dreptul libertatilor fundamentale - babonea, diaconu, costache, crumpana, nicolau - 2008

8/16/2019 Dreptul Libertatilor Fundamentale - Babonea, Diaconu, Costache, Crumpana, Nicolau - 2008

1/125

BABONEA GHEORGHE DIACONU ION COSTACHE GHEORGHE

CRUMPĂNĂ DIANA NICOLAU ILEANA INGRID DREPTUL LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008 Editură acreditată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHOERGHE BABONEA Dreptul libertăţilor fundamentale/ Gheorghe Babonea, Ion Diaconu, Gheorghe Costache, Diana Crumpăna, Ileana Ingrid Nicolau-Bucureşti - Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-163-204-9 I. Babonea, Gheorghe II. Diaconu, loan III. Costache, Gheorghe IV. Crumpăna, Diana V. Nicolau, Ileana Ingrid 34_____________________________________________________ Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRUHARET Prof. univ. dr. BABONEA GHEORGHE, conf. univ. dr. DIACONII ION, lect. univ. dr. COSTACHE GHEORGHE,

lect. univ. drd. CRUMPĂNĂ DIANA, lect. univ. drd. NICOLAU ILEANA INGRID

DREPTUL LIBERTĂŢILORFUNDAMENTALE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE, BUCUREŞTI, 2008

CONTRIBUŢIA AUTORILOR - Prof. univ. dr. Babonea Gheorghe, Capitolul V - Conf. univ. dr. Diaconu Ion, Capitolele III, VI, IX - Lector univ. drd. Nicolau Ileana Ingrid, Capitolele I, IV - Lector univ. drd. Crumpănă Diana, Capitolele II, VII - Lector univ. dr. Costache Gheorghe, Capitolele VIII, X

CUPRINS ABREVIERI .......................................................................................... 9 I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI........... 11 l. l. Noţiunea de „drepturile omului"....................................... 11 l .2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului................... 12 1.3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi alConsiliului Europei.......................................................................................... 17 II. PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI............ 22 2.1. Importanţa rolului principiilor generale de drept................... 23 2.2. Principii generale de drept ............................................ 28 2.3. Principii specifice dreptului comunitar .............................. 35 III. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ŞI A REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL DREPTURILOROMULUI... 44 3.1. Reglementări internaţionale.............................................. 44 3.2. Tr ăsături ale reglementărilor în domeniul drepturilor omului; categorii ale drepturiloromului......................................... 61 3.2.1. Categorii de drepturi........................................................... 63 3.2.2. Drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi......... 70 3.3. Caracterul internaţional al drepturilor şi libertăţilor omului......... 75


2/125

IV. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, LEGI ŞI INSTITUŢII PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR ŞILIBERTĂŢILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA................................................ 81 4. l. Categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor

prevăzute de Constituţia României.................................. 83 4.2. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor............................ 86 4.3. Avocatul Poporului..................................................... 86 5

V. ROMÂNIA ÎN RAPORT CU CONSILIUL EUROPEI ŞI CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR Şl LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI........ 87

5.1. Introducere............................................................... 87 5.2. Jurisdicţia Europeană anterioara protocolului Nr.ll.................. 88 5.2.1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950....... 88 5.2.2. Evoluţia anterioară............................................................ 92 5.3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Parte a dreptuluiintern............................................................................................ 93 5.3.1. Izvoarele şi caracterele generale ale Convenţiei................ 93 5.3.2. Caracterele generale ale Convenţiei.................................. 96 5.4. Aderarea României la Consiliul Europei, ratificarea Convenţiei şi dreptul de recurs individual...................................................... 99 5.4.1. Aderarea la Consiliul Europei................................. 99

5.4.2. Ratificarea Convenţiei Europene............................. 99 5.4.3. Preeminenţa Convenţiei în dreptul intern român........... 100 VI. PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE; CARTA DREPTURILORFUNDAMENTALE...................................................... 102 6.1. Preocupări ale comunităţilor privind drepturile omului............ 103 6.2. Decizii ale Cur ţii Europene de Justiţie privind drepturile omului.................................................................. 106 6.3. Cetăţenia Uniunii Europene....................................................... 112 6.4. Carta drepturilor fundamentale ale omului; conţinut, semnificaţie................................................................................ 113 6.5. Drepturile omului în context european: competiţie sau complementaritate.................................................... 117 6.5.1. Izvoarele normelor privind drepturile omului............. 119 6.5.2. Substanţa normelor privind drepturile omului............. 120

6.5.3. Cadrul instituţional............................................ 122 6.5.4. Cum se poate asigura coerenţa şi complementaritatea celor două sisteme............................................................ 123 VII. POSIBILE LIMITĂRI ALE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI...... 129 7.1. Cazurile în care atingerea adusă dreptului la viaţă nu reprezintă încălcări ale acestuia.................................... 130 7.1.1. Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane

poate fi atins (limitările dreptului la viaţă)................ 132 6

7.1.2. Caracterul absolut necesar al recurgerii la for ţă .......... 137 7.1.3. Aplicare specială în cazul deţinuţilor....................... 141

7.1.4. Obligaţia procedurală - necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii...................... 143 7.2. Cazurile în care munca efectuată independent de voinţa celui care o prestează nu reprezintă muncă forţată...................... 150 7.3. Limitările posibile ale dreptului la libertate şi siguranţă......... 151 7.3.1. Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura

privativă de libertate.......................................... 153 7.4. Limitarea legală a dreptului la un proces echitabil............... 170 7.5. Limitarea legitimă a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului sau/şi acorespondenţei.................. 175 7.5.1. Noţiunea de ingerinţă......................................... 176 7.5.2. Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege.................. 177 7.5.3. Ingerinţa trebuie să îndeplinească un scop legitim....... 178

7.5.4. Ingerinţa trebuie să fie necesară într -o societate democratică....................................................... 179 7.6. Limitările libertăţii de exprimare.................................... 182 7.6.1. Ingerinţa să fie prevăzută de lege.............................. 183


3/125

7.6.2. Scopul legitim urmărit.......................................... 184 7.6.3. Ingerinţa să fie necesară într -o societate democrată.......... 185 7.6.4. Limitele criticii admisibile...................................... 187 7.6.5. Discursul politic................................................. 189 7.6.6. Funcţionari publici şi magistraţi................................ 192 7.6.7. Regimul autorizaţiilor........................................... 193 7.7. Libertatea de întrunire paşnică şi libertatea de asociere (art. 11)... 197 7.8. Limitarea dreptului de proprietate.................................. 198 VIII. RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN SITUAŢII

SPECIALE....................................................................................

