Studiu de caz privind infractiunea de ucidere din culpa

Capitolul l

Noţiuni introductive cu privire la infracţiunile contra vieţii

Caracterizarea infracţiunilor contra vieţii

1.1. Noţiuni introductive şi localizarea infracţiunii în Codul Penal

În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia

valorilor. În primul articol al Constituţiei se prevede că în România, ca stat de drept,

democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera

dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Constituţia

prevede, de asemenea, că “ dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi

psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22 alin. 1) şi că “Libertatea individuală şi

siguranţa persoanei sunt inviolabile”(art. 23 alin. 1). În art. 26 al Legii fundamentale se

prevede, în alin. 1, că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi

privată”, iar în alin 2 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu

încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În art. 27 alin.

1 al Constituţiei se prevede că “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate

pătrunde sau rămâne în domiciliu ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”, iar

în art. 28 se prevede că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al

convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Garantarea tuturor acestor drepturi şi libertăţi ale persoanei are loc, juridic, prin

mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu

pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate. Legiuitorul

Codului Penal a înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanţă, a căror

apărare constituie scopul legii penale, “persoana, drepturile şi libertăţile acesteia”,

subliniind şi în acest fel, caracterul de valoare supremă a persoanei.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate;

transmise din generaţie în generaţie, aceste valori au asigurat şi asigură progresul

continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care

reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza

unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept

în relaţiile sociale.

De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze

critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate. Spre

deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile

primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este bun,

adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare

însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa fizică şi atributele

fundamentale ale personalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi,

libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se

realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor

care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor legitime ale

omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie

între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi la

principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele îndreptate

împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele

dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea “Infracţiuni contra

persoanei”. Aceste infracţiuni constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea

specială a Codului Penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale

persoanei au fost incluse în alte categorii de infracţiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu

contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracţiunilor de serviciu”.

Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii

vieţii omului.

1.2. Aspecte criminologice privind infracţiunile contra vieţii

Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingere

vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.

O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii, a

infracţiunilor contra vieţii din perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a

ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că

violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă

modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă

respectate normele.

Din statisticile Inspectoratului General al Poliţiei raportate la 100.000 de locuitori,

rezultă o creştere de ansamblu care ar putea fi considerată spectaculoasă dacă nu ar fi

tragică.

În raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a infracţiunilor contra vieţii,

chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori nedescoperiţi.

În ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice

evidenţiază că, între 1990 şi 1997, au fost trimise în judecată 24360 persoane pentru

infracţiuni contra vieţii. Din totalul celor trimişi în judecată 22.618 sunt bărbaţi şi 1742

sunt femei. Un număr de 483 inculpaţi erau minori la data trimiterii lor în judecată. Un

număr de 541 inculpaţi au fost fără pregătire şcolară, 20452 aveau studii medii şi numai

319 au avut studii superioare. Influenţa alcoolului a fost constatată la 3682 inculpaţi din

totalul celor trimişi în judecată. Atrage atenţia faptul că, din infracţiunile săvârşite sub

influenţa alcoolului 1846 de inculpaţi au comis infracţiuni de omor şi tentativă de omor,

iar restul, infracţiunea de ucidere din culpă.

Un număr mare de inculpaţi, 6560, au avut antecedente penale, din care 1492 au

fost recidivişti.

Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de

observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au

pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane,

primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice

proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate, cel

mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături

esenţialmente dizarmonice, adică cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoice sau

chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exacerbată s.a.

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează

conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de

comportament.

Referindu-ne la societatea actuală din România observăm că, începând cu anul

1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii strâns legate de

perioada de criză pe care o traversăm.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă

în declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe greu de evaluat pe termen

mediu şi lung. Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată

de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să

aparţină unei epoci trecute.

Această situaţie a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi

faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanţilor

acestor instituţii a încurajat în bună măsură un val infracţional multidimensionat. Lipsa

lor de reacţie a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor

indivizilor certaţi cu normele morale şi legale, care şi-au imaginat că democraţia permite

orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor antisociale.

O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni

sociale, politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea

unor conflicte majore, soldate cu morţi şi răniţi. Avem în vedere conflicte politice mutate

în stradă, cele interetnice, precum şi conflicte economice grave (de exemplu:

mineriadele). De asemenea, trebuie luate în considerare deciziile eronate ale factorilor de

putere în materia detensionării şi anihilării unor conflicte majore previzibile (eveni

mentele din perioada 13-15 iunie 1990, ori cele de la Târgu Mureş din martie 1991),

precum şi adoptarea unor legi insuficient de clare (de exemplu: Legea fondului funciar), a

căror punere în aplicare au creat şi continuă să genereze conflicte interpersonale soldate

cu victime omeneşti.

Tot la nivelul ansamblului social postrevoluţionar se remarcă apariţia unei

cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinate - pe de o parte - de "furia

devastatoare" a goanei după o îmbogăţire rapidă - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a

mijloacelor de trai în anumite cazuri. Aceasta situaţie are toate şansele să se adâncească

in cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai. Alte cauze ale infracţiunilor

săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi alcoolismul, conflictele inter-

personale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologiei generate de evoluţia

ansamblului social.

Este interesantă şi dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial1. Se ştie

că în ultimii ani, aceasta problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile

din întregul Occident, prin amplificarea şi intensificarea actelor de violenţă2, (în special a

omorului în scop de jaf), exercitate de grupuri organizate şi armate, împotriva unor

necunoscuţi3.

Procentul de omucideri, cât şi a celorlalte infracţiuni contra vieţii au crescut în

ultimii ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai ridicate decât a

crescut rata medie a populaţiei4. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise In S.U.A.

12.000 de omoruri5.

Statisticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea, din ce

în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa persoanei6.

Există o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii

şi consumul de alcool şi de stupefiante mai cu seamă la tineri - reprezentând pentru cei

care se droghează mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor

necesari consumului costisitor de stupefiante.

Escaladarea fără precedent a criminalităţii din acest domeniu este, mai recent,

alimentată şi de proliferarea diverselor secte religioase7.

1.3. Date istorice despre infracţiunile contra vieţii

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o

necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acel care suprima viaţa unui

1 Nations Unies - Troisieme Enquete des Unies sur les tendances de la criminalite, le fonctionnement des sistemes de justice penale et les strategies en matiere de preevention du crime, a Conf. 144/6-27 Juillet 1990. Raport întocmit în vederea Congresului al Vlll-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentui delincvenţilor (Havana, Cuba, 27 august - 7 septembrie, 1990).2 Nations Unies, idem, p. 4.3 Idem p.27.4 Idem p.28.5 Idem p.32. 6 Idem p.35.7 A. Dincu, Idem, p.101.

membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai atunci când nu prezenta

un pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării.

Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, în mod practic,

condamnat la dispariţie.

Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată

(legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul pricinuit

victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).

Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui

Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel, legea prevedea că: dacă cineva ucidea

femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de

construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber,

deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul

creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor8.

În Grecia antică, omorul era pedepsit, fie că era premeditat sau involuntar.

Omorul premeditat se judeca in Areopag, în complet alcătuit din mai mulţi arhonţi aleşi

pe viaţă, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea

faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o soluţie de

condamnare la moarte, fie o soluţie de achitare. În caz de paritate de voturi, preşedintele

adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal

compus din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil, concilierea părţilor. În cazul

acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire sau un preţ al

sângelui9.

Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia

victimei şi a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o încălcare a

intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere

(răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată

a comunităţii; iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius,

uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivităţii.

Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium”, care

însemna orice ucidere intenţionată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest

8 V. H a n g a, Marii legiuitori ai lumii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 75.9 A. M a r i n , Pagini alese din oratori greci, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p. 20

termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea

pedeapsă pentru omucidere în general. Cuvântul "homicidus” apare în latina clasică pe

lângă "sicarius" (ucigaş plătit) şi "veneficius” (otrăvitor).

"Questores parricidii” (judecători speciali pentru cazurile de omucidere) sunt

anteriori Legii celor XII Table. Ei au fost înlocuiţi de "Questiones” (instanţa prezidată de

magistraţi), care exista deja mai înainte de epoca lui Sylla.

Legea lui Sylla asupra ucigaşilor plătiţi şi otrăvitorilor ("lex Cornelia de sicariis et

veneficiis”) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra

uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancţiunile. La început, a fost exclusă din

noţiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de

daune dacă era comisă de o alta persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul

Claudiu), s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit şi ca omucidere.

Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenţionată a

unei persoane libere, chiar săvârşită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui

cetăţean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau

ucidere sa prin vrăjitorie sau magie (Mommsen arăta că erau pedepsiţi cu moartea cei

care participau la ceremonii religioase nocturne şi la sacrificii umane; simpla deţinere a

unei cărţi magice era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea); la fel, incendiul

intenţionat, ca şi infracţiunile comise cu ocazia unui naufragiu.

La început, omuciderea era pedepsită cu moartea, Însă forma execuţiei varia după

specia de omucidere (înnecare, rug etc.). Mai târziu, a fost înlocuită cu interdicţia apei şi

focului; sub Imperiu se aplica deportarea pentru persoanele de condiţie socială superioară

şi moartea pentru cei de condiţie inferioară.

Exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte, în Roma antică, de către un ascendent

asupra descendenţilor supuşi autorităţii sale nu constituia o faptă de omucidere; până în

epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părinteşti, de acela care era

investit cu aceasta autoritate.

De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o

persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă

suprimarea vieţii unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorităţii; la

fel era înlăturată răspunderea celui care ucidea pe cel exilat, dacă acesta ar fi încălcat

obligaţia de a rămâne în exil; de asemenea, nu se aplica vreo pedeapsa aceluia care a ucis

pe ruda adulteră.

Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o

crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligaţia la despăgubire.

Era pedepsită, ca faptă consumată, tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a

ucide; numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri,

decât pentru omuciderea consumată.

Autorii direcţi, indirecţi, instigatorii şi complicii erau trataţi cu severitate.

În dreptul barbar exista răzbunarea sângelui: pedeapsa obişnuită era "preţul

sângelui (suma plătită de ucigaş familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De

asemenea, era pedepsită la fel omuciderea intenţionată şi cea culpoasă. Sub influenţa

dreptului canonic se va depăşi această confuzie, făcându-se deosebire între omorul

intenţionat şi cel din culpă.

Omorul săvârşit cu intenţie se pedepsea cu moartea, iar cel din culpă cu pedepse

băneşti. Spre sfârşitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea şi omorul

agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire

dată, la început, omorului prin mandat, apoi a fost extins şi la omorul premeditat).

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt

extinse şi în Dacia; locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El

avea "ius gladii", adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un

fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de

împărat.

Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor

migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul

acestuia luându-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul

secolelor.

O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o

colecţie de legi civile şi penale elaborata treptat în capitala Imperiului roman de răsărit.

Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea făptuitorului.

În situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor

sume de bani; se făcea deosebire între tentativă şi infracţiunea consumată10.

În această perioadă, cât şi în cea următoare, de cristalizare şi formare a statelor

feudale romane, continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat

de documentele timpului sub denumirea de "ius Valachio" sau "Valachorum antique lex

et consuetudo". Astfel, intr-un act emis de regina Elisabeta a Ungariei, la 30 septembrie

1364, se recunoştea tuturor comunităţilor româneşti din comitatul Berg, dreptul de a alege

un voievod, precum aveau şi românii din Maramureş şi din alte părţi ale regatului. Acest

voievod avea dreptul de a judeca toate pricinile dintre locuitorii români11.

Cele dintâi legiuiri româneşti au fost “Cartea românească de învăţătură de la

pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei lerarhi din laşi şi “Îndreptarea

legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi, omul era pedepsit cu asprime şi

discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau

decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială

căreia îi aparţinea vinovatul; tentativa era pedepsită mai blând; erau prevăzute unele

cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului,

legitima apărare) şi cauze de micşorare a pedepsei (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului,

ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea).

Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă, fiind judecat, la început, de

căpeteniile obştii, după aceea de către Domn, făcându-se deosebire între omorul

intenţionat şi cel fără voie. De asemenea, se făcea deosebire între actul spontan de ucidere

şi actul premeditat. Paricidul se referea la uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau

soţului şi se pedepsea cu moartea, judecătorii hotărau numai felul cum se va executa

pedeapsa12.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1

septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865. Omorul, potrivit acestei legi

"iaste mai înainte cugetat sau necugetat", cineva va omori "cugetat singur sau dimpreună

cu altul, să se omoare". Omorul cel necugetat, după întâmplări, micşorează sau măreşte

vina; "cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat iaste; cine fiind copil mic

10 I. Dobrinescu, op. cit. p. 15.11 V. Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Bucuresti, Edit. Academiei, 1980, p. 6312 A. Boroi, “Infracţiuni contra vieţii”, Edit. ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.27

sau nebun sau smintit la minte va omorî, nevinovat iaste; cine asvârlind ceva şi cu

nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât13”.

Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârşit cu voinţă (art. 225), pentru

care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit; omorul calificat (art. 234), "când se va

fi săvârşit mai înainte sau deodată, sau în urma altei crime", precum şi atunci când "va fi

avut de scop, ori a prepara ori a înlesni, ori a executa un delict, sau de a ajuta dosirea, ori

a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict", pentru care pedeapsa era

munca silnică pe viaţă; omorul cu premeditare (art. 232), pedepsit, de asemenea, cu

munca silnică pe viaţă; omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 280),

pedepsit cu temniţă grea pe viaţă sau pruncuciderea, adică uciderea copilului nelegitim

(art. 230), pedepsită cu recluziune, omorul involuntar, respectiv din culpă (art. 248),

pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la un an şi jumătate şi amendă.

“Au fost incriminate şi forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de “omor

calificat”, uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor şi surorilor, soţului sau soţiei, care se

pedepseau “cu moartea mai cumplită” a cărui mod de executare era lăsat la aprecierea

judecătorului”14.

În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare şi unele

dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean. Legislaţia penală a fost unificată prin

Codul penal din 1937, care, avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În

acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463); omorul

calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin

imprudenţă (art. 467); omorul la stăruinţă (art. 468).; omorul prin consens (art. 469).

Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu

numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze,

aducând dispoziţii bine, sistematizate, dar au introdus un spirit novator, ştiinţific, în

abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare au fost

elaborate lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, care au analizat profund dispoziţiile legale şi

principiile în materie promovând o viziune ştiinţifică şi modernă în tratarea infracţiunilor

contra vieţii.

13 A. R a d u l e s c u şi colab., Legiuirea Caragea, Editura Academiei,] Bucuresti, 1955, p. 140. 14 Dr. Maria Diaconescu, “Infracţiunile intenţionate contra vieţii persoanei”, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, Edit. AUSTROM, 1998, p.24.

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunile de

omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură, în cadrul titlului II, Infracţiuni

contra persoanei.

Intre dispoziţiile Codului penal anterior şi cele din noul Cod, există deosebiri atât

cu privire la conţinutul incriminărilor, cât şi la limitele sancţionărilor. Codul penal

anterior (ca şi cel din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: “nedibăcie,

nesocotinţă, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sauregulamentelor”; noul cod foloseşte

dimpotrivă termenul “culpă” în sensul prevăzut în partea generală (art. 19 pct. 2), fără a

se ocupa de sursele acesteia care privesc modalităţile faptice ale infracţiunii din culpă.

Modalitatea agravată a nerespectării legilor din noul Cod penal (art.178 alin 2 ) făcea

parte din modalitatea simplă în Codul Penal anterior15.

Capitolul II

Infracţiuni contra vieţii

Sub denumirea generică de "omucidere", codul nostru penal incriminează faptele

care aduc atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil al persoanei

umane şi de care depinde existenţa şi fiinţa sa. Aceste incriminări sancţionează cele mai

grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,

pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Articolul 2 paragraful 1 enunţă că “dreptul la viaţă al oricărei persoane este

proteguit de lege”. Practic, aceasta înseamnă că statele trebuie să elaboreze o legislaţie

care să califice drept infracţiuni omuciderile săvârşite cu intenţie de către persoanele

fizice.16

Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă,

comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege,

nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară

şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existentei societăţii

omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trai, de a-si conserva şi

15 V. Dongoroz, S. Kahane, T. Oprea şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.III partea specială, Edit. Academiei, 1971, p.211.16 V. Popa, O. Cozmâncă, Gh. Mihai, “Drepturile omului”, Edit. Helion, Timişoara, 1995, p.17

prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi

respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa

societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă17.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate

mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la

reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de

apărare legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind

forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor

fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII

in. Hr.), codurile chinezeşti (sec. XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI),

legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor

germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în

centrul atenţiei legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de

omor, întocmai ca şi codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.

2.1. Obiectul juridic generic

Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere

persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile sociale

care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori18. Apărând, de pildă, persoana omului ca

valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună in pericol sau să o

vatăme, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în jurul

persoanei şi a principalelor sale atribute. Aşadar, când ne referim la obiectul juridic

generic al grupului de infracţiuni contra persoanei, avem în vedere relaţiile sociale care se

formează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei:

viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea vieţii sexuale, onoarea; aceste relaţii sunt

ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale mai sus amintite împotriva

faptelor susceptibile să pună în pericol sau să vatăme aceste valori.

Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menţionate au fost

incriminate în legea penală într-un titlu anume al Codului penal sub denumirea:

17 Vincenzo M a n z i n i, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, p. 8.18 V. D o n g o r o z şi colab., Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol. I I , partea speciala, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1971, p. 7.

“Infracţiuni contra persoanei” (titlul V din partea specială a Codului penal), ele formând

grupul infracţiunilor contra persoanei.

Sistematizarea în acest mod a incriminărilor ţine seama tocmai de obiectul lor

juridic comun, pe care l-am analizat mai înainte, şi anume relaţiile sociale care se

formează şi se dezvoltă în jurul valorilor sociale care constituie principalele atribute ale

persoanei privite în ansamblul lor, şi valori ocrotite prin incriminările fiecărei părţi din

această diviziune a părţii speciale a Codului penal.

În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile sociale

constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în

secţiuni distincte, ţinând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.

O asemenea secţiune distinctă în cadrul infracţiunilor contra persoanei o

constituie şi secţiunea intitulată omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care

aduc atingere vieţii persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,

pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Cuprinderea

acestor incriminări într-o secţiune aparte ţine seama de existenţa unui obiect juridic

comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii, şi anume, acel mănunchi de relaţii.

sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii

sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori sociale.

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca bun

individual (deşi este neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare

individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi.

Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc

viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, şi

implicit intereselor vitale ale comunităţii.

Fiind strâns legate de interesele întregului grup social, viaţa omului îşi dobândeşte

adevărata ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale; numai raportată la

aceste relaţii viaţa devine un drept la viaţă al omului (dreptul nu reglementează decât

relaţii sociale şi nu o ipotetică relaţie a individului cu el însuşi).

Concepând viaţa ca o relaţie socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este

posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de

conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-şi ridice viaţa, ori pentru că

sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură

să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie

socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi, ca

urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se

creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o valoare

socială.

În afară de obiectul juridic generic de grup şi subgrup fiecare din infracţiunile

contra vieţii are un obiect juridic special.

2.2. Obiectul material.

În cazurile în care relaţiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea

activităţii incriminate asupra corpului unei persoane, infracţiunile incluse în titlul al

doilea din partea specială a Codului penal au şi un obiect material, care constă în corpul

victimei (corpul persoanei asupra căreia se exercită activitatea de ucidere, în cazul

omorului, corpul persoanei de sex feminin asupra căruia se exercită raportul sexual prin

constrângere, în cazul violului etc.). În alte cazuri, vătămarea relaţiilor sociale ocrotite

realizându-se direct, infracţiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material

(ameninţarea, insulta, calomnia etc.).

Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca

o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoana

în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.

Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă

este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă, să fie vorba de o

persoana în viaţă, indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii, ori dacă este

normală sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică are sau nu o constituţie

care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un

muribund sau o persoana pe care o aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul

să-şi ridice singură viaţa; legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă

consimţământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit

dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii19.

19 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice …”, vol.III, op. cit., p. 1811

Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.

Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că

determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei,

implicit a vieţii, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-

au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este

în viaţă. După o opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul

a dobândit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care îl

marchează respiraţia copilului.

Sub codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, s-a exprimat şi

punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din

momentul respiraţiei copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în

procesul naşterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa

extrauterină.

Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoare a

Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a

declanşat procesul naşterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie

omor, adică o infracţiune contra vieţii20.

Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; or,

despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii

naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârşit, copilul este expulzat şi îşi

începe viaţa sa extrauterină21.

În sprijinul acestei păreri s-au invocat şi dispoziţiile art. 177 Cod penal care,

descriind fapta de pruncucidere, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut,

săvârşită imediat după naştere...".

Consecinţa acestui punct de vedere ar fi că infracţiunea de omor n-ar putea fi

concepută decât ca săvârşindu-se asupra copilului născut; dacă acţiunea s-a desfăşurat

asupra fătului în curs de expulzare fapta va constitui infracţiunea de întrerupere ilegală a

cursului naşterii.

20 O.A. S t o i c a, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 64; C. B a r b u, Ocrotirea persoanei în Dreptul penal al R.S.R., Craiova, 1976, Edit. Scrisul Românesc, 1977, p. 3521 C. B u l a i , Curs de drept penal. Partea specială vol. I, Bucureşti, 1975, p. 116; M. B a s a r a b , L M o l d o v a n , V. S u i a n , Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985, p. 49.

Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze, teoretic şi în abstract,

momentul apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind

condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte22.

Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricâte particularităţi ar prezenta

procesul naşterii unui individ sau altul – criteriul după care viaţa începe odată cu

existenţa autonomă a copilului şi când acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămâne

valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al apariţiei vieţii.

Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a

fost pe deplin elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare, moartea

persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă

cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi23. Există situaţii de tranziţie ale

dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă,

când trecerea spre moartea definită se desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care

îngreunează surprinderea momentului morţii24. În morţile violente, prin leziuni traumatice

sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi în unele morţi subite. În alte cazuri însă, cum

sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, bolile cu evoluţie supraacută, agonia este de scurtă

durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii,

ea este de lungă durată25.

