1

CUPRINS:

1. Aspecte generale ......................................................................................2

1.1 Concept și caracterizare .....................................................................2

1.2 Obiectul infracțiunii ...........................................................................3

1.3 Subiecții infracțiunii ............................................................................3

1.3.1 Subiectul activ .....................................................................3

1.3.2 Subiectul pasiv ....................................................................7

2. Conținutul constitutiv al infracțiunii ...........................................................7

2.1. Latura obiectivă ..................................................................................7

2.2. Latura subiectivă . ................................................................................13

3. Forme, modalități, sancțiuni .......................................................................13

3.1. Forme ..................................................................................................13

3.2. Modalități .............................................................................................15

3.3. Sancțiuni ..............................................................................................15

4. Aspecte procesuale .....................................................................................19

5. Referințe istorice .........................................................................................20

6. Jurisprudență ...............................................................................................21

7. Bibliografie .................................................................................................26

2

Infracțiunea de mărturie mincinoasă în teoria și practica judiciară

1.Aspecte generale

1.1.Concept şi caracterizare

În procesul de înfăptuire a justiţiei un rol important îl au martorul, expertul şi

interpretul. Ei contribuie, prin activitatea lor la desfăşurarea în cele mai bune condiţii a

procesului judiciar .

Declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză, sunt considerate mijloace de

probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la soluţionarea cauzei în care sunt

administrate. Expertizele, deşi sunt, stricto sensu, procedee probatorii, în mod frecvent sunt

denumite mijloace de probă .

Activitatea interpretului este, de asemenea, deosebit de importantă pentru rezolvarea

cauzei judiciare. Unul din principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacră

părţilor posibilitatea de a participa la soluţionarea cauzei chiar şi atunci când nu cunosc limba

română . Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii, în faţa organelor juridice, a limbii

materne a populaţiei de altă naţionalitate decât cea română, în anumite unităţi administrativ

teritoriale, fie prin folosirea interpreţilor .

Martorul, expertul şi interpretul au ca premisă a activităţii lor judiciare buna –credinţă.

Ei sunt datori să-şi îndeplinească obligaţiile care le revin cu sinceritate, să contribuie efectiv,

pe măsura posibilităţilor de care dispun, la rezolvarea problemelor specifice poziţiei lor în

proces.

Mărturia mincinoasă ( falsitas in judicio ) este incriminată în art.260 din Codul penal,

care spune :

„ Mărturia mincinoasă se defineşte prin fapta martorului care într-o cauză penală,

civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase,

ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat şi se

pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani .

Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai

înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi

pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase,

martorul îşi retrage mărturia .

3

Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea

inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă

soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase , instanţa va reduce pedeapsa potrivit art.76 C. penal.

Dispoziţiile alineatelor 1-3 se aplică în mod corespunzător şi expertului sau

interpretului .

1.2.Obiectul infracţiunii

Norma juridică protejează relaţiile sociale privitoare la activitatea de stabilire a

adevărului într-o cauză de natură juridică în care se ascultă martori, experţi sau interpreţi.

Buna înfăptuire a justiţiei este un obiect greu de realizat fără o comportare onestă a celor

enumeraţi mai sus. Persoanele ce participă în calitate de martori, experţi sau interpreţi au o

contribuţie extrem de importantă la aflarea adevărului şi pronunţarea unor soluţii temeinice şi

legale, motiv pentru care falsificarea realităţii de către cei sus-numiţi prezintă un pericol real

pentru buna înfăptuire a justiţiei.

Mărturia mincinoasă presupune şi un obiect juridic secundar ( adiacent ) deoarece,

prin săvârşirea ei se pun în pericol sau se vatămă şi alte valori sociale ce privesc persoana şi

atributele ei esenţiale ( libertate, demnitate, onoare, patrimoniu ). Desigur că, în principal,

relaţiile sociale apărate sunt cele referitoare la înfăptuirea justiţiei dar fapta va fi considerată

ca având obiect chiar dacă obiectul juridic adiacent nu există.

1.3. Subiecții infracţiunii

1.3.1.Subiectul activ

Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ calificat. Aceasta înseamnă că

ea nu poate fi săvârşită decât de o anumită categorie de persoane care este indicată în art.260

C. penal. În alineatele 1 şi 4 ale acestui articol sunt prevăzuţi subiecţii activi ai infracţiuni:

martori, experţi sau interpreţi care sunt prezenţi în această calitate într-o cauză penală, civilă,

disciplinară sau în orice altă cauză, în care,în conformitate cu legea, sunt solicitaţi.

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură

să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă

cauză și este ascultată în legătură cu aceasta1.

1 V. Păvăleanu, Drept penal special, ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 277.

4

Infracţiunea se săvârşeşte de cele mai multe ori de către martori, situaţie datorată în

principal faptului că depoziţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă.

Desigur, nu trebuie exagerată importanţa probei cu martori în procesul judiciar. Art.64 C.

proc. pen. enumeră depoziţiile martorilor ( respectiv expertizele ) printre celelalte mijloace de

probă, nestabilind vreo prioritate pentru vreuna dintre ele. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că

adevărul în cauză poate fi aflat şi fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor

mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere suverane depoziţiile

martorilor în dauna altor mijloace de probă care exprimă o altă împrejurare ce se dovedeşte a

fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca – referitor la fondul

cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplineşte condiţia

conformării cu adevărul.

Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor numai dacă nu s-a constituit parte civilă

sau dacă nu participă în proces ca parte vătămată ( art.82 C. proc. pen. ).

Dacă totuşi instanţa a ascultat partea vătămată ca martor ( spre exemplu, partea

vătămată, deşi şi-a păstrat această calitate, a renunţat la pretenţiile civile, iar instanţa i-a luat

declaraţie ca martor cu întreagă procedură corespunzătoare ), se pune problema dacă sunt

incidente dispoziţiile art.260 C. pen. în situaţia când cel audiat a făcut o depoziţie mincinoasă.

În acest caz, declaraţia dată îşi păstrează valabilitatea, însă nu ca depoziţia unui martor, ci ca

declaraţie a părţii vătămate, pentru că, deşi declaraţia a fost luată în forma depoziţiei de

martor, nu este înlăturat caracterul de declaraţie a părţii vătămate. Partea civilă nu poate fi

ascultată în proces ca martor, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză ( nemo

testis idoneus in re sua).

În cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este

trimisă în judecată pentru o infracţiune în legătură cu aceea care face obiectul judecăţii, ea

pierde calitatea de martor, devenind inculpat, şi nu mai poate fi trasă la răspundere penală

pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce, devine parte în

proces, pierde în cursul acestuia calitatea cerută de art.260 C. pen. pentru existenţa infracţiunii

de mărturie mincinoasă, persoanei respective nu i se poate imputa, sub aspectul realizării

elementelor constitutive ale acestei infracţiuni lipsa de obiectivitate în realizarea adevărului.

În speţă, prin extinderea procesului penal, conform art.337 C. proc. pen., martorului,

devenit inculpat, i s-a imputat infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea

liniştii publice, care era în legătură cu infracţiunea de omor – ce forma obiectul judecăţii –

comisă de un alt inculpat; astfel fiind, el nu mai putea fi trimis în judecată şi pentru

5

infracţiunea de mărturie mincinoasă, săvârşită prin nedeclararea adevărului în acel proces în

care iniţial avusese calitatea de martor.

Legea prevede că poate fi ascultată ca martor şi persoana care este obligată a păstra

secretul profesional, dar numai dacă şi-a dat consimţământul persoana sau organizaţia faţă de

care există obligaţia de a păstra secretul ( art.79 1 C. proc. pen. ). Potrivit art.79 al. 2 C. proc.

pen., calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător cu privire la faptele şi

împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al

vreuneia dintre părţi.

Soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca

martori ( art. 80 alin. 1 C. proc. pen.), aceasta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca

martori atunci când ele sunt de acord să apară în proces în această postură. Această categorie

de persoane poate fi ascultată în proces având statutul unor simpli informatori. În această

calitate nu se poate săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. Situația este însă alta atunci

când aceste persoane consimt să fie martori și fac depoziții în acest sens. În acest caz pot fi

subiecți ai infracțiunii de mărturie mincinoasă. Depoziția acestui gen de martori – poate la fel

ca depoziția oricărui alt martor – să fie decisivă în rezolvarea cauzei și atunci ar fi de neînțeles

de ce nu l-am putea pedepsi de mărturie mincinoasă pe soțul sau ruda apropiată care a produs

depoziția mincinoasă. Nu trebuie uitat că aceste persoane nu sunt obligate să devină martori,

dar dacă fac totuși acest lucru, atunci au toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege, fără

nicio excepție. Desigur că, pentru un asemenea autor al infracțiunii de mărturie mincinoasă,

instanța va putea acorda, în unele situații, circumstanțe atenuante.

Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani, el nu va răspunde

pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal. Între 14 şi 16 ani, minorul va putea

fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu

discernământ.

Nu are relevanţă în cazul mărturiei mincinoase dacă martorul, prezent în instanţă, a

fost sau nu citat. În acest caz ( necitare sau neprimirea citaţiei ), depoziţia martorului care a

fost ascultat este valabilă ( art. 311 alin ultim C. prod. Pen. ) şi ca atare acesta poate săvârşi

infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie

mincinoasă. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoştinţe

deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate,

într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară, etc. pentru a contribui cu ajutorul

cunoştinţelor sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea

6

aflării adevărului. Activitatea expertului are o pondere deosebit de importantă în soluţionarea

cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoaşteri

aprofundate şi după criterii ştiinţifice a împrejurărilor la care se referă. Experţii au menirea de

a contribui ca specialişti la lămurirea unor situaţii de fapt. Instanţei îi revine rolul de a discuta

constatările şi concluziile experţilor. Dacă în raportul de expertiză se fac afirmaţii cu caracter

mincinos referitoare la împrejurări esenţiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el

devine subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 C. pen. se referă numai la

expertul numit sau chemat de către organul care instrumentează în cauză.

În situaţia în care expertiza a fost executată de către un institut de specialitate nu va

răspunde pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui

institut, a întocmit raportul de expertiză. O astfel de persoană va răspunde pentru abuz în

serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale.

Întrucât legea distinge între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea

medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi

asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiect activ al infracţiunii de mărturie

mincinoasă.

Interpretul este persoana chemată în proces pentru a ajuta unui participant la proces

care nu cunoaşte limba română să se facă înţeles, precum şi pentru a traduce unele înscrisuri

necesare soluţionării cauzei.

Aşadar, un subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi numai martorul,

expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni ce se

săvârşeşte in persona propria. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, mai puţin

coautorul în cazul martorilor şi interpreţilor care participă la proces în nume propriu, actele lor

având caracter strict individual, personal. Va exista coautoratul în cazul experţilor, atunci

când, de exemplu, întocmind aceeaşi expertiză, doi experţi s-au înţeles să ateste date

neveridice referitor la întrebări esenţiale puse de organul judiciar, în aceeaşi cauză .

Instigarea la această infracţiune este posibilă; de exemplu , determinarea unei persoane

să se prezinte din proprie iniţiativă la poliţie şi să dea o declaraţie neadevărată – în sensul că

s-a aflat la locul unui accident de circulaţie, care s-a produs în condiţii ce exclud culpa

conducătorului auto– constituie instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Împrejurarea

că, în momentul când inculpatul a săvârşit fapta, persoana determinată să declare mincinos nu

avea calitatea de martor, nefiind citată în această calitate de organul de urmărire penală, nu

exclude existenţa instigării la infracţiunea sus – menţionată.

7

Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârşită prin constrângere ori corupere,

atunci fapta va intra sub incidenţa art. 261 C. pen. şi nu sub aceea a dispoziţiilor art.29 C.

pen., cu condiţia ca cel instigat să fi acceptat, fie şi numai temporar, ideea săvârşirii unei

mărturii mincinoase.

Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere şi ea nu a avut niciun

moment aptitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-şi însuşească scopul

urmărit de instigator, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acţiune al legii

penale şi nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispoziţiile art.29 C. pen.

Există instigare neurmată de executare atunci când actele instigatorului au creat unei

persoane convingerea de a depune o mărturie mincinoasă, ele nesăvârşindu-se prin

constrângere sau corupere, dar fapta la care s-a instigat nu a mai fost comisă. De exemplu,

martorii asistenţi care au semnat procesul-verbal încheiat la faţa locului de organele de

cercetare – chiar dacă, cu această ocazie, fiind instigaţi de către învinuit, au trecut sub tăcere

unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoşteau personal – nu se

pot face vinovaţi de infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece ei nu au depus mărturie. În

consecinţă, nici cel carte i-a determinat să omită a relata organelor de cercetare ceea ce ştiau

nu poate fi tras la răspundere pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Dacă

ulterior martorii asistenţi, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul în sarcina celui care i-

a îndemnat să nu arate ceea ce ştiau nu se va putea reţine, nici în acest caz, instigarea la

infracţiunea de mărturie mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art.

29 C. pen.

1.3.2.Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal este statul, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate

a fost periclitată. Pe de altă parte, există uneori un subiect pasiv secundar sau adiacent, în

persoana celui împotriva căruia se îndreaptă mărturia mincinoasă. Acest subiect pasiv

adiacent nu este calificat, putând fi o persoană juridică sau una fizică.

2.Conţinutul constitutiv al infracţiunii .

2.1.Latura obiectivă

Elementul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în acţiunea

făptuitorului de a face afirmaţii mincinoase sau în omisiunea sa de a spune tot ce ştie, ambele

8

privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Deci, o atitudine comisivă în

primul caz şi una omisivă în cel de-al doilea. În ambele situaţii însă, este vorba de o atitudine

de camuflare, de ascundere a adevărului.

A face afirmaţii mincinoase înseamnă a relata în mod eronat, necorespunzător realităţi,

despre împrejurări esenţiale în legătură cu cauza .

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se

opune clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care,

desigur, acesta o cunoaşte. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa

şi induce în eroare organul juridic, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea

nu va atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

Trebuie să se facă distincţie între trecerea sub tăcere a unor împrejurări care constituie una din

modalităţile normative de consumare a infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi refuzul de a

depune mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. O primă situaţie se referă la

refuzul de a depune mărturie care presupune refuzul martorului de a jura şi de a depune

mărturia. În acest caz , el nu va (putea) săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. Singura

sancţiune care i se poate aplică pentru că înţelege să lipsească instanţa de un mijloc de probă

care poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu are caracter penal. Astfel, în procesul

civil acest martor este sancţionat cu amendă şi eventuale despăgubiri către partea vătămată.

În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului juridic, el poate fi adus cu

mandat şi obligat la plata unei amenzi ( art.188 C. proc. civ. ). În procesul penal , de

asemenea, martorul poate fi adus silit ( art.183 ali.1 şi art.327 alin.5 C. proc. pen. ) şi poate fi

amendat dacă lipseşte nejustificat ( art.198. alin.1 lit.c C.proc pen ).