207 8.1. Noţiuni privind delimitarea termenului de „situaţii speciale" ... 207 8.2. Obiectivele Regulilor europene pentru penitenciare................. 209 8.3. Drepturile persoanelor private de libertate................................ 210 8.3.1. Primirea şi înregistrarea......................................... 211 8.3.2. Repartizarea şi clasificarea deţinuţilor..................... 212 8.3.3. Cazarea............................................................ 212 8.3.4. îmbrăcămintea şi aşternutul.................................. 213 8.3.5. Hrana.............................................................. 214 8.3.6. Serviciile medicale............................................... 214 8.3.7. Contactul cu lumea exterioar ă.................................. 215 7

8.4. Drepturile persoanelor cu tulbur ări psihice....................... 216 8.5. Drepturile copiilor instituţionalizaţi................................ 218 IX. PROCEDURI ŞI MECANISME PENTRU PROMOVAREA RESPECTĂRII DREPTURILOROMULUI........................ 220 9.1. Mijloace şi mecanisme interne.................................................... 220 9.2. Mecanisme şi proceduri internaţionale..................................... 223 9.3. Mecanisme create prin statute ale unor organizaţii internaţionale şi în plan regional................................... 230 9.4. Alte mijloace de acţiune în plan internaţional..................... 234 9.5. Mecanisme care acţionează pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului înRomânia ...................................... 238 X. SESIZAREA ŞI MODUL DE LUCRU AL CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.................................. 250

10.1. Noţiuni introductive................................................. 250 10.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.......................... 253 10.2. l. Noţiunea de Curte Europeană a Drepturilor Omului.... 253 10.2.2. Organizarea şi funcţionarea CurţiiEuropene a Drepturilor Omului......................................... 254 10.3. Adresabilitatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.... 258 10.4. Şedinţa şi hotărârea Curţii.......................................... 261 GRILE PENTRU EXAMEN (model)........................................ 265 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ............................................. 269 8

ABREVIERI al. Alineat AFDI Anuar Francez de Drept Internaţional art. Articol BDH Buletinul Drepturilor Omului (Luxenburg) C. Contra (c. România) Cap. Capitol C.E. Consiliul Europei CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului C.J.C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene ;,Comisia" Comisia Europeană a Drepturilor Omului „Convenţia" Convenţia europeană a Drepturilor Omului „Curtea" Curtea Europeană a Drepturilor Omului C. pen. Cod penal Hoţ. Hotărâre I.R.D.O. Institutul Român pentru Drepturile Omului L.A.D.O. Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului


4/125

nr. Număr par. Paragraf Prot. Protocoale pct. Punct „R" Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului „Statut" Statutul Consiliului Europei „Summit" Conferinţa şefilor de state şi de guverne, membre ale Consiliului Europei 9

I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILORFUNDAMENTALE ALE OMULUI 1.1. No ţiunea de „drepturile omului" Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din anul 1789 proclamăcă ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice. Unsecol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine căignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa

oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr -un sistem juridic pentru caomul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii. Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie esenţa uneisocietăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura acceptarea şi respectarea acestor valori

recunoscute universal. Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în considerare a dublei eiaccepţiuni în ordinea de drept.1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv aldrepturi lor omului , adică la totalitatea instrumentelor internaţionale care consacră şi protejeazăasemenea drepturi, precum şi la eventualele mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor. în al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului, trebuie să avem în vedere şiînţelesul de dreptur i subiective, conferite unui anumit titular. După cum se ştie, dreptul subiectivreprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect de drept; acest concept

presupune facultatea, pentru titular, de 1 Bîrsan Comeliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole - voi. L - drepturi şilibertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 7. 11

a declanşa, la nevoie, imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansambluluide posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.2 Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme jur idiceinternaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură demnitatea,

libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii instituţionale apropri ate. 1 .2. Apari ţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au apărut în Anglia. La 12iunie 1215, regele loan fără de Ţară a semnat Magna Charta Libertatum, un document în care erau stipulateimportante drepturi şi libertăţi. Punctul 39 al acestui important document prevede că" Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau

deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, înconformitate cu legea ţării".3 Marea Britanic a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile omului: Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „orice criminal indiferent decondiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în legea Regatului"4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689 în care se declară că „a pretindeca Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea lor fără consimţământul parlamentului esteilegal". Prin acelaşi Bill se statuează că „libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament,nu pot fi împiedicate sau puse în discuţie de vreo curte". 2 Ibidem, p. 8. 3 Duculescu Victor, Protec ţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 23. Mazilu Dumitru, Drepturile omului - concept, exigen ţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,

p. 51.12


5/125

în Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, înscrie chiar în primulsău articol ideea că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi".5

Declara ţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au fost creaţi egali, eifiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa,libertatea şi căutarea fericirii". O idee deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document esteaceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi; „Oricând o forma

de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de astabili un nou guvernământ".6 Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor manifestări curajoase ale tendinţei de a protejadrepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi extinde prerogativele în pofidadrepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Privind retrospectiv, putem afirma că declaraţiile dedrepturi au reprezentat documente fundamentale, relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridical instituţiei drepturilor omului. Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este marcată încă detimpuriu de hrisovul emis în 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării Româneşti. Acest document afost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiazăintegrarea Ţărilor Române în evoluţia generală a societăţii europene.7

Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că vinovăţia trebuiedovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor, modul de stabilire a dărilor,obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de drept civil şi penal. 5 Duculescu Victor, op. cit., p. 23. 6 Ibidem, p. 24. 7 Ibidem, p. 27. 13

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă şi la problemele ce privescdrepturile omului datează din secolul al XVIlI-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Elemente de organizare

politică se regăsesc în aşezămintele lui Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780de către Alexandru Ipsilan

ti.

8 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimachdin 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818. Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în 1821. Remarcabil este şimemoriul Cărvunar ilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D, Xenopol 1-a calificat ca fiind „cea dintâimanifestare politică a cugetării liberale".9 Chiar dacă memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urma înlăturatdatorită opoziţiei marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltareaconstituţională ulterioară. Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia să devinăacelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urma să facă

parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul prevedea garantareadreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică, erau inserate norme cu privire lalibertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice.Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează

o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.10

Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile ei idei regăsindu-se îndocumentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de vedere, ţinând seama deinteresele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională. Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850, cărevoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii 8 Platon loan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno -Americană, Bucureşti, 1994, p. 247 - 254. 9 Duculescu Victor, op. cit. p. 29. 10 Ibidem, p. 30.14

să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progre s comun."

Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilormoderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru loan Cuza, car e cuprinde importante dezvoltări constituţionale.12 Amintesc, de pildă,


6/125

consacrarea ideii de bicameralism, prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care,alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. Ca urmare a înlăturării lui Alexandru loan Cuza se instituie o locotenentă domnească, formată din NicolaeGolescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primitronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzollern, care acceptă. O comisieelaborează un proiect de constituţie ce este supus Domnului şi Adunării elective. Constituţia din 1866 - document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile omului - este inspirată dinConstituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Documentulconsfinţeşte o serie de idei democratice printre care: principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor,responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.13 După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce areprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocitspre cerinţele dezvoltării societăţii într -un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare lacaracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilorstatului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.14 11 Bălcescu Nicolae, Opere, partea a Il-a, Scrieri istorice, politice şi economice, Bucureşti, 1940, p. 99. 12 Duculescu Victor, op.cit., p. 33 13 Ibidem, p. 34; 14 Banciu Angela, Rolul Constitu ţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale. Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1988. 15

Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouăConstituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea. Elaborarea acesteiconstituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de climatul internaţional neprielnic şitendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului. Această constituţie concentrează puterile

politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat învara anului 1940 ca urmare a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.15 în toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie 1923. După ocupareaţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost instaurat un regim de „democraţie

populară", drepturile omului suferind importante amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noiiconcepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicerea

celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Aufost eliminate garanţiile democratice care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor,administrarea justiţiei efectuându-se după criterii politice. Constituţiile care au urmat - din 1948, 1952 şi 1965 - deşi pretindeau că asigură puterea poporului, aulegalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost eliminat sistemul pluripartid prininstaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi anume partidul comunist; limitări grave aledreptului de proprietate al cetăţenilor au fost aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erauaduse libertăţii de opinie, de gândire şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului laeducaţie ca şi drepturilor politice propriu-zise. în ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şieducaţiei, acestea erau subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte ideidiferite de linia oficială constituind fapte penale. De asemenea, restricţii foarte mari au fost aduse

dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase formalităţi şiverificări. Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de anumite prevederidiscriminatorii. Erau excluse de la 15 Duculescu Victor, op. cit., p. 36.16

exercitarea unor profesiuni, sau de la posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele careavuseseră condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc. Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic aldreptur ilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române Comunicatul către ţară alConsiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod concret

regimul constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului. în perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte la numeroaseinstrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea legislaţiei interne la exigenţele