În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul

morţii unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în

considerare două situaţii distincte, şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea

funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau

biologică, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă

sau mai lungă în funcţie de cauza morţii26. Între aceste două momente, deşi funcţiile

sistemului nervos central, respirator şi circulator sunt oprite, se poate încă interveni în

22 T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 70; I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 23.

23 I. Dobrinescu, Idem. p.23.24 Gh. S c r i p c a r u , M. T e r b a n c e a , Patologia medico-legală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 33.25 A. K r a u s - M a n o l e s c u , I. P r e d a , Tanatologie medico-legală, Edit. Medicală,1967,p.63.26 R . K a l l m a n n , Rechtsprobleme beider Organtransplantation Straf und Zivilrechtliche Erwagungen, în "Zeitschrifft fur das gesamte Familienrechf, nr. 11/1969, p. 576.

unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie salvată27, aceasta nu mai este

posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. În acest sens sunt şi

prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; legea fixează ca

moment al decesului moartea biologică.

2.3. Subiectul infracţiunii

Infractorul – Codul nostru penal nu conţine un ansamblu ordonat de norme care să

se ocupe de “infractor” ci numai dispoziţii speciale sau referiri izolate, cum ar fi cele care

privesc individualizarea pedepselor, regimul minorilor, al celor care s-au aflat în stare de

puternică tulburare, etc. Doctrina relevă însă faptul că dreptul penal nu se interesează de

personalitatea reală a infractorilor, de psihologia şi temperamentul acestora, decât cu totul

incidental, în cazul când ei aparţin de anumite categorii cum ar fi demenţii, recidiviştii,

delicvenţii primari, minori, etc.

Subiect activ al infracţiunilor contra vieţii poate să fie orice persoană deoarece, de

regulă, legea nu prevede cerinţa că subiectul să aibă vreo calitate; numai la unele

infracţiuni contra vieţii legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de pildă,

la pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a noului născut); la alte

infracţiuni contra vieţii calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă

agravată a infracţiunii, ca de exemplu, la uciderea din culpă, când subiectul activ este

conducătorul de autovehicul.

Infracţiunile contra vieţii săvârşite cu intenţie se pot comite şi în participaţie

(coautorat, instigare, complicitate), în afară de cazul când subiectul activ trebuie să aibă o

calitate determinată (de exemplu, calitatea de mamă a noului născut). În acest caz

coautorul este exclus.

Victima - părerea conform căreia victima nu trebuie cuprinsă în analiza datelor

infracţiunii, căci ea suportă nemijlocit consecinţele acelei infracţiuni, iar instanţele judecă

pe infractori, nu pe victime, este tot mai izolată.

De fapt, contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni de violenţă chiar

împotriva ei nu se rezumă la provocare, ci ea constă din orice act care, direct sau indirect,

27 I . D o b r e s c u , idem, p. 23.

antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră

intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au comportare

nejustificată în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în

relaţiile de familie, sociale ori de muncă şi care atrag indignare, cei care nesocotesc în

mod nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să

reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte greve de violenţă care, privite izolat nu au

explicaţie.

Există de aceea propuneri numeroase de a se examina cu mai mare atenţie rolul

activ pe care victima adesea îl are în succesiunea faptelor generatoare de rezultate

infracţionale28.

Subiect pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se

îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană; numai rareori

legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil

nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o

agravantă a infracţiunii (de exemplu, calitatea de soţ sau rudă apropiată la infracţiunea de

omor calificat).

După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din

urmă, poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţiunii,

studierea rolului victimei în promovarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a

dreptului penal, ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei29 depăşind ,

aşadar, sfera preocupărilor noastre.

Faptul de a ucide o altă persoană decât cea vizată de făptuitor (eroare asupra

subiectului pasiv) ş implicaţiile acestei situaţii sub raportul încadrării juridice a faptei

constituie o chestiune controversată.

2.4. Locul şi timpul

De regulă, infracţiunile contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale privitoare la locul

şi timpul săvârşirii infracţiunii, putând fi săvârşite în orice moment şi în orice loc. În mod

28 I. Dobrinescu, Idem. p.2129 T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psiho-socială a victimei-Rolul ei în procesul judiciar, Serv. Edit. al M. I. 1988, p. 153.

excepţional, în cazul infracţiunii de pruncucidere legea cere ca fapta să fie comisă imediat

după naştere.

De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul săvârşirii faptei nu prezintă interes,

totuşi în unele cazuri o astfel de cerinţă, caracterizează fie infracţiunea în formă simplă,

fie o formă mai gravă a acesteia (săvârşirea în timpul nopţii).

2.5. Latura obiectivă a infracţiunilor contra vieţii

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte de o

destul de mare varietate.

În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunilor contra vieţii observăm

că elementul material al laturii obiective se caracterizează printr-o acţiune (inacţiune) de

ucidere. Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se

încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte (vetitum). Acest precept poate fi

încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune (omisiune improprie).

De aceea, vor putea exista omucideri săvârşite prin acţiune sau prin inacţiune. Acestea

din urmă se mai numesc fapte de comisiune prin omisiune. Acţiunea este directă când

făptuitorul, prin propria sa energie, provoacă, nemijlocit, moartea victimei (de exemplu,

prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri,

strangulare, tăiere, înţepare). Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de

anumite mijloace sau procedee, de anumite forţe străine, de anumite stări psihice ori

fizice ale victimei sau de anumite situaţii preexistente, concomitente sau survenite, şi prin

acestea provoacă moartea victimei (de exemplu, folosirea unui animal sălbatic, a unei

reptile veninoase, a unei încărcături explozive, comunicarea unei ştiri false de natură să o

emoţioneze pe victimă şi să-i provoace un infarct etc.).

Totodată, infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, existenţa lor fiind

condiţionată întotdeauna de suprimarea vieţii unui om30.

Există omucidere prin inacţiune când făptuitorul omite să îndeplinească un act la

care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care, în desfăşurarea lor puteau

provoca moartea victimei; o atare obligaţie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle

profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile

30 O. Loghin, T. Toader, op. cit. p. 71

personale cu victima (părinţi, copii, soţ, tutore), sau din activitatea sa anterioară (cel care

a pus pe cineva în pericol, o persoana, este obligat să întreprindă acţiuni de salvare).

Acţiunea sau inacţiunea trebuie să aibă ca urmare imediată suprimarea vieţii

victimei. Infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, deoarece existenţa lor este

condiţionată de prezenţa unui rezultat independent de acţiune în timp şi spaţiu şi

determinat de aceasta.

Deşi infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, acesta nu apare explicit

descris în conţinutul normei de incriminare, ci este implicit cuprins în normă. Pentru a

descrie acţiunea incriminată legiuitorul se foloseşte de un substantiv derivat dintr-un verb

care exprimă concomitent acţiunea, rezultatul şi legătura de cauzalitate intre faptă şi

rezultat; este vorba, prin urmare, de un rezultat care se află comprimat în însăşi descrierea

acţiunii.

Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra

vieţii implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta

săvârşită şi rezultat (moartea victimei).

Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite

trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii dintre

oameni.

Dacă sens filosofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condiţiilor,

indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului

penal cauza presupune identificarea acelei condiţii care reprezintă o manifestare

exterioară a omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă

să fi produs rezultatul.

Dacă rezultatul a fost produs prin contribuţia mai multor persoane, identificarea

comportării umane care a reprezentat condiţia necesară producerii rezultatului (acţiune

sau inacţiune) prezintă serioase dificultăţi.

În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria

cauzei necesare, a cauzei adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente

etc.), criterii valabile pentru un grup de situaţii, dar care nu rezolvă toate situaţiile, mai

ales cele atipice. Această chestiune va fi tratată mai pe larg la infracţiunea de omor.

2.6. Latura subiectivă a infracţiunilor contra vieţii

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra vieţii pot fi săvârşite cu

intenţie, care poate fi directă, indirectă sau din culpă.

Intenţia este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa (acţiune sau

inacţiune), va produce moartea unei persoane şi urmăreşte anume producerea acestui

rezultat. Intenţia este indirectă când autorul, deşi nu urmăreşte producerea rezultatului

aflat în reprezentarea sa, îl accepta.

Existenta intenţiei de a ucide rezultă, cel mai adesea, chiar din materialitatea

faptei, de pildă, dacă autorul a folosit un instrument apt de a provoca moartea, a lovit cu

intensitate victima şi în locuri vitale (cap, abdomen, gât etc.)31.

În practica judiciară s-a decis că inculpatul, provocând victimei o fractură de boltă

şi alte traumatisme craniene, există intenţia de omor, chiar dacă victima a decedat la trei

luni după agresiune32. Tot astfel, dacă i-a secţionat victimei artera femurală şi în timp ce

aceasta agoniza, inculpatul a fugit cu cuţitul după cei prezenţi la faţa locului,

împiedicându-i să dea ajutor victimei33.

În cazul intenţiei indirecte făptuitorul săvârşeşte o acţiune susceptibilă, prin natura

sau modul său de comitere, de cel puţin două rezultate; dacă unul dintre acestea este

moartea unei persoane, rezultat pe care făptuitorul îl prevede dar nu îl urmăreşte, ci

numai îl acceptă, fapta a fost comisă cu intenţie indirectă (eventuală). Producerea unei

pluralităţi de efecte prin aceeaşi acţiune face parte din ordinea firească a lucrurilor; ca

urmare, făptuitorul are posibilitatea de a prevedea şi accepta chiar rezultatele dorite, ca

"preţ" al producerii rezultatului urmărit.

Caracteristic intenţiei indirecte este şi posibilitatea foarte apropiată a survenirii

rezultatului neurmărit concomitent cu cel urmărit cele două rezultate fiind strâns legate

între ele. Există intenţie indirectă dacă făptuitorul acţionează, sperând ca rezultatul nu se

va produce, fără ca să-şi întemeieze speranţa pe elemente obiective, concrete, real-

31 Trib. Supr., Compl. de 7 jud., Dec. nr. 17, 1987, In R.R.D. nr. 1, 1988 p. 75 Trib. Supr., Compl. de 7 jud., Dec. nr. 30, 1987, in R.R.D. nr. 4, 1988 p. 79.32 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 97, 1979, in C.D., p. 392.33 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 89, 1981, In C.D., p. 288.

existente, de natură a o justifica34, simpla speranţă echivalând cu acceptarea rezultatului,

poziţie psihică ce caracterizează intenţia indirectă35.

În cazul infracţiunilor de omor, culpa apare numai în cazul infracţiunii de ucidere

din culpă, sub ambele sale forme. Culpa cu prevedere (uşurinţă) există când făptuitorul

prevede că prin activitatea sa va produce moartea, nu doreşte si nu accepta aceasta, dar

speră, fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Chiar dacă făptuitorul are în vedere

anumite situaţii reale care ar putea să-l conducă la evitarea rezultatului în măsura în care

evaluările sale se dovedesc a fi greşite, în neconcordanţă cu condiţiile reale în care

acţionează, va exista culpa cu previziune. Dacă lipseşte orice temei real al evaluărilor sale

şi inculpatul se bizuie numai pe jocul întâmplării fapta va fi comisă cu intenţie indirectă.

În practica judiciară s-a reţinut existenţa culpei cu uşurinţă; în cazul unui mecanic,

care, primind dispoziţia de serviciu de a coborî două panouri fixe pe platforma unui turn

de răcire din întreprindere, a aruncat de la înălţime unul din panouri, care în cădere, a

lovit un muncitor, cauzându-i moartea; în acest caz făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei

sale, dar a sperat, fără temei, că nu se va produce36.

Culpa simplă (neglijenţa) există când făptuitorul nu a prevăzut producerea

rezultatului, dar în condiţiile date, trebuia şi putea să prevadă aceasta. Culpa se deduce

din totalitatea împrejurărilor de natură a învedera, în concret, că inculpatul trebuia şi

putea să prevadă consecinţele faptei sale. dacă într-un caz concret inculpatul nu trebuia şi

nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, el nu va fi tras la răspundere, din lipsa

vinovăţiei. Aşa de exemplu, în practica judiciară s-a decis că inculpatul, conducând

autoturismul propriu cu viteză legală şi trecând pe lângă un refugiu pentru pietoni, nu a

prevăzut şi nici nu trebuia şi putea să prevadă, a accidental mortal victima, aflata în stare

de ebrietate care i-a apărut pe neaşteptate în faţă, datorită dezechilibrării acesteia37.

Nu se poate reţine în sarcina inculpatului fapta de ucidere din culpă dacă acesta,

neştiind că victima este suferindă de o afecţiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi

şi când aceasta a intrat în locuinţă a aruncat cu o piatră în uşa acelei case, chiar dacă,

urmare alergăturii şi spaimei, persoana fugărită a decedat din cauza unui infarct

34 Curt. Supr. Just., Sect. pen. Dec. nr. 164, 1993 (nepublicata).352 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 83, 1994 (nepublicata).36 Trib. Supr., Sect, pen, Dec. nr. 178, 1967, in C.D., 1967, p. 322.37 Trib. Jud. Prahova, Dec. nr. 239/1988, Tn Dreptul nr. 1-2/1990, p. 118.

miocardic. În acest caz, făptuitorul, necunoscând că victima este suferindă, nu trebuia şi

nu putea prevedea că i-ar putea produce moartea38.

Dacă se invocă existenţa cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul

obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului

neaşteptat, adică să se stabilească că, în situaţii similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă

ivirea acelei împrejurări39. Imposibilitatea de a prevedea în acest caz este de generală

incidenţă şi poate fi, deci, invocată de orice persoană.

Imposibilitatea subiectivă de a prevedea un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi

stabilită decât dacă se ştie cine este făptuitorul şi numai după examinarea stării personale

a acestuia.40

2.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

Infracţiunile contra vieţii sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp; ca

urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

Actele pregătitoare, deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi

nu sunt incriminate ca atare. Tentativa în cazul infracţiunilor contra vieţii, cu excepţia

uciderii din culpă, este posibilă sub forma celor trei modalităţi: imperfectă, perfectă şi

improprie, legea însă nu sancţionează tentativa decât în cazul omorului (simplu, calificat

şi deosebit de grav). Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul când s-a produs

rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.

Infracţiunile contra vieţii sunt incriminate sub numeroase modalităţi normative:

simple, calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său, numeroase

modalităţi faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost

comisă, de mijloacele folosite, de relaţiile dintre autor şi victimă, de mobilul săvârşirii

faptei etc. .

Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei,

sancţiunile prevăzute de lege sunt şi ele dintre cele mai aspre.

2.8. Elemente de drept comparat cu privire la infracţiunile contra vieţii

38 Trib. Jud. Satu Mare, Dec. nr. 4, 1972, Tn R.R.D. nr. 11, 1972, p. 172.39 Trib. Supr. Sect, pen., Dec. nr. 830, 1975, Tn R.R.D. nr. 2, 1976, p. 6940 Trib. Jud. Bihor, Dec. nr. 248, 1989, Tn R.R.D. nr. 5, p. 64.

În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de asemenea, un loc

prioritar. Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în capitolul I din Titlul XII,

Cartea a ll-a, delictele contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii.

Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat "Fapte care prejudiciază persoana

umană", incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele sunt

sistematizate în două secţiuni ale capitolului I şi anume: "Fapte voluntare contra vieţii"

(S.I.) şi "Fapte involuntare contra vieţii" (S.ll.). În prima secţiune este incriminat omorul

(art. 221-1); omorul agravat (art. 221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art. 221-3);

omorul comis în alte circumstanţe agravante (art. 221-4); atentatul la viaţa persoanei prin

otrăvire (art. 221-5). În a doua secţiune este incriminat omorul involuntar (art. 221-6) şi

se reglementează răspunderea din culpă a persoanelor morale (art. 221-7).

Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în capitolul 16, unde

este incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravate (paragraful 211); uciderea

unei persoane în condiţii neagravate (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiţii

atenuate (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea

(paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218).

Codul penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracţiunile contra

persoanei: Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art.

407); Capitolul II: Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).

Codul penal model american incriminează în art. 210.1. omuciderea (homicide),

sistematizând materia astfel: în art. 210.2. este incriminat omorul (crimă de gradul I -

murder), când fapta este comisă cu intenţie, cu bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o

extremă indiferenţă manifestată faţă de viaţa umană; în art. 210.3, omorul prin

imprudenţă (crima de gradul II - manslaughter), când fapta este comisă cu temeritate; in

art. 210.4, omuciderea din neglijenţă (crima de gradul III - neglijent homicide), când

fapta este comisă prin neglijenţă; în art. 210.5, este incriminată infracţiunea de

determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.

2.9. Probleme speciale în legătură cu infracţiunile contra vieţii

Euthanasia - Legată de problema incriminării omorului şi, mai ales de poziţia

subiectului pasiv al infracţiunii este şi mult controversată chestiune a euthanasiei.

Originea noţiunii o găsim în cuvintele greceşti "EU", care înseamnă "bine, bun" şi

"THANATOS", prin care se înţelege "moarte". Într-o traducere liberă, euthanasia ar

însemna provocarea unei morţi uşoare, scurtarea suferinţelor, uneori îngrozitoare ale

sfârşitului fizic. lată, însă, cum defineşte euthanasia Dicţionarul juridic penal: "Uciderea

săvârşită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei

persoane, care suferă de boală incurabilă şi a cărei moarte este, din aceasta cauză

inevitabilă"41.

Consecinţa săvârşirii omorului în aceste condiţii, şi anume, de a face un bine

victimei, a constituit obiect de cercetare încă din timpurile străvechi.

În orânduirea primitivă, euthanasia apare sub forma obiceiului de a suprima viaţa

bătrânilor şi a celor neajutoraţi, ca o practică acceptată pentru binele societăţii.

În antichitatea greacă şi romană - suprimarea vieţii copiilor nedezvoltaţi, a celor

neviabili, era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viaţa unui camarad,

în vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era şi privită ca un

act demn, umanitar, camaraderesc.

La romani principiul "volenti et consentienti non fit injuria" excludea posibilitatea

pedepsirii celui care a luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a

Imperiului roman acest principiu tradiţional n-a putut opri intervenţia legii, care, în

anumite cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să ţină seama de

motivele umanitare ale medicului sau de consimţământul victimei. Treptat, dreptul roman

a evoluat, ajungând să considere omorul ca un prejudiciu adus mai degrabă societăţii

decât individului. Dreptul la viaţă era considerat inalienabil şi în afara posibilităţii de

dispoziţie a individului.

Termenul de euthanasie este folosit în trei sensuri:

a. Suprimarea vieţii tuturor persoanelor "de valoare inferioară", cum ar fi: nebunii,

copii cu infirmităţi mintale sau fizice grave, persoanele handicapate etc.

b. Accelerarea morţii persoanelor care nu mai au nici o şansă de însănătoşire şi

care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii.

c. Reducerea chinurilor finale, fără a provoca moartea42.

41 G. A n t o n i u , C. B u l a i , Gh. C h i v u l e s c u , Dictionar juridic pent Editura Stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 107. 42 J. P r a d e l , Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991, p. 512

În primul caz, ne aflăm în prezenta unei euthanasii forţate care astăzi şi-a pierdut

orice valoare; nici un grup social nu mai îndrăzneşte, în prezent, să o invoce sau să o

folosească. Viaţa modernă, nivelul de cultură la care a ajuns azi omenirea, respinge ideea

euthanasiei forţate. Evident, nici sensul de la punctul c. nu face obiect de discuţie, din

punct de vedere al dreptului penal, deoarece uşurarea suferinţelor bolnavilor, a răniţilor,

nu numai ca nu este pedepsibilă, dar este şi o îndatorire de bază a medicilor şi a

personalului sanitar.

Numai semnificaţia euthanasiei arătată de punctul b. mai constituie astăzi teren

pentru dispute între specialiştii dreptului penal sau între aceştia şi medici.

Asemenea controverse au existat şi în trecut. Unii autori, pornind de la ideea că

sinuciderea este un drept al fiecărui individ, au susţinut că oricine poate transmite altei

persoane dreptul de a-i lua viaţa. În secolul trecut a luat naştere un curent denumit

"dreptul asupra morţii" şi care pretindea, pentru fiecare individ, dreptul de a cere sa fie

salvat de chinurile morţii43.

Această concepţie n-a fost consacrată însă în nici o legislaţie, legiuitorul

manifestând o explicabilă prudenţă în a permite suprimarea vieţii la cererea unei

persoane, oricât de motivată ar fi o atare soluţie.

Un mare grup de autori s-a situat pe o poziţie contrară celei de mai sus,

considerând că omorul la cerere nu trebuie tratat în alt mod decât omorul obişnuit,

neputându-se accepta ideea unui drept la sinucidere a indivizilor. Amintim sub acest

aspect, Codul penal spaniol, francez, belgian, luxemburghez, Canadian şi altele.

Dar chiar acele legislaţii care reglementează posibilitatea omorului consimţit nu

admit nepedepsirea acestuia, ci numai sancţionarea atenuată a omorului. Pentru prima

dată, omorul la cerere; a fost reglementat în Codul penal german, care prevedea că

cererea victimei trebuia să fie "explicită şi serioasă", pentru a putea fi luată în

considerare2. Omorul la cerere era considerat o faptă săvârşită în cazuri disperate.

Prin "cazuri disperate" ei înţelegeau, în primul rând, persoanele atinse de o boală

gravă mintală şi cele care, în urma unor accidente, şi-au pierdut cunoştinţa. În Germania

interbelică, s-a ajuns până acolo încât a fost introdus în Parlament un proiect de lege prin

care se prevedea că, cel ce-ş doreşte moartea se poate adresa Tribunalului care, pe baza

43 D.M. C a u ş a n s c h i , Omorul fără voie sau din compătimire, în legislaţia contemporanaă Responsabilitatea juridică, în Revista de drept penal şi ştiintă penitenciară, nr. 7-8, 1927, p. 73.

unei expertize medicale care să ateste temeinicia cererii, să autorizeze un medic să ridice

viaţa pacientului într-un mod oarecare. Propunerea a fost însă cenzurată de Parlament şi a

rămas doar în faza de proiect.