O a doua situaţie priveşte cazul în care, deşi s-a depus jurământul, înţelegând deci să

facă depoziţia, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură

cu care este întrebat. A. Filipaş, consideră că nici în acest caz nu există infracţiunea de

mărturie mincinoasă dacă refuzul a fost explicit, deşi prin acesta martorul nu s-a conformat

obligaţiei legale de a declara ceea ce ştie. Desigur că nu intră în discuţie aici acele obligaţii

legale referitoare la informarea autorităţilor în anumite situaţii ( de exemplu, cazurile

prevăzute de art.262 C. pen.) .

Această soluţie se impune deoarece legiuitorul a înţeles să sancţioneze ca mărturie

mincinoasă numai acele afirmaţii sau treceri sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea

justiţiei, în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Ori, o asemenea

capacitate nu o poate avea un refuz exprimat cu claritate care pune astfel de la început în

9

cunoştinţă de cauză organul judiciar cu privire la necesitatea de a administra alte probe pentru

a afla ceea ce martorul refuză să declare .

Desigur, s-ar putea replica faptul că din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ

să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, în conformitate cu art.85 alin.2 C. proc . pen., el va

săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile

acestei infracţiuni sunt cuprinse nu în acest text ,ci în art.260 C. pen., iar nerespectarea

jurământului de către martor nu înseamnă prin ea însăşi infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Spre exemplu, nu orice neadevăr înseamnă mărturie mincinoasă, ci numai neadevărul – aşa

cum prevede art.260 – referitor la împrejurări esenţiale.

Trebuie subliniat faptul că subiectul activ manifestă cele două atitudini (comisivă sau

omisivă ) neapărat în legătură cu împrejurările esenţiale şi despre care este întrebat. Prin

expresia „împrejurări esenţiale” înţelegem orice fapte, date situaţii sau circumstanţe care,

având legătură cu fondul cauzei, au importanţă în ceea ce priveşte soluţia ce se dă în procesul

respectiv. Aceste împrejurări influenţează direct rezolvarea cauzei. Ca atare, nu va întruni

elementele esenţiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor

care însă nu priveşte împrejurări esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un

răspuns la o întrebare adresată de către organul judiciar. Raţiunea acestei prevederi constă în

aceea că nu periclitează activitatea de justiţie afirmaţiile neadevărate referitoare la fapte care

sunt periferice , de care nu depinde aflarea adevărului .

„ Nu constituie infracţiune de mărturie mincinoasă alterarea adevărului referitor la

împrejurări neesenţiale pentru judecată”. În speţă, martorul nu a identificat corect poziţia

camerei în care s-a purtat discuţia pe care el o relata. Esenţial pentru cauză nu era poziţia

camerei, ci conţinutul discuţiei despre care martorul oferea informaţii.

Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se

determină prin raportarea acestora la o soluţie efectiv pronunţată, ci prin raportarea la obiectul

probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să

influenţeze răspunderea făptuitorului.

Instanţa de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul de administrare a probelor.

Ea trebuie să insiste în a cere lămuriri şi precizări atunci când în depoziţiile martorilor,

experţilor sau interpreţilor apar contradicţii care sunt de natură a altera adevărul. Spre

exemplu, instanţa trebuie să insiste pentru ca prezentarea materialului de expertiză să fie

completă, motivaţia să aibă un caracter cât mai complex, pentru a evita săvârşirea unor erori

judiciare care s-ar datora, parţial , și lipsei rolului său activ .

10

Contradicţiile existente în depoziţia unui martor nu constituie prin ele însele proba

infracţiunii de mărturie mincinoasă. Ele constituie însă indicii pentru existenţa unei asemenea

fapte. De aceea, organul judiciar va insista pentru clarificarea acestor împrejurări, situaţie în

care se va vedea dacă martorul intenţionează să menţină anumite declaraţii care, eventual,

ulterior se vor dovedi a fi neadevărate .

Subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre

împrejurările pe care le-a descris în chip mincinos sau pe care le-a trecut sub tăcere. Chiar

dacă martorul, spre exemplu, are cunoştinţe despre anumite împrejurări esenţiale pentru

rezolvarea cauzei, despre care nu a fost întrebat şi pe care le trece sub tăcere, el nu va

răspunde penal pentru aceasta, deoarece nu se realizează una din cerinţele de bază, expres

prevăzute de lege, şi anume aceea ca martorul să fi fost întrebat despre acele împrejurări.

Raţiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretul nu pot fi prezumaţi

a şti că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmaţii

mincinoase erau esenţiale pentru rezolvarea cauzei. O asemenea prezumţie poate fi stabilită

numai în sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

În faza de judecată martorului i se pun întrebări prin mijlocirea preşedintelui

completului de judecată. Acesta însă poate încuviinţa ca întrebările să fie adresate direct ( de

către procuror sau părţi ). Observăm deci, că organul judiciar controlează permanent modul în

care este ascultat martorul.

Nu constituie infracţiune afirmaţiile mincinoase pe care martorul le face pentru a

justifica depoziţia sa. Aceste afirmaţii, care pot fi determinate de reproşurile uneia dintre părţi,

nu fac parte din depoziţie şi nu se confundă cu răspunsurile adresate organului judiciar la

întrebările pe care acesta din urmă le-a formulat.

Art.86 C. proc. pen. arată modul şi limitele ascultării martorului. Din economia

textului rezultă că martorului „ i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea

cărora a fost propus ca martor” şi ca atare i se cere „ să declare tot ce ştie cu privire la

acestea”. Martorului i se pot pune întrebări suplimentare în legătură cu aspecte care

interesează cauza.

Textul art.86 C. proc. pen. îşi găseşte un corespondent necesar în conţinutul art.260 C.

pen., care şi el consacră obligativitatea organului judiciar de a-l întreba pe martor în legătură

cu împrejurări importante pentru cauză. Dispoziţiile art.323, 325 şi 327 C. proc. pen. întregesc

şi dau eficienţă acestui mod de ascultare a martorului.

Aceleaşi consideraţii privesc şi procesul civil, dar, deoarece Codul de procedură civilă

nu indică procedeul de ascultare a martorilor, se pot folosi în acest scop dispoziţiile

corespunzătoare din legea de procedură penală.

11

În sfârşit, depoziţia făptuitorului constă nu în aprecieri personale referitoare la fapte şi

la împrejurările în care s-au săvârşit, ci numai în acestea din urmă.

Martorul care prezintă corect împrejurările asupra cărora a fost întrebat, dar care, cu

rea-credinţă, le dă o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie

mincinoasă. Aceasta deoarece aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar,

care trebuie să supună unui control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză,

conducându-se numai prin propria convingere .

Atunci când persoana căreia i se pun întrebări este un expert, desigur că acesta poate şi

trebuie să facă unele aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturie

mincinoasă. Aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. În aceeaşi măsură acest

raţionament este valabil şi pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin raportarea

controlată a datelor şi informaţiilor oferite de martor cu acelea ale altor probe administrate în

cauză. În nici un caz nu se poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de

probă pe motiv că, de exemplu, martorul este rudă cu una dintre părţi.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă se poate săvârşi astfel încât prin ea să se

urmărească favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situaţie ne vom găsi în

faţa infracţiunii de favorizare a infractorului ( art. 264 C. pen. ). Aceasta , deoarece legiuitorul

a înţeles să facă din mărturia mincinoasă ( indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe

cineva, fie el chiar şi un infractor ) o faptă penală distinctă cu trăsături proprii. Favorizarea

infractorului rămâne faţă de mărturia mincinoasă un text cadru, mai general, în care este

incriminată orice favorizare a unui infractor.

O problemă se ridică referitor la situaţia martorului care, dacă ar răspunde corect la

întrebări, s-ar autoacuza sau ar expune pe soţul său sau o rudă apropiată la o sancţiune penală.

