9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

7 ( 21) / 20143

Trajectoiregraphique dePerahimde Serge Fauchereau

Dimitire Cantemirsau despre „feldein a”moldovenilor (III)

ţ

de Eugen Simion

Traian T. Co oveii avatarurile

modernit ii

şş

ăţde Teodora Dumitru

Lovituri cuefecte gravede Dan Popescu

Un regardsur l'avenir dela scienceéconomiquede Jaime Gil Aluja

Nr. 7 ( 21) / 20143

Mihai CIMPOI

Jacques De DECKER (Belgia)

Serge FAUCHEREAU (Franţ

Valeriu IOAN-FRANC

Jaime GIL ALUJA (Spania)

Klaus HEITMANN (Germania)

Mihail METZELTIN (Austria)

Thierry de MONTBRIAL (Franţ

Maurice NADEAU (Franţ

Basarab NICOLESCU

Dumitru ŢEPENEAG

a)

Radivoje KONSTANTINOVIC (Serbia)

Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia)

a)

a)

ISSN (on-line): 2285-5041

Eugen SIMIONdirector

Simona GALAŢCHIsecretar de redacţie

Mihaela PINTICĂ

E-mail: edituraexpert gmail.com@

Revistă indexată CNCS în categoria B

Trajectoiregraphique dePerahimde Serge Fauchereau

Dimitire Cantemirsau despre „feldein a”moldovenilor (III)

ţ

de Eugen Simion

Traian T. Co oveii avatarurile

modernit ii

şş

ăţde Teodora Dumitru

Lovituri cuefecte gravede Dan Popescu

Un regardsur l'avenir dela scienceéconomiquede Jaime Gil Aluja

CUPRINS

1

7/2014

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Dimitire Cantemir sau despre „feldeinţa” moldovenilor (III)

Dimitrie Cantemir or On “The Way to Be” of Moldovans (III). . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPADan POPESCU: Lovituri cu efecte grave

Strokes with Sad Effects. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10

ARTESerge FAUCHEREAU: Trajectoire graphique de Perahim

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17CRONICI LITERARE

Paul CERNAT: Confesiunea ca eseu moral şi literatură politică (II)The Confession as a Moral Essay and Political Literature (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

COMENTARIICaius Traian DRAGOMIR: Sistem şi fatalitate

System and Fatality . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29Teodora DUMITRU: Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

Traian T. Coşovei and the Avatars of the Modernity . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32Cristina­Maria BUCŞA: Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

Dadaist Echoes in the Romanian Cultural Area . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43Mihaela­Adelina CHISĂR­VIZIRU: George Bălăiţă – nuanţele unui portret

cu însemnul provinciei George Bălăiţă – The Nuances of a Portrait with the Province Mark On It . . . . . . . 54

Lidia GHIULAI: Literatura ca formă de autobiografie interioară la Octavian Paler Literature As a Form of Inner Autobiography in the Works of Octavian Paler . . . . 60

Catrinel POPA: Poezia ca “pentimento” (note despre lirica lui Mircea Ivănescu)Poetry as “Pentimento” (Notes on Mircea Ivănescu’s Writings) . . . . . . . . . . . . . . . 65

CULTURĂ ŞI ECONOMIEJaime Gil ALUJA, doctor honoris causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Jaime Gil Aluja, doctor honoris causa of “Lucian Blaga” University of Sibiu . . . . . 70Jaime Gil ALUJA: Un regard sur l’avenir de la science économique

Privire asupra viitorului economiei ca ştiinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticJules PERAHIM

(1914­2008)

2

Acest numãr a apărut cu sprijinulPrimăriei Sector 2 ­ Bucureşti,

primar Neculai Onţanu

3

Fragmentecritice

Eugen SIMIONDIMITRIE CANTEMIR sau despre „feldeinţa”

moldovenilor (III)

Acest text reprezintă partea a treia a eseului scris de Acad. Eugen Simion despre lucrarea luiDimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae. Autorul punctează descrierile pe care Cantemir le faceunui prânz domnesc, unei vânători, unei înmormântări. Atrage atenţia asupra detaliilor care dautabloului farmec. Iată câteva exemple despre prânz: boierii beau până cad jos şi unii dintre ei nu semai pot ridica în picioare când domnitorul termină masa şi vrea să plece; după ce toată lumeapărăseşte masa, cămăraşii se reped să mănânce resturile considerând chiar că li se face o onoare. Unexemplu de la înmormântare este că aduc ceapă cailor ca să lăcrimeze şi să pară şi ei trişti ca şioamenii. Este descrisă de asemenea grija pentru rang atunci când se aplică pedepse condamnaţilor.Autorul se opreşte apoi asupra portretului moral al moldovenilor, făcut de Cantemir, inclusiv lareferirile despre femei, cu mentalităţile lor despre învăţătură şi ştiinţă, ospitalitatea faţă de străini,obiceiuri şi viaţa religioasă.Cuvinte­cheie: Moldova, obiceiuri, prânz, înmormântare, condamnaţi, femei, viaţa religioasă,

învăţătură.

The present text is the third part of the essay written by Academician Eugen Simion about DimitrieCantemirʹs Descriptio Moldaviae. The author points to the descriptions of a royal lunch, a hunt anda burial. Certain Moldavian details make the picture full of charm. Here are some examples asregards the lunch: the noblemen drink till they drop and some of them cannot rise when the rulerfinishes lunch and wants to leave the table; after everybody is leaving the place, the food­keepersjump to eat the leftovers as if it were an honor to do it. As for the funeral, they bring onions to thehorses so that they can weep, too, and look sad along with the humans. It is also depicted the care forthe rank when enforcing penalties on the condemned persons. The author follows then a moral por­trait of Moldavians, inclusive of women, with their mentalities on study and science, hospitalitytowards foreigners, customs and religious life.Keywords: Moldavia, customs, lunch, funeral, condemned, women, religious life, study.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e­mail:eugensimion@fnsa.ro.

Admirabilă este în această monografieîntocmită de un om instruit dublat de unspirit epic fin scena care prezintă un prânzdomnesc. Prânzul este, după protocolulmoldovenesc, accesibil doar boierilor mari.Cina este rezervată rudelor domnești. Iatăcum se desfășoară un dejun domnesc în

prezenţa mitropolitului care rosteșterugăciunile de rigoare și binecuvânteazăbunurile de pe masă și a boierilor de rangînalt așezaţi nu oricum, ci după importanţalor. Protocolul moldovenesc, se va observa,are solemnităţi occidentale sabotate denăravuri balcanice. Se bea mult și se mănân­

Eugen Simion

4

că enorm, până ce comesenii cad doborâţide băutură și de abundenţa culinară, iardomnitorul pune șervetul pe masă. E semncă banchetul s­a terminat. Boierii se ridică,atunci, dacă pot, în picioare pentru a­l cinstipe mai marele lor. Când domnul părăseșteîncăperea, cămărașii și ceilalţi slujitori aicurţii devastează ceea ce a mai rămas dinacest ospăţ răsăritean. Cantemir noteazătotul ca un prozator realist interesat să nuscape culoarea locului:

„Mai întâi stolnicul cel mare gustămâncările puse domnitorului în faţă și apoi,în momentul în care domnul întinde mânaspre a lua să mănânce, tunurile se descarcă,iar muzica creștină și turcească pornesc săcânte. Marele paharnic îi întinde primulpahar și gustă el mai întâi vinul vărsatdintr­însul într­un pahar mai mic, care înlimba moldovenească se numește credinţă.Atunci mitropolitul și episcopii (cărora,atunci când n­au voie după regulilemonahicești ale lui Vasile cel Mare sămănânce carne, li se servesc pești șibrânzeturi) împreună cu toţi boierii seridică în picioare și se închină cu capul ple­cat domnului, care bea: la celelalte nu se mairidică, totuși se închină respectuos domnu­lui, plecând capul, chiar dacă ar fi beţi.Boierii cei mari stau în picioare pe lângămasă, până ce se golește al treilea pahar;după aceea spătarul cel mare dă spadadomnească spătarului de­al doilea, paharni­cul al doilea toarnă în pahare și ceilalţiboieri de rangul al doilea fac slujbele celormai mari ca ei. Apoi domnul dă fiecăruia casemn de cinste un taler cu mâncare de lamasa lui, pe care aceia, după ce au sărutatmâna domnitorului, îl primesc și­l pun într­ocameră învecinată, unde li se așează o masăanume pentru ei. Aceeași cinste o aratădomnitorul chiar și altora care stau pe lângădânsul, boieri de rang mai jos, buluc­bași șicăpitani, și cu aceleași ceremonii. După cetoţi au mâncat și au băut din destul, seîntorc la rosturile lor de la masa domnească,îngrijindu­se ca păhărniceii să toarne înpahare boierilor, stolniceii să ducă și săaducă mâncările, cămărașii să schimbefarfuriile și toate să se facă după cuviinţă șidupă rânduială. Armașii cu buzduganele

lor stau în picioare la capătul mesei (căci ease întinde în lungime), în chip de strajădomnului. După câteva pahare, când cape­tele s­au înfierbântat, primul pocal maimare se golește ca semn de mulţumirepentru bunătatea și mila cerească, al doileaîn sănătatea împăratului, neadăugândtotuși nici un nume, căci pe de o parte mol­dovenilor li se pare nepotrivit și urât să beaîn sănătatea turcilor, iar pe de altă parte,foarte primejdios să facă urări de fericire labăutură regilor creștini și drept credincioși.Al treilea pocal îl închină mitropolitul, ros­tind un cuvânt­înainte în sănătatea domni­torului pe al cărui nume de îndată ce boieriiîl aud se scoală dintr­o dată cu toţii de lamasă și se așază după rang în mijloculdivanului. La sfârșitul cuvântării, face sem­nul sfintei cruci asupra domnitorului și­lbinecuvântează și în timp ce acesta apropiepocalul de buze, toate tunurile se descarcăjur împrejur, amestecându­și bubuitul cusunetul muzicii din care totuși ajunge laurechile celor prezenţi decât ecoul carerăsună din bolţile largi ale încăperilor pala­tului. După domnitor, mitropolitul goleșteun pocal de argint cam de o sută de drame,

dar nu­și părăsește locul, ci numai se ridicăîn picioare; toţi ceilalţi boieri, și cei care stauîn picioare, și cei care șed, beau doi câte doipocalele care li se întind și, după ce sărutămâna domnului, fiind susţinuţi de subţioride marele postelnic, se întorc la locurile lor.După acest pocal se deșartă alte pahare însănătatea soţiei, fiilor și fiicelor domnului, șipentru orice alt motiv pe care li­l dau fieîmprejurarea, fie beţia. Căci domnul nu sescoală de la masă niciodată înainte de a finevoie să se aducă sfeșnicele; după ceacestea sunt așezate de marele medelnicer,oaspeţii toţi se ridică în picioare și salută pedomnitorul lor. Semnul încheierii ospăţuluieste șervetul pe care domnitorul îl pune pemasă; marele postelnic, observând acestsemn, bate în pământ cu o vargă de argintpe care­o poartă în mână; la acest semn toţicâţi se pot ţine pe picioare se scoală dintr­odată, iar cei care nu se mai pot ţine în sus debeţi ce­s sunt ridicaţi de alţii. Când domnulse ridică, medelnicerul îi toarnă apă și­iîntinde un ștergar de șters pe mâini, iarmitropolitul aduce mulţumiri domnului;după aceea domnitorul, făcându­și de treiori semnul crucii, se întoarce spre boieri șicu capul gol își ia rămas bun de la ei. Cândse întoarce cu spatele, slujitorii curţii șicămărașii care sunt de faţă înșfacă de pemasă fiecare ce poate, căci socotesc ca o cin­ste să mănânce ceva de la masa domnească.Totuși, pentru ca să nu se piardă vreuntacâm de argint, li se interzice să scoată cevaafară din sală; sau dacă mai mulţi la un locau vrut să mănânce aparte trebuie să aratecelor ce au în grijă argintăria câte talere auprimit și sunt obligaţi să le înapoieze dupănumăr. Boierii ceilalţi sunt conduși la caselelor cu muzica domnitorului. A doua zi, toţise adună în sala de primire și, sărutândmâna domnitorului, mulţumesc pentru cin­stea ce li s­a făcut, cerând iertare pentru cevor fi făcut la beţie”.

*De la prandium domnesc, Cantemir ne

duce la o vânătoare domnească, apoi la oînmormântare. Nu sunt amănunte în afarăde ceea ce deja știm, poate doar acela că,pentru a spori sentimentul de jale, orga ­

nizatorii fac în așa fel încât și caii să parătriști: „căci să le stoarcă lacrimi din ochi cuzeamă de ceapă”. De reţinut este și modulîn care sunt pedepsiţi răufăcătorii. Tâlha ­rilor de pildă, li se pune ștreangul de gât, ceicare pângăresc bisericile sunt arși, asasinilor– dacă au rang boieresc – li se taie capul, iarţăranilor – pentru că sunt de neam prost – lise aplică o execuţie mai înceată și mai grea:li se înfige un ţăruș prin coaste. Boierii caredelapidează sau fac altă ticăloșie suntpedepsiţi direct de domnitor: sunt bătuţi cuvergele sau cu topazul. Există, totuși, grijaca să nu le strice onoarea, dacă fapta lor nueste atât de gravă. Astfel de nelegiuiri înrândul boierilor se întâmplă des, pentru că –notează Cantemir – „firea moldovenilor[este] nestatornică”. Cronicarul face, apoi,un recensământ al familiilor moldoveneștiși, cu acest prilej, vorbește și de oamenii dejos care, prin merite, dar mai ales prinambiţii mari, ajung să fie promovaţi în dre­gătorii înalte. Cantemir nu privește cu ochibuni aceste escaladări sociale, pentru că elecorup nobleţea boierilor de neam: „Deoa ­rece această clasă este un fel de pepinieră astatului întreg din care se împlinește numă­rul dregătorilor, cu greu se poate spune cemonștri omenești sunt ridicaţi de cele maimulte ori la cele mai înalte dregătorii. Șiaceasta este cauza pentru care printre boie­rii cei mai de sus vei întâlni destul de desoameni fuduli, îngâmfaţi și trufași, care nunumai că nu se pricep la conducerea ţării,dar nu cunosc nici datinile ei și la care nuvei găsi nimic vrednic de laudă, decât, launul sau altul dintre ei, vreo însușire maibună pe care o au din naștere, neajutată dinafară și cu totul necultivată”.

Să nu uităm însă că Dimitrie Cantemireste, el însuși, fiul unui om de arme pornitde jos și ajuns, prin forţe proprii, domnitor.Un domnitor care a învăţat cu greu abia săse iscălească. Fiul, instruit, intră înaristocraţia spiritului european din epocasa. Nasc și la Moldova, cum s­a spus,oameni… De reţinut sunt și părerile Prin ­ţului despre ceilalţi locuitori ai Moldovei.Nu sunt totdeauna favorabile. Despre ţiganicrede că însușirile lor sunt „furtul și lenea”.Nici moldovenii get­beget nu sunt fără

Dimitrie Cantemir sau despre „feldeinţa” moldovenilor (III)

5

Eugen Simion

6

cusur. Nu vor, de pildă, să facă negoţ: „Căcimoldovenii sunt din naștere atât de trufașiși de leneși, încât socotesc rușinos orice felde negustorie în afară de vânzarea roadelorpe care le capătă de pe pământurile lor.Aceasta este, cred eu, pricina cea mai deseamă că rar se află în Moldova târgoveţbogat și că ţara noastră, deși trimite străini­lor mult mai multe mărfuri decât primeștede la ei, suferă totuși tot timpul de lipsă debani. Căci negustorii străini: turci, evrei,armeni și greci, pe care obișnuit îi numimgelepi, și­au însușit, din pricina nepăsăriialor noștri, tot comerţul Moldovei, ducândobișnuit la Constantinopol și în alte orașeturme și cirezi întregi de oi și de vitecumpărate pe un preţ mic în Moldova șivânzându­le acolo de două sau de trei orimai scump”.

Cantemir reproșează ţăranului moldo ­vean nu numai inapetenţa pentru negusto­rie, dar, în genere, faptul că sunt leneși șiîndărătnici. „Sunt foarte leneși, silnici lamuncă, ară puţin, seamănă puţin, dar recol­tează mult. Nu se îngrijesc să aibă atât cât arputea dobândi cu muncile lor, ci semulţumesc să­și pună în hambar doar atâtcât le ajunge de hrană pentru un an sau,cum zic ei de obicei, până la pâinea ceanouă; de aceea, dacă vine vreun an rău orivreun atac al dușmanului împiedicăsecerișul, lesne sunt ameninţaţi să n­aibă cemânca. Dacă ţăranul are una sau două vaci,crede că are destul cu ce să se hrănească elși copiii lui. Căci sunt unele care dau zilnicpatruzeci de livre de lapte și pe puţindouăzeci și patru. Iar dacă ţăranul aredouăzeci de stupi, poate ușor plăti din veni­tul lor birul pe un an întreg. Lăsând la oparte că un singur stup, dacă vreme a facepe voia ţăranului, scoate în fiecare an alţișapte, e de ajuns ca fiecare, când se taie, sădea două sau mai multe măsuri de miere,căci o măsură de miere, se vinde cu unimperial”.

Nu­i nedrept eruditul Cantemir cu mol­dovenii săi? Ca să ne dăm seama de opinialui integrală despre acest subiect delicat tre­buie să citim capitolul al XVII­lea dinDescripţio… Aici Cantemir face, dupăcriteriile timpului, puţină psihologie socială

și, iarăși, puţină caracterologie a neamuluisău pe care, în mod vădit, îl iubește. Numaică iubirea de adevăr este mai mare și, între­zărind un conflict între cele două iubiri,experimentatul, eruditul moralist și istoriccreează o mică fabulă intelectuală a căreimorală este previzibilă: iubirea de adevărînvinge în spiritul celui însetat de adevăr.Merită a transcrie această confesiune:„având a descrie moravurile moldovenilor,subiect de altminteri necunoscut vreunuiasau doar câtorva dintre străini, iubirea deţară mă îndeamnă și­mi poruncește să laudneamul în care m­am născut și să pun înbună lumină pe locuitorii acestui pământ deunde mă trag; pe de altă parte, iubirea deadevăr se opune și mă împiedică a lăudalucruri pe care dreapta judecată măîndeamnă să le critic. Cred că este mai binepentru ţară să fie puse deschis sub ochiilocuitorilor ei mulţimea de păcate pe care leau decât să se lase înșelaţi prin lingușiriamăgitoare și prin dezvinovăţiri iscusite, șiastfel să fie încredinţaţi că tot ce fac ei facbine, în vreme ce toată lumea care are mora­vuri mai lesne critică asemenea purtări” și,dacă învinge, spiritul critic trece la fapte,analizează, va să zică, moravurile moldove­nilor. Ce descoperă nu este de natură să­lbucure pe iubitorul de neam Cantemir: înafară de ortodoxie și ospitalitate, puţinelucruri sunt de lăudat în felul de a fi almoldovenilor. Multe viţii și puţine virtuţi.Multă îngâmfare și prea multă trufie. Seceartă des și se împacă ușor cu adversarii. Nuţin prieteniile, beau mult („până ce varsă”),ca strămoșii lor romani, și mâncă dedimineaţă până seara, în neștire, nu autragere de inimă la învăţătură și, în genere,n­au „exerciţiul virtuţiilor”, cu alte vorbe:n­au deprinderea și nici nu au năzuinţa de ase autoeduca, în fine, femeile lor sunt fru­moase (mai ales cele din popor), dar suntușuratice și au năravuri rușinoase. Sunt,adevărat, glumeţi, veseli, dar firea lor estenestatornică. Ca oșteni, moldovenii suntbuni, luptă cu curaj la început, apoi pără­sesc câmpul de bătaie pentru că „n­auastâmpăr”…

În fine, de cele sfinte moldovenii n­aumare grijă. Cred în soartă și, de aceea, își

așteaptă liniștiţi sorocul. Moldovenii dinȚara de sus ar fi mai religioși decât cei de jos,dovadă numărul mare de biserici. Vocaţialor religioasă n­ar fi lipsită de superstiţie.Toţi, cei din ţara de sus și din ţara de jos, suntfoarte ospitalieri cu străinii, afară de vaslu­ieni care preferă să ceară decât să dea. Esteși opinia lui Neculce care scrie că vasluieniisunt „buni de gură și de pâră”. Așa aratătabloul lumii moldovenești după Cantemir.Încă odată: puţine virtuţi, enorm de multenăravuri proaste. La cele semnalate, seadaugă aplecarea spre trândăvie și, la ceicare trăiesc în preajma tătarilor, năravul dea jefui cu scuza că iau înapoi ceea ce li s­aluat cu sila… Nu­i deloc tolerant D.Cantemir cu neamul său moldovenesc. Estechiar excesiv de critic, judecă lucrurile înansamblu, luând neamul ca o entitatepsihologică omogenă și specifică. Analizalui este ca o fotografie de grup ștearsă devreme: abia se pot distinge figurile, trăsătu­rile individuale sunt estompate. Doar lămu­ririle din josul fotografiei îngălbenite și­aupăstrat, după trei secole, acuitatea. Câtevapropoziţii sunt memorabile: „Toate vitejiileare se întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânescși pe moldoveni, dacă nu totdeauna în maimare măsură, cu siguranţă însă nu în maimică; calităţile lor, dimpotrivă, sunt rare și,cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură,cât și de exerciţiul virtuţiilor, cu greu veigăsi un om care să strălucească prin virtuţifaţă de ceilalţi, afară doar dacă l­a ajutat ofericită înzestrare din naștere. Îngâmfarea leeste mamă și trufia soră”.

*„Sunt glumeţi și veseli, iar inima nu o au

prea departe de gură, dar așa cum uită lesnedușmăniile, tot astfel nu păstrează preamult prieteniile. De beţie nici nu se dau înlături, nici nu se prăpădesc după ea;plăcerea lor cea mare este totuși să întindămese de la a șasea oră din zi până la treinoaptea, uneori chiar până în zorii zilei, șisă se îndoape cu vin până ce varsă”.

*„Cu învinșii sunt când blânzi, când cruzi,

după cum îi îndeamnă firea lor nesta ­tornică. A ucide un turc și un tătar socotesc,

firește, o datorie creștinească și pe cel care s­ar purta mai blând cu ei îl consideră că s­a abătut de la dreapta credinţă”.

*„Nu cunosc nici un fel de măsură: când

le merge bine, se îngâmfă; când le mergerău, se descurajează. La prima vedere nimicnu le pare greu; dacă se ivește cea mai micăgreutate, se tulbură, nu știu ce să facă și însfârșit, dacă văd că încercările lor suntzadarnice, sunt cuprinși de căinţă târzieînsă, de ce­au făcut. Lucrurile stând astfel,nu se poate atribui decât deosebitei șinegrăitei providenţe divine faptul căImperiul otoman, atât de mare și deînfricoșător, după ce a răsturnat prin lupteîntreaga stăpânire a romanilor în Asia șiîntr­o bună parte a Europei, după ce a supuscu sabia Ungaria, Serbia, Bulgaria șinenumărate alte regate și după ce asubjugat cu forţa neamul cel preaînţelept algrecilor, n­a putut să silească un popor atâtde necultivat și de slab a primi supunereacu sabia și, deși acesta a îndrăznit de­atâteaori să scuture jugul primit de bună voie, ei i­au lăsat neatinse, nevătămate rânduielilepolitice și religioase”.

*„Pe de altă parte moldovenii nu numai

că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi ourăsc. Nici măcar numele știinţelor și arte­lor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învăţaţiinu pot fi cu mintea în așa măsură, încât,atunci când vor să laude știinţa cuiva, spuncă a ajuns nebun de prea multă învăţătură”.

*„Deși femeile nu sunt oprite a se arăta în

faţa bărbaţilor cu aceeași strășnicie ca laturci, totuși, dacă sunt de o stare puţin maibună, rareori umblă fără rost în afara caseilor. Boieroaicele sunt frumoase într­adevăr,dar cu mult mai prejos în frumuseţe decâtfemeile din popor; acestea le întrec înfrumuseţe, dar de cele mai multe ori suntușuratice și pline de năravuri destul derușinoase. Unele beau bine cât sunt întrepereţii casei lor, dar în public rareori veivedea o femeie beată. Căci o femeie cu câtmănâncă sau bea mai puţin, când suntoaspeţi, cu atât este socotită mai de cinste”.

7

Dimitrie Cantemir sau despre „feldeinţa” moldovenilor (III)

*„De cele sfinte puţin se îngrijesc. Cei mai

mulţi dintre ei, și poporul de jos aproape înîntregime, cred că fiecărui om i­a fost demai înainte scrisă de Dumnezeu ziua morţiiși că nimeni nu poate să moară, nici să piarăîn război, dacă sorocul nu s­a împlinit;aceasta le dă atâta curaj, încât uneori sereped ca turbaţii asupra dușmanului”.

*„Locuitorii din Moldova de sus sunt mai

puţin războinici, nu sunt doritori înfocaţi delupte, ci preferă să­și câștige în liniște pâi­nea, asudând din greu. Sunt foarte multaplecaţi spre cele sfinte, aproape până lasuperstiţie, de aceea numai în ţinutulSucevei sunt șaizeci de biserici de piatră șiîn toată Moldova de sus peste două sute demânăstiri mai mari, zidite din piatră. Munţiisunt plini de călugări și schimnici, care­șiînchină acolo lui Dumnezeu o viaţăsinguratică și depărtată de tulburărilelumii”.

*„La ei furturile sunt puţine sau nu sunt

deloc, faţă de domn s­au dovedit totdeaunacredincioși și dacă și pe ei i­au muncit uneledihonii lăuntrice, focul n­a pornit de nică­ieri de la oierii din Moldova de jos. Îșipăstrează curăţenia trupească și moravurilefrumoase chiar și înainte de căsătorie, ceeace rar vei găsi la moldovenii din Țara de Jos.Sunt mai pricepuţi decât ceilalţi laconducerea trebilor obștești, își îngrijescmai bine avutul, îndeplinesc poruncile ce lise dau cu cea mai mare râvnă, dară faţă deoaspeţi sunt cu mult mai socotiţi decâtlocuitorii din Moldova de jos”.

*Descriind obiceiurile moldovenilor –

care, după cât se poate constata, nu suntdeloc împovărate de prea multe virtuţi,Cantemir nu uită jocurile lor și, în genere,modul lor de a petrece, de a sărbători. Laacest compartiment moralistul este maiîngăduitor. Jocurile moldovenilor suntfrumoase și, sugerează el, au rostul lor, auchiar partea lor misterioasă, iniţiatică.Moldovenii preferă să danseze împreună, în

cerc, în pas lent, măsurat, la dreapta și lastânga, fac, altfel spus, horă, nu ca franceziisau polonezii care joacă câte doi. Călușariireprezintă un joc magic, zice Cantemir, și­ldescrie amănunţit, insistând, repet, pedimensiunea iniţiatică. Cine intră în ceatacălușarilor nu poate s­o părăsească nouăani, iar dacă abandonează este „chinuit de«frumoase zâne»” și „muncit de duhurirele”… Călușarii, organizaţi, dar, dupăregula societăţilor secrete, vrăjitorești, auputeri tămăduitoare, pot vindeca bolile cro­nice, sărind peste trupul bolnavului șișoptindu­i la ureche cuvinte magice. Lanunţi moldovenii au ceremonialul lor,condus de „un om bătrân și de toatăcinstea”, care cunoaște regulile…

E limpede, Cantemir este mulţumit deaceastă parte a felului moldovenesc,renunţă la stilul mustrător, nu mai cautăcusururi și înveselește puţin naraţiunea,foarte critică până acum. Așa procedează și,în continuare, când scrie, pe larg, despreceremoniile de logodnă și de nuntăîncepând cu peţitorii și încheind cu celepremare (vizita părinţilor după trei zile).Vizita ritualică poate avea rezultate diferite:bune, dacă fata a fost cum trebuie, rele –dacă fata a fost găsită în neregulă(„greșită”). În cazul din urmă, urmează oscenă pe care a înfăţișat­o, îngroșând enormlucrurile, Zaharia Stancu în Desculţ.Cantemir este mai sobru și, în fond, maisugestiv epic, când prezintă această teribilăprobă a virginităţii, ca simbol al onoarei alîntregii familii: „dacă s­a găsit că fiica lor afost fată mare, nu numai că toate sunt lalocul lor, dar părinţii sunt primiţi cu marecinste și cu masă bogată, iar după al doileafel de bucate, cămașa cu semnele după carefiica lor s­a văzut că a fost fată, pusă pe otablă, este arătată tuturor și fiecare pune deobicei acolo câte un mic dar. Aceasta totușinu se face decât la oamenii de jos; la cei maide vază numai socrii pot să vadă cămașa. Iardacă fata și­a pătat cinstea greșindu­se cualtul, a doua zi mirele își cheamă rudele și lespune că și­a găsit mireasa necurată (cuaceastă vorbă numesc ei pe cele care s­augreșit). Aceștia pregătesc o căruţă foarteproastă, cu hamurile rupte, și când vin

8

Eugen Simion

părinţii îi înhamă pe ei în locul vitelor și­isilesc, bătându­i, să­și suie fata într­însa șisă și­o ducă acasă ca pe o femeie stricată.Nimeni n­are voie, pe stradă sau pe drum,să se împotrivească la aceasta și, dacă cine­va ar îndrăzni să­i libereze pe părinţi, pelângă bătaia primită, este pedepsit și dejudecător, ca unul ce calcă legile și obice ­iurile ţării. Mirele oprește apoi toată zestreași dacă a făcut ceva cheltuieli cu căsătoria șile scoate prin hotărârea judecătorului de lapărinţii care n­au avut grijă de cinstea fetei.Batjocura aceasta o suferă bieţii oamenicând sunt ţărani, căci boierii nu numai că­șiţin fetele mai strâns, așa încât cu greu li sepoate întâmpla așa ceva, dar, dacă află căfiica lor n­a fost găsită fată, sau repară, prinalţii, castitatea fetei mărindu­i dota cu maimulte sate, ori cu mai mulţi bani sau, dacăginerele nu vrea să se potolească nicicum, oiau acasă și acestuia îi dau libertatea să­și iaaltă nevastă”.

*Descriptio... înfăţișează și viaţa religioasă,

și organizarea Bisericii ortodoxe, fărăremarci speciale. De reţinut este miculdicţionar mitologic în care vorbește de zâne,

ursite, sânziene, joimăriţe, de mitul zbură ­torului, de obiceiul vergelatului și de cel aldezlegăturii, de tricolici, de striga miază­noapte, stahia și de dracul în vale (demonulcare locuiește în ape). Pe acesta din urmă l­afolosit, ca personaj, Creangă în DănilăPrepeleac. Zburătorul a devenit un simbolliric prin Heliade Rădulescu și alţii, iarjoimăriţele și sânzienele au intrat și ele în lite­ratură... Când ajunge la limba moldoveni­lor, Cantemir revine la stilul erudit (dăreferinţele necesare, polemizează, stabileșteetimologia termenilor), în sprijinul ideii delatinitate. Mai jură o dată pe ideea că în dis­cursul lui adevărul primează: „acum, dupăce am expus argumentele ambelor părţi, nuîndrăznesc să spun care din ele se apropiemai mult de adevăr, de teamă ca nu cumvaiubirea de patrie să­mi întunece privirile șisă ascundă vederii mele unele lucruri pecare ochii altora le­ar putea ușor descoperi.Lăsăm așadar judecata pe seama cititoruluibinevoitor, mărginindu­ne a adăuga doarcele spuse de Covatius”.

Când este să vorbească despre literelemoldovenilor (școală, tipar, alfabetul chiri­lic), Cantemir se întristează din nou. La sfa­tul lui Teoctist, bulgar de neam, Alexandrucel Bun a izgonit din ţară, de frica tătarilor,literele latine și, prin acest act, a introdusbarbaria… Numai Vasile Albanezul (VasileLupu) ar fi adus puţină lumină în întuneri­cul acestei barbarii, înfiinţând o şcoală gre­cească. Cu această ocazie, Cantemir citeazăprintre luminători, pe Şerban Cantacuzinoşi pe Miron Costin „cel mai conștiinciosistoric al moldovenilor” şi pe profesorulsău, Ieremia Cacavela Cretanul, care a des­chis spiritul moldovenilor spre scrierile gre­ceşti, italieneşti şi latineşti. Cantemir salută,dar, desprinderea de slavonism şi, în ciudaunor erori semnalate mai târziu, de cercetă­torii medievişti, el este perceput azi ca unprecursor al occidentalizării în culturaromână. Nu­i, desigur, unicul semn care­lrecomandă ca un veritabil om european. Uneuropean, să mai spunem o dată, dinRăsărit, într­un spaţiu în care, în pofidaîntunericului barbariei, culturile comunicăîntre ele într­un chip sau altul.

9

Dimitrie Cantemir sau despre „feldeinţa” moldovenilor (III)

Stimate domnule preşedinte,Doamnelor şi domnilor,Mulţumesc pentru invitaţia ce mi­a fost

adresată de a participa la această manifesta­

re ştiinţifică prestigioasă, cu un ţel atât denobil: ce trebuie făcut în ce priveşte învăţa­rea literaturii şi a istoriei pentru a formaomul european. Este cu adevărat o temă

10

Dan POPESCU

Lovituri cu efectegrave*

Abstract

Articolul reprezintă prelegerea Profesorului Dr. Dan Popescu la prestigiosul seminar internaţional„Penser l’Europe” ce a avut ca temă stabilirea măsurilor ce trebuie adoptate întru studierealiteraturii şi istoriei de către omul european în formare. În calitate de profesor universitar deEconomie, Profesorul Dan Popescu aduce argumente pentru studierea istoriei economice în cazuleconomiştilor şi deplânge în acelaşi timp efectele necunoaşterii acesteia. Atrage atenţia asupraproblemei modelelor de viaţă pentru tineri. În acest sens, observă că suntem divizaţi în două. Pe deo parte, sunt adepţii ultraliberalismului, transnaţionali, care văd doar propriul interes indiferent decondiţii, care văd cu precădere speculaţiile şi nu producţia, care vor, practic, desfiinţarea instituţiilorşi care vor să conducă dictatorial nu o lume naţională, nu o lume comunitară, ci o lume globală. Decealaltă parte sunt specialiştii ce susţin diviziunea muncii aşa cum a conceput­o Adam Smith,fiecare având utilitatea sa în procesul creării bunurilor. Ei susţin ideea de globalizare în avantajultuturor şi nu doar al unora.Cuvinte­cheie: istoria economiei, studiu, european, modele de viaţă, speculaţie, producţie,

globalizare.

The contents of this article are held on the occasion of the participation to the prestigious scientificinternational seminar “Penser l’Europe” that set out to draw the measures that are to be adoptedfor the study of literature and history in upbringing the European man. As a Professor of Economy,Prof. Dan Popescu argues for the study of the economical history by the economists while he pointsto the effects of their lack of knowledge in this field. He also underlines the issue of the life modelsfor the young people. Thus he notices that we are split into two parties. On one side there are theadepts of ultraliberalism, the transnationals, who seek out their own interest no matter the cir­cumstances, who mainly conduct speculations and not production, who practically want to rule,as dictators, a global world and not a national, communitarian world. On the other side there arethe specialists who maintain Adam Smith’s concept of division of work where each of us provesone’s usefulness in the process of creating goods. They sustain the globalization principle to theadvantage of all, and not to the advantage of some.Keywords: history of economy, study, European, life model, speculation, production,

globalization.

Dan POPESCU, Prof.univ.dr., Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, e­mail: danpopescu@ulbsibiu.ro*Comunicare la Seminarul Internaţional „Penser l’Europe”, „Comment enseigner l’histoire et les litera­

tures pour former l’homme européen?”, desfăşurat, în lb. franceză, la Academia Română, 4­5 octombrie2013. Versiunea românească prescurtată.

A gândiEuropa

fundamentală de cercetare şi acţiune.Deoarece omul european, cetăţeanulUniunii Europene, de dorit cu o identitate,cu o cultură naţională, comunitară, globală,trebuie pregătit astfel. Într­o lume deseoristranie, paradoxală, cinică, dezumanizată şidezumanizantă, de multe ori „neprimitoa­re”, este nevoie ca el să aibă o cultură, o con­ştiinţă şi o concepţie, o identitate „pozitivă”,cultură, conştiinţă, identitate şi concepţiebazate esenţialmente pe parametrii uma­nişti, relevaţi în Secolul Luminilor şi în vre­mea Revoluţiei franceze – „liberté, egalité,fraternité” –, dar şi mai apoi. Şi disipaţi, întimp, în întreaga lume. Aceşti parametricare, într­un fel sau altul, mai uşor sau maipoticnit, dar, finalmente izbânditori, au con­dus şi conduc lumea spre progres, toateacestea regăsindu­se în terminaliile şi finali­tăţile dezirabile social ale activităţiilor, ori­care ar fi ele... Este o chestiune deosebit decomplexă. Tocmai de aceea, îngăduiţi­mi sămă opresc mai mult asupra unui aspect careţine de profesia mea, profesor de economie,în domeniul dezvoltării economice, deopo­trivă istorie economică. Respectiv economi­ştii, studiul istoriei economice în procesulpregătirii lor superioare.

Permiteţi­mi, însă, în prealabil, să fac oparanteză, cu trimitere directă la o anumesituaţie din România. Vorbim noi aici – şi nudoar noi – de identitate, de conştiinţă, decultură, de Europa, de Statele Unite, delume, de pregătire, de învăţământ ca formăa eternităţii, de educaţie... Şi este bine, estefoarte bine că facem aceasta. Dar cumputem evoca în mod serios astfel de lucruriîn condiţiile în care în România, ţară mem­bră a Uniunii Europene, dascălii, profesoriide pe toate palierele învăţării sunt plătiţi,mai ales cei tineri, cu 250 – 300 euro lunarsau sub aceste niveluri, cei cu experienţă şidin învăţământul universitar, de la „maîtrede conf” în sus, ceva mai mult, dar delocmult mai mult. De fapt, în general, de 8 – 10ori mai puţin decât în Vest, sume care abiale ajung practic pentru plata taxelor şi foar­te puţin pentru a trăi. De unde, dar, în astfelde împrejurări de gravă penurie, dorinţa,pasiunea, posibilităţile atât de necesare pen­tru învăţare continuă, pentru a fi mereu la

curent cu ce este nou în lume, pentru a par­ticipa la colocvii pe speze proprii, pentru apreda la nivel european, când ai, mereu înfaţă, grija, grija teribilă a zilei de mâine pen­tru tine, pentru familie? Au fost promisiunide îmbunătăţire, dar nu s­au respectat.Sperăm, totuşi, să se respecte... Cum într­osituaţie similară se află medicii, sistemulnostru sanitar, cu excepţii de rigoare, aflân­du­se şi el în dezastru, ei au ales să răspun­dă ofertelor „de afară” şi să plece. Accen ­tuând, practic greu reversibil, marile pro­bleme ale sănătăţii în România. Pentru ceimai mulţi dintre profesori, însă, astfel deoferte nu există, cu precădere în ce priveşteexercitarea meseriei lor. Pot să meargă, depildă, „afară” să măture strada sau să culea­gă căpşuni. Şi atunci?... Cât de mult a pier­dut oare Franţa prin emigrarea hughenoţi­lor după revocarea în octombrie, 1685, laFontainebleu, de către Ludovic al XIV­lea, acelebrului Edict de la Nantes din aprilie1598, dat de regele Henric al IV­lea, princare hughenoţii – protestanţi, calvinişti,erau aşezaţi cu drepturi egale alături decatolici? A pierdut mult, foarte mult. Auplecat oameni pregătiţi şi au beneficiat alţiide ei, de ei şi de urmaşi... În alte împrejurări,la noi, situaţia se repetă. Se repetă grav. Cusiguranţă, te poţi întreba, însă, ce fel desocietate este aceea în care fel de fel de indi­vizi nocivi, semidocţi, dar cu „şmecherie culustru” fac uriaşe averi peste noapte, puţinidintre aceştia, în condiţiile corupţiei institu­ţionalizate, ajungând ulterior şi nu o datăfără „rezultate finale”, pe mâna Justiţiei?Aceasta în circumstanţele în care economiase prăbuşeşte, iar învăţământul şi sănătatea,în loc să reprezinte efectiv – şi nu doar învorbe – domenii prioritare, precum în oricesocietate care evocă progresul, se prăbuşescşi ele? Ce fel de societate este aceasta? Ceaîn care noi trăim... Iată, nu la noi, ci înSpania, la Madrid, se lansează în aceste zileo „Mişcare a indignaţilor”, ce se va trans­forma „într­un grup de presiune”. Eidenunţă, cu toţii, „o clasă politică coruptă şiincapabilă să iasă din criză”. Avem astfel deacţiuni şi în România, dar şi în alte ţări.Generalizarea lor poate prefaţa fenomene,mişcări violente. Le putem preveni? Le

11

Lovituri cu efecte grave

putem, cu condiţia ca decidenţii să facă ceeace este necesar economic şi social...