7/125

convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege pentru aderarea României la Convenţia împotrivatorturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10decembrie 1984, Parlamentul României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii dinCodul penal şi Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi noulinstrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate menţiona protocolul privindabolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte în ianuarie 1991, precum şi alte documentefaţă de care vechiul regim avea rezerve nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea în rândulcomunităţii internaţionale dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu

privire la drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.16 1.3. Considera ţii generale privind sistemul de protecţie a drepturi lor omului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consil iu lui Eur opei Cadrul juridic internaţional care marchează începutul „erei drepturilor" este constituit dintr -o serie dedocumente ce formează Carta internaţională a drepturilor omului, documente ce au fost ^Ibidem,p. 53. 17

elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.17 Aceste documente sunt: Carta ONU, Declaraţia Universală aDrepturilor Omului şi cele două pacte ale ONU din 1966. Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la Sân Francisco, proclamă în art. l pct. 3, căunul dintr e scopurile organizaţiei este acela de a realiza cooperarea internaţională în rezolvarea

problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şiîncurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de

rasă, sex, limbă sau religie. Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale ale principalelor organe ale

Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de tutelă. Prerogativele acestororgane în materie sunt destul de limitate, rămânând la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU amai reuşit de-a lungul timpului să clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promovadrepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a acestei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe carta ONUdestinate să asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor asumate. Carta ONU are marele meritde a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională.18 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generalăa Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi nici un vot împotrivă; un număr de opt state s -au

abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea SudAfricană şi Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia avea sădeschidă noi perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului în întreaga perioadă

postbelică.19 Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet din care au făcut parte eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editur a C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6. 18 Ibidem, p. 7. 19 Duculescu Victor, op. cit., p. 64.18

ale timpului, printre care doamna Eleonor Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile

economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, lalibertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane saudegradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un procesechitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia

proclamă libertatea de exprimare, de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prinreprezentanţi liber aleşi. Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale f ac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale,la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru muncă egală, dreptul la odihnă,dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general şi a

posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit, la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale

acestui document se înscrie şi aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţaculturală a colectivităţii, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din oricelucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.


8/125

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei internaţionale adrepturilor omului Declar aţia Universală a Drepturilor Omului a reprezentat punctul de plecare al uneivaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care auîntărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie de state care şi-au dobândit independenţa dupăanul 1960 (Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textulconstituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe teritoriul statelorrespective declaraţia a dobândit o forţă juridică incontestabilă.20 Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând posibilitatea statelor să

adopte legi care limitează 20 Ibidem, p. 66. 19

exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia nu este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONUca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun aldrepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.21 Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării şi respectăriidrepturilor omului 1-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale drepturilor omului: Pactulinternaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi P actul internaţional cu privire ladrepturile civile şi politice. Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi deschise spre semnare

în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele

părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr -un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor, dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asiguraliber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lornaturale.22 La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii specializate, pentru protecţiaunor categorii speciale de drepturi, în continuare prezint aşa-numitele „convenţii - nucleu" ale sistemuluiONU de protecţie a drepturilor omului. Conven ţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială , are la bază ideea luptei împotrivadiscriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în calea deplinei realizări a drepturilor

omului. Conven ţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante a fostadoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi dezvoltă o serie de idei cuprinse înCarta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. O importantă

prevedere este aceea că declaraţiile obţinute prin tortură nu vor putea fi invocate ca elemente de probăîn nici o procedură, cu excepţia cazului când sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşitacte de tortură. 21 Selejan-Guţan Bianca, op. cit., p. 8. 22 Ibidem, p. 9.20

Conven ţia pentru drepturile copilul ui a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie

1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Convenţia îşi revendică fundamentarea în DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă specială.Art. l al Convenţiei defineşte noţiunea de „copil" ca fiind fiinţa umană sub vârsta de J 8 ani, exceptândcazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă. Conven ţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei este destinată a proteja ocategorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi elementare precum dreptul la viaţă,la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supusă nici unei discriminări etc. Convenţia înscrienumeroase drepturi atât civile şi politice, cât şi economice, culturale şi sociale precum: dreptul la egală

participare în sfera politică, dreptul de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul laegal acces la sănătate şi educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării egalităţiifemeilor cu bărbaţii în privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării oricărei forme de discriminare

în privinţa căsătoriei şi a relaţiilor de familie. Convenţia a fost ratificată de un număr de 162 de state, printre care şi România, în 1982.


9/125

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost creată la 5 mai 1949.Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,Marea Britanic, Norvegia, Olanda şi Suedia, în prezent Consiliul Europei are 45 de membri.23 Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea principiilor statului dedrept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure dedrepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 alStatutului poate atrage aplicarea unor sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare;încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor. 23

Duculescu Victor, op. cit., p. 98. 21

II. PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALEOMULUI Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care circumscriu aplicareareglementărilor în domeniu. Potrivit autorului Frederic Sudre1, regimul juridic al drepturilor omului se organizează în jurul a trei

principii directoare, de origine în acelaşi timp convenţională, cât şi jurisprudenţială, şi anume: - aplicabilitatea directă a normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului; - subsidiaritatea normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului; - eficienţa normei convenţionale de protecţie a drepturilor omului. Pe lângă acestea, regimul juridic al

protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale este guvernat şi de alte principii. Vom analiza mai jos principiile ceguvernează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, atât din prisma dreptului internaţional aldrepturilor omului, cât şi din cea a dreptului comunitar, acesta având întotdeauna implicaţii asupradrepturilor şi libertăţilor fundamentale. A. Sistemul de protecţie instituit de Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi alibertăţilor fundamentale2 este guvernat de următoarele principii: 1. Principii convenţionale: a. principiul solidarităţii;

b. principiul suveranităţii. 2. Principii jurisprudenţiale:

a) principiul efectivităţii (eficienţei - tradus diferit în diferite lucrări); b) principiul subsidiarităţii. 1 Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 153. 2 în continuare denumită CEDO. 22

Art. 7 § 2 din CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest articol nu va prejudicia judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau lipsa acesteia care, în momentul în care afost comisă, era de natură penală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate".3 Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului art. 7 CEDO. Curtea a afirmat căîntreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de Convenţia de la Viena din 23 mai 1969cu privire la Legea Tratatelor.