Obligaţia de a informa organele juridice cu privire la împrejurări sau fapte de care depinde

aflarea adevărului într-o anume cauză nu există, ca regulă generală, în dreptul nostru. Sunt

situaţii însă când, referitor la fapte limitativ prevăzute de lege există obligaţia de a

încunoştinţa organele de stat abilitate prin sesizări ( art. 170 şi 262 C. pen . ) sau de a anunţa

despre săvârşirea unor infracţiuni, în anumite condiţii, pe procuror sau organul de urmărire

penală ( art.263 C. pen . ) sau de a încunoştinţa organele judiciare despre anumite împrejurări

( art.265 C. pen. ). În Codul penal de la 1936, în art.281 alin.1 pct. 1 era inserată dispoziţia

conform căreia nu se pedepseşte acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus

tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă ori pe o altă

persoană de care este legat printr-o puternică afecţiune, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei

12

persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau demnitatea. Codul penal de la

1968 şi actualul cod nu conţin asemenea dispoziţii şi nici Codul de procedură penală atunci

când se referă la persoane care nu sunt obligate să figureze ca martor în procesul penal. S-a

considerat în doctrină că aceasta s-ar fi datorat faptului că „ aflarea adevărului trebuie să

primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemată ca să depună ca martor”.

Cu alte cuvinte legea noastră penală ar obliga, nici mai mult, nici mai puţin, pe infractor să se

autodenunţe. Această concepţie este nerealistă. Legea noastră penală nu conţine un astfel de

ordin şi el nu poate fi dedus prin prezentarea comparativă a două legi. Obligaţia generală de

denunţare a unor infracţiuni nu există, deci nu poate exista obligaţia de autodenunţare.

Când într-o cauză, cu realizarea condiţiei publicităţii, se fac afirmaţii mincinoase în

condiţiile prevăzute de art.206 C. pen., fapta va primi calificare de calomnie dacă afirmaţiile

au fost făcute în legătură cu împrejurări neesenţiale pentru rezolvarea obiectului cauzei

respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul era

martor.

În literatura de specialitate s-a emis opinia conform căreia atunci când martorul face

afirmaţii neadevărate în legătură cu împrejurările esenţiale despre care a fost întrebat,

realizându-se, în acelaşi timp, şi condiţiile prevăzute de art. 206 C. pen., există un concurs

ideal de infracţiuni între mărturie mincinoasă şi calomnie.

Urmarea imediată. Mărturia mincinoasă are ca urmare imediată crearea unei stări de

pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Această stare de pericol este aptă să conducă la

soluţionarea injustă a cauzei, dar fapta nu este nevoie să şi producă acest rezultat. Dacă acest

pericol se materializă ( influenţarea soluţiei dată în cauză ), atunci acest lucru va fi avut în

vedere la individualizarea pedepsei.

Caracterul periculos al infracţiunii este recunoscut şi de practica unor instanţe

judecătoreşti din alte ţări, cum ar fi Franţa, care inserează între elementele specifice ale faptei

posibilitatea producerii unui prejudiciu. Această practică a reprimat mărturia mincinoasă chiar

dacă nu a avut o influenţă efectivă asupra soluţiei procesulu , dar fără îndoială că o asemenea

intenţie din partea făptuitorului a existat.

Este irelevant pentru consumarea faptei dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.

Legătura de cauzalitate constă în determinarea directă a stării de pericol pentru

înfăptuirea justiţiei prin afirmaţii mincinoase sau prin abţinerea de a vorbi, referitoare la

împrejurările esenţiale asupra cărora făptuitorul a fost întrebat.

13

2.2.Latura subiectivă

Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie atât directă cât şi

indirectă. Fapta se comite de obicei cu intenţie indirectă . Făptuitorul prevede starea de pericol

pe care o poate crea prin fapta sa, dar nu urmăreşte acest lucru, ci acceptă producerea lui în

scopul de a favoriza sau de a defavoriza – după caz – o anume persoană.

Stabilirea vinovăţiei subiectului activ al acestei infracţiuni este o activitate destul de

dificilă. Acesta deoarece trebuie să se distingă bine, argumentat ştiinţific, între fapta săvârşită

din culpă ( uşurinţă sau greşeală ) şi fapta comisă cu intenţie ( directă sau eventuală ),

deoarece săvârşirea faptei din culpă nu se pedepseşte. De multe ori martorul, expertul sau

interpretul, din pură eroare de fapt, relatează neadevărat sau omit să vorbească despre

împrejurările esenţiale în legătură cu care sunt întrebaţi. În acest caz nu există infracţiunea

prevăzută în art.260 C. pen. Uneori, subiectul consideră aceste împrejurări ca fiind

neimportante pentru fondul cauzei şi deci, tratându-le cu uşurinţă, le va prezenta inexact sau

se va abţine să vorbească despre ele. O asemenea faptă nu constituie infracţiunea de mărturie

mincinoasă fiindcă, deşi refuză să procure instanţei prin mărturia sa o cale care poate duce la

adevăr, martorul face acest lucru din greşeală, neacceptând sau neprevăzând din

superficialitate urmarea faptei.

Unii autori consideră că fapta se săvârşeşte cu rea-credinţă ( intenţia dolosivă ).

În psihologia judiciară se admite că martorul de bună – credinţă poate relata instanţei

cu totul altceva decât realitatea obiectivă, situaţie generată de particularităţile observării,

memorării şi redării împrejurărilor ce constituie obiectul depoziţiei.

Organelor judiciare le revine sarcina de a proba vinovăţia şi ca atare tot lor le revine

obligaţia de a dovedi de a dovedi că afirmaţiile neadevărate au fost făcute cu intenţie, directă

sau indirectă, şi că nu sunt rezultatul culpei.

Calificarea infracţiunii ca mărturie mincinoasă nu este condiţionată de dovedirea

scopului sau mobilului care l-au animat pe făptuitor şi i-au direcţionat acţiunile. Dacă aceste

două elemente ale laturii subiective sunt cunoscute atunci acest lucru urmează să fie luat în

considerare la individualizarea pedepsei în procesul făptuitorului mărturiei mincinoase.

Nu interesează dacă se poate face sau nu dovadă că mărturia mincinoasă a fost făcută

în favoarea sau în defavoarea cuiva, fiind suficient că urmarea imediată s-a produs.

3. Forme, modalităţi, sancţiuni.

3.1.Forme

14

Consumarea infracţiunii. Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au făcut

afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale respective ori s-au trecut sub tăcere

astfel de împrejurări. Aceasta deoarece în acest moment s-a creat pericolul pentru buna şi

normala desfăşurare a activităţii de justiţie. În practica Tribunalului Suprem se consideră că

infracţiunea este consumată în momentul în care audierea martorului s-a terminat şi acesta şi-a

semnat declaraţia. Nu are relevanţă, din acest punct de vedere, când anume s-a dovedit că

afirmaţiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. De asemenea, nu are

nicio importanţă asupra momentului de consumare a infracţiunii faptul că, deşi s-au făcut

afirmaţii mincinoase, ori nu s-a spus nimic despre împrejurările esenţiale care au constituit

obiectul unor întrebări puse martorului, expertului sau interpretului, totuşi soluţia dată în

cauză a fost justă .

Infracţiunea se consumă în cazul expertului nu după întocmirea raportului de expertiză

şi semnarea lui, ci în momentul în care acest raport a fost depus la organul judiciar care a

cerut efectuarea expertizei. În cazul interpretului, în situaţia unei traduceri scrise, infracţiunea

se consumă în momentul în care traducerea a fost depusă la organul judiciar.

