DECIZII RELEVANTE Trimestrul al II-lea 2017

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel

Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Preşedintele secţiei

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

SECŢIA PENALĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel

Timişoara

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3

§. Drept civil. Drepturi reale ................................................................................................ 3

1. Expropriere. Componentele despăgubirii. Calcul. Apel declarat împotriva

sentinţei de obligare la plata de despăgubiri .................................................................. 3

§. Drept procesual civil ......................................................................................................... 7

2. Contestaţie la executare. Competenţă de soluţionare ............................................ 7

3. Declinare de competenţă. Cale de atac .................................................................... 9

4. Hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces funciar în primă instanţă şi

supusă recursului potrivit legii speciale. Inadmisibilitate. Calea de atac prevăzută de

lege conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă ......................................... 10

SECŢIA A II-A CIVILĂ ....................................................................................................... 12

§. Dreptul insolvenţei .......................................................................................................... 12

5. Angajarea răspunderii patrimoniale personale în privinţa membrilor organelor

de conducere/supraveghere ale debitorului persoană juridică. Limitarea întinderii

răspunderii la prejudiciul cauzat efectiv, aflat în legătură cu pasivul debitoarei .... 12

6. Procedura insolvenţei. Invocarea de către creditor a compensaţiei legale, cu

privire la datoriile reciproce născute după deschiderea procedurii insolvenţei

debitorului. Admisibilitate ............................................................................................. 15

§. Aspecte de drept procesual ............................................................................................ 17

7. Conflict negativ de competenţă materială asupra soluţionării cererii

reconvenţionale, având ca obiect contract de asociere în participaţiune, între

completul specializat în litigii cu profesionişti şi completul de judecător sindic.

Regulator de competenţă în favoarea completului pentru litigii cu profesionişti ..... 17

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 21

8. Contestare decizie de încadrare şi recalcularea salariilor de bază ..................... 21

9. Contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. Caracterul abuziv al

încheierii succesive pe o perioadă îndelungată de timp a raporturilor de muncă pe

perioadă determinată. Sancţiunea aplicabilă .............................................................. 27

2

10. Decizie de suspendare de drept a contractului individual de muncă a

gestionarului de fapt ....................................................................................................... 37

11. Modificarea contractului individual de muncă. Efectele detaşării ................. 44

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .......................................... 56

§. Contencios administrativ ............................................................................................... 56

12. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat de cererea de

anulare a actului vătămător cu depăşirea termenului prevăzut de art. 19 din Legea

nr. 554/2004. Prescripţie ................................................................................................. 56

13. Fonduri europene. Cerere de finanţare prin care se solicită finanţare

nerambursabilă, formulată de o întreprindere legată cu altă societate. Cerinţe de

eligibilitate. Întreprindere autonomă ............................................................................ 62

14. Fonduri europene. „Neregulă” izvorâtă din nerespectarea termenelor legale

de publicare a unui anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de

atribuire a altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect nu justifică

aplicarea vreunei corecţii financiare, câtă vreme notificarea publicată în SEAP, se

afirmă postarea eratei, urmare a solicitărilor de clarificări. Autoritate de lucru

judecat .............................................................................................................................. 72

SECŢIA PENALĂ .................................................................................................................. 78

§. Drept procesual penal .................................................................................................... 78

15. Procedura Camerei preliminare. Contestaţie. Cerere pentru sesizarea Înaltei

Curţi de casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la sancţiunea nulităţii/anulabilităţii

rechizitoriului. Inadmisibilitate ..................................................................................... 78

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept civil. Drepturi reale

1. Expropriere. Componentele despăgubirii. Calcul. Apel declarat împotriva

sentinţei de obligare la plata de despăgubiri

Legea nr. 33/1994: art. 26 alin. (1) şi (2)

Curţii Constituţionale: Decizia nr. 380 din 26 mai 2015

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 477 alin. (1), art.

479 alin. (1)

Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor

bunuri în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile

despăgubiri, despăgubire ce se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar criticile din apelul declarat

împotriva sentinţei de obligare a expropriatorului la despăgubiri în cuantum superior celor

stabilite prin propria hotărâre trebuie să vizeze în mod necesar modul în care instanţa a făcut

aplicarea art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 62 din 12 aprilie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la 05.05.2016, reclamantul A… a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi

Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România

(CNADNR) – DRDP Timişoara anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 5/2011

comunicată la 07.04.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 44103,68 euro, respectiv

echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat,

teren arabil în suprafaţă de 8614 mp. situat în extravilanul oraşului B… şi la acoperirea

prejudiciului cauzat prin expropriere (ale cărui componente le-a indicat), sume la care să fie

calculată dobânda legală.