Acum, economiştii. Este bine să reamin­tesc că în evoluţia modernă a lumii – şi nudoar – în pantheonul gloriei, al forumuluipublic de dezbateri, de discuţii, s­au vădit şise vădesc cu majuscule mari conducători destate, de popoare, mai ales de oşti, generalişi strategi îndrăzneţi care au realizat cuce­riri incredibile. S­au vădit şi se vădesc înacest Pantheon, în conştiinţa lumii, eroiimarilor descoperiri geografice, eroii marilorşi fantasticelor descoperiri în ştiinţă, în şti­inţe, mari constructori, ingineri, mari spor­tivi, excepţionali oameni de artă, actori,regizori de film, chiar demimondene, ca sănu mai vorbim de prostituate de lux etc. Eiau fost şi sunt cei mai cunoscuţi, ilustrândmemoria noastră colectivă, mentalul nostru,după caz, recunoştinţa noastră. Alături deaceştia, însă, sunt unii oameni, mult preapuţin cunoscuţi, deseori figurând la „etc.”,care prin gândurile şi faptele lor ne­auinfluenţat şi ne influenţează stăruitor şihotă râtor viaţa, destinele, aspiraţiile, spe­ranţele şi visurile noastre. Ei au fost şi sunt„economiştii de dezvoltare, de creştere”, cuun rol acum relativ definit în evoluţia socie­tăţilor, a statelor, a comunităţilor, a lumii.Desigur, cu condiţia de a fi ascultaţi. Tocmaide aceea este necesar ca aceşti oameni să fiebine pregătiţi, să cunoască îndeaproape ce afost în lume, ce este, să poată să intuiască, săprefigureze ce va fi. Fireşte, nu singuri, cimultidisciplinar, transdisciplinar. Or, ceputem spune despre studiul istoriei econo­mice în ce priveşte formarea lor profesiona­lă?

Practic, nimic. Prin „bunăvoinţa” unorforuri diriguitoare şi a unor factori de con­ducere universitari – în opinia mea, cu untermen elegant, cel puţin limitaţi – studiulistoriei economice nu face parte din curricu­la universitară economică pentru învăţareacelor mai multe din specialităţile economiei.Iată dar că astăzi avem nu puţini specialişti„pregătiţi” în acest fel şi care nu compen­sează deficienţa învăţământului amintitprin eforturi personale suplimentare. Şi carehabar nu au de ceea ce a fost în trecut.Avem, dar, specialişti care „se nasc astăzi”,

care lucrează astăzi şi care simt prea puţindin ceea ce se poate întâmpla mâine. Avemastfel „tehnicieni”, desigur, unii chiar stră­luciţi –, dar nu, cât de cât, oameni de con­cepţie economică respirativă. Din păcate, celpuţin din păcate, o asemenea situaţie nu estecaracteristică doar României. Ca reprezen­tant al României, al Comisiei de Istorie Eco ­no mică şi Istoria Gândirii Economice a Aca ­demiei Române în „IEHA” („InternationalEconomic History Association”) şi ca parti­cipant şi apoi profesor român preşedinte desecţiuni la marile Conferinţe Internaţionalede Economie şi Istorie Economică (Milano,1994, Madrid, 1998, apoi preşedinte de sec­ţiune Buenos Aires, 2002, Helsinki, 2006,Utrecht, 2009, Stellenbosch – Africa de Sud,2012), ca profesor pe deplin „autorizat” înVest, cunosc bine situaţia şi de la alte uni­versităţi economice ale lumii, unde – cuexcepţia unor mari universităţi americane,mai multe din Franţa, dar şi în Italia – isto­ria economică este practic marginalizatăpână la dispariţie.

...Or, nu poţi pricepe decât foarte greu şiaproape sigur eronat politicile liberaleactuale fără să cunoşti mercantiliştii, darmai ales fiziocraţii cu al lor „Laissez faire,laissez passer, le monde va de lui même”.Fără să cunoşti pe Bernard de Mandeville,cu al său opus „Fable des abeilles”, fără săcunoşti pe economiştii clasici englezi, pe celconsiderat părintele liberalismului econo­mic, iniţial profesor de literatură şi moralăengleză, scoţianul englez Adam Smith, celcare, cât de mare liberal era – „Il mondo vada se” – cerea hotărât sprijinul statuluinaţional în realizarea securităţii naţionale,pentru Poliţie, Justiţie şi, desigur, pentruÎnvăţământ. Fără să cunoşti pe francezulJ.B. Say cu concepţia sa – în bună măsurăeronată – privind geneza crizelor economi­ce. Fără să cunoşti pe liberalii „pesimişti”englezi Th.R. Malthus şi fostul bancherDavid Ricardo – cu un „social” eclatant. Pelordul Keynes cu instituţionalismul său. Nupoţi înţelege corect sensuri ale socialului,ale social­democraţiei proiectată în planeconomic fără să­l ştii cât de cât pe Nobelulfrancez Leon Bourgeois, apoi pe LeonBlumm, fără studierea „economiei sociale şi

12

Dan Popescu

solidare”. Nu poţi să fii „social” fărăcunoaşterea gândirii şi acţiunii lui l’AbéePierre. Omul care vroia nu moartea săraci­lor, ci înlăturarea, măcar diminuarea sără­ciei, mizeriei. Nu poţi înţelege lumea fărăexaminarea teribilului escroc John Law, celcare, în 1718, la Paris, în vremea regentuluiPhilippe D’Orleans – un timp, pentru înaltasocietate, cu petreceri şi libaţiuni de o mare„veselie”, conduse de renumita doamnă deParabere – a constituit prima societate peacţiuni din lume, dar şi Compania Francezăa Indiilor, amândouă dureros apoi de per­dante pentru Franţa, pregătind, în fapt, prinpenuriile create, Revoluţia de la 1789. Cusiguranţă, ceea ce oamenii cântau pe rueQuincampoix, unde se afla „Banca Law”putea şi poate să reprezinte o înţelegere maibună a ceea ce au reprezentat şi reprezintă,

pe unele pieţe deformate, societăţi peacţiuni, cupide. Iată: „J’ai beau piocher,bécher et herser le terrain/ Semer et moiso­ner, battre et vanner le grain/ Me leverauvant l’aube et rentrer la nuit close/Travailler comme un boeuf qui jamais nerepose/ Quand je vivrai cent ans, je ne gag­nerai pas/ Ce q’il gagne en un mois (el,acţionarul, n.n.) en se croisant le bras” (Amsăpat bine cu hârleţul, cu sapa, am grăpatterenul/ Am semănat, secerat, treierat şivânturat grânele/ Mă scol înainte de zori şimă înapoiez în noaptea neagră/ Muncesc caun bou care niciodată nu se odihneşte/ Devoi trăi o sută de ani nu voi câştiga de fel/Ceea ce el (acţionarul, n.n.) câştigă într­olună stând cu braţele încrucişate”). Şi încă,fără traducere acum, uşor de înţeles: „Lundije pris des actions/ Mardi je gagnai des mil­lions/ Mercredi je pris equipage (trăsură,cai, vizitiu, n.n.)/ Jeudi j’arrangeai monmenaje/ Vendredi je fus au bal/ Samedi al’hopital”. Deci, de la bal la spital, simplu şisemnificativ. De foarte multe ori speculaţii­le şi escrocheriile sfârşesc astfel...

Nu poţi înţelege lumea, cea economică,în speţă – fără evocarea evoluţiei în timp aniponismului, a modelului nord­european,a modelului mai puţin libertarian şi maimult de libertate economică din StateleUnite. A modelului economiei sociale depiaţă din Germania, model cu obârşia înunele politici sociale promovate de însuşiCancelarul Otto von Bismarck. Ceea cerecomandă şi face Cancelarul AngelaMerkel în Germania – şi nu ce recomandăaltor ţări pentru care promovează tăiereadrastică a veniturilor oamenilor – ţine toc­mai de materializarea acestui model etc.Fără să­i cunoşti pe „noii liberali”, peMilton, Friedman, pe „noii economişti” etc.

Ce facem, dar? Cum putem prevenimarile orori, erori şi aberaţii economice – şiefectele lor dezastruoase – pe care lumea,societatea, Europa chiar le­au făcut în timp?Scoatem oameni mai puţin pregătiţi pentruo Europă, o lume deosebit de pretenţioasă şicare impune, pentru a fi eficientă social,pentru a preveni cumplite, groaznice bul­versări sociale, sângeroase chiar, oameni,economişti foarte bine pregătiţi, cu o cultu­

13

Lovituri cu efecte grave

ră economică activă şi nu doar pentru ceidin posturile cele mai importante? Care, demulte ori, nici ei nu o au? Mulţi specialiştiafirmă că actualul model general de dezvol­tare a Planetei este, în bună măsură, greşit,el condamnând, efectiv condamnând, dintr­o cultură excesivă a profitului, la sără­cie, la foamete, la subdezvoltare, o partefoarte mare a populaţiei lumii. Suntem pecale de a pierde identitatea naţională dinperspectiva concepţiei profitului excesiv şiexclusiv. Profitul, desigur, foarte necesar, nuţine loc de identitate naţională. În schimb,înţelegem, din ce în ce mai greu, însăşi iden­titatea noastră europeană, ca să nu mai vor­bim de cea globală.

Poate că şi datorită „managementului” înexces, „tehnicizării” în exces, pregătirii maiales pentru „moment” şi nu dintr­o per­spectivă largă. Poate tocmai datorită neglijă­rii creării profitului social, punându­se emi­namente, exclusiv, practic, accentul pe pro­fitul individual, pe profitul individual demoment. Poate că şi datorită absolutizăriispeculaţiei şi neglijării fundamentale a pro­ducţiei, a locurilor de muncă. Poate – dar,cred eu, cu siguranţă – că şi datorită unorastfel de relaţii am intrat atât de uşor, înlume, în greaua criză economico­financiarăce ne­a cuprins şi ieşim atât de greu din ea.Dacă ne­ar fi interesat mai mult evoluţiadezvoltării în timpul istoric, era, este posi­bil, dar şi probabil, că evoluţia economică alumii ar fi fost alta. Avem nevoie de oamenişi nu de „mecanisme”. Dezvoltare durabilă,sustenabilă? Sunt aspiraţii relativ aproapede o anume realitate doar pentru puţinestate, pentru UE. Mă alătur, dar, lor, însă amsperanţa că situaţia se poate remedia esen­ţial printr­o altă cultură şi o altă educaţie,inclusiv a muncii abnegante şi recompensa­te. Vorbim de „convergenţă”. S­o realizăm,dar!

Iar într­un asemenea cadru, învăţareaistoriei economice nu are cum să lipsească.Dimpotrivă. Cercetările economice, de dez­voltare şi creştere, pentru a fi serioase, cu„bătaie” în viitor nu se mai pot desfăşurapentru un an sau doi, ci pentru mai multesecole şi chiar milenii. Mari universităţiamericane, dar şi franceze, au fost printre

primele care au lansat o astfel de idee, o ast­fel de tehnologie. De ce au dispărut multecivilizaţii ale lumii şi de ce, cu siguranţă, vadispare, odată, atunci când va dispărea, şicivilizaţia noastră? De ce? Cu precădere dinmotivaţii economice. Nu le prea cunoaştem.Sunt, pot fi şi trebuie neapărat implicaţi înasemenea demersuri de cercetare nu doareconomiştii, sociologii, politologii, ci şi ingi­nerii, chimiştii, fizicienii, biologii, etc.Pentru a fi duse la un bun sfârşit este, fireş­te, obligatoriu, imperios necesară cunoaşte­rea istoriei economice, pentru Europa, deexemplu, măcar de la Antichitate, de laAristotel încoace.

Mai este o problemă. O problemă„mare”, dar la care mă voi referi pe scurt.Ce modele de viaţă, recomandate îndeosebide educaţia pe care o facem, de comporta­mentul nostru ca dascăli, aleg tinerii? Poateîn afara celor promovate de familie şi biseri­că – cu activităţi astfel în România destul detimide... Aleg ei oare – pentru România –modelul unui profesor, cu un nivel de traiminim, tot timpul covârşit şi de apăsareazilei de mâine? Aleg ei, în general, modelul„căpitanilor de industrie” din Statele Unite,din Anglia, din Franţa, din Germania, careau făcut averi colosale, dar numai muncinddin greu să se impună pe piaţă – HenryFord, Pullman, Krupp, Citroën etc. –, prinactivitatea lor generând progres tehnic şisocial, locuri de muncă, şi nu doar progre­sul ţărilor lor, ci al lumii? Pentru a alege ast­fel de modele, ar trebui să cunoască istorieeconomică, pe care nu o cunosc. Sau aleg eimodelul gălăgios, emfatic, arogant, chiargrotesc al unui mare îmbogăţit, speculantîndeobşte, provenind din zona corupţiei, adelincvenţei şi frizând penalul? În speţă, înRomânia, din păcate după Revoluţia dindecembrie 1989, aleg ei modelul gălăgios,arogant, de regulă prost crescut, mitocan,care, chiar dacă a făcut avere furând de lastat, şi este clamat deseori astfel, impresio­nează mai ales prin luxul său, prin trendulsău de viaţă, prin lucirile şi strălucirile salemomentane de mucava? Îl aleg pe acestadin urmă, chiar dacă ei ştiu – mă refer tot laRomânia – că personajul provine şi s­a afir­mat printr­o solidaritate cupidă, deseori din

14

Dan Popescu

negurile organelor şi instituţiilor represive,reprimatoare, organe şi instituţii ale comu­nismului şi socialismului de tip sovietic?Tare mi­e teamă că tinerii daţi spre educaţienouă vor alege cu precădere această ultimă,această a treia variantă. Este cea mai „con­fortabilă”. Iată un prilej de reflecţie profun­dă pentru noi, dascăli, cercetători, privindmodele ale omului european. Modelelereprezentând realitatea „mâinelui”...

Nu doar că riscăm să fim, ci deja amredevenit, – aş spune „tradiţional” –, făcândabstracţie de imensul preţ plătit astfel de­alungul istoriei, divizaţi în două. Pe de oparte, se vădesc adepţii ultraliberalismului,transnaţionali, puţini în fapt, care văd doarpropriul interes indiferent de condiţii, carevăd cu precădere speculaţiile şi nu produc­ţia, care vor, practic, desfiinţarea instituţii­lor şi care vor să conducă dictatorial nu olume naţională, nu o lume comunitară, ci olume globală. Vor să o conducă „pe baza dic ­taturii pieţelor”, ei înseşi, însă, aflându­se înspatele acestor pieţe. Pieţe care de mult numai sunt „obiective”, determinate de legileeconomice ca atare, ci reprezintă interesestricte – mai mult sau mai puţin corupte,direct sau prin interpuşi – ale magnaţilor.Nu este vorba de oameni răi sau buni, ci deo concepţie, de un mod de a face afaceri, deun anume stil de viaţă, de educaţie, decinism. Pe de altă parte, se vădesc adepţiipromovării profitului, ai producţiei, ai ini­ţiativei, dar şi ai socialului, ai profitului caatare, dar şi ai profitului social. Adepţi aigrijii ca şi ceilalţi, săracii, mizerii să nu dis­pară în neant. Ai grijii ca aceştia din urmă,prin reconversii potrivite, să fie şi ei afiliaţicompetiţiei, să producă, să poată trăi.Specialiştii din această categorie susţin divi­ziunea muncii aşa cum a conceput­o AdamSmith, fiecare având utilitatea sa în procesulcreării bunurilor. Ei, în cea mai mare parte,susţin „economia socială şi solidară”, susţininterese naţionale, statale, comunitare. Voro globalizare în avantajul tuturor şi nu doaral unora. Ei susţin, de exemplu, că resurselenaturale trebuie „să lucreze” şi în avantajulţărilor, naţiunilor ce le au în subsol, în pro­prietate, şi nu ca aceste resurse să fie date,de regulă pe nimic, magnaţilor. Ei susţin

necesitatea locurilor de muncă, a protecţieisociale, a învăţământului şi sănătăţii pentrutoţi. De fapt, eu cred că o lume împărţităsever în mari magnaţi, privilegiaţi, foartepuţini, şi mizeri, mizeri foarte mulţi, final­mente are sau va avea un deznodământ tra­gic. Istoria a demonstrat­o şi riscăm să serepete astfel. Cum putem preveni? Tocmaiprin educaţie, învăţare, cunoaşterea expe­rienţei istorice şi desprinderea celor necesa­re. Printr­o conştiinţă civică activă în acestsens...

Desigur, sunt încă multe chestiuni deexprimat, de detaliat, de concluzionat.Unele, chiar se subînţeleg din cele arătate.Voi încheia, dar, cu un episod hazliu – tristşi cât se poate de semnificativ, din viaţa fai­mosului general francez George Boulanger,născut la Rennes, în 1837 şi mort laBruxelles în 1891. Era foarte popular, minis­tru de Război în 1886. A grupat, în timp, înjurul său pe cei nemulţumiţi – creând curen­tul „boulangerist” („boulangist”, în româ­neşte sună urât) – şi a încercat o lovitură destat. Ameninţat de autorităţi cu arestarea, afugit la Bruxelles, unde şi­a aflat sfârşitulsinucigându­se deasupra mormântuluiamantei sale, mai tânără şi năvalnică, moar­tă înaintea sa. Speculând poziţia de „deasu­pra (mormântului) amantei”, ne spune GuyBreton în cartea sa L’Histoire d’amour de l’his­toire de France, acei care îşi băteau joc de elafirmau: „Faimosul general Boulanger atrăit ca general şi a murit ca sublocotenent”(„Il a vecu en general et il est mort en sou­lietenant”). Glumă nu teribil de reuşită, darsemnificativă negativ pentru o persoană cedorea să­şi asume destinele Franţei... S­arputea întâmpla oare aşa – printre altele, înlipsa unei bune educaţii şi învăţări – cuUniunea noastră Europeană, să trăiască „enfanfare” şi să aibe un final deloc glorios?Dacă nu suntem atenţi cu toţii, cred, dinpăcate, că ar putea fi posibil... Vă mulţu­mesc pentru atenţie.

P.S. • Un coleg francez de la Sorbona,personalitate în Franţa şi Europa, ne­a rele­vat mai multe consideraţii critice, de marebun simţ, asupra educaţiei şi învăţământu­lui din Hexagon. La „Întrebări şi comentarii

15

Lovituri cu efecte grave

pe marginea comunicării”, m­am referit lamaxima unui mare eseist francez, HypolliteTaine, care spunea: „Aflăm în viaţă patrufeluri de oameni: îndrăgostiţii, ambiţioşii,observatorii şi imbecilii. Cei mai fericiţi suntimbecilii”. Or, după cum lucrăm în semina­rul nostru, am continuat, nu ne aflăm delocîn această ultimă categorie... Am chestionatasupra destinului istoriei economice înînvăţământul superior economic francez.Are sau nu locul pe care această disciplinăînsemnată şi tradiţională îl merită de dreptşi de fapt? Vorbitorul mi­a răspuns că, dinpăcate, şi cu grave consecinţe, învăţareaisto riei economice în facultăţile economice adeclinat sensibil de vreo 2 decenii încoace,făcând loc, aproape nepermis şi nemeritat,unor discipline „tehnice” de tipul Mana ­gementului în diferitele sale forme şi detalii,şi Marketingului, la fel. Desigur că aseme­nea discipline de studiu sunt însemnate,necesare, dar nu în defavoarea EconomieiPolitice şi a Istoriei Economice, a IstorieiGândirii Economice. Din perspectiva unorcompetenţe practice, care, fireşte, trebuiedobândite, se neglijează, deseori, formareaculturii economice, a concepţiilor economi­ce atât de necesare economiştilor şi gestio­narilor din economie... Am receptat trist unastfel de răspuns, sperând, totuşi, eu şiDomnia Sa, spre mai bine. Până la urmă esteo chestiune de înţelepciune, de priorităţi, deprivilegii şi de bani. Altminteri, avem ceavem, adică aşa cum ne arată istoria econo­mică – care, însă, nu se învaţă –, o lume încare forţa, brutalitatea, violenţa, influenţele,corupţia, furtul, câştigă, de regulă, pe ter­men scurt, rareori pe termen mediu şi suntspectaculos, devastator, chiar năprasnicperdante pe termen lung.

• Un distins coleg român, cu ani buni deguvernare şi legislativ, în comunicarea sa s­areferit la dezamăgirile pe care i le­a produscapitalismul la noi: concurenţial până larapacitate, de multe ori corupt şi corupător,capitalul din afară urmărindu­şi, prin oricemijloace, doar propriile interese etc. Maiarăta vorbitorul că nu am fost pregătiţi pen­tru o asemenea confruntare, pentru un ase­menea capitalism, că nu am pregătit specia­lişti, populaţia astfel să se lupte. Din nou, la

„Întrebări şi comentarii pe marginea comu­nicării”, am luat cuvântul alăturându­midezamăgirile mele celor ale Domniei Sale:într­adevăr capitalismul poate fi rapace, iarnoi nu am fost pregătiţi astfel, cu toate că, săne înţelegem, eu mi­am pregătit studenţii.Dar, la asemenea dezamăgiri, am adăugatdezamăgirile mele cu mult mai mari faţă decei care şi­au asumat conducerea şi răspun­derea pentru soarta economiei, a ţării din1990 încoace. Faţă de cei ce au condus efec­tiv spre dezastrul economic în care ne aflămacum, concurând şi colaborând direct la dis­trugerea industriei şi economiei, a locurilorde muncă, la instaurarea sistemului decorupţie instituţionalizat, subordonându­şiefectiv statul ca instituţie şi sprijinind, pepartea lor sau a altora, dobândirea unoraveri uriaşe în condiţiile în care economia s­a prăbuşit, o mare parte a populaţiei a de ­venit mizeră, noi nemaiproducând aproapenimic. Şi aproape nimeni nu a răspuns şi nurăspunde; deşi putem readuce în circuitbanii de la cei care au furat. O mare deza­măgire şi astfel...

• Un alt coleg, din Israel, a citat favorabilun cunoscut sociolog american ce considerăsuveranitatea naţională ca un obstacol esen­ţial în realizarea culturii şi a conştiinţei glo­bale. Să se renunţe, deci, la ea. M­am referitşi la Domnia Sa, declarându­mă de acord cudânsul şi cercetătorul american în discuţie.Chiar am arătat că voi face în mod direct şiasumându­mi răspunderea, o propunereastfel Guvernului şi Parlamentului Româ ­niei: să renunţăm la suveranitatea naţională.Dar să o facem după ce Statele Unite,Germania, Regatul Unit, Franţa, Rusia,China, India, Canada, Brazilia, desigurItalia, Olanda, Belgia şi, deloc în ultimulrând, Israelul ş.a. o vor face ele mai întâi.Oferind deci „un exemplu” grăitor unorstate mai mici sau mai slabe economic chiarîn condiţiile în care, de pildă, pentru resur­sele din subsolul ţărilor, asupra cărora, deregulă, statele sunt suverane, se poartădirect sau indirect veritabile războaie eco­nomice, financiare, publicitare, propagan­distice. Colegul din Israel mi­a răspuns căva reflecta mai adânc asupra celor spuse demine...

16

Dan Popescu

Le dessin dénote­t­il la probité d’un art,comme l’affirmait Ingres ? Quoi qu’il ensoit, il est des artistes pour lesquels dessinerest un acte primordial ; chez Perahim, on levoit jusque dans ses peintures toujours sisoigneusement dessinées. Au demeurant,outre ses expositions spécifiques d’œuvresgraphiques, il n’est guère d’expositions deses peintures où ne figurent aussi des des­sins. Les réflexions qui vont suivre néglige­ront volontairement les talents de coloristedu peintre pour s’attacher au tracé, au gra­phisme, ce qui ne va pas sans arbitrairepuisque beaucoup de ses dessins et de sesestampes sont en couleur.

Le premier signe conservé d’une préoc­cupation artistique chez le futur artiste estun autoportrait à l’âge de dix ans. Le jeuneJules Blumenfeld s’est représenté en train dese portraiturer, assis dans le salon familial.La précision du personnage et de tous lesdétails des meubles et des objets qui l’en­tourent sont déjà une prouesse pour un sijeune enfant, or la seule formation acadé­mique qu’il recevra jamais, des cours privésauprès de maîtres conventionnels, n’inter­viendra qu’en 1928­1929. Ces peintresavaient­ils conscience du tour de mainexceptionnel de leur élève ? Il est probable,en revanche, que le métier orthodoxe qu’ils

17

Serge FAUCHEREAUTrajectoire graphique de Perahim

Abstract

Viaţa și arta lui Jules Perahim, alias Sade Perahim ­ pseudonimul său pictural, sunt examinate cugrija reconstituirii exacte și a plasării în marea istorie interbelică și postbelică din care se tragsemnificaţiile adiacente. De la tinereţea suprarealistă, când este ilustrator și desenator al unorreviste de avangardă cu tentă de stânga, precum Unu, Muci, Alge, Pula, Viaţa imediată alături decolegii săi literaţi sau artiști (Luca Gherasim, Victor Brauner, Paul Păun, Aurel Baranga), până larenunţarea la pictură în favoarea panourilor și scenografiilor teatrale din anii 50­60, biografia aces­tui excelent desenator este frâmântată de numeroase căutări în estetica artei picturale.Cuvinte­cheie: Jules Perahim, suprarealism, reviste de avangardă, arta picturii, arta desenului.

Life and art of Jules Perahim, alias Sade Perahim ­ his painting nickname, are examined a carefulland accurate reconstitution and are placed in the great period of two wars and the postwar historyfrom which are emphasized the adjacent meanings. From his surrealistic youth, when he is work­ing as illustrator and drawer for the avant­garde magazines some of it with a slighty Left nuanceas well as Unu, Muci, Alge, Pula, Viaţa imediată near his literary colleagues and artists (LucaGherasim, Victor Brauner, Paul Păun, Aurel Baranga, Geo Bogza) untill to giving up to paintingfor panels and theatrical scenography in the 50­60 years, the biography of this excellent drawer istroubled by a lot of searches into painting art and aesthetics.Keywords: Jules Perahim, surrealism, avantgardist magazines, painting art, drawing art.

Serge FAUCHEREAU, scriitor, critic literar (Franţa), e­mail: josette.rasle@laposte.fr.

Arte

enseignaient ne pouvait satisfaire long­temps un adolescent en quête de nouveau,comme d’autres de ses amis lycéens euxaussi promis à une belle carrière, GherasimLuca et Aurel Baranga tout juste un peuplus âgés que lui. Leur trio va vite s’immis­cer parmi les avant­gardistes qui gravitentautour de la revue Unu (Un) fondée parSaşa Pană en 1928 et qu’on définirait commepara­surréaliste. Dans ses mémoires, Panărévèle avoir connu Perahim dans la créme­rie que tenait alors le poète Stephan Roll. Ille décrit comme « un garçon de 14­15 ans,timide et gentil » dont il remarque le talentde dessinateur.1 Significativement, c’est parun dessin paru dans cette revue que semanifeste un nouvel artiste, sous le nom deSade Perahim. Notons que, d’Arghezi àTzara, c’est un usage courant dans l’avant­garde roumaine de prendre un pseudony­me ; et , souvent, celui­ci finit par devenirun nom officiel.

Introduit dans la revue Unu, Perahim yfréquente non seulement des poètes connusdans les petits milieux novateurs, commeIlarie Voronca et Geo Bogza , mais aussi despeintres comme M. H Maxy, Hans Mattis­Teutsch et Victor Brauner auquel il sera par­ticulièrement lié d’amitié. Sa collaboration àUnu consiste en illustrations pour la revueou pour les livres qu’elle publie parallèle­ment. Son portrait d’Urmuz est célèbre ;cependant, comme celui de Lautréamontpar Dalí, il est imaginaire puisqu’il n’a puconnaître l’écrivain qui s’était suicidé en1923. Une illustration typique que Pană datede 1932 représente une scène urbaine super­posant plusieurs plans de réalité autourd’une femme sans tête accotée à un réverbè­re dont la lumière n’éclaire que la partiesupérieure de la rue ême ; sur le bas­côtés’entassent ainsi des bras sans corps, commes’il s’agissait d’une scène de prostitutionchez des mannequins sado­masochistes.

Tout en restant dans les meilleurs termesavec leurs aînés d’Unu, Perahim et ses amisauxquels se joindront quelques autresjeunes poètes, comme Paul Păun, veulent

une revue à eux. Ce sera Alge. Imprimée surun papier de couleur changeant selon lesnuméros, cette algue­là ne flotte pas au grédes vagues du moment. Illustrée parPerahim et Mattis­Teutsch, elle est à contre­courant et le revendique : « Vous trouverezici des pompes pour les pulsations les plusséditieuses. Venez à nous et entendez levéritable clairon de l’époque. »2 Les dessinset linogravures de Perahim (portrait deGherasim Luca) ne soulèvent pas plus l’en­thousiasme du grand public que les écritsde ses amis. Au bout de quelques numéros,ils constatent que leurs créations attirentpeu l’attention et qu’on les considèrecomme des « morveux ». Ils cessent la publi­cation d’Alge et, en 1932, ils font paraîtrel’unique livraison d’une nouvelle revue joli­ment intitulée Muci, c’est­à­dire Morve.Cette fois­ci on crie à l’effronterie et au mau­vais goût. Ce n’est rien encore car paraîtraencore une autre revue, Pula, au titre gravépar Perahim, qu’on traduira par Bite. Cespublications bouleversent les conventionsde la bienséance roumaine. Dénoncés dansla presse comme des pornographes juifs, les« morveux » sont arrêtés et emprisonnéspendant plusieurs jours. Ils ne sont pasdécouragés pour autant et relancent Algequelques mois plus tard. En grand format,

18

Serge Fauchereau

1 Saşa Pană, Născut în ’02, Bucarest, Editura Minerva, 1973, p. 298.2 Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, Bucarest, Editura pentru literatură, 1969, p. 568.

ostensiblement sous­titrée « Revue de poé­sie et de dessin », la revue n’aura que troislivraisons pour réaliser son programme etdisparaîtra, mettant fin à une premièreétape de la précoce carrière de Perahim. Endécembre 1933, le groupe se joindra à GeoBogza pour un unique numéro de Viaţaimediată (La Vie immédiate) ainsi nomméeen hommage à Paul Eluard, mais on va voirque ses positions sont considérablementinfléchies.

Jusqu’ici, le bilan graphique de cesannées lointaines n’est pas si mince. La col­laboration de Perahim aux revues (principa­lement Unu et Alge) est importante.Toujours à l’encre, c’est un lavis (« LaFemme de mon sang », 1931) ou un dessinsans relief au trait très sûr, tels ces trois per­sonnages d’Alge dont l’un d’eux est uncorps sans bras ni tête qui se prolonge parun long doigt. Parmi les livres qu’il a illus­trés pour ses amis, citons Petre Schlemihld’Ilarie Voronca (1932, les deux autres illus­trateurs étant Victor Brauner et leBessarabien Grégoire Michonze), avec undessin qu’on dirait à l’encre et au crayon,plus aptes à rendre compte des contoursarrondis d’arbres anthropomorphes qui« conspirent dans le crépuscule, » dit lepoète.3 Dans son illustration pour la pla­quette Roman d’amour de Luca (1933), c’estau contraire avec une absence de reliefqu’une femme nue se regarde dans unmiroir assurément déformant et qui, prisedans un gris ambiant uniforme, prend uneforme étrange, comme une racine ou ungerme blanc. Bien entendu, tous les dessinsne sont pas destinés à l’illustration. On n’encitera, là encore, que deux exemples. D’unesérie à l’encre, extrayons un parachutisteempêtré dans des formes serpentines et unetrès longue chenille, toute la scène animéed’un grouillement inquiétant. Particu ­lièrement singulier, un autre dessin, aucrayon, s’annonce comme un hommageexplicite aux anges de Paul Klee que l’im­

portante monographie de Will Grohmannavait mis en lumière avec une copieuse cau­tion surréaliste (Aragon, Crevel, Eluard,Lurçat, Soupault, Tzara, Vitrac). Les traitsrectilignes et les formes géométriques figu­rent un personnage féminin qui court, flan­qué de deux inscriptions tête­bêche commedans les cartes à jouer, et à prendre commeon voudra, nom propre Ange (înger) ou sug­gestion d’ingérence ou d’ingestion selon leslangues latines. Perahim garde par ailleursle goût des portraits au trait ou en linogra­vure (Urmuz, Luca, déjà mentionnés ettoute une série de Geo Bogza). Le plus éton­nant est un travail très fouillé au crayon oùGherasim Luca est représenté avec troisyeux, alors que d’autres portraits sont aucontraire exécutés à main levée avec unminimum de traits.

1933 est un tournant. Avec le fascismeitalien, de semblables mouvements s’étaientdéjà manifesté, en Roumanie commeailleurs, mais à partir de l’avènement deHitler, ils se sont donné libre cours. Bienqu’illégale, la Garde de fer est active etredoutable. Ultra­nationaliste, antidémocra­tique, antisémite et pro­hitlérienne, elle seraagressivement hostile à toute forme d’avant­gardisme culturel ou social. En 1937, le fas­ciste Codreanu finira par obtenir un grandsuccès électoral. Devant ce danger réaction­naire, le temps n’est plus à la provocation ;il faut prendre position et répliquer à cette« garde usée, rouillée, une garde de fervieillotte, » comme l’invective Luca.4 Poursa part, Perahim qui, lors de son incarcéra­tion, a rencontré des membres du parti com­muniste interdit, s’est initié au marxismedont il a retenu les thèses les plus géné­reuses. Dans la revue La Vie immédiate, « deBogza, Păun, Luca et Perahim annonce vou­loir saisir « le caractère tragique de l’é­poque, l’émotion qui nous prend à la gorgelorsque nous nous savons les contempo­rains de millions d’hommes exaspérés parla misère et par l’injustice ».5 Assurément,

19

Trajectoire graphique de Perahim

3 Ilarie Voronca, Petre Schlemihl, Bucarest, sans nom d’éditeur, 1932, p. 82.4 Gherasim Luca, Inventatorul iubirii, édition établie par Ion Pop, Cluj­Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 351. 5 Texte repris dans Ion Pop, La Réhabilitation du rêve, Bucarest, Edition Maurice Nadeau­Institutul cultu­

ral român, 2006, p. 252, trad. Şerban Cristovici.

l’époque est inquiétante ; à travers lemonde, persécutions et pogroms, menacesmilitaires et incidents de frontières se multi­plient. Le Troisième Reich procède à de vio­lentes épurations ethniques et politiques etmet au pas les intellectuels (fermeture duBauhaus, autodafés de livres, expulsions,censure des bibliothèques, etc.) Mais quepeut faire une poignée d’écrivains et d’ar­tistes roumains seulement connus d’unpetit public au fait des dernières tendancesesthétiques ? Conscients de cette positionélitiste, les signataires de La Vie immédiaterejettent « la poésie du rêve, la poésie pure,la poésie hermétique ». Est­ce un renonce­ment au surréalisme et à toute expérimenta­tion ? « Nous commençons à écrire une poé­sie de la vie réelle, une poésie à l’intentionde cent mille lecteurs. »6 Ne dirait­on pasun manifeste populiste ? Cette volonté des’adresser au plus grand nombre est partrop en contradiction avec leur inspirationnaturelle, aussi vont­ils devoir trouver unevoie conciliant l’un et l’autre.

Des périodiques naissent alors quimènent une lutte contre le fascisme ; dansReporter à Bucarest ou Meridian à Craiova,on retrouve Geo Bogza, Stephan Roll, VirgilTeodorescu, Gellu Naum, Paul Păun… etPerahim. Cuvîntul liber (La Parole libre),d’orientation communiste, a de fidèles colla­borateurs en Luca et Perahim. C’est sansdoute ce dernier qui réussit la synthèseentre le surréalisme et le dialogue avec legrand public, or c’est une part injustementnégligée de son œuvre. On connaît, certes,grâce aux monographies d’Edouard Jaguer,plusieurs excellents tableaux satiriques de1934 : Le Jeu du beau­père où un Dieu rica­nant s’apprête à canarder l’humanité, Profild’une morale où quatre prêtres patibulairessymbolisent les quatre grandes religionsoccidentales, ou encore cette Flûte enchantéeoù un vieillard joueur de pipeau entraînedes jeunes gens vers le casse­pipe ou uncamp d’extermination. Mais on ignore laplus grande partie de l’important corpus

graphique, assez largement politique, quileur est contemporain. Goya n’a pas peintque des portraits de rois et des scènes detauromachie, Orozco n’est pas que l’auteurde peintures murales, et que fait­on des des­sins et gravures socio­politiques deDaumier, de Vallotton, de Picasso, deMasson ? En Roumanie, va­t­on amputerl’œuvre de Nicolae Tonitza ou de Iosif Iserde ce qu’ils ont publié dans la presse poli­tique ? Tout se passe comme si, dansl’œuvre de Perahim on n’avait valorisé queson côté surréaliste, or l’artiste dépasse lar­gement ce qualificatif d’école. Main d’œuvre(1934) est effectivement surréaliste par cetaccouplement de deux personnages dissem­blables dont l’un porte les mains coupées del’autre qu’il conduit ; mais, quand le dessina paru dans La Parole libre, c’était avant toutet au pied de la lettre, en roumain commeen français, les mains d’un travailleurdépourvu de tout dont un bourgeois cossus’est emparé ; aujourd’hui, une interpréta­tion n’exclut pas l’autre. On rencontre aussices personnages ventripotents, lointainsparents du roi Ubu et du Monsieur K. deBrauner, dont le crâne se fissure et quirêvent de sabres et de goupillons, de poireset de médailles ; ou encore cet officier à groscorps et petite tête, décoré de croix, de four­chettes et de tire­boutons, qui tripote unefemme éplorée qui n’en peut plus. De cesannées 1934­1936 datent de nombreux des­sins en défense du prolétariat, dénonçant lapauvreté et les mauvaises conditions de tra­vail. Un dessin de La Parole libre, « Sortied’usine ­ Entrée en prison » assimile unecolonne d’ouvriers à une colonne de prison­niers sous le contrôle de déplaisantsmatons, comme dans le film contemporainde René Clair, A nous la liberté ! Cet engage­ment, il le partage avec son compliceGherasim Luca qui, lui aussi, attend desjours meilleurs: « Je vois un monde où a dis­paru l’exploitation de l’homme par l’hom­me,» rêve le poète dans son roman FataMorgana7 (1937) illustré par Perahim.

20

Serge Fauchereau

6 Ibid., p. 252 et 254.7 Gherasim Luca, Inventatorul iubiri, op. cit., p. 164.

Les tensions augmentent à mesure ques’imposent toutes les Gardes de fer.Perahim résiste à sa façon et montre « şinăufigure Hitler et ses sbires roulant des yeuxconcupiscents, la bouche fermée d’épinglesde nourrice, mettant une main avide surune carte d’Europe en lambeaux.8 Un peuplus tard (1937) et probablement inédit àcause de la dure censure qu’on a instaurée,on voit un Hitler casqué et encore plusagressif dévorant l’Europe à lui seul. A côtéde ces charges explicites, d’autres dessinssont plus ambigus et finalement plusangoissants. L’un d’eux, à l’encre de Chine,intitulé tantôt « La rue » tantôt « Reportagecontemporain » (1936), présente un quatuord’agités à trompettes mené par un aveugleet un idiot, alors qu’une femme dont on nevoit qu’une jambe s’apprête à sortir par unefenêtre. Ce ne serait qu’un jeu de l’imagina­tion si, en contrebas, une foule nombreusene manifestait en brandissant le poing. Lecaractère équivoque d’une telle scène nousrappelle que, sans vouloir donner de leçon,Perahim se plaira maintes fois à mettre sonspectateur en porte­à­faux. Exécuté cin­quante ou soixante ans plus tard, un dessinà l’encre de Chine recueilli dans l’album Unmiroir se promène dans la rue (2000) montreencore une troupe d’êtres contrefaits arbo­rant drapeaux et tambours ; il est accompa­gné d’un de ses textes malicieux et fausse­ment désinvoltes : « Enthousiaste, la mani­festation des syndicats des porteurs de dra­peaux s’est déroulée sans incidents.Personne n’a pourtant remarqué les nuagesnoirs et menaçants qui obscurcissent leurdestin. »9 Le dessin de 1936 est prémonitoi­re ou il renvoie à des faits récentsşov avaitsubi l’assaut verbal et physique de légion­naires fascistes au point de devoir fermer.Désormais menacé dans son art et dans savie, Perahim va devoir mettre sa flammerévolutionnaire en veilleuse, en espérant lafin de cet obscurantisme instauré par ungouvernement soutenu par les militaires et

les religieux réactionnaires. En 1937, l’heb­domadaire satirique Pinguinul (Pingouin)où paraissent des textes de Bogza et de Rollet des dessins de Brauner et de Perahim, estinterdit au bout de quatre numéros. Lesmanifestations d’opinions dissidentesdevront dorénavant être discrètes.