Art. 31 § 3 (c) al Convenţiei de la Viena indică faptul că trebuie luate în consideraţie „orice reguli relevanteale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi". Prin aceasta se includ principiile generalacceptate ale dreptului internaţional.4 2.1. Importan ţa rolului principiilor generale de drept Importanţa rolului principiilor generale de drept a fost subliniată în speţa Al-Adsani.5 în această speţă

britanică, reclamantul a afirmat că i-a fost negat accesul la justiţie pentru rezolvarea speţei pe care o aveaîmpotriva guvernului din Kuweit şi că aceasta constituia o încălcare a art. 6 §1 al Convenţiei. Curtea a trebuitsă stabilească dacă a existat o restricţionare legitimă şi proporţională a accesului la justiţie. Reclamantul afost împiedicat să înainteze o plângere instanţelor britanice, în virtutea principiului par în părem non habetimperium, prin care un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unui alt stat. Curtea a considerat că acordareaimunităţii suverane unui stat în 3 Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate". Un raport

al Secretarului general ONU din 1993, preciza: „Din punctul de vedere al Secretarului General, aplicarea principiului nullumcrimen sine lege necesită aplicarea regulilor de drept umanitar internaţional de către tribunal; aceste reguli fac parte dindreptul obişnuit". Raportul enumera în continuare documentele relevante. Această listă (incompletă) de principiigenerale poate fi luată în consideraţie la interpretarea Art. 7 CEDO.


10/125

4 21 februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii; 7 noiembrie 2002, Veeber c. Estoniei. 5 21 noiembrie 2001, cauza Al-Adsani c. Marii Britanii. 23

procedurile civile urmăreşte scopul legitim de respectare a dreptului internaţional, promovând bunaînţelegere şi bunele relaţii între state, prin respectarea suveranităţii unui alt stat. Apoi Curtea a trebuit săanalizeze dacă restricţia era proporţională cu scopul urmărit, în acest caz, Curtea a făcut unele observaţiiinteresante de natură mai generală, deoarece Curtea pare să accepte că măsurile luate de State care suntconform cu principiile generale de drept nu pot fi, în principiu, văzute ca o restricţie disproporţionată a

exercitării drepturilor din Convenţie: „[...] 55. [...] Convenţia, inclusiv Art. 6, nu poate fi interpretată într -un vid. Curtea trebuie să ţină seama decaracterul special al Convenţiei, acela de tratat de drepturile omului, şi să ia în considerare şi regulilerelevante ale dreptului internaţional (vezi, mutatis mutandis, sentinţa în speţa Loizidou contra Turcia din18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, §43). Convenţia trebuie interpretată, pe cât posibil, princorelaţie cu alte reguli ale dreptului internaţional din care face parte, inclusiv cele cu privire la acordareaimunităţii statale. 56. Ca atare, măsurile luate de o înaltă Parte Semnatară, care reflectă la modul general regulilerecunoscute de dreptul public internaţional [...], nu pot fi privite, în principiu, ca o restricţiedisproporţionată a accesului la justiţie prevăzut de Art. 6 §1. Accesul la justiţie este parte integrantă a

procesului echitabil garantat în acel articol, deci unele restricţii trebuie şi ele considerate inerente, deexemplu acele limitări general acceptate de comunitatea naţiunilor ca parte a doctrinei imunităţii statale. [...]" In ceea ce priveşte principiile consacrate de Curte în jurisprudenţa sa, menţionăm că: - în speţa Golder, Curtea s-a referit la principiile generale de drept pentru a accepta faptul că accesul la

justiţie este prevăzut implicit de art. 6 din CEDO. - Curtea a acceptat că accesul liber la justiţie este unul dintre principiile directoare la interpretareaConvenţiei.6 - Este la fel de relevantă referirea la principiile generale de drept făcută de Curte în speţa Marckx.Curtea a subliniat principiul 6 21 februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii.24

siguranţei juridice care - conform Curţii - este „în mod necesar integrat în Convenţie".7 - în speţa Coeme, Curtea a reiterat faptul că principiul care spune că regulile procedurii penale trebuieexprimate în lege este un principiu general de drept. Curtea a precizat că „incertitudinea datoratăinexistenţei regulilor procedurale stabilite anterior 1-a pus pe reclamant într-o situaţie dezavantajoasăfaţă de procuror, ceea ce a însemnat că dl. Coe'me nu a beneficiat de un proces echitabil conform

prevederilor Art. 6 § l din Convenţie".8 Din raţiuni practice vom trata mai jos doar principiile dreptului internaţional al drepturilor omului carenu se regăsesc între principiile dreptului comunitar, urmând ca celelalte să fie tratate la un loc cu

principiile dreptului comunitar. a) Principiul eficienţei (efectivităţii) protecţiei drepturilor fundamentale ale omului

Potrivit acestui principiu protecţia drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie eficientă şi efectivă. Acest principiu are două dimensiuni principale9: - existenţa unor obligaţii în sarcina statelor părţi în scopul aplicării eficiente a Convenţiei; - existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei, materializat la nivel jurisprudenţial, prinidentificarea unor noţiuni autonome, sau a unor semnificaţii autonome, potrivit CEDO şi jurisprudenţeiCurţii, precum şi prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei. Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale a contribuiteficient la formarea unui drept comun european al libertăţilor publice.10 7 13 iunie 1979, cauza Marckx c. Belgiei. 8 22 iunie 2000, Coeme a.o. c. Belgiei. 9 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura AII Beck, p. 38. 10 Jean Claude Gautron, Droit europeen, 12 edition, Editura Dalloz, Paris, 2006, p. 40. 25

b) Principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului


11/125

Conform principiului universalităţii drepturilor omului toţi oamenii se bucură de toate drepturile şi libertăţilefundamentale, care nu pot fi limitate decât în cazurile şi sub condiţiile prevăzute de lege. Acest principiu este prevăzut de art. 55 din Carta ONU conform căruia statele membre vor promovarespectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, însăşi denumireaDeclaraţiei Universale a Drepturilor Omului are în vedere acest principiu, exprimat clar în preambulul său: Prezenta Declara ţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avândaceastă declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru acestedrepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şiaplicarea lor universală şi efectivă atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriileaflate sub jurisdicţia lor. Principiul universalităţii drepturilor omului nu este prevăzut expres în textul CEDO dar dispoziţiile sale facreferiri implicite la universalitatea drepturilor omului în mai toate articolele referitoare la drepturilefundamentale. Astfel de prevederi sunt, de exemplu, cele ale art. 2, alin. (1), conform căruia dreptul la viaţăal oricărei persoane este protejat prin lege, ale art. 5, alin. (1) conform căruia orice persoană are dreptul lalibertate şi la siguranţă etc. O aplicare a acestui principiu se regăseşte şi în faptul că prevederile CEDO pot fi invocate de orice persoanăfizică sau juridică împotriva unuia dintre statele membre, fără a fi obligatoriu ca petenţii să fie cetăţeni aistatelor membre. c) Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Indivizibilitatea drepturilor fundamentale presupune că fiecare persoană se bucură de toate drepturile şilibertăţile fundamentale, fiind 26

imposibilă divizarea acestora, în esenţă, principiul indivizibilităţii se referă la abordarea drepturilor omului înansamblul lor. Nici acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în cadrul reglementărilor internaţionale privinddrepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deşi nenumărate texte fac referiri implicite la el. Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în strânsă legătură cu

principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul egalităţii în drepturi,astfel încât, de cele mai multe ori se regăseşte implicit în aceleaşi reglementări. B. Literatura de specialitate a dreptului comunitar distinge trei mari categorii de principii:

