diploma - studiu de caz privind infractiunea de inselaciune

$: Diploma - studiu de caz privind infractiunea de inselaciune$
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Studiu de caz privind infractiunea de inselaciune

Capitolul I

Noţiuni introductive privind protecţia patrimoniului

1. Istoricul încriminării

Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate (vremile) timpurile,

deosebirile de reglementare şi tratament datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor

proprii dintre care nu în ultimul rând tradiţiilor religioase şi juridice a unei societăţi sau alta.

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au încriminat şi sancţionat sever faptele

săvârşite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin

cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de

încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate

faptele prin care se puteau aduce vătămări 1 patrimoniului.

Majoritatea cutumelor şi legiuirile care au guvernat epocile amintite, statorniceau – în

privinţa sancţiunilor – expiaţiuni aspre corporale 2, privative de libertate şi nu arareori

eliminatorii.

Legislaţiile penale moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament

anterioare, dar au menţinut totuşi un regim sancţionator sever pentru anumite forme de

activitate infracţională îndreptate înpotriva patrimoniului.

În vechiul drept românesc existau reglementări detaliate referitoare la aceste

infracţiuni. Astfel pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646) şi Matei

Basarab (“Îndreptarea legii” din 1652), “Codicele penale” ale lui Alexandru Sturza (1826) în

1 Gh. Nistoreanu, A. Boroiu, V. Dobrinoiu şi colab., “Drept penal”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 189. 2 Gh. Diaconescu, “Infracţiunile în Codul penal”, Editura Oscar Print, 1997, p. 359.

Pagina 1 din 40


Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la

infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, compilat aproape în întregime după Codul penal

francez, conţinea un capitol privitor la: “Crime şi delicte contra proprietăţii”, capitol menţinut

într-o concepţie şi redactare superioară în Codul penal din 1936 sub titlul “Crime şi delicte

contra patrimoniului.

În paralel cu reglementările din acest din urmă cod, faptele împotriva patrimoniului au

mai fost incriminate şi prin unele legi speciale – Codul justiţiei militare, Codul silvic, Codul

marinei comerciale.

Odată cu introducerea conceptelor şi categoriilor “obştesc” şi “ avut obştesc” – prin

Decretul nr. 192/1950, Codului penal din 1936 i s-a ataşat un capitol nou, denumit: “Unele

infracţiuni contra avutului obştesc”, capitol ce avea să fie preluat în Codul penal din 1969, în

titlul IV sub denumirea de: “Infracţiuni contra avutului obştesc”.

În prezent, ca urmare a completărilor şi modificărilor aduse, codul penal prin Legea

nr. 140/1996, Titlul III a primit denumirea: “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV,

care reglementa infracţiunile contra avutului obştesc, a fost abrogat.

Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate , arată

în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea

privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.

Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg

ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în

categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi însuşirea

bunului găsit.

Fapta de înşelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un ilicit civil 3, şi lasă loc fie

unei acţiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimţământ, fie de reparare a

pagubei. Cazurile de înşelăciune prin fals erau sancţionate cu modalităţi ale falsului.

În sistemul de drept penal modern, înşelăciunea, mai întâi sub formă calificată a

escrocheriei, apoi şi sub formă simplă, a fost incriminată ca infracţiune patrimonială, pentru

ca în secolul XIX şi XX să fie incriminată prin asimilarea cu înşelăciunea, anumite fapte în

săvârşirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.

3 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Editura Academiei, 1971, p. 534

Pagina 2 din 40


Codul penal de la 1864, prevedea infracţiunea de înşelăciune simplă în dispoziţiile

cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv amendă şi

înşelăciunea calificată în dispoziţiile din art. 334 alin 1 şi 2, pedepsibilă cu închisoare de la 6

luni până la 2 ani şi amendă.

În Codul penal din 1936, înşelăciunea simplă şi cea agravată erau prevăzute în

dispoziţiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru

modalitatea simplă şi de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.

Articolul 550 Cod penal prevedea unele circumstanţe agravate legale care atrăgeau

sporirea pedepsei cu un plus până la 2 ani; în art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea

înşelăciunii în convenţii, sancţionată la fel ca şi înşelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau

incriminate faptele asimilate cu înşelăciunea (înşelăciunea în emigrare, înşelăciunea prin

cecuri, înşelăciunea contra asigurătorului, înşelăciunea privind dreptul de autor).

Sub raportul conţinutului infracţiunii de înşelăciune există unele deosebiri între

incriminarea prevăută în Codul penal de la 1936 şi cea prevăzută în Codul penal actual.

Astfel cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat şi completat prin Legea 140/1996,

fiind majorate pedepsele prevăzute în aliniatele 1 şi 2 şi introdus unui nou aliniat.

Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou aliniat (respectiv aliniatul 4 –

înşelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracţiuni complexe, oarecum similară cu

delictul de înşelăciune prin cecuri 4, reglementat în art. 553 Cod penal din 1936.

Codul penal în vigoare nu prevedea însă agravantele speciale din art. 550 Cod penal,

fiindcă aceasta se încadrează printre acele mijloace frauduloase care constitue prin ele însele

infracţiuni şi deci se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.

De asemenea nu se mai prevede faptele asimilate infracţiunii de înşelăciune (art.552 –

555). Aceste fapte în măsura în care ar fi posibil să fie săvârşite de cetăţenii români aflaţi în

străinătate sau de străini care după ce au săvârşit fapta s-au refugiat pe teritoriul statului

român, ele vor fi încadrate după caz, în dispoziţia privitoare la înşelăciunea simplă sau în cea

privitoare la înşelăciunea agravată, ori la modalitatea specială (art. 215 alin. 1-3), şi

bineînţeles dacă nu ar constitui o infracţiune mai grea.

Legiuitorul a urmărit prin incriminarea acestei infracţiuni să asigure încrederea şi

buna credinţă pe care trebuie să se întemeieze relaţiile sociale cu caracter patrimonial ca şi

punerea persoanei la adăpost de pagubele care i-ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii ei

în eroare de către o altă persoană.

4 I. Dumitru: “Infracţiunea de înşelăciune” în Dreptul nr. 9/1997, p.75.

Pagina 3 din 40


2. Aspecte de ordin criminologic

“Înşelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede

este legitim, ceea ce stă ascuns este înşelător” (Seneca).

Ocupând un loc superior în arealul infracţionalităţii, în deosebi în ultimii ani (creştere

a numărului de infracţiuni constatate în 1996 faţă de 1990 cu 2.840% - de la 939 la 26.670 –

conform raportului anual al Poliţiei Române 1996) , infracţiunea de înşelăciune se

caracterizează prin faptul că victimele ei îşi cedează bunurile unor infractori, datorită

reprezentărilor false ce li se induc prin diverse acte înşelătoare asupra stărilor reale de fapt.

Desigur, cel ce intră în relaţii sociale cu caracter patrimonial trebuie să fie diligent,

procedând cu toată grija şi atenţia ca interesele sale să nu fie vătămate. Doi, pentru formarea

şi desăvârşirea nestânjenită a relaţiilor cu caracter patrimonial, este necesară în acelaşi timp şi

o anumită încredere pe care cei ce intră în această relaţie trebuie să şi-o acorde reciproc, de o

anumită bună credinţă a părţilor.

Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,

distrugerea, tulburarea de posesie, împreună cu cele de corupţie au devenit tot mai fregvente

în peisajul fenomenului infracţional.

Înşelăciunea prin modul în care este concepută şi săvârşită, prin urmările ce le

produce, prezintă un grad de pericol social şi în concurs cu alte infracţiuni cauzează

importante prejudicii patrimoniale.

Problema prevenirii infracţiunilor a suferit unele mutaţii 5 privind conţinutul acestei

activităţi, cu implicaţii directe asupra modalităţilor de acţiune ale organelor cu atribuţii în

domeniu. Indiferent de schimbările pe plan conceptual, constatate vor rămâne acele direcţii

privind înlăturarea situaţiilor, stărilor ori împrejurărilor care pot influenţa pe subiect, ori pot fi

folosite de o persoană în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Pornind de la faptul că scopul legii penale este acela de a preveni şi combate faptele

antisociale, se impune cerinţa intensificării luptei împotriva oricărei încălcări ale normelor

juridice.

Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este

ocrotit prim mijloacele energice ale legii penale. Această ocrotire se realizează prin

incriminarea faptelor care îi aduc atingere.

5 T. Dianu: “Strategii de prevenire a criminalităţii de tranziţie” – în “Studii de drept românesc”, nr. 1/1994, p. 57.

Pagina 4 din 40


Capitolul II

Elementele constitutive ale infracţiunii

1. Noţiune şi definiţie

Patrimoniului i se pot aduce atingeri şi ca urmare a amăgirii, a inducerii în eroare a

unei persoane de către o altă persoană.

Presupunând pricinuirea unei pagube, înşelăciunea a fost inclusă ăn categoria

infracţiunilor contra patrimoniului, alături de furt, tâlhărie, abuz de încredere etc. Faţă de

toate aceste infracţiuni, înşelăciunea se diferenţiază prin aceea că, în cazul ei, paguba nu se

produce prin luarea fără consimţământ a bunului altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, în cazul

furtului, şi nici prin intervertirea 1 calităţii de detentor al unui bun în calitate de pretins

proprietar al acestuia, în cazul abuzului de încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei

de către făptuitorul care urmăreşte prin aceasta obţinerea unui folos material injust pentru

sine sau pentru altul.

Textul incrimiator:

Art. 215 – “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine

sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte

mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos

constitue prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Introducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau

semnării unui contract, săvârţite în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi

încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută

în aliniatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru

valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage după

emitere provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice transului de a plăti înainte de

Pagina 5 din 40


expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă

posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoarea de

la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

2. Obiectul juridic special

Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special, relaţiile sociale de ordin

patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a celor ce intră în aceste relaţii.

Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit

ocrotirea proprietăţii împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere în

eroare, de înşelare a bunei credinţe săvârşită faţă de o persoană, acţiune care determină acea

persoană să efectueze sau să consimtă2 la efectuarea unui act din care rezultă o situaţie de fapt

care are drept urmare producerea unei pagube materiale.

Recurgerea la amăgire se produce cu privire la anumite relaţii de ordin patrimonial

sau care au consecinţe relevante din punct de vedere patrimonial, relaţii în formarea sau

realizarea cărora este nevoie de un minim de încredere, de bună credinţă reciprocă.

Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracţiunii, se face

deosebirea între infracţiunile patrimoniale săvârşite prin sustragere şi cele comise prin fraudă.

Totdeauna, se face distincţie între înşelăciunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere, în

sensul că la înşelăciune încrederea este obţinută prin amăgire, în timp ce la abuzul de

încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată 3.