Il n’est pas aisé de caractériser simple­ment les peintures et dessins militants dePerahim. En songeant à des prédécesseursdéjà évoqués, on peut tout de même voird’emblée ce qui les différencie. Ils ne sontpas le constat objectif de l’ancêtre JacquesCallot et n’ont pas la cruauté rageuse deGrosz. Ils n’ont pas la colère du jeuneKupka ni la compassion de Ben Shahn. Avecson côté naturellement amoral, l’engage­ment de Perahim garde une liberté toutesurréaliste, un peu comme Maurice Henrymais en plus rosse. Quoi qu’il en soit, loind’être gratuit, cet humour recèle une véri­table gravité ; « elle est tout simplement aufond, dans la coulisse, » rappelle EdouardJaguer. 10

Une intense activité de dessinateurengagé n’entrave pas le travail habituel depeintre non plus que d’illustrateur d’unPerahim toujours actif. Des œuvres de samain sont publiées régulièrement dans leslivres de ses amis. Outre Fata Morgana deLuca déjà mentionné, signalons, parexemple, son travail à la plume dans Lesadisme de la vérité de Saşa Pană (1936) etdans le récit farfelu La Pension de madamePipersberg de Haimovici Bonciu (1936) pourlequel il a créé un homme à tête de porte­manteau déambulant allègrement dans lesrues. Ses illustrations pour Le Poumonsauvage de Paul Păun (1939) seront cepen­dant des gouaches. Par ailleurs, son plaisir àportraiturer ses amis est toujours grand :classique visage au regard profond de MaxBlecher que la mort emporterait à vingt­neuf ans, visage sans yeux de Brauner quidepuis toujours aimait à peindre des per­sonnages aveugles ou borgnes (par

21

Trajectoire graphique de Perahim

8 Une reproduction en couleur se trouve dans le livre de Tudor Stavile, L’Art plastique en Bessarabie,Chişinău, Edition Littérature artistique, 1990.

9 Perahim, Un miroir se promène dans la rue, Paris, Del Arco, 2000, p. 16.10 Edouard Jaguer, Perahim, Paris, Arcane 17, 1991, p. 36.

exemple, Loth et ses filles, dès 1923). Dans cetordre­là, peut­être faut­il ajouter un curieuxphotomontage de 1938 où, dans une photode gratte­ciel américains, Perahim a glisséune caricature à l’encre d’un homme gro­gnon qui ressemble à Gellu Naum. De cetteépoque date aussi une série de petits des­sins à la mine de plomb dont les formesvégétales et zoomorphes annoncent desœuvres de sa maturité.

La fin des années trente en Roumaniebaigne dans une atmosphère malsaine dedéfiance généralisée, d’anticommunisme,d’antisémitisme et de haine de l’art modernelargement répandue dans les milieux offi­ciels et populaires. Brauner qui était revenude Paris en 1934 y repart en 1938, définitive­ment. Luca et Naum le suivront. Quant àPerahim, il se rend à Prague à l’invite dumetteur en scène A.F. Burian, directeur d’unthéâtre avant­gardiste notoire. Le jeuneRoumain expose ses œuvres graphiquesdans le foyer du théâtre et prépare un spec­tacle inspiré des Chants de Maldoror.L’invasion nazie ruine ce projet et lecontraint à revenir à Bucarest, faute d’unvisa pour la France vainement espéré. Letemps d’une exposition graphique et àpeine reprise son activité de décorateur dethéâtre qu’il est mobilisé puis retenu dansun camp disciplinaire puisque le gouverne­ment fasciste s’est allié à l’Allemagne. Il fuità Chişinău alors en territoire soviétique jus­qu’au moment où la nouvelle avance nazieen 1941 l’oblige à fuir toujours plus loin, augré de petits travaux plus ou moins pénibleset éphémères qui le conduisent jusqu’enArménie (1941­1944).11 Toutes ces épui­santes tribulations ont évidemment été peupropices à la création, faute de temps et destabilité, faute de matériel. Ne restent guèrede cette époque que des illustrations pourLe Petit Testament de François Villon et unportrait de l’écrivain Matei Caragiale.

La paix revient en Europe en 1945. Aprèsavoir rejeté le fascisme, la Roumanie a étélibérée des nazis grâce à l’Armée rouge, cedont le pays lui est reconnaissant. Il semble

juste alors de faire connaître la culturerusse. Pour sa part, Perahim réalise en 1947un portefeuille de portraits à la plume de 16écrivains russes, de Pouchkine à Cholokhov,accompagné d’une brochure anonyme deprésentation de chacun. Simultanément, ilfait aussi des illustrations pour ses amis. Ade tels signes on pourrait croire que toutpeut reprendre comme aux meilleurs joursd’avant­guerre, notamment les travaux etbisbilles des surréalistes bucarestois et,pour Perahim, les expositions et le travailthéâtral. Mais les libérateurs soviétiquesvont vite changer d’attitude. Sous leur pres­sion, la Roumanie proclame en 1948 la dic­tature du prolétariat. Le pays entre dans legiron stalinien sous le contrôle d’envoyés deMoscou qui, dans le domaine culturel, sontde sévères tenants du réalisme socialiste. Cen’est pas là le communisme fraternel dontPerahim et ses amis avaient rêvé. Commeles caractères rebelles et les artistes jugésdécadents sont très surveillés, mieux vautpour eux accepter bon gré mal gré ce qu’onleur propose et faire contre mauvaise fortu­ne bon cœur. Les novateurs d’autrefois vonts’adapter à leur nouveau pays, par convic­tion ou par force majeure, qu’ils soientpeintres comme M. H. Maxy ou poètescomme Virgil Teodorescu. Perahim quant àlui devient officiellement professeur ; ilenseignera la scénographie et les techniquesgraphiques jusqu’en 1956, date à laquelle ilprendra en charge la revue Art plastique jus­qu’en 1964. Durant les vingt années qui ontsuivi l’instauration de la soi­disant dictatu­re du prolétariat, Perahim n’a donc été niinactif ni ignoré, comme le prouve l’objectifbilan dressé par Marina Vanci. Illustrateur,scénographe, décorateur de théâtre ou céra­miste, on a su reconnaître ses compétences ;on l’a même éventuellement primé, laurépour ses travaux. Le fait qu’il ait délaissé lapeinture semble pourtant indiquer que celane le satisfaisait pas.

Le théâtre, au moins tel que Perahim leconçoit, est­il si peu propice au réalismesocialiste recommandé avec insistance par

22

Serge Fauchereau

11 Ici comme ailleurs, pour une chronologie plus détaillée, il faut se reporter à la copieuse biographie établie par Marina Vanci en annexe à la seconde monographie Perahim (1991) d’Edouard Jaguer.

les pouvoirs culturels ? Toujours est­il queses dessins et gouaches de décors et cos­tumes et les photographies de scène qu’onpeut encore consulter sont très éloignés dela doctrine soviétique. Les Bains deMaïakovski (1957) ou La Résistible Ascensiond’Arturo Ui de Brecht (1963), entre beaucoupd’autres, nous surprennent. Au demeurant,il aurait été difficile d’interpréter Le Marteausans maître de Pierre Boulez sur un texte deRené Char ou l’opéra Œdipe de GeorgesEnesco dans un décor prolétarien tel quel’imaginent les censeurs du réalisme socia­liste. Il leur est sans doute plus facile decontrôler les arts graphiques ; or, là encore,même s’il a beaucoup œuvré, Perahim a sutrouver éventuellement des espaces où don­ner libre cours à sa fantaisie.

Jusqu’à son ultime publication enRoumanie, de splendides dessins d’abstrac­tion biomorphique au crayon pour un fortvolume de Rondeaux d’AlexandruMacedonski (1968), Perahim a réalisé tant

d’illustrations isolées ou en volume qu’au­cun recensement n’en a encore été fait.Bornons nous ici à signaler leur diversité etla dextérité de l’artiste alors largementreconnue, en particulier dans cet art diffici­le de la linogravure. Avec cette technique, ilaccompagne aussi bien un documentaireépique tel que Dix jours qui ébranlèrent lemonde de John Reed (1958) que les drola­tiques Proverbes et Dictons (1957), prochesparents des 152 proverbes mis au goût du jourpar Paul Eluard et Benjamin Péret.

Il est un domaine auquel les artistesmodernes ont volontiers prêté attention : lelivre pour enfants, voire le jouet. NommonsPierre Roy et Jean Lurçat en France, BrunoMunari en Italie, les Themerson en Pologne,Sándor Bortnyik en Hongrie et de nom­breux Russes, de Lissitzky à Deineka, et desAméricains,de Calder à Torres­García etBarradas. N’oublions pas le surréalisme etSoupault, Desnos, Eluard, Prévert, Toyen…Les commandes de livres pour enfants

23

Trajectoire graphique de Perahim

étaient sans doute de plaisants dérivatifspour Perahim. Dans les années cinquante etsoixante, il en a publié un petit nombre, tou­jours sympathiques et élégants, dont quatreavec la complicité de Gellu Naum, créateurdu remuant personnage d’Apollodore. LeBal costumé d’après Anatole France (1958)lui est l’occasion de créer une amusantegalerie de gosses, garçonnet fanfaronnantaccoutré en soldat ou fillette transportantune cafetière avec ravissement. Qu’il ait étéexécuté dans l’enthousiasme ou seulementpour répondre à une demande, le travailgraphique de Perahim est celui d’un profes­sionnel respectueux de son public mêmequand il le bouscule. Du reste, si l’on peutplus ou moins contraindre un artiste àaccepter un sujet ou une manière, on nepeut pas le contraindre à être mauvais. Lesdessins de Magritte, de Picasso, de Dalí etde bien d’autres, célébrant des robes, Stalineou du chocolat ont finalement pris placedans leurs catalogues raisonnés.

Certes, Perahim est apprécié enRoumanie mais il ne peint quasiment plus,peut­être faute de temps, assurément parceque son entourage et l’atmosphère ambian­te ne l’y encouragent pas. D’ailleurs le régi­me se durcit encore à la fin des annéessoixante, Nicolae Ceauşescu occupant lesfonctions suprêmes à partir de 1967. Si sapolitique extérieure fait illusion à l’étrangeren affichant une certaine indépendance vis­à­vis de Moscou, son emprise politique etéconomique s’exerce jusque dans la vieprivée de la population. Cette oppressionn’a guère besoin de motifs plus personnelspour inciter l’artiste à quitter le pays. Laprésentation d’une exposition de dessins etde céramiques à Tel­Aviv ne sera qu’un pré­texte et une brève transition pour gagner laFrance.

A Paris où Perahim arrive durant l’été1969, c’est aussitôt une autre vie, peut­êtreplus frugale au quotidien mais entouréed’une réelle chaleur humaine. Cruciale estla présence de Marina Vanci, capital unmilieu surréalisant accueillant. AlainJouffroy, Edouard Jaguer et son groupePhases et des galeristes comme André­François Petit seront ses meilleurs interces­

seurs auprès d’un public grandissant. Lepeintre en retrouve une nouvelle ardeur.Dorénavant, les expositions de peintures etde dessins, les publications et même les scé­nographies, en France et à l’étranger, sesuccèderont de façon ininterrompue, luiassurant une réputation internationale etune meilleure compréhension de sonœuvre. Même si on connaît mieux cetteétape la plus commentée de sa création, à lafois renouvellement et continuité, quelquesaspect méritent qu’on s’y attarde encore ici.

Plus que jamais, la séparation del’activité graphique de la vocation picturaleretrouvée apparaît arbitraire. Dans l’un etl’autre cas surgit un monde hybride où leminéral, le végétal, l’animal et l’humains’imbriquent. Le troublant, l’inconcevable etl’humour s’y mêlent d’une manière plusfantasque que dans tous les cyborgs etautres croquemitaines de l’industrie holly­woodienne – non sans quelque affinité avecles chimères de l’ami Brauner et du sculp­teur Paciurea. Le nouvel élan que Perahimtrouve à Paris ne marque pas une ruptureavec le reste de son œuvre, ni dans samanière ni dans son esprit. C’est toujours lamême sûreté du trait, la même imaginationformelle aux aguets. L’artiste ne revientpourtant pas volontiers sur ses pas et lesreprises sont rarissimes. Le grand dessin dependu des tarots, Lamed, arcane 11 (1970),détail de la peinture Equilibre parfait de 1932,est exceptionnel. En revanche, la théma­tique libertaire de sa jeunesse brocardantdespotes, généraux et religieux de touteespèce reste ostensible. Ubu en Afrique(1973) est un être énorme qui étranglejoyeusement son prochain et Le Roi des Lozi(1974) n’est pas plus rassurant que LeMissionnaire (1972) avec sa soutane bardéede planches et sa tête épineuse. Et que diredes pauvres soldats corrodés qu’on précipi­te dans l’abîme pour l’idole indifférented’un Débarquement sans gloire ?

L’action offensive par l’ironie, la dérisionet l’absurde est particulièrement sensibledans les albums de dessins de Perahimcommentés par ses soins, La Chronique del’armoire (1982) ou Un miroir se promène dansla rue (2000). Automatiques ou dirigés, ces

24

Serge Fauchereau

tracés donnent naissance à des êtres fantas­tiques, protagonistes de péripéties d’unhumour de haut vol, rarement gratuit. Laplupart sont des grotesques ridicules oupleins d’eux­mêmes, tel l’inventeur d’on nesait quoi dont le portrait « est exposé danstoutes les écoles communales, les gares, tri­bunaux, fabriques de timbres, orphelinats,élevages de lapins »12 ou bien celui­ci: « Grâce à son talent d’assassin, il a trouvéun emploi bien rémunéré. Il occupe le postede sorcier en chef. La nuit, au clair de lalune, il prépare sa séance bidon de magienoire. »13 Dans un registre où l’imaginationest tout aussi libre mais la main pluscontrôlée, nommons d’autres albumscomme les dessins érotiques au crayon duCongrès avec des poèmes d’Alain Jouffroy,ainsi que L’Alphabet (1974) et un recueil delithographies légendées par lui­même,Mythographie (1982). Son activité graphiques’étend aussi bien aux affiches et gravurespour les expositions et publications de sesamis de Phases qu’aux dessins à la plumeaccompagnant les Poèmes épars de BenjaminFondane aux éditions Non­lieu.

Une occupation fébrile n’empêche pasPerahim de voyager en France et à l’étran­ger. Loin d’être une gêne, ces voyages nour­rissent son imagination. On ne s’arrêtera icique sur ses deux séjours en Afrique noire,en 1972 et 1975, parce qu’ils l’ont stimuléd’évidente façon. Il en résulte des tableauxtrès dynamiques tels que La Guerre africaine(1976), une bataille de San Romano de PaoloUccello qui aurait lieu dans la jungle deWifredo Lam, ainsi qu’une suite de grandesgouaches aux noirceurs et aux couleurssomptueuses, un ravissement cinétiquepour les yeux lorsqu’on les voit en série.C’est également en Afrique que le hasard luifait découvrir des « gommettes », très petitspapiers collants de couleurs et de formesdiverses dont les enfants d’autrefoisaimaient jouer. Pour son propre usage, il enachète en quantité. Organisées ou laisséesaux « lois du hasard » chères à Arp, cesgommettes permettent de composer des

dessins, comme un tracé de points, destaches ou des décalcomanies. Elles peuventen outre être associées au dessin, à lagouache ou aux découpages. C’est peut­êtrece qui l’amènera aux collages de ses der­nières années. Ce sont des formes abstraitestrès dentelées, sortes de lichens, panicautsou chardons de rêve réalisés à partir demagazines en couleur découpés si menu etsi capricieusement que rien, pas même undétail identifiable, ne subsiste des imagesd’origine, d’autant moins que s’y mêlent desajouts à l’encre de Chine ou de couleur (parexemple, Jazz, 2007). Ces turbulentes abs­tractions sont un peu la contrepartie de cesœuvres qui, à partir de 1980, juxtaposaientpour la plus grande surprise du regardeur,de calmes paysages familiers ou des élé­ments architecturaux tout statiques à de sin­guliers météores et des êtres indéfinissablesmais sans agressivité : le merveilleux surgitdans le réel commun et le délire graphiquedans un réel ironiquement vériste.

L’ultime métamorphose de l’artiste est laconséquence d’un aléa personnel, une para­lysie partielle qui lui enlève l’usage de samain droite, celle avec laquelle il avait tou­jours dessiné et peint. Loin de s’en tenir auxcollages, avec obstination, il va dessiner dela main gauche. Paradoxalement, ces des­sins aux denses enchevêtrements renchéris­sent sur les chardons et lichens évoquésplus haut mais ne sont pas éloignés de cer­tains tracés des années trente qu’il exécutaitpresque d’un seul trait, sans lever la plumeou le crayon… Gauche ou droite, jadis etnaguère, c’est toujours la même main agile.La Roumanie d’autrefois ne voyait enPerahim que le dessinateur et oubliait lepeintre, pendant trop longtemps. Ensuite,là­bas comme ici, en redonnant une justeprééminence à sa peinture, on négligeait sesdons de dessinateur pourtant essentielsdans sa peinture. Aujourd’hui, en dépit deschaos de l’histoire et des changements duregard et du goût, on va devoir discernerdans son œuvre riche et diverse des filsconducteurs sous­jacents et une cohérence.

25

Trajectoire graphique de Perahim

12 Perahim, La Chronique de l’armoire, Paris, Arcane 17, 1982, non paginé.13 Perahim, Un miroir se promène dans la rue, op. cit., p. 43.

26

Afirmam, în prima parte a acestuicomentariu, că scrisorile lui I.D. Sîrbu repre­zintă „doar” coada de cometă a Jurnalului –capodopera sa indiscutabilă. Diferenţa tipo­logică dintre cele două tipuri de text e, înacest caz, determinantă. Căci scrisorile,chiar dacă stilistic splendide, nu au finalita­te literară – nici măcar în măsura unei com­poziţii epistolare de tipul scrisorilor cătreVasile Alecsandri ale lui Ion Ghica, sau a„romanului epistolar” dintre cerchiştii I.Negoiţescu şi Radu Stanca. „Literatură desertar” prin forţa lucrurilor, jurnalele lui I.D. Sîrbu au însă un statut diferit. Un jurnalintim după toate canoanele speciei, de cro­nică a intimităţii biografice, cotidiene, suntînsemnările de la începutul anilor ’50, salva­te ca prin minune. Prin comparaţie, jurnalul

anilor ’80 e un fals jurnal intim: scrieremoral­politică şi eseistică majoră, cu o com­poziţie vădit „literaturizată”, de operăsecretă sortită, într­un viitor postum, publi­cării. Ca literatură epistolară – indirectă, maimult sau mai puţin involuntară, scrisorilelui „Gary” Sîrbu sunt în schimb mare litera­tură, situându­l pe autorul lor în rândulmarilor noştri epistolieri dintotdeauna (ală­turi de Emil Cioran). Prin urmare, de va fiexistînd o ierarhie între jurnale şi scrisori, eaţine mai curând de literaritatea (asumatăsau nu) a scrierilor în speţă, nu de calitatealor. Nu cred că, în absenţa Jurnalului unuijurnalist fără jurnal (mai mult decât în cazulromanului Adio Europa), corespondenţa luiSîrbu nu şi­ar fi impus atât de evident, înochii criticii, imaginea de capodoperă a lite­

Paul CERNATConfesiunea ca eseu

moral şi literaturăpolitică (II)*

Abstract

Eseul de faţă comentează pe larg recent apăruta ediţie critică în două volume a scrierilornonficţionale semnate de Ion Dezideriu Sîrbu. A doua parte a comentariului are în vedere literaturamoral­politică reprezentată de corespondenţa extrem de bogată a scriitorului, privită ca operăconfesivă în sine.Cuvinte­cheie: confesiune, nonficţiune, morală, politic, totalitarism.

This study comments extentively the second volume of the recent critical edition of the nonfictio ­nal writings of Ion Dezideriu Sîrbu. After the discution about the diary, we discuss about the moraland political literature represented by the extraordinary correspondance of this confessional writerand moralist.Keywords: confession, nonfiction, morals, politics, totalitarianism.

Paul CERNAT, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e­mail: cernatpaul@gmail.com.* Ion D. Sîrbu, Opere II. Corespondenţă, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici în colaborare cu

Tudor Nedelcea, Introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţăşi Artă, Colecţia „Opere fundamentale”, Bucureşti, 2013, 1600 p.

Cronici literare

raturii confesive. De remarcat că, de fiecaredată, scriitorul are nevoie de un destinatar;acesta poate fi unul fictiv (Jurnalul unui jur­nalist fără jurnal) sau real (cazul scrisorilor),element absolut necesar pentru ceea ceNicolae Mecu numea, în cazul lui IacobNegruzzi, „vocaţia comunicării” să se des­făşoare la temperaturi interioare înalte.

Ordinea publicării scrisorilor (transcrise,în marea lor majoritate, după manuscrise)este cea alfabetică a numelui destinatarilor.Simpla lor „listare” e, în sine, semnificativăpentru legăturile amical­afective, ale expe­ditorului: Dan Alexandrescu, Sergiu şiDorina Al­George, Mihai Barbu, DorliBlaga, Eta Boeriu şi Puiu Boeriu, NicolaeBoeriu, Ion Brad, Olga Caba, NicolaeCarandino, Lucian Cherata, Delia Cotruş,Monica D. Crăciun, Alexandru Dincă şiAmza Pellea, Ştefan Aug. Doinaş şi IrinelLiciu, Maria şi Cristina Enescu, CălinFlorian, Lucian Giurchescu, Maria Graciov,Viorica Guy Marica, Carol Isac, LiviuMartinescu, Mina şi Ion Maxim, ElisabethAxman­Mocanu, Edmund Pollak, Ion

Negoiţescu, Victor Moldovan, JeanaMorărescu, Jiri Nasinec, Tudor Nedelcea,Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, IoanichieOlteanu, Alexandru Paleologu, KarinPatrusch Dorn, Deliu Petroiu, AntoniePlămădeală, Elisabeta Pop, David Prodan,Cornel Regman, Liviu Rusu, Liana şiCristina Rusu, Tinca Rusu, Marieta Sadova,Horia Stanca, Ladislaus şi Lili Steiner,Mariana Şora, Gheorghe şi Mimi Telea,Rodica Tiniş­Țane, Eugen Todoran, IonVartic, D. Vatamaniuc, Dumitru Velea.Aşadar: prieteni şi prietene din ţară şi dindiaspora, rude, iubite, redactori, oficialiutili. Cea mai mare parte au apărut deja învolume (Traversarea cortinei, Iarna bolnavă decancer, Scrisori către bunul Dumnezeu, Ce maitaci, Gary? 12 scrisori exemplare, Jertfe… ş.a.,din diverse volume de memorii (ale lui IonBrad, David Prodan etc.) sau din arhive per­sonale, publicate în reviste precum Caietecritice, Apostrof, Ramuri, Orizont sau reuniteîn cele şase dosare de urmărire de laSecuritate. Relativ spectaculos e numărulineditelor (cca. 40), care face din prezentaediţie cea mai completă de până acum(chiar dacă, din motive… intime, au rămasnepublicate o serie de scrisori dedicate unoriubite, iar altele – câte oare – se vor fi pier­dut). Fizionomia lor e, într­adevăr, specială.„Scrisori­eseu” – potrivit lui Virgil Nemo ­ianu, sau „roman autobiografic” – dupăcum consideră, în prefaţă, Eugen Simion,ele vădesc un om cu geniu epistolar. Dintreinedite, multe – preluate din arhiva familieisau din alte arhive particulare, amintescscrisorile către Tudor Nedelcea, mare partea scrisorilor către Ion Negoiţescu, corespon­denţa cu Karin Patrusch Dorn (din arhivaClarei Mareş), către Elisabeta Pop (arhivaToma Velici), corespondenţa cu TudorNedelcea, Lucian Cherata, Monica D.Crăciun (nepoata scriitorului), NicolaeCarandino, parte a corespondenţei cu Şte­fan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu sau cu direc­torii teatrului craiovean Alexandru Dincă şiAmza Pellea. Se adaugă, într­o Anexă avolumului, un amplu „referat” adresat luiDorli Blaga (Recitind dramaturgia lui LucianBlaga (însemnări despre piesa „Avram Iancu”)),

27

Confesiunea ca eseu moral şi literatură politică (II)

28

Paul Cernat

contribuţie surprinzătoare la exegeza dra­maturgiei blagiene, şi o scrisoare intensafectivă în memorie recent dedicatei priete­ne Eta Boeriu (text­omagiu care trebuia cititla înmormîntarea acesteia, în numele priete­nilor, dar care n­a mai fost prezentat, întru­cât „vorbitorul oficial” – Ştefan Aug. Doinaş– a sosit „la timp”…). Cea mai mare parte ascrisorilor acoperă intervalul crepuscular alvieţii: 1980­1989. Ele dublează, într­un fel,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal printr­oconfesiune adresată, plină de carnaţia realu­lui imediat biografic, o confesiune de o con­creteţe vitală, pe care depoziţia alter ego­ului Dezideriu Candid şi­o refuză, cel maiadesea. Nu însă şi jurnalul anilor 1952­53.Ultimul deceniu din biografia lui Sîrbu (şinu numai, căci scrisorile aruncă multesonde spre trecut, spre aventurile vieţii, alescrisului şi ale activităţii teatrale) poate firecompus aşadar, în detaliu, cu materialulclientului. Numai că rezultatul nu este(numai) un „personaj”, ci un autor care seluptă şi se salvează prin confesiune – şi prinoamenii care­i prilejuiesc confesiunile, adicăocaziile de a fi el însuşi.

Citite laolaltă, şi nu pe porţiuni, ca învolumele şi grupajele apărute până acum,epistolele – o adevărată reţea afectivă devase comunicante – dau o imagine copleşi­toare. Ca pilitura de fier în jurul magneţilorpermanenţi, detaliile anecdotice, existenţia­le, reflecţiile morale, culturale şi politice, seaşază firesc pe osatura unei personalităţiputernice, necruţătoare cu prietenii şi vitrio­lantă cu neprietenii, un răzvrătit plebeu cusolide tradiţii central­europene, un moralistrebel pe care istoria l­a lovit din toate părţi­le, dar nu l­a învins, după cum nu l­a învinsnici prăbuşirea fizică dramatică din ultimiiani, nici exilul interior şi marginalitatea lite­rară la care totalitarismul l­a condamnat,neputând să şi­l anexeze. Putem înţelege,desigur, atitudinea dominant negatoare laadresa literaturii contemporane prin margi­nalizarea celui care se luptă, exasperat, pen­tru a­şi apăra şi salva opera edită şi inedită;ceea ce nu înseamnă, totuşi, că judecăţile,chiar şi cel mai drastice, nu au măcar unsâmbure de adevăr incomod. Pe de altă

parte, o mare generozitate umană se revar­să, năvalnic, din aceste scrieri pătimaş­ones­te, de o verticalitate răzvrătită, virilă.Tribulaţiile personale ale autorului compun,piesă cu piesă, o mare frescă subiectivă aepocii, cu dezastrele, rezistenţa şi umanita­tea ei ultragiată. Nu numai pentru biografiaafectivă (în toate sensurile) a epistolierului(secvenţe dintr­o „autobiografie completă,spune el undeva), ci şi pentru la petite histoi­re intelectuală a epocii, pentru istoria vieţiiliterare şi culturale (a Cercului Literar, întrealtele, a mediilor clujene sau craiovene etc.)aceste documente existenţă, unele disperateca nişte strigăte de profundis, cel mai multedoldora de reflecţii pătunzătoare, toate – deo expresivitate scăpărătoare şi „musculoa­să”, constituie un filon preţios. Inclusiv isto­ria secretă a perioadei a făcut şi, probabil, vamai face obiectul unor „săpături” instructi­ve pornind de la ele. Nu se va putea face, înorice caz, o reconstituire credibilă a acestorlumi fără mărturia lui Gary Sîrbu, a căruirevanşă scripturală privată, indirectă sauclandestină, e, în literatura română, compa­rabilă doar cu cazurile lui Steinhardt şiPetre Pandrea. Prin comparaţie cu dosarulepistolar „optzecist”, numărul scrisorilorpăstrate din perioada tinereţii cerchiste saudin anii stalinismului este mult mai redus,dar la fel de spectaculos. Faptul nu e, amimpresia, întâmplător. În deceniul nouă,odată cu degradarea progresivă, „apocalip­tică” a regimului comunist, tot mai „ieşitdin ţâţâni”, odată cu agravarea stării desănătate, a marginalizării şi a singurătăţiiscriitorului, scrisorile încep să devină nişteexerciţii de supravieţuire, moduri superioa­re de a fi viu şi de a fi împreună. Oricât de„ţepoasă”, literatura lui Sârbu nu e – ammai spus­o – una a solitudinii, ci a solidari­tăţii umane şi a comuniunii, în care autorulse livrează total. Unele epistole se desfăşoa­ră pe zeci de pagini (ca în cazul corespon­denţei cu N. Carandino). Un reper spectral,obsedant al „exilatului” în „Isarlâk”­ul bal­canic al Craiovei: Blaga, tatăl spiritul pier­dut. Şi un fiu risipitor care se „adună”,miraculos, din consemnarea au bout du sofflea fragmentelor unei vieţi risipite.

Sper că în textul de mai jos voi fi în staresă spun, să prezint, nişte lucruri, mai exact oidee anume, de o oarecare semnificaţie –este în această afirmaţie a mea o apreciere încare mă angajez probabil hazardat şi oricumde unul singur, fără a fi testat în vreo discu­ţie anterioară, sau într­un text publicat, con­vingerea mea că am de spus ceea ce euacum cred, sau măcar, aşa cum am zis deja,sper, a avea de spus. Fiind vorba de unlucru pe care îl tratez ca important, mă voirezuma la a­l prezenta în puţine rânduri, înpuţine cuvinte. Expunerile semnificativesunt acelea care se relevă direct, de la sine,astfel – în cazul contrar mulţimea argumen­telor nu poate fi decât jenantă, precum exce­sul de scuze după o gafă.

Antologiile discursurilor celebre ale isto­riei arată că majoritatea declaraţiilor care au

contat, odată adoptate de conştiinţe, sunt,aproape invariabil, scurte. Această referirese raportează la condiţia maximă a prezen­tărilor de situaţii datorate creatorilor deistorie. Cele ce urmează nu constituie decâtinterpretarea unor evoluţii istorice ori con­temporane în care mulţi dintre noi ne­amepuizat, ori ne­am consolidat, forţele încer­când să facem faţă provocărilor unor ideo­logii contrare. Sistemele care s­au confrun­tat, angajând state şi naţiuni în războaieextrem de fierbinţi, sau reci, au fost relativdiverse, cele însă care au dominat scenamondială, fără să fie amândouă, ci numaiunul în rândul celor mai ucigătoare agre­siuni lansate împotriva fiinţării umane –blândă, însă nu a fost, nu este şi nu va fi –nici una dintre cele două. Acestea s­aunumit comunismul şi capitalismul. Ce tre­

Caius TraianDRAGOMIR

Sistem şi fatalitate

AbstractComunismul, ca sistem, a condus invariabil la dictatură. Capitalismul, tot în calitate de sistem,implică un economism strict, consumism, anularea democraţiei în spaţiul economic. O analizăistorico­filozofică arată clar că umanitatea rejectează sistemele, iar singura cale a susţinerii condiţieiumane nu poate fi decât una a realismului, rezultat dintr­o analiză şi observaţie obiectivă şi largă aevoluţiei civilizaţiilor.Cuvinte­cheie: comunism, capitalism, sistem socio­politic, realism istorico­economic, dictatură,

consumism.

The Communism, as a system, led invariably to dictatorship. The Capitalism, in its quality of a sys­tem also, generates a rigid economism, consumerism, a non­democratic economy. A historical­philosophical analysis clearly shows that the humanity reject the systems, in general, and the onlyway for sustaining the human condition of people is to objectively develop a true political, economicand social realism.Keywords: Communism, Capitalism, socio­politic system, historical­economic realism, dictator­

ship, consumerism.

Caius Traian DRAGOMIR, diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franţa, e­mail:ctdragomir@yahoo.com.

Comentarii

29

buie să avem în vedere, privitor la acestea?În primul rând faptul că ele au reprezen­

tat în secolul 20 ceea ce anticipase cu peste osută de ani înainte, mai exact în anii 1835­1840, Alexis de Tocqueville în opera sa pro­fetică Despre Democraţie în America, în care,între altele, a expus previziunea conform că ­reia secolul 20 va fi perioada intrării în opo ­ziţie şi competiţie a Statelor Unite, cu Rusia,pe atunci un imperiu. Se pare că într­un sin­gur sens prognoza lui Tocqueville s­a dove­dit, dacă nu greşită, oricum insuficientă.Secolul 20 nu a ajuns la o soluţie definitivăîn respectiva dispută. Putem spera că seco­lul 21 va reuşi să încheie pacific şi generalavantajos această stare de mai intens, orimai discret, conflict, întrucât el a încetat amai reprezenta o luptă ideologică şi a deve­nit o tradiţie culturală. Samuel Huntingtona publicat cunoscuta sa opinie despre cioc­nirea civilizaţiilor. Când cineva, într­ungrup de copii spune o prostie ceilalţi, sau unaltul, îl atenţionează cu fraza: „cine ziceacela (sau ăla) este”. Nu vreau să cred că încivilizaţie Occidentul, în cultura occidenta­lă, ar exista germenii unor asemenea şocuri

militare precum cele presupuse a rezultaprin diferenţe culturale existente în lumeaprezentului şi a viitorului. Ciocnirea ameri­cano­sovietică în secolul 20 a reprezentatangajarea capitalism contra comunism.Acum nu mai este vorba decât de clasica,istorica, agitaţie în jurul intenţiei de creare aunui imperiu, ceea ce, în alte cuvinte, senumeşte acum o lume monopolară. GabrielRobin, fost ambasador francez în USA, ascris cartea devenită celebră Un Monde sansMaître. Cel care doreşte să afle cine distrugeimperii şi cine nu creează imperii merită săcitească acel volum­eseu şi, eventual, săcreadă în cele spuse de autor. Oricum con­flictul ideologic s­a stins. Ce a făcut comu­nismul?

Mult rău şi mari ameninţări asupra lumiiau plutit câtă vreme ideologia comunistă amotivat acţiunile unei supraputeri. Comu ­nismul ar fi putut fi şi altfel. S­a încercatorganizarea unei structuri de guvernarecomunistă „cu faţă umană”, în Cehoslo ­vacia anului 1968. Forţele „Tratatului de laVarşovia” au invadat, fără participareaRomâniei, ţara care nu mai urma linia dură

30

Caius Traian Dragomir

31

Sistem şi fatalitate

a comunismului de tip cominternist – nuconta faptul că sub presiunea lui Roosevelt,Cominternul fusese desfiinţat, aparent, întimpul celui de al Doilea Război Mondial. Oaltă variantă blândă a comunismului a apă­rut în Chile, sub preşedinţia, democraticdecisă, a lui Salvador Allende; şi aceasta afost zdrobită de revolta lui AugustoPinochet, a cărui lovitură de stat nu a fostcondamnată de nicio ţară democrată, ci,eventual, sprijinită de apărătorii democra­ţiei, iar ţările comuniste protestând vag s­auabţinut de la a­l ajuta pe Allende. Ce spunaceste două evenimente? Mai întâi că oriceputere comunistă nu poate evolua decâtîntr­un singur mod: ca totalitarism. Aban ­donând totalitarismul, un comunism zis cufaţa umană punea în primejdie guverneledictatoriale din toate ţările comuniste aparţi­nând grupului „Varşovia”. Pe de altă parte,capitalismul se temea de un comunism carear fi putut deveni încă mai atractiv decât erapentru anumite – numeroase – grupuri inte­lectuale, dar şi de tineri sau de muncitori,ataşaţi partidelor comuniste vestice.

Rămâne de observat un lucru absolutclar: în secolul 20, dar şi la începutul secolu­lui 21, comunismul nu s­a manifestat decâtca un sistem generator de dictatură în formacea mai gravă, dacă se pot face gradaţii întiranii, aceea a dictaturii strict personale. Înprezent există puţine state comuniste adop­tând sistemul extremist, totalitar şi existăgiganticul experiment al Chinei, în legăturăcu acesta lipsind încă orice prognoză deamploare. Iată una: China a evoluat şi vacontinua să evolueze către un non­sistem,către o formă de guvernare ce examineazăconstant, permanent, realitatea umană, ceaeconomică, cea culturală, adaptând neîntre­rupt actele guvernării la realităţi, lucrând cuideologiile aşa cum s­ar opera cu simplenume, iar cu realităţile, precum se lucreazăcu realităţile.

Capitalismul a fost – în forma sa expresactuală – respins ca economism, deci mate­rialism inacceptabil, de către AleksandrSoljeniţîn, de către Svetlana Stalin, de cătrePaul Goma şi de populaţiile tăcute ale foste­lor ţări comuniste, care acceptă noile reguliale jocului doar pentru că ştiu cât de stupi­

de au fost cele vechi, deci prerevoluţionare.Anton Pan spunea în Povestea vorbei o năs­truşnicie interesată: un sultan proaspătvenit la tronul imperiului căruia îi erauvasali şi românii a dat o lege care interziceaacestora să îşi scoată morţii din locuinţă pepoartă, ci doar peste gard. Românii s­aurugat lui Dumnezeu să moară sultanul şiruga le­a fost ascultată. Următorul sultan aordonat ca românii să îşi scoată, din casă,morţii pe fereastră. Românii s­au rugat dinnou pentru moartea sultanului şi acesta atrecut în cealaltă lume. Noul sultan, dupăpreluarea imperiului, a dat dispoziţie caromânii să îşi scoată morţii pe coşul sobei.La auzul noului ordin, românii au începutsă se roage pentru viaţa acestui sultan. Nucumva este vorba aici despre politicaEstului european prins în sarabanda schim­bărilor?

Economismul capitalist conduce la reîn­toarcerea salariilor, relativ bune, acordateforţei de muncă, în contul averilor investito­rilor de capitaluri prin întreţinerea unuiconsumism dezlănţuit. Oare, născându­seîmpreună, capitalismul şi comunismul, înmarginea proceselor socio­economice gene­rate de Marea Revoluţie Franceză şi deRevoluţia Industrială, nu sunt sortite să şidispară împreună, ca sisteme, transformân­du­se, în ansamblu, în altceva? Când consu­mismul ajunge la o limită, calea dintotdeau­na a fost cea a înarmărilor. Riscul înarmări­lor constă în posibila utilizare a armelor.

Singura cale este acceptarea realităţilorumane, ca unic, singur, factor care susţineumanitatea. Când este vorba de om, oriceexaminare valorică implică pleonasmul.Mai presus de om nu este decât Dumnezeu.Economia este pentru om şi nu omul pentrueconomie, avem a spune luând modelulunui cuvânt al lui Iisus. Sistemele trebuie sălase locul perceperii vii a realităţii, contactu­lui vital cu realitatea. Această recomandarea lui Henri Bergson este mai utilă în politicăşi istorie decât în orice alt domeniu. Înaceastă privinţă China a dat un exemplu, elnu trebuie urmat ca atare – nu ar fi potrivitaltora, dar avem în marele succes al mariiţări din Orient o dovadă simplă de eficienţăa realismului.