- principii juridice obligatorii, care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural;ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lorobligatoriu este de netăgăduit; - reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şiimparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelullor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii demembru al Uniunii Europene); - reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridicănaţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de Justiţie) ca urmare a interpretărilorşi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale. Principiile ce formează prima categorie sunt întotdeauna prioritare, în sensul că sunt primele care se aplicădacă statele comunitare nu cuprind prevederi în sensul urmărit. Principiile se aplică în primul rând ca rezultat

al trimiterilor din normele cuprinse de tratate, în cazul în care în Tratate nu sunt cuprinse trimiteri directe la principiile comunitare, acestea din urmă se vor putea aplica dacă nu sunt contrarii normelor comunitare, înschimb, în caz de contradicţie se vor aplica prevederile Tratatelor. 27

Nu este necesar însă ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum încazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională etc. Principiile generale de drept sunt cele comune tuturor sistemelor de drept din statele membre: - protecţia drepturilor fundamentale ale omului, - universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, - principiul respectării dreptului la apărare, - principiul autorităţii de lucru judecat, - principiul certitudinii (securităţii) juridice, - principiul egalităţii, - principiul loialităţii,


12/125

- principiul propor ţionalităţii. Pe lângă acestea, s-au conturat în dreptul comunitar şi principii fundamentale specifice acestuia, rezultate dindispoziţiile Tratatelor şi/sau puse în valoare de practica, Curţii Europene de Justiţie. Acestea sunt: - principiul atribuirii de competenţe, - principiul priorităţii dreptului comunitar, - efectul direct al dreptului comunitar, - principiul eficacităţii, - principiul subsidiarităţii, - principiul recunoaşterii reciproce. 2.2. Pri ncipii generale de drept a) Protecţia drepturilor fundamentale ale omului Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se întemeiază pe principiilelibertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului dedrept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt elegarantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelormembre. 28

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură

organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă seinspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de tratatele internaţionale pentru protecţia drepturiloromului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a DrepturilorOmului având o semnificaţie specială în acest sens. Datorită faptului că drepturile fundamentale ale omului au format în ultima jumătate de secol centrul

preocupărilor unei părţi importante din activitatea politică, organizaţională, juridică şi doctrinară acontinentului european, ceea ce a dus la apariţia unei întregi şi importante ramuri de drept internaţional, îndreptul comunitar, drepturile fundamentale nu au primit o reglementare distinctă până în anul 2000. La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şiComisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. Carta, nefiind uninstrument juridic cu forţă obligatorie, a fost considerată ca fiind o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltăautoritate morală, dar fără obligativitate juridică.

Carta a fost inclusă în Constituţia Europeană, devenind parte integrantă din aceasta, astfel că la data intrăriiîn vigoare a Constituţiei Carta va dobândit forţa juridică obligatorie. Drepturile omului reprezintă o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură, peteritoriul Uniunii, organele comunitare de justiţie. Aceasta nu exclude însă posibilitatea persoanelor, care seconsideră lezate în drepturile lor fundamentale, să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului, încondiţiile prevăzute de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale. Acest principiu nu înseamnă însă că drepturile fundamentale sunt absolutizate dând ocazia unorcomportamente abuzive. Drepturile fundamentale pot fi restrânse cu condiţia ca aceste restrângeri să se

producă numai în condiţii de perfectă legalitate şi să corespundă obiectivelor de interes general urmărite deComunităţi, fără interferenţe distorsionate şi intolerabile, trebuind avute în vedere în relaţie cu funcţia lorsocială. 29

b) Principiul respectării dreptului la apărare în aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie luat în considerare principiul dreptului la apărare sub toateaspectele sale şi trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa organelor comunitare de justiţie. Principiul respectării dreptului la apărare se impune sub următoarele aspecte: - dreptul de a fi audiat - respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile în care potfi aplicate sancţiuni, chiar şi în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Practic respectarea acestui principiu se impune în orice procedură care ar putea avea ca rezultat o decizie a unei instituţii comunitare care poate afecta drepturile sauinteresele unei persoane; - dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptul de asistenţă şi reprezentare legală înlegătură cu care există privilegiul profesional legal; - dreptul de a obţine informaţii despre desfăşurarea anchetei de orice gen. c) Principiul autorităţii de lucru judecat


13/125

Principiul autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată - nonbis în idem. Cu toate acestea, se consider ă că principiul este respectat şi atunci când în practică, se aplică două sau maimulte sancţiuni de naturi diferite, pentru acelaşi act, în proceduri diferită, şi potrivit unor reguli având înîntregime scopuri diferite (de exemplu, aplicarea unei sancţiuni penale şi a unei sancţiuni civile, dedespăgubire, pentru aceeaşi faptă). Acest principiu se opune însă ca, pe calea a două proceduri, aplicândreguli de aceeaşi natură, una desfăşurată la nivel naţional iar alta la nivel comunitar, s-ar ajunge la aplicareaunor sancţiuni de aceeaşi natură, pentru aceeaşi faptă (spre exemplu, în materie de concurenţă, când oîntreprindere ar fi sancţionată pentru aceeaşi faptă atât pe calea unei proceduri naţionale cât şi pe calea unei proceduri comunitare). 30

Tot ca o consecinţă a acestui principiu, orice decizie anterioară va fi luată în calcul atunci când apare unconcurs de sancţiuni, pentru a determina dacă mai este posibilă şi justificată aplicarea acestora. d) Principiul certitudinii juridice Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căruia aplicarea legii la o situaţiespecifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor publice de aasigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să

prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată.11 Curtea Europeană a Drepturilor omului a subliniat, în speţa Marks c. Belgia, că principiul siguranţei

(securităţii juridice, sau certitudinii, în funcţie de diferitele traduceri ale sale - n.a. C.D.) este în mod necesarintegrat în Convenţie. Potrivit exigenţelor acestui principiu, se impune să se poată prevedea atât existenţa legii, cât şi modul în careea va fi aplicată şi interpretată. Principiul stabileşte de asemenea că, o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată deautorităţile competente, întrucât constituie un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică şi lastabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr -o decizie adoptată de aceste instituţii.Aceasta nu exclude însă, în cazul în care măsura luată contravine prevederilor Tratatelor sau încalcă altereguli de drept, posibilitatea de a se dispune anularea ei în faţa organelor jurisdicţionale comunitare. Cu toateacestea, ca urmare a intervenţiei acestui principiu se poate ajunge ca o normă aparent nevalabilă să rămână învigoare dacă se constată că incertitudinea pe care o generează anularea ei produce consecinţe mai dăunătoare

decât cele legate de aplicarea sa. Domenii de aplicare a principiului certitudinii sunt: prescripţia, protecţia drepturilor dobândite,neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii, folosirea unei limbi inteligibile etc. 11 O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 36. 31

e) Principiul egalităţii Principiul egalităţii este consacrat de art. 14 din CEDO potrivit căruia exercitarea drepturilor şilibertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, înspecial, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sausocială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Acest principiu este general şi comun tuturor ramurilor de drept, în dreptul Uniunii Europene, este

considerat chiar ca derivând din natura dreptului comunitar. El impune un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile, ceea ce se realizează prininterzicerea discriminării de orice fel. Potrivit art. 141 din Tratatul CE, este interzisă discriminarea între sexe prin aplicarea principiului căfemeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală sau de valoare egală, iar art. 12din acelaşi tratat interzice expres discriminarea pe motive de naţionalitate. în aplicarea acestui principiu, Consiliul Uniunii Europene poate adopta, la propunerea Comisiei şi dupăconsultarea Parlamentului, măsuri corespunzătoare pentru interzicerea discriminării. Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriuluicomunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele. Principiul egalităţii are în vedere şi exclude diferenţele de tratament ce pot apărea în activitatea umană,

în măsurile luate de autorităţi, nu în cele legate de natura umană. Aşa se face că inegalităţile naturale(cum este cazul persoanelor cu handicap) impun aplicarea unor tratamente diferite, la persoane diterite,fără a se putea trage concluzia că s-a comis o discriminare.