3. Obiectul material

În cazul infracţiunii de înşelăciune, obiectul material îl constitue bunurile materiale,

mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare patrimoniale care atestă drepturi,

obligaţii sau acţiuni cu caracter patrimonial aflateîn momentul săvârşirii infracţiunii la

dispoziţia, în posesia sau detenţia victimei.

De cele mai multe ori bunul obţinut prin amăgire este un bun corporal mobil, remis

făptuitorului ca urmare a inducerii în eroare. Bunul însă poate fi şi un înscris care

încorporează o valoare patrimonială cum ar fi o obligaţiune cec sau un înscris prin care

2 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – “Serviciul editorial şi cinematografic” – 1987, Bucureşti, p. 132.

Pagina 6 din 40


făptuitorul dobândeşte un drept real asupra unui bun corporal – mobil sau imobil sau chiar un

drept de creanţă 4.

Dacă bunul a fost obţinut de infractor prin remitere, acesta nu poate primi decât

bunurile mobile ca: obiecte, bani, animale iar dacă s-a obţinut un înscris prin care se

dobândeşte dreptul asupra unor bunuri acestea pot fi şi imobile.

Practica judiciară a considerat că nu constitue infracţiunea de înşelăciune, fapta de a

înstrăina bunuri cumpărate în mod legal cu plata în rate mai înainte de achitarea integrală a

preţului, întrucât contractul are valoarea unui titlu executoriu iar unitatea respectivă îl va

putea urmări pe cumpărător pentru plata ratelor scadente. Activitatea de înstrăinare nu s-a

îndreptat contra unui bun sau a unor valori ce aparţin patrimoniului şi nici nu s-a urmărit

vreun folos material injust.

Ceea ce poate obţine făptuitorul prin amăgire cu privire la bunuri este dreptul de

proprietate sau un alt drept real 5 ori numai posesiunea acelor bunuri. Nu are relevanţă

juridică dacă bunul care constitue obiectul material al infracţiunii este remis chiar de

persoana faţă de care s-a folosit amăgirea sau o altă persoană, dar pe baza dispoziţiilor de

către cel amăgit.

4. Subiectul activ

Subiecul activ al infracţiunii de înşelăciune este necircumstanţiat de text, poate fi

orice persoană fizică care are răspundere penală şi care îndeplineşte în mod nemijlocit

acţiunea de inducere în eroare. Autor al infracţiunii de înşelăciune poate fi numai persoana

care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau mincinoase fapte adevărate,

induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos

material injust.

Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, iar acţiunea de inducere în eroare este

săvârşită în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, fapta nu constituie infracţiunea de

înşelăciune, ci infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal).

Ne aflăm însă tot în prezenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu a abuzului în serviciu,

dacă făptuitorul, având calitate de funcţionar, face victima să creadă că se află în exercitarea

atribuţiilor sale de serviciu, deşi în realitate nu se află în exerciţiul acestor atribuţii.

Pagina 7 din 40


Când subiectul infracţiunii are o calitate anume (rude apropiate, superiori etc) şi dacă

această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reţinută ca o

circumstanţă, după caz, atenuantă sau agravantă.

Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de o singură persoană sau de mai multe

persoane în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acţiuni prin care se

contribuie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, dar prin care nu se realizează nemijlocit

însăşi acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, pot constitui acte

de înlesnire sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate şi

nu de coautorat 6. Mai fregvent întâlnite în practica judiciară sunt coautoratul şi

complicitatea.

Există coautorat atunci când toţi participanţii au executat direct acte de inducere sau

menţinere în eroare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

În acest sens, practica judiciară a apreciat că este coautor la infracţiunea de înşelăciune,

persoana care fără a presta o muncă, se prezintă periodic la societate, semnează statele de

plată întocmite pe baza fişelor de pontaj falsificate prin înscrierea fictivă a numelui său de

către o altă persoană încadrată în muncă la acea unitate şi încasează sumele de bani respective

7. Această soluţie este argumentată, pe de o parte, de faptul că inculpatul prin activitatea sa, a

contribuit în mod nemijlocit la săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, prin ridicarea

personală a sumelor de bani ce nu i se cuveneau, a pricinuit o pagubă petrimonială.

În cazul complicităţii, complicele înlesneşte sau ajută în orice mod pe autori la

inducerea sau menţinerea în eroare a victimei. În practică s-a reţinut ca fiind complicitate la

infracţiunea de înşelăciune, fapta de a încheia contracte fictive cu reprezentantul unei

societăţi, pentru a preda animalele îngrăşate, deşi aceştia nu posedau asemenea animale.

Soluţie asemănătoare a fost dată şi în cauza unde inculpaţii – şefă de magazine ori gestionară

la societatea comercială, magazionerul la întreprinderea – parte civilă a făcut diferite plăţi

pentru produse care în realitate nu i-au fost livrate, contravaloarea lor fiind apoi însuşită de

inculpaţi în cadrul societăţii şi împărţită cu ceilalţi. Aceste activităţi infracţionale care au un

caracter unitar, întrunesc elementele constituitve ale infracţiunii de înşelăciune contra

patrimoniului, în cadrul acestei infracţiuni, inculpaţii de la societatea economică au calitatea

de autori, iar cei de la întreprindere parte civilă de complici.

5. Subiectul pasiv

Pagina 8 din 40


Subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, poate fi doar acea persoană fizică

sau juridică, prejudiciată materialmente. Uneori poate exista şi o pluralitate de subiecţi pasivi

în cazul când obiectul material este un bun indiviz, ori un complex de bunuri. În subsidiar

poate fi subiect pasiv şi o altă persoană care, dispunând de bunul altuia suferă şi ea o pagubă

prin amăgire.

În practica judiciară s-a ridicat problema de a se şti care este subiectul pasiv al

infracţiunii în cazul în care făptuitorul falsificând un libret cec găsit sau sustras de o altă

persoană, la utilizat scoţând de la o agenţie o sumă de bani, înainte ca agenţia care a plătit

suma să fi fost anunţată de titular despre pierdere sau sustragere.

Soluţia dată a fost aceea că în caz de sustragere sau de pierdere a libretelor de

economii, C.E.C-ul răspunde de plăţile făcute altor persoane decât titularilor numai de la data

primirii de către unitatea C.E.C a comunicărilor juridice privind libretele de economii anuale,

pierdute sau sustrase.

Aceeaşi va fi încadrarea juridică şi în cazul ridicării unui bun de la biroul de bagaje de

mână al unei staţii CFR pe baza uei adeverinţe sustrase ori găsite, sau ridicarea unei haine de

la garderobă pe baza unei fişe găsite.

6. Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că este varianta simplă sau specială,

cuprinde un element natural (o acţiune, o activitate), anumite cerinţe esenţiale, o urmare

imediată (o pagubă materială) şi o legătură cauzală.

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă într-o acţiune de inducere în

eroare a unei persoane căreia i se prezintă în mod distorsionat o situaţie ori o împrejurare de

fapt – prin alterarea adevărului. Textul art. 215 alin.1 Cod penal prevede că inducerea în

eroare se poate face “prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă

a unei fapte adevărate” 8. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să

creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost

inventată sau scornită 9. A prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă, dimpotrivă, a

face să se creadă ca inexistentă, ca fiind o simplă scornire, o faptă sau împrejurare care există

în realitate.

8 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. ,p. 528.9 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 261.

Pagina 9 din 40


Atât prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase cât şi prin prezentarea ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a

realităţii; acesta ajunge să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau, dimpotrivă, că fapta

adevărată este mincinoasă.

În realitatea faptică, elementul obiectiv, material, poate fi realizat prin folosirea unui

singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin combinarea lor, dar parţial fie în

raport cu situaţia de fapt, fie cu cea a numărului de victime ori de acţiuni concrete ce le

întreprinde subiectul activ al infracţiunii.

De exemplu, “fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un medicament are

anumite însuşiri de natură a vindeca maladia unui pacient, vinde acest medicament cu un preţ

superior celui real şi dobândeşte astfel un folos material injust”10, deoarece, prin afirmaţia

mincinoasă făcută au fost apreciate drept adevărate fapte nereale. La fel cel care induce în

eroare o persoană afirmându-i în mod mincinos că vine din partea unui frate al acesteia, ce

are nevoie de o sumă de bani cu împrumut şi astfel obţine suma respectivă, pe care şi-o

însuşeşte, comite infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin.1 Cod penal 11, sau

acela care a indus în eroare un cetăţean străin căruia îi înmânează un pachet care avea

deasupra sau dedesubt câte un dolar S.U.A., ori o altă valută, iar în interior hârtie de ziar,

comite

infracţiunea de înşelăciune (art.215 alin.1 Cod penal)12.

De asemenea, “fapta de a practica în mod obişnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori

vrăjitoria, constituie o formă de amăgire”, o modalitate de săvârşire a infracţiunii 13. Şi în

acest caz, cel care ghiceşte, cel care prezice viitorul, prezintă ca fiind adevărate fapte

inexistente, inventate, scornite de el, şi prin acestea creează în mintea celor ce le ghiceşte o

cunoaştere falsă despre evenimentele ce ar urma să aibă loc şi de care ar depinde o situaţie ce

îi interesează, făcându-i să creadă cele dorite de infractor.

Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de înşelăciune poate fi realizat

prin orice mijloace capabile să provoace o inducere în eroare. Multe dintre acestea sunt la

îndemâna făptuitorilor de rând. Folosirea lor depinde însă de abilitatea şi experienţa celui care

înşeală, de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii, de gradul de credulitate al victimelor.

Deşi locul şi timpul săvârşirii infracţiunii sunt irelevante pentru existenţa infracţiunii, totuşi

interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârşirea infracţiunii şi trebuie să se ţină cont de ele

12 I. Gh. Gorgăneanu – op. cit. p. 23.13 T. jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 135/1969, în R.R.D. nr.5/1969, p. 180.

Pagina 10 din 40


la individualizarea pedepsei, deoarece infractorul ştie să speculeze, mai rafinat sau mai puţin

rafinat, orice posibilitate favorabilă pentru comiterea infracţiunii.

În ceea ce priveşte mijloacele de inducere în eroare, acestea pot fi extrem de variate,

ele depinzând de inteligenţa şi fantezia făptuitorului. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare

aparenţă de veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel

de mijloc determină agravarea infracţiunii. Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în

eroare să constituie prin el însuşi o infracţiune.

Fapta celui care aflat în posesia unei bancnote false de 100 D.M., pe care a cumpărat-

o neştiind că este falsă şi a încercat să o dea altei persoane, dar aceasta sesizând falsul i-a

restituit-o, situaţie în care inculpatul printr-un intermediar a plasat-o altei persoane, constituie

infracţiunea prevăzută de art.284 Cod penal, comun cu infracţiunea de înşelăciune 14.

