Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi Săptămâna a XXXI-a după Rusalii:

Duminică: Ga 1, 11-19; Mt 2, 13-23 - Sf. Cuvioasă Melania Romana. Luni: Evr 13, 17-21; In 10, 9-16-Sf. Ier. Vasile cel Mare, arhiep. Cezareii Cap

Marţi: Evr 12, 25-29; Mc 10, 2-12 - Sf. Ier. Silvestru, episcopul Romei. Miercuri: Iac 1, 1-18; Mc 10, 11-16 - Sf. Proroc Maleahi; Sf. Mc. Gordie. Joi: Iac 1, 19-27;Mc 10, 17-27-Soborul Sf. 70 de Apostoli; Sf. Cuv. Apolinaria Vineri: Iac 2, 1-13; Mc 10, 23-32 - Sf. Sf. Mc. Teopempt și Sf. Mc. Teonas. Sâmbătă: Tit 2, 11-14; 3, 4-7; Mt 3, 13-17 - Botezul Domnului.

Tăierea împrejur a Domnului Prima zi din an are pentru creștinii ortodocși o întreită semnificație: mai

întâi este praznicul împărătesc al "tăierii împrejur" a Pruncului născut în ieslea Betleemului, apoi este ziua Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul orașului Cezareea Capadociei, precum și începutul Noului An. Dintre toate, cea mai mare importanță o are, desigur, Tăierea împrejur. Când pruncul Iisus s-a făcut de opt zile, a fost tăiat împrejur, pe de o parte pentru ca să

împlinească legea, pentru că "n-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc", iar pe de altă parte pentru a astupa gura ereticilor care ar fi putut spune mai târziu că Domnul nu a luat fire omenească. La împlinirea celor opt zile se punea și numele copilului.

Botezul Domnului

La 6 ianuarie credincioșii ortodocși prăznuiesc Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoare numită și Epifania sau Dumnezeiasca Arătare. Praznicul reprezintă reactualizarea momentului în care Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, la 30 de ani, vine la Iordan, se botează cu botezul pocăinței - a lui Ioan -, El Cel fără de păcat, asumând păcatele întregii omeniri, pe care le

va răscumpăra prin scump sângele Sâu, pe Golgota. Botezul Domnului Iisus Hristos a fost lucrarea Sfintei Treimi: Tatăl a mărturisit despre El. "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3, 17; Mc. 1, 11; Lc. 3,22); Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel peste El și Fiul a primit botezul lui Ioan.

Vecernie la sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului (ajunul Anului Nou), 31 decembrie 2017, ora 20:00. Cei care doresc să vină părintele cu binecuvântarea caselor de Bobotează și nu s-au înscris pânaă acum, pot trimite mesaj personal părintelui pe nr. 3207037955 până pe data de 3 ianuarie. Vecernia Bobotezei, pe data de 5 ianuar ie, ora 18.00 Utrenie, Sf. Liturghie și Sfințirea apei în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, ora 8.30

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 34 (31 decembrie 2017)

upă ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care

zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la

magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului)

Matei 2, 13-23

Apostol: Galateni 1, 11-19

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din

pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioară înseamnă că El Însuşi S-a făcut om şi aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a câştiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei, prin coborârea Lui la ei din iubire. Fiul lui Dumnezeu nu Se putea face om supunându-Se legii firii după care sunt născuţi oamenii, fără să fie întrebaţi, sau fără să se hotărască ei în prealabil pentru această naştere. El Se face om în mod liber, din proprie hotărâre, nu e făcut. Aceasta pentru că El exista înainte ca Dumnezeu. Dacă cineva ar afirma că ar fi putut accepta să Se nască precum un om, supunându-Se legii generale a naşterii oamenilor după păcat, în mod voluntar, se va răspunde că El nu putea admite cu voia să aibă ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obişnuit al conceperii celorlalţi oameni după păcatul strămoşesc, act care şi-ar fi lăsat urma în El. Căci, născându-Se astfel, cum ar fi putut elibera de păcatul strămoşesc, imprimat în om şi prin această pasiune, pe ceilalţi oameni, dacă El Însuşi S-ar fi conceput cu acest păcat moştenit de la înaintaşi? Voind să Se facă om, dar şi să ne elibereze de păcat, trebuia să fie de la început ferit de acest păcat, sau să aducă cu Sine de Sus puterea de a Se face om printr-o concepere ferită de pasiunea împreunării trupeşti dintre bărbat şi femeie. Nefiind făcut om prin această împreunare, ci făcându-Se El Însuşi, fereşte de păcat firea umană de la început. Dar nu se putea face aceasta decât numai dacă Cel ce Se făcea om era Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu poate elibera de păcat, odată ce lipsa de păcat vine din unirea cu Dumnezeu.