În motivare a arătat că este proprietarul terenului mai sus descris; că nu este de acord

cu valoarea despăgubirilor stabilite; că, deşi a expirat termenul prevăzut de art. 18 din Legea

nr. 255/2010, iar lucrările de construire la tronsonul de autostradă Arad - Nădlac ce se

efectuează pe terenul proprietatea sa au început, până în momentul de faţă nu şi-a dat acordul

cu privire la exproprierea terenului si nici nu a primit dovada că s-a consemnat la dispoziţia sa

vreo sumă de bani cu titlu de despăgubiri; că nu i s-a comunicat raportul de evaluare pentru a

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

4

cunoaşte modul în care a fost expertizat imobilul; că nu s-a făcut dovada acordului său şi nici

a negocierii prealabile, conform dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, ale art. 562 alin. (3) Cod

civil şi ale art. 14 din Constituţie.

A arătat că, potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 [aplicabil potrivit art.

9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004], despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

şi din prejudiciul cauzat proprietarului.

Prin sentinţa civilă nr. 686 din 29 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr.

x/108/2016, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamantului; în consecinţă, a anulat

în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 151.294 lei

cu titlu de despăgubiri, cu dobândă legală aferentă şi a respins restul pretenţiilor solicitate.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin hotărârea contestată s-a dispus

exproprierea de la reclamant a suprafeţei de 8614 mp. teren cu acordarea unei despăgubiri în

sumă de 6141,78 lei, sumă apreciată de fostul proprietar ca fiind derizorie, atât faţă de

valoarea de circulaţie a terenurilor, cât şi faţă de sumele oferite pentru alte terenuri.

Chiar dacă se realizează în temeiul legii speciale (Legea nr. 255/2010), stabilirea

despăgubirilor cuvenite în caz de expropriere se face în conformitate cu prevederile cadrului

normativ general cuprins în Legea nr. 33/1994, fiind incidente prevederile art. 26 alin. (1), (2)

din Legea nr. 33/1994, a reţinut instanţa care, pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite

reclamantului, a procedat conform art. 25 din aceeaşi lege, numind o comisie de trei experţi,

concluziile raportului de expertiză întocmit de aceştia fiind că valoarea de circulaţie a

suprafeţei expropriate ar fi de 143.104 lei, la această sumă adăugându-se 8.190 lei,

contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului.

Instanţa a observat că finalitatea procedurii de expropriere este stabilirea unei juste

despăgubiri în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă de art. 44 din

Constituţie şi de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, în măsura în care este fundamentată pe o

cauză de utilitate publică; că o justă despăgubire presupune acordarea proprietarului

expropriat a preţului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bună voie terenul

(preţul pieţii); că, fiind vorba despre o vânzare forţată în care consimţământul vânzătorului nu

este cerut de lege, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă preţul

echivalent celui pentru care s-ar fi vândut bunul în cazul unei vânzări consimţite de ambele

părţi şi eventualul prejudiciu reprezentat inclusiv de beneficiul de care a fost lipsit ca urmare a

unei exproprieri intempestive, în raport de lucrările realizate şi care urmau să aducă un

beneficiu cert şi previzibil.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de

Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, care a solicitat schimbarea ei în sensul

respingerii acţiunii.

În motivare a învederat că, potrivit notei de fundamentare a H.G. nr. 488/2011 pentru

modificarea si completarea H.G. nr. 416/2010, drumurile publice din România reprezintă

componenta principală a sistemului naţional de transport şi constituie obiectul exclusiv al

proprietăţii publice şi că prin H.G. nr. 947/1990 s-a aprobat Programul naţional de

modernizare a drumurilor existente şi construcţia de autostrăzi în România.

A arătat că la momentul promovării proiectului H.G. nr. 416/2010, procedurile de

expropriere aplicabile erau cele prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi de H.G. nr. 434/2009

5

pentru acele imobile proprietate privată care se regăsesc pe culoarul de expropriere aferent

proiectului, astfel că, la acea dată, expropriatorul a întocmit o documentaţie tehnico-

economică cuprinzând date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a

teritoriului; în prezent, cadrul legal în materia exproprierii îl reprezintă Legea nr. 255/2010,

lege care, prin art. 5 dispune că expropriatorul are obligaţia de a aproba prin hotărâre de

guvern şi lista proprietarilor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, aşa cum

rezultă din evidenţele unităţilor administrativ-teritoriale.