În Olanda, după ani de discuţii publice şi medicale, s-a adoptat o lege privind

dreptul de a muri demn (euthanasia), faţă de care au apărut reacţii dure şi, mai ales,

Vaticanul care ridică acuzaţia de "stat nazist".

Dezincriminarea euthanasiei în Olanda s-a făcut pentru boli incurabile, în lipsa

unor alternative de tratament, în baza unei cereri inconştiente şi repetate a bolnavului, cu

avizul medicului familiei şi cu verificarea dosarului de către un expert medico-legal în

vederea întrunirii condiţiilor cerute de lege.

Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului chiar în condiţiile

euthanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, in mod distinct, uciderea unei

persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia, sau sub impulsul unui

sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468 alin. 1 şi 3). În

Expunerea de motive se arată că textul urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după

care consimţământul victimei ar anula criminalitatea faptului44. Deşi actele de euthanasie

nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai

blânda a omorului comis în aceste condiţii se cerea ca rugăminţile să fie făcute de

victimă, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, să fie serioase şi stăruitoare (adică făcute

cu insistenţă), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o

hotărâre luată în pripă, într-un moment de deznădejde. În comentariul asupra textului, V.

Dongoroz sublinia că nu are importanţă cauza pentru care victima îşi doreşte moartea

(boală incurabilă, onoare sau cauze sentimentale)45.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi V.V. Stanciu, care susţinea că elementele unei

veritabile euthanasii sunt:

- o boală incurabilă cu evoluţie fatală;

- suferinţe atroce;

44 C. Rătescu, T. P o p , V. D o n g o r o z , T. A z n a v o r i a n , H. M. P a p a d o p o l u , N. Pavelescu, Gh. P e r i e t e a n u , Codul penal Carol al ll-lea, vol. Ill, adnotat, partea specială, Edit. Libraria Socec, Bucuresti, 1937, p. 100.45 C. Ratescu, T. P o p , V. D o n g o r o z , T. A z n a v o n ' a n , H. M. P a p a d o p o l u , N. Pavelescu, Gh. P e r i e t e a n u , Codul penal Carol al ll-lea, vol. Ill, adnotat, partea speciala, Editura Libraria Socec, Bucuresti, 1937, p. 100.

- cerere repetată a bolnavului, care implora moartea ca o eliberare.

Chiar şi când toate aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie

un fapt justificativ, în nici una din legislaţiile ţărilor civilizate, susţine acelaşi autor46.

Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficienţă juridică.

Dispoziţiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din

1969, motivându-se că, în astfel de cazuri, vor opera dispoziţiile privitoare la reducerea

pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvânt,

în legea noastră consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de

euthanasie, pentru că dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate sunt valori

fundamentale ale omului47. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor valori,

culpabilitatea nu poate fi înlăturată pentru motivul că victima şi-a dat consimţământul.

În ce priveşte jurisprudenţa, nici ea nu este unitară în soluţionarea proceselor de

omor la rugămintea victimei; de regulă, instanţele consideră aceste fapte ca omor; au fost

însă şi excepţii. În unele ţări europene, precum şi de pe continentul american, au fost şi

cazuri în care instanţele au pronunţat verdicte de achitare a celor inculpaţi pentru faptele

de omor comise din milă sau la cerere.

Aşa a fost, de pildă, cazul doctorului Herman Sander, care-şi exercita profesiunea

în SUA, statul New Hampshire şi care a fost acuzat de a fi ucis prin injectare de aer în

vasele sanguine ale unei femei bolnave de cancer, al cărei sfârşit era inevitabil, dar care

suferea îngrozitor, iar administrarea de calmante nu mai avea nici un efect în această fază

a bolii.

Dr. Sander a declarat că a săvârşit fapta pentru a pune capăt suferinţelor bolnavei,

precum şi la cererea soţului defunctei, el a recunoscut că a încălcat legea dar din punct de

vedere moral nu crede că a săvârşit o faptă condamnabilă.

După proces, societatea medicală a statului New Hampshire a făcut cunoscut că

respinge şi condamnă orice acţiune care urmăreşte să pună capăt suferinţelor prin

curmarea conştientă a vieţii, inclusiv ceea ce se numeşte euthanasie sau omor din milă;

membrii societăţii şi-au consacrat viaţa prevenirii bolilor, vindecării lor, şi apărării vieţii

omeneşti.48

46 V. V. S t a n c i u , La fausse euthanasie, în "La vie judiciare", nr. 866, 1962,p .1ş i347 V. D o n g o r o z şi colab., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Edit. Politică, Bucureşti, 1969, p. 117; O. S t o i c a , op. cit, p. 63.48 Idem, p.206.

La scurt timp după această declaraţie, medicului achitat i s-a retras dreptul de a

practica medicina, cu motivarea că nu şi-a respectat obligaţiile morale şi legale ce decurg

din profesiunea de medic.

Această poziţie coincide cu părerea multor autori care condamnă nepedepsirea

omorului comis la rugămintea victimei, deoarece legalizarea euthanasiei ar putea conduce

la grave abuzuri, inclusiv la pericolul ca “sub masca carităţii supreme să se ajungă la a se

debarasa de copiii care te încurcă şi de gurile inutile”49.

Deşi autorii care susţin euthanasia invocă lipsa de “umanism a legii penale” se

poate susţine că nu există garanţii că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va

practica euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va

reuşi stabilirea unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca ea

să fie ţinută în afara legii.

Jurisprudenţa franceză, de asemenea, nu a admis nepedepsirea acelora care

săvârşesc un omor din milă, la cererea victimei; cel mai adesea asemenea fapte ajung în

faţa Curţilor cu Juraţi care, este adevărat, manifestă o mare indulgenţă faţă de cei care au

comis omorul în aceste condiţii.

Împotriva acelora care au propus nepedepsirea faptelor de omor săvârşite din

compasiune şi la cererea victimei s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o

presiune inadmisibilă asupra unor handicapaţi, bătrâni, bolnavi incurabili care au încă

dorinţa de a trăi; aceştia ar fi culpabilizaţi, reproşându-li-se că au devenit fiinţe inutile şi

că trăiesc pe seama colectivităţii. De asemenea, s-a motivat că, criteriul incurabilităţii este

dificil de a fi folosit faţă de progresele ştiinţei, iar consimţământul victimei, în aceste

cazuri, cu greu s-ar putea afirma că este pe deplin liber. De altfel, Academia de Ştiinţe

Morale şi Politice din Franţa a respins unanim posibilitatea legalizării euthanasiei. Spre

deosebire de alte legislaţii însă, care incriminează distinct omorul la rugămintea sau cu

consimţământul victimei, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute, legislaţia franceză

prevede posibilitatea atenuării pedepsei pentru omor pe baza aplicării dispoziţiilor

referitoare la circumstanţele atenuante50.

49 V. V. Stanciu, op. cit. p.3.50 J. Pradel, op. cit, p. 513.

Tehnicile moderne bio-medicale - Progresele realizate în biologie, în ultimii ani,

au permis apariţia unor tehnici bio-medicale51 care, deşi depăşesc cu mult tratamentele

clasice, prezintă asemenea efecte secundare nedorite şi pericole pentru viaţa oamenilor şi

a colectivităţilor umane, încât sunt susceptibile să impună reglementări noi legate de.

necesitatea ocrotirii vieţii.

În esenţă, aceste progrese în biologie au deschis posibilităţi

În direcţia:

- experimentării pe oameni, adică a efectuării de cercetări medicale de ordin

terapeutic sau neterapeutic asupra fiinţei umane;

- încercărilor terapeutice de medicamente asupra fiinţelor umane sănătoase sau

bolnave (îndeosebi prin procedeele de inginerie genetică, folosite pentru producerea de

medicamente);

- reproducţiei umane asistate medical (însămânţări artificiale, producerea

extracorporală de embrioni prin procedeele fertilizării in vitro şi transplantului de

embrioni, "repartiţia rolurilor" în cazul fertilizării in vitro şi transplantului de embrioni,

atunci când mamele genetice, purtătoare ale sarcinii sunt persoane diferite; donaţia de

ovule; donaţia de embrioni şi maternitatea de substituţie );

- intervenţiei sau manipulării asupra celulelor germinative ori embrionilor

(cercetări vizând o ameliorare a fertilităţii naturale; cryoconservarea; utilizarea

comercială şi industrială de embrioni, de exemplu în industria cosmetică; cercetări vizând

ameliorarea fertilităţii in vitro şi transplantului de embrioni);

- intervenţiei asupra substanţei ereditare (formarea de himere umano-animale sau

fiinţe hibride; clonaje pentru formarea artificială de foetuşi multipli; schimbări aduse

voluntar în informaţia genetică la un stadiu precoce de dezvoltare a germenului, de exem-

plu, în scopul evitării unor maladii ereditare sau pentru efectuarea de "selecţii" eugenice);

- transferului genetic de celule somatice (schimbări aduse voluntar la informaţia

genetică a celulelor special selecţionate în acest scop, de exemplu, celule ale măduvei

spinării pentru tratarea maladiilor ereditare, fără a influenţa ereditatea viitoare);

- procedeelor de analiză şi de selecţie genetică umană (diagnostice pre şi post

natale; analize de gene);

51 C. M a x i m i l i a n , “Aventura geneticii”, Edit. Albatros, Bucureşti, 1978, 8; I. D e l e a n u, Bioiogie şi drept, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 12.

transplantului de organe şi folosirea organelor artificiale ca substitut temporar sau

stabil al unor organe umane.

Tehnicile biomedicale menţionate sunt revoluţionare pentru că oferă posibilitatea

unei cunoaşteri mai aprofundate a fiinţei umane, perfecţionării metodelor de tratament

medical, îmbogăţirii gamei de medicamente şi creşterii eficienţei acestora, ameliorării

sterilităţii, eliminării unor boli transmise ereditar, tratării unor maladii ereditare, evitării

unor produşi de concepţie cu malformaţii congenitale etc. Totodată, ele stârnesc

îngrijorarea, deoarece implică riscuri în legătură cu sănătatea, integritatea corporală şi

chiar viaţa persoanelor pe care se efectuează cercetările sau cărora urmează să li se aplice

rezultatele acestora. Nu este exclusă nici posibilitatea ca o noua formă de viaţă, cu efecte

distructive, să iasă din laboratoarele de cercetări prin recombinarea ADN. De asemenea,

există riscul afectării fizice şi mentale a copilului născut ca urmare a fertilizarii in vitro şi

transferului de embrioni, toate acestea constituind domenii problematice unde o nouă

reglementare este necesară.

În aceste domenii, mai mult decat în cazul tratamentului clasic, se găsesc interese

opuse şi contradictorii.

Pe de o parte este vorba, în domeniul cercetarii biomedicale de protejarea fiinţei

umane ca subiect al experimentelor, protejarea libertăţii sale de decizie; protejarea vieţii

şi integrităţii psihice împotriva riscurilor nejustificate sau protejarea demnităţii umane

împotriva tentativelor umilitoare sau împotriva exploatării vulnerabilităţii sale

particulare52.

Pe de altă parte, este necesară apărarea dreptului liberei dezvoltări a personalităţii,

înţelegând prin aceasta dreptul la procreere, ca şi libertatea ştiintei şi a cercetării, dar nu

numai în interesul personal al cercetătorului, ci şi în interesul general al progresului

medical, care, în ansamblul lui este pus în slujba binelui şi a umanităţii.

Un rol important revine dreptului penal ca un mecanism de control şi, totodată, de

pedepsire a acelora care desfăşoară activităţi nocive ce lezează sau pun în pericol viaţa.

Aceasta nu înseamnă o îngrădire a cercetărilor ştiinţifice puse în slujba omului.

52 Th. E a t o n , Biomedical experimentation and bioengineering: the framework of social control - comunicare la Conferinţa Internaţională a A.I.D.P., Siracusa (Italia), 1980.

Capitolul III

Uciderea din culpă

3.1. Concept şi caracterizare

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a

vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave

decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi, în esenţă, acelaşi rezultat, şi anume moartea

unei persoane. De aceea, legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi

uciderea din culpă.

Potrivit art. 178 alin. 1 din Codul penal, uciderea din culpă a unei persoane se

pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar în alineatele următoare sunt menţionate o

serie de modalităţi agravate. Această faptă era incriminată şi în legislaţia anterioară: astfel

Codul penal de la 1864 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omucidere fără

voie" în art. 248, şi se prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an şi amendă. Codul

penal de la 1936 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omor fără voie" în

dispoziţiile art. 467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoarea de la 1 la 3 ani.

Toate aceste reglementări au reflectat o preocupare identică a legiuitorului român din

toate timpurile, aceea a ocrotirii vieţii persoanei şi împotriva faptelor comise din culpă;

acestea reprezintă trăsătura esenţială comună tuturor dispoziţiilor menţionate chiar dacă

există şi unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la conţinutul

incriminărilor, cât şi cu privire la limitele sancţiunilor. Aşa de pildă, Codul penal anterior

(ca şi cel din 1864) determina culpa prin enumerarea sporirii continue a activităţilor

umane cu caracter riscant, susceptibile să conducă la pierderi de vieţi omeneşti.

În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracţiunii

de ucidere din culpă în raport cu infracţiunea de omor comis cu intenţie indirectă şi, de

asemenea, faţă de infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte53.

În soluţiile pronunţate s-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect

subiectiv, presupune prevederea rezultatului socialmente periculos, pe care făptuitorul, fie

că îl urmăreşte (intenţie directă), fie că acceptă numai (intenţia indirectă) posibilitatea

producerii lui; în cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi

putea să-l prevadă sau, dacă totuşi are reprezentarea lui, speră, fără temeiuri suficiente, că

53 Trib Supr. Secţ. Pen. Dec. nr. 1844/1978, R.R.D., nr.5/1979, p.61; Dec. nr. 915/1974, Culegere de decizii 1974, p. 307; Trib. Supr. Secţ. Mil. Dec. nr. 68/1977, Repertoriu alfabetic 1981-1985, p.261.

el nu va surveni. În cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

rezultatul final – decesul victimei – este, ca şi în cazul uciderii din culpă, consecinţa

culpei făptuitorului, care, fie că nu l-a prevăzut, fie a sperat, în mod uşuratic, că el nu se

va produce; dar survenirea acestui rezultat care nu a fost nici urmărit, nici acceptat de

subiect, este consecinţa producerii unei alte urmări, mai uşoare, faţă de care poziţia

subiectivă a făptuitorului se caracterizează prin intenţie (directă sau indirectă). Ne aflăm,

deci, în faţa unui element subiectiv complex – intenţie şi culpă – (praeterintenţia) pe când

în cazul uciderii din culpă, elemetul subiectiv este omogen şi unic – culpa54.

3.2. Obiectul şi subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă

Obiectul juridic generic al infracţiunii de ucidere din culpă este comun cu cel al

tuturor infracţiunilor contra vieţii.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror

dezvoltare şi desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea vieţii omului, chiar în raport cu

faptele comise din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale.

Deşi infracţiunile de ucidere din culpă au acelaşi obiect juridic special ca şi omorul, cu

toate acestea, între cele două fapte penale există unele deosebiri evidente, atât sub

aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cât şi din punctul de vedere al

tratamentului penal ce le-a fost rezervat de legiuitor, ca urmare a consecinţelor pe care le

produc - suprimarea vieţii unei persoane.

Gravitatea deosebită a celor două fapte rezultă din poziţia subiectivă diferită a

autorului în cazul omorului, în raport cu uciderea din culpă; aceasta din urmă faptă fiind o

infracţiune neintenţionată, în timp ce omorul este o infracţiune săvârşită cu intenţie. S-ar

putea afirma că nici din punctul de vedere al laturii obiective nu se poate pune semnul

egalităţii între cele două infracţiuni, deoarece mijloacele şi modalităţile de săvârşire ale

omorului sunt, de regulă, alese şi puse în funcţie de autorul faptei, în raport cu modul

cum a conceput săvârşirea faptei, de aceea ele pot fi diversificate la infinit, pe când

modalităţile uciderii din culpă sunt legate de împrejurările obiective în care aceasta

acţionează şi în raport cu care agentul demonstrează neatenţie, nebăgare de seamă, lipsă

54 G. Nistoreanu, ,A. Boroi, V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr “Drept penal –partea specială” Edit. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 118.

de diligenţă etc. În fine, ecoul social produs de infracţiunea de omor este mult mai

profund decât. acela determinat de infracţiunea de ucidere din culpă, ca şi semnificaţia

socială a celor două infracţiuni care este sensibil diferenţiată. În primul caz, fapta de

omor apare ca o consecinţă a unei rezoluţii criminale, ca şi manifestare a unei persoane

capabile să acţioneze deliberat în vederea suprimării vieţii victimei, pe când în cazul

faptelor din culpă, rezultatul produs apare ca datorat unei anumite întâmplări care a pus

pe agent în situaţia să nu poată manifesta atenţia şi grija necesară evitării unor consecinţe

dăunătoare.

Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se

exercită acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.

Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a

răspunde penal. Uneori, legea cere să existe o anumită calitate - conducător de vehicul cu

tracţiune mecanică sau orice altă persoană, aflată în exerciţiul profesiei sau a meseriei - a

subiectului activ, dar nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a

infracţiunii.

După unii autori, la infracţiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de

participaţie, atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile săvârşite simultan sau

succesiv de mai multe persoane; în acest caz, toate persoanele care au produs rezultatul

comun vor fi socotite coautori ai faptei din culpă55. Această ipoteză trebuie deosebită de

situaţia în care rezultatul este produs de mai multe persoane, dintre care unele au acţionat

cu intenţie iar altele din culpă, deoarece, în acest caz, va exista participaţie improprie în

condiţiile art. 31 alin. 1 C. pen. De observat, însă, că în această ipoteză persoana care a

comis fapta din culpă răspunde autonom, răspunderea sa fiind influenţată de cea a

persoanei care a instigat sau ajutat intenţionat la comiterea faptei din culpă. Forma de

participaţie improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu intenţie, deoarece,

acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a realiza scopuri proprii

deliberate.

55 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice …” vol. I, op. cit., p. 124.

În legătură cu posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă s-au exprimat şi

alte puncte de vedere în doctrină, mai ales în legătură cu soluţiile pronunţate de instanţa

supremă care a reţinut existenţa coautoratului în situaţia conducătorului auto care a cedat

volanul maşinii sale unei alte persoane, despre care ştia că nu are carnet de conducere, iar

acesta din urmă a provocat răsturnarea vehiculului şi accidentarea sa mortală. S-au

motivat aceste soluţii susţinându-se că între fapta inculpatului şi moartea victimei există

raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea morţii a contribuit şi acţiunea imprudentă a

victimei, deoarece, fără încredinţarea volanului, accidentul nu ar fi avut loc; de asemenea

că există şi vinovăţia inculpatului sub forma culpei, deoarece încredinţând volanul unei

persoane necalificate, inculpatul a putut să prevadă rezultatul survenit.

În susţinerea punctului de vedere al instanţei supreme s-ar putea adăuga56 că

încredinţarea conducerii unui autovehicul (instrument susceptibil să producă consecinţe

periculoase) unei persoane care nu are pregătirea necesară şi care, prin nerespectarea

regulilor de circulaţie, comite un accident mortal, constituie un factor cauzal evident al

producerii accidentului şi al morţii victimei.

Chiar dacă autorul nu a avut reprezentarea acestor consecinţe, el trebuia ş putea să

le prevadă faţă de experienţa de viaţă obişnuită, care arată că asemenea mijloace devin

periculoase dacă nu sunt folosite cu grijă şi cu respectarea regulilor de circulaţie (pentru

aceasta este necesară cunoaşterea regulilor respective şi formarea deprinderilor

corespunzatoare), rezultat care se dobândeşte, de regulă, de acela care se instruieşte în

acest sens şi primeşte atestatul respectiv. O asemenea imprudenţă ar putea fi asemănată

cu aceea de a pune în mâna unui nevârstnic o armă de foc, ştiind că acesta o va folosi,

deşi nu cunoaşte modul în care funcţionează arma respectivă. Dacă nevârstnicul comite

un omor cu arma de foc ar fi greu de exclus răspunderea (cel puţin pentru fapta din culpă)

celui care i-a încredinţat în mod imprudent arma.

Deşi, în cazurile rezolvate de instanţa supremă există atât o culpă a celui care a

încredinţat vehiculul, cât şi a celui care l-a condus, în mod imprudent pe drumurile

publice, este discutabil dacă ar fi posibil aşa cum motivează instanţa supremă, ca ei să

răspundă în calitate de coautori la infracţiunea de ucidere din culpă. În această chestiune

unii autori şi-au exprimat părerea în sensul că este posibil coautoratul la infracţiunile din

56 G. Antoniu, C. Bulai şi colab., “Practica judiciară …”, vol. III, op. cit, p. 48.

culpă datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a

produs un rezultat care întregeşte conţinutul unei fapte din culpă57, alţi autori exclud însă

această posibilitate motivând că participaţia nu este posibilă decât la infracţiunile comise

cu intenţie58. Există şi un punct de vedere intermediar59, care, admiţând posibilitatea

coautoratului la infracţiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în care mai multe

persoane realizează simultan sau succesiv, acte care întregesc conţinutul unei acţiuni

comune săvârşite din culpă. În această viziune, activitatea din culpă a coautorilor nu

poate fi raportată la rezultatul produs, deoarece acesta nu s-a găsit în reprezentarea

coautorilor (ori au îndepărtat posibilitatea producerii lui) ci numai la acţiunea comună

desfăşurată de ei. Dacă am raporta la speţa citată acest punct de vedere, ar urma să

desprindem concluzia că acela care încredinţează vehiculul altei persoane spre a-l

conduce, ca şi acesta din urmă care conduce vehiculul, desfăşoară acţiuni diferite din

culpă şi nu aceeaşi acţiune; ca urmare, nu ar putea exista în acest caz, o participare sub

forma coautoratului.

Într-o altă viziune, s-a motivat că, în cazurile care făptuitorul creează, prin fapta

sa, posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitate ce nu se poate

transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel

de fapte sunt incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte, infracţiuni "obstacol" (de

exemplu aproape toate infracţiunile prevăzute în Decretul nr. 328/1966, în Legea nr.

