în rugăciune şi să cer disperat Domnului ceea ce simŃeam că-mi lipseşte. Dar cu toată bunăvoinŃa, pur şi simplu nu aveam puterea să duc o luptă pe viaŃă şi pe moarte. În sensul acesta, înaintechiar de a începe mă simŃeam înfrânt. De asemeni, simŃeam că a începe să dau târcoale inimii ca să descopăr ceva de care să mă pocăiesc, ar fi o trudă egoistă zadarnică. Când nu am mai avut ce face, amputut doar să spun Domnului starea mea. În dimineaŃa aceea citind Cuvântul, el mi s-a adresat direct; eraprimul text din calendarul “Lumină pe cărare” pentru ziua de 2 decembrie: “Dar voi aŃi primit ungerea dipartea Celui Sfânt şi ştiŃi orice lucru” (1 Ioan 2.20). Dumnezeu îmi spunea deci că “am primit”. Când amrevenit la Biblie şi am citit mai departe, am descopent că pasajul acesta pe care l-am amintit se continuă mai jos astfel: “Cât despre voi, ungerea pe care aŃi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveŃi trebuinŃă săvă înveŃe cineva” (v.27). Am descoperit deci că El îmi spunea că ungerea ce am primit-o de la El rămânesau să folosesc un alt cuvânt, se menŃine şi nu se schimbă. Nu trebuia să ticluiesc nimic, acesta eraCuvântul lui Dumnezeu care mi se adresa în starea aceasta de nevoie. Trebuia deci să mă întorc în modsigur de la simŃirile mele sau de la starea de a nu avea simŃiri, ca să primesc Cuvântul şi să zic: “ÎŃimulŃumesc Doamne!”. Şi cât de repede am primit de la Duhul Sfânt o viaŃă nouă, o îmbogăŃire a inimii şiajutor. Am descoperit din nou adevărul că credinŃa nu înseamnă a cere ce nu am primit, ci a ne foloside ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja “în Hristos”.

Am amintit lucrul acesta ca o experienŃă a mea şi anume, că eu nu am ieşit niciodată din starea derăceală şi amorŃeală decât prin credinŃă. Căci chiar în situaŃii în care pocăinŃa pare să fie fapta dominantăacolo trebuie să fie totuşi şi credinŃă. Eliberarea nu a venit niciodată printr-o experienŃă deosebită pe caream dorit-o şi care m-a impresionat. Cu siguranŃă că au fost vremuri cînd doream astfel de experienŃe şicând mă rugam pentru ele. Dar slăbiciunea dorurilor mele şi ruga mea m-au dus la disperare şi amrenunŃat chiar de la început. A venit apoi Cuvântul Său declarând faptele binecuvântate ale harului, apoicredinŃa, care m-a încredinŃat că sunt adevărate şi a urmat apoi săvârşirea de către Dumnezeu a ceea ce E



a declarat şi a promis, încât în cele din urmă am putut zice: “Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-aascultat” (Isaia 38.15). ExperienŃe au fost o mulŃime, dar de fiecare dată ele au urmat credinŃei.

În lumina bogăŃiilor harului Său, să-L auzim spunându-ne: FIłI PLINI, ŞI FIłI PLINI ACUM






CAPITOLUL 8

URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

După ce ne-am ocupat de cuvântul apostolului “FiŃi plini de Duh” trecem acum să ne ocupăm derestul pasajului care continuă să scrie despre plinătatea Duhului Sfânt şi urmările ei. Urmările suntdescrise în amănunŃime, dar ele nu sunt urmări care se asociază în mintea noastră cu plinătatea DuhuluiSfânt. Nu se aminteşte nimic aici că Duhul Sfânt ar face din noi predicatori minunaŃi sau credincioşiextraordinari folosind căi deosebite. Urmările menŃionate aici par mult mai normale şi este bine că e aşa,căci poate pentru mulŃi dintre noi Dumnezeu nu are în plan sfere deosebite de slujbă. Lucrarea Lui nuurmăreşte extraordinarul ci o viaŃă normală de părtăşie, aşa ca să umblăm cu El toată viaŃa pe căile carepar cele mai obişnuite.