32

Încă de la primul său volum, poetulTraian T. Coşovei a suscitat receptări contra­dictorii, dar s­a plasat apoi tot mai decis înpostura de locomotivă a unei noi generaţii.Unii critici au pus accent pe noutatea, peruptura instaurată de autorul Ninsorii elec­trice în peisajul unei lirici dominate de

nichitastănescianism, alţii au punctat, dim­potrivă, insuficienta desprindere de tradiţia(neo)modernistă românească. Argumentelepăreau valide şi dintr­un sens, şi din celă­lalt. Era, pe alocuri, evidentă preluarea tra­diţiei, atât în termeni de adeziune volunta­ră, cât şi de imitaţie sau de epigonat (baco­

Teodora DUMITRU

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

Résumé

Oferind o viziune diacronică a operei poetice a lui Traian T. Coşovei, din anii 1980 până în primuldeceniu al secolului al XXI­lea, acest eseu propune o relectură a receptării critice a poetului dinultimul deceniu al comunismului românesc şi de după căderea regimului, în 1989. Dacă printremodelele poeziei româneşti zise optzeciste se găseau starurile din Beat Generation, ale căror opere ţinde o gândire anticapitalistă, autorii români ai anilor 80, reţinând alura anti­sistemică a poeziei beat,o direcţionau, dimpotrivă, contra modernităţii comuniste. Pentru a­i proteja pe poeţi în relaţia lorcu cenzura, criticii literari din anii 80 au încercat să descurajeze orice lectură şi critică la adresa sis­temului socio­politic autohton a acestei poezii, scoţând în evidenţă virtuţile ei suprarealiste, ludice,livreşti, fantastice, pe scurt, rupte de realitate. Primele volume ale lui Traian T. Coşovei au datcriticii ocazia de a­şi exersa această atitudine recuperatoare oscilând între astuţie şi compromis.Cuvinte­cheie: Traian T. Coşovei, Allen Ginsberg, modernitate, modernism, postmodernism,

anticapitalism, Beat Generation.

Tout en offrant une vue diachronique de l’œuvre poétique de Traian T. Coșovei, depuis les années1980 jusqu’à la première décennie du XXIe siècle, cet essai propose une relecture de la réceptioncritique du poète pendant la dernière décennie du communisme roumain et après la chute durégime, en 1989. Tandis que parmi les modèles de la poésie roumaine dite de la génération 80 setrouvaient les stars de la Beat Generation – dont les œuvres relèvent d’une pensée anticapitaliste –les auteurs roumains des années 80, saisissant l’allure anti­systémique de la poésie beat, ladirigeaient, inversement, contre la modernité communiste. Pour protéger ces poètes dans leur rela­tion avec la censure, les critiques littéraires des années 80 ont tenté de dissuader toute lecture etcritique face aux réalités communistes de cette poésie, mettant en évidence ses vertus surréalistes,ludiques, livresques, fantastiques, bref, dépourvues de tout contact avec la réalité. Les premierstomes de Traian T. Coșovei ont été une bonne occasion pour la critique d’exercer cette attituderécupératrice oscillant entre astuce et compromis.Mots­clés: Traian T. Coşovei, Allen Ginsberg, modernité, modernisme, postmodernisme,

anti­capitalisme, Beat Generation.

Teodora DUMITRU, revista “Cultura”, Bucureşti, e­mail: teo_dora_dumitru@yahoo.com.

33

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

vian, arghezian, stănescian ş.a.). Poemuleponim al volumului traduce parcă, prinobsesia intervalului sau a tranzitoriului, aaflării „între două” entităţi, etape etc., ezită­rile criticii între două limbaje poetice: „Trecprintr­o ninsoare albastră, nehotărâtă/ caprintr­un coridor unde păsări mecanice/plâng pe umerii mei cu lacrimi electrice.//Trec şi păsările mă poartă la gâtul lor/ sus­pendat între două întâmplări,/ cu inima bă ­tând între două ecouri” (Ninsoarea electrică).

Universul poetic şi etosul lui Coșoveisunt predilect moderniste: eul din lirica sa eapăsat de irevocabil, are obsesia metrono­mică a secundelor, a ritmicului dătător deanxietate („gesturi mecanice”, „valurimecanice”), spaima trecerii şi a singurătăţii,în compania esenţelor primordiale (sânge,pământ, foc, aer, timp). Ca orice artistmodernist, cu excepţia avangardelor,Coșovei ia act de dimensiunea alienantă aprogresului material şi pune la lucru unimaginar crizist, guvernat de o nouă vârstăa fierului („O maşină de fier/ o câmpie defier/ o iarbă de fier/ un aer de fier scurgân­du­se cu zgomot pe sub poarta/ înţepenită afabricii de fier”, Marea fotografie a secolului),

a metalului prelucrat industrial – un metalal armelor de război şi de vânătoare –, deflacăra albastră a aparatului de sudură ori ametanului aprins, sau de obsesia electricu­lui („ninsoare electrică”, „secunde electri­ce”, „pianul electric” etc.). „Sentimentul cumâner”, „frumoasa roată dinţată” vorbescdespre o falsă etică a progresului, de avidi­tatea damnată, nibelungă, cu care omulmodern meştereşte orb la obiectul numitlume: „iarba sub care urlă cabluri electriceîncinse la roşu,/ […] arcul ceasului întins lamaxim/ pentru urletul zilei de mâine spăr­gând coaja de ou/ a micilor cazemate erme­tice, aburite de şuieratul/ nibelung al aeru­lui încins la roşu.../ […]/ un peisaj metalicdegradându­se/ sub privirile mele care pier­duseră simţul/ realităţii” (Zgomotul şi furia).Angoasa e uneori răspicată („la un capăt allumii, canibalul lumii/ moderne/ îşi va des­chide acum cutia lui de conserve”,Lobotomia), alteori, e un sentiment naturali­zat, un rău cu şi din care se trăieşte. Eulapare ca un spectator inert sau ca o prelun­gire apatică a modernităţii, ca în pictura luiEdward Hopper, sau într­un microrealismde platou cinematografic: „copacii stropiţi

34

Teodora Dumitru

cu motorină, asfaltul încins,/ autostradapustie la această oră, o casă,/ ţigările înbuzunar...” (Peisaj la amiază); „Era un sfârşitde secol frumos la capătul unor străzi/ îne­cate de plante exotice –/ la ultimul etaj deunde se văd benzinăriile oraşului,/ în odăileunde oglinzile moarte/ întind o mie de braţepentru imaginile suspendate/ între ochi şinorii de aur ai frunţii” (Sfârşit de secol fru­mos). Sunt imaginate dialoguri fictive şiinsistente cu personaje de extracţie simboli­că sau spectrală – „poştaşul cu o urnă înbraţe”, „ruda bătrână”, „paznicii singuraticiai farului”, imaterialul, himera, un tu femi­nin invocat insistent, dar fără contururi –,iar „paraliticul”, „orbul” sau „lobotomia”indică o umanitate incertă, care acceptă,vede şi (se) înţelege doar pe jumătate.Urletul, tonusul descendent, inclusiv lanivel grafic, prin versuri dispuse în scară,repetitivitatea ca ecou sec ori ca lipsă deresurse creative sau pur și simplu lingvisti­ce acompaniază acest decor.

Recontextualizate ulterior ca postmoder­niste1, primele volume ale lui Coșovei n­aufost însă receptate, la momentul apariţieilor, decât ca moderniste: în anii 80, NicolaeManolescu îl descrie pe Coşovei ca pe unpoet incontestabil modern(ist), îndeosebiprin discontinuitatea discursului liric și prinvocabularul așa­zis „tehnic”. Toate analize­le sale demonstrează modernitatea, nu post ­modernitatea lui Coşovei – care l­ar depăşipe Nichita Stănescu pentru a reveni, pe oaltă spirală a evoluţiei, la „faconda minules­ciană”, „retro” (ceea ce poate însemna reci­clare simpatetică a moştenirii trecutului, înspirit postmodern, dar Manolescu nu­i dă oastfel de lectură la acel moment).Interpretarea poeziei lui Coșovei de cătreManolescu urmează, în schimb, îndeaproa­pe linia receptării de către E. Lovinescu a

simboliştilor Bacovia şi Minulescu: criticulde la Cenaclul de Luni vorbeşte așadar de„contururile șterse” și de indefinitul muzi­cal din poezia lui Coşovei („poet al aparen­ţelor sensibile şi spumoase”; „realitatea nuapare doar fragmentată, mozaicată, alcătui­tă, ca la impresionişti, din infime pointes deculoare, dar ca o pânză insesizabilă de apa­renţe (…) Lumea concretă e învăluită, mas­cată, descompusă muzical şi recompusăapoi din jerba senzaţiilor vizuale şi audi ­tive”2) și pomenește de Renoir şi Pissarro.Ion Bogdan Lefter puncta şi el dezvoltărilesuprarealiste ale unor imagini, aducându­lîn discuţie, iarăși, pe Bacovia3. Problemaeste că toate aceste receptări ajungeau inevi­tabil la o disociere nepractică a etosului destilistică, altfel spus, horribile dictu!, a conţi­nutului de formă: poetului nu i se recunoş­tea (sau i se atenua) angoasa autenticăresimţită de artistul modernist în faţa civili­zaţiei industrializate, adică în faţa moderni­tăţii materiale4, dar i se depistau pretutin­deni dicţiunea şi stilemele moderniste. Unpunct reprezentativ al acestui paradox sautensiune a receptării l­a atins Manolescu, încronica sa la Ninsoarea electrică, unde pe de oparte încearcă să preîntâmpine sau să corije­ze look­ul antiprogresist al poetului („Nucivilizaţia modernă, industrializarea, suntpuse în cauză, din nostalgia cine ştie căreiordini ancestral­rurale, ca la Ion Gheorghe,ci substituirea sensibilităţii, a gândirii, aner vilor şi sângelui uman prin circuite inte­grate şi limbaje matematice. Nu e deci ironi­zat utilul robot, ci omul care începe să seme­ne cu robotul”5), iar pe de altă parte, să îlplaseze în descendenţa poeţilor generaţieiBeat – la care, după cum se ştie, constatareaalienării individuale şi colective mergemână în mână cu contestarea beneficiilorprogresului material american culminat cu

1 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.2 Nicolae Manolescu, „Cruciada întreruptă”, „România literară”, nr. 42, 1982; reprodus în Nicolae

Manolescu, Literatura română postbelică, vol. I, Poezia , Editura Aula, Braşov, 2001, p. 349.3 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Pitești, p. 213 sq.4 Cf. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, ediţia a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași,

2008.5 Nicolae Manolescu, „Ninsoarea electrică”, „România literară”, nr. 43, 1979; reprodus în Nicolae

Manolescu, op. cit, p. 343.

35

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

producerea de armament și bombe6. Că evorba de o receptare forţată de precauţiifaţă de conjunctura politică autohtonă, caresă deturneze atenţia lectorilor cu „funcţie derăspundere” spre aspecte benigne ale textu­lui poetic (de) publicat, se vede și din faptulcă, scriind şi despre următoarele patru volu­me din anii 1980 ale acestui poet, Manolescucontinuă să pună în relief tandreţea, senti­mentalismul, spectaculosul, sărbătorescul,fantastul retractil, feericul, metaforiculluxuriant, „melanholia” decorativă, lipsare fe renţialului şi, nu în ultimul rând, umo­rul – în fine, calităţile pozitive, „optimiste”,ale poeziei lui Coșovei: „autorul Aşteptăriicometei scrie poezia cea mai puţin «referen­ţială», adică realistă a generaţiei lui, şipoate, de aceea, şi cea care a apărut imediatacceptabilă. În ea, nimic iritant, în pofidaunui subtext lunecos, în care poţi citi ce vrei;din contra, un evident dar al expresiei, unrăsfăţ, aproape, al fanteziei, vervei şi spon­taneităţii, ca la puţini alţii dintre congeneri,şi o senzualitate a scriiturii pe care trecereaanilor a atenuat­o într­o foarte mică măsu­ră”7. Abia spre finalul cronicilor criticul po ­me neşte de angoasă, de hăituială existen ­ţială – și asta fiindcă poetul trebuia păstratcât mai departe de profilul unui cârtitorîmpotriva ordinii prezente, de orice naturăar fi fost ea. Pe de altă parte, dacă se accep­tă ipoteza manolesciană a descendenţei luiCoșovei din beatnicii americani, survine ur ­mătoarea problemă: ori optzecistul românar trăda etosul de stânga al beatnicilor criti­când nu modernitatea eminamente capita­listă, ca aceştia, ci modernitatea comunistă;ori Coșovei nu e un critic al modernităţii cu„orientare” ideologică, ci doar un revoltatabstract – caz în care pierde contactul cufilosofia antisistem hic et nunc a beatnicilor

şi poate fi acuzat că importă forme fărăfond. De unde qui pro quo­ul destul de popu­lar în epocă: criticii anilor 80 se feresc să­lprezinte pe Coșovei, dar şi pe MirceaDinescu, pe Florin Iaru ş.a. ca pe nişte con­testatari ai modernităţii tehno­industriale şi,implicit, ca pe nişte poeţi realişti, „referen­ţiali”, de teamă să nu lase loc eventualeloracuzaţii de anti­progresism sau viziuneretrogradă, deşi, dacă ar fi fost o omoloagăautentică a generaţiei Beat, critica moderni­tăţii executată de Coşovei, Iaru&co. ar fitrebuit să fie, implicit, și una a modernităţiicapitaliste americane – o postură care ar fitrebuit, de altfel, să fie pe placul cenzorilorcomuniști, inclusiv a celor din ultimuldeceniu de naţional­comunism. Totuşi, pen­tru că în România postbelică modernitateaşi modernizarea tehno­industrială au fostfără doar și poate creaţii ale regimuluicomunist (nimeni n­ar fi receptat, probabil,imaginea „fabricii de fier” altfel decât prinhaloul industrializării forţate de regimulpolitic autohton), era clar că poezia luiCoșovei se plasa într­un spaţiu al ambigui­tăţii sau al dublei înţelegeri care trebuia sur­montat prin anumite artificii ale criticii deîntâmpinare – unul dintre ele fiind tocmaiemfatizarea lipsei de priză la realitate a poe­tului. Ca să nu sune ca un critic al moderni­tăţii (i.e. al modernităţii comuniste), în anii80 poetul trebuie declarat inapt pentru real/realitate/ realism și apt numai pentru fante­zie (lucru inacceptabil în anii realismuluisocialist dogmatic, unde modernismul lite­rar, asociat cu regimul politic anterior şi cufilosofia burgheză – nu neapărat şi cu pro­gresul tehno­industrial cântat de avangarde–, trebuia epurat din conştiinţa scriitorimii,în favoarea „realismului”). După 1990,reflectorul va cădea, în receptarea poeziei

6 Cf. Allen Ginsberg, Howl (1955­1956), America (1956) Moarte urechii lui Van Gogh (1957) ș.a., LawrenceFerlinghetti, The Coney Island of The Mind (1958) sau satira lui Charles Olson „împotriva capitalismuluiamerican și a «peiorocraţiei»” (apud Serge Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă, trad. deȘtefan Stoenescu, Editura Minerva, București, 1974, p. 273). În linia Henry David Thoreau, e.e.cummings, Robert Duncan, poeţii americani de după război, beatnicii și postbeatnicii se pronunţăcontra războaielor din Coreea și din Vietnam, a epurărilor mccarthyste, a militarizării, a birocraţiei, adespiritualizării societăţii americane etc., chiar dacă, după unii exegeţi, nu reușesc să impună și o gân­dire critică consistentă.

7 Nicolae Manolescu, „În așteptarea cometei”, „România literară”, nr. 17, 1987; reprodus în NicolaeManolescu, op. cit., p. 353.

36

Teodora Dumitru

lui Coșovei, dimpotrivă, pe neliniştea,autentic modernistă, a unui eu perpetuunesatisfăcut, care caută pretexte de coroda­re a „dogmei inoxidabile”8; sau pe depăşi­rea modernismului prin ludicul şi gratuitulpostmodern (la Cărtărescu, Lefter) – care nudenotă însă altceva decât travestirea sub unnume nou a calităţilor „optimiste” descope­rite poetului în interpretarea manolescianădin anii 1980. Că poezia lui Coșovei poate fi,totuşi, înţeleasă (şi) ca o poezie referenţială,a cârtirii împotriva statu­quo­ului, se vededeci din receptările ei de după 1990. Dar înce măsură această revoltă înfundată implicăsau nu conștiinţa alienării prin progresmaterial, ca la beatnici, asta e o altă poveste,care se va elucida în volumele următoare.Coșovei dăduse şi în Ninsoarea electricămotive de a fi decodat în descendenţabeatnicilor (faptul că­şi susţinuse licenţa cuo teză despre poezia acestora făcea plauzi­bilă ipoteza şi chiar o predispunea).Volumul conţine, de pildă, câteva ghionturidirecte date consumismului şi imperialis­mului cel mai probabil american: „Nemăsurăm cu şurubul, cu şublerul, cu/ gazo­metrul./ Nimic. Când iubeşti nu­i nevoienici măcar/ să­ţi ceri iertare. Iar a alunecatbunicul pe scări./ Iar au descoperit ceva înlună;/ de data asta se pare/ că într­adevăr audescoperit ei ceva/ (…)/ Şi cel care ieri vin­dea maşini de cusut azi vinde arme/ şi celcare ieri vindea arme azi vinde tot arme”(Una, două, sau poate chiar trei fantasme).Apoi, poetul pare încă de la debut preocu­pat – mai mult sau mai puţin parodic sauironic – de răfuiala cu imaginarul belicos lascară industrială, blamat îndelung și debeatnici: „Pe aleile proaspăt asfaltate aleparcului,/ paraliticul îşi plimbă căruciorulsilenţios şi nichelat/ cu grija cu care alţii ararăta lumii uimite/ ultima odraslă a curseiînarmărilor” (Aide­mémoire). Dar în Bunădimineaţa, Vietnam! (1999), din presupusacritică a războiului nu mai rămâne decâtparodia cu intenţii galante: „EramKalaşnikovul tău de cuvinte:/ gloanţe

mărunte date la porcii zilei de mâine...//perle aruncate: Vietnamul meu iubit pesăturate (…) Tu, care te joci de­a Saigonulinimii mele:/ cuvinte, îmbrăţişări şinapalm!”. Pe de altă parte, aparenţa de sub­versivitate a unor versuri din primul volum(„aluneci pe brânci,/ săruţi ţevile de eşapa­ment, zidurile, asfaltul încins/ ca pe nişte zeiridicaţi din tăcerea plină de microfoane”,Cântec trist deasupra acoperişurilor; „chifleleaveau ureche muzicală./ iar prin restauran­te scrumierele memorizau singure/ pentruclipa când aveau să fie întrebate”, Cina ceade taină) nu e decât un tratament mai atipical angoaselor moderniste – tăcerea „plinăde microfoane” fiind, de fapt, pânda,anxietatea eului care se știe cercetat dinumbră, prescris, a(u)scultat, ca în poezia luiArghezi, dar nu de agenţi mundani, ci desoartă, de ananké etc. Pe acest cadru simili­beatnic Coșovei aplică un conţinut români­zat, inaderent şi chiar opus filosofiei – câtăva fi fost – a beatnicilor. Căci poezia luiajunge să fie o parodie involuntară a acesto­ra prin faptul că doreşte să evadeze nu din,ci în gura Molohului9 şi a „nopţii occidenta­le” ponegrite de Ginsberg, spre „demi­de ­mo craţia” arătată cu degetul de Ferlinghettiîn The Coney Island of the Mind. Frustrareaeroului liric din poezia lui Coșovei ţese, prinurmare, vise despre o civilizaţie materială(nu neapărat materialistă) identificată cumirajul Occidentului american, cu undincolo­de­ocean. Și dacă simpla idee aStatelor Unite ale Americii văzute ca para­dis terestru întoarce pe dos etosul beatnic,inapetenţa pentru centru, postura deevazionist și de cârtitor contra stării de faptîl ţin totuși pe Coșovei în marja unei poeziia revoltei.

Acest poet datorează aşadar mai multformal beatnicilor americani; n­are ocoerenţă politică a revoltei şi cea mai auten­tic beatnică imagine a lui pare „staţia debenzină” (Gregory Corso îşi botezase unvolum Gasoline). Apoi, scriitura lui nu epreachy, performabilă, scandabilă în faţa

8 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, Bucureşti, 2009, vol. II, p. 558.9 „Moloh al cărui suflet e electricitate şi bănci” (Howl), trad. Petru Ilieşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 42.

37

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

unei mulţimi de fani, ca a lui Ginsberg (abiavolumele din anii 2000 ale lui Coșovei vorsuporta unele influenţe hip­hop). Dar formal,prin decupaje de citate şi posibile aluzii, liri­ca lui ţinteşte de nu puţine ori spre poeţiiamericani postbelici, beatnici sau nu, şi nunumai în volumele din anii 80. ImagineaCehoslovaciei invadate de roboţi prezentăîn Vânătoarea pe capete (2002), de pildă, esteun intertext din Kaddish – Imn de Ginsberg;al doilea volum, 1, 2, 3 sau… (1980) are, cusau fără intenţie, un omolog în The ThreeLadies a lui Robert Creeley – o exploatarelirică a aşa­ziselor nursery­rhymes; aluzia laInsula Ellis sau la „the white electric vision”din The Coney Island of The Mind apropieNinsoarea electrică de o frântură din imagi­narul lui Ferlinghetti. Şi profilul grafic/tipografic e simili­american: Coșovei are şiel versuri sincopate, crenelate, cu piciorvariabil, o „poezie tipografică”, cu dispune­re cinetică, descendentă, „în scări”, sau undiscurs cu „efecte speciale” (v. falsele inser­ţii publicitare din Mickey Mouse e mort, 1994)ş.a., ca moderniştii americani WilliamCarlos Williams sau e.e. cummings (dar şica Apollinaire).

Păstrând discuţia la nivel stilistic, criticaa legat originalitatea lui Traian T. Coșoveiîndeosebi de calitatea şi amploarea unorcomparaţii şi metafore de o efervescenţăneobişnuită, a definiţiilor date obiectelor şiconceptelor invocate în poem: „eu, pepământ, la umbra ta aş fi vrut să adorm/ caun zăvor sub dulceaţa flăcării de sudură”;„dimineaţa va deschide o gură/ ca o cizmă­rie obscură/ aşa – în plină stradă” etc. Laprima vedere, goana după comparaţia saudupă definiţia inedită îşi găseşte, în poeziamodernistă, o bună reprezentare în imagis­mul britanic şi american. Dimineaţa luiCoșovei, care „deschide o gură ca o cizmă­rie obscură”, şi soarele lui T.E. Hulme, care„se trezea ca un fermier cu faţa roşcovană”(apud Fauchereau), seamănă, de pildă, cadouă picături de apă. Doar că perspectivalui Coșovei asupra obiectului nu e imagistă;la el obiectul nu există per se, pentru a fi pri­

vit şi surprins într­o formulă inedită, ciascunde o morală, o semnificaţie, fie doaraceea a ludicului lingvistic sau eufonic.Obiectul la Coșovei e doar o poartă cătreconceptele mari – viaţă, moarte, timp, poe­zie, eu –, pe când în poemele imagiste nu s­ar fi putut vorbi despre „veşnicie”10. Laimagişti nimic nu e sugerat, poemul imagistn­are mister, nu e ermetic, nu foloseşteculori pentru simbolismul lor – care abun ­dă, în schimb, poezia lui Coșovei – v. albulsau albastrul ninsorii, „mica disperare cuochii albaştri” etc. Dacă William CarlosWilliams nu voia „nici o idee în afaralucrurilor” (apud Fauchereau), Coșoveicaută, invers, marile concepte dindărătullucrurilor. Microrealismul devine la el avan­scena, pretextul marilor concepte modernis­te: atelierul de bobinat, cazarma de pestedrum, depozitul de cherestea, vitrina maga­zinului de pălării, scara de incendiu, chioş­cul fanfarei sunt decoruri pentru tot felul descenarii autoreferenţiale: căutarea de sine aeului, lupta, forjarea poemului, relaţia euluicu un poem tiranic, care caută să se scrie.Cabina veche de lift apare, de pildă, în unelepoeme, pentru că are o oglindă unde sepoate reflecta chipul poetului (Bătrâneţileunui băiat cuminte, 1994). Realul e văzut„prin ceaţa şi fumul” marilor concepte,fluid, inconsistent sau livresc: abia închegat,se desface în sentenţe cu bătaie metafizică.În orice caz, și imagiştii, şi obiectiviştii ame­ricani din anii ’30 sau ’60 ai secolului trecutsunt poeţi referenţiali, ei văd obiectul, carealitate independentă de subiect. Coșovein­are această acuitate obiectivantă, nu des­crie cu pofta de real a lui Romulus Bucursau Mircea Cărtărescu; el invocă frânturi dereal ca un frustrat închis în cuşca realităţii,căreia îi remarcă zăbrelele din obligaţie,fiind constrâns mai întâi să le vadă, ca săpoată trece dincolo de ele. Singura tuşăautentic imagistă la Coșovei ar fi, până laurmă, suprimarea relaţiilor sintactice (înspeţă a predicatului) în unele descrieri detip haiku. În fine, comparaţiile spectacu ­loase ale lui Coșovei sunt, într­adevăr, o

10 Fauchereau, op. cit., p. 17.

schemă prolifică, senzaţională pentru volu­mele de început, dar care, abuzată, ajungesă se submineze. (De fapt, aceste comparaţiisunt nişte micro­alegorii sau antropomorfi­zări ale sentimentelor şi ale marilor concep­te filosofice. Schema e nouă nu prin amploa­re, ci prin concentrare: în locul unor alegoriivaste, pe tipic medieval/ clasic – în care ura,cleveteala, lumea etc. sunt personaje într­unconflict, v. Divanul sau gâlceava înţeleptului culumea a lui Cantemir, dar şi poeziile luiAnton Pann –, poezia modernă de tipCoşovei comprimă alegoria aducând­o laproporţiile unei comparaţii mai bogate,unde aceleaşi entităţi sunt antropomorfizateà la moderne, adică în cadrul de viaţă al omu­lui din secolul al XX­lea.)

Poezia lui Coșovei ezită, de altfel, întrefilierele franceză și americană, între atracţiaversului american, performat în faţa unuiauditoriu, şi anti­oralitatea modernităţiifranceze, aceasta din urmă fiind o poeziecrescută din quietudinea marilor concepte,nu din zarva limbii. Între purismul moder­nist mallarméan şi Aer cu diamante a lui Iaruse situează de pildă această Stare de spirit:„Coboară numai privirea ta lungă/ pe spi­narea alunecoasă a oglinzilor –/ culcă ochiultău şi adoarme­l pe tâmpla mea/ ca pe ocreastă spulberată a unui val./ Cu gâtul rete­zat de un parfum, sau poate numai/ de ungând rău,/ pe dinaintea mea ea trece întune­când soarele/ cu părul ei tăiat în ace degheaţă./ Din mansardele ridicate la cer/

38

Teodora Dumitru

îngerii care o priveau trecând/ întindeaudupă ea coridoare de braţe./ Ah, prea târziu–/ ea trecuse.../ Ah, prea târziu –/ ea trecu­se!...” Spre deosebire de moderniştiifrancezi însă, Coșovei nu e obscur, ermeticsau obsedat de mituri erudite; are intertextecelebre, dar nu e un „poet de cultură”, caEzra Pound sau ca Charles Olson. Nu faceparadă de livresc, dimpotrivă, pare că­șipropune să abordeze doar clişee, că origina­litatea îi vine din amalgamarea lor simili­dadaistă; lucrează cu marile concepte fărăprofunzime, într­o ţinută mai curând lăută­rească, extrăgându­le cumva din repertoriulpop după ce au fost molfăite de toţi poeţii.Din volumele lui nu vor lipsi, prin urmare,zicerile de bodegă sau de cântec de lumedespre ce e viaţa, timpul, dragostea etc.

1, 2, 3 sau… (1980) este Levantul lui Co ­șovei – o pseudonaraţiune incantatorie, ceamai postmodernă dintre scrierile sale. Ma ­ nieristă, livrescă, muzicală, condusă într­unstil arhaizant, povestea de aici e un pretextal revizitării mai multor şcoli poetice autoh­tone, de la Ion Barbu (ciclul balcanic), laLeonid Dimov, Şt.­Aug. Doinaş sau ŞerbanFoarţă. Cântare pseudo sau cvasi­erotică,receptat şi ca scriere ludic­infantilă, acest aldoilea volum al lui Coșovei relatează desprepersonajul Infantei şi companionii săi deextracţie suprarealistă – mătuşile şi anti­mătuşile, verişorul Anton şi anti­verişorulAnton, unchiul Chiriac etc. Eroul de facto alvolumului este însă imaginarul mozaicat,traficul de iluzii, himere şi veninuri pendu­lând între „Occidinte” şi „Oriinte”, între„cântece nibelunge şi fanariote”, undesublimul decadenţei şi „vechea melanholie”convieţuiesc cu sentimente „din piele deşarpe”. Esenţe de medieval, baroc, roman ­tic, fin de siècle, suprarealism sau westernsunt expuse în diorame, în succesiuni sausuprapuneri de stiluri („Ah, dar istoria se­ncurcă”) – de această dată fără acumula­re de sens în favoarea marilor conceptemoderniste, ca în celelalte volume, ci pentrupura delectare auditivă, morga sapienţialăalternând cu eufonicul pur. Istoriile suntîncurcate, pare­se după logica hazardului,de un ochi care vede epocile nu în succesiu­ne, ci în infinită suprapunere şi coliziune, ca

o roire de timpuri şi personaje sub o moralăautoreferenţială: istoria îşi înghite coada,realitatea este absorbită, cu tot cu autor şicititor, în diorama ficţiunii.

Considerate de critică volumele dematuritate ale optzecistului Coșovei,Cruciada întreruptă (1982) şi Poemele siameze(1983) confirmă sau rafinează tatonările pre­cedente. Se confirmă pulsiunile evazionisteşi se rafinează arta comparaţiilor spectacu­loase, de efect („Acum aş putea să mă văi­căresc neştiut de nimeni,/ Ca o dubă decâini vagabonzi …”; „Noaptea, până şi ora­şul era pentru tine o blană de pisică/ electri­zată de bastoanele de ebonită ale miliţieni­lor” etc.). Primul volum de poeme de după1990, Bătrâneţile unui băiat cuminte (1994)încearcă o echilibristică pe linia dintrelivresc şi autenticismul unui filon balcanic,de periferie urbană asumată, ca revoltă con­tra centrului, dar şi contra ruralului şi anaturalului. Poemul Bad Boy emană, depildă, superbia unui eu gonflat à la moderne:„Sunt cel care savurează dezastrul, macu­lează hârtia…// Dar când toţi ai casei dormşi visează/ eu fac să se bâlbâie moartea”.Strivit de micimea cotidianului, el are nevo­ie de respiraţia (şi de harta) mai largă amodernilor sau a romanticilor. Aşa se dez­voltă imaginarul inflamat al singuraticului(„În faţa magazinului de pălării, prin vitrinaatelierului de bobinat sunt singur/ Singur înmarele stadion al tăcerii”, Călătoria) sau alrefuzatului de marile privelişti ale istoriei şiale culturii: „Niciunul n­a văzut cum răsaresoarele peste piramide./ Niciunul nu a pri­vit cum îşi duce Sena înecaţii la vale” (Omulcu valiza). Imaginarul evazionist esteconstant dublat în opera lui Coșovei de unimaginar belicos, prefigurat deja în volume­le anterioare. Obsesia marelui sau a micului„mutilat de război” traduce spaima euluimutilat de lupta cu realitatea obiectivă. Sunttrecute în revistă toate perspectivele rapor­tării la război, de la presiunea psihanaliza­bilă a bărbaţilor familiei asupra fiului­poet(obsedat de arma tatălui, dar şi de buniculdin „entre deux guerres”), la transferarea atri­butelor belicoase în sfera scrisului, undehomo scriptor devine un revers al omului­vânător, dar şi exploratorul ironizabil, ple­

39

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

cat la drum „cu sandvişul de la mama, cumărul de acasă tăiat în felii”, „îngânând unvechi cântec soldăţesc”, în căutarea unei„vechi adrese”: un conchistador al LumiiVechi – fotografii, scrisori, ziare din alteepoci – forme de imprimare a trecutului, cucenuşa cărora îşi mânjeşte, penitent sau răz­boinic, faţa. Probat în mai multe ipostaze,imaginarul belicos se emasculează completîn unele deturnări de cartolină aniversară(„cu dinţii scrâşniţi, cu mănuşile de box […]aşa voi lucra la paginile rupte ale anilormei”) sau ca material pentru simple efectede stil, unde sângele e „mai zdrenţuit decâto scrisoare de pe front”, iar poemul încheiat„ca o veche uniformă militară” etc. Acest eusuferind de un complex belic face pandantcu eul care se disculpă, cu pseudo­huliga­nul cu „datoriile neplătite”. Un eu care sedisculpă perfid, ca de isprăvile unui dublual său, ca să acuze sau să se expună, printr­oretorică a preteriţiei: „Nu eu am atins firmaazilului de bătrâni/ nu eu am scos colţii lalună plină,/ nu mie mi­au crescut aripi detrestie” (Întoarcere în Ithaca); „Copilului orbnu eu i­am dat cu cremă de ghete pe haine/nu eu am lovit cu picioarele uşa bătrânei dela subsol” (Viitorul trecut). El e perecheaeului frustrat, care „n­a făcut” ceea ce i s­arputea imputa sau ceea ce, dimpotrivă, ar fidorit să facă („În ploaie n­am cântat, îndeşert n­am scris cu creionul drumulcaravanelor” etc.), dar și care anunţăfunesta dies irae a scadenţei universale: „Înochii stinşi am văzut sticlirea apocalipsei/ şidatoriile mele neplătite şi viaţa mea denetrăit” (Plimbarea de dimineaţă). Tribulaţiileacestui eu se reflectă în același decor micro­realist dus până la extrema suprarealistă:„Dat cu aramă pe faţă, spălat pe mâini deîntrebări,/ şters din memorie în albul zăpe­zii –/ în ceasul absenţei, cu tălpile goale plu­tind/ peste propoziţii de apă” (Poemul amâ­nat); „De unul singur, cu lama ruginită acuţitului/ înjunghiam pe la spate materia”(La sfârşitul cuvintelor). Funcţiamicrorealismului rămâne, la Coșovei, aceeade a anticipa sau de a susţine debușeulmetafizic. Vechile scrisori sau fotografii,cuţitul, puşca – toate acestea nu există cuadevărat, n­au carnaţie, sunt proiecţii cultu­

rale, intro­ul microrealist fiind, cel mai ade­sea, camuflajul unei poante, ca la MarinSorescu. Mecanismul se repetă în mai multevolume, în circumstanţe nu totdeauna feri­cite, dând impresia descompunerii uneimetafore între segmentele concrete și fabulaabstractă. Această imposibilitate de a­șireprima decolările metafizice, trimiterile înaparté spre adevărurile ultime cu preţulsacrificării unor miniaturi microrealistealtminteri reușite e unul dintre impasurilerecurente ale poeziei sale. Un poem aparentdescriptiv, interesant prin încrucișarea rafi­nată a două dimensiuni temporale, unaeternă, a îndrăgostiţilor, alta a timpuluicomun („În parcul municipal – după o iarnăşi încă o iarnă –/ îndrăgostiţilor le­au crescutpărul şi unghiile nesfârşite,/ îmbrăţişaţi,poartă şi acum patine uşoare./ În restauran­tul gării, în cazarma pompierilor/ pluteşteacelaşi abur al respiraţiei lor./ Din buzuna­rele întoarse, vântul spulberă încă seminţede mei”), se dovedește o simplă fabulă cumorala afișată: „şerpuitorul drum dintreviaţă şi moarte” (Crudă poveste de dragoste).De altfel, marota autoreferenţialităţii parecă induce și subordonează totul – inclusivdebușeele metafizice, evazionismul sauimaginarul guerrier –, ipotezei scrisului cafatalitate: scrisul vine de undeva, seproduce de la sine și prin sine, poetul fiindexecutat fără rezerve pe altarul artei, ca înPagina albă. În altă parte, poemul tatoneazăintrarea în lume ca la un Arghezi textualist:„Seara zăvorul se clatină. Nu­i nimeni, darglasul/ de peste ape îţi umple plămânii ca oceaţă.// Nopţi după nopţi, cuvintele cresc:petele de untdelemn/ pe tavanul care coboa­ră tot mai aproape./ A doua zi, pământul seridică până la ferestre/ Şi strigătul acela echiar numele meu […] Pentru ce sunt che­mat?” (Glasul). S­a vorbit, cu referire la acestvolum, de o „teroare în faţa proliferăriiuniversului scris” și despre o „fenomenolo­gie a scripturalului” (Octavian Soviany),totuși, chiar ridicat la rang de filozofie, pro­cedeul atestă mai degrabă lipsa de resurse apoetului.

Mickey Mouse e mort (1994) reia, sub pre­textul recontextualizării, poeme din volu­mele anterioare, o practică de altfel frecven­

40

Teodora Dumitru

41

Traian T. Coşovei şi avatarurile modernităţii

tă la acest autor. Evazionistul se excită aici lastimuli minori, ca alifia de mandarine, iarmotivul real al blazării se arată, la unmoment dat, a fi lipsa grămezii de „ştiuciverzi în băncile elveţiene”. Eminamentemateriale, neliniştile lui Coșovei se diluea­ză, mai departe, în reverii americane: „Săam o pompă hodorogită de benzină – lamarginea autostrăzii, –/ să vând apă gazoa­să şi cremvurşti camionagiilor în trecere./Şi­o baracă de scânduri/ să mi se pară celmai frumos palat din lume…” (O pompăhodorogită de benzină). Viziunea e simplă,deseori simplistă, salvată de ineditul uneimetafore sau al unei comparaţii, livresculnu e nici el spectaculos. În rest, domină for­mula deja patentată a comparaţiilor şi meta­forelor de efect (cel mai adesea definiţiiantropomorfizante de tipul „memoria răsu­ceşte linguriţa de ceai”, moartea e „o dezi­luzie optică”, „inima îmi devenise o stradăpustie/ traversată de miriapozii melanco­liei”, sentimentul „e un canibal milostiv”etc.). Scăpate din chingile poantei metafizi­ce facil decodabile, se pot remarca totușipoeme de o ambiguitate fantastă șiconsistentă în același timp, ca Pinocchio saupădurea de arbori de cauciuc sau ca aceastămetafizică a periferiei bine surprinsă, undemarginea orașului corespunde, platonician,unei periferii a nopţii și a bolţii înstelate:„La marginea oraşului am văzut cimitirelede maşini şi mi­am spus că ele există./ (…)La marginea unui cer de stele tu stăpâneştio lumină de lună mai galbenă decât o sutăde orezării./ Aici mucegaiul îşi croieştedrum/ prin resturile prânzului de duminică,printre paharele/ din care vinul ridică peumeri mirosuri ucigătoare…/ Aici, tăcereaaprinde focuri – semne pentru reconstitui­rea unei existenţe (…) Aici, suntem atât demici – o lume de steguleţe fluturând în mar­ginea şoselei/ Ziduri între ziduri, morţi întremorţi, iarbă/ între ierburi – mi­am spus/ şim­am întrebat dacă tu ai existat vreodată cuadevărat./ În fiecare noapte refăcându­teîntr­un chin nesfârşit./ Aici, unde până şistelele răsar/ într­un moment de dezechili­bru al nopţii” (Un cer de stele).