Simpla minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu

constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare. Totuşi, fapta constituie înşelăciune,

dacă simpla minciună s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care i-au

dat o aparenţă de veridicitate, astfel încât victima a crezut-o în deplină concordanţă cu

realitatea. În practica judiciară, s-a decis în acest sens - de exemplu - că se săvârşeşte

infracţiunea de înşelăciune în următoarele împrejurări: “inculpatul, venind la reclamantul cu

care jucase la loterie şi fiind întrebat de acesta dacă numerele lor ieşiseră câştigătoare, i-a

cerut biletele pentru a le verifica. După ce a controlat biletele şi a constatat că sunt

câştigătoare, inculpatul a spus reclamantului că nu au câştigat, rugându-l însă, totodată, să-i

lase biletele pentru a face o combinaţie cu aceleaşi numere la tragerea viitoare. Reclamantul

i-a lăsat biletele, pe care inculpatul le-a depus la agenţie pe numele său, pentru a încasa singur

banii”.15

În speţă, simplul fapt de fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieşit câştigătoare,

corelat cu împrejurarea că inculpatul a controlat lista de câştiguri în prezenţa reclamantului, a

fost suficient pentru ca acesta din urmă să creadă că numerele jucate nu au ieşit câştigătoare.

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune nu interesează dacă, datorită împrejurărilor

concrete, victima a fost sau nu uşor indusă în eroare; legea a urmărit să apere îndeosebi

persoanele credule, mai puţin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse

să devină victime ale infracţiunii; ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în

eroare, să fi ajuns la o prezentare greşită a unei situaţii sau împrejurări, ca rezultat al

activităţii făptuitorului. Dacă victima a fost sau nu indusă în eroare, se stabileşte în fiecare

caz de instanţa de judecată.14 C. S. de J. , secţia penală, Decizia nr. 2048/19 iulie 1995, în “Dreptul” nr. 8/1996, p. 97.

Pagina 11 din 40


Urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciunii,

în sensul că acţiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia trebuie să fi avut

drept consecinţă imediată efectuarea sau comiterea unui act patrimonial care, dacă s-ar fi

cunoscut adevărul, nu ar fi avut loc.

Cerinţa esenţială a urmării imediate constă în pricinuirea unei pagube celui indus în

eroare, adică a unui prejudiciu material. Mergând pe această linie, practica judiciară, a

considerat ca fiind înşelăciune “fapta unei persoane încadrată în muncă la o întreprindere,

care primind sarcina de a aduce anumite bunuri de la o altă unitate, falsificând actele

respective, primeşte mai multe bunuri, decât cele ce trebuiau aduse, pe care şi le însuşeşte”. 16

La fel s-a apreciat şi cazul faptei inculpaţilor care prezentându-se la magazia de

bagaje a staţiei C.F.R., pentru a ridica propriile lor bagaje, au afirmat că este al lor

geamantanul altei persoane şi prin această inducere în eroare l-au şi obţinut, sau “fapta

persoanei care, afirmând că a uitat cifrul casetei automate de pe peronul gării în care şi-a

depus bagajele, a solicitat deschiderea casetei printr-o cerere întocmită de tip formular,

determinând astfel pe magazionerul deţinător al cheii speciale să-i predea bagajele altei

persoane”.

Tot în practica judiciară s-a constatat că: “faţă de a se prezenta la Oficiul P.T.T.R. cu

un aviz de înştiinţare despre sosirea unui colet, având ca destinator o persoană cu acelaşi

nume al inculpatei, dar cu menţionarea altei adrese şi de a afirma, la întrebarea funcţionarului

de la oficiu, că s-a mutat de la adresa menţionată în aviz şi încă nu şi-a făcut mutaţia în

buletinul de identitate, ceea ce nu corespunde realităţii şi de a-şi însuşi în aceste condiţii

coletul “17, reprezintă infracţiunea de înşelăciune.

Între acţiunea inducere în eroare şi paguba pricinuită trebuie să existe un raport de

cauzalitate.

Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească, cea mai directă în cadrul laturii

obiective, dintre elementul material (acţiunea de înşelare) şi urmarea imediată (paguba

pricinuită), prima fiind cazul şi cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea

acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu există şi deci latura obiectivă a infracţiunii nu este

realizată. Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care solicită şi obţine cu

împrumut o sumă de bani de la o altă persoană, obligându-se să o restitue la o anumită dată,

fără să întreprindă acţiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă nu se achită de

obligaţie18.

16 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – Serviciul editorial şi cinematografic - Bucureşti 1987, p. 135.18 Ion Gh. Gorgăneanu – op. cit., p. 25.

Pagina 12 din 40


Obţinerea împrumutului nu este deci urmarea unei acţiuni de amăgire şi, nu s-a

realizat una din elementele laturii obiective ale infracţiunii.

Putem conchide că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură

indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa unuia influenţând existenţa celeilalte şi realizarea ei la

infracţiunea de înşelăciune are loc numai atunci când din situaţia faptică rezultă cumulativ

toate aceste componente.

7. Latura subiectivă

Infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte cu intenţie directă; făptuitorul îşi dă seama că

desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a

cărei producere o doreşte. Alături de acest element subiectiv, acţiunea trebuie să fie însoţită

de cerinţa esenţială, potrivit căreia făptuitorul a efectuat-o “în scopul de a obţine pentru sine

sau pentru altul un folos material injust“ (art.215 alin.1 Cod penal).

Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenţiei caracterul calificat, o

vinovăţie calificată, chiar dacă folosul material injust nu a fost efectiv realizat. Cerinţa

esenţială vizează scopul acţiunii, respectiv un folos, un profit material injust.

Pentru realizarea conţinutului infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 Cod

penal, este necesar a se verifica sub aspect subiectiv existenţa scopului urmărit de infractor,

de a obţine un folos material injust. În speţă întreaga activitate dusă de inculpată, în realizarea

scopului urmărit, folosindu-se de modificarea statelor de plată şi însuşirea sumelor de plată

suplimentare, a produs unităţii pagube mari 19. Împrejurarea că inculpatul, şef de echipă, în

urma înţelegerii de alte persoane încadrate în muncă a confirmat şi semnat foi de pontaj în

care au fost trecute persoane ce nu au prestat muncă, iar pe baza acestor acte s-au obţinut

foloase materiale injuste, atribuie caracterul de înşelăciune activităţii desfăşurate, chiar dacă

prin falsificarea actelor menţionate şi împărţirea sumei la mai multe persoane decât au

muncit, retribuţia şefului de echipă a fost micşorată20.

Latura subiectivă a infracţiunii include şi scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul

a unui folos material injust. Nu este necesar ca acest scop să fie realizat; este suficient ca

făptuitorul să-l fi urmărit în momentul săvârşirii faptei.

În practica judiciară s-a reţinut că fapta unei persoane care, atribuindu-şi un nume

mincinos s-a prezentat la cabinetul unui medic şi sub pretextul că vrea să-l recompenseze

pentru modul cum i-a îngrijit soţia, s-a oferit să-i procure mărci germane la un curs valutar

Pagina 13 din 40


mult inferior celui practicat la data respectivă, după care primind în acest scop o sumă de

bani, şi-a însuşit-o 21.

Prin folos material se înţelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani şi care

atunci când este realizat duce la creşterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust

atunci când cu pricire la aceasta nu există nici o îndreptăţire. Nu interesează dacă făptuitorul

urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul.

8. Tentativa infracţiunii

Infracţiunea de înşelăciune poate avea o desfăşurare simplă, fie o desfăşurare prin

faze succesive. Formele variate ale infracţiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea

sau executarea elementului material al acţiunii de amăgire, aceasta putându-se prezenta ca

acte pregătitoare, tentativă, infracţiune consumată şi uneori chiar ca infracţiune epuizată

(aceasta fiind posibilă la varianta alin.3 a înşelăciunii în convenţii).

Actele pregătitoare, pot fi diversificate, atât la varianta simplă cât şi la cea specială.

Ele însă nu au relevanţă juridică decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de

complicitate anterioară. Potrivit codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare de regulă

nu sunt incriminate. Ele se sancţionează numai în măsura în care în partea specială a codului

se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancţionării, cu tentativa (exemplu

prevederile art.137 alin.2 Cod penal).

Tentativa este pedepsită de lege (art.222 Cod penal). Această formă imperfectă a

infracţiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, făptuitorul

nu a reuşit să ducă până la capăt acţiunea de inducere în eroare, precum şi atunci când nu a

izbutit să inducă în eroare şi să pricinuiască prin aceasta o pagubă.

Astfel, fapta inculpatului de a sustrage un bilet C.E.C. aparţinând soţului său, de a-l

falsifica trecând datele sale de stare civilă şi de a solicita – în aceste condiţii – restituirea unei

sume de la agenţia C.E.C., constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune, dacă falsul a

fost descoperit înainte de a se plăti suma a cărui restituire s-a solicitat22.

Depunerea la o agenţie “Loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în

cadrul operaţiei de omologare, constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune. Nu pot fi

invocate dispoziţiile de nepedepsire ale art.20 alin.3 din Codul penal, deoarece neconsumarea

21 T. m. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1177/1992, în: “Culegere de practică judiciară pe anul 1992”, V. Papadopol, Editura “Şansa”, Bucureşti 1993, p. 58.

Pagina 14 din 40


infracţiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută, ci defectuozităţii mijloacelor

folosite 23.

Nu va constitui totuşi tentativă la această infracţiune faţă de a încerca inducerea în

eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace total improprii – falsuri grosiere,

deghizări uşor sesizabile – deoarece acestea nu au aptitudinea de a înşela pe cineva.

Fapta unei persoane de a prezenta drept câştigător un bilet “loto” ale cărui cifre au

fost modificate în aşa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracţiunea de

înşelăciune, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod era absolut impropriu de a induce

în eroare pe angajaţii care aveau îndatorirea să primească şi să verifice valabilitatea lui 24.

În cazul întocmirii şi folosirii unor acte false în vedera obţinerii unui fals material

injust, infracţiunea nu este consumată, dacă înainte să se fi pricinuit o pagubă persoanei

induse în eroare, fapta a fost descoperită, rezultatul păgubitor al înşelăciunii constituind un

element constitutiv al infracţiunii, activitatea infracţională desfăşurată înainte de producerea

lui caracterizeaza fapta ca tentativă la infracţiunea de înşelăciune iar nu infracţiunea

consumată 25.

În practică s-a subliniat că nu există tentativă improprie la infracţiunea de înşelăciune

în situaţia în care este posibil ca falsificarea actului utilizat pentru obţinerea faptului injust să

nu fie descoperită din cauza lipsei de atenţie a reprezentantului unităţii căruia i se prezintă

actul respectiv 26. În acest caz neconsumarea infracţiunii nu se datorează modului cum a fost

concepută executarea ei defectuozităţii mijloacelor folosite.

Atunci când falsul apare evident suntem în prezenţa unei tentative absolut improprii.