5/1965, ca şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu în anumite situaţii etc.).

Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni

mai grave, subsecvente (de unde şi denumirea lor de infracţiuni obstacol), acestea din

urmă, în cazul când se săvârşesc, nu absorb în conţinutul lor infracţiunile obstacol, care

îşi păstrează autonomia şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului,

chiar şi atunci când acesta ar săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Această soluţie a fost

deja adoptată de instanţa noastră supremă, prin reţinerea, în sarcina făptuitorului a unui

concurs de infracţiuni în cazul uciderii din culpă, ca urmare a nerespectării regulilor de

protecţie a muncii, soluţie care s-ar impune şi în situaţia pe care o examinăm60.

57 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice …”, vol. I , op. cit. p. 194.58 V . P a p a d o p o l , Conditiile generate ale participatieipenale, În R.R.D. nr. 5, 1970, p. 46.59 C. F i l i ş a n u , Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă, în S.C.J. nr. 1, 1989, p. 61.60 G. A n t o n i u , C. B u l a i şi colab., Practica judiciara..., vol. I I I , op. cit, p. 49.

Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente

exclude posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care constituie

elementul material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa

infracţiunii subsecvente. Legătura între cele două infracţiuni corelative nu trebuie să fie

identificată cu legătura cauzală, după cum conexitatea dintre cele două infracţiuni nu

conduce la unitatea acestora. Neexistând legătura de cauzalitate între fapta celui care

săvârşeşte infracţiunea obstacol şi urmarea imediată a infracţiunii subsecvente, nu se

poate pune nici problema unui coautor la infracţiunea din culpă.

Subiect pasiv al infracţiunii este persoana ucisă din culpă. Aceeaşi persoană poate

fi uneori, în mod concomitent, subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din

culpă (de exemplu, în cazul unui accident de circulaţie cauzat din culpa conducătorului

unui vehicul, accident în care şi-a găsit şi el moartea).

3.3. Latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă

Elementul material se realizează ca şi în cazul omorului, printr-o acţiune sau

inacţiune. Aşa cum am mai arătat, există o anumită asemănare între activităţile care au ca

rezultat uciderea unei persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate,

asemănare reflectată şi în aceea că legea foloseşte pentru ambele activităţi materiale

substantivul provenit dintr-un verb "uciderea" indiferent de modul în care s-a desfăşurat

activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieţii; o asemenea tehnică de incriminare nu

permite o diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în sens de ucidere din culpă.

Dintr-un punct de vedere exclusiv material, o asemenea diferenţă nici nu există, deoarece

o armă este declanşată în direcţia victimei printr-o mişcare similară, indiferent de

caracterul intenţionat sau neintenţionat al actului. Cu toate acestea actul intenţionat şi cel

din culpă sunt esenţial diferite.

Actul de omor intenţionat dă expresie unei conduite violente, reprezentând o

formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei

persoane şi se foloseşte de mijloacele apte să realizeze acest scop. În materie de ucidere

din culpă nu avem un act de violenţă ci o conduită greşită a agentului într-o situaţie

periculoasă, susceptibilă ca, în anumite împrejurări să producă consecinţe grave pentru

viaţa persoanei.

Aşa de pildă, s-a reţinut corect că există ucidere din culpă şi nu omor, când în

timpul unei întreceri neregulamentare între doi militari privind încărcarea pistoalelor

mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei declanşează focul şi-l împuşcă pe celălalt

militar. În speţă, inculpatul, militar în termen, împreună cu un alt militar au hotărât să se

întreacă la încărcarea pistolului mitralieră, motiv pentru care s-au aşezat faţă în faţă şi au

început să-şi încarce armele ţinându-le cu ţevile îndreptate unul spre celălalt. În timpul

întrecerii, după ce a dezasigurat pistolul mitralieră, inculpatul a manevrat închizătorul şi

apăsând pe trăgaci, a declanşat focul, împuşcând în inimă pe militarul din faţa sa.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie indirectă, infracţiunea

de omor prevăzută de art. 174 C. pen., deoarece a prevăzut posibilitatea rezultatului

mortal pe care l-a acceptat. Instanţa de recurs nu a acceptat acest raţionament, motivând

că întrucât inculpatul a manevrat corect pistolul automat în timpul întrecerii organizate

din iniţiativa victimei, până în momentul declanşării focului inculpatul şi victima au

acţionat identic asupra armelor lor, că au existat relaţii bune între ei anterior, ceea ce ar

face inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilităţii producerii unui rezultat atât

de grav cum este împuşcarea victimei, că după comiterea faptei, inculpatul s-a arătat a fi

deosebit de impresionat şi chiar disperat, nu se poate reţine că el a acţionat cu intenţie

indirectă. Dimpotrivă, apare reală apărarea inculpatului că, după terminarea întrecerii, în

momentul în care a acţionat pentru a readuce pistolul mitralieră în poziţia iniţială, la

umăr, a atins din neatenţie trăgaciul acestuia.

Fiind astfel evident că inculpatul nu a acţionat asupra trăgaciului cu intenţia de a

ucide pe victimă, ci din culpă, în condiţiile nerespectării dispoziţiilor regulamentare

referitoare la mânuirea armamentului, fapta sa trebuia încadrată în infracţiunea de ucidere

din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. şi nu în aceea de omor prevăzută de art.

174 C. pen.61.

Pe lângă marea majoritate a manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol

pentru viaţa altor persoane există şi acţiuni - care devin din ce în ce mai frecvente şi care

pot afecta profund viaţa omului - conţinând într-o măsură mai mare sau mai mică, o

potenţialitate de pericol (conducerea unui autovehicul, mânuirea unui agregat, dispozitiv

mecanic, aparat etc., efectuarea unei operaţii chirurgicale etc.); în raport cu această

61 Trib. Supr., Sect, mil., Dec. nr. 61, 1987, m C.D., nr. 1987, p. 360.

situaţie se elaborează reguli de diligenţă care trebuie respectate (semnalizarea unui

obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un dispozitiv, luarea de măsuri de precauţie

etc.), spre a ţine sub control pericolul care rezultă din desfăşurarea acestor activităţi şi a

evita producerea de consecinţe grave pentru viaţa omului.

În cazul instalaţiilor sau surselor de energie puse în mişcare sau acţionate de

făptuitor (maşini, aparate, agregate, substanţe otrăvitoare, gaze, vapori, lucruri

neînsufleţite, terasamente, construcţii, poduri, garaje şi chiar animale), în măsura în care

se află sub controlul omului, persoana care le are în grijă trebuie să manifeste maximum

de prudenţă şi diligenţă pentru supravegherea lor cu atenţie şi urmărirea continuă a bunei

lor funcţionări spre a nu da naştere unor consecinţe grave.

Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această cauză

devin victimele propriei lor neglijenţe. Spre exemplu, pietonii care traversează strada prin

locuri interzise şi cu fluenţă rutieră. Alteori, aceste stări periculoase sunt rezultatul unor

conduite neglijente, considerate numai aparent a fi lipsite de pericol pentru viaţa altor

persoane. În acest sens, instanţa supremă a admis că nerespectarea dispoziţiilor art. 40 lit.

f din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 - prin care se interzice

staţionarea autovehiculelor pe partea carosabilă a drumurilor naţionale - şi a dispoziţiilor

art. 42 din acelaşi regulament (potrivit cărora staţionarea vehiculelor în timpul nopţii pe

partea carosabilă a drumurilor publice - acolo unde este admisă - trebuie semnalizată prin

aprinderea luminilor de poziţie cât şi prin lumina roşie din spate, dacă locul de staţionare

este neluminat) constituie contravenţie numai atâta vreme cât din această cauză nu s-au

produs consecinţe care cad sub incidenţa legii penale. Dacă însă nerespectarea acestor

dispoziţii a contribuit la producerea unui accident care a avut ca urmare moartea unei

persoane, fapta constituie infracţiunea de ucidere din culpă62; de asemenea, asigurarea

necorespunzătoare a stabilităţii maşinii, dacă aceasta s-a pus în mişcare în absenţa

şoferului şi a provocat un accident mortal, se califică ucidere din culpă63.

În cadrul manifestărilor şi îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura

alertă a vieţii moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viaţa lui

sau a altor persoane; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea ce, în raport

cu o conduită greşită, produc efecte mortale. Dar nu materialitatea în sine a actului 62 Trib. Supr. Secţ. Pen. Dec. nr.3489/1971, în C.D. p.308.63 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 86, 1991 (nepublicată).

interesează pentru ca efectele respective să corespundă infracţiunii de ucidere din culpă,

ci caracterul lor periculos pentru viaţa persoanei, rezultat din incidenţa manifestării cu o

anume împrejurare care conţine surse de periculozitate. Dacă acţiunea sau inacţiunea nu

este periculoasă nici prin natura ei, nici printr-o altă împrejurare aptă să pună în pericol

viaţa cuiva, nu prezintă interes penal. Un automobilist împrumută maşina lui unei

persoane care nu posedă permis de conducere şi aceasta săvârşeşte un accident mortal de

circulaţie; automobilistul răspunde pentru rezultatul produs, pentru că fapta lui a fost

riscantă şi periculoasă; dacă însă împrumutul se face unui conducător auto cu permis de

circulaţie, fapta nu prezintă nici o semnificaţie penală, neavând caracter periculos. În

practica judiciară se arată că tractoristul, care în mod nelegal, încredinţează conducerea

tractorului unui alt tractorist, care săvârşeşte un accident în care îşi pierde viaţa, nu

săvârşeşte o faptă de ucidere din culpă. În mod similar se rezolvă şi împrumutul sau

vânzarea unei arme de vânătoare unui alt vânător sau unei persoane care o lasă încărcată

la îndemâna copiilor şi provoacă un accident mortal. Nu împrumutul sau vânzarea au

relevanţă, ci existenţa sau inexistenţa acelor împrejurări purtătoare a stării de pericol.

În consecinţă, materialitatea actului prin care, din culpă, este ucisă o persoană,

deşi în cele mai multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăşi concludentă pentru

fixarea cadrului obiectiv al infracţiunii respective, nici aptitudinea acelui act sau a

inacţiunii lui de a suprima viaţa persoanei şi nici caracterul lor ilicit. Singura condiţie

care se pretinde este starea de pericol pe care o conţine acţiunea sau inacţiunea, fie prin

ea însăşi, fie prin modul în care este săvârşită şi prin împrejurările care condiţionează un

anume comportament.

În situaţiile în care acţiunea sau inacţiunea devine periculoasă prin contribuţia a

două sau mai multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de pericol

creată şi rezultatul produs, iar dacă victima însăşi participă la starea de pericol, (spre

exemplu, o persoană traversează strada fără să se asigure şi prin locuri rezervate

circulaţiei vehiculelor fiind ucisă de o maşină), caracterul periculos al situaţiei create se

deduce în raport cu toţi cei care au contribuit la producerea lui. Nu se produce, în acest

din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din persoanele care au avut o contribuţie

la rezultat răspund autonom pentru culpa proprie. Cel mult dacă există şi o culpă a

victimei aceasta va fi avută în vedere la individualizarea răspunderii penale şi la stabilirea

despăgubirilor legale.

Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată de producerea

unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta nu

constituie infracţiunea de ucidere din culpă. În situaţia în care un accident se soldează cu

vătămarea gravă a unei persoane, iar făptuitorul este condamnat printr-o hotărâre

definitivă pentru această infracţiune, dacă victima moare totuşi ca urmare a accidentului,

nu se mai poate reexamina soluţia rămasă definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă,

intervenind autoritatea de lucru judecat. In acest caz operează prevederile art. 10 lit. j din

Codul de procedură penală, care arată că există autoritate de lucru judecat chiar dacă

faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

În marea majoritate a situaţiilor acţiunea sau inacţiunea periculoasă, prin modul şi

condiţiile în care este săvârşită, relevă şi legătura cauzală între acea acţiune sau inacţiune

şi rezultatul survenit. Pe lângă cele arătate în legătură cu raportul de cauzalitate la

infracţiunea de omor mai adăugăm unele elemente legate de uciderea din culpă.

Când făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu care în cădere ucide o persoană,

ori conduce o maşină în mare viteză şi accidentează mortal un pieton sau manevrează un

agregat fără să respecte normele de securitate şi un muncitor este ucis, în toate asemenea

situaţii, stabilirea raportului de cauzalitate, ca element necesar al răspunderii penale, nu

comportă dificultăţi. În fiecare caz avem o acţiune sau inacţiune într-un domeniu de

potenţialitate periculoasă care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelaţia dintre

cauză şi efect se impune cu evidenţă.

Există însă situaţii - şi la acestea ne referim în analiza care urmează - când

intervin elemente sau factori adiacenţi, fie anterior sau concomitent cu acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului, fie mai târziu, până la producerea rezultatului constând în

moartea persoanei, care se interferează şi provoacă o complexitate a legăturii cauzale.

Deoarece în domeniul dreptului penal nu este tras la răspundere decât acela care

săvârşeşte o acţiune sau inacţiune care poate fi pusă în legătură cauzală cu consecinţa

negativă prevăzută în norma de incriminare, trebuie să desprindem din multitudinea de

contribuţii care alcătuiesc acea complexitate, pe aceea care are valoare cauzală, fiind

expresia conduitei periculoase a subiectului cercetat. În acest scop va trebui să luăm în

considerare conexiunile care pot fi generate, fie de acţiunile sau inacţiunile mai multor

persoane, inclusiv victima, fie de intervenţia unor împrejurări externe.

Interferenţa a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni aparţinând unor persoane

diferite, dar toate în strânsă legătură cu rezultatul, constând din moartea prin imprudenţă

a unei persoane se întâlneşte destul de frecvent în traficul rutier şi în accidentele de

muncă (spre exemplu, coliziunea a două autovehicule, mânuirea de către mai multe

persoane a unui dispozitiv periculos etc.). În toate asemenea situaţii, contribuţia mai

multor persoane la producerea rezultatului se ordonează succesiv într-un lanţ cauzal; deşi

toate aceste contribuţii se produc simultan, nu toate au în mod egal capacitatea de a

constitui cauza rezultatului produs, fie că unele sunt mult prea îndepărtate de rezultat, fie

că nu apar eficiente, se impune să se stabilească criteriile pentru selectarea lor, dar nu în

general, ci potrivit circumstanţelor concrete ale fiecărui caz64.

Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii (inacţiunii) mai multor persoane,

toate aceste persoane vor fi socotite autori ai infracţiunii. Există infracţiunea de ucidere

din culpă şi dacă rezultatul a fost provocat în mod direct de un animal (de pildă, de un

câine turbat lăsat fără supraveghere de autor) sau datorită unor lucruri neînsufleţite (prin

omisiunea autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut

înecându- se), deoarece inacţiunea autorului a fost una din cauzele care a determinat

rezultatul. Nu înlătură răspunderea penală a autorului nici împrejurarea că victima a

contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului ( de exemplu, victima trecând strada

prin locuri nepermise a contribuit la provocarea accidentului de circulaţie), dacă se

stabileşte că a existat şi culpa autorului. Compensarea culpelor este inadmisibilă pentru

înlăturarea răspunderii penale. Această împrejurare va fi avută în vedere la

individualizarea sancţiunii penale aplicate făptuitorului.

Culpa exclusivă a victimei înlătură răspunderea penală a autorului (de pildă, dacă

victima fără ştirea şoferului s-a urcat pe remorca vehiculului, de unde a căzut şi s-a lovit

mortal).Chiar dacă se stabileşte că făptuitorul conducea vehiculul fără a avea carnet de

conducere, tot nu se va putea reţine în sarcina sa infracţiunea de ucidere din culpă,

64 Idem.

întrucât nu există nici o legătură de cauzalitate între această activitate a făptuitorului şi

rezultatul produs: moartea victimei65.

În situaţia în care acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante

şi de natură să realizeze împreună rezultatul infracţional, toate aceste acţiuni sau inacţiuni

alcătuiesc antecedenţa cauzală a rezultatului produs. Mai mulţi muncitori, pe un şantier

ridică împreună un bloc de piatră, rupându-se dispozitivul de susţinere, este ucisă o

persoană. Toţi au lucrat cu aceeaşi culpă, deci sunt răspunzători, după unii autori, sunt

coautori la infracţiunea de ucidere din culpă66.

Nu întotdeauna acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt însă

concordante şi deci capabile să alcatuiască împreună antecedenţa cauzală a rezultatului

survenit. În exemplul menţionat, dacă legătura de susţinere a blocului de piatră a fost

efectuată de o altă persoană - nu de muncitori - şi se constată că a fost superficial

executată, rezultatul se impută acelei persoane nu muncitorilor, dacă aceştia nu aveau

obligaţia să verifice modul cum a fost efectuată legătura de susţinere a blocului de piatră.

Cu alte cuvinte, nu orice acţiune sau inacţiune anterioară rezultatului poate fi pusă în

legătură cauzală cu acel rezultat, ci numai aceea sau acelea care, obiectiv şi subiectiv,

sunt concordante sub aspectul urmărilor şi al semnificaţiei lor juridice67.

În situaţiile în care, deşi acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane se produc

aproape concomitent şi contribuie obiectiv la producerea rezultatului constând din

moartea victimei, aceasta apărând drept consecinţa lor directă, totuşi, sub aspect subiectiv

unele din aceste contribuţii pot să fie atribuite unora dintre persoanele menţionate. Aşa de

pildă, în cazul unui şofer care conducea în mod corect autocamionul transportând mai

multe persoane, şi căruia îi apare pe neaşteptate un microbuz care a virat la dreapta,

derapând şi aşezându-se perpendicular în faţa autocamionului. Acest rezultat fiind

consecinţa culpei şoferului care conducea microbuzul acesta va răspunde şi nu şoferul

autocamionului68. Cu toate că victimele au fost ucise de şoferul autocamionului, totuşi

acesta nu a încălcat vreo regulă de circulaţie, iar în situaţia dată nu trebuia şi nu putea să

prevadă modul de comportare al şoferului de pe microbuz. Ca urmare, acţiunea sa, deşi

65 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, “Codul penal comentat şi adnotat – partea specială” vol. I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.107. 66 I Dobrinescu, op. cit. p. 130. 67 I Dobrinescu, op. cit. p. 131. 68 Curtea supr. Just. Secţ. Pen. Dec. nr. 95/1990 (nepublicată).

obiectiv legată cauzal de rezultatul produs nu poate să atragă răspunderea din moment ce,

subiectiv nu se poate reţine vreo culpă în modul de conducere a autocamionului. Singura

acţiune a şoferului de pe microbuz, poate fi luată în considerare; acesta a condus

microbuzul, fără diligenţa cerută în împrejurările de mai sus cu consecinţele care s-au

aratat69.

Mai complicate sunt situaţiile în care mai multe acţiuni sau inacţiuni se

interferează în producerea aceleiaşi stări de pericol dar rezultatul, constând din moartea

unei persoane, nu are loc decât ca urmare a unei singure acţiuni sau inacţiuni rămasă

neidentificată. lată un exemplu: două persoane mânuiesc o armă pe rând. La un moment

dat arma se descarcă şi un copil este ucis, fără să se poată determina care dintre cele două

persoane a manevrat arma în momentul fatal. Ca urmare, se consideră că ambele

persoane au creat, prin imprudenţă comună, riscul grav soldat cu moartea copilului70.

Soluţia este discutabilă fiind greu de conceput că nu s-a putut determina autorul

manevrării greşite a armei de foc şi condiţiile în care urmarea s-a produs instantaneu

odată cu manevra făcută de ultima persoană care a avut arma asupra sa71.

Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în urma

căruia îşi pierde propria viaţă72. Este suficient ca în această privinţă, să amintim situaţiile

în care victima circulă pe căile publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de

circulaţie ori regulile de securitate a muncii. Viaţa modernă, cu stilul ei trepidant, nu

permite dezinteres din partea nimănui deci, şi sub aspect cauzal, contribuţia victimei

poate avea, ca orice altă contribuţie, caracter determinant.

În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate şi rolul victimei, trebuie să

ţinem seama de cazurile când există o conexitate a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului

şi victimei, şi când legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea

victimei nu este întreruptă. Ca urmare, subzistă răspunderea penală a acestuia, putându-se

lua în considerare cel mult contribuţia victimei ca o circumstanţă atenuantă judiciară. Pe

această linie se situează speţele: inculpatul este de acord că victima, în stare de ebrietate,

să fie transportată pe aripa din dreapta a tractorului pe care-l conducea; aceasta, la un

moment dat s-a dezechilibrat, a căzut şi a fost ucisă sub roţile tractorului. În această 69 I Dobrinescu, op. cit. p. 131. 70 I Dobrinescu, op. cit. p. 132.71 G. Levasseur, Notă, în R.S.C. nr.2/1980, p.489; I. Dobrinescu, op.cit. p.132. 72 I Dobrinescu, op. cit. p. 132.

situaţie făptuitorul nu poate să susţină că ar fi şi culpa victimei, atât timp cât a avut

cunoştinţă de la început că prin fapta sa încalcă dispoziţiile Regulamentului privind

circulaţia pe drumurile publice şi expune victima unui risc periculos73; - împrejurarea că

victima sare din maşină şi se accidentează mortal, în momentul când inculpatul nu mai

era stăpân pe volan, deoarece intrase cu maşina în şanţul şoselei, izbind-o de un pom, nu

modifică procesul cauzal şi nu înlătură răspunderea penală a inculpatului74 - excesul de

curaj, imprudenţa victimei, care nu a fost suficient de atentă, urcându-se pe o podină

neconsolidată, nu înlătură răspunderea inculpatului cu atribuţii de protecţia muncii, care

nu a luat măsurile necesare pentru construirea reglementară a schelei75.