Trupul pe care Şi-l ia Cuvântul dumnezeiesc din Fecioara, când Se face om, este semnul şi mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a făcut şi el semn şi mijloc al iubirii extreme faţă de Dumnezeu. Căci nu se poate să nu se vadă legătura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit să facă din trupul Lui un mijloc al manifestării iubirii Lui extreme ca om faţă de Dumnezeu şi al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu faţă de oameni.

Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului străbătut de simţirile Maicii Sale şi a rămas într-o legătură cu el. „Cele ale firii Maicii subzistă aşa de mult în Unul-Născut, că El e cunoscut nu numai din însuşirile dumnezeieşti ale dumnezeirii, ci, la fel, şi din cele ale Maicii. De aceea, precum Fiul, fiind de o fire şi unit în chip natural cu Tatăl prin locuirea şi vieţuirea în Acela tot aşa de mult ca şi în Sine, are şi trupul propriu împreună bucurându-se de acele bunătăţi negrăite şi mai presus de înţelegere, la fel, fiind conatural după trup cu Maica Sa, prin legătura dragostei naturale şi voluntare mai presus de fire şi voie, este în ea tot aşa de mult ca şi în Sine prin supra­firescul dragostei. De aceea, are şi dumnezeirea proprie nu numai drept cauza şi dătătoarea acestei iubiri, ci şi părtaşă la ea din pricina unirii ipostatice, aşa încât Acelaşi are, şi cu Tatăl şi cu Maica, această negrăită petrecere, reciprocă unire şi bucurie. Unirea lui Hristos cu Maica Lui, după firea omenească, este mai intimă decât unirea cu ceilalţi oameni. El este într-o unire nemijlocită cu ea, pe când cu ceilalţi oameni este într-o unire mijlocită, într-un fel, prin ea. Dialogul Lui cu ea e primul dialog cu o persoană umană şi e cel mai intim. Maica Îl iubeşte ca nici un alt om şi El îşi iubeşte Maica mai mult ca pe orice om. El iubeşte pe oameni pentru că vede în ei înrudirea lor cu Maica Sa şi simte în iubirea Maicii Sale dulceaţa iubirii omeneşti. Culmea iubirii Lui faţă de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omeneşti faţă de El. Maica Lui a fost şi pregătită, dar a şi contribuit la „plinirea vremii“ în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luată din ea şi, prin aceasta, în suprema iubire dintre El şi ea. Însă nimeni n-a putut simţi ca ea nici iubirea Lui faţă de Tatăl şi nici faţă de oameni. Nimeni n-a simţit ca ea pornirea Lui de jertfă plăcută Tatălui şi durerile suferite de El pe cruce pentru oameni. Ea e prima creatură umană care s-a asociat Lui, în gradul cel mai înalt, în această iubire faţă de oameni, care a mers până la jertfă. Totuşi, El a rămas Izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost în mod direct şi primordial durere pentru El.

Întrucât, în Fecioara, lucrarea de formare a trupului Cuvântului nu e începută de bărbat, ci de Cuvântul însuşi şi El o şi continuă, Fecioara nu e numai Maica Lui, ci şi Mireasa Lui. Are astfel o îndoită iubire în Ea. Ea se face Maica Creatorului, dar numai pentru că se face Mireasa Lui şi crede că El a iubit-o aşa de mult, încât a binevoit să Se facă Mirele ei.