Unii autori consideră că infracţiunea se consumă abia atunci când a expirat termenul

înăuntrul căruia retragerea mărturiei conduce la exonerarea de răspundere penală. În practica

şi doctrina judiciară, opinia dominantă este aceea că infracţiunea se consumă în momentul în

care depoziţia martorului a fost făcută. Faptul că ulterior depoziţia poate fi retractată nu este

altceva decât o cauză specială care are influenţă asupra răspunderii penale, nu şi asupra

momentului consumativ al faptei.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă se consumă în momentul în care s-a executat

acţiunea ce constituie elementul material şi s-a produs urmarea imediată. Este posibil însă, ca

după consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă să se producă o prelungire în timp a

activităţii infracţionale . În literatura juridică s-a considerat că atunci când făptuitorul face în

temeiul aceleaşi rezoluţii infracţionale mai multe declaraţii mincinoase în aceeaşi cauză, cu

privire la aceeaşi faptă în diferite stadii ale procesului, există o singură infracţiune săvârşită în

forma continuă care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea acelei

rezoluţii.

Prin urmare, în principiu, se poate vorbi de existenţa unei singure infracţiuni continue

de mărturie mincinoasă sau chiar de un concurs de infracţiuni în situaţiile menţionate . Dar

repetarea aceloraşi afirmaţii mincinoase făcute în aceeaşi cauză, cu privire la aceeaşi faptă, nu

realizează un nou act material şi cu atât mai puţin conţinutul unei alte infracţiuni de mărturie

15

mincinoasă, ea făcând parte din conţinutul unei unice infracţiuni de mărturie mincinoasă

concretizată de afirmaţiile identice.

În cazul în care acelaşi făptuitor în realizarea aceleaşi hotărâri infracţionale, a săvârşit

succesiv mai multe mărturii mincinoase în cadrul aceluiaşi proces până la încheierea audierii

sale şi deci până în momentul semnării depoziţiei nu ne vom afla în prezenţa unei infracţiuni

de mărturie mincinoasă în forma continuată. Aspectul continuat apare doar dacă intenţia unică

se prelungeşte, acoperind cel puţin două reaudieri în care se fac afirmaţii mincinoase.

Actele de pregătire şi tentativa deşi sunt posibile, nu au relevanţă penală deoarece art.

260 incriminează mărturia mincinoasă doar în forma consumată.

3.2.Modalităţi.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă are o modalitate tipică prevăzută în art. 260 alin.

1 şi o modalitate asimilată ce are în vedere inducerea în eroare a organelor judiciare de către

expert sau interpret prevăzută în art. 260 alin. 4. Pe lângă aceste două modalităţi normative,

infracţiunea presupune o mare modalitate de modalităţi faptice în raport de natura cauzei în

care se ascultă martori şi alte particularităţi a fiecărei fapte concret săvârşite.

3.3.Sancţiuni.

Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Codul penal actual

nu mai cunoaşte o dozare a pedepsei în funcţie de natura procesului în care se produce

mărturia mincinoasă. Noua reglementare se justifică prin aceea că limitele stabilite pentru

pedeapsă sunt suficient de largi pentru a permite înăuntrul lor o corectă individualizare a

pedepsei pentru diferite situaţii izvorâte din natura cauzei respective .

Cauze de nepedepsire.

Art. 260 alin. 2 prevede cauze de impunitate pentru autor dacă acesta îşi retrage

mărturia în anumite condiţii prevăzute în textul de lege .

Retractarea însă, pentru a produce acest efect, nu poate avea loc oricând. Ea trebuie să

preîntâmpine consolidarea stării de pericol creată prin infracţiune, şi mai ales, să prevină

pronunţarea unei soluţii determinată de mărturia mincinoasă. Ca atare, retractarea, pentru a fi

o cauză de impunitate, trebuie să intervină în cauzele penale mai înainte de a se fi produs

16

arestarea inculpatului ori în toate cazurile ( inclusiv în cele penale în care nu s-a produs

arestarea inculpatului ) mai înainte de a se fi dat o hotărâre sau de a se fi soluţionat procesul

ca urmare a mărturiei mincinoase.

Condiţiile în care se poate dispune arestarea inculpatului sunt prevăzute în art. 148 şi

236 C. proc. pen., dar art.260 alin. 2 C. pen. se referă nu la momentul în care inculpatul a fost

efectiv arestat. De aceea, dacă s-a dispus arestarea inculpatului, dar din diferite motive ea nu a

mai fost realizată, retragerea mărturiei mincinoase făcută după dispunerea arestării va avea

efectul unei cauze de impunitate pentru făptuitor ( cu condiţia, desigur, ca să nu se fi dat o

hotărâre sau o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase ).

Dacă retragerea mărturiei mincinoase se face în aceeaşi zi cu arestarea efectivă a

inculpatului ori cu soluţionarea cauzei ( sau fazei în care se află cauza), urmează a se face

calculul exact, pe ore, şi dacă retractarea se plasează în ziua respectivă, înaintea acestora,

atunci ea va apăra de pedeapsă pe făptuitor.

Într-un dosar soluţionat de Procuratura locală Galaţi prin încetarea urmăririi penale, s-

a pus în discuţie aplicabilitatea prevederilor art.260 alin. 2 C. pen.

* Într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Galaţi privind cinci inculpaţi trimişi în

judecată pentru infracţiunea de viol la termenul din 23 ianuarie 1990, fiind audiat în calitate

de martor, T.C. a făcut afirmaţii mincinoase, total diferite de cele relatate în cursul urmăririi

penale, cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei.

Existând date că s-a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorul a fost

invitat la procuratură unde , după ce i s-au arătat consecinţele la care se poate expune în urma

mărturiei mincinoase, a declarat în scris că revine asupra declaraţiei dată în faţa instanţei.

Instanţa a încuviinţat reaudierea lui T. C., care a revenit asupra declaraţiei dată la

procuratură, repetând afirmaţiile mincinoase făcute la termenul din 23 ianuarie 1990.

La 17 februarie 1990, Procuratura locală Galaţi a dispus începerea urmăririi penale

împotriva lui T.C. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, iar după audierea lui ca

învinuit, întrucât şi-a menţinut afirmaţiile mincinoase, în aceeaşi zi, s-a pus în mişcare

acţiunea penală şi s-a dispus arestarea sa preventivă.

La 26 februarie 1990, inculpatul T.C. declară în faţa procurorului că îşi retrage

mărturiile – date în faţa instanţei la data de 23 ianuarie şi 14 februarie 1990, întrucât acestea

nu corespund realităţii, solicitând totodată, să fie condus la instanţă pentru a relata adevărul.

Întrucât cauza în care T.C. făcuse declaraţii mincinoase se afla încă pe rolul instanţei,

la termenul din 28 februarie 1990, acesta a fost reaudiat, în calitate de martor, precizând că îşi

retrage mărturiile mincinoase, relatând în mod real faptele despre care avea cunoştinţă.

17

Ca urmare, Procuratura locală Galaţi a dispus prin ordonanţă încetarea urmăririi

penale şi totodată revocarea măsurii arestării preventive, cu motivarea că „ la datele de 26 şi

28 februarie 1990, din proprie iniţiativă, şi-a retras mărturiile mincinoase date anterior, fiind

aplicabile prevederile art.260 alin. 2 C. pen.” .

Soluţia adoptată de procuror nu este cea corectă . Dacă s-ar face abstracţie totală de

faptul că împotriva martorului mincinos T.C. începuse urmărirea penală şi fusese pusă în

mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, declaraţia acestuia în faţa

instanţei la termenul de 28 februarie 1990 în sensul că-şi retrage mărturiile mincinoase ar fi

fost fără îndoială de natură să înlăture răspunderea sa penală, fiind pe deplin aplicabile

prevederile art.260 alin. 2 C. pen .