Atunci când acţiunea se repetă în timp, aceasta dă faptei caracterul unei infracţiuni

continuate (art.41 alin.2 şi 42 Cod penal). Astfel fapta unei persoane de a falsifica datele

înscrise în carnetul de muncă şi de a prezenta acest carnet falsificat cu ocazia încadrării sale

pentru a încasa apoi în mod repetat – retribuţie în locul celui care avea dreptul – constituie

înşelăciune în formă continuată.

9. Consumarea infracţiunii

Consumarea intervine în momentul apariţiei urmării immediate, adică al producerii

efective a pagubei.

23 T. S., Dec. nr.4298/1970, R.I. p.249.24 T. S., Dec. nr.2687/1969, ibid. p. 253.25 T. S. Sentinţa penală, Dec. nr. 740/20 martie 1986, R.R.D. nr. 12/1986, p. 87. 26 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – Serviciul editorial şi cinematografic – 1987, p.136.

Pagina 15 din 40


Pentru a se reţine infracţiunea de înşelăciune este necesar să se constate că o persoană

a fost indusă în eroare, cu scopul de a obţine un folos material, precum şi producerea unei

pagube în patrimoniul persoanei înşelate. Din moment ce acţiunile inculpatului trebuie să

aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă

infracţiunea de înşelăciune.

În speţă inculpata, gestionară la o unitate cu profil alimentar, constatând că are o lipsă

în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile reale

livrate şi altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preţ real datorat în 6.000

lei. Factura a fost emisă la 9.12.1989 şi a fost achitată la 26.12.1989. Aşa fiind, rezultă că

momentul consumării infracţiunii de înşelăciune a avut loc la 26.12.1989. Iar, în raport cu

această dată, în mod corect instanţa de judecată a apreciat ca greşită pedeapsa aplicată

inculpatei este graţiată în temeiul Decretului - Lege nr. 3/1990, deoarece dispoziţiile acestui

act normativ sunt aplicabile numai faptei săvârşite până la data de 22.12.1989 27. Considerăm

că infracţiunea de înşelăciune, indiferent de modalitatea normativă în care este săvârşită, se

consumă doar la provocarea unei pagube persoanei vătămămate.

10. Sancţiunea

Infracţiunea de înşelăciune, în modalitatea prevăzută în alin.1 şi se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 12 ani.

La individualizarea pedepselor se au în vedere dispoziţiile din partea generală privind

starea de recidivă (art.37 şi 40 Cod penal), unitatea infracţiunii continuate şi complexe (art.41

– 42 Cod Penal), formele de participaţie (art.23 – 31 Cod penal), dispoziţie privind limitele

generale ale pedepselor (art.53 Cod penal), precum şi cele privind criteriile generale de

individualizare a pedepselor şi de reţinere a circumstanţelor atenuante şi agravante (art.72 –

80 Cod penal).

27 C. S. J., Dec. nr. 1143/1992, “Dreptul”, nr. 2/1993, p. 79.

Pagina 16 din 40


Capitolul III

1. Înşelăciunea în convenţii

În alin.3 al art.215 Cod penal este prevăzută o formă specială a infracţiunii de

înşelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de “Înşelăciunea în convenţii”.

Potrivit textului, aceasta constă în: “inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu

prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel

înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”.

Obiectul juridic special

Potrivit conceptului său, infracţiunea de “înşelăciune în convenţii” este fapta

persoanei care cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, recurge la anumite amăgiri

faţă de partea contractantă, creându-i acesteia o reprezentare greşită a realităţii.

Acţiunea amăgitoare priveşte acele relaţii de ordin patrimonial care sunt legate de

raporturi juridice izvorâte din convenţii, raporturi care nu se pot forma şi executa în condiţii

convenabile şi fără o bună credinţă reciprocă şi deci fără un minim de încredere necesar pe

care fiecare parte trebuie să-l aibă faţă de cealaltă parte.

Dacă cu prilejul încheierii sau executării convenţiilor, părţile ar fi nevoite să ducă

până la extrem diligenţele şi investigaţiile lor, manifestând neâncredere una faţă de alta,

relaţiile patrimoniale ar deveni anevoioase şi foarte rare. De aceea, pentru a înlătura

neajunsurile unei astfel de stări, legea a încurajat părţile în direcţia încrederii reciproce, dar

totodată a luat măsuri ca încrederea pe care părţile şi-o acordă să nu fie prilej de amăgire,

incriminând în mod special înşelăciunea în convenţii.

În cadrul proprietăţii, diligenţa celor care încheie şi execută contracte este destul de

vigilentă; totuşi rămâne o margine pentru acel minim necesar de încredere, iar nesocotirea

acestuia prin recurgerea la amăgire capătă un caracter grav. Legea are întotdeauna încredere

în om, dar ea este necruţătoare faţă de aceia care care nesocotesc prin faptele lor această

încredere.

Obiectul material

Pagina 17 din 40


Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune în convenţii poate fi orice bun (mobil

sau imobil), asupra căruia poartă obligaţia de “a da” (vânzare, schimb; locaţiune de lucruri,

gaj) sau “de a face” (locaţiune a lucrărilor, antrepriză de lucrări, transport).

Când convenţia priveşte executarea sau un început de executare din partea unuia

dintre contractanţi chiar în momentul încheierii acesteia, bunul dat sau primit cu acest prilej

de către cealaltă parte, constituie obiectul material al infracţiunii.

Exemplu prin amăgire s-a obţinut încheiera convenţiei cu darea unui acont, banii

primiţi sunt obiectul material al infracţiunii 1.

Subiectul activ

Poate fi orice persoană care încheie sau execută un contract, sau figurează ca parte în

contract.

Infracţiunea de înşelăciune în convenţii este susceptibilă de toate modalităţile

participaţiei: coautorat, instigaţie şi complicitate; în privinţa

instigatorilor şi complicilor nu se cere calitatea de parte contractantă.

Subiectul pasiv

Este persoana indusă sau menţinută în eroare (care a încheiat contractul).

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, trebuie să fie îndeplinite

următoarele condiţii:

– să aibă loc cu ocazia încheierii sau executării contractului;

– cu prilejul încheierii sau executării convenţiei, cealaltă parte “să inducă sau să

menţină în eroare”;

– acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare “să încheie

sau să execute contractul” în condiţiile stipulate (adică în condiţiile care altfel nu ar fi fost

acceptate şi care au creat o situaţie păgubitoare);

– acţiunea să fi fost săvârşită cu intenţie.

Aceste condiţii de incriminare constitue elementele esenţiale ale infracţiunii de

înşelăciune în convenţii.

În speţă fapta inculpatului de a oferi spre vânzare părţii vătămate un ghiul din metal

galben, susţinând în mod mincinos că este din aur şi de a fi primit de la acesta, ca preţ suma 1 V. Dongoroz, S. Kahane ş. a. – op.cit. p. 304.

Pagina 18 din 40


de 16.000 lei constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art.215 alin.3 2;

întrucât între inculpat şi partea vătămată s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare,

acordul părţilor fiind urmat de remiterea bunului şi plata preţului.

Infracţiunea de înşelăciune în convenţii nu poate fi concepută şi înfăptuită fără

preexistenţa fie a unui proiect de contract, adică a raportului juridic patrimonial în faza de

formare, fie a unui contract care încheiat fiind urmează să fie adus la îndeplinire de către

părţi. Preexistenţa acestui raport juridic patrimonial pe cale de a se forma sau de a se realiza

prin îndeplinirea obligaţiilor (executare), constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii.

Această – situaţie – premisă deosebeşte infracţiunea de înşelăciune în convenţii, de

infracţiunea de înşelăciune obişnuită, fiindcă preexistenţa raportului juridic în formare sau

format, constituie o condiţie esenţială pentru prima infracţiune şi nu este cerut pentru cea de-a

doua infracţiune.

În cazul înşelăciunii obişnuite, formal se ajunge la stabilirea unui raport juridic, acest

raport este numai aparent, fiindcă acordul de voinţă, de care depinde naşterea unui raport

juridic real, nu există decât în mintea celui amăgit, care crede că a contractat realmente, în

timp ce amăgitorul nu a înţeles nici un moment să se oblige să contracteze. Pentru realizarea

situaţiei, premisă, nu importă felul contractului, ci este suficient că el generează un raport

juridic patrimonial; deci poate fi un contract sinalogmatic sau unilateral, oneros sau gratuit,

consensual sau real.

Latura obiectivă

Dispoziţia incriminatoare stabileşte sub forma a două condiţii care este alcătuirea

acestei laturi: - o acţiune de amăgire care constitue elementul material şi o urmare imediată

concretizată în acceptarea încheierii sau executării contractului în condiţii care altfel nu ar fi

fost acceptate.

Elementul material constă din: “inducerea sau menţinerea în eroare” de către cealaltă

parte.

Prin “a induce în eroare” – se înţelege a face pe altul să nu cunoască sau să cunoască

în mod fals realitatea, să ia minciuna drept adevăr sau invers 3.

Prin “a menţine în eroare”- înseamnă a face ca cineva să rămână în necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a realităţii, sprijinind sau întărind această stare subiectivă a victimei. Nu 2 T. m. Bucureşti, s I-a penală, decizia nr.711/1992, în: “Culegere de practică judiciară penală”, pe anul 1992; Editura “Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 56.3 V. Dongoroz, S. Kolrane s. a.; op. cit. p. 304.

Pagina 19 din 40


constituie însă amăgiri încercările de a prezenta în condiţiile cât mai avantajoase realitatea

asupra căreia poartă tratativele dintre părţi (aşa-zisul “dolus-bonus”).

O a doua cerinţă este ca acţiunea de amăgire, inducere sau menţinere în eroare să se fi

produs fie în faza în care a premers încheierea contractului, fie în faza când contractul este

executat: “cu ocazia încheierii sau executării unui contract”.

“Ocazia încheierii”- înseamnă întregul interval din momentul în care au început

tratativele şi până la încheierea contractului, iar nu numai momentul încheierii (stabilirii

acordului).

De asemenea, prin: “ocazia executării” – se înţelege tot intervalul în care sunt aduse la

îndeplinire obligaţiile contractuale.

În practica judiciară s-a stipulat că fapta unei persoane de a conveni cu un cetăţean

străin să cumpere de la el unele bunuri, cu plata preţului în lei şi după primirea bunurilor, de a

remite acestuia spunându-I că conţine suma cuvenită – un pachet care conţinea în realitate

doar 200 de lei şi simple foi de hârtie, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii 4.

Este esenţial de reţinut la înşelăciunea în convenţii că – aşa cum pretinde textul – în

absenţa erorii în care a fost indusă ori menţinută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la

încheierea ori executarea contractului în condiţiile stipulate.