14/125

în general principiul egalităţii protejează persoanele care nu aparţin în mod obişnuit unei comunităţi.Poate apărea însă şi discriminarea inversă, în sensul de a se aplica reguli mai favorabile străinilor decât

băştinaşilor. Curtea Europeană de Justiţie nu a obiectat asupra acestui gen de discriminare dar nici nu aexclus posibilitatea sancţionării sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea sa înnenumărate speţe. 32

f) Principiul loialităţii (solidarităţii) Acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, presupune ca în orice acţiunestatele membre să acţioneze în spirit de solidaritate: - statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentrua asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile întreprinse de instituţiileComunităţii; - statele membre facilitează acesteia, Comisiei, îndeplinirea misiunilor ei, - statele membre se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului. Se constată trei obligaţii în sarcina statelor membre: două pozitive şi una negativă. Prima obliga ţie pozitivă în sarcina statelor membre este aceea de a lua toate măsurile corespunzătoare,indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori dinacţiunile întreprinse de instituţiile Comunităţii. Cea de-a doua obliga ţie pozitivă - privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare - vizează îndatorirea

statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-auluat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare. Cea de-a treia obliga ţie - negativă - constă în aceea că, statele membre trebuie să se abţină de la oricemăsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare (de exemplu, în materie de legislaţie aconcurenţei, să nu adopte nici un fel de norme contrarii celor comunitare). g) Principiul proporţionalităţii Potrivit acestui principiu mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplinire a regulilor comunitare trebuie săfie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor(nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă). De asemenea, atunci când există o posibilitate de alegere între măsurile ce urmează a fi aplicate, în principiu,trebuie să fie aleasă cea mai 33

puţin oneroasă. Caracterul oneros trebuie analizat în ansamblu, pe termen lung, nu raportat doar la perioada imediat următoare aplicării măsurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea acestui principiu, va verifica dacă autorităţilenaţionale au asigurat un echilibru între interesele implicate, adică interesul persoanei faţă de interesulsocietăţii în general.12 Principiul propor ţionalităţii are impact asupra întregului mecanism al Convenţiei, în sentinţa pentruspeţa Soering, Curtea a precizat că principiul proporţionalităţii este unul dintre principiile de bază alemecanismului Convenţiei: „[...] căutarea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunităţii şi cerinţele fiecăruiindivid pentru pr otecţia drepturilor sale fundamentale este inerentă în întreaga Convenţie."13

Principiul propor ţionalităţii joacă un rol important în juris- prudenţa Curţii şi cu privire la art. 6 dinCEDO. Limitările dreptului de acces la justiţie, de exemplu, nu vor fi compatibile cu art. 6 dacă nu seurmăreşte un scop legitim şi dacă nu există „o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacelefolosite şi scopul dorit".14 Pentru a se determina dacă acest principiu este respectat se impune efectuarea unei triple examinări: 1. dacă mijlocul folosit este corespunzător sau folositor, 2. dacă mijlocul folosit este necesar, 3. dacă există sau nu o legătură rezonabilă între măsură şi obiectivul urmărit. Pentru a putea fi aplicat, acest principiu nu trebuie să fie neapărat prevăzut în conţinutul actuluicomunitar, el înţelegându-se implicit în aplicarea oricărei măsuri. In mod evident, aplicarea acestui principiu poate fi circumstanţială după cum este vorba de măsuri luateîn domenii de competenţă 12 21 iunie 1988, cauza Berrehab c. Olandei. 13 7 iulie 1989, cauza Soering c. Marii Britanii în jurisprudenţa mai veche Curtea a formulat testul de echilibru într -un mod uşor diferit: „Convenţia implică un echilibru între protecţia intereselor generale ale comunităţii şi respectul


15/125

datorat drepturilor fundamentale cu o importanţă mai mare acordată celor din urmă, 23 iulie 1968, Speţa limbilor dinBelgia (fond). 14 28 mai 1985, cauza Ashingdane c. Marii Britanii.34

exclusivă a Comunităţilor sau în domenii de competenţă partajată. S-a accentuat astfel că, într -undomeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acţiune (cum este cazuldomeniilor de competenţă exclusivă - n.n., - C.D.), care corespunde responsabilităţilor politice ce lerevin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi

este cerut instituţiei competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată. l5 Domenii de aplicare a principiului propor ţionalităţii sunt: în materie de concurenţă, comerţ, protecţiaconsumatorului, finanţare şi retragerea ei etc. 2.3. Principii specifi ce dreptului comuni tar a) Principiul atribuirii competenţelor Conform acestui principiu Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în care Tratatele i-auatribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obiectivelorTratatelor. Cu toate acestea, pentru a nu bloca activitatea Uniunii, aceasta va putea acţiona dacă estenevoie şi numai în măsura necesară soluţionării situaţiei apărute, şi acolo unde nu are competenţeatribuite expres. Există astfel trei arii de competenţă în acţiunea Uniunii Europene, şi anume:

- domeniul competen ţelor exclusive, în care măsurile pot fi adoptate numai de Uniune prin instituţiilesale, - domeniul competen ţelor partajate, unde acţionează atât Uniunea prin instituţiile sale cât şi statelemembre, pe plan intern, - domeniul competen ţelor rezervate statelor membre, în care Uniunea nu intervine.

b) Principiul priorităţii dreptului comunitar. Principiul priorităţii16 include obligaţia statelor membre de a aduce în dreptul lor naţional, normelecomunitare, care se vor aplica 15 O. Manolache, op. cit., p. 43. 16 în literatura de specialitatea acest principiu mai este denumit şi princi piul primordialităţii - a se vedea în acest sens, O.Ţinea, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeria de Vest, 1995. 35

cu prioritate faţă de acesta, precum şi să lase neaplicat dreptul naţional contrar în cadrul proceselor încurs de soluţionare la ele. Cu alte cuvinte, în caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate întredreptul comunitar şi dreptul naţional se va aplica dreptul comunitar. Principiul este „împrumutat" din dreptul internaţional public şi a a fost accentuat de practica CurţiiEuropene de Justiţie, în mai multe cazuri importante. De asemenea, principiul priorităţii este menţionatexpres în Tratatul pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene au deja inserat acest principiu în legea lorfundamentală - Constituţia - sub forma unor prevederi care fie dau întâietate tratelor ratificate, în cazulîn care există contradicţie între acestea şi legile interne, fie declară în mod expres întâietatea regulilorcomunitare.17

Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate.18

în domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor comerciale şi aacordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (cum este politicaagrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, însensul că el nu mai este autorizat pentru decretarea unilaterală a dreptului naţional. Aceasta are valabi-litate chiar dacă, în privinţa conţinutului său, dreptul naţional în discuţie este armonizat cu dreptulcomunitar european. în domeniul competenţelor partajate, respectiv în măsura în care statele membre sunt încă autorizate săacţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al cărei conţinut să fie contrardreptului comunitar. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional contrar, din punct de

vedere al capacităţii lui de 17 în Constituţia României, o astfel de prevedere se întâlneşte !a art. 11. alin. 2, potrivit căruia „tratatele ratificatede Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" şi la art. 20, alin. 2, „conform căruia Dacă existăneconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,