Cu Mahalaua de azi pe mâine (în colabora­re cu Dan Mircea Cipariu; 2000), frustrarea

se contaminează de scandarea de tip hip­hop: „la sfârşitul cuvintelor,/ eram omul cucagula pe faţă/ cel care desparte cu satârulviaţa de viaţă” (Ministerele apelor tulburi).Nu mai sunt căutate rime şi comparaţiisofisticate, ci unele la îndemână, previzibile,populare (cuşcă­puşcă­muşcă). Autenticismulmahalalei neaoşe, al periferiei, al poezieitrăite, nu citite, e grefat însă pe etosul beat­nicilor americani – deci e deja pe jumătatelivresc –, dar probozirea postmodernă acentrului, şi totodată suspinul după valorilelui, se amestecă cu oftatul premodern înjurul „vieţii” şi a „sorţii” haine sau a femeiiincerte. Vorbirea de cartier, filosofia de cân­tec de lume („viaţa, macaragiu cinstit, fărănume, fără mister/ te ridică răbdător, cinstit,iscusit/ în al nouălea cer”, Al nouălea cer)încearcă să substituie acea adresare directă,de predicator, tipic beatnică, pe care poezialui Coșovei n­o deţine. Asociată cu simţulenorm şi văzul monstruos caragialian,mahalaua înseamnă o exacerbare a viciilorşi o asumare a tenebrelor: „un om era capa­bil de orice singurătăţi/ se zbătea între sub­terane şi beregăţi” (Capabilul); „fusesem ser­vit cu chinta roială de frică” (Într­o sală dejoc). Mahalaua, recte oraşul lui Coșovei, emai degrabă un decor tentacular, apăsător,minimalizant, dominat de anexele sale peri­ferice şi dosnice (cazarma, depozitul, gara).Lumina de neon – lividă, alienantă („Tuburireci de neon din care se scurge tot trecutulcu bale”, Drum de seară) – nu e semnul cita­dinului feeric şi infernal din poemele luiIaru sau Cărtărescu; psihologia lui Coșoveie mai degrabă un efect colateral al urbanu­lui, a unui ratat adaptativ, dar a unuia carenu poate trăi dincolo de urban, aşa cumargoul, formă citadină prin excelenţă, nuare sens decât raportat la limbajul cult.Mahalaua post­90 e, în orice caz, un specta­col grotesc, unde ghiulul devine simbolulbaladescului libertar: „cu piatră grea la inel/tare şi stăpân pă el/ cu piatră de matostat/liber şi disciplinat” (Balada lui Dan AurelBara, zis Mutu, povestită din auzite de Traian T.Coşovei).

Percheziţionarea îngerilor (1998) înseamnă,în bună măsură, o reîncadrare a obsesiiloranterioare. Superbia din Bad Boy suferă con­

trapunctul umilirii şi răsturnarea în derizo­riu a eului liric – „un erou al zilelor mici”(Câini şi pisici). Soldatul, marinarul, pădura­rul sunt ipostaze ale solitudinii voite sauimpuse; reactiv, eul încolţit de vechi sau mainoi frustrări se apără prin imagini ale bri­gandului şi ale vânătorului. Faconda agresi­vă în genul hip­hop revine, ca simptom şi, înacelaşi timp, soluţie a marginalizării: „Amluat de la bogaţi până i­am putrezit pe nevo­iaşi./ Sunt chiriaş într­o lume eternă, –/ ruplanţuri cu ora, cu faţa la zid, cu capul înpernă./ Am obosit de ovaţii, huiduieli, osa­nale:/ cu vorbele mele aş putea umple uncartier de spitale” (Pâine şi circus). Se conti­nuă aluziile evazioniste, cu exploatareaparalelismului marsupiu vs. cuşcă (ocrotirevs. revoltă), ba chiar a oximoronului „mar ­supiul de cuşcă”, și se explorează imagineapaiaţei, a simulacrului şi a tranzitoriului, îndescendenţă minulesciană – gări, trenuri,peroane, vagoane, vapoare, valuri etc.Tehnica e mai degrabă limitată decât epura­tă, repetitivă, de ciornă unde se probeazăepitetul: „îngeri de insomnii”, „saltele deinsomnii”, „vagonul de insomnii”.

Vânătoarea pe capete (2002) dezvoltă douăteme: vânătoarea şi westernul (vânătoareade oameni, de proscrişi), reluând imagina­rul guerrier şi punitiv, sub presiunea istorieişi a geografiei reale. Evazionismul difuz dinvolumele precedente, visul civilizaţiei dedincolo­de­ocean suferă un puseu de dez­vrăjire. America din filme şi din cărţi, oAmerică adulmecată „prin geamul televizo­rului” nu convinge în sfera practică – „niciun vis nu venea să vindece lumea”, (Poemulde toamnă). Imaginea „americanizării” caspălare pe creier, întrucâtva un pandant allobotomizării invocate de beatnici („Avemochi/ Avem fraţi…// Pătaţi, amăgiţi şisedaţi:// Americanizaţi!”, Cei frumoşi suntînvingătorii), nu reuşeşte totuşi să dislocefascinaţia modelului american. Câtevapoeme scurte din ciclul Poemul american(Povestiri din Vestul sălbatic, Atacul vagonuluipoştal, Alabama post­card, Poemul american,Cei frumoşi sunt învingătorii sau Despre abori­geni) atestă, de pildă, această dezvrăjireratată. Se distinge o foame a ochiului educatsă vadă hollywoodian, inclusiv printr­o par­

ticularitate anume a verbelor, folosite lamoduri nepredicative, care creează o starede tensiune a aşteptării, de acţiune imi ­nentă, specifică creaţiei filmice: „Mantauadin piele spânzurând până la călcâie,/ cizmecu pinteni argintii –/ vesta în dungi, pălăriape ochi şi havana/ încă fumegând în colţulgurii…// Cu pistolul Colt 45 la şold/ şi cara­bina Winchester înfiptă în şaua calului –/Cu un săculeţ de aur pe umăr şi – mototolitîn buzunar –/ afişul pe care scria că 5000 depessos sunt puşi pe capul lui,/ Cu o cumpli­tă sete de tequila, de o baie fierbinte şi decurve,/ bătrânul Joe intră în cârciumă/ şirămase acolo” (Povestiri din vestul sălbatic).Cadrul „american” devine, de­a lungulvolumului, un simplu pretext de reluare adisputelor cu sentimentele, cu viaţa, cumoartea, cu singurătatea, cu iubirea etc.Panseuri fără greutate („eram copilul demâine al unei îndoieli”), metafore caligrafi­ce de tip haiku („ca o vânătoare de iepurisfârşeşte ziua:/ blănuri şi lacrimi alergătoa­re/ se răsfaţă pe garduri”, Sezonul iepurilor)și poante metafizice duse până la caricatură(„Bună dimineaţa, voi, lemne de foc!/ Nici obună dimineaţa, Giordano Bruno:/ acum neocupăm de prepeliţe!”, Arderea pe rug)împovărează volumul. Antropomorfizareametafizicului, a stărilor psihice, a marilorconcepte – „Dimineaţa plânge cu spatele lazid”; „Comitetele de argumente îşi făceaunodul la cravată”; „spânzurătorile înserării”,„caligrafie a singurătăţii”, „leşul zilei demâine” – e de asemenea un procedeudevalo rizat prin exces. Volum al senectuţiidezabuzate – „gluma e terminată, actorulbătrân”, se zice undeva într­un poem – Jur ­nalul morilor de vânt (2012) reciclează, într­unregim al minoratului şi al epuizării, ma rileşi micile teme ale autorului: evazionismul şimirajul ţărilor calde, citadinul în tuşe baco­viene, unde personaje ca mâinele, nicăierea,nenimicul circulă sub spectrul scadenţei.

Inegală și nu de puţine ori repetitivă fărăacumulare de sens, opera lirică a lui TraianT. Coșovei rămâne importantă pentru re ­cep tările pe care le­a provocat, pentru eto ­sul pe care unii – poeţi și critici – au crezutcă îl descoperă în și printre rândurile ei.

42

Teodora Dumitru

43

Pentru a putea vorbi despre ecouridadaiste trebuie să ne întrebăm, mai întâi,de ce nu a luat naştere acest curent înRomânia, deşi elemente premergătoare auexistat în paginile revistei „Chemarea”,vizibile mai ales în articolul­program„Avertisment”. Printre acestea se numărăcinismul, articolul îşi denumeşte cititorii o„masă amorfă şi brută”, agresivitatea, îiîndeamnă pe cei ce gândesc la fel să „iasă cuarmură grea pe sub veste”, cu armele în mânăalături de creioane ascuţite şi bombe încoşuri de hârtii. Chiar şi forma cuvinteloreste asemănătoare cu cea pe care o foloseşteTristan Tzara ulterior în manifestele sale:

„Merge acasă ca să pice o lacrimă urinară pedegetele sau pe gâtul de pasăre al soţiei sale.”1

Sunt două posibile răspunsuri. Un primăidee este mentalitatea învechită a românilor,care determină ca literatura vremii să fie in ­ca pabilă de a se autodepăşi şi să imite mo de ­lele franceze. Cel de­al doilea răspuns ţinede ambianţa social­politică a momentului.

În opinia criticii literare, pentru ca„explozia” dadaistă să se producă, estenecesar ca o literatură să fie suficient dematură, ori ceea ce ne lipseşte este, tocmai,acest factor. Claude Sernet preciza că mişca­rea dadaistă ar fi fost imposibilă înRomânia, deoarece literatura „era puţin prea

Cristina-Maria BUCŞA

Ecouri dadaiste în spaţiulcultural românesc*

Abstract

Articolul doreşte să afle răspunsuri în legătură cu ecourile dadaismului în România. Primulrăspuns priveşte imaturitatea literaturii române din acea vreme, iar al doilea se referă la cadrul ide­ologic. Câteva elemente au fost totuşi preluate de către revistele de avangardă: negarea ideii deliteratură, a convenţiilor poetice, a principiilor hazardului, conceptul de pictopoezie etc. Articolulcontinuă cu o analiză a câtorva exemple de poezie dadaistă românească.Cuvinte­cheie: dadaism, România, avangardă, poezie.

The article searches for answers to the question of the echoes of Dadaism in Romania. The firstanswer would be the lack of maturity of Romanian literature at that time, then the ideologicalframework. A few elements were though taken by the avant­garde magazines: the negation of theidea of literature, of poetical conventions, of the hazard principles, the concept of picture­poetry etc.The article follows with an analysis of actual examples of Romanian Dadaist poetry.Keywords: Dadaism, Romania, avant­garde, poetry.

* Cristina­Maria BUCŞA, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, e­mail: bucsaalinacristina@gmail.com.

* Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pen­tru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Cod Contract: POSDRU/159/1.5/S/140863, Cercetătoricompetitivi pe plan european în domeniul ştiinţelor umaniste şi socio­economice. Reţea de cercetaremultiregională (CCPE).

1 Apud. Tom Sandqvist, DADA EST. Românii de la Cabaret Voltaire, traducere din limba engleză de CristinaDeutsch, Ed. Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2010, p. 99.

44

Cristina­Maria Bucşa

matură pentru ca tradiţia ei literară şi«𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒𝑒𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒𝑡𝑖𝑐𝑒» să fi avut timp să se fi corupt, să secorcească şi să dea naştere în felul acesta uneinevoi de înnoire, de purificare.”2 Să ne amin­tim că, în perioada de dinaintea apariţieiacestui curent, mare parte din scrierile vre­mii imită publicaţiile simboliste, într­ovreme când Europa depăşise deja faza. Ne­alipsit, conform spuselor specialiştilor,impulsul de a crea o literatură spontană.Atâta vreme cât se va scrie sub jugul roman­tic şi cel simbolist, atâta timp cât scriitorii seconsideră născuţi sub semnul tragic al des­tinului, o mişcare anarhistă nu va lua naşte­re. Însuşi Tristan Tzara, înaintea plecării luila Zürich, îşi considera ţara drept „un statînchis în sine însuşi, cu rare ameliorări tempo­rare.”3 Şi, ne întrebăm, cum să fie posibilăconturarea unei astfel de mişcări într­o ţară„în care sufletul oamenilor săi, se spune, estecaracterizat de un cântec popular – «doina» –care începe întotdeauna cu un «Oooh» ce se sfâr­şeşte în vocea ce moare în tăcere? Ce nu esteposibil într­o ţară caracterizată prin mentalita­tea ei de mahala, un fel de atitudine mic­burghe­ză orientală, concentrată doar pe afaceri, putereşi intrigi politice?”4

Lipsa de ecou a dadaismului în Românianu poate fi pusă doar pe seama „imaturită­ţii” literaturii autohtone, ci mai ales peseama cadrului ideologic (la începutul seco­lului al XX­lea atitudinea politică dominan­tă era naţionalismul, iar orientarea esteticăen vogue era tradiţionalismul). Moder ­nismul, după cum o probează cartea lui C.Emilian şi articolele din presa naţionalistă,era considerat „anarhism poetic”, în strânsălegătură cu anarhismul politic, pus în prin­cipal pe seama evreilor (consideraţi a fiagentul distructiv, factorul perturbator). Caatare, dadaismul (întemeiat de un evreu deorigine română) nu se putea bucura de preamultă simpatie în rândul criticii oficiale(„burgheze”).

Deşi nu am avut un dadaism românescau existat câteva ecouri. Primele apar înjurul anului 1920, în Rampa nouă ilustrată,condusă de M. Faust Mohr. Articolele publi­cate în această revistă explică implicarearomânească în mişcarea dadaistă avândautori anonimi. Amintim aici două dintreele: „Ce e Dada?” şi „Iar Dada? Suntemamestecaţi în mişcare!”, apărute în numărul7, aprilie. O altă revistă care tratează acestsubiect este Adevărul literar şi artistic, undeIon Vinea, de altfel unul dintre promotoriidadaismului, îşi publica articolul „Dada”,apărut în nr. 11052, 15 aprilie 1920. El defi­neşte dadaismul drept „libertarism estetic”şi menţionează că „cei ce sânt, prin puteri şitemperament, adepţii acestui libertarism estetics­au grupat ca să­l afirme prin reviste, manifes­te şi şezători, prin farse, prin mistificări, printifle, piruete, bufonerii şi bravada riscante, tri­mise în figura placidă a bunului­simţ practic.”5De asemenea, susţine importanţa roluluijucat de Tristan Tzara în conturarea dadais­mului, denumindu­l „un june bucureştean” şi„embrionul înverşunatului cotidian de astăzi înElveţia neutrală”. Prezenţa lui Tzara încadrul curentului demonstrează că „bucu­reştenii sunt cei mai tari mistificatori ai conti­nentului.” Nu ne miră o astfel de afirmaţie,având în vedere relaţia lui cu dadaismul, celmai sugestiv exemplu este scrisoarea luicătre Marcel Iancu şi Tristan Tzara trimisă lascurt timp după insurecţia de la Zürich.6Însă, această fascinaţie avea să se stingăpeste un an, când Vinea va vorbi despremişcarea dadaistă ca despre o „atitudinesfârşită”, şi pe bună dreptate, căci spiritulanarhist se va pierde în jurul anului 1918.

Nu toate articolele apărute în acest ansunt pro­dadaiste. Sunt şi câteva atacuri laadresa mişcării pe care le aminteşte PaulCernat în a lui carte, Avangarda şi complexulperiferiei Primul articol menţionat a fostpublicat de tradiţionaliştii N. Iorga şi Ovid

2 Apud. Andrei Grigor, Ţara lui Tzara, în revista „Caiete critice”, Bucureşti, nr. 4­5, 1996, p. 47­48.3 Denyis Paul Bouloc, Convorbire cu Tristan Tzara, din „Cahiers France­Roumanie”, februarie ­ aprilie 1947,

traducere de Aluniţa Cofan, loc cit.4 Tom Sandqvist, op. cit., p. 17.5 Apud. Paul Cernat, Avangarda şi complexul periferiei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p. 127.6 Cf. Henri Behar, Corespondenţă Ion Vinea ­ Tristan Tzara, în revista Manuscriptum, nr. 2, 1981, p. 160.

45

Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

Densusianu în Gazeta Transilvaniei. Acestescandări vor continua de­a lungul anilor. Şi,cu toate acestea, revistele de avangardă ro ­mâ neşti nu vor duce lipsă de tentative de areproduce un poem dadaist. O sumară răs­foire a paginilor va atesta acest lucru. Celemai reuşite le întâlnim în revista 75 HP.Trebuie menţionat că, la vremea apariţieirevistelor de avangardă româneşti intrăm înposteritatea dadaismului. Alte reviste carepublică texte dadaiste sunt Contimporanul(1922­1932), Integral (1924­1926), Punct(1924­1925) şi Unu (1928­1932). Dadaismulnu a fost unicul punct de interes al scriitori­lor. Ecourile combinate ale futurismului ita­lian şi cele ale expresionismului de sorgintegermană se întâlneau cu cele ale curentuluilansat de Tzara. Diversitatea curenteloranar histe potenţează nevoia de sincronizarecu mişcările literare europene. Spiritul revo­luţionar ia locul ordinii deja prestabilite.Orice tentativă de întoarcere la vechile va ­lori este respinsă. Singura regulă admisă vafi sfidarea regulii: „Adevăratul artist respingeceea ce a întemeiat şi nu are altă regulă decâtîntâmplarea.” (Leonce Rosenberg, în „Con ­tim poranul” 2, nr. 39­40, aprilie, 1923, pag. 5)

Deşi dadaismul nu a fost principalulpunct de reper pentru arta nouă, revistelede avangardă vor prelua câteva elemente:negarea ideii de literatură, a convenţiilorpoetice de orice fel, principiile hazardului,scrierea să se facă la voia întâmplării, reda­rea să fie cât mai fragmentară, stilul sfidătorpreluat din manifestele dadaiste, reducereaversului la o simplă expunere de cuvinte,elogiul „nebuniei feroce”, caricatura, bufo­nada, gesticulaţia clovnească, parodia şiînclinaţiile ludice. Conceptul de pictopoezieîşi are rădăcinile în tehnica colajului practi­cată de dadaişti. Faptul că aceste revistepreiau unele elemente dadaiste şi cuprindnume ca Tristan Tzara, Hans Richter şiMarcel Iancu dovedeşte că există deschide­re şi disponibilitate faţă de orice experienţăpoetică nouă.

Dadaismul a apărut la noi într­o perioa­dă când eforturile avangardei erau concen­

trate spre idealuri mai constructive şi deaceea nu a putut să dureze şi nici să lase înurma sa o bogată producţie literară. Totuşi,câteva din principiile lor vor fuziona în cele­lalte curente: constructivismul şi integralis­mul.

Prima şi cea mai longevivă dintre reviste,Contimporanul – editată de Ion Vinea şiMarcel Iancu – apare în 1922. Este ştiut fap­tul că Iancu se opusese încă din 1919 nihilis­mului absolut a lui Tristan Tzara, partici­pând la crearea unei mişcări diferite faţă deDada: „Deja o lume ne despărţea de poeţiidadaişti care continuau mistificarea şi glumadoar pentru plăcerea nonsensului... după câtevacerturi dramatice cu Tzara şi discuţii inutile cusuprarealiştii viitori ce nu erau interesaţi decâtde gluma proastă şi de scandal, m­am hotărât să­mi caut drumul propriu şi să plec ca misionaral artei noi în ţara mea natală.”7 Ceea ce îşi pro ­pune să promoveze revista este – urmând şisugestia lui Marcel Iancu – un „dadaismconstructiv”. Practic, orice negare presupu­ne o finalitate constructivă. Constructi vis ­mul se carateriza prin tendinţa de a apropia

7 Corespondenţă prezentată de Henri Behar, loc cit., pp. 162­163.

arta de patosul construcţiilor industriale.Ceea ce păstrează constructiviştii din

„strigătul dadaist” este tendinţa distrugă­toare, „săgeţile otrăvitoare”8 erau îndreptateînspre orice formulă artistică și orice tip deliteratură acceptată. În locul formulei „artăpentru artă” se vorbea de „artă contraartei”. „Jos arta căci s­a prostituat!” devenealozinca sub care mare parte dintre scriitoriiavangardişti duceau lupta împotriva vechi­lor convenţii. Putem spune că acel „NU”rostit clar şi răspicat de dadaişti dă energieşi forţă scriitorului de a­şi îndrepta „arme­le” împotriva tradiţiei. Primul care va adop­ta această forţă de distrugere, venită din ­spre tărâmul dadaist, va fi Ion Vinea, înManifest activist către tinerime, publicat înContimporanul, III, nr. 46, mai 1924. Poeziaîncepe printr­o formulare tipic dadaistă:„Jos arta căci s­a prostituat”, un mijloc deatenţionare asupra mizeriei vieţii cauzatăde burghezie. Nelipsite sunt brutalitateacuvintelor, inspirate parcă din manifesteledadaiste, cu intenţia de a demasca patetis­mul vremii: „Poezia nu e decât un teasc destors glanda lacrimală a fetelor de orice vâr­stă! / Teatrul, o reţetă pentru melancolia negus­torilor de conserve; / Literatura, un clistir răsu­flat; / Dramaturgia, un borcan de fetuşi far­daţi;/ Pictura, un scutec al naturii, întins însaloanele de plasare; / Muzica, un mijloc delocomoţiune în cer; / Sculptura, ştiinţa pipăi­rilor dorsale (...)” Discursul este unul critic şiincisiv îndreptat împotriva „clişeelor şterseale vieţii burgheze”. Adoptarea stării de spi­rit nonconformiste pare derivată din radica­lismul negaţiei dadaiste care dorea ca artasă se reîntoarcă la formele ei originare:„VREM minunea cuvântului nou şi plin însine; expresia plastică, strictă şi rapidă aaparatelor Morse. (...) Vrem simplificareaprocedeelor până la economia formelor pri­mitive (...)” Se abandonează principalul ele­ment al esteticii tradiţionale: armonia, o for­mulă pe care o va adopta, ulterior, în poeziaEleonora (apărută ca model la rubricaAntologie în revista unu, nr. 2, mai, 1928).Anumite accente sunt teribilist agresive,

manifestul neputându­se încheia decâtprintr­o reacţie violentă, asemenea dadaişti­lor, care proclamau distrugerea: „DECI/moartea romanului epopee şi a romanuluipsihologic (...) Vrem stârpirea individualis­mului ca scop (...)/ România se construeşteazi./ Să stârpim prin forţa dezgustului pro­pagat stafiile cari tremură de lumină/ Săucidem morţii.”

Sunt puţine poeme ale lui Ion Vinea încare întâlnim mici ecouri dadaiste. Cu multînainte de apariţia manifestului, mai exactpe 15 mai 1919, în revista Dada era anunţatăapariţia iminentă a volumului de poezii Lapoupée dans le cercueil, aparţinând lui IonVinea (volum care n­a apărut niciodată).Totuşi, au existat câteva tentative dadaiste,printre acestea se numără Cosmopolis (nr. 59,28 mai, 1925), Dicteu. Încercare de a ghici unpoem (pornind de la Fata pescarului dinBatavia a lui Emmy Hennings, din revistaCabaret Voltaire), Ev (1918) (apărut în Punct,nr. 8­9, 1925), Vorbe goale (idem, nr. 14, 20februarie, 1925)

Structura poemului Eleonora aminteştede poezia sonoră (Klanggedichte) practicatăde Hugo Ball. Demersul poetic constă într­osimplă înşiruire de versuri vocalice imitândun act erotic:

„Tu o Tu

Ah tu Ah tuTUUUUUUU

Ah­tu­AhTUUUUUUUU

Ah­tu ah­tu ah­tu ah­tu­ahTu Ah – Tu Ah TUUUU

Ah­ah, ah­tu­ah, ah­tu ah (...)”Ceea ce leagă poeziile Ev (1918) şi Vorbe

goale de dadaism este „teribilismul lexical”.Predomină o oarecare beţie a cuvintelorexpuse ca o avalanşă, definitoriu pentrupoezia dadaistă: „Lumini zgâriate pe cer/N­S­E­W vibrări” (Ev), „metro, metronom,mecanic, constructiv: nickel, express,radium, telefon, T.F.F, cablu, ascensor, ter­mometru, bitum, calcul, integral, vermouth(...)” (Vorbe goale).

46

Cristina­Maria Bucşa

8 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 27.

47

Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

De departe, însă, cea mai interesantă estepoezia Dicteu. Încercare de a ghici un poem, unpoem pamflet scris împotriva poezieiEmmei Hennings, Fata pescarului din Bata ­via, care în opinia lui, nu aducea a nimic dintonul distructiv folosit de dadaişti. Ironiaeste punctul de plecare: „Emmy Hennings ascris/ Fata pescarului din Batavia/ (Prinvreme de război simplă veste/ de la priete­nii mei din Sviţera/ 1915 cabaret voltaire)”

Un alt curent construit din asimilareadadaismului este integralismul. „Nucunoaştem decât: Arta veche şi Arta nouă.Arta veche: futurismul, expresionismul,cubismul, dadaismul etc. Arta nouă:Integralismul...” – preciza Mihail Cosma(Integral, 1925, nr. 6­7), devenit apoi ClaudeSernet. Opţiunile integralismului merg spreo sinteză a tuturor curentelor de avangardă.Pentru ei, dadaismul a fost „mai mult profe­sor decât elev. Cel mai teribil profesor, cel maiaprig îndrumător.”9 Ceea ce caută integra ­liştii este „dadaismul viril”, acea manifesta­re a eului în formele cele mai şocante:„Dadaismul era viril. Suprarealismul nu zdrun­cină. Şi apoi esenţialul: suprarealismul nu răs­punde ritmului vremei. Acest caracter trebuiesubliniat. E singurul care ne interesează.Experienţa dadaistă – am mai spus­o – a folosit.Prin aceasta, efortul modern de laborator luasecontact cu creierul contimporanilor.” (Supra ­realism şi integralism, nr. 1, martie 1926)

Un prim element dadaist pe care revistaIntegral (editată de Filip Brunea Fox, IlarieVoronca, M.H. Maxy şi Ion Călugăru) îlpreia este repetiţia obsesivă a cuvântului. Înarticolul program Omul integral, cuvântul„integral” apare de patru ori scris cu carac­tere foarte mari şi îngroşate: „INTEGRALoferă certitudine. (...) INTEGRAL fără pro­tectorul oficialităţilor majore şi minore aduce laacelaş numitor standardele vitale artistice. (...)INTEGRAL predică esenţa expresiei primare.(...) Surzii n­au auzit nici acum de noi/Îndrăzneţii s­au alăturat [de] noi! INTE­GRAL” Ceea ce rămâne în memoria citito­rului este următoarea formulă: OMUL­INTEGRAL.

Ostilitatea îndreptată împotriva oricăruielement de ordine este vizibilă în poeziaFortuna a lui Mihail Cosma. Ruperea conven­ţiilor în exprimare se face prin asemănareafonetică a unor cuvinte ce nu­şi au legătura:„viaţa continuă zigzag Zigoto etaje saumatch de box”, „lacrimogen nu e modernfilm fracturat factură”. Scrisă împotriva poe­zii sentimentale, textul abundă de versuriironice, construite agramatical: „zdrobiţi dedurere părinţi soră frate rude şi prieteni/ cineva mai face scrimă cine va flirta cine va maitrăi/ Edison n­a inventat încă aparatul decomunicaţie cu spiritele/ şi TSF nu ajungepână acolo/ (...) regrete unanime ca un vid/ cesinistru e să fii ofiţer de stare civilă/ domnu­le doamnă Cosmos”. Înregistrarea realităţiise face într­un mod fotografic, oferind puţintimp de meditaţie: „gest electric prin timpmecanic/ inutil nu ştiu/ fortunee sau infortu­nee Fortuna”. Însă, firul dadaist este unulsubţire. Spre deosebire de dezrobirea de sin­taxă şi ironia ţintită către poe zia postsimbo­listă, textul este diferit de poe zia dadaistăunde haosul era ingredientul cheie al crea­ţiei. Le lipsesc acestor poezii spon taneitatea,dezgustul şi ilogicul, ele men te fundamentalepentru retorica dadaismului.

În mediul românesc, dadaismul se supu­ne unor schimbări profunde. Era imposibilca această „puşcă încărcată cu zgomot”(Felix Aderca) să­şi menţină unele elemente.Noile poezii post­dadaiste vor continua acea„distrugere în masă a creierelor” din mani­feste, dar de astă dată distrugerea trebuie săaibă o finalitate constructivă. Finalitatea seva vedea în capacitatea scriitorilor de a căutanoi forme ale poeziei. În spaţiul românescdadaismul a dat naştere „unor laboratoarepoetice”, oferindu­le scriitorilor îndrăznealaşi curajul a duce arta către noi tărâmuri,lucru sesizat de Ilarie Voronca: „Prin îndrăz­neala unuia din ei, un continent nou ne­a fostdăruit. Dar nici pasiunea celorlalţi nu a fost vidă.Imaginaţia şi cutezarea lor ne­a sfredelit menin­gea scrobită, ochiul bleg s­a trezit tire­bouchonunor făpturi neiscodite. Vizionarii de azi ne duccu fiecare pas mai aproape de India sufletească

9 Mihail Cosma, De la futurism la integralism, în revista Integral, nr. 6­7, sept.­oct., 1925, p. 8.

48

Cristina­Maria Bucşa

actuală. Dintre premergătorii aceştia se va înălţamâine Columbul unei lumi cu existenţa virgină.Sub beţia energiilor despletite coarde, pasul lorzgârie carnea secolului. Şi fiecare deschide drumspre inima acestui ceas.”10

Adevăratul ecou al „insurecţiei de laZürich” îl întâlnim în efemera revistă 75 HP(apărută în octombrie 1924, în aceeaşi lunăcu cealaltă „revistă­satelit” a Contimpor a ­nului, respectiv Punct), concepută – cum vamărturisi Victor Brauner într­un interviu,„ca o revistă manifest care trebuia să stârneascăindignare celor vechi.”11 Conţinutul revisteievocă şi unele reminiscenţe ale futurismuluiitalian, cum ar fi procedee grafic­textuale,exaltarea modernitǎţii urbane, prin folosireaneologismelor din sfera tehnicii. Titlulrevistei înseamnǎ 75H(orse) P(ower), adicǎ 75

cai putere, ceea ce, pentru un automobil,reprezenta o performanţǎ în perioadarespectivǎ. Curentul de bază de la care por­neşte radicalismul revistei este Dada.Atributele reacţiei anarhiste preluate deIlarie Voronca, Stephan Roll şi VictorBrauner sunt: procesul intentat literaturii,stilul reclamelor, spiritul ludic­burlesc, gus­tul pentru farsă, poemul simultan şi, nu înultimul rând, cultivarea ilogicului.

Primele elemente dadaiste le oferă anun­ţurile publicate în limba franceză, semnatede Victor Brauner: „Grupul 75 HP organi­zează un mare teatru anti­teatral cu repre­zentaţii trăsnete asfalturi hepatism diater­mie acid carbonic SPECTATORII TREBUIESĂ VINĂ ÎN TOALETE SPECIALE prevă­zuţi cu mănuşi de box cu pantofi cu claxoa­ne trompete semnale de revolver preferabilbrowning cu peruci de azbest bbbbbb”12.Textul este inspirat din manifestele dadaisteşi constituie o repetiţie pentru „marea operădistructivă”. Dacă analizăm anunţul luiBrauner împreună cu manifestul Domnul aaantifilozoful ne trimite, putem constata căexistă similitudini între cele două texte.Unele cuvinte din anunţ sunt preluate dinmanifest: revolver: (comparăm cu „Oricefaptă este un foc de revolver cerebral” dinmanifest) şi mănuşi de box (compară cu„Prezenţa unui boxer este indispensabilăpentru meci”). În orice caz, ambele au cascop final descătuşarea literaturii de subtiparele ruginite.

Pentru a putea colabora la această revis­tă, continuă Brauner în următorul anunţ:„trebuie să ştii bine să dansezi/ să urinezipeste tot/ să­ţi respecţi părinţii/ să fi suferitun accident de avion/ să nu faci literatură/să ai un certificat de bună purtare/ să beiacid sulfuric / să ştii box/ să de decapitezi dedouă ori pe săptămână/ CANDIDATUL

10 Idem, Suprarealism şi integralism, în Integral, nr. 1, martie, 1926.11 I. Jianu, O contribuţie la istoria modernismului de la începuturi, Ce ne spune un pictor tânăr, în „Rampa”, 31

martie, 1928, apud. Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969,p. 74.

12 Redăm textul originar: „LE GROPUE 75HP organise un grand théatre anti­théatral avec des represen­tations foudres asphaltes héepatisme diatermie acide carbonique LES SPECTATEURS DOIVENTVENIR EN TOILLETTES SPECIALES PREVUS de gants de boxe de chaussures de pommes de terre declaxons trompettes signaux de revolvers préférable browning de perruques d’asbest bbbbbbbbbbbb”(traducere Ovidiu Morar).

49

Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

TREBUIE SĂ DEMONSTREZE:/ că are înloc de inimă o pălărie de paie că a folositgutaperca pentru intestine că are manii reli­gioase”.13

În Aviograma – poemul manifest al luiIlarie Voronca – dăm peste următoarea fra ­ză scrisă cu caractere mari: „CETITOR DE ­PARAZITEAZĂ­ȚI CREIERUL”, în demncare vine în continuarea vorbelor lansate deTristan Tzara în Proclamaţie fără pretenţie:„MUZICIENI SPARGEȚI­VĂ IN STRU ­MEN TELE OARBE de pe scenă (...)” Struc ­turarea discursului poetic se face potrivitnormelor ilogicului. Se vor urmări toateincoerenţele posibile: „HERMETIC SOM­NUL LOCOMOTIVEI PESTE BALCOANEEQUATOR.” Inspiraţia poetică nu trebuiesă vină din frumos, artistul nu trebuie săimite, „ARTISTUL CREAZĂ/ LI NIACUVÂNTUL CULOAREA PE CARE N­OGĂSEŞTI ÎN DICŢIONAR”. Face apelcătre poeţi să INVENTEZE. Nu declaraseTristan Tzara în Manifest dada 1918 că artis­tul „nu mai zugrăveşte (reproducere simbo­lică şi iluzionistă), ci creează direct în piatră,lemn, fier, cositor, stânci, organisme loco­motive ce pot fi rostite din toate părţile”?14

Se păstrează modelul răsturnării cuvin­telor tăiate din pălărie. Pentru Voronca, poe­zia nu e decât un „a c d ALFABET DEN­TAR”. În unele versuri ale manifestului pre­domină seriile substantivale, fără să se folo­sească un element coagulant: „HIPISMASCENSOR DACTILO CINEMATOGRAF/(...) GRAMATICA LOGICA SENTIMENTA­LISMUL/ (...) CHEERY­BRANDY VINTRANS­URBAN CĂI FERATE”.

Identificarea poeziei cu viaţa este o altăidee poetică preluată din dadaism: „TRE­BUIE DINAMIC SERVICIU”. Următoareleversuri merg înspre autonegare: „STENO­GRAFIE ASTRALĂ SĂ VIE/ SÂNGE ­RAREA CUVÂNTULUI METALIC LEPĂ ­

DAREA FORMULELOR PURGATIVE/ ŞICÂND FORMULĂ VA DEVENI CEEACEFACEM/ NE VOM LEPĂDA ŞI DE NOI ÎNAERUL ANESTEZIAT”. Poetul este con­ştient de faptul că eforturile lor vor fi efe­mere. Conştiinţa efemerităţii este vizibilă înfinalul Aviogramei, tipărit în trepte de cuvin­te, pentru a sugera ritmul coborârii:

FABEMOLRE

FABEMOLÎN PIJAMAFOOTBALL

Aranjarea în pagină a Aviogramei, prininserarea în unele strofe de cuvinte cu ca ­ractere mari şi îngroşate şi folosirea imagi­nilor sunt tehnici preluate din Dada manifestdespre dragostea slabă şi dragostea amară V.15

Poeziile din revista 75 HP merg însprespontaneitate şi libertate absolută, însă ter­menii grupaţi de astă dată nu sunt aleşialeatoriu, cele mai multe cuvinte provin dinsfera tehnicii. Un astfel de exemplu îl dăStephan Roll în Metaloid. Fraza de început apoeziei explică alegerea făcută: „Noi infu­zăm atomului dinamică”, atom fiind înlo­cuitor pentru literatura vremii. De aici,structura poetică urmează o inventariere atermenilor. Frazarea anulează sintaxa, astfelcă notarea elementelor se face într­un stilviteză: „elastici constructivi/ plămânii ora­şelor/ vertebre de bronz/ muşchii schije deplatină”. Poezia vine în completareaAviogramei: „suntem aorta zilei/ mâine vorveni alţii/ sportsmani/ vom răscoli straturigeologice/ cu râvnă de metal”. Urmeazăaceeaşi inventariere care induce receptorilorurmătorul mesaj: o mare operă poetică vacăuta să reliefeze deplinătatea vieţii:„vibranţi prin latitudini/ artere de magnet/sânge/ vertigiune/ incandescenţă/ respira­ţie/ viaţă ruptă din fuse/ oţel/ flexibilă

13 În original: „Pour collaborer a 75HP il faut: savoir bien danser/ uriner sur tout/ respecter ses parents/avoir souffert un/ accident d’avion/ ne pas faire de la literature/ avoir un certificat de bonne conduite/boire de l’acide sulfurique/ connaître la boxe se/ décapiter deux fois/ par semaine/ Le candidat de vradémontrer: quil chapeau de pailie qu’il a utilisé la goutta percha­pour intestines qu’il a des manies rel­ligieus ” (traducere Ovidiu Morar).

14 Lampisterii, ed. cit., p. 15.15 Ibidem, p. 39.

50

Cristina­Maria Bucşa

necontestată/ sinteză în vine cetăţi/ centime­tru atmosferic/ ect., ect.” Ultimele precizăriale poeziei „ect., ect” dau o notă umoristicătextului.

Unul din colaboratorii revistei reduceaversul la o formulă algebrică, idee venitădin descendenţa lui Tristan Tzara care con­sidera poemul ştiinţa tuturor artelor. Câtevadin „ştrengăriile” manifestelor dadaistesunt prezente aici, cum ar fi spiritul ludic,gustul pentru farsă şi agresivitatea verbală:

„Tăcere – vorbeşte limba pantofului Să ne găurim timpanurile şi să umplem

urechile cu smântână16HI HI HI CĂLUŢUL meu

Tablourile noastre le stropim la 51/2 cufurtunul

Cloroform cu miros de încălţăminte uzatăBenz­ naphtol etil­ amyl Ungeţi­vă cu benzină

,­𝑥.=,1­,x­2.−3,x­2.+2x.=5Amor improbus omnia vincit”

(Miguel Donville)Următoarea poezie, Unt cu pâine, ne

aduce aminte de poemul simultan, scris înpatru limbi, română, spaniolă, franceză şigermană. Titlul poeziei nu are absolut niciolegătură cu ce va urma. Poemul conţinejocuri de cuvinte menite a umili marile tra­diţii filosofico­literare: „Şireturile sunt unaliment preţios/ Kant şi Fratellini/ Rasol devacă cu cremă de ghete Cavaler/ Selcta difu­sion des autores del bajo apartado/ L’amourvenal est une escroquerie/ Sfinx GladysLyon noir/ Mandolă cu coarde de sfoară/August Prost şi Marcel Proust/ Îmi plac dul­ceţurile acre şi apele sălcii/ Patschhan ­ditzam, Patschhanditzam was wird diemamma bringen”.

Tot texte dadaiste sunt poeziile luiVoronca, Hidrofil şi două poeme, unul alcă­tuit din două strofe lipsite de noimă, alecăror titluri lipsesc. Avem de­a face cuimagini deliberat anti­poetice, construitedin hazardul asocierilor libere, agramatica­le, fără vreun semn de punctuaţie, pe un tonfoarte ironic. Primul poem duce lipsă de un

titlu. Poezia o artă a colajului menită să­şişocheze cititorul: „toate orificiile sunt con­toare electrice/ Agamenomon: vă spun că eextraordinar/ cutia asta urinează gramati­cal/ grilajul incognito violonist encrier trece/în epubretă poartă favoriţi/ Herrogott est ungrand tricheu/ (...) roţile de preş vagon res­taurant/ e o frază plicticoasă/ victor brau­neri donville stephane/ roll micznik gehenspatzieren (...)”.

Tot colaj alcătuit din principiul hazardu­lui este şi poemul Hidrofil: „vântul e pătratinvers 50 LEI util gazometru/ inferestiţialcheamă hornar pentru esofag/ ein zwei pen­tru spet huit deci/ temperament scafandrierîn portefeuille/ sistem nervos apoteoză eubumbac/ omletă confecţionează clorofilăcastrat (...) inima cu acetilin îmi e foame îmi/ e întuneric îmi e dicţionar telefonul (...)”.Poetul ia în derâdere vechile clişee poetice,logica şi sentimentalismul, pe care le consi­deră „agăţătoare de rufe” (Aviograma).