PRIMA CONSECINłĂ a plinătăŃii Duhului Sfânt în inimile noastre este un cântec de slavă pentru Domnul Isus. Cuvintele care urmează imediat expresiei “FiŃi plini de Duh” sunt “VorbiŃi între vocu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaŃi şi aduceŃi din toată inima laudă

Domnului” (Efeseni 5.19). Eu cred că aceasta înseamnă o revărsare a laudei şi a mărturiei Domnului Isuscăci Cel ce a fost umplut este acum bogat de prezenŃa lui Isus! Şi o astfel de cântare izvorâtă din inimă şi înălŃată Domnului, poate să fie tot atît de reală în bucătărie ca şi în camera de studiu a predicatorului.Întradevăr, dacă o gospodină a învăŃat să umble cu Domnul, biruinŃa e mai mare în bucătăria ei decât încamera de studiu a unui predicator care nu a învăŃat lucrul acesta.

Plinătatea Duhului nu înseamnă însă nimic dacă încetează de a ne arăta mereu pe Isus subfeluritele Sale forme, care este îndeajuns pentru toate nevoile noastre. Viziunea noastră va trebui să nuaibă în perspectivă altceva decît pe Isus şi harul Său şi nu vom putea face altceva decât să cântăm, aşacum scria Charles Wesley:

“Inima mea-i plină de Hristos

Ş i vrea să -i cânte St ă pânului ei glorios, Lui îi înal Ń cele mai sublime cânt ă riC ă ci nu pot să mă ab Ń in să -L laud”

Exact acest lucru a urmat, ca una din primele consecinŃe ale coborârii Duhului Sfânt în ziuacincizecimii, iar ascultătorii din ziua aceea spuneau uimiŃi: “... îi auzim vorbind în limbile noastrelucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2.11). Faptul că ucenicii vorbeau în alte limbi era un fapt cutotul incidental. Lucrul cel mai important era subiectul vorbirii lor şi acesta era “lucrurile minunate ale



lui Dumnezeu”. Ei erau angajaŃi într-o lucrare de a da slavă lui Dumnezeu şi aceasta pentru că DuhulSfânt le descoperise pe Isus Hristos înviat din morŃi stând pentru ei la dreapta lui Dumnezeu, gata să deaIsraelului pocăinŃa şi iertarea păcatelor. În toate acestea era minunatul har al lui Dumnezeu, care în ziuaaceea stârnea slavă pentru Dumnezeu în tot ce f ăceau apostolii. De fapt era o împlinire a promisiuniiDomnului: “El (Duhul) Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan

16.14). Lauda lor, bucuria, îndrăzneala, toate erau consecinŃele celor primite din partea Duhului. Vorbirelor în alte limbi era de asemenea o consecinŃă a ceea ce văzuseră. Inimile lor erau pline de prezenŃa luiIsus şi în cântarea de slavă către Dunmezeu ei au trecut peste barierele vorbirii cunoscute lor şi aceasta aajuns un semn pentru toŃi cei ce erau adunaŃi atunci în Ierusalim. Prin ea însăşi, vorbirea miraculoasă înalte limbi ar fi fost f ără nici un rost dacă nu ar fi exprimat ceea ce Duhul le descoperea cu privire laHristos.

Foarte adesea în cugetul nostru noi legăm ideea de plinătate a Duhului Sfânt cu senzaŃiiinspiratoare, bucurie exaltică şi putere de a-L slăvi pe Dumnezeu cu o libertate şi o îndrăzneală nouă şi aface aceasta în alte limbi. Putem ajunge până acolo încât să privim lucrurile acestea ca punctul principalla care trebuie să ne aştepăm şi în consecinŃă să stăruim după el. Nu pot însă accentua în suficientă măsură că nu acesta este darul principal al Duhului pentru noi! Principalul dar al Său este să ne