16/125

şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legileinterne conţin dispoziţii mai favorabile". 18 M. Voicu, op. cit., p. 51-52.36

reglementare, dreptului comunitar. Dreptul naţional nu trebuie luat în considerare, în măsura în careaceasta este în contradicţie cu dreptul comunitar (care are prioritate la aplicare) dar se aplică în măsuraîn care nu intră în conflict cu acesta. Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru - referitoarela imigrare, dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie - este inaplicabilăcetăţenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor dinterţe state. Regulile comunitare cu efect direct trebuie să fie aplicate imediat, de la intrarea lor în vigoare, chiardacă pe plan naţional există prevederi care sunt contrarii acestora, legiuitorul naţional având obligaţia dea le înlătura pe cele din urmă. în situaţia în care dreptul naţional în contradicţie cu dreptul comunitar a fost totuşi aplicat şi s-a produs

prin aceasta vătămarea de orice natură a unor persoane, statul are obligaţia de repara prejudiciile cauzateastfel. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe baza principiului atribuirii de competenţe.Conform acestuia, UE - ca organizaţie supranaţională - dispune, numai de acele competenţe, care i-aufost atribuite prin respectivul Tratat de constituire.

Aplicarea principiului este limitată şi de efectele principiului integrării dreptului comunitar. Astfel,aplicarea principiului priorităţii şi despăgubire eventuală a particularilor este proporţională de efectuldirect al actelor comunitare şi condiţiile căruia este el supus. c) Principiul eficacităţii dreptului comunitar Mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului comunitar şi nu

poate exista independent de principiul priorităţii. De asemenea, se află în strânsă legătură cu principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii, toate fiind principii care ţin de aplicarea dreptului comunitar şi deraportul dintre acesta şi dreptul naţional. Conform acestui principiu validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată în considerarenumai în lumina dreptului comunitar iar eficacitatea ei în cadrul unui stat membru nu poate să fieafectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor fundamentale consacrate în constituţiile,

legile sau principiile naţionale. 37

în consecinţă: - măsurile legislative naţionale care încalcă domeniile de competenţă exclusivă ale Uniunii nu auefect legal altfel s-ar nega eficacitatea obligaţiilor asumate necondiţionat şi irevocabil de statele membre; - acest principiu împiedică adoptarea de măsuri ulterioare în plan naţional, care să fie incompatibile cudispoziţiile comunitare; - orice dispoziţie a legislaţiei naţionale care ar putea împiedica instanţele de la aplicarea dreptuluicomunitar sunt incompatibile cu esenţa dreptului comunitar şi nu pot fi luate în considerare. Aşadar,instanţele de toate gradele au obligaţia de a da urmare absolută dreptului comunitar; - legislaţia naţională nu trebuie să fie un obstacol în deplină eficacitate a dreptului comunitar, iar oricereguli naţionale contrare dreptului comunitar vor fi inoperante, sub sancţiunea reclamării în faţa CurţiiEuropene de Justiţie a statului vinovat. Efectul priorităţii şi al eficacităţii se aplică inclusiv asupra normelor interne constituţionale sau penale,şi inclusiv în privinţa dreptului comunitar nescris. d) Principiul efectului direct al actelor comunitare Conform acestui principiu actele comunitare au efect direct, în întreg spaţiul Uniunii Europene, încă dela intrarea lor în vigoare. Principiul efectului direct nu are o reglementare expresă în cadrul normelor comunitare, a fost însădedus din acestea, în nenumărate rânduri prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

Efectul direct al actelor comunitare depinde de caracterul actelor (izvoarelor), distingându-seurmătoarele situaţii: - efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive);


17/125

- efectul condiţionat şi complet cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive pe parcursul etapelor demodificare şi acordurile internaţionale); - efectul direct condiţionat şi restrâns (directivele care nu au fost puse în aplicare de statul membru, întermenul prevăzut sau au fost puse în mod necorespunzător în aplicare); 38

- efectul direct, necondiţionat şi complet (regulamentele, deciziile, principiile generale).

Efectul direct al actelor comunitare se manifestă: - complet, atât vertical, în raporturile dintre state şi persoane, cât şi orizontal, în raporturile dintre particulari, sau - vertical, când normele comunitare se aplică doar în raporturile dintre state şi persoane. De asemenea, efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea: - creează drepturi şi obligaţii în sarcina adresanţilor, - pot fi invocate în faţa instituţiilor naţionale, spre deosebire de dreptul internaţional. Pentru a putea avea efect direct, normele comunitare trebuie să fie complete, şi anume să nu necesitenorme suplimentare pentru punerea lor în aplicare. O situaţie specială este aceea a directivei, după cumvom arăta mai jos. Sunt norme cu efect direct: regulamentul, directiva (dacă este clară, precisă şi necondiţionată) şi deciziaatunci când se adresează particularilor.

Nu au efect direct: recomandările, avizele şi decizia atunci când nu se adresează particularilor. Efectul direct al actelor comunitare nu trebuie confundat cu aplicabilitatea direct ă (sau caracterul directaplicabil) ce le caracterizează doar pe unele dintre acestea.

Aplicabilitatea direct ă (sau principiul aplicabilităţii directe) presupune că, spre deosebire de normele dedrept internaţional public, normele de drept comunitar cu aplicabilitate directă nu necesită măsuri detranspunere în legi naţionale, ele fiind aplicabile direct şi inte-grându-se automat în dreptul intern. Astfel, toate normele care sunt direct aplicabile au întotdeauna şi efect direct, dar nu întotdeaunanormele cu efect direct sunt şi direct aplicabile. Cel mai potrivit exemplu pentru a se putea înţelegeaceastă diferenţă este cel al directivei. Astfel, directiva are efect direct în sensul că este obligatorie

pentru state de la data intrării ei în vigoare, acestea trebuind să ia toate măsurile necesare punerii sale înaplicare în termenul prestabilit de aceasta, în schimb nu este o normă direct aplicabilă, deoarece specific

directivei este aceea că stabileşte rezultatul care trebuie atins de statele membre şi termenul în caretrebuie 39

atins acest rezultat dar nu şi mijloacele prin care acesta poate fi atins. Cu alte cuvinte, directivei îilipsesc instrumentele proprii de punere în aplicare astfel încât nu poate beneficia de aplicabilitate directă. Ca o consecinţă a principiilor de mai sus regulile comunitare pot fi invocate direct în faţa instanţelornaţionale întrucât nu necesită punere în aplicare pentru a deveni drept (doctrina monistă), iar instanţelenaţionale nu trebuie să aştepte abrogarea normei interne contrare dreptului comunitar, ci să aplice înmod direct dreptul comunitar în speţele care le sunt deduse spre judecare. e) Principiul subsidiarităţii Conform principiului subsidiarităţii Uniunea urmează să acţioneze numai în limitele competenţelor careîi sunt conferite şi obiectivelor care îi sunt încredinţate prin Tratate. Intervenţia Uniunii este condiţionatăde măsura în care obiectivele acţiunii în cauză nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare de cătrestatele membre şi ar putea, prin urmare, să fie mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se în vederedimensiunile şi efectele acţiunii respective. Termenul ,jubsidiaritate" poate avea mai multe înţelesuri. Câteodată reflectă obligaţia autorităţilorstatale de a alege cea mai puţin intn'zivă măsură dacă trebuie să intervină în drepturile fundamentale alecetăţenilor. Ca urmare a principiului subsidiarităţii, li se poate cere statelor să cerceteze modul în care

pot reduce intervenţiile legate de drepturile omului şi realiza un „raport cu privire la efectele asupradrepturilor omului" la nivel naţional. Această abordare a fost explicată în speţa Hatton, în carereclamanţii au reclamat o încălcare a art. 8 care vizează o creştere a nivelului poluării fonice înlocuinţele lor din cauza avioanelor care folosesc aeroportul Heathrow noaptea: „U] 97. Curtea trebuie să sublinieze, totuşi, faptul că, pentru a realiza echilibrul dorit, statele trebuie să ia înconsiderare toate problemele materiale. Mai mult, în domeniul atât de sensibil al protecţiei mediului,