Într-o atare încadrare juridică s-au reţinut şi faptele de înşelăciune comise în sistemul

aşa numitelor “jocuri de întrajutorare”, de tip “Caritas”, apărute şi multiplicate în perioada

postdecembristă, cu consecinţa păgubirii a zeci de mii de deponenţi la societăţile comerciale

cu un asemenea obiect de activitate, societăţi a cărei înregistrare şi funcţionare a fost

autorizată cu uşurinţă sau din ignoranţă juridică de către unele instanţe judecătoreşti.

Pentru exustenţa infracţiunii este suficient ca acţiunea de amăgire să fi fost săvârşită

în vreuna dintre cele două ocazii (de încheiere a contractului) amintite, iar dacă a fost

săvârşită în amândouă va exista fie concurs de infracţiuni, fie infracţiune continuată.

Urmarea imediată

Urmarea imediată a realizării acţiunii de inducere sau menţinere în eroare constă în

creare unei situaţii de fapt, contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi recurs la

amăgire.

4 T. S., Dec. nr. 527/1985, R.III, p. 174.

Pagina 20 din 40


Urmarea imediată se concretizează în încheierea sau executarea contractului ca

rezultat al acţiunii de amăgire. Deci nu este suficient ca acţiunea de amăgire să fi condus la o

contractare care ulterior s-a dovedit a nu fi prea convenabilă sau suficient de avantajoasă. Ea

trebuie să fi creat o situaţie de fapt, atât de puţin corespunzătoare celei pe care amăgirea

făcuse să se creadă că va exista în realitate, încât dacă cel amăgit ar fi prevăzut producerea

acestei situaţii, ar fi refuzat să contracteze sau să-şi execute obligaţiile reale în condiţiile

stipulate (dolus causa dons contractul). Nu există urmare imediată, adică situaţia de fapt

păgubitoare, care condiţionează existenţa infracţiunii, atunci când acţiunea de amăgire nu a

fost determinată pentru încheierea sau executarea contractului, ci a condus la acceptarea unor

clauze care au pricinuit oarecare prejudiciu a cărui reparare poate fi realizat prin mijloace de

drept civil.

Simplele întârzieri în executarea contractului sau neputinţa de a executa nu sunt

suficiente prin ele însele de a constitui urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii.

Dacă se constată însă că subiectul activ ştia încă din momentul contractării că nu va

putea executa şi prin amăgire a făczt să se creadă contrariul, el va răspunde pentru înşelăciune

obişnuită, fiindcă contractul a fost numai aparent, chiar din momentul în care s-a produs

acţiunea de amăgire.

Deşi textul de lege se referă la încheierea sau executarea unui contract, fapta

constituie infracţiune dacă are loc chiar cu ocazia rezilierii 5 unui contract.

Raport de cauzalitate

Dacă se constată că acţiunea de amăgire nu era de natură să creeze situaţia de fapt

păgubitoare, iar paguba produsă provine din alte cauze (ca urmare a unor cauze impuse, sau

datorită faptului că executarea a fost sistată la opunerea unei părţi) nu va exista infracţiune

fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de amăgire şi situaţia care a determinat

producerea pagubei.

Latura subiectivă

Intenţia constă în aceea că subiectul activ şi-a dat seama că prin acţiunea sa induce

sau menţine în eroare cealaltă parte contractantă, că fără această amăgire încheierea sau

Pagina 21 din 40


executarea contractului nu s-ar putea produce şi că în felul acesta se creează o situaţie

păgubitoare.

În practica judiciară se fac distincţii între contractele încheiate prin vicierea

consimţământului unei părţi şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii.

Încheierea 6 actelor juridice deci şi a contractelor este dominată în dreptul civil, de

principile consensualismului, al puterii obligatorii şi a relativităţii efectelor între părţile care

le-au încheiat. Sancţiunile procedurale în procesul civil garantează respectarea acestor

principii şi ocrotesc viaţa reală a părţilor prin anularea actelor juridice la cererea părţii a cărui

consimţământ a fost viciat cu ocazia încheierii lor. Intervenţia statului, ca subiect de drept

penal, în anumite situaţii de fraudare a consimţămîntului unei părţi cu ocazia încheierii unui

contract este reglementat prin dispoziţiile art.215 alin.3 Cod penal care incriminează

infracţiunea de înşelăciune în convenţii. Şi prin aceasta, art.215 alin.3 Cod penal rămîne la

graniţa dintre dreptul civil şi dreptul penal.

În numeroase situaţii fraudarea consimţământului unei părţi contractante este urmarea

unor activităţi ilicite desfăşurate de persoanele abile care urmăresc pe lângă obţinerea

folosului material injust pentru sine sau pentru altul şi de a scăpa de răspundere penală.

Practica judiciciară a dovedit că aproape în mod constant, părţile vătămate îşi iau măsura de

prevedere de a înlocui înscrisuri (de cele mai multe ori sub semnătură privată) ca mijloc de

dovadă a prestaţiilor la care părţile se obligă în momentul încheierii contractelor sau pentru

viitor. Nu rareori manifestarea declarativă a părţilor vătămate este influenţată fraudulos încât

nu corespunde voinţei reale şi aceasta tot în scopul ca persoanele ce urmăresc obţinerea unui

folos injust prin fraudă să evite răspunderea penală.

Există infracţiunea de înşelăciune atunci când inculpatul propietar al unui apartament,

inducând în eroare două persoane diferite, uneia promiţându-i vânzarea şi altuia vânzându-i

efectiv apartamentul respectiv, încasează de la fiecare suma reprezentând contravaloarea

acestuia.

Literatura juridică a sintetizat şi consecinţele de ordin teoretic şi practic ce decurg din

rezolvarea principală a primatului voinţei interne asupra voinţei declarate în privinţa

contractelor intervenite, între părţi, respectiv: cu prilejul interpretării contractului trebuie

descoperită voinţa reală a părţilor; viciile de consimţământ se raportează la voinţa internă,

reală; în descoperirea adevăratei voinţe este necesar ca voinţa internă să fie analizată cu

scopul mediat al contractului, cu acele modeluri interne, psihologice care determină părţile să

6 P. Vasile: “Distincţii între contractele încheiate prin vicierea consimţământului unei părţi şi infracţiunea penală la art.215 alin.3”, în “Dreptul” – nr. 4/1990, p. 49-52.

Pagina 22 din 40


încheie contractul; dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii

de cauză se va raporta la elementele interne; voinţa reală nu produce efecte juridice, decât în

raporturile dintre părţi.

Eficienţa acestei concluzii de ordin principal, în analiza încheierii contractelor se

apreciază şi în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Termenul de “eroare” din art.215 alin.3 Cod penal păstrează înţelesul originar din

dreptul civil al acestei instituţii, numai când se referă la “menţinerea în eroare cu prilejul

încheierii contractelor” a unei părţi contractante. Aceasta întrucât falsa reprezentare a unei

situaţii de fapt în legătură cu încheierea unui contract cunoscută numai de una dintre părţile

contractante poate constitui o manoperă frauduloasă, deoarece această parte nu acţionează cu

loialitate, intenţie dreaptă în mod conştient.

Expresia de “inducere în eroare” – folosită în art.215 alin.3 Cod penal se apropie de

înţelesul consacrat prin codul civil “dolului”, ca eroare provocată, concretizată în totalitatea

manoperelor frauduloase, pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul încheierii unui

contract, pentru a forma o falsă reprezentare asupra realităţii a părţii contractante, cu caracter

determinant în încheierea contractelor.

Delimitând sfera “viciilor de consimţământ” la noţiunea de “rea- credinţă” proprie

dreptului civil, iar a “acţiunilor frauduloase” în sensul art.215 alin.3 Cod penal la vinovăţia

penală sub forma intenţiei directe în obţinerea folosului injust, aceasta din urmă

concretizându-se într-o atitudine juridică a autorului faptei ilicite contrar regulilor de

convieţuire.

Distincţia dintre dolul delict civil şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii este

aparent irezistibilă, întrucât în ambele situaţii voinţa părţii contractante este indusă în eroare,

este aproape în totalitate distrusă.

Există nuanţe şi gradaţii în exercitarea manoperelor viclene iar cea mai gravă formă a

dolului este înşelăciunea în convenţii.

Sancţiunea

Infracţiunea de înşelăciune sancţionează cu pedeapsa prevăzută în aliniatele

precedente.

Pagina 23 din 40


2. Înşelăciunea prin cecuri

Prin Legea nr.140 pe 1946 a fost modificat art.215 Cod penal incriminându-se o nouă

formă a infracţiunii de înşelăciune.

Potrivit dispoziţiilor art.215 alin.4 Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri

constă în: “Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că

valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după

emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea

termenului de prezentare, în scopul arătat în ali.1, dacă s-a produs o pagubă posesorului

cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2”.

În ceea ce priveşte necesitatea reglementării, trebuie evidenţiat că prin art.84 pc.2 din

Legea nr.59 pe 1934 privind cecul este incriminată o infracţiune având acelaşi obiect juridic,

aceste dispoziţii coroborate cu prevederile art.215 alin.2 şi 3 Cod penal acoperind şi situaţiile

la care se referă art.215 alin.4 Cod penal.

Referitor la termenii folosiţi în art.215 alin.4 Cod penal, întrucât este vorba de noţiuni

noi, neobişnuite în legislaţia penală, se cuvine lămurirea în prealabil a conţinutului lor (cec;

trăgător; tras; beneficiar şi disponibil).

“Cecul” este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin

unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terţe persoane (numită beneficiar).

Deci, cecul pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi

beneficiarul. Acest instrument de plată este creat de trăgător care, în baza unui disponibil

constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin necondiţionat să

plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent

aflat în poziţie de beneficiar. Pentru emiterea cecurilor, titularii acestora trebuie să dispună de

conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit, de o valoare cel puţin

egală cu valoarea celui tras 1.

“Disponibilul” este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau prin

acordarea unui credit bancar. După ce societatea bancară eliberează clientului său

(trăgătorului) formularele de cec necompletate, acesta le va putea transforma în cecuri numai

în limita disponibilului.

1 “Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alinCod penal” în “Dreptul” nr. 9 pe 1997, p. 69-70.

Pagina 24 din 40


Pentru a ocroti relaţiile sociale, privind utilizarea acestui instrument de plată (cecul),

legiuitorul a prevăzut două infracţiuni, incriminând “falsificarea de monede sau valori”

(art.282 Cod penal) şi “înşelăciunea” (art.215 alin.4 Cod penal).

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune în varianta prevăzută de art.215 alin.4

Cod penal, în constituie protecţia relaţiilor sociale privind proprietatea privată, relaţii care iau

naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce-

şi acordă reciproc, dat fiind caracterul specific al instrumentului de plată folosit – cecul.

Există o diferenţiere faţă de obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art.282 Cod

penal, care se referă la falsificarea de monede sau alte valori, şi priveşte relaţiile sociale care

se bazează pe încrederea acordată, pe de o parte monedelor şi altor valori aflate în mod legal

în circulaţie, iar pe de altă parte, operaţiunilor legale efectuate în cadrul circulaţiei monetare

sau al instrumentelor de credit şi plăţi.