Situaţiile de mai sus trebuiesc deosebite de cazurile de autonomie a acţiunii sau

inacţiunii victimei, când aceasta îşi asumă singură riscul unei anume activităţi deşi îşi dă

seama de starea de pericol legată de acţiunea respectivă, provocând ea însăşi acea stare de

pericol fără contribuţia făptuitorului. În ultima situaţie, actul făptuitorului nu poate sta la

baza rezultatului survenit, deoarece nu conţine potenţialitatea periculoasă care să justifice

răspunderea sa. În practica judiciară s-a decis că nu va exista răspunderea conducătorului

auto dacă victima s-a urcat fără ştirea şoferului în camion şi, la o curbă periculoasă, nu s-

a sprijinit de barele maşinii, a căzut accidentându-se mortal76 - nu este vinovat şoferul

dacă o persoană, în timpul rulajului maşinii, sare pe neaşteptate din maşină şi se

accidentează77 - nu poartă răspunderea penală cel care, deşi are atribuţii pe linia protecţiei

muncii, lucrând la un fierăstrău mecanic, alunecă şi intră cu mâna în dispozitivul mecanic

aflat în plină activitate78; - şeful de echipă nu răspunde, dacă victima, depăşind

dispoziţiile primite de a schimba un servoregulator defect la o staţie de reglare a gazelor,

după ce demontează piesa trece la probarea tensiunii arcului folosind o rangă cu care a

apăsat pe tija servoregulatorului, moment în care s-a produs o explozie şi o persoană a

fost ucisă. Rezultatul s-a datorat exclusiv culpei victimei79 - conduita neatentă a victimei

care cu ocazia demolării unui perete a lucrat contrar instructajului şi indicaţiilor primite

73 Trib. Jud Prahova, dec. nr. 63/1990, (nepublicată).74 Trib. Supr. Col. Pen. Dec. nr. 1406/ 1956 în C.D. vol. II, p. 464.75 Trib. Pop. Deva, sent. Pen. Nr. 120/1963, citată de O. Stoica, A. Dincu, Probleme legate de noua reglementare a protecţiei muncii în N.J. nr.3/1966, p.60. 76 Trib. Mun. Buc, secţ. a-II-a pen. Dec. nr. 2150/1984 (nepublicată).77 Trib. reg. Bacau, Dec. pen., nr. 790, 1955, Tn L.P. nr. 3, 1955, p. 273.78 Trib. Supr., Col. pen., Dec. nr. 806, 1966, citata de T. V a s i l i u şi colab., op. cit., p. 251.79 Trib. jud. Arges, Dec. pen. nr. 665, 1979 (nepublicată).

de la şeful de şantier, acţionând asupra bazei peretelui şi împingându-l, ceea ce a

determinat surparea lui80. De asemenea, s-a decis că nu există legătură cauzală între

omisiunile inculpatului de a face instructajul tehnic al victimei şi accidentarea acestuia,

dacă se stabileşte că victima, deşi era repartizată la o anumită maşină, din proprie

iniţiativă a lucrat la o altă maşină mai puţin cunoscută, unde s-a accidentat81.

Dimpotrivă există legături de cauzalitate, dacă medicul îşi îndeplineşte

superficial, obligaţiile sale, stabilind cu uşurinţă diagnosticul de plagă înţepată

nepenetrantă în loc de plagă abdominală penetrantă, cu lezarea peretelui gastric, ceea ce a

avut drept consecinţă neacordarea îngrijirilor medicale necesare (intervenţie chirurgicală)

şi instalarea unei septicemii generale şi în cele din urmă, moartea victimei. În acest caz

nu se poate susţine că activitatea medicului ar constitui numai o împrejurare periferică

care nu a influenţat producerea rezultatului, moartea victimei şi că aceasta s-ar datora

exclusiv lovirii victimei cu cuţitul de către inculpat.

În realitate, acţiunea culpoasă a medicului, deşi se înscrie ca o condiţie care a

favorizat procesul cauzal, prin conţinutul său concret şi prin intensitatea sa are, în speţă,

valoare cauzală, contribuind deopotrivă, alături de activitatea autorului loviturii, la produ-

cerea rezultatului unic, decesul victimei82.

Influenţa unor factori exteriori nu întrerupe legătura cauzală dacă făptuitorul avea

obligaţia să ia măsurile corespunzătoare determinate de aceşti factori. Astfel s-a decis că

există răspunderea penală a automobilistului care, constatând existenţa unui vânt puternic

şi a zăpezii, nu ia măsurile necesare şi accidentează un pieton; ori dacă un muncitor,

constatând existenţa unor trepidaţii la un recipient, nu intervine la timp provocând o

explozie cu consecinţe mortale.

Tot astfel, dacă inculpatul, văzând în grădina casei sale un copil intrat fără să-i

ceară voie, strigă la el şi încearcă să-l prindă; speriat, copilul aleargă spre fundul grădinii

care se termină la marginea unei pante abrupte cu înclinaţie de 45 de grade, coborând în

fugă panta, copilul se împiedică şi se loveşte în abdomen de un ciot, decedând la scurtă

vreme. S-a motivat corect că în speţă, inculpatul cunoscând periculozitatea pantei, a

acţionat cu uşurinţă şi nebăgare de seamă, deci este vinovat pentru uciderea din culpă.

80 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 40, 1982, în C.D., 1982, p. 290.81 Trib. Supr. Col. Pen, Dec. nr. 675/1967, în C.D. 1967, p. 324.82 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 1281, 1976 (nepublicata)

Cu atât mai mult nu întrerupe legătura cauzală prezenţa unor factori exteriori

legaţi de profesia inculpatului şi pe care acesta avea datoria să-i cunoască şi să acţioneze

cu maximă diligenţă. Un vânător trage în aer pentru a avertiza pe ceilalţi vânători că

drumul este jalonat, dar focul secţionează un cablu electric din apropiere şi provoacă

electrocutarea altui vânător. Se pronunţă condamnarea vânătorului imprudent. Un bărbat

a fost spitalizat la secţia psihiatrie, în urma unei tentative de sinucidere; medicul, faţă de

eşecul tratamentului chimioterapeutic şi de teama unei noi tentative de sinucidere, se

decide pentru electroşoc, sub anestezie generală; bolnavul are o criză cardiacă şi moare.

Instanţa, deşi reţine neglijenţa medicului de a nu fi cerut asistenţa unui anestezist calificat

consideră că această greşeală, deşi poate a lipsit pe bolnav de o şansă de viaţă, nu a

constituit cauza determinantă a morţii83 .

Nu va exista legătură de cauzalitate dacă între acţiunea făptuitorului şi rezultat se

interpun factori care provoacă producerea morţii victimei. Aşa de pildă, inculpatul care

conduce maşina cu viteză excesivă nu răspunde pentru accidentarea mortală a victimei,

dacă se stabileşte că aceasta s-a datorat răsturnării vehiculului ca urmare a surpării

neaşteptate a şoselei pe porţiunea de teren în care s-a circulat; tot astfel inculpatul nu

răspunde de moartea unei persoane pe care a fugărit-o şi care a murit ca urmare a spaimei

produsă prin infarct miocardic, despre care inculpatul nu avea cunoştinţă; la fel dacă un

conducător auto, în stare de ebrietate, intră neregulamentar într-un viraj, în timp ce un

biciclist venea din sens opus; pentru a evita coliziunea, biciclistul pătrunde pe trotuar dar

cade, fără să se accidenteze, după care, revoltat, se ridică şi pleacă în urmărirea

conducătorului auto, după o cursa de aproximativ 100 m suferă o criza cardiacă şi moare.

Conducătorul auto a fost achitat, cu motivarea că moartea victimei nu a fost urmarea

accidentului iniţial, ci consecinţa acelei curse nerezonabile de 100 m, astfel încât nu se

poate stabili o legătură cauzală între greşeala comisă de inculpat, criza cardiacă şi decesul

victimei.

Infracţiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul în care, ca urmare a

acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul: moartea victimei. Sub acest

aspect, uciderea din culpă este o infracţiune comisivă (care poate fi săvârşită prin

activităţi pozitive, dar şi prin atitudini pasive) şi materială, deoarece este condiţionată de

83 G. Levasseur, Notă, în R.S.C. nr.2/1980, p.433.

producerea unui rezultat material. Dacă acest rezultat nu se produce, şi dacă acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului nu constituie altă infracţiune, autorul nu va fi tras la răspundere

penală. Infracţiunea de ucidere din culpă este totodată o infracţiune instantanee şi de

daună.

Fiind o infracţiune din culpă, nu este susceptibilă de forme imperfecte. Ca atare

tentativa este de neconceput84.

Despre teoria tentativei I. Tanoviceanu afirmă că “prezintă mari dificultăţi pe care

nici doctrina şi nici jurisprudenţa n-a izbutit să le învingă”85.

Tentativa presupunând existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune înseamnă

că sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă în oricare dintre

modalităţile acesteia.

În cazul culpei, din neglijenţă, tentativa este exclusă deoarece agentul are în

reprezentarea sa un alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv; acest din urmă rezultat

nu a fost în reprezentarea agentului pentru a încerca realizarea lui ci a fost ceva

neprevăzut deşi previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă);

infracţiunea din culpă ori este consumată ori nu există deloc. Acela care urmează să

răspundă pentru o faptă din culpă se află în faţa unui rezultat pe care nu l-a prevăzut dar

pe care trebuia şi putea să-l prevadă şi să-l evite dacă manifesta diligenţa

corespunzătoare; o atare comportare a agentului n-are nici o relevanţă penală în raport cu

rezultatul care putea să se producă dar nu s-a produs; în acest caz, agentul ar putea fi,

eventual, tras la răspundere pentru ceea ce efectiv a comis adică pentru o simplă acţiune

culpabilă, dacă legea o sancţionează în această formă dar nu în legătură cu rezultatul care

nu s-a produs ( de exemplu, nerespectarea obligaţiei de a nu fuma într-un loc anume nu

înseamnă o tentativă în raport cu rezultatul care nu s-a produs (distrugerea din culpă)) ci

o încălcare, pedepsibilă contravenţional, a Regulamentului de ordine interioară. Spre

deosebire de neglijenţă, tentativa presupune un rezultat care nu s-a produs dar care s-a

aflat în reprezentarea agentului, existând hotărârea acestuia de a produce rezultatul prin

acte de executare care însă n-au fost duse până la capăt ori nu s-au finalizat prin

producerea rezultatului.

84 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, op. cit., p. 108.85 I. Tanoviceanu “Curs de drept penal”, vol. I, Edit. Atelierele grafice SOCEC, Bucureşti, 1912, p.257.

Tentativa este exclusă şi în cazul culpei cu previziune (din uşurinţă), deoarece, în

acest caz, deşi există un rezultat în reprezentarea agentului, acesta este considerat de

subiect ca imposibil să se producă (ca atare nu i se poate atribui dorinţa de a încerca să-l

realizeze); pe de altă parte, uşurinţa cu care a acţionat agentul se evaluează ex post adică

după ce rezultatul s-a produs numai din acest moment se poate spune dacă agentul s-a

comportat cu uşurinţă sau a acţionat cu o altă formă de vinovăţie, or, aceasta, de

asemenea, exclude tentativa care implică o evaluare ex ante a caracterului actelor de

executare.

Executarea rezoluţiei delictuase presupunând o manifestare exterioară prin care

agentul aduce la îndeplinire rezoluţia adoptată vor fi excluse de la tentativă infracţiunile

omisive şi anume când omisiunea constă în neefectuarea unei activităţi ordonate de lege

(omisiunea proprie). În acest caz subiectul încalcă prin omisiune preceptul normei prin

care se comandă (normă imperativă) o anumită activitate (jussum); el nu se manifestă în

sensul cerut de lege ci se abţine. Dacă obligaţia impusă de lege trebuie adusă imediat la

îndeplinire infracţiunea se consumă prin simpla abţinere a agentului; dacă ordinul normei

trebuia executat până la un anumit termen, agentul poate oricând, până la împlinirea

termenului, să se supună normei; ca urmare, abţinerea sa pe toată această durată nu poate

fi considerată ca reprezentând acte de executare a omisiunii susceptibile de întrerupere ori

de neizbutire pentru a atrage răspunderea penală.

3.4. Modalităţi normative agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă

În afara uciderii din culpă în forma simpla, legiuitorul a prevăzut, în alineatele

următoare ale art. 178 C. pen. mai multe modalităţi normative agravate.

Prima modalitate agravata se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare

la exercitarea unei anumite profesii, meserii, activităţi.

Domeniul culpei profesionale desemnează categoriile de fapte antisociale

săvârşite în exercitarea sau în legătură cu exercitarea unei activităţi sociale cu caracter

profesional, prin încălcarea obligaţiilor de conduită profesională.

Activităţile cu caracter profesional sunt acele activităţi pentru a căror desfăşurare

agentul trebuie să posede anumite calităţi, cunoştinţe şi deprinderi însumate într-o

anumită îndemânare practică , precum şi anumite trăsături morale; atât îndemânarea cât şi

deontologia sunt strâns legate de specificul exercitării acelor activităţi.

Exercitarea oricărei activităţi cu caracter profesional este susceptibilă de a

prezenta un pericol pentru societate în cazul în care agentul nu posedă calităţile,

cunoştinţele, deprinderile şi îndemânarea necesară, ori în cazul în care nu le foloseşte în

mod corespunzător, încălcând obligaţiile de conduită profesională care îi revin86.

Potrivit art. 178 alin. 2 C. pen. pedeapsa pentru ucidere din culpă este mai mare în

situaţia în care este săvârşită "ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor

de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei

anumite activităţi". Această modalitate agravata se referă prin urmare la caracterul

activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta. Profesionistul sau meseriaşul care nu

săvârşeşte faptul în exerciţiul profesiei sau meseriei sale răspunde pentru forma simplă

sau de bază, în schimb cel care nu are nici o profesie sau meserie, dar exercită în fapt o

activitate specifică si fără să respecte regulile acestei activităţi va răspunde pentru ucidere

din culpă în forma agravata.

În practica judiciară s-a decis că ori de câte ori o persoană, cu sau fără cunoştinţe

minime, se angajează într-un sector în care există reguli specifice de exercitare a acelei

activităţi, şi prin nerespectarea regulilor săvârşeşte un accident mortal, răspunde în baza

agravantei de mai sus87; cel care instalează un mecanism pentru curent electric, fără să ia

măsurile de prevedere necesare din care cauză provoacă electrocutarea unei persoane88,

precum şi cel care conduce un electrostivuitor fără a avea calificarea necesară şi face

manevre greşite care au avut drept consecinţă moartea unei persoane, răspund în baza

aceleiaşi agravante89.

Potrivit legii este necesar, prin urmare, ca subiectul să fie un profesionist, un

meseriaş, ori să îndeplinească o activitate determinată şi să existe reguli, dispoziţii legale,

măsuri de prevedere edictate prin diferite acte normative, referitoare la exercitarea acelei

profesii, meserii sau activităţi pe care subiectul să nu le fi respectat.

Aşa de pildă, o persoană nu este vânător, dar exercitând la un moment dat această

activitate, este obligată să se conformeze regulilor specifice în materie; dacă va comite un 86 B. A. Sârbulescu, “Reflecţii…”, R.D.P. nr. 2/1995, p. 66.87 Plenul Trib. Supr., Dec. indr. nr. 8, 1980, Tn C.D., p. 48.88 Trib. Jud. Dolj, Dec. pen. nr. 49, 1975, in R.R.D. nr. 11, 1975, p. 7589 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 1935, 1985, în C.D., p. 350.

omor din culpă în exercitarea acestor activităţi prin nerespectarea regulilor amintite va

răspunde potrivit art. 178 alin. 2 C. pen.

Din punctul de vedere al conţinutului său subiectiv culpa profesională se poate

înfăţişa sub ambele modalităţi de culpă definite de lege, adică atât cu uşurinţă cât şi cu

neglijenţă. Ca urmare făptuitorul va răspunde dacă a cunoscut regulile domeniului de

activitate şi a înţeles finalitatea lor, dar nu le-a respectat, sperând în mod uşuratic că

rezultatul nu se va produce; într-un asemenea caz culpa este evidentă şi putem afirma că

este vorba de o culpă gravă, dat fiind dispreţul manifestat faţă de norme. De asemenea, el

va răspunde dacă a nesocotit regulile instituite, dând dovadă de lipsă de interes faţă de

ele, sau le-a cunoscut greşit, vag sau trunchiat, fără o prezentare largă a funcţionalităţii

lor deşi, cu un mai mare efort de voinţă, avea posibilitatea să se documenteze şi să evite

încălcarea lor; într-un asemenea caz subzistă culpa simplă (neglijenţa). dacă făptuitorul

nu a cunoscut şi nici nu a avut posibilitatea să cunoască, în raport de anume factori

adiacenţi, dispoziţiile prescrise, însă el putea să-şi dea seama de pericolul accidental unei

persoane (de exemplu un muncitor este obligat să lucreze la o maşină pe care nu o

stăpânea suficient sau faţă de care nu avea capacitatea intelectuală să înţeleagă toate

manevrele; într-un asemenea caz subzistă după părerea noastră culpa însă într-o formă

mai uşoară90.

Culpa se relevă şi în situaţiile în care, deşi făptuitorul nu a încălcat o anume

dispoziţie, se constată că a acţionat cu lipsă de atenţie sau prevedere. Astfel, răspunde

pentru ucidere din culpă şoferul care, deşi nu a încălcat nici o regulă de circulaţie, totuşi

nu a acţionat la timp asupra frânelor şi astfel a ucis un pieton.

În practica judiciară s-a făcut frecvent aplicarea art. 178 alin. 2 C. pen. Astfel s-a

decis că există răspunderea penală a conducătorului auto când rezultatul constă în

uciderea din culpă a unei persoane, urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, referitoare

la conducerea pe drumurile publice; în acest caz operează prevederile art. 178 alin. 2 C.

pen. Această agravantă se aplică oricărei persoane care conduce un autovehicul

(autoturism, autobuz, autocamion, troleibuz, tramvai) şi care, urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul acelei activităţi,

săvârşeşte un accident mortal. Nu are relevanţă dacă persoana respectivă are sau nu

90 I. D o b r i n e s c u , op. cit, p. 141.

cunoştinţe de conducere, dacă este profesionist sau amator, dacă posedă carnet de

conducere pentru acel tip de autovehicul sau altul; nici dacă conduce un tractor de brazdă

care era destinat circulaţiei, sau dacă tractorul a fost condus pe drumurile publice ci pe

păşunea comunală, deoarece textul nu face nici o diferenţiere; bicicliştii şi căruţaşii

îndeplinesc de asemenea, "o anumită activitate" în sensul legii penale, deci răspund în

baza textului menţionat, dacă nu respectă regulile instituite.

Prin st. 504 din 14 septembrie 1993, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat pe

inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută in art. 178 alin.2

Cod Penal91.

Instanţa a reţinut că în ziua de 29 aprilie 1992, în timp ce conducea un autoturism

în Bucureşti, cu încălcarea prevederilor art. 15 din D. 328/1966, şi art. 39 din

Regulamentul pentru aplicarea decretului, a intrat în coliziune la o intersecţie cu un

autoturism, accidentând mortal pe conducătorul acestuia.

Apelul declarat de inculpat a fost admis de Tribunalul Militar Teritorial, prin d. 59

din 29 martie 1994, care a achitat pe inculpat cu motivarea că accidentul s-a produs din

culpa exclusivă a victimei, car a pătruns în intersecţie fără a se asigura şi fără şi fără a

acorda prioritate de trecere autovehiculului condus de inculpat. Totodată, s-a considerat

că lipsa indicatoarelor de circulaţie în punctul accidentului este asimilată cazului fortuit.

Recursul procurorului a fost respins.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 11 din D. 328/1966 şi art. 9 din Regulamentul pentru aplicarea

decretului, persoanele care folosesc drumurile publice sunt obligate să se conformeze

regulilor de circulaţie şi să respecte semnificaţia fiecărui mijloc de semnalizare rutieră.

Conform art. 15 alin.1 din menţionatul decret, orice conducător auto care se

apropie de o intersecţie a drumurilor publice trebuie să-şi mărească atenţia pentru a evita

orice accident. În alin. 2 al aceluiaşi articol se precizează că prioritatea de trecere în

intersecţii o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se pregăteşte să

intre în intersecţii o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se

pregăteşte să intre în intersecţie, cu excepţia cazurilor când semne rutiere ori reguli

speciale indică altfel. Aceleaşi obligaţii sunt prevăzute şi în art. 33 alin. 1 şi 6 lit. a din

91 C.S.J. Secţ. Mil. D. 47/1995) în. R.D.P. 2/1996

Regulament. Din probele administrate rezultă că inculpatul conducea autoturismul pe str.

Dezrobirii, cu viteza de 56 km/h. Ajungând la intersecţia cu str. Roşia Montană,

autoturismul condus de inculpat a intrat în coliziune cu autoturismul condus de N.O., care

pătrunsese în intersecţie d pe strada menţionată, situată în dreapta inculpatului. Mai

rezultă că, la data producerii accidentului, intersecţia nu era dirijată, str. Dezrobirii pe

care circula inculpatul şi str. Roşia Montana pe care circula victima nefiind prevăzute cu

indicatoare “Drum cu prioritate” şi, respectiv, “Stop”, sau “Cedează trecerea”. Prin

urmare, intersecţia nefiind semnalizată, inculpatul avea obligaţia să-şi mărească atenţia

pentru a evita orice accident şi să acorde prioritate de trecere autovehiculelor care circulă

din dreapta sa. Nerespectând regulile de circulaţie menţionate, care au dus la producerea

accidentului mortal, inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din

culpă prevăzută în art. 178 alin.2 Cod Penal, aşa cum, corect, a reţinut prima instanţă.

Faptul că, anterior accidentului, pe Str. Roşia Montană ar fi existat un indicator de

restricţie a priorităţii este irelevant, de vreme ce la data producerii accidentului

indicatorul nu mai exista.