Din examinarea textului menţionat rezultă că, pentru a produce efectul de nepedepsire,

retragerea mărturiei mincinoase trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

-Să fie făcută în cadrul aceleiaşi cauze în care a fost făcută mărturia mincinoasă ;

-Să aibă loc , în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori,

în toate cauzele, mai înainte de a se fi pronunţat hotărârea sau de a se fi dat o altă soluţie ca

urmare a mărturiei mincinoase ;

-Cel ce-şi retrage mărturia mincinoasă trebuie să fie „martor”, deci să-şi păstreze

această calitate în momentul în care a avut loc retragerea .

Se înţelege că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia excluzând

aplicabilitatea cauzei de nepedepsire prevăzute în art.260 alin. 2.

Deci retragerea mărturiei mincinoase nu mai face să fie aplicabile dispoziţiile art.260

alin. 2 şi 3 C. pen. atunci când, chiar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute, urmărirea penală

împotriva martorului, expertului sau interpretului mincinos începuse2. În acest caz, momentul

începerii urmăririi penale trebuie apreciat în complexitatea structurii sale, căci uneori, nefiind

încă realizate toate condiţiile procesuale pentru începerea urmăririi penale, retragerea poate

avea efectul prevăzut de art. 260 alin 2 şi 3 C. pen. Spre exemplu, dacă retractarea se face cu

prilejul audierii făptuitorului la organul de cercetare penală, în procesul realizării de către

acesta din urmă a unor acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale, această

retractare poate atrage incidenţa art.260 alin. 2 sau 3 C. pen. Prin „începerea urmăririi penale”

vom înţelege numai pornirea efectivă a procesului penal ( art. 228 C. proc . pen. ).

Între această cauză de nepedepsire şi aceea prevăzută de art. 22 C. pen. există o

deosebire esenţială : făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, îşi poate retrage mărturia chiar

2 În acelaşi sens , Trib. Supr. , secţ. pen. , dec. 114 / 1982 , R.R.D. nr. 5 / 1982 . p. 47 , cu notă de C. Buga ,

R.R.D. nr. 5/ 1982

18

şi după descoperirea faptei sale, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 260 alin. 2 C. pen. şi

în orice caz până la momentul pornirii acţiunii penale împotriva sa.

Retragerea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel ce a

făcut-o, adică autorul infracţiunii. Participanţii ( complicele sau instigatorul ) nu beneficiază

de efectul ei exonerator de pedeapsă.

Dispoziţiile privitoare la retractarea mărturiei mincinoase cuprinse în art.260 alin. 2 C.

pen. se extind – în baza art.260 alin . 4 C. pen. – şi asupra expertului sau interpretului.

În redactarea art.260 alin.2 C. Pen., prin „ hotărâre” se înţeleg numai hotărârile prin

care s-a soluţionat cauza în primă instanţă. Prin expresia „o altă soluţie” se înţeleg soluţiile

dispuse prin alte acte procesuale decât hotărârile ( de exemplu ordonanţa de scoatere de sub

urmărire penală ). Astfel , va intra sub incidenţa art. 260 alin.2 C. pen. retractarea ( cu ocazia

restituirii cauzei la procuror, conform art.333 C. proc. pen. ) mărturiei mincinoase făcute în

şedinţa de judecată.

Cauza de reducere a pedepsei.

În situaţia în care retragerea mărturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite

în art.260 alin. 2 C. pen. şi în condiţiile prevăzute de alin. 3 ale aceluiaşi articol, atunci ea va

avea valoarea unei circumstanţe atenuante de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama în

mod obligatoriu. Raţiunea textului constă în intenţia legiuitorului de a ocroti cât mai bine

înfăptuirea justiţiei. Interesul său este ca în aceste situaţii să se determine – prin atenuarea

pedepsei, acordându-se obligatoriu circumstanţe atenuante – făptuitorii să-şi retragă mărturia

mincinoasă. Prin această retractare s-ar crea posibilitatea corectării caracterului netemeinic şi

nelegal al măsurii arestării sau al soluţiei date în cauză.

Retragerea mărturiei mincinoase, după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat

o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, are valoarea unei circumstanţe atenuante

obligatorii numai dacă hotărârea sau soluţia respectivă nu au rămas definitive. Aceasta

înseamnă că, pentru a beneficia de dispoziţiile art.260 alin. 3 C. pen. , făptuitorul trebuie să-şi

retragă mărturia mincinoasă în cadrul aceleaşi cauze în care a făcut-o, adică până la rămânerea

definitivă a hotărârii în acea cauză. Retragerea acestei mărturii făcută în procesul propriu, al

martorului mincinos, nu mai are relevanţa pe care i-o acordă art.260 alin.3, ci este o

recunoaştere a faptei pe care instanţa, eventual, o poate lua în considerare la individualizarea

răspunderii penale.

Dispoziţiile art.260 alin.3 C. pen. se aplică deopotrivă şi expertului şi interpretului.

19

4.Aspecte procesuale.

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea penală e dată în competenţa

organelor de poliţie, iar judecarea în primă instanţă revine judecătoriei.

Subiectul pasiv adiacent se poate constitui parte vătămată în procesul pornit împotriva

martorilor mincinoşi. Este suficient pentru a fi considerată parte vătămată, ca aceasta să

efectueze acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, din care să rezulte

indubitabil voinţa sa de a lua parte la proces în calitate de parte vătămată.

Pentru judecarea mărturiei mincinoase nu este necesar să se aştepte finalizarea

procesului în care ea a fost făcută. Aceasta deoarece infracţiunea se consumă la momentul

depunerii mărturiei, neavând relevanţă faptul că mărturia mincinoasă a influenţat sau nu

soluţionarea procesului.

Mărturia mincinoasă poate constitui unul din temeiurile legale ale revizuirii hotărârii

judecătoreşti pronunţată în cauza în care aceasta s-a săvârşit ( art.394 C. proc. pen. ).

În practica instanţei supreme s-a stabilit că, în soluţionarea cererii de revizuire,

instanţele au obligaţia de a stabili caracterul mincinos al depoziţiei chiar dacă acest lucru nu a

fost posibil în cadrul unui proces penal datorită imposibilităţii stabilirii vinovăţiei martorului (

ca urmare a intervenirii, de exemplu, a unei cauze ce înlătură răspunderea penală ).

Sunt situaţii în care condamnarea martorului sau expertului pentru săvârşirea faptei

prevăzute în art.260 C. pen. nu mai este posibilă datorită intervenţiei unei legi de amnistie sau

a unei cauze care împiedică pornirea procesului penal sau pronunţarea unei hotărâri de

condamnare. Şi în aceste cauze este posibilă revizuirea pentru că, dacă s-ar acţiona altfel, ar

însemna să se admită definitivarea erorilor judiciare.

Chiar dacă se constată că depoziţia unui martor a fost mincinoasă, cererea de revizuire

se poate respinge dacă se stabileşte că acea depoziţie nu a fost determinantă şi că, chiar

înlăturând această probă, hotărârea atacată se dovedeşte a fi temeinică pe baza altor probe

administrate.

Mărturia mincinoasă constatată de organele de urmărire penală poate constitui o cauză

de invocare a revizuirii procesului în care a fost făcută, chiar dacă ea a fost sancţionată

administrativ, conform art.181 C.pen. În acest caz instanţa, civilă sau penală, admiţând

cererea de revizuire, va constata ea însăşi, folosind şi materialul oferit de urmărirea penală,

dacă fapta constituie infracţiunea de mărturia mincinoasă. O asemenea soluţie este

recomandată de faptul că ordonanţa procurorului, dată în aplicarea dispoziţiilor art.181 C.

20

pen., nu are autoritate de lucru judecat. Numai hotărârea judecătorească, date fiind

caracteristicile procesului judiciar pe care îl finalizează, se poate bucura de un astfel de efect.