Subiectul activ

Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi orice persoană, ea neputând a fi săvârşită

decât de cel care este deţinător legal al formularelor de cecuri şi deci poate fi trăgător, el fiind

singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. Celelalte persoane care ar intra,

întâmplător sau nu, în posesia unor formulare de cecuri ar putea săvârşi alte infracţiuni cum

ar fi falsificarea prevăzută de art.282 Cod penal, sau punerea în circulaţie a cecurilor

falsificate prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, furt sau înşelăciune (în variantele de la art.

215 alin.1,2 şi 3 Cod penal).

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este persoana al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea

infracţiunii de înşelăciune.

În legătură cu subiectul pasiv, în practică s-au ridicat unele probleme. Astfel având în

vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir s-a pus

întrebarea dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul de plată,

Pagina 25 din 40


respectiv giratorul sau girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credinţă. Se

consideră că infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee care se consumă în

momentul emiterii cecului fără acoperire, iar subiectul pasiv principal este beneficiarul

cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă plata a avut

repercursiuni negative şi asupra patrimoniului său.

De asemenea, s-a mai pus problema dacă subiectul pasiv al acestei infracţiuni poate fi

banca în calitate de tras.

Răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece relaţiile sociale afectate prin emiterea

cecului fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) şi beneficiar (cel care primeşte cecul

de la trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acesteia din urmă.

Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă pentru trăgători, în sensul

că efectuează plata pentru aceasta din disponibilul său.Totuşi, şi societatea bancară poate fi

subiect pasiv subsidiar, în măsura în care fapta a avut consecinţe negative asupra

patrimoniului său.

Latura obiectivă

Constă în acţiunea făptuitorului care se ralizează prin emiterea unui cec, respectiv prin

predarea unui formular de cec (eliberat de societatea bancară), către o instituţie de credit sau

unei persoane. Această acţiune trebuie să fie însoţită de inexistenţa proviziei sau retragerea

acesteia, în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea trasului să plătescă înainte de

expirarea termenului de prezentare. Prin “emiterea cecului” trebuie înţeles atât faptul de a

completa cecul şi înmânarea lui beneficiarului, cât şi înmânarea unui cec în alb (adică un

instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din

menţiunile cerute de legea cecului.

Utilizarea cecului în alb a ridicat şi el probleme în practică. Astfel s-a pus întrebarea

dacă este sau nu vinovat trăgătorul, în condiţiile în care are disponibil în cont, dar

beneficiarul cecului în alb îl completează cu o sumă ce depăşeşte acest disponibil. Pentru a se

evita astfel de situaţii, de obicei se va adăuga clauza “înaintea plăţii posesorul va completa

cecul fără a depăşi…” 2.

O altă preoblemă în legătură cu emiterea cecului în alb s-ar impune şi la momentul în

care se consideră că un astfel de cec ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al

completării lui de către beneficiar. Aceasta, spre a se putea stabili dacă cecul a fost sau nu 2 “Dreptul” – nr. 9/1997, p. 72; citat din: Normele-cadru nr.7/1994 de B.N.R. punctul 69.

Pagina 26 din 40


emis fără acoperire. Răspunsul ar fi acela că data emiterii cecului trebuie să fie considerată

cea a completării lui de către beneficiar, nu cea a predării acestuia către beneficiar.

S-a mai pus problema angajării răspunderii trăgătorului în condiţiile în care

beneficiarul va completa cecul în alb cu nerespectarea înţelegerii avute în acest sens cu

trăgătorul.

Punctul de vedere a fost acela că în această situaţie, trăgătorul nu poate fi considerat

că a emis cecul în condiţiile prevăzute de art.215 din alin.4 Cod penal şi ca atare, el nu

răspunde penal.

Potrivit prevederilor art.33 din Legea nr. 59/1934: “Ordinul de a nu plăti suma din cec

nu are efect după expirarea termenului de prezentare”. Aceasta înseamnă că, deoarece la data

respectivă fapta trăgătorului de a da un atare ordin nefiind aptă să producă consecinţe (deci

pagubă), nu poate atrage răspunderea penală, infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod

penal, fiind condiţionată de rezultat, respectiv de pricinuirea unei pagube.

Latura subiectivă

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 215 alin.4 Cod penal, se caracterizează prin

intenţie. Intenţia trebuie să se manifeste prin scopul urmărit de făptuitor, care este acela “de a

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust” (art.215 alin.4 combinat cu

art.215 alin.1 Cod penal).

Folosul urmărit de făptuitor trebuie să fie de ordin material şi nu se cere să fie realizat

efectiv în momentul emiterii cecului, atâta timp cât dispoziţiile cecului condiţionează

existenţa infracţiunii de efectuarea activităţii “în vederea realizării acestui scop, nu şi de

realizarea lui imediată”.

În legătură cu latura obiectivă a acestei infracţiuni, considerăm că un element ce

trebuie avut în vedere este şi atitudinea ulterioară a trasului care, luând cunoştinţă de

neonorarea cecului de către societatea bancară, face toate demersurile pentru crearea proviziei

sau va plăti el direct beneficiarului cecului. În astfel de situaţii, se poate aprecia, în raport cu

starea de fapt concretă, că trasul nu ar fi urmărit obţinerea unui folos material injust şi, deci,

fapta să nu constituie infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal. Trebuie să se facă

distincţia necesară pentru a nu ne afla în faţa unei situaţii contrare, când atitudinea ulterioară

a trasului să nu fie altceva decât o manieră abilă a sa pentru a evita răspunderea penală,

pentru fapta comisă, atunci când constată că aceasta este inevitabilă.

Pagina 27 din 40


Sancţiunea

Se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2.

3. Forma agravată

Atât înşelăciunea prevăzută în alin.1 al art.215 Cod penal cât şi cea prevăzută în alin.3

al aceluiaşi text sunt mai grave decât au fost săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi

mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Circumstanţa agravată se referă la mijloacele

folosite de făptuitori, mijloace pe care legea le caracterizează ca fiind ”frauduloase”, dând ca

exemplu nume sau calităţi mincinoase. Întrucât şi înşelăciunea în forma simplă presupune

folosirea unor mijloace apte de a induce în eroare, se pune problema diferenţierii mijloacelor

simple de inducerea în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca fiind frauduloase.

În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de

mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate1; un mijloc trebuie considerat fraudulos

atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa

unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obişnuit inspiră încredere şi înlătură orice

bănuială.

De asemenea, s-a arătat că mijlocul fraudulos este acel mijloc de inducere în eroare

care este folosit în stânsă corelaţie cu împrejurări de fapt care îi dau aparenţă de veridicitate,

ceea ce presupune de mai multe ori o adevărată punere în scenă.

Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu nume

şi calităţi mincinoase.

Prin “nume mincinos”2 se înţelege un nume care nu aparţine făptuitorului. Numele

este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se prezintă, pretinzând că este acea

persoană sau este imaginar pentru a-şi ascunde reala identitate şi a zădărnici astfel

descoperirea sa, ori numai pentru că în acest mod reuşea inducerea în eroare a victimei (se

prezintă sub nume de rezonanţă germanică şi vorbeşte româna cu accent german spre a

convinge victima că este “agentul” unei firme müncheneze).

Prin “calităţi mincinoase” se înţeleg calităţile pe care şi le atribuie făptuitorul, fără a le

avea în realitate. În acest caz, îşi poate da calitatea evident nereală de prieten al unui membru

al familiei, mesager al unei cunoştinţe etc.2 Gh. Diaconescu – op. cit., p. 359.

Pagina 28 din 40


“Inducerea în eroare a unei garderobiere, prin atribuirea calităţii de depunător al unei

haine pentru care s-a eliberat fişă – pierdută de depunătorul real şi găsită de inculpat –

constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal” 3 sau

“Hotărându-se să obţină prin înşelăciune o sumă de dolari de la persoana vătămată –

medic – inculpatul G.G. după ce a comunicat intenţia sa inculpatului T.P., i-a dictat

conţinutul unei scrisori prin care un pretins medic O., persoană fictivă, solicita victimei ca

împrumut (în numele “prietenului său, ministrul sănătăţii), suma de 500 de dolari; după aceea

G.G. a telefonat persoanei vătămate, prezentându-se drept doctorul O., şi cum acesta a

consimţit să acorde împrumutul solicitat, i-a spus că o va trimite pe “fiica sa”, în realitate

inculpata T.P. să ridice banii. Aceasta a mers la locuinţa victimei, i-a înfăţişat scrisoarea

falsificată şi a primit suma de 500 de dolari, pe care a înmânat-o inculpatului G.G., de la care

a primit, pentru serviciul făcut, 500 lei.

Faptele săvârşite de inculpata T.P. constituie, pe lângă infracţiunea de fals în acte

private (art.290 Cod penal – coautorat şi nu complicitate la infracţiunea de înşelăciune

calificată art.215 alin.2 Cod penal)”.

Sunt mijloace frauduloase, în afara celor două expres arătate de lege, toate acele

mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracţiuni (folosirea unui înscris

fals, uzurparea de calităţi oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declaraţii făcut în

scopul obţinerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii şi altele).

În speţă “fapta inculpatului care, atribuindu-şi calitatea de ofiţer al poliţiei, a indus în

eroare o persoană, făcând-o să creadă că prin influenţa pe care o are asupra unor lucrători de

poliţie din cadrul Circumscripţiei 16, îi va obţine o viză de reşedinţă în municipiul Bucureşti

şi astfel a primit de la ea o sumă de bani sub pretextul cumpărării unor ţigări străine de care

să se folosească în rezolvarea problemei, constituie infracţiunea prevăzută în art.215 alin.2

din Codul penal 5.

Sunt mijloace frauduloase acele mijloace de inducere în eroare care, fără a constitui

prin ele însele infracţiuni, au o mare aparenţă de veridicitate, fie prin ele însele, fie datorită

împrejurărilor cu care sunt corelate.

Sub codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuţii cu

privire la situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune şi îndeosebi,

cu privire la înşelăciunea prevăzută prin fals 6.

5 T.M.B., Dec. nr. 215/1990; C.P.J.P.; 1990; p. 90 – 91. 6 O. Loghin, T. Toader – op. cit., p. 266.

Pagina 29 din 40


Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin.2, partea a II-a a art.215 din Codul penal

în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile

privind concursul de infracţiuni. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea în eroare a

victimei constituie prin el însuşi o infracţiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracţiunea de

înşelăciune în formă agravată prevăzută în alin.2 al art.215 Cod penal, cât şi, după caz, pentru

infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, infracţiunea de port nelegal de uniformă,

infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii.

Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris fals, făptuitorul răspunde pentru

infracţiunea de înşelăciune în formă agravată şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub

semnătură privată şi a fost falsificat de făptuitor, sau pentru înşelăciune calificată şi uz de

fals, dacă înscrisul sub semnătură privată a fost falsisicat de o altă persoană.