descopere lucrările lui Hristos, iar bucuria şi slava adusă Domnului urmează ca o simplă consecinŃă,deoarece noi vedem în El bogăŃii infinite şi veşti bune pentru cei neajutoraŃi ca noi. Slava care izvorăştepoate fi într-o limbă cunoscută sau alta necunoscută. Pavel zicea că ar vrea cu mult mai mult ca aceasta sse facă într-o limbă cunoscută ca toŃi să poată lua parte şi să înveŃe (vezi 1 Corinteni 14.19) şi neimaginăm că mulŃi vor fi de aceiaşi părere cu el. Dacă facem greşeala de a căuta după lucrurile acestea cafiind cele mai mari daruri din partea Domnului şi nu le primim vom fi dezamăgiŃi; dacă le primim vom fi în primejdia de a face prea mult caz de ele. Dar dacă aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne descopere din nou peDomnul Isus vom vorbi îndată celorlalŃi cu psalmi şi cu cântări de laudă, cântând şi slăvind pe DomnulIsus în inimile noastre. Bucuria noastră va avea o temelie raŃională, reală şi vom putea vorbi şi altoradespre ceea ce am descoperit, ca şi ei să poată ajunge să vadă la fel şi, să se alăture bucuriei noastre.

Cea de A DOUA CONSECINłĂ menŃionată este mulŃumirea pentru toate lucrurile:“MulŃumiŃi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru IsusHristos” (Efeseni 5.20). Aceasta înseamnă să-L vezi în toate pe Dumnezeu şi să ştii că toate cele care vin în viaŃa ta nu contează de unde vin din moment ce au ajuns la tine, căci vin numai cu îngăduinŃa luiDumnezeu care lucrează spre binele celor ce-L iubesc. Aşa stând lucrurile toate acestea trebuie să fie unmotiv de mulŃumire lui Dumnezeu chiar dacă nouă ni s-ar părea că sunt spre bine sau spre rău.

O asemenea stare de mulŃumire este cu totul imposibilă dacă suntem mândri şi nu vrem să renunŃăm la drepturile noastre şi la preocuparea cu noi înşine, şi să ne întoarcem la Dumnezeu; în acestcaz ceea ce apare în viaŃa noastră nu-i decât milă faŃă de noi înşine şi tânguire. Starea aceasta preŃioasă dea mulŃumi se leagă strâns de starea de plinătate a Duhului, căci Dumnezeu caută să umple numai văile nşi munŃii.

Este greu să se precizeze dacă o asemenea zdrobire, supunere şi bucurie în tot ceea ce îngăduieDumnezeu este condiŃia, sau consecinŃa plinătăŃii Duhului; probabil că ambele. În pasajul citat această stare este menŃionată ca o consecinŃă a plinătăŃii Duhului. Pe de altă parte, nesupunerea dă naşterepăcatului, milei faŃă de noi înşine, cârtirii şi îndoielii care fac imposibilă plinătatea şi, care trebuie mai întâi mărturisite şi spălate în sângele Domnului Isus. Este deci “clar ca bună ziua” că pocăinŃa şi curăŃianoastră cu privire la punctul acesta va trebui să se repete mereu căci, cine a trecut printr-o probă grea f ărăca cel puŃin la început să nu reacŃioneze egoist? Dar cât de milostiv este Dumnezeu care, atunci cândrecunoaştem că am greşit, El restabileşte atitudinea noastră.

Cea de A TREIA CONSECINłA amintită şi poate cea mai importantă judecînd după spaŃiul cares-a acordat în text este supunerea unora faŃă de ceilalŃi. “SupuneŃi-vă unii altora în frica lui Hristos”



(Efeseni 5.21). Ori de câte ori Dumnezeu aminteşte de părtăşia noastră unii cu alŃii, cuvântul de care seslujeşte întotdeauna este “supuneŃi-vă”, “fiŃi supuşi”. În textul acesta toate legăturile dintre noi au lumina îndreptată asupra acestor îndemnuri.