18/125

simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a contrabalansa drepturile altora.Curtea îşi aminteşte că, în susmenţionata speţă Lopez Ostra contra Spaniei, şi fără a trece cu vedereainteresul economic evident al ţării respective în privinţa 40

tăbăcăriilor menţionate, Curtea a analizat în detaliu „dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a proteja dreptul reclamantei de a-i fi respectate locuinţa, viaţa privată şi de familie..." (sentinţadin 9 decembrie 1994, p. 55, §55). Se consideră să statele au datoria să reducă, pe cât posibil, intervenţiaîn exercitarea acestor drepturi, încercând să găsească soluţii alternative şi să-şi atingă scopurile într -unmod care să lezeze cât mai puţin drepturile omului. Pentru aceasta, sunt necesare un studiu şi o cercetarecomplete şi corecte pentru a se putea găsi cea mai bună soluţie care, în realitate, va duce la acel echilibrucorect, înainte de a se începe un anumit proiect."19 Pe baza faptelor din speţă, Curtea nu a fost convinsă că autorităţile naţionale au evaluat contribuţiazborurilor de noapte la economia naţională sau impactul creşterii numărului de zboruri de noapte asuprareclamanţilor. Speţa a fost adusă în faţa înaltului Complet de Judecată al Curţii, înaltul Complet a fost deacord cu faptul că sondajele efectuate de autorităţile britanice nu au fost suficiente, dar nu a consideratcă este nevoie de un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului".20

Noţiunea de subsidiaritate se poate referi şi la rolul primar al autorităţilor naţionale, prin comparaţie curolul Curţii de la Strasbourg. Această abordare a conceptului de subsidiaritate este precizată în toateaspectele sistemului, după cum am văzut în mai multe rânduri. Potrivit art. 35 din CEDO, înainte de a putea aduce speţa în faţa Curţii Europene, trebuie să fi fostepuizate toate căile de atac naţionale deoarece statul pârât trebuie să aibă mai întâi şansa de a redresasituaţia la care se face referire prin propriile mijloace şi în cadrul sistemului juridic naţional.21 Aşadar, autorităţile naţionale poartă primele răspunderea pentru a asigura drepturile şi libertăţile înscriseîn Convenţie. Acest principiu este prevăzut şi de art. 13 din CEDO22 şi a fost reiterat şi în mai multedocumente de politică. S-a subliniat, de asemenea, faptul că 19 2 octombrie 2001, Hatton c. Marii Britanii. 20 8 iulie 2003, Hatton c. Marii Britanii. 21 Comisia EDO, Cauza 57 inhabitants of Louvain c. Belgiei; 18 iunie 1971, cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c.Belgiei. 22 A se vedea, de exemplu, cauza Kudla c. Poloniei, 26 octombrie 2000. 41

angrenajul de protecţie stabilit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale care asigură respectar eadrepturilor omului.23 „Marja de apreciere" este una dintre cele mai evidente manifestări ale subsidiarităţii mecanismuluiConvenţiei. Prima răspundere a autorităţilor naţionale este aceea de a se ocupa efectiv de încălcăriledrepturilor omului, şi este specificată şi în jurisprudenţa Curţii, privind obligaţiile procedurale la art. 2, 3,5 şi 8 CEDO, prin care Curtea impune statelor să realizeze o cercetare eficientă şi amănunţită.24 Şi în jurisprudenţa Curţii privind aplicarea art. 6 CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil, se potdistinge mai multe nivele de subsidiaritate. Curtea a subliniat faptul că admisibilitatea probelor este, în

primul rând, o chestiune de reglementare prin legislaţia naţională.25 în mod similar, regula generalăspune că analiza probelor care se aduc în faţa instanţei este atributul instanţelor naţionale.26

In mod firesc, în statele comunitare, acest principiu nu se aplică în domeniile în care Uniunea Europeanăare competenţă exclusivă, unde intervenţia sa va fi în mod legal obligatorie. în domeniul competenţelor partajate, intervenţia Uniunii se justifică din motive de necesitate, fără a

putea fi discreţionară, astfel încât aplicarea acestui principiu capătă două dimensiuni: - intervenţia Uniunii trebuie să fie necesară, ceea ce rezultă din compararea mijloacelor de acţiune pe

plan intern şi comunitar, - la eficacitate legală a mijloacelor de acţiune se va reţine modul de intervenţie care lasă mai multălibertate statelor, persoanelor şi întreprinderilor. Principiul subsidiarităţii se află în strânsă legătură cu principiul proporţionalităţii, astfel încât în caz deintervenţie a Uniunii, mijloacele aplicate trebuie să fie proporţionale cu obiectivul stabilit. Controlul aplicării acestui principiu şi implicit al intervenţiilor comunitare se va face pe trei criterii:

- trebuie stabilită limita în acţiunea comunitară, până unde această acţiune era necesară, 23 23 iulie 1968, cauza Belgian Linguistic. 24 10 mai 2001, cauza Z. a.o. c. Marii Britanii. 25 12 iulie 1988, cauza Schenk c. Elveţiei.


19/125

26 6 Decembrie 1988, Barber â, Messegue şi Jabardo c. Spaniei.42

- obligativitatea acţiunii comunitare, dacă era sau nu obligatorie intervenţia Comunităţilor, - natura şi intensitatea acţiunii comunitare (sens în care trebuie analizată şi respectarea principiului

proporţionalităţii). Ca şi principiul proporţionalităţii, principiul subsidiarităţii este consacrat expres în Protocolul asupraaplicării principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii anexat la Tratatul de la Amsterdam.

f) Principiul recunoaşterii reciproce Acest principiu obligă statele comunitare să-şi recunoască reci proc normele în anumite domenii, în.vederea facilitării consolidării pieţei unice. A fost consacrat de practica Cur ţii Europene de Justiţie care a stabilit că statele membre nu au dreptul săintroducă restricţii tehnice de circulaţie a mărfurilor, decât atunci când asemenea restricţii sunt

justificate de motive non-economice: sănătate publică etc. 43

III. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ŞI A REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE INDOMENIUL DREPTURILOR OMULUI 3.1. Reglementări internaţionale

Pe planul reglementărilor internaţionale, al cooperării între state în domeniul drepturilor omului, putemdiscerne o primă etapă, în care au fost tratate în mod fragmentar unele aspecte cu caracter limitat înacest domeniu. Astfel, o serie de convenţii internaţionale bilaterale, la începutul secolului XIX şi multilaterale în a doua

parte a acestuia, au urmărit limitarea şi interzicerea traficului cu sclavi şi apoi a sclavajului, în acest sens,Actul general al Conferinţei de la Berlin

dreptul libertatilor fundamentale - babonea, diaconu, costache, crumpana, nicolau - 2008

Documents