În situaţia în care făptuitorul a folosit un înscris oficial fals, acesta răpunde pentru

înşelăciunea în formă agravată şi pentru uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat de o altă

persoană, sau pentru fals în înscrisuri oficiale, înşelăciune în formă agravată şi uz de fals,

dacă înscrisul a fost falsificat chiar de făptuitor.

Dacă mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuşi o infracţiune, fapta se încadrează

în dispoziţiile art.215 Cod penal fără a mai exista un concurs de infracţiuni.

Înşelăciunea în forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Modalitatea deosebit de agravată

Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite în

situaţia în care prin înşelăciune se produc consecinţe deosebit de grave patrimoniului.

Pentru constatarea consecinţelor deosebit de grave la care se referă art.146 Cod penal,

se are în vedere unul sau mai multe din criteriile exemplificativ enumerate între care, în

primul rând producerea unei pagube materiale mari.

Astfel, infracţiunea de înşelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a avut

“consecinţe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de

50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei activităţi publice

sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane juridice sau

fizice.

În practică s-a reţinut existenţa consecinţelor deosbit de grave, respectiv producerea

unor perturbări deosebit de grave, atunci când, deşi nu s-au produs pagube mari săvârşirea

acţiunii a dus la lipsirea unităţii de posibilitatea de a dispune, în orice moment, de totalitatea

Pagina 30 din 40


mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin aceasta se poate produce o

stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi suplimentare sau chiar întârzierea

realizării obiectivelor unităţii respective ori altor unităţi faţă de care unitatea prejudiciată

direct are obligaţii contractuale sau a cauzat asemenea urmări.

Când paguba materială ce s-a cauzat unităţilor la care se referă art.145 Cod penal, este

singurul criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanţa pagubei

trebuie să aibă o semnificaţie asemănătoare criteriului la care se referă art.146 Cod penal

respectiv o evaluare mai mare de 50.000.000 lei.

Sancţiunea

Înşelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi.

Capitolul IV

1. Asemănări şi deosebiri între înşelăciune şi alte infracţiuni

Infracţiunea de înşelăciune prezintă unele asemănări şi deosebiri cu alte infracţiuni

reglementate în Codul penal (Uneori asemănările şi deosebirile vizează toate elementele

constitutive ale infracţiunii iar alteorinumai unele dintre ele).

A). Înşelăciunea, înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea privind calitatea

mărfurilor.

Aceste infracţiuni fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală din

Codul penal pare a fi asemănătoare.

Înşelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracţiunilor contra

patrimoniului, în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea

mărfurilor (art.296 şi 297 Cod penal) sunt cuprinse în cadrul infracţiunilor la regimul stabilit

pentru anumite activităţi economice. Obiectul juridic al acestor infracţiuni este total diferit.

Domeniile în care pot fi săvârşite asfel de fapte sunt diferite iar pentru înşelăciunea la

măsurătoare şi cea cu privire la calitatea mărfurilor, bine delimitate.

Pagina 31 din 40


Din denumirea celor două infracţiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în

general, şi circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unor

operaţiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o comportare

necorectă a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le

expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite. Deşi

specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane şi, sub

acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune, ele privesc cantitatea sau calitatea

bunurilor ori a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.

Între înşelăciune şi aceste două infracţiuni nu există legături de conţinut.

B). Înşelăciunea şi abuzul de încredere.

Fiind fapte prevăzute de legea penală ce fac parte din acelaşi gru de infracţiuni, ele

prezintă unele trăsături comune dar şi deosebiri esenţiale care le individualizează.

Infracţiunea de înşelăciune şi abuzul de încredere au ca obiect juridic generic relaţii

sociale de ordin patrimonial.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al celor două infracţiuni este format din relaţiile sociale cu

caracter patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a persoanelor ce intră în aceste

relaţii.

Totuşi, cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul obiectului juridic special, în

sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod licit, în timp ce la

înşelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare, prin amăgire.

Obiectul material

Obiectul material al celor două infracţiuni îl constituie bunuri materiale sau înscrisuri

care au valoare patrimonială. Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al

abuzului de încredere este mult mai limitată decât la infracţiunea de înşelăciune.

Constituie obiect material al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile:

banii, lucrurile ce pot fi deplasate, animalele, titlul de credit, obligaţiile C.E.C., uneltele,

Pagina 32 din 40


hainele de protecţie1, echipamentul sportiv etc. Deşi sunt mobile, bunurile consumptibile, cât

şi cele fungibile 2,nu pot forma obiect material al acestei infracţiuni datorită caracteristicilor

lor.

La infracţiunea de înşelăciune, obiect material poate fi orice bun mobil ce are o

anumită valoare, cât şi bunuri imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de rădăcini),

precum şi acţiunile cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii infracţiunii la

dispoziţia sau în posesia ori detenţia subiectului pasiv.

Bunurile ce pot forma obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere, au în

principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiectul material al infracţiunii de

înşelăciune.

Un alt criteriu de distingere, referitor la obiectul material al celor două infracţiuni, îl

constituie locul unde se află acesta în momentul desfăşurării activităţii infracţionale.

La infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei

operaţii corecte,legale, de trasferare a deţinerii acestui bun. Bunul trece deci de la persoana

vătămată la făptuitor ca efect al unei înţelegeri intervenite între cele două persoane. Ulterior,

are loc însuşirea bunului de către făptuitor care, profitând de împrejurarea că bunul se află în

mâinile sale, pune stăpânire pe el.

În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al acestuia se

află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce se

întreprinde acţiunea de induce acţiunea de inducere în eroare.

Atât la infracţiunea de înşelăciune cât şi la abuzul de încredere, obiectul material

trebuie să fie identificat şi evaluat, fie pentru repararea prejudiciului, fie în vederea stabilirii

gradului de pericol social concret al faptei.

Subiecţii infracţiunilor

Potrivit legii penale, poate fi subiect activ al infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de

încredere orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a deveni subiect al unei

infracţiuni.

Cele două infracţiuni pot fi comise în oricare din formele paticipaţiei penale. Cu toate

aceste elemente generale şi comune, cele două infracţiuni are şi unele particularităţi la

subiectul activ. 1 Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 4003/1972, în R.R.D. nr.8/1973, p. 169.2 A. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa: “Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 54.

Pagina 33 din 40


Deşi la infracţiunea de abuz de încredere, legea nu cere ca subiectul activ să aibă o

anumită calitate, totuşi acesta nu poate fi decât persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un

bun al altuia (persoană fizică sau organizaţie dintre cele prevăzute în art.145 Cod penal).

Condiţia existenţei acestei infracţiuni constă în aceea că făptuitorul primeşte în mod

licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui care I-a predat şi şi-l însuşeşte,

dispune de el pe nedrept ori refuză de a-l restitui.

Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că

forma de participaţie a coautorului la abuz este posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în

detenţie licită bunul respectiv. Când mai mulţi făptuitori îşi însuşesc împreună bunul, dar

numai unul este deţinător al acestui bun, nu va exista coautorat la infracţiunea de abuz de

încredere ci se va reţine complicitatea ca formă de participaţie. Dacă infracţiunea de

înşelăciune, în oricare din modalităţile sale, se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de

încredere, deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă de

participaţie.

Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi sub forma

instigării, dar în practica penală această formă a participaţiei penale se întâlneşte rar.

Sancţiunea este cea prevăzută în art.27 Cod penal, cu trimitere la art.72 Cod penal pentru

individualizare.

Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în realitate este întâlnită

numai la infracţiunea de înşelăciune.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică al cărei patrimoniu a

fost diminuat prin săvârşirea faptei penale. La abuzul de încredere, subiectul pasiv este

persoana fizică de la care făptuitorul a obţinut detenţia acelui bun.

Atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la cea de abuz de încredere, se pot întâlni

uneori, un subiect pasiv pricipal şi un subiect pasiv secundar.

Latura obiectivă

Infracţiunile de înşelăciune şi abuzul de încredere sunt infracţiuni comise. Elementul

material constă într-o acţiune; la înşelăciune, într-o acţiune de inducere sau menţinere în

Pagina 34 din 40


eroare a unei persoane prin care se obţine un folos, iar la abuzul de încredere, într-o acţiune

de însuşire, dispunere ori de refuz de restituire a bunului.

Cele două infracţiuni evidenţiază şi un element de diferenţiere, acela că, la ambele

infracţiuni, pentru realizarea conţinutului lor se cer, în principiu, anumite condiţii (de

exemplu bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere, întotdeauna bunul

trebuie să se găsească la făptuitor şi deţinut în baza unui titlu, în cazul înşelăciunii o

asemenea cerinţă nu este necesară decât la înşelăciunea în convenţii.

Deşi ambele infracţiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidenţiate şi elemente de

diferenţiere. Astfel, la abuzul de încredere, iniţial ambii suspecţi sunt de bună credinţă, pe

când la înşelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea credinţă.

Urmarea imediată

Urmarea imediată, altă componentă a laturii obiective a celor două infracţiuni, constă

în rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea prin care s-a realizat elementul material.

Acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de abuz de încredere are ca urmare

imediată crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost

încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.

Şi în cazul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea de

amăgire, prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei

situaţii de fapt contrare acelei ce ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit inducerea în

eroare 3.

În cazul infracţiunii de abuz de încredere, pentru existenţa laturii obiective, este

suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracţiunii.

Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înşelăciunii, pentru ca urmarea

imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă

esenţială, să fi pricinuit paguba.

Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de

încredere, rezultă din însăşi realizarea acţiunilor incriminate.

Latura subiectivă

Pagina 35 din 40


Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu voinţă şi

cu intenţie. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracţiuni.

Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru

realizarea laturii subiective este nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, să fie

însoţită de o cerinţă esenţială: făptuitorul să fi efectuat acţiunea de amăgire în scopul de a

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Activitatea de executare a laturii obiective la infracţiunile de abuz de încredere şi

înşelăciune poate fi material întreruptă şi rămâne în stare de tentativă. Cu toate că tentativa

este posibilă, la ambele infracţiuni, totuşi această formă a infracţiunii nu este pedepsită decât

la înşelăciune (art.222 Cod penal).

Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în momentul în care a fost

săvârşită acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. Spre deosebire de abuzul de

încredere, la înşelăciune, pentru consumarea infracţiunii, urmarea tipică trebuie să se fi

realizat împreună cu cerinţa sa esenţială.

Sancţiunile prevăzute de lege pentru înşelăciune sunt mai severe şi aplicate

diferenţiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare

decât abuzul de încredere .