5.Referinţe istorice

Pravilele româneşti din sec al XVII – lea incriminează „ mărturia strâmbă, jurământul

mincinos” cu pedepse foarte aspre, de exemplu,mutilarea. În practică însă, pedeapsa mutilării

nu se aplică. Ea era înlocuită de regulă cu „ gloaba”, care se plătea de obicei în boi3 .

Codul penal de la 1864 incrimina mărturia mincinoasă în art.287 – 291, ca un delict

împotriva particularilor. Se făcea distincţie, în lege, între mărturia mincinoasă săvârşită în

materie criminală, într-o cauză corecţională, într-o cauză „de poliţie” sau, în sfârşit, într-o

pricină civilă. În art. 291 era prevăzută şi pedepsită fapta martorului mincinos care beneficia,

în schimbul delictului, de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.

Unul dintre elementele esenţiale ale delictului era şi acela ca fapta să se fi săvârşit

contra acuzatului sau în favoarea sa. De aici şi aşezarea faptei printre infracţiunile contra

particularilor. În realitate, prin această trăsătură esenţială, legiuitorul a vrut să sublinieze

faptul că mărturia trebuie să aibă legătură cu împrejurările esenţiale ale cauzei.

Codul de la 1864 nu pedepsea mărturia mincinoasă făcută în faţa judecătorului de

instrucţie, considerându-se că astfel martorul ar persista, în faza de judecată, în atitudinea sa,

ştiind că delictul său a fost deja consumat. Se considera astfel, că se obţine o proteguire mai

bună a fazei de judecată unde, de fapt, se soluţionează cauza.

Codul penal de la 1936 incrimina mărturia mincinoasă în art.277 – 279. Fapta,

considerată delict, era asemănătoare aceleia din art.260 din Codul penal de la 1968. Era

prevăzută distinct mărturia mincinoasă într-o cauză criminală sau corecţională, de aceea într-o

cauză disciplinară, contravenţională sau civilă. Sancţiunea era mai puţin severă pentru

ultimele trei genuri de cauze. În cauza penală, sancţiunea martorului mincinos era agravată

dacă pedeapsa ce era aplicată inculpatului, ca urmare a mărturiei mincinoase, era mai mare de

cinci ani ( art. 277 alin. 2 , teza I ) sau era mai mare de zece ani ( art. 277 alin.3 taza a-II-a ).

Codul penal de la 1968 incrimina distinct mărturia mincinoasă făcută cu ocazia unei

anchete disciplinare. Dispoziţiile referitoare la martori se extindeau şi asupra expertului,

3 P. Strihan , Istoria dreptului românesc , vol I , Bucureşti , Ed . Academiei , 1980 , p. 443

21

traducătorului şi interpretului. Informatorul care comitea fapta era sancţionat cu aceeaşi

pedeapsă ca şi martorul mincinos, dar redusă la jumătate.

Art.281 C. pen. prevedea că o anumită categorie de făptuitori nu se pedepseau. Textul

se referea la cel care dacă ar fi spus adevărul s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine, pe o rudă

sau pe o persoană de care era legat printr-o temeinică afecţiune sau şi-ar fi cauzat lui sau

acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau libertatea, precum şi la

acela care, din cauza calităţii personale sau profesionale, avea dreptul să refuze a fi ascultat ca

martor sau ca expert, ori ca traducător sau interpret. De asemenea, nu se pedepsea făptuitorul

care îşi retrăgea mărturia mincinoasă mai înainte de a se fi pornit acţiunea penală contra sa şi

mai înainte de a se fi produs vreun prejudiciu pentru cineva.

6. Jurisprudență

1.Prin Rechizitoriul nr.537/P/2007 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Babadag s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei

N.S., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de disp.art.260 al.1 cu aplic.art.31 al.2 din Codul

penal, art.289 cod penal cu aplic.art.31 al.2 cod penal și art.292 cod penal, cauza fiind

înregistrată pe rolul instanței sub nr.526/179/2009 .

Totodată, Parchetul de pe lânga Judecătoria Babadag, prin rechizitoriu, a dispus

scoaterea de sub urmărire penală, în baza disp.art.10 lit.d cod pr.penală, a numitei C.M.,

pentru infracțiunile prev. și ped. de art.292 si art.260 cod penal.

S-a susținut în esență, prin actul de sesizare al instanței, că N.S.a declarat în mod

nereal în fața notarului public că este singura descendentă a defunctei N.E., determinând-o

totodată și pe numita C.M. să declare mincinos în fața notarului public despre faptul că este

singura succesoare a defunctei N.E., urmarea constituind-o eliberarea certificatului de

moștenitor nr.12 din 27 martie 2007.

Soluționând cauza, instanța retine următoarele :

La data de 07.08.2007 partea vătămată P.C. s-a adresat cu plângere penală prin

care a reclamat faptul că numitele N.S. și C.M. au declarat în fals la Biroul Notarului Public

M.E. , respectiv că N.S. este unica moștenitoare a defunctei N.E., declarații în baza cărora s-

a eliberat certificatul de moștenitor nr.12 din 27 martie 2007 , prin care se atestă că N.S. este

moștenitoarea unei cote de 1/3 din suprafața de 1 ha și 7500 mp. teren situat în extravilanul

comunei Glina,sat Catelu,jud.Ilfov, din drepturile succesorale ale mamei inculpatei N.S. și

bunica reclamantei P.C., respectiv defuncta N.E., decedată la 5.05.2003 .

Inculpata N.S. a susținut că în calitatea sa de fiică a defunctei N.E. s-a adresat

Biroului notarial E.M. din Babadag pentru dezbaterea succesiunii, susținând că este unică

22

moștenitoare a defunctei N.E. , susținând că nu a facut această declarație cu rea-credință și

cu intenția de a frauda interesele părții vătămate, ci pe baza convenției cu aceasta.

A susținut inculpata că în urma decesului mamei sale a rămas o masă succesorală

compusă din cota de 1/3 din suprafața de 1 ha și 7500 m.p. teren situat în extravilanul

comunei Glina, sat Catelu, jud.Ilfov, mama sa aflându-se în indiviziune asupra suprafeței de

teren reconstituită în temeiul L.18/1991 .

A învederat inculpata că partea vatamată nu a acceptat succesiunea defunctei N.E.

la care ar fi avut vocație succesorală prin reprezentarea autoarei sale predecedate, context în

care la solicitarea sa de a se prezenta la notariat în vederea dezbaterii succesiunii, a susținut

că partea vătamata i-a solicitat să declare că este unica moștenitoare, urmând ca după

vânzarea terenului să-i remită suma de bani aferentă cotei la care era îndreptățită.

A mai susținut inculpata că s-a ocupat în totalitate de îngrijirea părinților N.G. și

N.E., suportând toate cheltuielile necesare traiului acestora și mutându-se efectiv la

domiciliul acestora în acest scop, iar după decesul mamei sale N.E. tot ea a suportat toate

cheltuielile ocazionate cu înmormântarea și obiceiurile religioase, aceste aspecte fiind

recunoscute și de partea vătămată P.C. care a menționat faptul că între bunicii săi și matușa

sa a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu clauza de întreținere.

În cursul lunii ianuarie 2007 inculpata împreună cu celelalte rude, coindivizare

asupra terenului pentru care defuncta N.E. deținea o cotă parte, inclusiv partea vătămată

P.C., s-au înțeles verbal să vânda terenul situat în extravilanul comunei Glina, sat Catelu ,

existând un potențial cumpărător, însă pentru realizarea vânzării era necesară dezbaterea

succesiunii defunctei N.E.