Tot astfel, va răspunde pentru agravanta menţionată, conducătorul auto care fără

să fi depăşit viteza legală, a comis un accident mortal deoarece nu a luat măsurile

necesare deşi a observat aglomeraţia de pe şosea care impunea o viteză mai mică92. De

asemenea, instanţa supremă a reţinut vinovăţia inculpatului motivând că: "la viteza de 47

km/h cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea evita accidentul prin frânare, în

condiţii normale, nu însă şi atunci când intervin factori deosebiţi care afectează

vizibilitatea cum ar fi folosirea neregulamentară a luminii unui autovehicul care circulă în

sens contrar, astfel încât se impune concluzia că în speţă viteza nu a fost redusă

corespunzator"93. Într-o altă speţă instanţa supremă motivează că "obligativitatea

reducerii vitezei până la limita evitării oricărui pericol este necesară pentru proteguirea

unei valori mai importante decât siguranţa circulaţiei rapide a vehiculelor, şi anume

pentru apărarea vieţii şi circulaţiei oamenilor, precum şi a bunurilor proprietate publică

sau personală. Principiul fundamental al reglementării circulaţiei este asigurarea

securităţii pietonilor şi a vehiculelor, iar realizarea unui flux continuu este subordonată

92 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 361, 1993, in "Dreptul" nr. 5, 1994, p.74.93 Trib. Supr. Secţ. pen. Dec. nr. 1496/1977, în C.D./1977 p.266.

acestui principiu"94. Aceasta înseamnă că în situaţii speciale conducătorul auto trebuie să

ia toate măsurile, inclusiv reducerea vitezei, spre a evita un accident de circulaţie.

Asemenea măsuri se impun mai ales la circulaţia de poduri, curbe periculoase, la trecerea

peste nivele de cale ferata, la trecerea pe lângă grupuri95, animale, pieţe aglomerate, prin

dreptul staţiilor de tramvai, troleibuz sau autobuz96, pe timp de ceaţă, pe drumuri în

denivelare, în apropiere de şcoli97, la trecerile de pietoni, în locurile unde sunt instalate

indicatoare "atenţie animale"98, la schimbarea de mers prin viraje. Nerespectarea, în

oricare dintre asemenea situaţii, a reducerii vitezei în vederea preîntâmpinării pericolului

rezultat din situaţia ca atare, urmată de accidentarea mortală a unei persoane, echivalează

cu o culpă gravă, care trebuie sancţionată în consecinţă.

Obligaţia de mai sus a conducătorului auto, nu exclude fireşte şi situaţiile când

acesta să nu răspundă, deoarece, nu era posibilă evitarea accidentului. Aşa de pildă

instanţa a decis că nu există o culpă a conducătorului auto care conducea autobuzul pe

timp de ceaţă, cu vizibilitate redusă, ceea ce l-a obligat la reducerea vitezei până la

evitarea oricărui pericol. Întrucât din sens contrar a apărut un alt vehicul, cu care a făcut

schimb de semnalizări, iar pe partea dreaptă a drumului, în direcţia de mers a

inculpatului, staţiona un autocamion, fără să aibă aprinsă lumina de semnalizare de la

spate. Inculpatul n-a putut evita ciocnirea cu acest autovehicul şi producerea

accidentului99.

Soluţia este corectă după părerea noastră. Ar fi greşit să se considere că

prevederile art. 50 din Regulamentul de circulaţie care obligă la reducerea vitezei de

circulaţie - până la limita evitării oricărui pericol - ar consacra o răspundere obiectivă a

conducătorului auto. În realitate acesta nu poate fi tras la răspundere decât dacă există o

culpă în modul cum a circulat pe drumurile publice. Realitatea evidenţiază situaţii când

conducătorul auto, ţinând seama de periculozitatea locului unde trebuia redusă viteza, de

starea sa psihofizică, de starea tehnică a drumului, de condiţiile atmosferice, vizibilitate,

94 Trib. Supr.-, Sect, pen., Dec. nr. 520, 1974, în R.R.D. nr. 10, 1974, p. 54.95 Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 369, 1991, în "Culegere de Practică judiciară penală", 1991, p. 262.96 Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 447, 1991, în "Culegere de Practică judiciară penală", 1991, p. 263.97 Trib. Jud. Constanta, Dec. nr. 325, 1992, în "Dreptul" nr. 5, 1993, p. 71.98 Curt. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 261, 1994 (nepublicată).99 Trib. Jud. Sibiu, dec. nr. 102/1968, în R.R.D. nr. 11 /1968, p.153.

intensitatea traficului, starea tehnică şi încărcătura autovehiculului etc. nu ar fi putut evita

accidentul chiar dacă reducea viteza. În toate aceste situaţii se va examina în ce măsură

conducătorul auto trebuia şi putea să prevadă consecinţele periculoase ale faptei sale,

ţinând seama de interferenţa tuturor factorilor de mai sus.

În activitatea medicală, de asemenea, s-a reţinut existenţa culpei profesionale

atunci când se comit acte de neglijenţă sau din neatenţie, când are loc o consultaţie

superficială a bolnavului sau orice alte acte care relevă îndeplinirea necorespunzătoare,

sau neîndeplinirea îndatoririlor care revin personalului sanitar. Astfel, de exemplu, există

răspunderea penală a chirurgului care, după efectuarea operaţiei a uitat o compresie şi un

instrument în corpul bolnavului, ceea ce a condus la moartea pacientului100; tot astfel, în

cazul medicului care a administrat unui copil de nouă ani ser antitetanic în cantitate mare

şi fără să ţină seama de antecedentele copilului101 sau a medicului care, anunţat telefonic

despre situaţia gravă a bolnavului, nu se deplasează la spital, ci se mulţumeşte să dea

explicaţii telefonice asistentei, iar mai târziu bolnavul nu a mai putut fi salvat102; ori a

medicului de gardă care, deşi solicitat, se eschivează să dea ajutor unei bolnave103; sau a

medicului care, pe considerentul că boala este ireversibilă, refuză să acorde asistenţă

medicală unei bolnave104.

Chiar şi organizarea greşită sau dispoziţii greşit date pot să atragă răspunderea

pentru ucidere din culpă. Chirurgul care execută operaţia şi lasă anestezistului sarcina

supravegherii până la revenirea pacientului din anestezia generală, constatând

redeşteptarea bolnavului medicul anestezist trimite pe pacient în cameră printr-un

infirmier; după o jumătate de ora este rechemat pentru reanimare, dar era prea târziu,

deoarece pacientul a murit datorită unei sincope cardiorespiratorii. Au fost condamnaţi

atât anestezistul cât şi chirurgul; primul pentru că nu a aşteptat revenirea la starea de

conştienţă a celui operat şi nu a mers în cameră să vadă cum a evoluat situaţia; celalalt

pentru că în calitate de conducător al clinicii a dat instrucţiuni personalului de a nu-i

deranja pentru urmări postoperatorii105.

100 Trib. Mun. Bucuresti, Dec. pen. nr. 642, 1974 (nepublicată).101 Trib.Cap., Col. I I , Dec. pen. nr. 3090, 1958, citată de E. P u ş c a r i u , Principiile juridice ale responsabilitatii medicate, in L.P. nr. 12, 1959, p. 23.102 Trib. reg. Pitesti, dec. nr. 169, 1958, în Ibidem.103 Trib. raion Deva, Sent. pen. nr. 169, 1958, în Ibidem.104 Trib. Supr., Col. pen., Dec. pen. nr. 1032, 1965, în C.D., 1965, p. 391.105 Speţa este redată şi comentată de G. Levasseur, în R.S.C. nr. 3, 1971, p. 680.

Făptuitorul răspunde penal, în condiţiile art. 178 alin. 2 C. pen., atunci când a

cunoscut dispoziţiile sau regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau nu

le-a cunoscut, dar trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască. Există domenii profesionale

deosebit de complicate, altele foarte simple, după cum sunt persoane cu un nivel superior

de cunoştinţe, dar şi persoane care se descurcă greu în situaţii lipsite de dificultăţi. În

unele domenii de activitate profesională – cum sunt circulaţia rutieră, navală sau pe căile

ferate, sectorul medical, industrial, minier, etc. – sunt instituite reguli speciale pentru

protecţia vieţii persoanelor şi, ca atare, soluţiile privind culpa profesională se desprind

prin referire atât la aceste reguli, cât şi la cele de drept comun.

Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a măsurilor de

prevedere constituie prin ea însăşi infracţiune ( de exemplu, contra protecţiei muncii sau

contra siguranţei circulaţiei rutiere) va exista un concurs de infracţiuni, de exemplu

uciderea din culpă şi infracţiunea contra protecţiei muncii106.

O altă modalitate normativă agravată este cea din art. 178 alin. 3 C. pen., care

prevede sancţiuni mai severe când uciderea din culpă se săvârşeşte de un conducător de

vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita

legală sau care se află în stare de ebrietate. Prin urmare, pentru existenţa agravantei se

cere, pe de o parte, ca făptuitorul să fie un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică,

iar pe de altă parte, ca acesta să aibă în sânge, în momentul săvârşirii faptei, o îmbibaţie

alcoolică peste limita legală sau să fie în stare de ebrietate.

Prin îmbibaţie alcoolică sau alcoolemie se înţelege gradul de concentrare a

alcoolului în corpul uman, exprimat în grame la litrul de sânge107.

Limita legală a alcoolemiei care atrage răspunderea penală este arătată în art. 52

din Regulamentul circulaţiei, care fixează această limită la cel putin 1%0. În literatura de

specialitate se arată că influenţa negativă a alcoolului începe să se manifeste, uneori la o

concentraţie de alcool în sânge de 0,2%o, ca la 0,3%o să apară greşeli în aprecierea

distantei şi a vitezei, iar atunci când concentraţia de alcool în sânge este de 0,5%o la

mulţi şoferi apar tulburări de vedere şi la 0,6%o tulburări de echilibru, iar la 0,9%0 se

diminuează simţitor capacitatea de adaptare la întuneric; atunci când alcoolemia atinge

1%o durata de reacţie descreşte considerabil, atenţia scade, iar conduita în dirijarea

106 G. Nistoreanu şi colab, op. cit., p. 119.107 G. A n t o n i u, C. B u I a i, Gh. C h i v u I e s c u, op. cit., p. 29.

autovehiculului devine nesigură. Fără îndoială aceste consecinţe nu sunt identice la toate

persoanele; femeile şi tinerii sunt, în genere, mai puţin rezistenţi la alcool decât bărbaţii

maturi; apoi starea de sănătate a subiectului are şi ea un rol în această privinţă. Dar,

oricum ar fi, este cert că, chiar de la grade de alcoolemie mai reduse decât 1%o,

capacitatea de discernământ şi reacţie a conducătorilor se resimt şi că, pe măsură ce

alcoolemia creşte ele descresc progresiv. Pe baza datelor statistice s-a stabilit că la o

alcoolemie de 0,5%0 riscul de accident se triplează, la 1%0 este de 5 ori mai mare, la

1,5%0 de 15 ori, iar la 2%0 creşte de 55 de ori.

Efectele stării de ebrietate sunt condiţionate, natural, de gradul de îmbibaţie

alcoolică a sângelui, dar evoluţia lor nu urmează, întotdeauna, trasee egale în timp şi

intensitate, apărând de la individ la individ, desincronizări între cele două stări. Este

posibilă, astfel, instalarea stării de ebrietate cu mult înainte de atingerea pragului e

alcoolemie care să o justifice – de pildă, în cazul beţiei patologice apărută la persoane

care au în antecedente traumatisme cranio – cerebrale, afecţiuni neuro – psihice şi altele –

după cum este posibilă neapariţia simptomelor stării de ebrietate sau evidenţierea lor mult

redusă – deşi gradul de îmbibaţie alcoolică este ridicat – la unele persoane rezistente la

acţiunea alcoolului.

În deosebire faţă de starea de îmbibaţie alcoolică – care se determină prin examen

toxicologic de laborator ori prin metoda calcului retroactiv – starea de ebrietate se

stabileşte prin orice mijloc de probă judiciară.108

Prin "stare de ebrietate" se înţelege starea de tulburare psiho-fizică

(psihosenzorială şi neuromusculară) produsă sub influenţa intoxicaţiei alcoolice asupra

însuşirilor psihofizice ale individului. În funcţie de gravitatea ei, starea de intoxicaţie a

organismului se poate prezenta sub trei forme, şi anume: o stare de euforie sau de

excitaţie alcoolică, beţia propriu-zisă şi starea comatoasă. Conceptul de "stare de

ebrietate" întrebuinţat de legea penală vizează numai cea de-a doua fază a intoxicaţiei

alcoolice în care se produc atât tulburările psihosenzoriale caracterizate prin dezorientare,

alterarea judecăţii şi a memoriei cât şi tulburările neuro-musculare, constând în special în

tulburări de echilibru şi coordonare, deosebit de periculoase pentru siguranţa circulaţiei.

108 G. Diaconescu “Infracţiunile în Codul penal român”, Edit. Oscar Print, p.189

Ultima fază, caracterizată prin somn profund, amnezie, hipotermie şi eventual, dispariţia

reflexelor exclude, de regulă, posibilitatea conducerii unui autovehicul109.

Cele două stări - starea de îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi starea

de ebrietate - nu sunt neapărat echivalente. Există cazuri când conducătorul unui

autovehicul are alcoolemie în sânge sub 1%o şi totuşi prezintă simptomele stării de

ebrietate, după cum sunt şi cazuri când îmbibaţia alcoolică este mai mare de 1%o, dar

conducătorul nu prezintă simptomele acestei stări110.

Pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti deosebirea stării de

îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală de starea de ebrietate are mare însemnătate

practică, deoarece mijloacele de probă prin care ele pot fi dovedite nu sunt aceleaşi.

"Starea de îmbibaţie alcoolică de peste 1%0 - deoarece implică stabilirea unui coeficient

de alcool în sânge precis determinat - nu poate fi dovedită decât prin efectuarea unei

analize de laborator asupra probelor biologice recoltate (sânge şi eventual urina). Cum

pentru existenţa infracţiunii interesează îmbibaţia alcoolică din momentul conducerii

autovehiculului şi cum, pe de altă parte, din acest moment şi până la recoltarea

materialului biologic trece un anumit interval de timp, în care coeficientul de alcoolemie

în sânge poate fie să crească (când alcoolul a fost consumat imediat înaintea luării probei

de sânge), fie să scadă (când de la consumarea alcoolului şi până la recoltarea probei a

trecut un timp îndelungat), în scopul determinării precise a gradului de îmbibaţie

alcoolică din momentul conducerii, în practica medico-legală, se procedează uneori la o

evaluare retrospectivă a alcoolemiei.

Spre deosebire de gradul îmbibaţiei alcoolice, care nu poate fi stabilit decât prin

analiză de laborator, starea de ebrietate se poate constata pe baza diagnosticului clinic,

făcându-se dovada modului de comportare, a atitudinii, a capacităţii de orientare în timp

şi spaţiu, a memoriei, a siguranţei gesturilor mâinii, a stării pupilelor etc.111 În lipsa

buletinului de examinare clinică, starea de ebrietate se poate dovedi ş prin alte mijloace

de probă, cum ar fi declaraţia inculpatului, coroborată cu depoziţiile martorilor, atunci

109 V. B e l iş, op. cit., p. 141; Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 623, 1993, în "Dreptul" nr. 5/1994, p. 80.110 Curt. Supr. Just., Dec. nr. 149, 1994 (nepublicată).111 M. K e r n b a c h, op. cit., p. 384.

când din acestea rezultă împrejurări semnificative de natură a forma convingerea instanţei

asupra situaţiei reale112.

Se ştie că există o strânsă relaţie între alcoolism şi infracţionalitate. În materia

infracţiunilor din imprudenţă această relaţie apare şi mai evidentă, date fiind efectele pe

care le produce alcoolul asupra funcţiilor conştiinţei. Un conducător auto sau orice alt

profesionist aflat sub influenţa alcoolului periclitează grav securitatea lui şi a altora, prin

starea de dezechilibru psihic în care se află sau lipsa de stăpânire de care dă dovadă 113. De

altfel, în Decretul nr. 328 din 1966 privind circulaţia pe drumurile publice este

reglementată ca infracţiune distinctă conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul

de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală

sau care se află în stare de ebrietate (art. 37 alin. 1)114.

Problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conducând un autovehicul

pe drumul public, având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau în stare de

ebrietate accidentează mortal o persoană a fost pe larg dezbătută în literatura juridică şi a

făcut, de asemenea obiectul unor numeroase soluţii în practica judiciară. Astfel, unii

autori, influenţaţi şi de practica judiciară au considerat că infracţiunea prevăzută în art.

178 alin. 3 C. pen. are caracter complex, ea absorbind în conţinutul său fapta incriminată

prin art. 37 din Decretul nr. 328/1966115.

Problema încadrării juridice a faptei conducătorului unui autovehicul care, având

în sânge o îmbibaţie alcoolică, depăşeşte viteza legală şi accidentează mortal o persoană,

a făcut obiect de dezbatere în literatura juridică şi, de asemenea, s-au pronunţat

numeroase soluţii în practica judiciară, soluţii cunoscute, nefiind nevoie să fie reluate.

Ipoteza avută în general, în vedere şi la care ne referim mai sus era aceea a unui

autovehicul condus pe drumurile publice. Într-o speţă rezolvată de instanţele

judecătoreşti, s-a supus atenţiei şi o altă situaţie de fapt, anume aceea când accidentul

mortal s-a produs după ce conducătorul de autovehicul părăsise drumul public. În timpul

cât a condus pe un drum public, conducătorul auto a circulat având o alcoolemie peste

112 Trib. Mun. BUCUREŞTI , Sect, I-a pen., Dec. nr. 511, 1993 (nepublicată).113 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 860, 1989, în R.R.D. nr. 8, 1989, p. 60.114 I . D o b r i n e s c u , op. cit., p. 148.115 M. Z o l y n e a c , Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în R.R.D. nr. 6, 1983, p. 10; C. T u r i a n u , Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen., în "Dreptul" nr. 4-5, 1991, p. 58; Plenul Trib. Supr., Dec. de îndrumare nr. 2, 1975, C.D., 1975, p. 50.

limita legală, însă numai după părăsirea drumului public a săvârşit un accident mortal de

circulaţie. Această împrejurare justifică, după părerea noastră o încadrare juridică diferită

decât cea reţinută în cazurile obişnuite de accident mortal de circulaţie pe drumurile

publice de către un conducător de autovehicul având o îmbibaţie alcoolică peste limita

legală.

În prima variantă, făcându-se aplicarea îndrumărilor date de Tribunalul Suprem,

fapta ar constitui infracţiunea complexă prevăzută în art. 178, alin.3 Cod Penal, (deşi

există şi o opinie contrară judicios motivată).

În cel de-al doilea caz, opinăm că nu se poate vorbi decât de un concurs de

infracţiuni, urmând a fi reţinută atât infracţiunea prevăzută în art. 37 alin.1 din D.

328/1966, cât şi infracţiunea prevăzută în art. 178, alin.3 Cod penal.116

Alţi autori nu împărtăşesc această opinie, considerând că fapta incriminată în

legislaţia circulaţiei rutiere nu se absoarbe în uciderea din culpă, cele două fapte putând

alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal. În ceea ce ne priveşte, credem că

infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. nu este o infracţiune complexă. Se ştie că

infracţiunea complexă este, potrivit art. 41 alin. ultim C. pen., infracţiunea în conţinutul

căreia intră ca element sau circumstanţă agravantă o acţiune sau o inacţiune care

constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Se ştie de asemenea că, atunci

când creează o infracţiune complexă, legiuitorul indică fără echivoc acţiunea sau

inacţiunea cu incriminare distinctă, pe care o include în conţinutul acelei infracţiuni. Or,

în cazul art. 178 alin. 3 C. pen. legiuitorul, nereferindu-se la săvârşirea faptei pe un drum

public, nu arată că a inclus în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă şi infracţiunea

prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966. Întrucât uciderea din culpă prevăzută de

art. 178 alin. 3 C. pen. poate fi săvârşită şi pe un alt drum decât cele publice, firesc este ca

atunci când se săvârşeşte pe un drum public şi deci se realizează şi conţinutul infracţiunii

prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 328/1966, să se aplice regulile referitoare la

concursul de infracţiuni. În afară de aceasta, nu este de conceput ca o infracţiune din

culpă să includă în conţinutul său ca element sau circumstanţă agravantă o activitate

incriminată distinct ca infracţiune intenţionată. În sfârşit, acceptarea punctului de vedere

că uciderea din culpă prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. este o infracţiune complexă

116 P. Dungan, “BeţiE. Acident mortal …”, Drept Penal nr. 3/1996, p.87.

conduce şi la situaţii inacceptabile în cazul aplicării dispoziţiilor referitoare la recidivă,

precum şi în cazul aplicării unor acte de clemenţă.

O altă ipoteză ar fi aceea că uciderea din culpă săvârşită în modalitatea prevăzută

la art. 178 alin. 3 Cod penal ar fi o infracţiune complexă.

În literatura juridică s-a susţinut de unii autori că în situaţia în care uciderea din

culpă a fost săvârşită de către un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având o

îmbinaţie alcoolică ce depăşeşte limitele legale sau care se află în stare de ebrietate,

acesta realizează conţinutul infracţiunii prevăzută în art. 37 din D. 328/1966, în concurs

cu infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178, alin. 3 C. Pen.

Practica judiciară, influenţată de decizia de îndrumare nr. 2/1975, a fostului

Tribunal Suprem, ca şi de unii autori117, au adoptat însă teza potrivit căreia infracţiunea

prevăzută în art. 178 alin.3 Cod Penal are un caracter complex, în aceasta fiind absorbită,

ca element agravant, fapta prevăzută în art. 37din D. 328/1966.

Considerăm că pentru a se ajunge la concluzia existenţei infracţiunii complexe în

această situaţie, trebuia ca în conţinutul legal al infracţiunii agravate de ucidere din culpă

să se includă, alături de activitatea de “ucidere”, şi activitatea de conducere a unui vehicul

cu tracţiune mecanică de către o persoană care are peste 1%o alcool în sânge sau se află în

stare de ebrietate.

De altfel, potrivit art. 41 alin.3 Cod Penal, “Infracţiunea este complexa când în

conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune

care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”, iar în conţinutul textului

art. 178, alin.3 Cod Penal, nu se prevede că uciderea din culpă trebuie să fie consecinţa

conducerii vehiculului de către făptuitorul care se află în stare de ebrietate sau cu

alcoolemie peste limita legală, ci faptul că existenţa acestei stări agravează răspunderea

penală pentru uciderea din culpă.