Următoarea poezie este alcătuită dindouă strofe, Strofa I şi Strofa II, care nu edecât transcrierea inversă a celei dintâi.Textul este construit în stilul burlesc, carac­teristic dadaismului:

„Monsieur l’archange est un bon chef contable

Euridice: să­ţi prind ochii cu ace de siguranţă

te rog până aici fără aluzii matematiceEuridice eu mă duc să mă culc

Strofa IIEuridice mă duc să mă culc

te rog până aici fără aluzii matematiceEuridice să­ţi prind ochii cu ace de

siguranţăMonsieur l’archage est un bon chef

contable”.Aşa cum am spus, dadaismul le­a oferit

scriitorilor şansa de a experimenta. Aici, în„la boratorul ” revistei 75 HP va lua naşterepicto poezia, poem realizat prin ataşareaunor cuvinte ales intenţionat sau aleatoriu peo bucată de pânză sau pe un tablou deja rea­

16 Compară fraza cu citatul „Trăgeţi­vă singuri un pumn în gură şi cădeţi morţi.” (Domnul aa antifilozofulne trimite acest manifest, ibidem, p. 35)

51

Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

lizat. În singurul număr al revistei, pictopoe­zia inventată de Ilarie Voronca şi VictorBrauner, aşa cum apare la pagina 9, „NU EPICTURĂ / PICTOPOEZIA NU E POEZIE/PICTOPOEZIA E PICTOPOEZIE”. Invenţialui Voronca şi Brauner este o variantă a cola­jului dadaist pe care Mihail Cosma o defi­neşte ca „le meilleur papier hygieniques dusiecle”. Însă pictopoezia va rămâne mai mult„un scurt exerciţiu gimnastic de înviorare aimag inaţiei.”17, căci marea lor dificultate con­stă în reflexele obişnuite de a citi un text şi dea privi un tablou.

Revista 75 HP a fost singura care a înălţat„drapelul dadaist”18 şi a fructificat mai toată„filozofia” lor. Acest fapt este vizibil nunumai în poezii, ci şi în coperţile revistei,pline de anunţuri publicitare, de reclamemenite să­şi promoveze idealul artistic încare credeau. Probabil de aceea finalulrevistei nu se putea încheia decât printr­opalmă zdravănă oferită cititorului, pentruca să se trezească: „ARTA E UN CASTRA­VETE TOȚI ARTIŞTII CASTRAȚI”.

Despre această revistă, Şasa Pană, în alsău jurnal, spunea: „Revista îmi ardea degete­le... era un întârziat bobârnac dadaist; uncopil tardiv al protestului anti­literar pornitsub bagheta expatriatului T. Tzara, la începutulde februarie 1916, la cabaretul ad­hoc Voltaire dinZürich. Un al doilea număr nu a apărut.Exemplarul din 75 HP rămâne singura publicaţieromână în care se găseşte şi o revoltă dada.”19

Ecourile nihilismului dadaist au pătrunsşi în paginile revistei Punct. Cu aceeaşi vio­lenţă propulsată de dadaişti, revista aruncăşi ea anatema: „Printr­o muncă grea şi înde­lungată, vom distruge toţi viermii infectaţişi descompuşi care sug şi murdăresc artanoastră (...) Celor slabi şi învechiţi în vest ­minte, le zicem tare: Vae victis”20. Dorinţa eaceeaşi: purificarea artelor de tot balastulromantic şi simbolist. În sloganul primuluinumăr se pot citi reminiscenţe ale manifes­

telor lui Tzara: „Construire/ Construire/Construire/ Détruire/ Détruire/ Détruire”.21Se pune în practică şi aici metoda dadaistă arăsturnării cuvintele tăiate. Printre cei carepublică texte dadaiste se numără IlarieVoronca, Stephan Roll şi Mihail Cosma.

Discursul poetic al L’oreille à carreaux,scris de Voronca, este inspirat din manifes­tul tzarian Cum am devenit fermecător simpa­tic şi delicios. Factorul dominant este exalta­rea eului: „în oglindă jurnal subsecretarfugărit şi toate clopotele joacă billiard/ astaîncepe să devie plictisitor/ atenţiune domni­lor globetrotterul e 10% virginal de ce nuînţelegi nu vreau nu mă înţelegi nu mănâncnu nu nu alb sergent de ville: Da domniloracest filozof născut la începutul veacului dadomnilor da domnilor da domnilor da domda dooooomn da doooo re (bemol) warumregnast du?” Ceea ce apropie această poeziede manifestul tzarian este continua farsă pecare autorul o întinde cititorilor săi, precumşi nevoia permanentă de a li se adresa, suge­rată de repetiţia cuvântului „domnilor”.Nelipsite sunt ruperea de sintaxă şi atitudi­nea voit nihilist, prin repetiţia insistentă anegaţiei, venită din conştiinţa stereotipizăriiformelor poetice.

O mostră de antipoezie radicală o oferăStephane Roll în Ficat alb, un poem prozaicce debutează cu o suită de incongruenţespecifice haosului creat de dadaişti: „Felinaralb plimbă la braţ cu ceai dansant în prezer­vativ vocal ieşire în caz de incendiu şi unînger consumă un cauciuc în prolog cross­country­ul patriotic este la cap. III bis cere­monios a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t uv z x si continua mâine joi punct virgula”.Urmează mimarea romanţei sentimentale,semn al persiflării actului poetic romantic:„iese luna dintre nouri/ iubita mea cu ochiidulci/ du­te în B.M să te culci/ te anunţ sfâr­şeşte cu diverse apropouri”. Procesul con­strucţiei textului, spre final, apare descris ca

17 Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Editura pentruLiteratură, Bucureşti, 1967, p. 407.

18 Ion Pop, op. cit., p. 55.19 Idem, Născut în ’02: memorii, file de jurnal, evocări, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, pp. 171­172.20 Emilian Constantinescu, op. cit., p. 185.21 Revista Punct, nr. 1, 15 noiembrie 1924.

52

Cristina­Maria Bucşa

desfăşurarea capricioasă a unor dorinţe:„vrei să rămâi indiferent 18 pagini asta nuse face paranteză paranteză paranteză vreisă fac o linie dreaptă vreau una perpendicu­lară vrei să fac un cub vreau un cerc (o săîncerc) cumpără­mi fascicola 326 din intes­tin piaptănă­te recomandabil dictando totallei 171.684 costiţă de poet identific massagermassager spriechst­du deutsch? Eu masaj tumasaj noi voi ei noi ei voi masaj sirius facetumbe în violoncel biletul de favoare citeştesonetul androgin este scandalos este colo­ristic este viteza are pasager asta este bunapentru Victor Eftimiu”. Structurarea poezieidenotă intenţia parodică a autorului.

Textul care respectă cele mai multe din­tre regulile dadaiştilor este Binomul cu expo­nentul de argint, publicat de Mihail Cosma.Predomină aici o libertate absolută. Nu exis­tă decât o singură regulă: expunerea cât maihazardată a cuvintelor şi expresiilor: „(c’estun conte à dormir debout que il y a troisjours me télégraphia de Venise et dePhilibert Le Voyer seigneur de Lignerolleset de Bellefille ma nourrice nommée laSultane aux seins de fine ouate). inventează

prohibitiunea în nocturn cu ambalaj mega­loman, scena reprezintă un om – lindadama en la cama. le binôme est unbonhomme à quatorze abonnés 3, 7, 8, 11, c,M, x, f, ut, fa, mi, bémol, Londres et 100 car­tes de visites. o dar pieptănul matrimonialăe complect tifos. îngerul mecanic plictisit înomnibus maniac de aceea domnul meu,mylord, sênor, mein herr, monsieur, signo­re, bună ziua Doamnă! dispariţia mâine –mâna dreaptă în suspensie. cette négationarmée d’un perroquet: hic, ubi vir non est,ut sit adulterium, circ circular circular circu­lara în cicatrice circumcisă etc. Atunci ţi­aifost mamă cu un dinam. semnul de întreba­re a fost mult mai mare la început. stingesteaua no. 8 din stalul al III­lea. (...)”.Expunerea se face în stilul burlesc tipicdadaist: „eu mă elefant tu te elefanţi el seelefante (nu el e fante) (...)” Combinaţia defraze ne aduce aminte de poemele simulta­ne citite la Zürich. Avem patru limbi, fran­ceza, româna, spaniola şi latina. Unelecuvinte sunt înşiruite după asemănareasonoră: „Le Voyer seigneur de Lignerolles”,„linda dama en la cama”, „circ circular cir­

53

Ecouri dadaiste în spaţiul cultural românesc

cular circulara în cicatrice circumcisă”, „tra­pez la trap”.

Vorbim despre ecouri, de astă dată cevamai târziu, şi în paginile revistei unu.Numărul inaugural (aprilie 1928) debuteazăredând pe prima pagină Manifest­ul lui ŞasaPană. Textul începe prin enunţarea, subformă de citat, a îndemnului lansat deVoronca în 75 HP – „cetitor, deparazitează­ţicreierul!”. Structura este împărţită în treipărţi. Prima parte aduce un omagiu prede­cesorilor săi, prin citarea numelor: „strigătîn timpan/ avion/ t.f.f­radio/ televiziune 76h.p/ marinetti/ breton/ vinea/ tzara/ ribe­mont –dessaignes/ arghezi/ brâncuşi/ theovan doesburg/ uraaaa uraaaaaauraaaaaaaa”. De altfel, relaţia strânsă pecare o avea cu Tristan Tzara22, a jucat un rolimportant în conturarea propriilor idei poe­tice. În a doua parte se exprimă la modulbrutal şi sfidător decadenţa literaturii: „ardemaculatura bibliotecilor/ a.et.p.cr.n/123456789000 000 000 0000 kg/ sau îngraşăşobolanii/ scribi/ abţilduri/ sterilitate/ ama­nita muscaria/ eftimihalachisme/ bronto­sauri/ huo ooo ooo ooo ooo ooo”. Aceastăviolenţă de limbaj descinde direct din pro­gramul dadaist. În ultima parte, se respectăreţeta impusă de Tzara: „combină verb/abcdefghijlkmnopqrstuwxyz ”.

Textele publicate în revista unu nu au, înrealitate, multe lucruri în comun cu dadais­mul. Sunt publicate puţine poezii care res­pectă principiile tzariene în paginile revis­tei, căci mişcarea de la unu s­a vrut, aseme­nea celei de la Integral, a fi o sinteză a tutu­ror curentelor. Membrii grupării de avan­gardă concentrată în jurul revistei par hotă­râţi să preia, să dezvolte şi să ducă maideparte principiile promovate deContimporanul, Integral, Punct etc. Totuşi, înpuţinele lor poeme ecourile dadaiste se facsimţite prin reducerea poeziei la o singurăasociere de cuvinte, tehnica colajelor verba­le şi caracterul ludic. Singurele experimentepoetice în care se fac simţite aceste influenţe

sunt Caporalul Aurel scris de Geo Bozga(apărut în februarie 1929) şi poemulMaimuţa şi Maimuţa (apărut în primulnumăr), al cărui autor este dificil de zisdatorită faptului că apar două nume pe fie­care parte a paginii, pe partea stângă aparenumele lui Robert Dessaignes şi pe parteastângă apare Şasa Pană.

În cazul fabulei Maimuţa şi Maimuţa,scrierea se aseamănă tehnicii colajelor ver­bale practicată de dadaişti. Poezia nu estedecât o simplă analiză a verbului „a fi”:„Sînt/ Eşti/ Este/ Sîntem/ Sînteţi/ Morală/ Afi”. Şi, în fond, la ce este bună expunerea înpoezie a cât mai multor cuvinte? Nu fusese­ră dadaiştii cei care spuneau că poezia estemai mult imagine decât expresie? O compa­rare a acestei poezii cu Suicide a lui LouisAragon ne poate duce la această idee.

Ecourile dadaiste au jucat un rol impor­tant pentru avangarda românească. Pringustul negaţiei valorilor consacrate, adopta­rea principiului magic al insurecţiei faţă degramatică şi logică, acţiunea sa deconstruc­tivă, parodia creaţiei, a genurilor literare,dadaismul a creat o „poezie depoetizantănovatoare”23 în cadrul avangardei noastre.Cu ajutorul lui „poetul, aşezându­se la masa descris, începea să nu mai fie atât de sigur. Seanunţase timpul unui purgatoriu al poeziei.”24

Ecourile nu se vor opri doar în jurul aces­tor reviste. Se fac simţite influenţe dadaisteşi în jurul anilor 1940 şi culminând pânăastăzi. Moştenirea şi contribuţia dadaismu­lui asupra avangardei sunt printre cele maidiscutate subiecte ale vremii. Voi menţionadoar monografia lui Henri Behar TristanTzara, apărută în 2005, revista Les CahiersTristan Tzara editată de Vasile Robciuc, apă­rută la Moineşti (locul de baştină a luiTzara) şi Tom Sandqvist cu Dada Est.Românii de la Cabaret Voltaire, apărut în 2010.Există şi practici ale dadaismului, în scrieri­le lui Andrei Codrescu (Ghid dada pentrupost umani: Tzara şi Lenin joacă şah) şi ValeryOişteanu.

22 Acesta păstra legătura cu Tzara şi în timpul exilului.23 Henri Zalis, O istorie condensată a literaturii române (1880­2000), vol. I, Ed. Bibliotheca, Târgovişte,

2005, p. 75.24 Ion Pop, op. cit., p. 59.

54

1. Oare tu nu ştii că provincia e lumea?

Într­o încercare simplistă de a defini pro­vincia se observă faptul că acest cuvânt de ­semnează un teritoriu aflat în afara capitaleiunei ţări, ceea ce angrenează, în liniesinonimică, unităţi semantice de tipul perife­rie, margine, opunându­se, evident, centru­lui. Chiar dacă are la bază un strat,incontestabil, de prejudecăţi și stereotipuri,complexul provinciei a devenit o temă de

reflecţie prolifică, generând o serie de studiicare îmbină literatura cu elemente de naturăsociologică, psihologică și psihanalitică. Cualte cuvinte, a devenit un concept culturalreperabil și în literatură, trădând un senspeiorativ, estompat într­un discurs conci­liant a cărui miză este de a recunoaște valo­rile în detrimentul rigorilor spaţiale. Probavalorii trebuie trecută, așadar, altfel decâtprintr­un filtru delimitat strict spaţial −chiar dacă poate comporta mai multenuanţe – vădindu­se disponibilitatea

Mihaela-Adelina CHISĂR-VIZIRU

George Bălăiţă – nuanţele unui portret cu însemnul provinciei*

AbstractPrezenţă discretă, dar nu neînsemnată, în viaţa literară, George Bălăiţă este scriitorul care a cuprinsLumea în două zile, păstrând, cu toate acestea, mândria de a aparţine provinciei. Studiul îşi propuneprezentarea acestui spaţiu în viziunea scriitorului, precum şi un excurs bio­bibliografic, în scopulevidenţierii nuanţelor pe care le comportă portretul unui scriitor veritabil, a cărui existenţă traduceexperienţe trăite între banal şi ficţional, între provincie şi capitală, dar păstrând între aceşti poliechilibrul învăţat din lecţia primită în sala de gimnastică − fairplay­ul.Cuvinte­cheie: George Bălăiţă, portret, provincie, excurs bio­bibliografic, vocaţia ludicului.

A discreet but not insignificant presence in the literary life, George Bălăiţă is the writer who encom­passed “the World in two days”, keeping however, the pride of belonging to the province. The studyaims to present the writer’s vision of this space and a bio­bibliographical excursus to highlight thenuances found in the portrait of a real writer whose existence translates between the trivial and thefictional experiences, between the province and the capital. However, he maintains a certain balance between these poles, lesson he had learned in the gym hall called − fairplay.Keywords: George Bălăiţă, portrait, province, bio­bibliographical excursus, ludic vocation.

Mihaela­Adelina CHISĂR­VIZIRU, doctorand Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere,Istorie şi Teologie, Şcoala de Studii Doctorale, e­mail: vizirumihaelaadelina@yahoo.com.

* Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pen­tru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Cod Contract: POSDRU/159/1.5/S/140863, Cercetătoricompetitivi pe plan european în domeniul ştiinţelor umaniste şi socio­economice. Reţea de cercetaremultiregională (CCPE).

universalului, care abolește spaţialitatea șitemporalitatea. În paralel cu această com­prehensiune se conturează un alt tip deabordare, care edifică provincia drept unspaţiu normal, obișnuit, unde, ca în orice altloc, „puternic este acela […] care poate săschimbe destine”. Astfel, opunându­se celorcare au orgoliul de a aparţine centrului,capitalei, George Bălăiţă are mândria de aaparţine provinciei, mai exact Bacăului,supranumit orașul lui Bacovia. Un târg deprovincie prin care curge Bistriţa și unde„[…] o viaţă de om, Bacovia a trăit într­ocasă ca un vagon. Casa asta (ca și orașul deatunci) închide în ea licărul irezistibil dincare se iscă poezia. Scriitorul creează astfel oimagine mitizată a orașului natal, aBăcăului, privit subiectiv, cu o încărcăturăafectivă firească, o imagine în care un loccentral îl ocupă figura poetului GeorgeBacovia, descoperit tardiv, în 1957, ceea ceechivalează, conform mărturisirii luiGeorge Bălăiţă, „[…] cu descoperirea poe ­ziei. Era tot ce voisem și nu știusem căvreau până atunci. Vedeam puterea cuvân­tului care mă întorcea la izvoarele poeziei.Îi înţelegeam deodată pe cei vechi fără canimeni să­mi fi «dezlegat» un poem așa

cum dezlegi un rebus. Totul era făcutpentru mintea mea”. O înţelegere care estefavorizată de spaţiul comun celor doi, detoposul provincial atât de prezent în liricabacoviană, de Bacăul cunoscut ambilor –poet și cititor – facilitând comunicarea prinprezenţa efectivă a celui care descoperă untext în locul despre care acesta vorbește.Vorbim despre o înţelegere senzorială atextului literar, care operează la un nivelprimar al interpretării, dar care este viabilăîntr­un atare context, din moment ce aceas­tă realitate înconjurătoare percepută cutoate simţurile, cunoscută de ambele părţi,face trimitere la aceeași sensibilitate, trans­figurează târgul provincial, Bacăul.

Așezând, inevitabil, opera sa sub semnulprovincialului, critica literară a sesizat că nuexistă un complex, ci un echilibru susţinut deatmosfera senină a universului casnic, înacest sens elocventă fiind observaţia con­form căreia „romanele Lumea în două zile șiUcenicul neascultător sunt desigur cărţi aleProvinciei, dar nu ale unei provinciisuferind de complexul ex­centricităţii, ci aleunei provincii care știe să reabiliteze confor­tabilele coordonate ale domesticităţii. Lumealui George Bălăiţă este iluminată înpermanenţă de un zâmbet blând”.

În 1973, George Bălăiţă trebuie să răs­pundă la o întrebare, într­un interviu acor­dat lui Nicolae Prelipceanu, care ar putea ficonsiderată drept incomodă: Ai complexulprovinciei? Da sau nu? Răspunsul lui Bălăiţăconfirmă cele spuse mai sus: „Nu, bătrâne!Oare tu nu știi că provincia e lumea? Roma,«vechea Romă», singură nu mai există. Ammai scris undeva că firea mea de moldoveangreoi și serios vădește o puternică înclinaţieoltenească spre glumă. Asta vrea să spunăca așa trăiesc eu în provincie. Câte un amicvine pe la mine, la Bacău, se uită de jurîmprejur și mă întreabă: cum trăiești tu aici?Mi se pare ciudat: ca și cum el, la București,ar trăi altfel! […] Provincia este sublimă șicaraghioasă, și eu sunt un provincialsadea”. Într­o astfel de atmosferă, între su ­blim și caraghios, gluma și seriozitatea se armo­nizează într­o atitudine devenită o coordo ­nată a operei lui George Bălăiţă, care va fi ten ­tat să încerce limitele glumei. Declarându­se un

55

George Bălăiţă ­ nuanţele unui portret cu însemnul provinciei

provincial veritabil, fără ocolișuri, autorulexprimă, într­o serie de îndemnuri, ceînseamnă edificarea de sine – ca om și cascriitor −: „[…] încearcă toate experienţele,dedică­te întregului, lasă­te «influenţat» detoţi autorii care te atrag, trăiește cât maidivers, nu uita să te instruiești, să faci gim­nastică, filozofie, matematică, dragoste. Încele din urmă, vei găsi propriul tău drum,propria ta «substanţă», după ce ai trecutprin marile filtre, prin ciur și dârmon, printoate sitele. Aici trebuie răbdare, perse ve ­renţă și multă încredere în propriile puteri.Altfel cum?! Altfel vei scrie febril, insatisfă­cut, vei sta în umbră, orbit de lumina altora,și nu vei ajunge nicăieri. Te vei adăugalungului șir de autori buni, grăbiţi (sau lenţiprin migală și pedanterie) și la curent cuultimele tehnici și metode, iar în articolefoarte subtile vei comenta orice în vagiteoreole, mereu informat și nici măcar cu ojumătate de pas în urma modei”. Ghidat deun asemenea raţionament, cultivând oadmiraţie profundă pentru Bacovia, citindenorm, dar și petrecându­și adolescenţa însala de gimnastică, George Bălăiţă îșigăsește, după un lung șir de căutări, propriasubstanţă, descoperind că literatura este o calede a fiinţa în lume, având capacitatea sădescrie cu aceeași vervă o piersică, să facăelogiul unei flori, dar și să scrie desprefascinanta dualiatate a fiinţei umane, ajun­gând să fie provincialul pentru care lumeapoate să fie cuprinsă în două zile.

În paralel cu imaginea Bacăului natal, seconturează și cea a ţinutului cunoscut înperioada refugiului de teama rușilor, șianume Gura Teghii, o comună din judeţulBuzău, care dezvăluie obârșia maternă. Lanouă ani, „băiatul din târgul ăla prăfos șiploios urcase până la muntele unde totul sepetrecea atemporal și se trăia în matri ­arhat. A fost o experienţă teribilă. Mi se paredin când în când și acum cea maiimportantă a vieţii mele. Atunci am cunos­cut cu adevărat lumea: Gura Teghii, sprePenteleu. […] Am cunoscut acolo binele șirăul […]. Așa că Moldova există în balans cuaceastă formidabilă pentru mine experienţăde la 9 ani”. Un balans între două lumi carecoexistă, fiind produsul unor profunde

transformări lăuntrice ale copilului carepărăsește casa natală împreună cu mama șidouă cufere, pentru a găsi un loc sigur, feritde pericolul războiului și descoperind o alt­fel de lume, guvernată de alte legi.

Așadar, un provincial care nu a făcut dinoriginea sa un complex, ci un motiv demândrie, chiar și atunci când a părăsitorașul natal pentru București (în anul 1979),mărturisind că această decizie nu i­a produsmodificări interioare, alegând să plece doarpentru a schimba locul. Chiar dacă orașul luiBucur are farmecul său, Bacăul rămâne unloc aparte, a cărui imagine se recompunemereu prin ochii scriitorului cu sentimentulcă s­a născut „Pe­un picior de plai/Pe­o gurăde rai”, pentru că acolo „[…] aveam casă,familie, prieteni și, înainte de orice, o partedin copilărie. Copilăria este patria mea, maimult decât tinereţea […]”. Prin extensie,Bacăul devine patria sa, locul care l­a determi­nat să creadă că provincia e lumea, acolotrăind experienţele fundamentale.

2. Excurs bio­bibliografic17 aprilie 1935 este data de naștere a lui

George Bălăiţă, într­o familie din Bacău, încare tatăl era funcţionar comercial, iar mamacasnică. Referitor la perioada copilăriei, dinmărturiile scriitorului se reţin experienţe deo importanţă covârșitoare, precum războiulși pierderea mamei, episoade traumaticelăsând, inevitabil, urme asupra existenţei.Trimiterile la imaginea mamei sunt puţine,copilul de altădată păstrând, peste timp, caamintire, doar izul de leșie și levănţică pecare îl emana poala mamei. Figurii maternei se substituie cea a bunicii (din partea tată­lui) pe care autorul o evocă cu vădităafecţiune (firească, de altfel): „ceva impor­tant: la început de tot, am avut norocul săcunosc lumea povestită de bunica din par­tea tatălui meu. Bunica cea plină de har șidăruită cu toate cele. Era Grădina Raiului.Știa și toaca­n cer”. Descoperind lumea înpreajma bunicii, aceasta i se relevă copiluluica un amestec ciudat de magie și realitate, dincare cărţile nu lipsesc. Bunica devine o figu­ră feminină sacralizată, care se impune nuatât prin căldura maternă, cât prin puterea

56

Mihaela­Adelina Chisăr­Viziru

cuvintelor sale, care transfigurează lumeapercepută de copil, dându­i alte dimen ­siuni. În ceea ce privește imaginea paternă,George Bălăiţă schiţează un portret fizic încare tatăl apare „[…] scund, cam slăbănog,început de chelie, avea un cap mic, dar ofaţă nu știu cum, mare cu ochii foarte negriși catifelaţi ca ai mătușii Debora, și mâiniosoase și puternice […]”. Notabile sunt șiinformaţiile din interviul acordat lui IonSimuţ, care traduc o amintire senină atatălui, încărcată de afecţiune, rămânândpeste ani ca o poveste a unui timp trecut, darcare păstrează încă urmele copilăriei culocurile și oamenii dragi. Iar copilăria este oparte importantă din viaţa lui GeorgeBălăiţă, după cum însuși mărturisește,menţinând, ca o reminiscenţă a aceleiperioade, nevinovata plăcere a jocului.

Așadar, locuri, oameni, experienţe tra ­duc un moment de referinţă al existenţeilui George Bălăiţă ― copilăria ― adăugândportretului provincialului vocaţia ludicului,înclinaţia spre joc, în timp ce adolescenţa vada măsura unei noi lecţii primite, de dataaceasta, în sala de gimnastică. Visul de adeveni campion, dorinţa de a face perfor ­manţă l­au motivat pe adolescentul Bălăiţăsă intre în sala de gimnastică. Aceastăexperienţă este și ea edificatoare pentruceea ce înseamnă a ști să pierzi, să depășeștiun eșec, păstrând convingerea că „dacă nuștie să piardă, învingătorul nu ia nimic. Însala de gimnastică am simţit plăcerea între­cerii, bucuria de a fi primul, răbdarea săajungi sus. Tot acolo am aflat că nu suntinvidios. […] Nu am făcut niciodată dinplăcerea competiţiei un modus vivendi.Consumam rapid victoria parţială, trăiamprezentul performant, viitorul nu exista maideloc”. Cariera sportivă este una consuma­toare de energie, având rigorile sale, com­pensate de bucuria victoriei, dar la careGeorge Bălăiţă preferă să renunţe,înţelegând că locul său nu este acolo. Dupăscurta perioadă la ICF, pleacă cu certitudi­nea că „[…] între sportivii de la vârf, poatefuncţiona, mai corect decât în alte părţi,fairplay­ul. Adevărata viaţă sportivă,rigoarea cu care ești obligat să­ţi controlezitrupul ajută și minţii. Timpul strict trăit

atunci m­a făcut să înţeleg că elitele nuaparţin doar unor segmente, categorii pro­fesionale, intelectuale, de sânge și așa maideparte. Truismul că sportivii sunt bătuţi încap vine din mintea prostului sau a celui cusumbre frustrări. Mai mult, elitele nu suntconjuncturale”. Un exerciţiu, așadar, care afost de folos nu numai trupului, ci și minţii,care îl continuă prin lectură, aceasta deve­nind o îndeletnicire predilectă a tânăruluicare își încearcă norocul în mai multe dome­nii, convertindu­se în candidat de profesie laexamenele de „admitere la facultate”: „Întretimp, m­am lăsat de sport și am dat­o pe oboemă plină de folos, când student mai cu,mai fără frecvenţă, când slujbaş, când zilier,cea mai plăcută îndeletnicire fiind, ca șiacum, de atfel (ca și pe vremea croni ­carului!), cititul cărţilor”. De aici nu va maifi decât un singur pas către a scrie, către aumple paginile albe cu propriile gânduri,astfel că, după cititul pe brânci, urmează plă­cerea scrisului, care transformă fostul sportivîntr­un veritabil scriitor, preocupat de pro­pria plăcere, nu de succesul pe care îl poateoferi literatura. Scrie mult, fără a avea unscop anume și fără să urmeze un programprestabilit, considerând că literatura poate fiun mod de a exista.

În anul 1958 oferă tiparului primul săutext, schiţa Pământ, apărută în paginileziarului „Steagul roșu”, din urbea natală,iar în 1964 publică primul său volum, prozăscurtă, cu titlul Călătoria. Eugen Barbu estecel care prefaţează volumul de debut,intuind talentul tânărului scriitor. Textelelui George Bălăiţă nu îi vor înșelaașteptările, astfel că următorul volum,Conversând despre Ionescu, din anul 1966, vaintra în atenţia criticii literare pentru for­mula modernă a tehnicilor narative utili­zate. Anul 1967 marchează apariţia unui altvolum, Întâmplări din noaptea soarelui delapte, un alt tip de proză care poate derutaprin caracterul său ludic, dar care sublinia­ză o altă dimensiune a prozei lui Bălăiţă,mizând pe exploatarea universului infantilși confirmând ideea autorului conform căre­ia copilăria este patria mea.

Întreaga măsură a talentului scriitoricescva fi dată în 1975, când este publicat intens

57

George Bălăiţă ­ nuanţele unui portret cu însemnul provinciei

discutatul volum Lumea în două zile, consi­derată o scriere de maturitate, care vareorienta percepţia criticii referitoare laproza lui George Bălăiţă. Este cartea pe carecritica a calificat­o drept una de referinţă înliteratura română, ajungând la șapte reedi­tări, până în anul 2011. Totodată acestvolum va asigura celebritatea scriitorului,acesta mărturisind că „Lumea în două zileeste sursa de aur a patimilor mele politice!Cartea asta m­a situat mai sus în ierarhialiterară a timpului”. Din aceeaşi magmă estescos în anul 1977 Ucenicul neascultător, unprim volum al unui anunţat proiect narativ,o cronică a neamului Adamilor. Deși ocomparaţie între cele două volume nu ar fiechitabilă, trebuie menţionat faptul căUcenicul neascultător a fost mereu așezat înumbra Lumii…, ceea ce implică o valorizareinjustă întrucât structura celui de­al doileavolum rezistă prin formula epică a croniciiîn care imaginea scribului trimite la o anali­ză de profunzime. Autorul însuși resimteinjusteţea comparaţiei între cele două volu­me, subliniind, în termeni geometrici, că„Lumea în două zile este un roman închis.Ermetismul lui este de natura cubului. (Nua sferei. Sfera e antipatică. Prea dă iluziaperfecţiunii. Și este imprevizibilă. Este înexclusivitate un produs al mecaniciicosmice. Pe când cubul este o invenţie aminţii. Cubul este gândit. Sfera e ivită dinneant. Și, la urma urmei, are pielea preaîntinsă!). Ucenicul neascultător este unroman deschis. Tendinţa lui este piramida.Văzută «egiptean», ca un ansamblu decuburi. Deocamdată, în construcţie”. Bălăiţăoferă astfel o lecţie despre cub și piramidă— parafrazându­l pe Nichita Stănescu —care are drept scop semnalarea disjuncţieidintre cele două construcţii epice, formula­tă prin antiteza închis – deschis, impunând oanaliză încadrată în alţi parametri decâtaceia care vizează strict comparaţia.

Chiar dacă dovedeşte că poate stăpâniiluzia cea mai cuprinzătoare ― romanul ―George Bălăiţă este și un ingenios ucenic alprozei scurte, publicată mai ales în ziare șireviste, de­a lungul vremii. Semnificativesunt volumele Nopţile unui provincial,publicat în 1983 și Gulliver în Ţara Nimănui,

din anul 1994, fiecare dintre ele cuprinzândtexte apărute iniţial în diverse publicaţiiperiodice. Sunt scrieri cu teme diverse, stră­bătute de accente confesive, estompate cudibăcie de scriitorul care se declară „[…] unficţionist, până la limită�. Între ficţiune șirealitate decurge viaţa lui George Bălăiţă,primind numeroase premii pentru litera ­tura sa. Pe lângă datele menţionate referi­toare strict la momentele importante pentruoperă, trebuie amintite, în congruenţaacestora, și cele care îi vizează biografia luiGeorge Bălăiţă. Astfel, în 1974 ocupă postulde redactor­șef adjunct al revistei„Ateneu” din Bacău, urmând ca în anul1979 să părăsească orașul natal pentru a sestabili în Capitală și pentru a ocupa funcţiade secretar al Uniunii Scriitorilor, Bălăiţăsubliniind, într­un interviu, că „[…] laBucurești nu m­a adus nimeni. Am venitsingur și fără pile. În vremurile acelea,firește, pe căile de atunci, dar la lumină, nula întuneric”.

Drumul provincialului nu se oprește înCapitala ţării, el obţinând, pentru patruluni, o bursă de studii la Iowa University, înAmerica, experienţă pe care o prezintătextul O dimineaţă banală în America. Paginile

58

Mihaela­Adelina Chisăr­Viziru

59

George Bălăiţă ­ nuanţele unui portret cu însemnul

provinciei

acestea convertesc banalul prin preciziaobservaţiei, prin fineţea și exactitatea deta­liului, făcând dintr­un spectacol al străzii oexperienţă personală. Întors în ţară ocupă,după moartea lui Marin Preda, funcţia dedirector al Editurii Cartea Românească,„[…] un loc pe care îl uit cu iubire. Nu l­amvrut, există martori, și nu numai dintre ceioarecum apropiaţi. Dimpotrivă, împrejură­rile au făcut să nu mai pot da înapoi. Parteade aventură intelectuală, câtă a fost, mi­aplăcut chiar foarte mult. Cea administrativămi­a dat un plus de experienţă, era surprin­zător să constat că într­un domeniu care­mifusese complet străin puteam găsi bruscsoluţii. […] Tot efortul meu la C.R. a fost, înîmprejurări nefirești, să păstrez pe cât cuputinţă firescul”. O aventură intelectualăașadar, care se va încheia în anul 1989 și pecare George Bălăiţă o va comenta în inter­viurile acordate.

Chiar dacă biografia scriitorului arenumeroase aspecte care pot atrage atenţia,opera este cea care primează, pentru că„marca mea o dau cărţile mele. În rest, viaţae complicată. Caraghioasă. Grea. Impre ­vizibilă. Mișcată de conflicte care nu ducnicăieri, care te consumă foarte mult.”.Trăind cam tot ce se poate trăi încă dincopilărie și găsind în literatură breșa cătreadevăr, întrucât, în această perspectivă,ficţiunea dă măsura tuturor lucrurilor,George Bălăiţă recuză dublarea fiinţării,

într­o atitudine care asigură existenţeiînsemnătate datorită unicităţii și, totodată,care oferă senzaţia de plenitudine: „dacă arfi să mă nasc încă o dată, aș ezita, fărăîndoială aș cere un timp de gândire.Aventura vieţii este extraordinară, asta oștie și Gâgă. Nu s­ar pierde oare farmeculprin repetiţie? Una e să tragi cu dinţii sărămâi viu și dacă se poate sănătos și, cupuţin noroc, să scapi și după ce ai dat boliice i se cuvine, să «experimentezi» așadar câtmai divers în schema biologică obișnuită șinu în mod excepţional («banalul» fiindispită și încercare maximă), și alta e să o ieide la început. Mă tem că ajunge o viaţă, șianume aceea care ţi s­a dat. […] Dacă ar fi sămă nasc din nou? Nu. E prea mult. Dacă arfi să­mi retrăiesc tinereţea, da. […] Și așalege vremurile când timpul își trăia stareape loc și clipa dura cât o veșnicie”.

Cu ezitări, cu peregrinări în diversedomenii de activitate, între provincie șiCapitală, nuanţele pe care le comportă por­tretul scriitorului George Bălăiţă sunt diver­se, dominând plăcerea lecturii și a scrisului,dar și vocaţia ludicului ca ecou al copilărieidin urbea lui Bacovia. Banalul și ficţionalul,provincia și Capitala sunt poli ai uneiexistenţe scriitoricești care se echilibreazăprin lecţia primită în sala de gimnastică −fairplay­ul, reușind să se impună ca parteindispensabilă într­o discuţie care priveșteimaginea completă a literaturii române.

Bibliografie­ BĂLĂIȚĂ, George, Călătoria, Editura pentru

Literatură, București, 1964.­ BĂLĂIȚĂ, George, Conversând despre Ionescu,

Editura pentru Literatură, București, 1966.­ BĂLĂIȚĂ, George, Întâmplări din Noaptea

Soarelui de Lapte, Editura Tineretului,București, 1967.

­ BĂLĂIȚĂ, George, Lumea în două zile,Editura Eminescu, București, 1975.

­ BĂLĂIȚĂ, George, Ucenicul neascultător,Editura Albatros, [București], [1977].

­ BĂLĂIȚĂ, George, Nopţile unui provincial,Editura Junimea, [Iași], 1983.

­ BĂLĂIȚĂ, George, Gulliver în Ţara Nimănui,Editura Cartea Românească, București, 1994.

­ BĂLĂIȚĂ, George, Opere III, Marocco (II),

Cronologie de Marilena Donea, EdituraPolirom, [Iași], 2011.

­ CĂRTĂRESCU, Mircea, Postmodernismulromânesc, Prefaţă de Paul Cornea, EdituraHumanitas, București, [1999].

­ CISTELECAN, Al., Parabola scribului, în Aide­mémoire, Editura Aula, Brașov, 2007.

­ SIMION, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, [Casa de editură Litera], [Chișinău], 1998.

­ ȘTEFĂNESCU, Alex., Prim plan (35 de profi­luri de scriitori români contemporani dispuse înordine cronologică), Editura Eminescu,București, 1987.

­ UNGUREANU, Cornel, Proza românească deazi, vol. I: Cucerirea tradiţiei, Editura CarteaRomânească, [București], 1985.

60

Pentru Octavian Paler, literatura a fostdintru început o formă de autocunoaștere,de confesine, de defulare ori, extrapolând,de adâncire a frământărilor spiritului.Autorul (se) scrie cu un ochi critic, cu omână necruţătoare, dând la iveală fiecaregând și sentiment, orice tristeţe și bucurie.Mașina de scris paleriană bate din douămotive: de a se înţelege pe sine și de a reușiapoi să înţeleagă lumea și misterele ei. Eadevărat că avem de­a face și cu un excelentjurnalist în persoana autorului, un calculat

analist politic și un moralist sincer, caretrăiește ad litteram principiile pe care leproclamă. Totuși, menirea primordialărămâne neschimbată pe parcursul operei:de a ni­l prezenta pe omul Octavian Palerașa cum este el dincolo de convenţiile socia­le sau de îngrădirile pe care i le­au impuscomunismul și criticii demagogi. Scriitorula învăţat de­a lungul anilor că „scrierea uneicărţi e ca un lung deșert străbătut.” (Paler,Octavian, Viaţa ca o coridă, p. 101) Cel maiadesea a ales să se „mărturisească” prin

Lidia GHIULAILiteratura ca formă

de autobiografie interioară la Octavian Paler*

Abstract

Octavian Paler este unul dintre scriitorii care îndrăznesc să (se) scrie cu un ochi critic şi cu o mânănecruţătoare. Maşina de scris paleriană bate din două motive: de a se înţelege pe sine şi de a reuşiapoi să înţeleagă lumea şi misterele ei. Stilul, de cele mai multe ori erudit, este definitoriu pentruconstrucţia interioară a autorului, care se lasă voluptuos prins în voia jocului cu idei. Transformăeseul într­o confesiune, ba chiar într­o autobiografie care ţinteşte mereu spre analiza lucidă a resor­turilor interioare. Prin confesiune, prin scindare între două euri – unul solitar şi unul solidar – şiprin arta de a se scrie, Octavian Paler caută un elixir al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără demoarte... supravieţuirea (în eternitate) prin literatură.Cuvinte­cheie: literatură, autobiografie, confesiune, eseu, singurătate, analiză interioară.

Octavian Paler is one of the writers who dare to write and depict (himself) from a critic perspectiveundoubtedly with a sharp pencil. The style, mostly scholarly, defines the inner construction of theauthor, who voluptuously plays with ideas and concepts. He turns the essay into a confession, anautobiography that aims to a realistic analyze of the inner resources of the self. Through confession,splitting between two alter­ego – solitary vs. solidary – and through the art of depicting himself,Octavian Paler looks for a magic potion that could keep him living forever and young... and thatelixir turns out to be, at least for him, the survival through literature.Keywords: literature, autobiography, confession, essay, loneliness, inner analysis.