Plata impozitelor restante aferente terenului a fost efectuată de inculpată , în urma

unei convenții verbale recunoscute de inculpată și partea vătămată, urmând ca după vânzarea

terenului numita N.S. să-și recupereze cheltuielile determinate de plata impozitului și de

dezbaterea succesiunii, iar restul de bani rezultați din vânzare să fie împărțiți în funcție de

cota fiecăruia între coproprietarii terenului.

Inculpata N.S.a susținut, împrejurare confirmată și de martora I.M., coindivizarea

asupra suprafeței de teren că i-a solicitat în mai multe rânduri nepoatei sale să se prezinte la

notariat pentru dezbaterea moștenirii, dar aceasta motivând că nu are nici timp, nici bani

pentru aceste activități, i-a spus inculpatei să declare la notariat că este unica moștenitoare,

să depună documentația și să se ocupe de dezbaterea succesorală, învederând de asemenea că

nu o interesează acea moștenire și să plătească singură cheltuielile aferente, aspecte însă

nerecunoscute de partea vătămată P.C.

În contextul împrejurărilor sus menționate, inculpata N.S. și martora C.M. s-au

prezentat la BNP E.M. din Babadag, acestea declarând că inculpata este unica moștenitoare a

defunctei N.E..

23

Reținându-se că martora C.M. nu avea cunoștință despre existența vreunui alt

succesibil, s-a dispus prin rechizitoriu scoaterea acesteia de sub urmărire penală, retinându-

se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev.de art.260 al.1 cod penal,

faptei apreciindu-se că-i lipsește intenția.

Numita C.M. a recunoscut că a făcut această declarație la solicitarea inculpatei

N.S., care i-a învederat că stabilirea calității sale de moștenitor se poate realiza cu martori,

motiv pentru care a declarat notarului public că inculpata este singura succesoare a defunctei

N.E.

În baza declarațiilor inculpatei N.S. și martorei C.M. s-a emis certificatul de

moștenitor nr.12 din 27.03.2007, prin care se atestă că N.S. este singura moștenitoare a unei

cote de 1/3 din suprafața de 1 ha și 7500 mp. situat în extravilanul comunei Glina, sat Catelu,

jud.Ilfov .

Este de subliniat că ulterior, pe calea unei acțiuni civile, partea vătămată s-a adresat

instanței civile solicitând constatarea nulității absolute a certificatului de motenitor. Prin

sentința civilă nr.41 din 29.01. 2008 , Judecătoria Babadag a constatat nulitatea absolută a

certificatului de moștenitor nr.12 din 27.03.2007 emis de BNP E.M. din Babadag și a

constatat că de pe urma defunctei N.E. , decedată la 05.05.2003 , au rămas ca moștenitori

N.S. în calitate de fiică și P.C. în calitate de nepoată de fiică, având fiecare câte o cotă egală

de 1/2 din succesiune, hotarâre rămasă definitivă și irevocabilă.

Din evaluarea judiciară a materialului probator administrat în cauză se reține că

fapta inculpatei de a declara în mod nereal în fața notarului public că este singurul

descendent al defunctei N.E., urmarea constituind-o eliberarea certificatului de moștenitor

nr.12/2007 , se circumscrie faptei prev.de art. 292 cod penal .

De asemenea determinarea numitei C.M. de a declara în mod nereal în fața

notarului public că este unica moștenitoare se circumscrie faptei prev.de art.260 al.1 cod

penal în forma participației improprii, prev.de art.31 al.2 cod penal, iar determinarea

notarului public prin inducerea în eroare de a elibera certificatul de moștenitor prin atestarea

unor împrejurări necorespunzătoare adevărului se circumscrie faptei prev.de art.289 cod

penal săvârșită în forma participației improprii prev.de art.31 al.2 cod penal.

Analizând ansamblul datelor, stărilor, situațiilor și împrejurările concrete în care s-

au săvârșit faptele, modul și mijloacele de săvârșire, caracterul neînsemnat al atingerii aduse

valorii sociale,ceea ce, în ultima analiză se circumscrie vătămării sau stării de pericol, lipsa

unui rezultat vătămător pentru partea vătămată, elemente unite cu persoana și conduita

inculpatei, persoană lipsită de antecedente penale, cu o conduită socială bună, vârstă

înaintată, nivelul de cultură, se apreciază că faptele săvârșite prin atingerea minimă adusă

valorilor aparate de lege și prin conținutul lor concret nu prezintă gradul de pericol social al

unei infracțiuni .

24

Ca atare, reținând lipsa de pericol social al faptelor reținute, se apreciază că se

impune constatarea incidenței dispozițiilor art. 18(1) din codul penal, urmând ca în temeiul

art.11.pct.1 lit.a rap. la art.10 lit.b(1) Cod pr.penală a dispune achitarea inculpatei .

În temeiul art.91 lit.c Cod penal se va aplica inculpatei o sancțiune cu caracter

administrativ, respectiv amendă administrativă în cuantum de 1.000 lei RON, apreciind

această sancțiune a fi de natură a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor și a

corespunde pericolului concret al faptelor.

În baza art.192 pct.1 lit.d Cod pr.penală urmează a obliga inculpata la plata a 150

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat .

2.Prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău

nr.7862/P/2008 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a

inculpaților VH, LL, ambii cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă,

faptă prev.și ped. de art.260 al.1 C.p.

În motivarea actului de sesizare se afirmă că inculpații la data de 05.05.2008 fiind

audiați în calitate de martori la notarul public, au făcut afirmații mincinoase cu privire la

lipsa altor moștenitori ai defunctului CF, în favoarea soției supraviețuitoare a acestuia EF, pe

numele căreia s-a emis astfel certificat de moștenitor deși defunctul avea două fiice dintr-o

căsătorie anterioară.

Pentru dovedirea situației de fapt au fost propuse spre administrare următoarele

mijloace de probă :

- declarațiile inculpaților,

- certificat de moștenitor,

- declarația părții vătămate.

Prin verificarea probelor administrate, instanța reține că partea vătămată CM este

fiica lui CF decedat la data de 16.08.2007. Tatăl acesteia a fost căsătorit cu EF, decedată și

aceasta la data de 25.09.2008. Anterior decesului acesta s-a prezentat la notarul public pentru

dezbaterea succesiunii constatându-se că in principal este vorba de o garsonieră. Pentru

obținerea certificatului de moștenitor la notarul public au dat declarație cei doi inculpați VH

și LL din cuprinsul cărora rezultă că aceștia l-au cunoscut pe defunct și cunosc că la data

decesului acesta nu mai avea alte rude în viață, în afară de soția supravetuitoare EF.

La reținerea situației de fapt instanța a avut în vedere următoarele mijloace de probă :

- declarațiile inculpaților, certificat de moștenitor, declarația părții vătămate.

În drept, faptele inculpaților întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în

declarații prev. de art.292 C.p.

25

În temeiul art.345 C.p.p. având în vedere că faptele există, fiecare constituie

infracțiune și că au fost săvârșite de către inculpați, urmează a dispune condamnarea

acestora.

La individualizarea judiciară a pedepselor, instanța va ține seama de criteriile

generale prev.de art.72 C.p. respectiv dispozițiile părții generale ale C.p., limitele de

pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana

inculpaților .

Instanța va atrage atenția inculpatilor asupra prev.art.63 ind.1 C.p.

26

BIBLIOGRAFIE:

1. V. Păvăleanu, „Drept penal special”, Edit. Universul Juridic, București, 2010

2. Gh. Nistoreanu , A. Boroi , I. Molnar , V. Dobrinoiu , I. Pascu , V. Lazăr – „Curs

de drept penal. Partea specială”, Editura Europa Nova , Bucureşti , 1997

3. P. Strihan „ Istoria Dreptului Românesc , Vol I, Edit . Academiei , Bucureşti, 1980

4. Codul penal. Codul de procedură penală, Edit. Hamangiu, 2010

5. Surse internet.