Pe de altă parte, conţinutul legal al infracţiunii prevăzute în art. 178 alin.3 Cod

Penal, neimpunând ca uciderea din culpă să se fi produs pe un drum public, sfera de

cuprindere a elementului circumstanţial de agravare este mai mare decât conţinutul

117 Matei Basarab, Drept Penal, partea specială, vol.I, Cluj, 1985, p.76; Gh. Mateuţ, Unele consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzută în art. 178, alin 3 Cod Penal, R.R.D., nr.6/1986, p.41,45;M. Petrovici, Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzute în art. 178 alin.3 Cod Penal, D., nr.4-5 /1991, p.55 şi urm.; M. Petrovici, Geza-Laczko David, Unele consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod Penal, R.R.D/ nr.6/1986, p.51 şi urm.

infracţiunii prevăzute în art. 37 din D. 328/1966, deşi potrivit infracţiunii complexe,

conţinutul agravat este rezultatul absorbirii unei alte infracţiuni.

Rezulta că, în conţinutul infracţiunii complexe prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod

Penal ar intra, atât activitatea care formează conţinutul unei infracţiuni (art. 37 din D.

328/1966), cât şi activităţi care nu sunt incriminate (ex. conducerea vehiculului pe câmp,

situaţie în care se realizează conţinutul unei infracţiuni simple).

În acest context, apreciem că săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 alin. 3

Cod Penal, pe drumul public, este mult mai gravă decât cea comisă în alte locuri, unde

este pusă în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi valorile sociale

corelative.

Între cele două ipoteze trebuie să existe diferenţieri nete cu privire la regimul

sancţionator, întrucât, în caz contrar, limitele legale de pedeapsa pentru uciderea din

culpă ar fi aceleaşi, indiferent daca s-a comis sau nu şi infracţiunea prevăzută în art. 37

din D. 328/1966. După cum se ştie, aceasta din urmă este o infracţiune continuă, de

pericol, făptuitorul punând în primejdie şi viaţa altor persoane, ori alte valori sociale, în

timpul cât a condus pe drumurile publice sub influenţa alcoolului.

Prin uciderea din culpă, dacă s-a datorat stării de ebrietate, se realizează numai

unul din pericolele provocate de conducerea sub influenţa alcoolului, însă făptuitorul

trebuie să răspundă şi pentru producerea stării de pericol privind alte valori sociale,

anterioare producerii uciderii din culpă.

De altfel, dacă făptuitorul ar continua să conducă autovehiculul în stare de

ebrietate, după săvârşirea uciderii din culpă, s-ar reţine concursul de infracţiuni, tocmai

pentru că s-a creat (anterior) o stare de pericol pentru circulaţia publică, adică pentru alte

valori ocrotite de lege.

De asemenea, potrivit conţinutului legal al infracţiunii prevăzute în art. 178 alin 3

Cod Penal, nu este necesar ca starea de ebrietate a făptuitorului să fie cauza uciderii din

culpă, ceea ce ar contrazice teoria infracţiunii complexe, întrucât potrivit întregii literaturi

juridice între faptele reunite în conţinutul infracţiunii complexe trebuie să existe un raport

de conexiune obiectivă sau subiectivă de la cauză la efect sau de la mijloc la scop.

În situaţia infracţiunilor complexe, reglementate de legea penală, scopul activităţii

infracţionale îl constituie vătămarea relaţiilor sociale principale, iar urmarea mai gravă

este consecinţa activităţii principale, (art. 211 alin. 2 Cod Penal).

În cazul conţinutului legal prevăzut în art. 178 alin. 3 Cod Penal, obiectul juridic

principal este format însă de relaţiile sociale privind viaţa victimei, iar relaţiile sociale

referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ar constitui obiectul juridic

secundar, ceea ce ar reprezenta o situaţie inversă faţă de celelalte infracţiuni complexe.

Forma de vinovăţie specifică infracţiunilor complexe este intenţia, iar în cazul

formei agravate, cum este şi cea prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal este

praeterintenţia, ceea ce presupune că activitate principală are la bază intenţia, iar

rezultatul mai grav s-a produs din culpă, situaţie care nu corespunde cu formularea

textului analizat.

Avându-se în vedere şi celelalte argumente exprimate în literatura juridică:

beneficierea de graţiere, când actul de clemenţă se referă la infracţiunile din culpă,

inexistenţa stării de recidivă etc., care pledează reţinerea concursului de infracţiuni,

apreciem că aceasta soluţie reprezintă de fapt şi voinţa legiuitorului. Ca un paradox, în

situaţia reţinerii soluţiei infracţiunii complexe, cel care a condus în stare de ebrietate şi a

ucis o persoană poate beneficia de graţierea unei infracţiuni din culpă şi nu se poate reţine

în sarcina sa starea de recidivă, iar cel care a condus sub influenţa alcoolului fără să

suprime viaţa vreunei persoane nu beneficiază de graţiere şi poate fi recidivist.

Analizându-se şi redactarea celorlalte texte prin care se incriminează infracţiuni

complexe, cât şi trăsăturile acestei forme de unitate infracţională arătate în literatura

juridică, apreciem că dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca infracţiunea de ucidere din culpă

săvârşită de către persoane aflate în stare de ebrietate să fie complexă, ar fi creat o forma

agravată la art. 37 din Decretul 328/1966, elementul circumstanţial fiind producerea

morţii din culpă.

Ultima modalitate normativă agravată priveşte pluralitatea de victime şi anume că

prin fapta agentului sunt ucise două sau mai multe persoane.

Din modul în care este redactat textul ("dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat

moartea a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele

precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani") rezultă că legiuitorul a păstrat, în cazul

dat, unitatea de infracţiune. Ca urmare, dacă prin fapta săvârşită inculpatul a cauzat, din

culpă, moartea a două persoane, există o singură infracţiune de ucidere din culpă, în

formă agravată prevăzută de art. 178 alin. 5 C. pen., iar nu două infracţiuni de ucidere din

culpă, în concurs. Agravanta prevăzută în textul menţionat, constând în cauzarea morţii a

două sau mai multor persoane, caracterizează o infracţiune unică, o unitate infracţională

legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas infracţiuni distincte118.

Astfel în practică s-a decis că împrejurarea ce constă în aceeaşi faptă de

nerespectare, de către un conducător auto, a dispoziţiilor legale privind circulaţia pe

drumurile publice, s-a cauzat moartea a două persoane, constituie o agravantă a

infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal. Ca urmare, nu

există concurs de infracţiuni, ci o singură infracţiune de ucidere din culpă calificată.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea în concurs a două infracţiuni de

ucidere din culpă prevăzute în art. 178 alin. 2 Cod Penal.

S-a reţinut că, în dimineaţa zilei de 23 august 1994, prin nerespectarea regulilor

de circulaţie, inculpatul a lovit cu autoturismul pe care îl conducea un număr de cinci

persoane aflate pe trotuar, din care două au fost accidentate mortal, iar celelalte au suferit

diferite leziuni.

Apelul declarat de procuror a fost admis şi s-au majorat pedepsele stabilite pentru

cele două infracţiuni de ucidere din culpă.

Recursul inculpatului a fost admis şi s-a constatat că pedepsele stabilite pentru

cele două infracţiuni de ucidere din culpă sunt graţiate în parte.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

În cazul infracţiunii de ucidere din culpă legea prevede şi împrejurări agravante,

între care cea prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal, potrivit căreia dacă prin fapta

săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor

prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Cum decesul celor două victime s-a produs datorită leziunilor ce le-au fost

cauzate prin accidentul de circulaţie comis de inculpat, se impunea a se reţine că a fost

săvârşită o singură infracţiune de ucidere din culpă, în condiţiile de agravare prevăzute în

118 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 331, 1983, în R.R D. nr.5/1984, p.67; Trib. Supr., Sect, pen., dec. nr. 3174/1974 în R.R.D. nr. 8/1975, p. 72.

art. 178 alin. 2 Cod Penal, iar nu două infracţiuni de ucidere din culpă, în raport cu

numărul victimelor.119

3.5. Latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă

Uciderea din culpă, după cum o arată şi denumirea, se săvârşeşte din culpă, fie în

forma culpei cu previziune (uşurinţa), fie în forma culpei simple (neglijenţa) aşa cum sunt

definite în art. 19 C. pen.

Ca formă a vinovăţiei, culpa este definită prin dispoziţiile art. 19 alin. 2 cod penal

şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l

acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei

sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Culpa în dreptul penal reprezintă forma mai uşoară

a vinovăţiei120, deoarece în cazul ei capacitatea spirituală a subiectului este dirijată în

direcţia unei activităţi străine infracţiunii comise în realitate.121

Caracteristicile generale ale infracţiunii pe care subiectul o săvârşeşte în concret

fie străbat ca nişte umbre mai puţin clare numai periferiile câmpului preocupărilor sale

intelectuale, fie nu-i ating nici cel puţin tangenţial sfera conştiinţei.122 Datorită acestui

raport faţă de conştiinţa subiectului, caracteristicile generale ale infracţiunii uneori scapă

cu totul controlului său intelectual, când nu prevede deloc rezultatele ilicite ale faptei,

alteori însă nu sunt pe deplin înţelese, când prevede numai posibilitatea producerii

rezultatelor respective şi speră să le prevină în timp util.

Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuată a intenţiei ( deşi

faptele ilicite comise din culpă se pedepsesc mai uşor decât cele comise cu intenţie), ci

constituie o formă specifică de proces psihic, de corelaţie între elementele volitive şi

intelective ale procesului psihic123.

În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul,

constând în moartea persoanei dar, într-o primă ipoteză, speră în mod uşuratic şi fără

119 C. S. J. S. pen. D. 896/1999, în D.P. nr.4/2000120 Tr. Pop, op. cit., pag. 366; L. Biro, “Drept penal, partea generală”, Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj, 1971, pag. 97; M. Basarab, “Drept penal, partea generală”, vol.I, Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj, 1988, pag. 129121 I. Oancea, “Tratat de drept penal, partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994, pag. 114122 I. Mircea, “Vinovăţia în dreptul penal român”, Edit. Lumina-LEX, Bucureşti, 1998, pag. 145123 G. Antoniu “Vinovăţia penală”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1995, pag. 154.

temei că rezultatul aflat în reprezentarea sa nu se va produce, în a doua ipoteză, nici nu-l

prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Astfel în practică s-a stabilit că fapta militarului aflat în serviciul de santinelă,

care pe întuneric, nesesizând că de postul său se apropie un alt militar, a dezasigurat

pistolul mitralieră cu care era înarmat, a introdus cartuş pe ţeavă şi, fără a-l soma, a tras în

acel militar, de la aproximativ 2 metri, împuşcându-l mortal în cap, constituie

infracţiunea de omor iar nu aceea de ucidere din culpă.

De vreme ce declanşarea proiectilului nu se putea produce instantaneu, ci prin

efectuarea mai multor operaţiuni prealabile de manevrare a mecanismelor de tragere,

între care şi introducerea cartuşului pe ţeavă, se exclude săvârşirea faptei din uşurinţă sau

neprevedere, ce caracterizează, sub aspect subiectiv infracţiunea de ucidere din culpă124.

Criteriul "previzibilităţii rezultatului", emis încă de autorii clasici, stă la baza

definiţiei culpei. Deşi se propun şi alte criterii el rămâne criteriul general acceptat de

comentatori. În Codul nostru penal, fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede

rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (uşurinţa),

sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).

Delimitarea intenţiei indirecte de neglijenţă este în continuare o problemă

controversată în practica judiciară125.

Uşurinţa corespunde cu acea atitudine inadmisibilă, caracteristică celui care riscă

neraţional socotind fără temei, într-o situaţie primejdioasă că rezultatul constând în

moartea unei persoane nu se va produce. Cele mai frecvente cazuri de uşurinţă sunt:

conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de

boală, ori de oboseală; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea

defectuoasă a lucrărilor pe un şantier.

Uşurinţa este foarte aproape de intenţia indirectă. Când făptuitorul nu are nici un

temei sau un temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va produce, şi se

bazează în această convingere exclusiv pe jocul întâmplării (spre exemplu, un individ

având asupra sa o armă trage mai multe focuri în mulţime), va exista intenţie indirectă de

omor; când făptuitorul crede sincer (dar uşuratic) că rezultatul pe care-l prevede nu se va

produce, deoarece el ar fi în stare să prevină rezultatul, avem culpa din uşurinţă.

124 C.S.J., Secţii unite, d.1/1996, R.D.P nr.2/1997; C.S.J. s.unite, d/146/A/A/A1996 , R.D.P. nr.2/2001 125 I. Griga, “Delimitarea…”, R.D.P., nr.4/1995, p.112.

Neglijenţa (sau neprevederea), denumită şi culpă simplă, echivalează cu lipsă de

precauţie; nu se prevede ceea ce trebuia să se prevadă, în raport cu conduita ipotetică, a

omului normal care, în condiţii similare, se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul

nu a prevazut. De exemplu: un militar în termen, aflat în serviciul de pază, lângă un

depozit de carburanţi, lasă arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de

copii care se aflau în preajmă. Unul dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă şi

un alt copil este ucis. Militarul în termen este vinovat pentru uciderea din culpă , pentru

că trebuia şi putea să prevadă rezultatul.

În cazul neglijenţei, făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a rezultatului

constând în moartea unei persoane, el ignoră în mod nepermis un asemenea rezultat,

demonstrând o anume deficienţă, nu în legătură cu elementul volitiv, ci cu elementul

intelectiv neprevăzând posibilitatea survenirii rezultatului respectiv, deşi în condiţiile date

trebuia şi putea să prevadă aceasta.

Mai sunt folosite denumirile de culpă conştientă şi culpă inconştientă. Astfel, în

Codul penal elveţian, culpa în general se califică "conştientă" când făptuitorul acţionează

conştient de rezultatul posibil al acţiunii sau inacţiunii dar cu convingerea că rezultatul nu

se va produce; când făptuitorul nu are previziunea rezultatului şi nu uzează de precauţiile

pentru a preveni consecinţele pe care trebuia ş putea să le prevadă. După unii autori,

caracterul conştient al culpei se deduce din încălcarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor legale

sau a normelor de conduită, făptuitorul sperând că rezultatul nu se produce, iar caracterul

inconştient al culpei rezultă din apariţia unor împrejurări în sfera de acţiune a subiectului,

în faţa cărora, deşi ar fi avut posibilitatea unui răspuns corespunzător, printr-un anume

efort, nu l-a ales pe acesta, ci un altui, care a avut ca rezultat uciderea persoanei. Sunt

citate în această privinţă cazurile de neîndemânare sau de incapacitate de reacţie la un

eveniment rutier care în mod normal putea fi evitat.

Diferenţele menţionate nu sunt lipsite de interes; ele demonstrează străduinţa

doctrinei penale de a stabili criterii mai sigure în delimitarea modalităţilor culpei. Tiparul

abstract al "omului mijlociu", într-o lume a maşinismului în continuă transformare,

permite ca graniţa între răspunderea penala şi lipsa de răspundere să devină labilă ş

nesigură. Dacă adăugăm ş problema încă nesoluţionată a "dualităţii culpelor" - dacă

există o singură culpă atât în dreptul penal cât şi în dreptul civil sau, din contră, culpa

penală este diferită şi cuprinde elemente proprii de identificare faţă de culpa civilă -

observăm că tabloul de incertitudini pe care-l oferă răspunderea penală pentru fapte

săvârşite din culpă este destul de bogat.

Practica judiciară este permanent confruntată cu fapte care se cer soluţionate

atent, făcând distincţia între formele intenţiei şi culpei. Astfel, fapta inculpatului de a

ucide victima prin tragerea asupra acesteia din apropiere a unui foc de pistol, după ce a

efectuat mişcări de manevrare a armei de natură a demonstra existenţa intenţiei de a

ucide, constituie infracţiune de omor prevăzută în art. 174, alin. 1 Cod Penal, iar nu

infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în

art. 174 alin. 1 Cod Penal.

S-a reţinut că în seara zilei de 13 aprilie 1996, în timp ce se afla în serviciul de

pază la un combinat în calitate de gardian public inculpatul a împuşcat mortal cu pistolul

din dotare, un salariat la acea unitate.

Apelul declarat de inculpat a fost respins.

Declarând recurs inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea

de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, pe motiv că a declanşat focul

de armă din greşeală.

Recursul nu este fondat.

Contrar celor susţinute prin motivul invocat, din probele administrate rezultă că,

în urma unei altercaţii avute cu victima inculpatul, agitat, a încărcat pistolul, l-a îndreptat

spre aceasta şi a tras asupra ei de la o distanţă de câţiva centimetri.

Or, în aceste condiţii, este evident că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide

victima, încât nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei126.

În practica noastră judiciară, vinovăţia pentru ucidere din culpă se fixează în

raport cu elementele concrete, care permit să se ajungă la concluzia dacă făptuitorul a

trebuit să prevadă rezultatul, sau dacă a riscat în mod uşuratic. Astfel, într-o speţă se arată

că stabilirea posibilităţii de prevedere a urmărilor nu se rezolvă în mod formal, numai în

raport cu pregătirea inculpatului, ci şi în funcţie de ceea ce acesta cunoştea şi putea să

facă; în altă speţă se arată că inculpatul neştiind că victima este suferindă de inimă, nu

126 C.S.J. secţ. pen. D.505/1999 în D.R.P. nr.1/2001

putea să prevadă că, fugărind-o şi aruncând cu o piatră în uşa casei unde s-a refugiat,

aceste fapte ar putea să aibă ca efect spaima şi moartea ei; în aceste condiţii instanţa a

pronunţat achitarea pentru lipsa de vinovăţie.

Elementele specifice fiecărei cauze pot sa releve aspecte de natură să infirme

judecăţile şablon şi să dezvăluie date în baza cărora se obţine o mai bună înţelegere a

condiţiilor în care s-a aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei şi în raport cu care, se

poate ajunge la o concluzie mai corectă cu privire la posibilitatea prevederii rezultatului

de către acesta. Dar culpa trebuie deosebită nu numai de intenţia indirectă, dar şi de

praeterintenţie. Atunci când rezultatul mai grav al faptei (moartea victimei) are la bază

culpa, însă fapta iniţială a fost intenţionată (lovirea, vătămarea) - făptuitorul va răspunde

pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu pentru ucidere din culpă .

În acest mod s-a reţinut în practica judiciară, că aplicând victimei, aflată în stare

de ebrietate, o lovitură de pumn sub bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea cu

capul de trotuar şi, în cele din urmă, decesul ei. În aceste condiţii, inculpatul a săvârşit cu

intenţie fapta de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deşi - în raport cu experienţa

sa de viaţă trebuia şi putea să-l prevadă; aşadar, el a acţionat cu praeterintenţie, element

subiectiv specific infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. O asemenea

faptă nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă , deoarece, din punct de vedere

subiectiv, fapta comisă se caracterizează prin intenţie în ceea ce priveşte lovirea victimei,

şi prin culpă în ce priveşte rezultatul letal produs. În aceeaşi situaţie se află inculpatul

care, în dorinţa de a face o glumă, cuprinde în braţe victima, o deplasează cu toată

împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să o treacă prin flăcări, deasupra cărora

a continuat să o ţină imobilizată, constituie acte materiale de violenţă, similare celor

incriminate prin art. 183 C. pen. Între aceste acte şi moartea victimei a existat o evidenţă

de cauzalitate, iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în ceea

ce priveşte cauzarea de vătămări, prin punerea victimei în contact cu flacăra, şi din culpa

în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece trebuia şi putea să prevadă că,

în condiţiile concrete în care a acţionat, victima era expusă flăcărilor şi eventualităţii ca

hainele sale de lucru, îmbibate cu substanţe inflamabile, să ia foc, aşa cum s-a întamplat.

Tot astfel, în cazul când acţiunea făptuitorului, cum este trântirea şi rostogolirea

unei persoane pe sol, a fost comisă cu intenţie, iar decesul acesteia s-a produs din culpă,

prin depăşirea intenţiei, fapta nu constituie infracţiune de ucidere din culpă ci aceea de

vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă

prevăzută în art. 178 alin. 1 Cod Penal.

Instanţa a reţinut că, în urma unor discuţii purtate în glumă cu colegul său de

muncă, l-a rostogolit pe acesta de două ori peste cap cauzându-i o fractură a coloanei

vertebrale, în urma căreia victima a decedat.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Conform art. 183 Cod Penal, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180–182 a avut ca

urmare moartea victime.

Se cere, deci, ca elementul material al infracţiunii să fie realizat prin loviri sau alte

acte de violenţă, săvârşite cu intenţie, iar acestea să cauzeze moartea victimei, care să se

producă prin depăşirea intenţiei făptuitorului, ca urmare a neprevederii efectului faptelor

sale deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.

În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, elementul material constă dintr-o

acţiune sau inacţiune susceptibilă a produce direct sau indirect decesul unei persoane,

fără ca făptuitorul să urmărească sau să accepte vreo consecinţă vătămătoare a faptei sale,

în timp ce infracţiunea prevăzută în art. 183 Cod Penal, implică intenţia de a lovi sau a

vătăma, fie şi printr-o lovire sau vătămare simplă.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, în urma unor gesturi ale

colegului său, l-a apucat de umeri şi l-a rostogolit de două ori peste cap, crezând că-i va

cauza doar o suferinţă fizică prin şocul căderii; la cea de-a doua rostogolire, s-a produs,

însă, o fractură a coloanei vertebrale prin hiperextensia forţată a gâtului, ceea ce a avut

drept consecinţă decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo-medulară

cervicală.

În atare situaţie, fapta inculpatului, constând dintr-o acţiune violentă intenţionată

prin care a urmărit cauzarea unei suferinţe neînsemnate, dar al cărei rezultat – moartea

victimei – a depăşit intenţia sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de

vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal127.