* Lidia GHIULAI, doctorand a Universităţii din Oradea, Bihor, e­mail: lidia.ghiulai@yahoo.com** Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial

pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Cod Contract: POSDRU/159/1.5/S/140863,Cercetători competitivi pe plan european în domeniul ştiinţelor umaniste şi socio­economice. Reţea decercetare multiregională (CCPE).

intermediul eseului, așa că vom întâlni – șinu doar în cazul lui Octavian Paler, dar maiales – o perspectivă personală (complexă șibine argumentată) în care stilul, de cele maimulte ori erudit, este definitoriu pentruconstrucţia interioară a celui care scrie. Elnu are o matrice strictă sau plictisitoare, bade cele mai multe ori procedeele stilistice șiorganizarea personală a legăturilor și a tri­miterilor care se fac în permanenţă întrenumeroase idei îl fac accesibil majorităţiicititorilor cu drag de litere. Parafrazându­lpe Adrian Marino, amintim că într­un eseunu se impune nicio soluţie și nu se cultivănicio dogmă, ci ne este oferită o posibilitate,ne este sugerat un posibil mod de a fi și dea cunoaște. Eseul poate fi considerat astfel omomeală care „incită adevărul”. Cine știe,poate că tocmai de aceea a și fost aleasăaceastă formă de manifestare literară agândului și a sentimentului de către scriitor.În această formă, s­a simţit liber să propunăidei, să polemizeze nestingherit cu el însușiși să se ia la harţă cu propriile întrebări orirevolte. Aici frâul nu se pune nici gândului,nici sentimentului, ci, eventual, scopului.Având această imensă libertate (de a fi

„îngrădit” doar de rigoarea subiectivităţiiimpuse de eseu), Octavian Paler se lasăbucuros și voluptuos prins în voia joculuide idei. Dovada în acest sens este că toateoperele lui îmbracă haina cameleonică aeseului – până și romanele, care trec degraniţele clasicizante (sic!) și ajung înparabolă și alegorie.

Noutatea adusă de scriitor – care, spununii, a impus în literatura română „genulPaler”, ușor de recunoscut, dar greu/ impo­sibil de pus în specii literare clar confinate –este că transformă eseul într­o confesiune.Ba chiar într­o autobiografie. Căci nu încapeurmă de îndoială că, deși fragmentar,autorul se „risipește” în numeroase mărtu­risiri despre copilăria sa, despre temerile șidespre iluziile sale nebunești ori desprevisurile cele mai îndrăzneţe. Până una alta,această abordare interioară și directă a lumiiși a sensului ei nu e la îndemâna oricui,pentru că de la a­ţi exprima o opinie (îneseu) până la a te exprima (în confesiune) ecale de­o profundă sinceritate și de­unnecruţător curaj de a te descoperi ţie șicelorlalţi în aceeași măsură și deodată.Autobiografia este patria din care nimeni,nici măcar dictatura comunistă, nu­l poatesmulge pe Octavian Paler. Fie că e vorba decondiţia omului ca solitar drumeţ prinviaţă, fie că problematizează etic ori politicproblemele omului care „a jucat pe sârmacomunismului”, fie că se aduce pe sine caentitate interioară în prim­planul analizei,scriitorul nu se ferește să­și arate – de multeori în stare „brută” – ţepușele care­i stau încoasta minţii ori a sufletului nelăsându­l săducă nici o viaţă mediocră, nici una totalascetică. Scriitorul nu a crezut nicio clipă încomunism, dar nu a fost nici un disidentdeclarat și nici un subversiv (cu excepţia,probabil, a romanului Viaţa pe un peron),deși asta este o aparenţă doar, căci scriiturasa poartă mereu o scârbită înverșunare faţăde ideea de dictatură. Forma de revoltă pecare a ales­o Octavian Paler pentru a se măr­turisi a fost „jocul de idei în proză” – dacă­mieste permis să numesc astfel jurnalele decălătorie, eseurile confesive și chiar romane­le­parabole ale scriitorului –, unde a avutcuraj să aștearnă pe hârtie gânduri și poziţiide care mai târziu să nu se dezică. Refugiul

61

Literatura ca formă de autobiografie interioară

în literatură i­a adus deopotrivă atâtzbucium, cât și pace. Întotdeauna a simţitnevoia de a se confesa, pentru că, așa cumobservă chiar în primele pagini din Viaţa cao coridă, „dacă vorbesc altcuiva, trebuie săfiu măcar politicos. După ce am început,coerenţa devine o chestiune de bun­simţ.Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă con­strânge. [...] De fapt, monologul meu nu afost niciodată decât o formă de a recunoaștecă nu­mi sunt mie însumi de ajuns.” (Paler,Octavian, Viaţa ca o coridă, p. 25) E greu să­lînţelegi pe scriitor având în gând afirmaţiade mai sus, când – după numai cinci pagini– îl auzi interogându­se cu seninătate șiîntrebându­te jovial dacă, nu cumva, uneori„literatura nu este subterfugiul pentru oviaţă secundă? Uneori nu știu dacă a scrieare vreun sens. Știu bine că alte lucruri aupentru mine și mai puţin sens.” (Paler,Octavian, Viaţa ca o coridă, pp. 29­30).Această ultimă idee este reluată de scriitorși într­un interviu din 1990. Întrebat ce ar fifăcut fără scris, Octavian Paler răspundefără ezitate: „Nu știu. Știu încă că n­ar fi fostbine.” Scrisul îl eliberează de povara de a fisingur – cu toate că, uneori, departe de a fio binecuvântată fericită, el poate fi un chinal minţii, o spaimă: „Să revin la literatură.Sunt și alte motive care mă ţin în faţa mașiniide scris în afara convingerii că literatura eceva atât de necesar, încât, dacă n­ar fi existat

lut, piatră, pergament, hârtie care să­iservească drept suport și ar fi trebuit sărămână orală, ar fi apărut, probabil, oameni­biblioteci care ar fi fost consultaţi și rugaţi săpovestească. Unul dintre aceste motive e căatâta vreme cât scriu nu sunt niciodatăsingur.” (Paler, Octavian, Viaţa ca o coridă, p.228). Pe pagina imediat următoare, scriitoruljustifică în continuare ideea că scris ul poate fiși un totem: „mărturisindu­mă, mă simtapărat și util”. (Ibidem, p. 229) Înainte caaceastă siguranţă pe care scrisul o oferă săfie dobândită, există câteva obstacole caretrebuie a fi înlăturate. Dacă toreadorul tre­buie să înfrângă taurul – despre care știetoate detaliile – scriitorul nu are parte deacea „terra ferma” de pe care să­și înfrângăinamicul. De altfel, discursul despre coride­le spaniole nu este pentru Octavian Palerdecât un pretext de a polemiza cu el însușidespre viaţă, destin, iubire și literatură –amestecate de­a valma într­un tumult deamintiri stârnite de gustul sângelui dinarena vieţii. Ca într­un flux proustian suntinvocate, prin diferite întâmplări, amintiridin copilărie, din Arcadia și Rubicon,povești din care viaţa pulsează prinfrumuseţea pierdută și prin regretul de a numai fi în stare să conserve nealteratParadisul pierdut (și anume copilăria). DeșiViaţa ca o coridă a fost scrisă și a apărut înregimul comunist, scriitorul nu se dă înlături de la polemică și de la sinceritate. Dingânduri răzleţe în idei obsedante, din moti­ve recurente în teme deja agonizate, pe par­cursul a peste cinci sute de pagini, autorulse dezvăluie ca un toreador pornit la luptăcu destinul. Dar sorţii de izbândă suntfragili, pentru că în arena vieţii nu cine areforţa iese învingător, ci acel care areagilitatea. Or, prin excelenţă, matadorul(viaţa/ destinul) este antrenat să aibă aceas­tă calitate pe care, evident, taurul (scriito­rul) nu o posedă. Acesta din urmă areinstinctul primordial, sălbatic, de a lupta cuîndrăzneală și brutalitate – dar aici se oprescharurile cu care a fost înzestrat. Cei doiluptă astfel de pe poziţii inegale, singurulnumitor comun fiind că, atunci când unulcâștigă, obligatoriu celălalt este învins, indi­ferent de partea în care se înclină balanţavieţii și a morţii.

62

Lidia Ghiulai

Am sesizat la Octavian Paler, în nenumă­rate rânduri de­a lungul lecturilor opereisale, o melancolie aproape sumbră a gându­lui, o disperare sau o resemnare sfâşietoarecare nu are nimic de­a face decât cuînvăţarea singurătăţii (am în vedere aicimărturisirile, observaţiile și părerile dinvolumul Deșertul pentru totdeauna). Deșertuleste în primul rând o stare a sufletului, ocondiţie fără de care omul sincer nu poatesă definească. Aici, izolat de lume, el poateînvăţa speranţa. Spre deosebire de Infernullui Dante, unde cei care intră trebuie să­șilase orice speranţă, în Infernul interiorpalerian, speranţa e singura care trebuieluată și ea la drum pentru că, pe parcurs, eava fi singura care dă curajul de a continua.Dacă e vreun volum în care acest scriitor săse apropie de o confesiune totală (deși,după cum chiar el susţine, niciodată nu tepoţi mărturisi până la capăt, pentru că nu tecunoști atât de mult), Deșertul pentru tot­deauna ar fi cel mai potrivit în acest sens.Din acest antepenultim volum, scriitorulîncepe să aibă conștiinţa iminenţei morţii șia gustului amar al pulberii, al vanitas vanita­tum­ului acestei lumi. Ajuns la vârstasenectuţii, el realizează că și­a creat, de­alungul vieţii „o Arcadie proprie, după oreţetă binecunoscută. Copilăria = vârsta deaur. Tot ce urmează e decădere. Exil.Nostalgie a neștiinţei pierdute.” (Paler,Octavian, Deșertul pentru totdeauna, p. 51)De aici izvorăsc marile neliniști cu carescriitorul a fost tributar o viaţă întreagă, dinneputinţa de a ști, la ani distanţă, dacă ar fifost posibil să nu piardă „neștiinţa” copilă­riei, de a păstra intactă coaja mitului în carea crescut. Pierzând însă acea calitateabsolută, el a început să o preţuiască, adicăsă o alimenteze, să o venereze – de unde șifrământările ulterioare de a o reînvia, darfără putinţă. Confesiunea din ultimulvolum menţionat (Deșertul...) urmăreștedouă fire narative – sau confesive, ca să fimmai exacţi – ale gândurilor lui OctavianPaler și ale poveștii doctorului Luca și alelui Julius – care se completează, dar sunt șiindependente.

Nu în ultimul rând, Autoportret într­ooglindă spartă (2004) ar putea fi considerat

per ansamblu, un volum sumativ al confesiu­nilor de mai înainte, de la Viaţa ca o coridă (în1987), la Don Quijote în Est (1993) și până laDeșertul pentru totdeauna (2001). Confe ­siunea este directă și ţintește spre o analizălucidă, amănunţită a vieţii, care poate fi „obiografie banală sau un destin semnifica­tiv”. Problema cu care se confruntă, dinnou, Octavian Paler este în ce măsură sin­gurătatea poate fi un destin. Raţiunea dincare scriitorul își face un autoportret eoarecum ușor de remarcat: apropiindu­secu pași repezi de „sfârșit”, cel care declaramereu că iubește viaţa și că îi e frică demoarte are disperarea de a nu se fi cunoscutniciodată în totalitate, prin urmare nu areușit să pătrundă până la capăt nici sensulmorţii, dar nici pe cel al vieţii. Oglinda încare se privește acum când poate recunoaștecă­și trăiește „rău” bătrâneţea este „memo­ria” care, „spartă”, îi oferă doar câteva„frânturi din viaţă”. Deși își recompune, dinfrânturi, viaţa, dragostea este probabil sin­gurul subiect pe care scriitorul îl evită con­stant în toate scrierile sale. E drept, despredragoste, ca resort sau ca unică salvare aindividului, se pomeneşte adesea. Și confe­siuni scurte, scăpate parcă fără voie din căli­mara cu gânduri, referitoare la acest subiectavem uneori, dar doar atât cât să ne stâr­nească curiozitatea. Un pudic prinexcelenţă, Octavian Paler, deși mereu gatasă se expună în cele mai intime sentimenteși idei despre el și despre lume, refuzăconstant să se autobiografieze și ca îndră­gostit. Misterul e încă de cercetat. Dacăpână la această scriere autorul nu se sfia săse gândească uneori și la viaţa politică, aiciel refuză a­i mai discuta meandrele. Seocupă, cu cruzime și sinceritate, doar de fră­mântările sale interioare, căci, până la a fidator cu­o moarte, omul e dator și a seînţelege pe sine – asta pentru a explica harulde a fi existat sub soare. În aceastăpenultimă premoniţie a morţii, dar carevede ultima lumina tiparului antum (pentrucă volumul Calomnii mitologice a fost publi­cat postum), marele strigăt al lui OctavianPaler este acea întrebare copleșitoare: „de cesunt singur?” – laitmotiv al tuturor scrieri­lor sale, de altfel. A iubit viaţa și mereu s­a

63

Literatura ca formă de autobiografie interioară

64

Lidia Ghiulai

simţit pedepsit pentru asta, chiar dacă nude o entitate exterioară, ci probabil chiar denatura sa solitară. Volumul acesta prefigu ­rează oarecum și confesiuni pe care scriito­rul i le va face, trei ani mai târziu, cu câtevaluni înainte de moarte, într­o amplăcorespondenţă literară, lui Daniel Cristea­Enache. Astfel, ideea că moartea pândeșteși­și cere vama îl însoţește în permanenţă șiîn acest volum – poate cel mai plin de odisperare resemnată în faţa Neantului. (a sevedea Paler, Octavian; Autoportret într­ooglindă spartă, p. 219).

Nu știu dacă ar fi corect să afirmăm căunul dintre cei care­l cunoaște cel mai binepe Octavian Paler este criticul DanielCristea­Enache, pentru că, nici măcar înceasul morţii, scriitorul nu s­a cunoscut pesine. Totuși, criticul a fost un apropiat alacestuia, a scris recenzii la cărţile lui, i­a luatinterviuri și apoi a corespondat cu el pentruvolumul Convorbiri cu Daniel Cristea­Enache.Tânărul critic a intuit corect că OctavianPaler este predispus spre polemică, așa că l­a provocat la discuţii importante chiar lasfârșitul vieţii. Ultimul volum al luiOctavian Paler, cel al conversaţiilor cuDaniel Cristea­Enache, ne prezintă unscriitor trist, singur și disperat în faţa morţii.Temele abordate în discuţiile dintre cei doisunt numeroase și ating toate punctele deinteres sau de acţiune ale scriitorului.Dialogul se desfășoară pe parcursul a doiani (din 2005 până cu o săptămână înaintede moartea scriitorului). Găsim pe paginilescrise prevestitor, cu „o mâhnire profundă”,ultima și „cea mai adâncă” confesiune pecare a făcut­o, după cum bine precizează

chiar Daniel Cristea­Enache în deschidereavolumului. E un soi de testament care aremenirea să ni­l înfăţișeze singur, înfrământări și înfricoșat de moarte. Cusiguranţă, dacă este ceva la Octavian Palercare să fie greu de făcut, nu este nici mărtu­risirea, nici formularea întrebărilor, ci pute­rea de a lua decizii ferme, finale. S­a feritmai mereu de ele, pentru că aduceau cu sineo condamnare la moarte – moartea opţiuniide a „face” și de a „fi” altfel. Greu cu deci­ziile finale, de care scriitorul se păzește cade moarte; niciodată nu a uitat că alegereanu presupune existenţa a două posibilităţi,ci e mereu vorba de o pierdere... Mai mult,refuzul de a alege își are rostul lui, pentrucă, atâta timp cât se poate îndoi, există și oaltă posibilitate: aceea de a se înșela. Și aicinu mai avem frica de ratare, ci bucuria de aști că, undeva, ceva nu poate fi ales, ci desti­nat. Dar nu predestinat, căci omul nu estepredestinat, spune Octavian Paler, decât înmăsura în care „alege”. Singurul lucru care­lîmpinge în braţele pre­destinării e faptul căși­a exprimat o opţiune definitivă. Or,Octavian Paler respinge ardent această pre­destinare la o biografie banală. Nu. Acestlucru îl înspăimântă. El caută posibilitateade a alege din mai mult de două posibilităţitrecătoare, el caută eternitatea. Princonfesiune, prin sondare și scindare întrecele două euri – unul solitar și unul solidar– și prin arta de a se scrie cu sinceritate. Șiastfel literatura devine pentru scriitor oformă de autobiografie interioară, un (multsperat) elixir al tinereţii fără bătrâneţe și alvieţii fără de moarte.

Bibliografie­ CACOVEANU, Viorel, „Niciodată nu

m­am simţit atât de puternic ca atunci cândmi­am recunoscut slăbiciunile.” (interviu cuOctavian Paler), Steaua, nr. 1, ianuarie 1990,pp. 10­13 (realizat în martie 1989, oprit decenzură în iulie același an).

­ PALER, Octavian, Viaţa ca o coridă, pref. deCosmin Ciotloș, ed. a 2­a, Iași, Polirom, 2009.

­ PALER, Octavian, Deșertul pentru totdeauna,pref. de Dan C. Mihăilescu, ed. a 2­a, Iași,Polirom, 2009.

­ PALER, Octavian, Autoportret într­o oglindăspartă, pref. de Ion Simuţ, ed. a 3­a, Iași,Polirom, 2010.

­ PALER, Octavian, Don Quijote în Est, pref. deSanda Cordoș, ed. a 2­a, Iași, Polirom, 2010.

­ PALER, Octavian, Viaţa pe un peron, pref. deDaniel Cristea­Enache, ed. a 5­a, Iași,Polirom, 2011.

­ PALER, Octavian, Convorbiri cu DanielCristea­Enache, ed. a 2­a, Iași, Polirom, 2012.

65

1. Un scriitor greu de clasatÎn legătură cu poezia lui Mircea Ivănescu

s­au spus deja multe lucruri, o bună partedintre aceste afirmaţii dovedindu­se contra­dictorii: criticii din generaţiile mai vechi auinsistat cu precădere asupra strategiilor decorporalizare a inefabilului, ignorând ade­sea evidenţa că poezia aceasta nu conţineaproape nimic încifrat sau oracular; autoriigeneraţiei optzeci au stăruit asupra înclina­ţiei lui Mircea Ivănescu spre (auto)ironie şinarativitate, revendicându­şi­l drept pre­cursor şi neglijând în mod deliberat împre­jurarea că, la autorul nostru tocmai ironiaeste cea care conduce adeseori, în mod para­doxal, la intuirea unui straniu sens al fragi­

lităţii, la „o muzicală evanescenţă, o receînfiorare în faţa Absenţei”.

Aproape toţi comentatorii au recunoscutînsă natura livrescă a inspiraţiei m.ivănes­ciene, aportul covârşitor al memoriei cultu­rale şi aparenta monotonie a discursului.

Ne aflăm în faţa unui scriitor care nu aîncetat să nedumerească naturile conformis­te, să incite spiritele înclinate către jocurile(grave) ale închipuirii şi, mai cu seamă, să seplaseze într­un izbitor contrast cu spirituldominant al poeziei româneşti de până la el,un spirit mai degrabă ceremonios, avid degesturi grandilocvente, speculativ­metafizicşi emfatic, nesăţios cu simbolurile şi, îngenere, prea puţin dispus să se detaşeze iro­nic de propriile­i născociri.

Catrinel POPAPoezia ca „pentimento”

(note despre lirica lui Mircea Ivănescu)

Abstract

Pentimento este un termen folosit în pictură pentru a desemna o imagine mai veche, ivită de sub unstrat mai nou de vopsea, devenit cu timpul transparent. Treptat, el a fost adoptat şi în discursul lite ­rar, unde apare adesea în legătură cu autobiograficul şi mai ales cu dialectica memorie /uitare (laLilian Hellman sau Matei Călinescu). Pornind de la ipoteza acestuia din urmă, studiul de faţă îşipropune să rediscute poezia lui Mircea Ivănescu prin prisma unor concepte ca „pentimento”,„palimpsest”, „urmă”, identificând strategiile folosite de poet pentru a concilia memoria şi uitarea,autenticitatea şi intertextualitatea.Cuvinte­cheie: pentimento, Mircea Ivănescu, intertextualitate, memorie, uitare.

The term pentimento (usually used in the field of art history), designates an underlying image ina painting, that shows through when the top layer of paint has become transparent. Gradually ithas been adopted also in literary theory, being used as a metaphor for memory (by Lillian Hellmanor Matei Călinescu). Developing the latter’s hints, this study aims to reconsider Mircea Ivănescu’spoetry through the lens of such concepts as “pentimento”, “trace”, “palimpsest”, focusing on thosestrategies used by the poet in order to harmonise memory and oblivion, writing and remembering,authenticity and intertextuality.Keywords: pentimento, Mircea Ivănescu, intertextuality, memory, oblivion.

Catrinel POPA, lector dr., Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere, Universitatea dinBucureşti, e­mail: liter@g.unibuc.ro; p_catrinel@yahoo.com.

Din aceste motive, la apariţia celui dintâivolum al lui M. Ivănescu (versuri, 1968), cro­nicarii literari ai momentului au scăpat dinvedere tocmai trăsăturile distinctive ale for­mulei sale poetice (tonul firesc, îndepărtatde tot ceea ce s­ar putea numi „manieră”,influenţat de poezia anglo­saxonă, de Frost,Lowell sau Warren, dar şi de Rilke– dupăcum mărturiseşte poetul într­un interviu –şi prea puţin de mode şi modele din spaţiulcultural autohton).

Oricum ar fi, ceea ce frapează, de la înce­put, este contrastul izbitor dintre formulapreferată de Ivănescu şi poetica standard ageneraţiei ’60 (căreia, prin vârstă şi an aldebutului, autorul îi aparţine). Rămâne înafara oricărui dubiu că poetul şi­a construitopera – în plină frenezie a resurecţiei liris­mului – pe un model preponderent epic(majoritatea textelor sale au ca punct de ple­care un pretext narativ, dezvoltându­se apoifie ca mici „poveşti în versuri”, fie ca„scene” desprinse dintr­un seducător spec­tacol al „etalării de ironii în ironii, de proce­dee în procedee, de măşti sub alte măşti”,de jocuri inter­ şi metatextuale, de disimu­lări sau mărturisiri deghizate). Poate să sur­prindă, în condiţiile unei atât de elaborate„reprezentaţii”, opţiunea scriitorului pentrutonul sobru, voit monoton, de „notar exte­nuat al realului”, cum s­a spus. E la mijloc oînvederată înclinaţie spre valorizarea sim­plităţii, firescului şi discreţiei (într­un poemse vorbeşte despre „lumina purei şi sfinteisimplităţi, în care toate învăţăturile lumiiacesteia, toată înţelepciunea fiinţei e ruşina­tă”, iar în altul de vorbele care lasă urme,aidoma paşilor pe zăpadă, şi de aceea „artrebui poate alese / tocmai cuvintele care sănu spună prea mult.”).

În cele ce urmează ne vom concentraasupra câtorva paradoxuri ce decurg dinvoinţa obstinată a poetului de a­(şi) ştergeurmele, de a impersonaliza tot ceea ce esteprin definiţie personal, de a (con)topi maimulte niveluri de realitate într­un continuumde „figmente”, întreţesute cu amintiri „ade­vărate” şi „false”, cu ecouri ale senzaţiilorce „ies din contactul cu obiectele trecute înmemorie” (căci, în mod evident, asemenealui Nabokov, Mircea Ivănescu este obsedatde timp şi de complicata ecuaţie scris/

memorie/ uitare). Pretutindeni ne întâmpi­nă intersectări de planuri coexistente şimobile, (pseudo)opoziţii ce se neutralizeazăcât ai clipi (ca în oglinda lui Lewis Carroll,unde totul era contrar şi invers la suprafaţă,dar polimorf în adâncime), fapt ce demon ­strează că poate fi atins un grad de percepe­re pentru care realul şi imaginarul să forme­ze un tot indistinct.

2. (Pre)judecăţi critice şi paradoxuripoetice

Mulţimea (pre)judecăţilor vehiculate decritică se justifică, în parte, prin acest carac­ter atipic al lumii poetice inventate deIvănescu. Prima şi cea mai persistentă din­tre ele este aceea conform căreia ar exista oincompatibilitate funciară între livresc şiautenticitate, că un poet în versurile căruiaabundă trimiterile intertextuale, aluziile,referinţele culturale, nu poate fi socotit„autentic”.

A doua pleacă dintr­un conformism alnon­conformismului: avem de­a face, înacest caz, cu o judecată care – supralicitată,din dorinţa de a dinamita „un clişeubenign” – proiectează distincţia livresc /biografic în diacronie, riscând să antrenezealte distincţii şi opoziţii care nu conduc, defapt, nicăieri. Dacă, pentru multă vreme, aexistat un consens în rândul criticilor şi exe­geţilor cu privire la aspectul monadic şirepetitiv al acestei poezii (cei mai subtiliavertizând însă că e vorba de o aparentămonotonie), cu timpul a fost adusă în discu­ţie tot mai insistent existenţa unei cezuri în

66

Catrinel Popa

interiorul universului poetic m.ivănescian(mai precis între scrierile din anii ’70 şi celedin deceniul nouă). Iată ce nota, în acestsens, N. Manolescu în Istoria critică […]:„[S]e poate constata că, dacă biograficul şiamintirea sunt la început aşa­zicând neutresentimental, mai mult un pretext pentru acrea atmosferă, cu timpul, în poezia luiIvănescu se accentuează intimismul, notapersonală, «psihologicul» şi chiar un anumedramatism interior.”

Deosebirea ar fi una de nuanţă (înperioada „secundă” elementul personalcapătă preeminenţă, fără ca poetul sărenunţe la „cutia de rezonanţă” livrescă,menită să amplifice emoţia). Cu toate aces­tea, nu cred că distincţia dintre „conţinutulemoţional tot mai limpede” spre sfârşituldeceniului nouă şi dimensiunea metalitera­ră mai accentuată din perioada anterioară,este esenţială pentru o reevaluare a poezieilui Ivănescu (şi cu atât mai puţin aceea din­tre dimensiunea „neptunică” şi cea „pluto­nică”, propusă de Andrei Terian).

Chiar dacă o modificare de accent poatefi percepută (inclusiv la nivel formal), totuşinu reducţia severă a bibliografiei face dife­renţa, ci mai degrabă amplificarea sound­ului produs de cutia de rezonanţă livrescă.Are dreptate Radu Vancu când susţine că„departe de a fi trecut în planul secund […]livrescul dobândeşte abia acum prim­pla­nul.” Pornind de la observaţia că poetulapelează la note de subsol, motto­uri, refe­rinţe, din ce în ce mai numeroase, Vancususţine că tot acest impresionant arsenalperitextual ar trăda o tendinţă de reprimarea tentaţiei mărturisirii: „Am înţeles în celedin urmă că […] putem intui forţa subiecti­vităţii reprimate din uriaşa extensie a apara­tului livresc utilizat ca agent de reprimare.”Putem fi de acord cu această observaţie, cuamendamentul că aceasta nu presupuneautomat postularea unei tensiuni ireconci­liabile între viaţă şi bibliografie, ci, dimpo­trivă, poate fi o formă (paradoxală) de asu­mare a contiguităţii lor funciare. Ceea cecontează este intuirea imanenţei literarului,presentimentul (pe cât de acut, pe atât deneliniştitor), că totul a mai fost spus cândva,într­o carte, într­o piesă de teatru, într­untext. În această direcţie conduc şi unele din­

tre mărturisirile poetului, din care se vădeş­te ambiguitatea funciară cu care sunt inves­tiţi termeni ca „livresc”, „sinceritate”,„autenticitate”: „Teama de neadevăr, delivresc, de faptul că unele sau altele dinmomentele pe care le trăiesc sunt atât deconforme cu literatura […], mă face uneorisă cred că scriindu­le, le­aş putea da o înfă­ţişare care, nemaivenind din afară […] arputea avea un adevăr al ei.”

Nu e greu să constatăm că această tenta­tivă – mereu reluată – de (re)autentificareprin scris capătă o funcţie crucială în an ­samblul demersului poetic m.ivănescian.„Tea ma” despre care vorbeşte poetul estetotodată resortul ce îl împinge să eliminetoate mărcile poeticităţii „canonice” şi „re ­zer vorul” care­i hrăneşte obstinata voinţăde ştergere a urmelor, dovadă fiind mono ­to nia asumată a titlurilor (poemelor şi volu­melor), alături de mărturisirea prin mijloci­rea intermediarilor, măştilor, „ambasadori­lor”.

Are dreptate Al. Cistelecan atunci cândsocoteşte că, pentru Mircea Ivănescu, poe­zia ar reprezenta o cale oblică (deci perver­să) de a accede la un spaţiu „autentic”,situat deasupra convenţiilor şi clişeelor(literare, sentimentale sau existenţiale):„Poezia ar fi fost şansa (şi calea) de a umplecu autenticitate această pantă de acceleratăfalsificare şi vidare a fiinţei. Dintre toate eaeste însă calea cea mai perversă […] Se­nţe­lege că acest denunţ permanent al poeziei efolosit […] tocmai spre a o acredita, nu sprea o discredita, ca funcţie a autenticităţii şiautentificării existenţiale.”

Din această manieră oblică de a concepepoezia şi funcţiile ei, decurge nu numai ten­dinţa de a înlătura mai toate mărcile poeti­cităţii, ci şi aceea de a postula intersecţii deplanuri (ontologice, temporale, textuale),necunoscute mai înainte. Nu de foartemultă subtilitate este nevoie pentru a con­stata, de pildă, că poetul alege să­şi joaceîntotdeauna cartea pe muchie de cuţit, într­un no man’s land guvernat de regula ter­ţului acceptat. Într­un asemenea context,neutralizarea opoziţiilor (prozaizarea liricu­lui şi liricizarea prozaicului, artificializareanaturalului şi naturalizarea convenţiiloretc.) devine cuvântul de ordine.

67

Poezia ca „pentimento”

3. De la „amintirea­figment” la„urma infinită a absenţei”

La Mircea Ivănescu, strategiile predilectede capturare a „amintirilor­figment” ţin detehnica palimpsestului sau mai degrabă, aşacum credea Matei Călinescu, de acea tehni­că numită în pictură pentimento (apariţiaunor imagini mai vechi sub straturile mairecente de pictură cu care au fost acoperite).Nu numai că o asemenea poezie mizează,simultan, pe ştergerea şi păstrarea urmelor,în varii scenarii proiectiv­retrospective, darea reuşeşte, în ultimă instanţă, să dea onouă viaţă – fie ea şi fantomatică – inflexiu­nilor unor voci şi contururilor unor chipuripierdute. De exemplu, într­un poem din1973, uitarea capătă înfăţişarea (ne)linişti­toare a unei pisici uriaşe („molatec/ să seaşeze peste mine, ca o pisică mare, uita­rea”), iar spaţiul devine permeabil la mişcă­rile timpului, ca şi cum ar exista locuri lăun­trice „unde, uimiţi,/ descoperim într­o ziurme, foarte stranii urme/ de paşi, străbă­tând un ţinut despre care am crezut/ că eranumai al nostru”.

Putem remarca puternicul ecou pe care îlare, în universul m.ivănescian, parcurgereaacestei etape de uitare – amnezie – absenţă, capunct obligatoriu al unui traseu poetic încare nu atât recuperarea amintirilor contea­ză, cât aproximarea, ambiguizarea, urmări­rea lor zadarnică (ceea ce Michel Leirisnumea undeva, referindu­se la propriuldemers autobiografic, „sorte de roman poli­cier: une chasse aux souvenirs”). Accentulse deplasează pe emoţia cu care e perceputădistanţa ce separă imaginea reconstituită deimaginea originară sau, în cuvintele luiLeiris, „le fait tel qu’il fut et […] le fait telqu’il est maintenent déformé”. Interval este­tic – în sensul de lipsă de aderenţă la semni­ficant –, uitarea se dovedeşte până la urmăun fel de strategie sui­generis de „recuperarea unui real în continuă fugă şi destrămare”.

Nu întâmplător, într­un foarte enigmaticpoem – trădând aceeaşi voinţă de ştergere aurmelor – „uitarea” este privită ca o iposta­ză privilegiată a memoriei, vreme „întoar­să”, în care se întrevăd, ca într­un palimp ­sest, frânturi de timp esenţializat: „Uita rea,ce vreme întoarsă e uitarea/ Un pom răs­

frânt ca într­o întâmplare verzuie/ Adu natăla rădăcina lui din vreo ploaie […]”.

În ciuda simplităţii sale, a aparenteitransparenţe în care am fi tentaţi să credemcă se dizolvă orice mister, acest poem sedovedeşte, în fond, tot atât de ermetic ca dinCeas dedus al lui Barbu. Construit în jurulunei enigme, aceea a prezenţei absentului,enigmă comună imaginaţiei şi memoriei,poemul – fără a avea nimic din tonul înalt,profetic, oracular al marilor poeţi moder­nişti – reuşeşte să provoace un efect asemă­nător. Oscilând între tentaţia înregistrăriirealului prezent şi aceea a resuscitării realuluitrecut, această definiţie poetică provoacăvibraţii care ţin nu atât de formă, cât deintensitate, de Timp (acest­lucru­a­existat­cândva), de pura sa reprezentare. Adevărul– intuit şi de filosofi – că ficţiunea, în gene­re, nu reprezintă decât revenirea modifica­tă, transpusă în alt plan, a istoriilor realeiese acum la suprafaţă, în acest no man’sland, unde referentul se transformă într­unsoi de spectrum, mic simulacru ce păstrează,prin chiar rădăcina sa, un raport cu specta­colul, deci cu iluzia, adăugându­i totodatăacel ceva niţel înspăimântător care răzbate şidin fotografiile vechi: întoarcerea a ceea ceeste mort.

4. Figuri posibile ale realuluiMircea Ivănescu se dovedeşte de neega­

lat şi când vine vorba despre surprinderea(prin discrete procedee), a unei gameextrem de variate de transgresări, infiltrărişi amestecuri de „straturi” ale realităţii şi alememoriei culturale, sau – cum ar spuneepistemologii – între diversele modele derealitate. Încălcările de graniţe se produc nuneapărat în sensul unei transcenderi a reali­tăţii, ci în acela al concilierii cât mai multor„figuri posibile ale realului”.

Putem cu uşurinţă observa pretutindenicum poetul strecoară, nu fără autoironiebonomă, aluzii la propria metodă de creaţie:preocuparea constantă de a surprindepunctele de refracţie în care se materializea­ză, la răstimpuri, „splendoarea dens fulgu­rantă” (clipa revelaţiei, reautentificată princuvânt!?), jocul „globurilor cu încărcăturide frumos”, ce deconspiră, ironic, nu numai

68

Catrinel Popa

69

Poezia ca „pentimento”

lipsa de temeinicie a lumilor inventate(biete baloane de săpun, obiecte de joacă,mingi pe care le poţi purta în mâini, aidomaamintirilor neadevărate din alt poem), darşi strania lor abilitate de a induce în eroare,prin relativizarea „realităţii” înseşi, deveni­tă, tot la modul metaforic, un „glob” cevamai mare a cărui temeinicie poate stârni, larându­i, îndoială.

Alteori, din fluxul indistinct al timpuluise desprinde câte o secvenţă ce bântuieobsesiv memoria poetului, o „scenă” cu per­sonaje ce par prinse în durata unui film decâteva secunde – siluete vagi, gesturi puţineşi banale, decoruri scăldate într­o luminăorbitoare.

Cu atât mai neaşteptată pare, în acestcontext, ivirea câte unui reper menit să con­fere coeziune ramificărilor rizomatice deplanuri. Într­un poem, catalizatorul e repre­zentat de o pisică albă şi totodată fumurie,capabilă să unească, vrăjitoreşte, – aseme­nea motanului zâmbitor al lui Caroll –, apa­riţia şi reapariţia, prin intermediul dispari­ţiei (căci mai totdeauna la M. Ivănescu, pisi­ca apare în ipostaza de mediator privilegiatîntre diferite niveluri ontologice). Sunetul –un alt „mediator” – înlesneşte trecerea pisi­cii dintr­o lume într­alta, până în acel planulîn al cărui subtext (sau sub­strat), putemdescifra, vagi la început, din ce în ce maiclare apoi, liniile unui tipar mitic hagiogra­fic, „ca­n miniaturile/ în care el trecea pelângă biserica sfântului damiano…”

Ceea ce se observă, chiar la o lectură gră­bită, este că – plasată sub semnul lui „ca şicum” – compoziţia (fără titlu) din care amex tras citatul, ni se înfăţişează dintru înce­put ca o structură rizomatică, ramificându­senecontenit, proliferând neobosit, imagistic,dar şi sintactic, acumulând rânduri ce sedespletesc şi se multiplică la infinit, lăsândsă răzbată, la răstimpuri, presentimentulîntoarcerii într­un timp nedefinit (arheti­pal?), pe care cititorul este tentat să­l umplecu debriurile propriei memorii.

Pe măsură ce, din straturile de imaginisuprapuse şi din ramificările labirintice deplanuri se iveşte, tot mai distinctă, o imagi­ne, constatăm că se pot descifra tot mai clarscene din viaţa Sfântului Francisc. Aşa cum,uneori, anumite picturi devin transparente,

lăsând să se întrezărească fără dificultatecontururile unor imagini vechi, aflate dede­subt (un arbore, apărând în spatele rochieiunei femei, corabie plutind pe un câmp demaci), tot astfel, în poemul lui MirceaIvănescu, chipul celui ce călătoreşte „pesteîntinderea surorii noastre apa” face treptatloc chipului „fiului lui Bernardone”, cel careauzise glasul icoanei lui Hristos răstignit, înbiserica Sfântului Damiano. Nimeni altuldecât Sfântul din Assisi, cel ce predica vie­ţuitoarelor pădurii numindu­le, în Canticodelle creature „surori”. Poate să surprindăopţiunea scriitorului pentru asemenea per­sona; nu însă şi dacă ţinem seama de străda­nia sa permanentă de a inventa o reţea fra­gilă de căi de acces (înainte? înapoi?) cătreun teritoriu unde amintirile să poată(re)deveni poveste, iar fericirea – un altnume al certitudinii că există mântuire,adică ieşire dintr­un timp în care nu numainostalgia falsifică realitatea, ci şi invers: „Şirăspunzându­i acum că într­adevăr realita­tea/ şi ea falsifică nostalgia,/ adică lumea debasm a aceluia / care încearcă mereu înzadar să se întoarcă,/ să fie şi el fericit/ dupăce a făcut o călătorie frumoasă,/ pe întinde­rea surorii noastre, apa, preţioasă şi pură.”

Poemul este edificator nu numai în ceeace priveşte tehnica numită în pictură penti­mento (şi transbordată de Lillian Hellman înspaţiul autobiograficului), ci şi în ceea cepriveşte relaţia poeziei cu Absenţa (deci cumoartea), condiţie necesară a reluării po ­veştii într­o mişcare circulară ce ne trimitecu gândul la cuvintele lui Blanchot despreautorul Rilke: „Absenţa, la el, este legată despaţiul care el însuşi este foarte eliberat detimp, dar care totuşi, prin lenta transmutarece­l consacră, este totodată ca un alt timp.”

Dincolo de spaţiile ample ale solitudinii,desfăşurate ca preludiu melancolic al morţiişi al uitării, prezenţa obiectelor trecute înmemorie, topite în vârtejul spaţiului­timp şiresuscitate prin cuvânt, dobândeşte, în chipparadoxal, la Mircea Ivănescu, un rol legiti­mator: îl plasează pe poet în postura celuichemat să regăsească „dedesubtul diferen­ţelor numite şi zilnic prevăzute […] înrudi­rile ascunse ale lucrurilor, similitudinile lordispersate.”

70

LAUDATIO1. Jaime Gil Aluja (pron. Haime Hil

Aluha) s­a născut la 25 septembrie 1936, laReus, în provincia spaniolă Tarragona. Estelicenţiat în ştiinţe politice, economice şicomerciale al Universităţii din Barcelona(1959), unde şi­a obţinut, în 1964, şi titlul dedoctor în ştiinţe, cu felicitările juriului şi cuexcelenţa „Cum laudae”. În 1977 este diplo­mat în studii superioare în organizarea şiconducerea întreprinderilor al Şcolii Supe ­rioare de Administrarea Întreprinderilordin Barcelona.

În prezent este preşedinte (din 2002) alAcademiei Regale Spaniole de ŞtiinţeEconomice şi Financiare. Între 1990 şi 2012 afost vicepreşedinte al Academiei RegaleSpaniole a doctorilor. Este membru deonoare al Academiei Române (din 1995) şi alaltor importante academii din Europa(Franţa, Rusia, Azerbaidjan, Muntenegru,Bosnia­Herţegovina, Austria) şi din SUA.Deţine numeroase titluri de Doctor HonorisCausa din partea unora dintre cele maiimportante universităţi de pe toate conti­nentele (Buenos Aires, Vigo, ReggioCalabria, Havana, Lipstok, Perpignan, Kiev,Minsk, Moscova, Leon, Saint Denis,Montesquieu, Messina, Astana, Michoacan,Baku, Madrid, Santiago de Compostella,Petroşani, Timişoara şi, acum, Sibiu,Universitatea „Lucian Blaga”.