C. Înşelăciune şi şantaj

Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni (înşelăciunea- 215 Cod penal şi şantajul -

194 Cod penal) este obiectul juridic diferenţiat al acestora.

Astfel infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin

patrimonial a cărei formare, desfăşurare şi dezvoltare impun existenţa bunei credinţe şi a

încrederii subiecţilor raporturilor patrimoniale. Spre deosebire de înşelăciune, obiectul juridic

al şantajului îl constituie relaţii sociale a cărui existenţă şi desfăşurare normală sunt

condiţionate de manifestarea liberă de a voi şi dispune a persoanei, împotriva faptelor de

îngrădire a libertăţii, a posibilităţii de a dispune, a acţiona după voia sa şi a nu fi constrânsă

prin violenţă sau ameninţare.

Prin incriminarea şantajului sunt ocrotite şi relaţiile sociale legate de patrimoniul

persoanei şi care sunt periclitate prin folosul urmărit de făptuitor, dacă constrângerea este

exercitarea în vederea unui folos material şi a creat un prejudiciu.

Pagina 36 din 40


Şantajul spre deosebire de înşelăciune are un obiect juridic complex 4 dat atât de

relaţiile sociale privind libertatea persoanei cât şi cele referitoare la patrimoniu.

Latura obiectivă diferenţiază infracţiunea de şantaj de cea a înşelăciunii.

Manoperele, metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust,

diferenţiază şantajul de înşelăciune.

Din analiza textelor care incriminează cele două infracţiuni rezultă că atât la

înşelăciune cât şi la şantaj, făptuitorul obţine bunul care îi este predat de cel vătămat. Modul

în care este obţinută predarea bunului făptuitorului este diferit şi pe cale de consecinţă,

diferenţiază şi cele două infracţiuni.

La înşelăciune agentul obţine bunul prin amăgire, prin inducere în eroare, iar la şantaj

prin constrângerea realizată, prin violenţă sau ameninţare.

Din punct de vedere obiectiv, şantajul se realizează printr-o acţiune de violenţă sau

ameninţare prin care autorul constrânge o persoană să dea, să facă, să sufere ceva.

Ameninţarea ca element de realizare a constrângerii este dată de orice acţiune

susceptibilă obiectiv să inspire un sentiment de temere subiectului pasiv.

Împrejurarea că făptuitorul se apropie de cel păgubit prin minciună, prin inducere în

eroare, nu determină existenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu o înlătură pe cea de şantaj, din

moment ce predarea bunului nu a fost urmărirea acestora ci a constrângerii realizate prin

ameninţare.

Înşelăciunea nu este un mijloc şi nu poate duce la îngrădirea libertăţii psihice de a

acţiona. Ea alterează numai conţinutul procesului de autodeterminare a subiectului care I-a

hotărârea pe baza unor date false prezentate ca adevărate sau a unor date adevărate prezentate

ca mincinoase.

D). Şantaj şi trafic de influenţă

Deşi în ambele infracţiuni făptuitorul urmăreşte prin activitatea sa, realizarea unui

beneficiu ce nu i se cuvine, infracţiunea de trafic de influenţă nu este condiţionată de

producerea unui prejudiciu, pe când esenţa înşelăciunii este cauzarea unei pagube materiale.

Pe de altă parte, în timp ce realizarea înşelăciunii nu este posibilă fără alterarea adevărului,

traficul de influenţă există şi fără denaturarea realităţii, în ipoteza că trecerea de care se

prevalează infractorul este reală.

4 Horia Diaconescu: “Înşelăciune; Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţă a îngrădirii libertăţii psihice de a acţiona”, în R.R.D. nr.8/1987, p. 59-61.

Pagina 37 din 40


Prevalarea de o trecere inexistentă constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte

mincinoase 5, deci o manoperă similară celor cerute pentru existenţa infracţiunii de

înşelăciune.

Astfel, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să se

creadă că are influenţă – deşi în realitate nu are – pe lângă un funcţionar competent să

îndeplinească un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să

accepte promisiuni sau daruri în scopurile arătate în art.257 Cod penal, vom fi în prezenţa

infracţiunii de trafic de influenţă.

Ori de câte ori însă, el va folosi alte mijloace de inducere în eroare decât prevalarea de

influenţă asupra unui funcţionar şi va cauza pagubă materială persoanei induse în eroare, vom

fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.

Aceasta nu înseamnă că traficul de influenţă nu ar putea constitui uneori infracţiune,

mijloc pentru realizarea unei înşelăciuni, care devine infracţiune scop.2. Elemente de drept

comparat

Cadrul incriminărilor şi regimul sancţionator al infracţiunilor care aduc atingere

proprietăţii, variază de la legislaţie la legislaţie, în funcţie de condiţiile economico – sociale a

fiecărei ţări în parte, de nivelul fenomenului infracţional în domeniu dar şi în funcţie de rolul

pe care îl atribuie fiecare stat mijloacelor de drept penal în ocrotirea acestor valori sociale.

În fiecare legislaţie, aceste infracţiuni apar sub denumiri şi sistematizări diferite.

În Codul penal francez 6, (în) Cartea a III-a, Titlul I, sunt incriminate: ”Crimele şi

delictele contra bunurilor”. Textul art.405 are următorul cuprins: “Oricine, fie făcând uzaj de

nume false sau de false calităţi, fie folosindu-se de manevre frauduloase pentru a convinge

existenţa unor intreprinderi ireale, a unei puteri sau a unui credit imaginar sau pentru a stârni

speranţa sau teama unui succes, a unui accident sau a oricărui alt eveniment himeric sau va fi

eliberat sau depus, sau va fi încercat să depună sau să elibereze fonduri, bunuri mobile sau

obligaţii, dispoziţii, bilete bancare, promisiuni, chitanţe sau va fi înşelat sau va fi încercat să

înşele printr-unul din aceste mijloace, totalitatea sau parţialitatea bunurilor altuia va fi

pedepsit cu închisoarea pentru un an cel puţin şi pentru 5 ani cel mult şi cu o amendă de

3.600 de franci cel puţin şi de 2.500.000 de franci cel mult”.

Acţiunile tipice prevăzute în textul de incriminare constând în aceea că autorul induce

în eroare victima prin folosirea de “nume false sau false calităţi, fie folosindu-se de manevre 5 V. Dobrinoiu : “Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 227.6 Code pénal- Dalloz , 1988-1989

Pagina 38 din 40


frauduloase”, în scopul obţinerii unui folos material injust, sunt oarecum identice cu cele

cuprinse în Codul penal român, dar sub o altă redactare.

În ceea ce priveşte pedepsele, observăm că, pe lângă privaţiunea de libertate, se

prevede, cumulativ pedeapsa amenzii, tot ca pedeapsă principală.

Codul penal ungar7 din 1879 nu prevede în mod expres infracţiunea de înşelăciune,

deşi reglementează un capitol denumit: “Contravenţii contra proprietăţii”.

Codul penal italian8 intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în Titlul XIII

infracţiunile contra patrimoniului: “Delicte împotriva patrimoniului cu ajutorul fraudei”.

Înşelăciunea, denumită în cod “escrocherie” este incriminată în art.640: “Oricine, cu

ajutorul unor artificii sau viclenii, inducând în eroare pe cineva, procură pentru sine sau

pentru o terţă persoană un profit injust pe cheltuiala altuia, e pedepsit cu recluziunea de la 6

luni la 3 ani şi cu o amendă de la 5 cenţi la 10.000 de lire”.

Pedeapsa este recluziunea de la 5 ani şi amendă de la 3.000 la 15.000 de lire:

Dacă faptul e comis în prejudiciul statului sau al altei instituţii publice, sau sub

pretextul de a dispensa pe cineva de serviciul militar;

Dacă faptul e comis inspirând persoanei lezate teama unui pericol imaginar sau a unei

false convingeri că ar fi obligată să execute un ordin al autorităţii.

Reglementarea – în măsura în care priveşte forma simplă a infracţiunii – este similară

celei cuprinse în codul nostru penal şi nu necesită sublinieri speciale.

Semnificative, sub aspectul incriminării sunt cele două modalităţi prevăzute la alin.2,

în raport cu prevederile legii noastre penale. De asemenea Codul penal italian nu face referire

la înşelăciunea în convenţii şi înşelăciunea prin cecuri.

Pedeapsa este mai uşoară în forma simplă spre deosebire de cea prevăzută în alin.2.

Codul penal elveţian 9, în vigoare din anul 1939, prevede la art.148 infracţiunea de

înşelăciune: “Cel care cu scopul de a-şi procura sau de a procura unei alte persoane o

îmbogăţire ilegitimă, va fi indus în eroare cu viclenie o persoană prin afirmaţii amăgitoare

sau prin discriminarea unor fapte reale, sau va fi exploatat cu şiretenie eroarea în care se

găsea o persoană şi va fi determinat în acest mod victima la acte prejudiciabile intereselor

sale pecuniare sau ale unei terţe persoane, va fi pedepsit cu recluziunea pentru 5 ani sau mai

mult sau cu închisoarea.

Pedeapsa va fi recluziunea pentru 10 ani cel mult şi amendă dacă delicventul îşi face o

obişnuinţă din escrocherie. 7 Code pénal Hongrois – 1879.8 Code pénal d'Italie – 1930.9 Code pénal Suisse – 1939.

Pagina 39 din 40


Escrocheria comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi urmărită decât prin

plângere”.

Nu sunt de semnalat deosebiri, în raport cu reglementarea noastră, la alin.2, nici în

ceea ce priveşte latura obiectivă nici cu privire la subiect sau la latura subiectivă.

Deosebiri semnificative sunt la alin.2 şi 3.

Legiuitorul elveţian sancţionează mai sever fapta celui care transformă activitatea de

înşelare într-o obişnuinţă.

Însă potrivit alin.3: “înşelăciunea comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi

urmărită decât prin plângere”.

Observăm deci că fapta este condiţionată de existenţa sau inexistenţa unei plângeri

prealabile. În măsura introducerii acestei plângeri, făptuitorul va fi pedepsit.

Codul penal german în vigoare de la 15 mai 1871 reglementează în capitolul XXII

infracţiunile de înşelăciune.

O preocupare importantă a reformei10 legislative penale germane a constituit o

formulare mai clară şi precisă a conţinutului infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art.263

Cod penal, precum şi ale infracţiunilor de înşelăciune nou introduse: 264 – înşelăciunea în

subvenţii; 265b – înşelăciunea în acordarea creditelor; 263a – înşelăciunea prin intermediul

calculatoarelor, iar în 264a – înşelăciunea în investiţia de capital.

Potrivit legii penale germane, o faptă penală este susceptibilă de a atrage o sancţiune

penală numai dacă ea a fost săvârşită cu vinovăţie. Fapta din culpă este sancţionată numai

când aduce atingere unor valori superioare. Nu este sancţionată fapta din culpă în cazul

infracţiunilor contra proprietăţii.

Sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii sunt asemănări cu reglementarea

din Codul penal român.

Pagina 40 din 40

http://www.tocilar.ro/

diploma - studiu de caz privind infractiunea de inselaciune

Documents