A mai arătat că indicatorii tehnico economici ai obiectivului de investiţii „Autostrada

Nădlac – Arad” au fost aprobaţi prin H.G. nr. 1480/2009 şi că prin H.G. nr. 416/2010 s-au

aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurilor de expropriere pentru imobilele

situate pe amplasamentul lucrării „Autostrada Nădlac – Arad” şi suma globală estimată cu

titlu de despăgubire în valoare de 63.000 mii lei, suma (rezultată din raportul de expertiză

întocmit de un expert autorizat ANEVAR angajat de către expropriator conform cu vechiul

cadru legislativ în materie de expropriere) fiind suplimentată cu 17.500 mii lei prin H.G. nr.

1218/2010.

În continuare, a arătat că raportul de evaluare întocmit conform art. 11 alin. (7), (8),

(9) din Legea nr. 255/2010 cuprinde elementele constitutive ale valorilor despăgubirilor

aferente fiecărui imobil in parte, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, adică preţul

la care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel şi contravaloarea prejudiciului cauzat

proprietarului prin expropriere.

În fine, a arătat că după apariţia Legii nr. 255/2010, valoarea despăgubirilor propuse

spre plată a fost stabilită de SC C… SRL prin efectuarea unui nou raport de expertiză menit să

respecte cerinţele noii legi.

Examinând sentinţa apelată, instanţa a reţinut următoarele:

Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri

din proprietatea privată în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte

şi prealabile despăgubiri. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că „Exproprierea

de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o

dreaptă şi prealabilă despăgubire…”; art. 562 alin. (3) Cod civil prevede că „Exproprierea se

poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi

prealabilă despăgubire…”; Constituţia României prevede în art. 44 alin. (3) că „Nimeni nu

poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă

şi prealabilă despăgubire.”, iar art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adiţional la Convenţie prevede

că „… Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în

condiţiile prevăzute de lege…”

În aplicarea acestor prevederi şi în concordanţă cu ele, art. 26 alin. (1) din Legea nr.

33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din

prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul (2) al aceluiaşi

articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor

ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea

administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile

prezentate de aceştia.”,cu privire la preţul de vânzare urmând a fi avute în vedere statuările

6

deciziei Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015 privind neconstituţionalitatea

sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză”. Această normă stabileşte, deci, obligaţia

legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se

vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona

respectivă la data exproprierii.

Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, instanţa a constatat în

primul rând că, prin criticile formulate, pârâtul expune consideraţii privind evoluţia viziunii

legiuitorului asupra construirii de autostrăzi prezentând aspecte cu caracter general care nu au

relevanţă din perspectiva situaţiei concrete dedusă judecăţii şi, deci, nu sunt de natură a atrage

schimbarea hotărârii primei instanţe.

Apoi, apelantul face referire la componentele despăgubirii şi la modalitatea de calcul a

acestora, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, normă

legală care a fost avută în vedere de tribunal la pronunţarea sentinţei, conform celor mai sus

arătate.

Nici susţinerile vizând legalitatea şi corecta cuantificare a despăgubirilor prin

hotărârea contestată de reclamant şi dată în baza Legii nr. 255/2010 (ale cărei prevederi

apelantul le reproduce când se referă la raportul de evaluare întocmit în temeiul acestui act

normativ) nu au fost reţinute ca fiind de natură a atrage schimbarea sentinţei, instanţa de apel

constatând că stabilirea cuantumului despăgubirilor se impune a fi realizată în baza art. 26 din

lege şi nu prin raportare la criteriile avute în vedere de experţi la momentul întocmirii acestui

raport.

Faptul că prin hotărâri de guvern au fost stabilite sume globale destinate despăgubirii

persoanelor expropriate nu se constituie nici el în temei de schimbare a sentinţei, câtă vreme

art. 22 din Legea nr. 255/2010 (în baza căreia a fost emisă hotărârea de stabilire a

despăgubirilor) prevede că persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirilor se poate adresa

instanţei de judecată care va soluţiona acţiunea potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr.

33/1994, ceea ce presupune că stabilirea unei sume globale nu împiedică persoana expropriată

să conteste suma primită individual şi că, în examinarea contestaţiei, instanţa astfel investită

este ţinută, aşa cum s-a arătat, să respecte criteriile prevăzute de menţionata lege în stabilirea

cuantumului despăgubirilor.

Curtea a mai observat că, faţă de dispoziţiile art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) C. pr.

civ., efectul devolutiv al apelului este supus (şi) limitării exprimate prin adagiul „tantum

devolutum quantum appellatum”, instanţa de apel neputând examina cauza decât în limitele

stabilite de apelant şi cu referire la motivele expuse de acesta, cu excepţia prevăzută de art.

479 alin. (1) C. pr. civ. privind motivele de ordine publică.