Pentru meritele sale ştiinţifice şi acade­mice a fost onorat cu numeroase distincţii şimedalii conferite de şefi de state, guverne şiacademii ale lumii: Ofiţer al OrdinuluiPalmes Academiques, Franţa; Cavaler al Ordi ­nului Naţional pentru Merit al Franţei; Marea

Cruce Alfons al X­lea Înţeleptul, Spania;Comandor al Ordinului Tronului Regatului,Maroc; Comandor al Ordinului MeritulCultural al României; Comandor al OrdinuluiNaţional pentru Merit al României; Medalia deAur a Şcolii de Administrare a Întreprinderilordin Barcelona; Medalia de Aur a Facultăţii deŞtiinţe Economice şi Gestiunea Întreprinderilordin Barcelona; Medalia de Aur a UniversităţiiPolitehnice din Creta; Medalia de Aur aFundaţiei Internaţionale „Grigore Moisil”,Bucureşti şi multe altele.

Este deţinătorul a numeroase premiiştiin ţifice academice, dintre care menţio­năm: Premiul Internaţional „Kauffman”;Premiul „Alexandru Puiu­Tacu”, Iaşi; Diplomade Onoare a Institutului Naţional de CercetăriEconomice „Costin C. Kiriţescu” al AcademieiRomâne; Diploma de Onoare a SocietăţiiGermane de Ştiinţe Aplicate; Medalia de Aur cuDiamante a Clubului F.C. Barcelona; PremiulGaudi pentru Maturitate şi Excelenţă, Reus,Spania; Cheia de Aur a oraşului Barcelona;Premiul Recunoaşterii Profesionale Barcelonezeşi multe, multe altele.

2. Jaime Gil Aluja a desfăşurat o susţinu­tă activitate didactică, parcurgând toatetreptele şi gradele universitare. În 1959, lanumai 23 de ani, ocupa deja un post de pro­fesor la Facultatea de Ştiinţe Economice aUniversităţii din Barcelona, Universitateunde a funcţionat până la retragerea sa de lacatedră. În prezent este profesor emerit alUniversităţii din Barcelona. În 1965 a ocupatprin concurs un post la Catedra deContabilitate aplicată şi teoria gestiuniiîntreprinderii la Şcoala Superioară deComerţ, iar în 1967, tot prin concurs, devinetitular al Catedrei de Economia întreprinde­

Jaime Gil ALUJA,Doctor Honoris Causa

al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Cultură şieconomie

rii, pentru ca între 1968 şi 1973 să fie în para­lel titular al Catedrei de AdministrareaÎntreprinderilor. Între 1992 şi 1998 a activatca profesor emerit de Macroeconomie laUniversitatea Paris­Dauphine, iar din 2007până în 2012 a fost profesor emerit alUniversităţii Roviro Virgiliu.

Concomitent cu activitatea la catedră aîndeplinit funcţii de conducere şi responsa­bilităţi în plan universitar, printre care: se ­cretar al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Eco ­nomice şi Comerciale a Universităţii dinBar celona (1967­1969); director (decan) alDe partamentului de Economie şi Organi ­zare a Întreprinderilor la aceeaşi Univer ­sitate (1968­1994); director adjunct al Şcoliide Administrarea Întreprinderii din Bar ce ­lona (1968­1972); membru al Consiliului deAdministraţie al Şcolii de Studii de Ges tiu ­ne a Întreprinderii din Reus şi expert alComisiei de Administraţie din Reus (din1992).

Activitatea universitară a lui Jaime GilAluja a fost, în întreaga sa viaţă, dublată deîmpletirea teoriei cu practica economică,fiind recunoscut aplicant al ştiinţei în eco­nomia reală. În 1979 devine expert contabilşi membru al Institutului Spaniol de Audit(cu calificativ de excelenţă). A funcţionat încalitate de coordonator general al SocietăţiiSpaniole de Automobile SEAT, din 1968 de ­venind consilier tehnico­economic al socie ­tăţii, calitate în care a activat până în 1995.

A fost consilier delegat în compania definanţări CODEFINSA de la fondarea aces­teia până în 1973. Între 1972 şi 1973 a fostconsilier delegat la Societatea GeneralăEUROFINANS, iar între 1978 şi 1985 a înde­plinit funcţia de director al Cabinetului deStudii al Asociaţiei Promotorilor în Con ­struc ţii. Din 1986 este preşedinte al Comi ­tetului Executiv al Bienalei Internaţionalepentru Arte şi Sport. FC Barcelona, celebrulclub sportiv, i­a valorificat pregătirea deexcelenţă în management prin numirea sa –între 1988­2002 – în calitate de preşedinte alComisiei economice. Din 2009 este membrual Consiliului General de Administraţie alBăncii „La Caixa”, unde a îndeplinit, între2009 şi 2012, şi funcţia de preşedinte alComisiei de Control şi Audit. Între 2010 şi

2013 a funcţionat ca membru al Comitetuluide Administraţie al Societăţii de Autostrăzidin nord­estul Franţei (SANEF), iar dinaprilie 2013 este membru al ConsiliuluiConsultativ al ABERTIS SA Spania şi, totdin 2013, face parte din Consiliul Societăţii„Vida Caixa” de Asigurări şi Reasigurări dinSpania.

Jaime Gil Aluja şi­a probat capabilităţilemanageriale de excepţie şi capacitatea de aatrage în jurul său valorile ştiinţifice şi pro­fesionale reale şi prin fondarea ori manage­mentul multor asociaţii profesionale şi fun­daţii ştiinţifice, academice sau administrati­ve de interes public, dintre care amintim:Fundaţia Europeană de Management şi Dez ­voltare Bruxelles; Asociaţia Europeană pentrucon ducerea şi Gestiunea întreprinderii AEDEM;Societatea Internaţională de Gestiune Econo ­mică prin Sisteme FUZZY (SIGEF); AsociaţiaInternaţională pentru Studii Avan sate, Mode ­lare şi Simulare Economică AMSE; Fun daţiapentru Studii de Gestiune şi Risc FEGI şi alte­le. Ne bucurăm să subliniem contribuţia sanemijlocită în fondarea şi conducerea activi­tăţii “Moisil International Foun dation”, undeeste preşedinte din anul 1993.

În spaţiul academic european şi mondial,Jaime Gil Aluja s­a distins prin organizareaşi conducerea unui număr impresionant decongrese şi reuniuni naţionale şi internaţio­nale. În CV­ul personal, sunt relevate peste140 de asemenea evenimente, la 49 dintreele având calitatea de Preşedinte.

A colaborat şi colaborează ca membru înConsiliul ştiinţific ori în Colegiul editorial lapeste 20 de reviste de nivel academic supe­rior recunoscute de comunitatea ştiinţificăinternaţională. A publicat peste 200 delucrări ştiinţifice şi 30 de cărţi; este editor şitraducător la 14 volume de cel mai înaltinteres ştiinţific, cu preponderenţă din spa­ţiul matematicilor aplicate în economie şi adeciziei bazate pe gestiune ştiinţifică. A pre­zentat sute de intervenţii, discursuri, confe­rinţe şi comunicări la manifestări interne şiinternaţionale, pe întreg mapamondul, fiindcu adevărat un cercetător universal, un bunpublic în spaţiul ştiinţific şi cultural al celeide a doua jumătăţi a secolului 20 şi începu­tul secolului 21.

71

Jaime Gil Aluja

3. Amprenta specifică a operei ştiinţificea lui Jaime Gil Aluja se înscrie, fără îndoia­lă, într­o arie de preocupări dintre cele maiatrăgătoare şi, în acelaşi timp, mai greu dedecupat în afara specialiştilor cărora seadresează. Poate acesta a fost motivul pen­tru care, prin spiritul său inovativ şi mobili­tatea care îl caracterizează şi acum, aşa cuml­a îndemnat să fie în întreaga sa carieră, s­astrăduit să­şi aplice teoriile în practică, înfolosul economiei şi societăţii omeneşti înansamblul ei.

Nucleul dur al operei ştiinţifice a Exce ­lenţei sale Academicianul Jaime Gil Alujaeste străduinţa de a construi o nouă para­digmă a teoriei deciziei.

Încă din discursul său de recepţie laAcademia Română din 1995, profesorulAluja anunţa problematica plasării mersu­lui ştiinţei economice între incertitudini şilibertate, temă dragă astăzi Domniei Sale şipe care, în câteva rânduri, a expus­o înintervenţiile sale. În 2003, de exemplu, abor­dând tranziţia atât de complexă între haos şiordine, pornind de la teoria fractalilor luiMandelbrot, scoate în evidenţă susceptibili­tatea modelării matematice a unei noiviziuni asupra naturii, către o nouă geogra­fie a naturii. Dar nu oricum şi fără a ţineseama, după spusele Domniei Sale, de spa­ţiul temporal care conduce şi ne conducecătre perioadele de criză, precum cele actua­le, prin care trece lumea.

Domnia sa atrage atenţia că situaţiilegrave cu care ne confruntăm nu sunt oaremenite să ne servească drept lecţii pentruacţiunile viitoare şi, mai mult chiar, nu nevor face să „înţelegem că e nevoie de oschimbare? De o schimbare profundă, capa­bilă să facă faţă noilor provocări ale siste­melor sociale complexe şi globalizării”. Înviziunea Domniei Sale, cercetarea unei noimaniere de a gândi asupra ştiinţei economi­ce ar trebui să se bazeze pe trei axe funda­mentale: incertitudinea vs certitudinea rea­lităţii imediate; iregularitatea vs legilenaturii şi complexitate vs linearitate înexprimarea, fie şi matematică, a formuleloreco nomice şi sociale în viitor. Incer ­titudinea, iregularitatea şi complexitatea artrebui să fie, aşadar, principalele provocări

pe care realităţile în schimbare le pun în faţacercetării economice. Şi, ca să cităm un cla­sic al evaluării operei ştiinţifice a academi­cianului Gil Aluja, este nevoie de înţelepciu­nea lui pentru a produce cu rigoare şi pru­denţă contactul între economie şi matemati­că, relaţie căreia i s­a consacrat Jaime GilAluja în întreaga sa dezvoltare academică.

Şi pentru a exemplifica teoretic aceastărigoare şi prudenţă, să­l cităm chiar pe GilAluja: „Cum putem încorpora incertitudi­nea în domeniul activităţii ştiinţifice? Iatăun posibil răspuns: stabilind limitele. Dacăeste posibil să se „limiteze” incertitudinea şia spune, de pildă, că anul viitor preţul unuikilogram de pâine se va situa între 90 euro­cenţi şi 1,10 euro, ne aflăm în domeniulincertitudinii, neştiind care va fi preţul exactal pâinii. Noi, ne vom plasa între cele douălimite ­ 0,90­1,10 euro. Iată începutul uneiposibile judecăţi matematice în materiaincertitudinii. Prin urmare, primul pas esteacela al găsirii elementelor care să permităgăsirea limitelor minime şi maxime şi, apoi,măsurarea intervalului limitat de cele douăniveluri. Şi, ce e apoi mai greu de făcut, estea descoperi ce se întâmplă în interiorul spa­ţiului limitelor convenite”. Dar, cine îşiasumă responsabilitatea stabilirii limitelor,cercetătorii sau politicienii? Iată întrebareafundamentală!

Jaime Gil Aluja şi­a consacrat activitateateoretico­metodologică nu numai în materiaaplicării matematicilor în studiul economiei.Dincolo de sistemele de gestiune prin exper­toni şi sisteme fuzzy, în care, poate ­ dupăexpertiza dovedită la Grenoble alături decelebrul prof. Arnold Kauffman şi credem cănu greşim ­ este cel mai înalt specialist allumii, academicianul Aluja a contribuit şicontribuie şi la dezvoltarea unei întregi noifilosofii asupra limbajului ştiinţific în condi­ţiile incertitudinilor viitorului. Domnia saatrage atenţia că: „Schimburile care au locîntr­un viitor foarte apropiat sunt pe cale sădeschidă calea unei lumi necunoscute nouăastăzi, şi, mai mult, pe care noi nu suntemcapabili să ne­o imaginăm. Altfel spus, nedăm seama că incertitudinea viitorului nupoate fi limitată (cu bornele cu care exempli­ficam mai înainte problema simplă a evolu­

72

Doctor Honoris Causa

ţiei preţului pâinii)... „Cum am putea, prinurmare, să ne imaginăm cum vor fi organi­zate societăţile de peste 25 de ani? Am ape­lat la un nou sistem, acela convenţionaldenominat de 3 ori 30: adică o societate încare individul va consacra 30 de ore pe săp­tămână unei munci remunerate, 30 de orestudiului individual şi reînvăţării continueşi 30 de ore petrecerii timpului liber”. Paresimplu, dar nu trebuie, susţine şi avertizea­ză Gil Aluja, confundat omul cu robotul. Şiaici intervine creativitatea, care este şi luptaîntre raţionalitate şi ofertivitate; influenţată deprincipiul „al treilea exclus”. E adevărat căacest principiu a prins dezvoltarea matema­ticilor binare: (­1) pentru adevărat şi (0) pen­tru fals. Dar nu se poate aplica acest sistemîn toate domeniile activităţii ştiinţifice, maicu seamă când subiectul lor sunt forţeleumane, grupele sociale care au creier şi suntcapabile să nuanţeze gândirea individualăsau colectivă.

Încadrarea activităţii ştiinţifice în realita­te este o altă preocupare de o viaţă a Aca ­demicianului Jaime Gil Aluja. Plasându­seîn aria tematicii formulelor lui Karl Poppersau Ilya Prigogine, academicianul pe care îlonorăm astăzi este convins de realitatea că„ştiinţa economică are forţă şi caracter, ceeace este permanent, respectiv simetrie şi lege,pentru a găsi ce este schimbarea, adică ire­versibilitate şi complexitate.

Domnia sa, în mai multe rânduri, ne­aatras atenţia că, în centrul atenţiei cercetări­lor se află încă noţiunile de echilibru şi stabi­litate pe care le studiază, decupându­le însăsensul spre a studia din această perspectivăpozitivă fenomenele caracterizate de deze­chilibre şi instabilitate profunde. Avem înacest caz de­a face cu fidelii doctrinei carte­ziene, care include regula în faţa propriei lorgândiri. Nu este însă de ajuns să ai o teoriebună, principalul este să o aplici bine!

Jaime Gil Aluja şi­a consacrat activitateaacademică, de cercetare ştiinţifică, lupteiîmpotriva determinismului şi predestinării,încercând să construiască elemente teoreticeşi aplicaţii tehnice care să asigure libertateaviitoare a cercetătorului, a individului. Este,în acelaşi timp, un promotor al colaborăriistrânse între cercetătorii care aparţin unei

largi diversităţi de domenii ale cunoaşterii,punând în evidenţă faptul că cercetareainterdisciplinară este cu atât mai productivăşi mai capabilă să contribuie la construireaunei Europe noi, pluraliste, pe cât de nece­sar este azi şi în viitor, tolerantă la inovaţie,stimulantă pentru creativitate şi progres.

4. Modestul nostru Laudatio nu poate fiînchis fără a sublinia legăturile intense şivaloroase, de excepţie, ale academicianuluiPreşedinte al Academiei Regale Spaniole deŞtiinţe Economice şi Financiare din Barce ­lona, cu România, cu Academia Română, cucercetarea ştiinţifică românească.

Jaime Gil Aluja a călătorit şi călătoreşteîn România de câteva decenii şi de câtevaori pe an. Ca preşedinte al AcademieiRegale Spaniole de Ştiinţe Economice şiFinan ciare sau ca vicepreşedinte al Aca ­demiei Regale Spaniole a Doctorilor, JaimeGil Aluja a promovat şi susţinut admitereaca membri de onoare în respectivele socie­tăţi savante a unor valoroşi intelectualiromâni: acad. Mugur Isărescu, acad.Tudorel Postolache, acad. Eugen Simion,acad. Maya Simionescu, acad. Ionel Haiducşi acad. Marius Sala.

Colaborarea sa cu Academia Română, cuInstitutul Naţional de Cercetări Economice„Costin C. Kiriţescu” al Academiei, dateazăde la începutul anilor ’90. În 1993 se aflaprintre iniţiatorii, alături de acad. N.N.Constantinescu, ai seminarului „Problemeeconomice din perspectiva europeană”,desfăşurat la Bucureşti. În 1993 a iniţiatFundaţia Internaţională „Grigore Moisil”, alcărei preşedinte este şi în prezent.

În septembrie 1994 a contribuit esenţial laorganizarea la Bucureşti a celui de al treileaCongres Internaţional al AsociaţieiEuropene pentru Conducerea şi EconomiaÎntreprinderii (AEDEM) de asemenea laBucureşti, reuniune cu peste 300 de partici­panţi aparţinând comunităţii managerialeeuropene de întreprinderi private şi dinadministraţia publică. A fost, cu acest prilej,prima întâlnire a acad. Jaime Gil Aluja cuSibiul prin grija şi la iniţiativa prof. ValeriuIoan­Franc, întreaga adunare petrecând untimp în oraşul nostru. În acelaşi an, Jaime GilAluja, în parteneriat cu prof. acad. Ale ­

73

Jaime Gil Aluja

xandru Puiu­Tacu, directorul Centrului deCercetări Socio­economice al Filialei Iaşi aAcademiei Române, a iniţiat organizarea înRomânia a Conferinţei Internaţionale pentruFuzzy Logic and Artificial Intelligence.

În 1995 (7 februarie) devine membru deonoare al Academiei Române, calitate pecare o poartă cu demnitate şi mândria de aface parte din structurile înaltei instituţii deconsacrare ştiinţifică supremă de laBucureşti.

Din 2001, împreună cu acad. EugenSimion, acad. Thierry de Montbrial, mem­bru de onoare al Academiei Române, fostpreşedinte al Academiei de Ştiinţe Morale şiPolitice a Franţei, Jaime Gil Aluja s­a aflatneîntrerupt la iniţierea şi organizarea Se mi ­narului interacademic „Penser L’Europe”.În cele 12 ediţii de până acum, acad. JaimeGil Aluja a prezentat un important volumde comunicări consacrate viitorului conti­nentului nostru, lumii ştiinţifice şi social­economice. Reţinem atenţia cu câteva dintresubiectele acestor intervenţii: A la recherched’une communication darwinienne des phé­nomènes economiques; L’activité scientifiquedans les nations et les minorités; La science dansle contexte euro­mediteranieen; La transition dela science et la culture dans le contexte actueleconomique européen; Le carrefour de l’ensei­gnement en Europe; La science economique facea un nouveau contexte de mondialisation; Ou vala science economique? L’certain et liberté; Lesdroits de l’homme et les valeurs du mondialeeuropéen; L’information economique de l’hommeEuropéen.

În anul 2007, în calendarul Sibiu – capita­lă europeană a culturii, Jaime Gil Aluja s­aaflat printre iniţiatorii seminarului acade­mic bilateral româno­spaniol „Economie şicultură”, desfăşurat la Păltiniş sub copreşe­dinţia Domniei Sale şi a acad. MugurIsărescu, preşedintele Secţiei de ŞtiinţeEconomice, Juridice şi Sociologie aAcademiei Române. În 2011 a prezentat laAcademia Română expozeul „Nouveauxlanguages scientifiques pour un avenirincertain”, conferinţă susţinută în cadrulŞcolii postdoctorale „Valorificarea identităţiiculturale în procesele globale”, proiect stra­tegic european.

În noiembrie 2012 a participat, de aseme­nea la Academia Română, la lansarea unuiprogram de cercetare academică, de largăreputaţie şi importanţă majoră – NouaEnciclopedie a României, iar în decembrie2013 s­a aflat din nou, la tribuna Academiei,dar de astă dată la invitaţia InstitutuluiNaţional de Cercetări Economice „Costin C.Kiriţescu” al Academiei Române, ca mem­bru în Consiliul ştiinţific al ConferinţeiInternaţionale ESPERA 2013.

Recunoscându­i­se meritele ştiinţificeexcepţionale, ataşamentul faţă de valorileculturale româneşti, pe care le promoveazăîn toate împrejurările, Jaime Gil Aluja a fostdistins în două rânduri – în 2006 şi în 2011 –cu înalte ordine de stat.

De asemenea, s­a bucurat şi se bucură deaprecierea constantă a mediului universitarromânesc, deţinând titlul de DoctorHonoris Causa al unor importante universi­tăţi din România. A colaborat şi colaboreazăla numeroase reviste de specialitate dinRomânia, trei din contribuţiile sale semnifi­cative consacrate matematicilor Fuzzy şiGestiunii prin sisteme de experţi a între­prinderilor au fost traduse în ţara noastră,fără a pretinde pentru aceasta niciun fel dedrepturi de autor.

Astăzi, acad. Jaime Gil Aluja îmbracăhlamida de membru onorific al comunităţiiacademice sibiene prin acceptarea titluluide Doctor Honoris Causa al Universităţii„Lucian Blaga” în semn de preţuire şi grati­tudine pentru contribuţiile sale la dezvolta­rea ştiinţei economice, a cercetării ştiinţifice,la impunerea spiritului de neobosită creati­vitate la catedra universitară, pentru respec­tul pe care îl poartă ştiinţei româneşti,poporului român şi României pe care oiubeşte.

Pentru toate acestea, ziua de 16 mai 2014este o sărbătoare pentru noi toţi, o sărbătoa­re consacrată deopotrivă savantului şi pro­fesionistului Jaime Gil Aluja şi, în aceeaşimăsură, omului, soţ şi tată de familie, cumulţumiri pentru prezenţa Domniei Saleaici, alături de îngerul său păzitor, DoamnaAna­Maria Lafuente.

74

Doctor Honoris Causa

75

Excellence M. le Recteur Dr. loan BondreaExcellence M. le Doyen Dr. Liviu Mihăescu,Illustres Membres du Cloître de Professeurs de l’Université,Mesdames et Messieurs les Professeurs,Chers amis,

Permettez, Excellence M. le Recteur,qu’avant de traverser le seuil du Cloître decette prestigieuse Université, je puisse vousexprimer mon profond remerciement pourvotre générosité et votre accueil, qui me per­mettra d’occuper un espace parmi tant

Jaime Gil ALUJAUn regard sur l’avenir de

la science économiqueAbstract

Colaborarea știinţifică între România și Spania va permite pe viitor acţiuni capabile de a ameliora șia consolida coeziunea și eficacitatea internă a Uniunii Europene, precum și creșterea influenţeiexterne a oricărei societăţi continentale în general, și a celor două ţări ale noastre în particular.Examinăm problema haosului care exista înainte și în faţa căruia știinţa tradiţională n­a fost în staresă­i ţină piept. Toate relele noastre sunt datorate, în fond, apariţiei unei ʺcrize socialeʺ. Cum săevadezi din acest proces în cursul căruia recesiunea crește mai întâi deficitul și apoi, pe măsură ceanii trec, crește și datoria? Când o ţară intră în recesiune, veniturile sale fiscale scad și cheltuielilesale sociale cresc. Dacă vrem să transformăm spaţiul nostru într­o lume a prosperităţii va trebui săregândim bazele înseși ale știinţei economice. Se pot oare modeliza fenomenele economice prinintermediul ecuaţiilor diferenţiale? Știinţa înfruntă, la acest început de secol, două feluri de proble ­me: abandonarea principiilor utilizate în mod obișnuit de logica binară pentru a se refugia în logicileplurivalente și revendicarea subiectivităţii ca element consubstanţial al cunoașterii economice.Cuvinte­cheie: logica pluralistă, revendicarea subiectivităţii, cunoașterea economică, modelizare

economică, ecuaţii diferenţiale în economie.

Scientific cooperation between Romania and Spain will allow, in the future, actions able to improveand strength the cohesion and effectiveness of the EUʹs internal and external influence, as well asthe growth of any continental society generally and of our two countries in particular. We exa minethe problem of the chaos that existed before and before wich the traditional science has not been ableto withstand. All our ills are due, in fact, to the appeareance of a ʺsocial crisisʺ. How to escape fromthis process during which the recession increases the deficit and then, as the years go by, grow thedebt? When a country falls into recession , its tax revenues fall and its social costs is growing. Ifwe want to transform our space into a world of prosperity we will have to rethink the foundationsitself of economic science. Does economic phenomena can be modeled by differential equations?Science faces at the beginning of the century, two kinds of problems: the abandonment of the prin­ciples commonly used by binary logic in order to refuge into multivalent logic and the claiming ofthe subjectivity as consubstantial element of economic knowledgeKeywords: multivalent logic, the claim of the subjectivity, the economic knowledge, economic

modelling, differential equations in economics.

Jaime Gil ALUJA, academician, Doctor Honoris Causa, doctor în Știinţe Economice ­ Universitatea dinBarcelona și profesor de Finanţe și Economie la aceeași universitate.

d’illustres Professeurs pleins de sagesse etdont le prestige est reconnu aux quatrecoins du monde.

Je voudrais aussi remercier très vivementles illustres personnalités de la vie sociale,politique et économique qui nous accompa­gnent aujourd’hui, ainsi que les représen­tants du monde académique, qui vont nousoffrir à l’avenir, leurs réflexions, très utilesen ces moments si délicats que notre Europetraverse actuellement.

D’une façon très particulière, permettez­moi, chers professeurs et chers amis, deciter en premier lieu Son Excellence le Dr.Mugur Isărescu qui, à juste titre, m’a pré ­cédé comme membre de cet Illustre Cloître.

Nous sommes aussi très honorés de laprésence du Professeur Valeriu Ioan­Franc,Docteur «Honoris Causa» pour cetteUniversité, qui a collaboré vivement audéveloppement des relations académiquesentre la Roumanie et l’Espagne.

Merci aussi à toutes les personnes qui,par leur assistance à cet acte, réaffirment lavolonté des peuples européens de travaillerensemble pour laisser un monde meilleuraux générations futures.

Une fois de plus les scientifiques rou­mains ouvrent leurs portes pour incorporerun chercheur du domaine des Sciences Eco ­nomiques comme Docteur « Honoris Causa» de l’Université «Lucian Blaga» de Sibiu.

C’est un grand honneur et une profondesatisfaction d’accepter cette invitation, quiva me permettre de partager des connais­sances et des travaux avec le monde de lascience et de la culture économique d’unpays de la latinité, comme la Roumanie, envue d’approfondir, tous ensemble jusqu’auplus profond des racines des systèmes éco­nomiques pour faire face au processusrécessif et dépressif qui trouble l’harmonieeuropéenne et qui provoque l’angoisse etl’inquiétude de millions de citoyens denotre Vieux Continent.

Nous sommes convaincus que la collabo­ration scientifique entre la Roumanie etl’Espagne permettra, a l’avenir, d’apporterdes lignes d’action capables d’améliorer etconsolider la cohésion et l’efficacité internede l’Union Européenne, ainsi que d’aug­menter son influence externe de toute la

société continentale, en général, et de nosdeux pays, en particulier.

Quelques réflexions préliminairesLes problèmes économiques et financiers

qui affligent aujourd’hui, avec une intensitéplus ou moins grande, certains états de Sudde l’Europe, ne laisseront une empreinte deprogrès et de prospérité que si noussommes capables d’adopter les mesuresnécessaires, en rectifiant ce qui doit être rec­tifié, pour invertir ainsi le signe de ladépression.

La population européenne se trouve faceà un changement profond, de mentalité,d’habitudes..., elle se trouve en quelquesorte confrontée aux valeurs différentesd’une nouvelle société qui est en train d’é­merger à la suite du chaos qui existait aupa­ravant et auquel la science économique tra­ditionnelle n’a pas été capable de faire face.Tous nos maux, en somme, sont dûs à l’ap­parition d’une «crise sociale».

Comment s’évader de ce processus aucours duquel la récession fait d’abord aug­menter le déficit, et ensuite, au fur et àmesure que les années passent, fait aussiaugmenter la dette ? Lorsqu’un pays entreen récession, ses revenus fiscaux diminuentet ses frais sociaux augmentent.

Comment peut­on stabiliser d’abord ladette pour pouvoir la réduire par la suite ?La solution ne consiste pas seulement àréduire les dépenses publiques, mais à ajou­ter parallèlement une stratégie de croissan­ce. Et ce n’est que lorsque la croissance sesera récupérée que I’ on pourra, avec beau­coup moins de sacrifices, réduire la detteacquise, ainsi que celle qui s’est automati­quement ajoutée pour combattre la crisependant la période de récession.

Nous roulons croire qu’un autre mondeest possible. Et c’est pourquoi nous plaidonsafin d’intensifier les efforts de collaborationet de coopération dans le domaine de larecherche scientifique.

Si on veut convertir notre espace en unmonde de prospérité il faudra repenser lesbases mêmes de la science économique. Etce n’est qu’ainsi que nous arriverons àconstruire un monde plus libre, plus juste etplus solidaire.

76

Jaime Gil Aluja

77

Un regard sur l’avenir de la science économique

Le carrefour vers une nouvelle activitéscientifique

La base de la formation de la pensée éco­nomique, soutenue par le principe de larégularité du fonctionnement de la société,a été pendant de nombreuses années l’idéeexclusive de rationalité.

Le concept des lois de la nature, bienreprésenté par la métaphore «un monde quifonctionne comme une horloge», se perddans la nuit des temps, mais reste très enra­ciné dans la pensée et les ouvrages des cher­cheurs.

Un paradigme de grande projection estalors adopté par ceux­ci dans le domainesocial: peut­on modéliser les phénomèneséconomiques au moyen d’équations diffé­rentielles ?

Il est aujourd’hui évident que les résul­tats obtenus par ces modèles tout au longdes siècles dans le domaine des phé­nomènes physiques étaient extraordinaires.Il n’en a pas été de même pour ce quiconcerne l’activité sociale.

Les essais d’application des instrumentsde mesure des objets physiques au domaineéconomique s’avérèrent un grand échec.

On ne peut pas cacher qu’il existe desdifférences entre les sciences physiques etles sciences sociales. Dans les premières,normalement les phénomènes peuvent serépéter exactement dans les mêmes condi­tions tandis que dans les secondes, les effetsd’un premier essai modifient les suivants,sans retour possible.

Depuis quelques années, l’activité scien­tifique se trouve à un carrefour où le futurde la science est en jeu. D’un côté, nousavons la conception géométrique de l’uni­vers; de l’autre, la conception darwinienne.D’une part, nous avons les chants mer­veilleux, mais monotones, qui se répètentsans cesse, et qui ne se renouvellent quedans leur forme. Comme des horloges quiendorment les consciences. C’est la méca­nique du pendule simple; l’imposition decroyances établies depuis la merveilleuse

aube newtonienne, lorsqu’on rêvait deréduire le fonctionnement du monde à laprécision d’un jeu de mécano;l’adoration dumythe de Laplace.

Et d’un autre côté, c’est le vide de l’in­connu; le murmure varié et parfois maison­nant de notes pas tout à fait connexes entreelles; c’est l’attrait de l’aventure; l’invitationà sauter dans un précipice sans en voir lefond, guidés seulement par l’espoir d’ouvrirde nouveaux horizons; c’est l’appel deBertrand Russell, de Lukasiewicz, deZadeh, de Lorenz, de Prigogine, de Moisil,de Kaufmann; c’est le refus des liens de laprédestination et la proclamation de laliberté de la pensée, la croyance dans dessystèmes instables avec des processus dissi­patifs, qui provoquent un désordre quinous porte à l’incertitude.

La science affronte, en ce début de siècle,deux sortes de problèmes: l’abandon desprincipes utilisés habituellement avec lalogique binaire pour aller se réfugier dansles logiques multivalentes, et la revendica­tion de la subjectivité comme élément con ­substantiel de la connaissance économique.

Lorsque ces deux aspects se combinent,la recherche scientifique est obligée à faireun quart de tour, en cherchant de nouveauxéléments, très propices aux mentalitésflexibles et adaptatives. Et c’est dans ce nou­veau panorama que notre Europe sera, nousl’espérons, un témoin privilégié de grandestrouvailles qui mériteront l’admiration et lerespect de ceux qui cherchent une connais­sance au service de la société.

La science économique face aux réalitéscomplexes

La nouvelle configuration économiquequi se dessine à l’horizon oblige à réviser,en profondeur, les bases sur lesquelles doi­vent reposer les études économiques d’unesociété en pleins changements, rapides, pro­fonds et non prédéterminants qui difficul­tent une formalisation faite avec des élé­ments déterministes.

On peut accepter1 que lorsqu’une per­

1 Quelques idées de ce paragraphe ont été tirées de Gil­Aluja, J.: « La pretopologia en la gestion de laincertidumbre ». Discours de réception comme Docteur Honoris Causa de l’Université de León(Espagne). Publ. Universidad de León. León 2002, p. 47­78.

78

Jaime Gil Aluja

turbation surpasse un certain niveau, lesfutures déviations mènent à un processusnon contrôlable par le système lui­même,donnant naissance alors à de nouveaux phé­nomènes parfois inespérés.

Cela nous porte à reconduire nosrecherches, en les séparant, avec respectbien sûr, du fil conducteur, presque linéaire,que nous avons hérité de nos maîtres. Voiciquelques réflexions qui pourront nous êtreutiles.

Un des buts traditionnels de la scienceéconomique a été la recherche constanted’un équilibre, et, si possible, de sa stabilité;ou bien sortir d’un équilibre déjà existantpour en trouver un autre, plus favorable àses intérêts.

Mais la réalité actuelle, pleine de convul­sions qui rendent la vie instable, est très loind’être dans une situation d’équilibreentourée de stabilités.

Devant ce panorama, de nombreux cher­cheurs ont essayé d’ouvrir de nouveauxchemins dans leurs études économiquesdonnant une place de plus en plus impor­tante aux fluctuations et aux instabilités.

La contradiction entre les lois de la phy­sique newtonienne, basées sur l’équivalenceentre le passé et le futur et toute tentative deformulation évolutionniste des systèmeséconomiques qui affirme une distinctionessentielle entre passé et futur2, est de plusen plus évidente.

Cependant, la perception des réalitéséconomiques est en train de changer, sur­tout depuis la naissance et le développe­ment en physique des processus de nonéquilibre avec des concepts tels que l’au­toorganisation et les structures dissipatives.

Il est bien connu que la description évo­lutive est associée au concept d’entropie qui,en thermodynamique, permet de distinguerentre processus réversibles et irréversibles.Déjà en 1865, Clausius3 associait l’entropieau second principe de la thermodynamique.

Il est vrai que certains phénomènes sur­gis de la vie des états, des institutions et desentreprises peuvent être décrites par deséquations déterministes. Par contre, il y en ad’autres qui contiennent des processusincertains, ou en tous cas, aléatoires. Lascience économique, à force de chercher cequi est permanent, comme la symétrie et leslois, a trouvé ce qui est changeant, fluc­tuant, c’est­à­dire l’irréversibilité et la com­plexité.

Pour Bergson4, réalisme et indéterminis­me marchent côte à côte. Karl Popperconsidère que: «le déterminisme laplacien ­confirmé comme il semble être par le déter­minisme de théories physiques et sonbrillant succès­ est l’obstacle le plus solide etle plus sérieux sur le chemin d’une explica­tion et d’une apologie de la liberté, créati­vité et responsabilité humaines.5»

A la recherche d’une formalisation nou­velle des réalités économiques

Des voix s’élèvent, donc, de plus en plusfréquemment pour réclamer un renouvelle­ment profond des processus formels pourune meilleure connaissance des réalités éco­nomiques actuelles, avec une complexité etune incertidude sans précédents.

La science économique, tout comme lestechniques utilisées pour l’élaboration deses modèles et algorithmes, ont eu recours,l’une et les autres, aux éléments de base dela science physique d’où sont sortis les filsconducteurs de leurs raisonnements denature déterministe.

La réversibilité temporelle et le mécani­cisme, omniprésents dans la description desphénomènes physiques, ont été empruntéspour formaliser les réalités économiquespendant plus d’un siècle.

Tout au long du parcours dans lessphères de la recherche économique, nousavons consacré notre vie académique à lut­ter contre le déterminisme et la prédestina­

2 Prigogine, I.: La fin des certitudes. Traduction espagnole ayant comme titre: « El fin de las certidumbres »Ed. Taurus. Buenos Aires 1997, p. 8.

3 Clausius, R.: Ann. Phys. CXXV, 1865, p. 353.4 Bergson, H.: « Le possible et le réel » en Œuvres. Presses Universitaires de France. Paris, 1970, p, 1333.5 Popper, K.: L’univers irrésolu Plaidoyer pour l’indéterrfiinisme. Ed. Hermann, Paris 1984, pag. 2.

79

Un regard sur l’avenir de la science économique

tion, en essayant de construire des élémentsthéoriques et techniques, porteurs deliberté.

Un moment important a lieu dans lesannées 60, lorsque le concept d’ensembleflou de Lotfï Zadeh ouvrira les portes pourqu’Arnold Kaufmann développe et diffuseinitialement non seulement quelques tech­niques révolutionnaires, mais aussi unenouvelle manière de canaliser la pensée, quiest versatile, modulaire et pleine denuances.

Les leçons d’Ilya Prigogine, Prix Nobelde Chimie en 1977 pour ses contributions audéséquilibre thermodynamique, et particu­lièrement pour la théorie des processus irré­versibles, ont été très utiles pour transgres­ser les essences du déterminisme écono­mique. La différenciation entre les struc­tures d’équilibre et les structures dissipa­tives ont donné l’occasion de scruter dansles espaces darwiniens incertains.

Et c’est en accomplissant cette tâche quenous sommes arrivés à la conviction de l’in­suffisance de la logique booléenne commesoutien pour expliquer et traiter la com­plexité des relations économiques quiéchappent aux lois surgies des postulatslinéaires.

Le principe admis comme base desconstructions logiques, le «principe du tiersexclus» a cédé le pas au «principe de simul­tanéité graduelle»6, plus général, et dont lepremier est un cas particulier. Son accepta­tion permet d’abriter un grand nombre,presque illimité, d’opérateurs logiques,capables de répondre à un large éventail denécessités jusqu’alors non satisfaites.

A partir de la nouvelle formulation de ceprincipe, une importante poussée delogiques multivalentes est apparue, fournis­sant aux chercheurs de nouvelles voies pourdonner suite à leurs inquiétudes dans ledomaine des sciences économiques. Ledéveloppement et l’utilisation des mathé­matiques floues en est une preuve évidente.

Et nous nous rendons compte une foisencore que l’étroite collaboration des cher­cheurs de divers domaines de la connais­sance est nécessaire, mettant en évidenceque les recherches interdisciplinairesdeviennent très productives dans laconstruction d’une Europe capable d’abriterune activité scientifique d’élite, de hautniveau, plurale dans ce qui est nécessaire,tolérante avec l’innovation, et aussi stimu­lante pour la créativité des minoritésinquiètes.

Il y a déjà une quinzaine d’années quenous avons essayé de rassembler dans unvolume7 la nouvelle pensée sur l’incertain,ainsi que ses applications dans le domainedes sciences économiques. Dans cet ouvra­ge, les travaux étaient présentés par deschercheurs grecs, roumains, italiens,français et espagnols. L’idée d’irréversibilitéteignait, à plusieurs reprises, le processusde la recherche d’explications susceptiblesde représenter formellement des faits et desphénomènes situés dans un avenir envahide «brouillard».

Et ce résultat, prometteur, subirait unessor bien plus poussé si les studieux desphénomènes économiques de part et d’autrede notre Continent voulaient bien rejoindrecette nouvelle ligne de recherche scienti­fique. Qui mieux que les esprits subtils etnuancés des deux extrémités de la latinitépourraient illuminer les recoins obscurs dessystèmes complexes ?

Je ne voudrais pas finir mes humblesréflexions sans exprimer toute ma recon­naissance à toutes et à tous ceux qui ont su,tout au long de ces années, nous aider etnous stimuler à continuer à travailler. Etspécialement à ma femme Anne­Marie dontle soutien pendant cinquante ans a été fon­damental pour arriver à vivre des journéesmerveilleuses comme celle d’aujourd’hui.

Merci encore.

Sibiu, 15 mai 2014.

6 Lances y desventuras del nuevo paradigma de la teoria de la décision, Proceedings du III SIGEF Congress,Buenos Aires 10-13 novembre 1996.

7 Gil-Aluja J. (Ed), Handbook of Management in uncertainty, Kluwer Academic Publ. Boston, Londres, Dordretch,1999.

80