127 C.S.J., s. pen. d. 351/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p.152.

O formă a culpei profesionale stă şi la baza manoperelor avortive care au condus

la moartea femeii însărcinate. În această situaţie vor opera prevederile art. 178 C. pen.,

chiar dacă au fost abrogate dispoziţiile speciale din materia avortului, deoarece altfel ar

însemna că autoarea faptei care a provocat decesul victimei, să nu poată fi trasă la

răspundere penală. În acest fel se orientează şi practica juridică. Astfel, într-o speţă,

instanţa a decis că inculpatul care întrerupe cursul sarcinii victimei în condiţii

necorespunzătoare, ceea ce i-a provocat moartea, va fi tras la răspundere în baza art. 178

alin. 2 C. pen.. Într-o altă speţă s-a decis că în cazul în care în timpul judecăţii intervine

abrogarea art. 185-188 C. pen. referitoare la infracţiunea de provocare ilegală a avortului,

instanţa de judecată trebuie să pună din oficiu în discuţie schimbarea încadrării juridice a

faptei celei care a provocat ilegal un avort care s-a soldat cu decesul victimei, din

infracţiunea prevăzută de art. 185 alin. 4 C. pen. în aceea prevăzută de art. 178 alin. 2 C.

pen..

În cazul culpei profesionale, pot fi şi situaţii în care culpa făptuitorului să se

găsească în concurs cu culpa victimei; în acest caz culpele concurente nu se anihilează,

nici nu se compensează, ci sunt independente, culpa victimei servind la individualizarea

răspunderii penale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă următoarea speţă: victima,

aflată pe şosea într-un grup de persoane care aşteptau repararea unei defecţiuni la

autobuzul cu care călătoreau, s-a deplasat dincolo de axul şoselei în momentul depăşirii

grupului de autoturismul condus de inculpat, fiind accidentată mortal. În această situaţie,

imprudenţa victimei se înscrie în raportul de cauzalitate a producerii decesului, alături de

încălcarea de către inculpat a regulilor de circulaţie privind trecerea pe lângă grupuri de

persoane.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă

prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. Recursul declarat în cauză a fost admis motivându-se

că prin hotărârea atacată s-a reţinut greşit culpa exclusivă a inculpatului în producerea

accidentului mortal, deoarece a condus autoturismul la trecerea pe lângă grupul de

persoane fără a reduce viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel,

dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. a din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.328/1966.

Din probele administrate rezultă, însă cum, de altfel a reţinut şi instanţa că în

momentul în care autoturismul trecea prin dreptul grupului de oameni din spatele

autobuzului, victima a făcut câţiva paşi imprudenţi, depăşind axul şoselei pe banda de

circulaţie a autoturismului, fiind lovită şi proiectată pe capotă şi apoi la sol.

Potrivit art. 63 din Regulamentul mai sus menţionat, pietonii sunt obligaţi, între

altele, să circule numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale

drumurilor publice, fiindu-le interzise plimbările şi staţionările în grup pe partea

carosabilă a acestora.

Aşa cum s-a reţinut, victima a încălcat dispoziţiile legale menţionate astfel încât

între activitatea sa şi rezultatul produs, există legătura de cauzalitate, situaţie pe care

instanţa trebuia să o aibă în vedere şi să reţină la dozarea pedepsei şi la stabilirea

despăgubirilor civile că accidentul s-a produs din culpa comună a inculpatului şi a

victimei, în proporţii egale128.

3.6. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

Infracţiunea de ucidere din culpă ca şi omorul este o faptă comisivă (care poate

rezulta atât dintr-o activitate pozitivă, cât şi din atitudini negative) şi o infracţiune

materială ( de rezultat). Cum în principiu la infracţiunile săvârşite din culpă nu există o

hotărâre infracţională a cărei realizare să fie pregătită şi pusă în executare, este exclusă

posibilitatea formelor imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă) implicit şi la

infracţiunea de ucidere din culpă nu vor exista aceste forme.

Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei ca rezultat al

activităţii făptuitorului.

În afară de modalitatea simplă, corespunzătoare infracţiunii tip, infracţiunea poate

fi săvârşită şi în modalităţi agravate (care au fost analizate mai înainte).

În forma simplă, tipică, infracţiunea de ucidere din culpă se pedepseşte cu

închisoare de la 1 la 5 ani.

Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat. Astfel, forma

prevăzută de alin. 2 al art. 178 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar

următoarele două forme, cu închisoare de la 5 la 15 ani. În sfârşit, în cazul ultimei forme

agravate, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente, se poate adăuga un

spor de până la 3 ani.

128 Trib. Suprem, secţ. Pen dec. nr.463/1989(nepublicată)

În practica judiciară culpa comună a autorului şi victimei determină, în cele mai

multe cazuri, scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de circumstanţe

atenuante, fie prin fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul special. De asemenea, de

această imperfecţiune se ţine seama la stabilirea despăgubirilor civile.

De regulă instanţele aplică sancţiuni corecte în aceasta materie fiind preocupată să

influenţeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului, astfel încât aceasta să

răspundă corespunzător la solicitările exterioare, să-şi creeze structuri inhibitorii mai

rezistente şi să aibă o mai mare forţă de chibzuire atunci când acţionează în situaţii de

pericol potenţial pentru viaţa persoanelor. Între exigenţa socială, care pretinde o pedeapsă

aspră în raport cu gravitatea rezultatului, şi imperativul resocializării făptuitorului prin

întărirea funcţiilor conştiinţei (atenţie şi prevedere) care nu necesită o asemenea

pedeapsă, pot să apară unele dezacorduri; acestea explică încercările doctrinei de a găsi

noi şi mai eficiente soluţii de tratament penal a infracţiunilor din culpă .

Marea majoritate a autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor

neintenţionate cu pedepse intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra

comportamentului; ceea ce se impune este dozarea corespunzătoare a sancţiunilor, nu

după gravitatea rezultatului, ci în raport cu intensitatea culpei (starea de beţie, refuzul de

a opri maşina în anumite situaţii etc.) ca şi folosirea pe scară largă a altor forme de

tratament penal în locul închisorii.

3.7. Cazul fortuit - cauza care înlătură caracterul penal al faptei

Întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, social-utilă, se suprapune

o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi rezultatul firesc al

faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală129.

În acest caz agentul produce un rezultat pe care nu l-a conceput sau urmărit, ci este

consecinţa intervenţiei unei energii, obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în

desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea subiectului130. Nu interesează cauza

129 V. Manzini, II, op. cit., p. 1.130 V. D o n g o r o z , Tratat, p. 428; V. D o n g o r o z , Explicaţii teoretice..., I, p. 383-385; C. B u I a i, op.

cit., p. 255-256.

împrejurării fortuite. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere

din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.

S-a reţinut că, în seara zilei de 7 august 1995, circulând cu autoturismul pe

şoseaua ce străbate satul Şerbăuţi, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării

de ebrietate, adormise pe carosabil, provocându-i moartea.

Condamnarea a fost menţinută în apelul inculpatului.

În recursul declarat, inculpatul a invocat aplicarea art. 47 Cod Penal, referitoare la

cazul fortuit.

Recursul nu este fondat.

În speţă, victima era în stare de ebrietate şi dormea pe şosea, dar acest fapt nu

constituie o împrejurare ce nu poate fi prevăzută de cei angajaţi în trafic131.

Energia intervenită pe neaşteptate poate să provină din partea unor factori foarte

diferiţi, cum ar fi: imprudenţa victimei (de exemplu, un copil care se joacă pe balcon,

cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circula normal), ori să provină din

partea făptuitorului (de exemplu, conducătorul auto are o stare de leşin, pe neaşteptate,

provocând un accident de circulaţie) sau din partea unor fenomene ale naturii (cutremur,

alunecări de terenuri etc.), ori din partea unui animal (de exemplu, o pisică răstoarnă o

lampă cu petrol provocând incendierea casei) sau din cauza unor defecţiuni tehnice

imprevizibile (de exemplu, explozia unui cazan sau a unei anvelope, un defect de

fabricaţie a frânelor la auto-camion etc.).

Legea penală română nu face deosebire între cazul fortuit şi forţa majoră (în acest

din urmă caz împrejurarea imprevizibilă ar proveni din partea altor forţe decât acţiunea

umană conştientă).

Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare în

continuare, o amplificare a acţiunii agentului (de exemplu, o persoană în timp ce săpa o

groapă pentru nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează, în mod imprevizibil, o

alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului)sau poate sa nu aibă nici o legătură

cu acţiunea anterioară a acestuia (de exemplu, sora de spital îi da bolnavului

medicamentul indicat, fără să ştie că, din greşeala farmacistului, medicamentul valabil

fusese substituit cu unul otrăvitor).

131 C. Apel Suceava, D. pen. 251/1999 în R.D.P. nr. 4/2000, p. 158.

Intervenţia împrejurării fortuite se grefează pe existenţa unei acţiuni (inacţiuni) a

făptuitorului îndreptată spre obţinerea unui alt rezultat decât acela care s-a produs ca

urmare a fortuitului, nu este necesar ca rezultatul urmărit de agent să fi fost ilicit: este

posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfăşurarea unei acţiuni ilicite a

făptuitorului (de exemplu, agentul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă, aceasta

fiind suferindă de inimă face un infarct şi moare, în acest caz rezultatul mai grav s-a pro-

dus în mod imprevizibil pentru agent astfel că acesta nu va răspunde pentru infracţiunea

praeterintenţionată)132.

Acţiunea (inacţiunea) agentului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu

rezultatul urmărit, adică să-i aparţină subiectului. Dacă agentul a fost constrâns fizic să

acţioneze într-un anumit sens (de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat şi împiedicat

să-şi îndeplinească obligaţiile legale) nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia,

chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită. În asemenea cazuri ar trebui să se admită

existenţa unor cauze care înlătură existenţa acţiunii sau inacţiunii, cu toate consecinţele

pe care le-ar atrage aceasta.

Legea penală română tratează şi constrângerea fizică ca o cauză care înlătură

vinovăţia trecând peste diferenţierile semnalate, de aceea este posibil, potrivit legii

române, luarea unei măsuri de siguranţă contra unei persoane iresponsabile, deşi a comis

fapta din cauza constrângerii fizice sau obligarea la despăgubiri civile a unei persoane

care a acţionat sub imperiul constrângerii fizice. În aceste cazuri subiectul nu a comis o

faptă; ca atare, nu ar fi susceptibil de luarea unei măsuri de siguranţă ori de plata

despăgubirilor civile.

Pe lângă acţiunea (inacţiunea) subiectului mai este necesar ca între împrejurarea

fortuită şi rezultat să existe o legătura de cauzalitate. Nu are relevanţă dacă împrejurarea

fortuită a avut loc înainte de activitatea făptuitorului (de exemplu, substituirea

medicamentului s-a produs înainte de acţiunea infirmierei), ori după ce agentul a efectuat

acţiunea şi a început să se producă rezultatul (de exemplu, alunecarea de teren s-a produs

după săparea gropii de către agent). Nu este necesar însă ca o asemenea legătură să existe

între acţiunea subiectului şi împrejurarea fortuită: este suficient ca această împrejurare să

fi intervenit în desfăşurarea acţiunii subiectului producând rezultatul (de exemplu, nu

132 V. D o n g o r o z , Tratat, p. 430.

există nici o legătura de cauzalitate între acţiunea infirmierei şi împrejurarea care a

condus la substituirea medicamentului).

Acţiunea (inacţiunea) subiectului trebuie însă să fi făcut parte, alături de

împrejurarea fortuită, dintre factorii care au cauzat rezultatul; fortuitul înlătură

răspunderea agentului numai în legătură cu o acţiune care din punct de vedere material, a

produs un rezultat ilicit pe care acesta a fost în imposibilitate obiectivă să-l prevadă.

Acţiunea subiectului, chiar îndreptată spre obţinerea unui rezultat diferit de cel

produs, constituie, în raport cu rezultatul produs, o condiţie necesară, deoarece fără

existenţa acesteia împrejurarea fortuită nu ar fi putut produce rezultatul ilicit. Sub acest

aspect teza susţinută de unii autori, în sensul că fortuitul înlătură legătura cauzală între

acţiunea subiectului şi rezultat şi, ca urmare, ar trebui analizată în cadrul problematicii

cauzalităţii pare, teoretic, discutabilă. În măsura în care împrejurarea fortuită, pentru a

produce rezultatul, a trebuit, în mod necesar, să folosească acţiunea în curs de desfăşurare

a făptuitorului, să se grefeze pe aceasta, contribuţia cauzală a agentului nu poate fi

înlăturată. Fortuitul va înlătura numai reflectarea în psihicul agentului a acestei legături,

care a acţionat în imposibilitatea obiectivă de a prevedea consecinţele acţiunii sale şi

implicit intervenţia împrejurării fortuite.

Legea penală română a adoptat această a doua poziţie teoretică reglementând

cazul fortuit în cadrul cauzelor de excludere a vinovăţiei133.

În concepţia legii penale române fortuitul constituie o cauză care înlătură

vinovăţia, deoarece lipseşte prevederea de către subiect a consecinţelor acţiunii

(inacţiunii). Ceea ce obiectiv este imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi,

fireşte imposibil de prevăzut şi subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere a

subiectului, raportată la însuşirile unei persoane care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca

şi aceasta; ca urmare, n-ar fi posibil să se susţină că, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit

sau ar fi putut să prevadă rezultatul faptei. Fortuitul, ca imprevizibilitate obiectivă,

exclude, prin urmare, culpa agentului (acolo unde norma de incriminare prevede şi culpa

ca cerinţă subiectivă) întocmai ca şi imprevizibilitatea subiectivă şi personală. Dacă fapta

este incriminată numai când este comisă cu intenţie, intervenţia cazului fortuit, cu atât

mai mult, va exclude vinovăţia făptuitorului.

133 V. D o n g o r o z , Explicaţii teoretice..., op. cit, p. 385.

S-ar putea afirma chiar că în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârşite

cu intenţie nu are relevanţă cauza neprevederii rezultatului şi anume, dacă aceasta s-a

datorat imprevizibilităţii obiective ori lipsei de diligenţă a subiectului; în toate cazurile

agentul n-ar fi putut răspunde pentru comiterea unei fapte cu intenţie (de exemplu,

intenţia este exclusă fie că cel care a deschis o corespondenţă adresată altuia era în

imposibilitate absolută să-şi dea seama că respectiva corespondenţă nu-i era adresată sau

numai subiectiv şi personal s-a găsit în imposibilitate să prevadă împrejurarea că este

vorba de o corespondenţă care nu-i era adresată ori din greşeală a comis fapta).

Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor care se pot comite şi din culpă, interesează cauza

neprevederii rezultatului deoarece dacă acţionează una din imprevizibilităţile de mai sus

însă cauza neprevederii este lipsa de diligenţă a agentului, care ar fi trebuit sau putut să

prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracţiune comisă din culpă.

În practica judiciară s-a decis că există caz fortuit dacă accidentul de circulaţie s-a

produs ca urmare a uzurii premature a pivotului inferior de la roata de direcţie, ceea ce a

provocat blocarea mecanismului de direcţie; în acest caz nu există culpa inculpatului, ci

accidentul s-a datorat unei împrejurări imprevizibile care nu putea fi preîntâmpinată; tot

astfel, dacă accidentul s-a produs din vina exclusivă a victimei care fiind în stare de

ebrietate şi împinsă pe neaşteptate de un alt pieton, a apărut imprevizibil în faţa

autovehiculului condus de inculpat, lovirea victimei neputând fi evitată.

În doctrina penală cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii

penale "fără patrie", fiind controversată poziţia acesteia în sistematica infracţiunii: unii

autori, aşa cum am văzut, consideră fortuitul, pentru motive deja analizate, că ar aparţine

problematicii cauzalităţii, alţii propun ca fortuitul să fie studiat în cadrul problematicii

acţiunii deoarece înlătură apartenenţa faptei unui autor determinat (de exemplu, în cazul

şoferului care, pe neaşteptate, are o stare de leşin urmată de pierderea controlului

volanului şi accidentarea unui pieton). Teza dominantă propune examinarea fortuitului în

legătură cu inexistenţa culpei agentului (ca urmare a imposibilităţii absolute de

prevedere). S-a obiectat împotriva previzibilităţii ca şi criteriu de diferenţiere între culpă

şi caz fortuit, deoarece, criteriul ar fi relevant numai în privinţa culpei generice nu şi în

cazul culpei specifice (sau prin neobservarea anumitor reguli) şi care ar fi, conceptual,

incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferenţiere ar fi greu de admis deoarece şi în

cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligenţă poate fi conceput fortuitul în

sensul imposibilităţii obiective de a respecta regula de diligenţă care ar fi evitat

producerea rezultatului (de exemplu, un moment de tulburare a vederii -fosfenă - poate

face ca agentului să-i apară culoarea roşie a semaforului ca verde, tot astfel, când

spargerea parbrizului pe neaşteptate îl împiedică pe şofer să vadă drumul; sau în cazul

exploziei cauciucului de curând montat). Împotriva previzibilităţii s-au formulat critici şi

de alţi autori susţinându-se că nu se poate deosebi fortuitul de culpă în raport cu

previzibilitatea, deoarece nu se poate cere a prevedea un rezultat care nu poate fi prevenit.

Previzibilitatea, fără posibilitatea de a preveni, echivalează cu a nu prevedea. O asemenea

echivalenţă este greu de admis. În realitate, agentul poate prevedea şi împrejurări asupra

cărora nu este în măsură să acţioneze spre a preveni rezultatele negative care s-ar produce

(de exemplu, agentul prevede furtuna care se apropie şi care îl va arunca, odată cu barca

în care se află, la mal peste bunurile aflate acolo pe care le va distruge, dar nu poate evita

acest rezultat); o asemenea situaţie constituie forţă majoră (vis major). În cazul

fortuitului, ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitatea obiectivă de a

prevedea energia străină care va interveni şi va produce rezultatul, nu i se cere să fi putut

lua măsuri ca rezultatele negative să nu se producă. Dacă există atât imposibilitatea de

prevedere, cât şi imposibilitatea de a preveni rezultatul, ne vom afla în faţa unui fortuit

peste care s-a suprapus forţa majoră (constrângerea fizică).

Esenţial pentru caracterizarea cazului fortuit este caracterul obiectiv şi general al

imposibilităţii de previziune; de aceea nu are relevanţă condiţia personală a agentului,

starea sa de sănătate, studii, experienţa etc. Chiar dacă, uneori, întâmplările care provoacă

rezultatele fortuite sunt cunoscute, aceasta nu exclude fortuitul dacă nici o persoană n-ar

fi putut cunoaşte momentul intervenţiei împrejurării respective. Sub acest aspect, cazul

fortuit se deosebeşte de inexistenţa vinovăţiei, situaţie în care lipsa de prevedere este

personală şi subiectivă, fiind determinate de situaţia făptuitorului.

În raport cu prevederea rezultatului este de observat că în cazul fortuitului, ceea ce

nu este în măsură să prevadă agentul, în mod direct, este intervenţia împrejurării fortuite

(a cauzelor şi proceselor ascunse) care vor produce rezultatul; din această cauză agentul

este în imposibilitate să prevadă şi producerea rezultatului. Fiind vorba de o împrejurare

obiectiv imprevizibilă, aceasta se va răsfrânge şi asupra subiectului care va fi în impo-

sibilitate şi subiectiv să prevadă rezultatul. Dimpotrivă, în cazul lipsei de vinovăţie,

imprevizibilitatea subiectului are caracter pur subiectiv şi poartă în mod direct asupra

rezultatului faptei (pe care nu trebuia şi nici nu putea să-l prevadă).

Dacă într-o cauză anumită se va reţine că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care

a produs rezultatul, deşi acesta, obiectiv, era previzibil, nu vor fi aplicabile dispoziţiile

relative la cazul fortuit; se va examina însă dacă în raport cu însuşirile şi capacitatea

subiectului acesta nu ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde

negativ şi la o atare examinare, atunci nu va exista vinovăţia agentului. Cu atât mai puţin

va exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a intervenit în desfăşurarea acţiunii

subiectului nu numai că a fost prevăzută de acesta, dar a şi contat pe ea pentru a produce

rezultatul (de pildă, subiectul, prevăzând că este iminentă o furtună puternică, părăseşte

imediat barca, lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă şi pe care urmarea să

o ucidă); în acest caz făptuitorul răspunde pentru infracţiunea de omor intenţional; tot

astfel, dacă împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului

care s-ar fi produs şi fără aceasta (de exemplu, victima lovită mortal la cap, în drum spre

spital decedează, ambulanţa întârziind datorită exploziei unui cauciuc).

Astfel, în seara zilei de 27 decembrie 1994, în jurul orelor 21, inculpatul,

conducând un autotren încărcat şi de mare tonaj, cu o viteză de 28 km/h – timpul fiind

ploios, cerul acoperit, vizibilitatea redusă, si carosabilul alunecos – a accidentat mortal o

persoană aflată în stare de ebrietate şi culcată pe carosabil, pe care n-a observat-o la timp.

Susţinerea inculpatului, care a fost condamnat pentru infracţiunea de ucidere din

culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, că în speţă sunt incidente prevederile art. 47

Cod Penal privitoare la cazul fortuit – pentru că prezenţa victimei, adormită, pe şosea nu

putea fi prevăzută – nu este întemeiată.

Vinovăţia inculpatului constă în neatenţia sa, din care cauză nu a observat la timp

victima pentru a putea opri (bătaia farurilor era de 30 m. iar spaţiul necesar pentru oprire

21,22 m.) şi în nerespectarea regulilor de circulaţie prevăzute în art. 49 lit. k şi l din

Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conform cărora conducătorii

autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol pe

timp de noapte, ploi torenţiale, ninsori abundente, pe drumuri alunecoase cu ploaie sau

zăpadă134.

Existenţa cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna caracterul penal al

faptei prin excluderea vinovăţiei, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture,

automat, vinovăţia numai în cazul faptelor săvârşite cu intenţie; în cazul faptelor

incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură

vinovăţia decât dacă nu se constată culpa agentului (şi anume că acesta nu a prevăzut,

deşi trebuia şi putea să prevadă rezultatul).

Culpa agentului se evaluează în mod concret ţinând seama de posibilităţile şi

calităţile agentului examinate în raport cu modul de a acţiona al unei persoane cu aceleaşi

calităţi şi care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca şi făptuitorul. Spre deosebire de acest

mod de evaluare, fortuitul presupune o imposibilitate generală de prevedere (nu

interesează că o atare generalitate ar putea cuprinde şi unele rare excepţii).

134 C. de Apel Bucureşti, s. II pen. d.531/1996, în R.D.P. nr.3/1997, p. 142.