a) SoŃiile trebuie să fie supuse soŃilor ca Domnului (Efeseni 5.22). Cât de pătrunzător estecuvântul acesta în ziua de azi, când “cârmuirea fustelor” nu mai este doar o vorbă de clacă ci un fapt real

când a face pe şeful şi a cicăli este un fapt comun în căminele noastre. Dar credincioşii dacă vor să cunoască plinătatea Duhului Sfânt trebuie să mărturisească şi să recunoască lucrul acesta.b) Pavel trece apoi la soŃ. Este adevărat că pe ei nu-i cheamă să se supună soŃiilor lor, căci în alte

versete el încearcă să pună accentul pe faptul că soŃul este cap, deci conducător. Dar soŃul este chemat săfacă ceva care-l umileşte şi mai mult; el trebuie să-şi iubească soŃia “cum a iubit Hristos Biserica şi S-adat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5.25). Dragostea lui Hristos pentru Biserică a fost o asemenea dragoste încât s-a dat pe Sine şi ceea ce înduioşează aici este faptul că această dragoste L-a f ăcut pe Cel mai Maresă Se umilească şi să slujească celor mai mici. Tot aşa şi soŃii trebuie să-şi iubească soŃiile renunŃând la eCu toate că în Scriptură li se acordă primul loc, în faŃa Crucii ei nu mai pot sta pe poziŃiile lor; cu toate căsunt primii ei trebuie să renunŃe la dreptul lor şi să slujească pe cei mai mici, pe soŃiile lor care sunt vasemai slabe. În felul acesta î şi onorează soŃiile, căci aşa a f ăcut şi Hristos pentru ei. Cum loveşte ideea

aceasta în egoismul şi mândria bărbatului şi, atunci când sunt descoperite, credinciosul trebuie să lerecunoască şi să le mărturisească!Acelaşi model de supunere, pe de o parte, şi de renunŃare la “eul” propriu, pe de alta, se vede şi în

ceea ce spune Pavel în continuare cu privire la celelalte legături din textul acesta:c) Copiii trebuie să se supună şi să asculte de părinŃi ca de Domnul şi sunt sigur că cuvântul

“copii” cuprinde în el şi pe adolescenŃi! Pe de altă parte, în familie, părinŃii, în creşterea copiilor după odisciplină sfântă, trebuie să ocolească aŃâŃarea inutilă a resentimentelor celor mai tineri, prin lipsa de înŃelegere sau prin asprime.

d) Robii trebuie să se supună stăpînilor îndeplinindu-şi slujba ca pentru Domnul, iar pe de altă parte, stăpînul trebuie să se ocupe de buna stare a robilor, să nu se dezlănŃuie asupra lor (să nuameninŃe) ştiind că şi ei au un Stăpân în cer, care poate tot aşa de bine să-i “facă cu ou şi cu oŃet” după cum îi tratează şi ei pe cei peste care stăpânesc.

Deci supunerea unora faŃă de alŃii şi aplicarea acesteia în toate legăturile noastre cu ceilalŃi esteuna din consecinŃele plinătăŃii Duhului Sfânt. Dacă vrem să ne bucurăm de o inimă plină cu Hristos,atunci singura cale a Domnului pentru noi este aplecarea grumazului nostru în Ńepenit.

Deci să nu pierdem niciodată din vedere faptul că f ăgaşul de a ajunge la plinătatea Duhului Sfântnu este prin încercarea de a fi mai supuşi sau a purta sarcinile unii altora, ci prin pocăinŃă şi recunoaşterecă nu ne-am supus unii altora şi prin mărturisirea că nu ne-am iubit aşa cum ar fi trebuit.

Dumnezeu preŃuieşte sângele Fiului Său care curăŃeşte tot ceea ce recunoaştem că am greşit şimărturisim, iar Duhul umple locul pe care sângele l-a spălat, f ăcând să apară în noi o voinŃă dulce de a nsupune unii altora şi de a ne iubi.

Să notăm deci încă o dată în întregime pasajul acesta binecuvântat şi provocator, care ne prezintă cauzele şi consecinŃele vieŃii pline de Duh:

"Nu vă îmbătaŃi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiŃi plini de Duh. VorbiŃi între voicu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaŃi şi aduceŃi din toată inima laudă Domnului. MulŃumiŃi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostruIsus Hristos. SupuneŃi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5.18-21)

fii plin acum - roy hession

Documents