Având, ca şi Creator şi Călăuzitor al ei, făptura conştientă în legătură cu Sine, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu o ridică în intimitatea supremă cu Sine, în persoana Fecioarei, făcând-o Maică a Sa şi pe Sine făcându-Se din ea Fiu al Omului şi Subiect al umanităţii asumate din ea, ca să o despartă definitiv de păcat. De această dată El nu lasă umanitatea să existe şi să subziste în subiectul ei propriu, ci îi dă existenţă în El Însuşi ca Subiect, sau Se naşte El Însuşi ca Subiect al ei, sau Se face El Însuşi om, ca Fiu al unei purtătoare a umanităţii. Fiind prototipul chipului Său, uneşte cu Sine ca prototip şi chipul, sau Se face prototipul însuşi al chipului Său.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cel ce spune că întruparea s-a făcut prin asumarea trupului salvează şi existenţa dinainte de veci a lui Dumnezeu Cuvântul, dar mărturiseşte în chip binecredincios şi întruparea Lui voită şi liber hotărâtă în timp“. El împlineşte prin aceasta, în mod liber, planul dinainte de veci al eliberării firii noastre de păcat.

S-ar putea întreba cineva: Dar dacă firea Lui omenească e eliberată de păcat, prin faptul că primeşte existenţa ei în Subiectul divin, mai este aceasta o eliberare a omului adevărat de păcat, dacă omul e o fire care-şi are propriul ei subiect? Am văzut însă că Subiectul divin, în Care e primită să subziste firea umană, în cazul lui Hristos, nu e contrar subiectului uman, şi ca atare S-a putut face şi subiect uman şi prin aceasta poate realiza comuniunea cu subiectele umane, dacă acestea voiesc, dar păstrează în această comuniune şi calitatea de Subiect divin, putând astfel să comunice şi umanităţii subiectelor umane obişnuite eliberarea de păcat pe care a imprimat-o umanităţii Sale. Subiectul dumnezeiesc Se face Subiectul firii umane pentru că, în ultimă instanţă, El e la temelia existenţei ei. Fiul lui Dumnezeu Se

naşte ca om liber de păcat din proprie iniţiativă, pentru că există ca Ipostas divin când Se naşte ca om. El nu e născut ca om, fără să existe înainte de aceasta. De aceea, Îşi ia El Însuşi umanitatea Sa, sau Şi-o formează, însă nu din nimic, ci din umanitatea existentă. Amândouă acestea înseamnă că-Şi ia umanitatea dintr-o Fecioară, dar că El îşi asumă umanitatea ca Unul mai presus de ea, dar coborându-Se la ea, făcându-Se Subiect al ei, ca să o ridice din starea în care ea venea la existenţă ca persoană de sine în ceilalţi oameni.

Hotărându-Se dinainte de veci să fie şi Subiect al umanului, care e după „chipul“ sau „umbra“ firii Sale divine, Cuvântul lui Dumnezeu rânduieşte din

veci o Fecioară, pentru a Se naşte din ea ca om din iniţiativa Lui, arătând şi în aceasta libertatea Lui faţă de legea căreia s-a supus firea noastră. El pune, dinainte de veci, timpurile în slujba împlinirii planului de întrupare a Sa din Fecioară, pentru ca să Se poată naşte din ea într-un mod mai presus de legea obişnuită, adică

nesupus păcatului, spre eliberarea umanităţii de îngustimea vieţii păcătoase şi spre unirea ei cu înălţimea, adâncimea, lăţimea şi lărgimea vieţii în Dumnezeu, întâi în El şi, prin comunicarea cu El, în toţi cei ce se vor alipi Lui (Efeseni 3, 18).

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om din Fecioară, scoate conceperea din robia voluptăţii, aducând în ea puterea creatoare, făcându-Se un nou Adam, sau un nou început curat al umanităţii, deşi născut dintr-o persoană umană, în solidaritate cu oamenii. Naşterea Cuvântului ca om şi naşterea spirituală a celorlalţi oameni la Botez, prin lucrarea lui Dumnezeu, care aduce şi actul creator al Lui în ea, nu e însoţită de plăcerea înrobitoare, ci e un act de tărie curată a libertăţii. E şi în aceasta o plăcere, dar o plăcere spirituală. Oamenii devin slabi spiritual, sau mai puţin oameni, prin naşterea din plăcerea trupească sau prin plăcerile voluptoase din cursul vieţii, care-i stăpânesc în urma conceperii din voluptate. Şi această slăbire a spiritului a adus asupra trupului moartea şi frica de ea. Acestea au fost biruite prin tăria spirituală pe care o imprimă umanului Fiul lui Dumnezeu, născându-Se ca om din Fecioară. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)