Or, singurele susţineri ale apelantului privitoare la componentele şi cuantumul

despăgubirilor acordate reclamantului prin hotărârea primei instanţe sunt cele mai sus evocate

şi examinate, nefiind contestată validarea opiniei majoritare şi înlăturarea opiniei separate,

după cum nu au fost contestate în mod concret, punctual şi argumentat comparabilele avute în

vedere de experţi sau metoda de calcul utilizată de aceştia şi nici componentele incluse de

aceiaşi experţi în categoria de despăgubiri ce intră sub incidenţa art. 26 din Legea 33/1994 şi

însuşite de prima instanţă. Cum apelantul însuşi nu a formulat critici în sensul menţionat, în

lipsa investirii nici instanţa de apel nu poate examina sentinţa sub aceste aspecte decât cu

7

consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. pr. civ.. raportat la art. 477 alin. (1) C. pr.

civ. şi a principiului „tantum devolutum quantum appellatum” mai sus menţionat.

Pentru aceste considerente, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.

§. Drept procesual civil

2. Contestaţie la executare. Competenţă de soluţionare

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 666, art. 651 alin.

(3)

În condiţiile în care un complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti s-

a raportat la natura litigiului şi a apreciat că îi revine competenţa de soluţionare a cererii de

încuviinţare a executării silite, faţă de dispoziţiile art. 651 alin. (3) C. pr. civ. potrivit cărora

„Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la

executare …”, tot un complet specializat în sensul mai sus arătat este instanţa de executare

competentă să soluţioneze contestaţia privind executarea astfel încuviinţată.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 91 din 12 iunie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin contestaţia la executare înregistrată la 27 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Caraş-

Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios, administrativ şi fiscal la completul specializat în

soluţionarea litigiilor cu profesionişti, reclamanta A… a chemat în judecată pârâţii B… şi

C…, solicitând anularea actelor de executare contestate şi, după caz, a oricărui act de

executare, anularea încheierii nr. 74/30.03.2017 a Tribunalului Caraş-Severin prin care s-a

admis cererea de încuviinţare a executării silite şi suspendarea executării silite începute în

dosarul execuţional nr. y/ex/2017 al BEJ D... până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a

prezentei contestaţii.

Prin încheierea nr. 97/ 03.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/115/2017, completul

astfel investit a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de

soluţionare a contestaţiei în favoarea Secţiei I Civilă - completele specializate în soluţionarea

cauzelor civile.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că faţă de cele statuate prin Decizia

nr. 18/17.10.2016 dată asupra unui recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, competenţa de soluţionare a cauzelor se determină după natura şi obiectul litigiului,

neavând nici o relevanţă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, astfel că, întrucât

obiectul prezentului litigiu este contestaţia la executare căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.

1350 Cod civil (natura şi obiectul pricinii fiind, astfel, civile), este lipsită de relevanţă

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

8

calitatea de profesionist a părţilor. Or, completul investit cu prezenta cerere a contestatoarei

este competent să judece cauzele prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi nu un

litigiu de natura celui de faţă.

Urmare a declinării astfel dispusă, contestaţia la executare a fost înregistrată sub dosar

nr. x/115/2017* la Secţia I civilă a tribunalului, secţie care, la rândul său, prin încheierea nr.

26/15.05.2017 a admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a secţiei şi a trimis

cererea contestatoarei la completul iniţial investit; a constatat ivit conflictul negativ de

competenţă între cele două secţii ale tribunalului şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara

spre soluţionare.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr.

304/2004 republicată, în cadrul tribunalului funcţionează secţii/complete specializate inclusiv

pentru cauze civile şi comerciale şi că art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune că „prin

hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii… în raport cu numărul cauzelor, se pot

înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii

de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de

insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăţilor

comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia

registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea

concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare”, această

enumerare fiind exemplificativă şi nu limitativă (aspect reţinut în considerentele deciziei

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/17.10.2016).

Apoi, potrivit Deciziei nr. 18/17.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revine

judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele

avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate în art. 226

alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii

în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost investit.

Or, în speţă, pe de o parte, contestatoarea a solicitat anularea încheierii de încuviinţare

a executării silite nr. 74/30.03.2017 pronunţată de Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Caraş-

Severin - complet specializat în soluţionarea litigiilor între profesionişti care, soluţionând o

atare cerere, s-a considerat competent material şi funcţional să o facă, o astfel de dezlegare

având caracter interlocutoriu şi, pe de altă parte, indiferent de calitatea părţilor, prin raportare

la obiectul şi natura cererii, soluţionarea unui litigiu cum este cel de faţă în care pretenţiile

părţilor rezultă dintr-o investiţie de capital pentru renovarea unor imobile în scopul revânzării

nu intră în competenţa completului specializat în soluţionarea cauzelor civile, de minori şi

familie al Secţiei I civilă, ci în cea a completului specializat în soluţionarea litigiilor cu

profesionişti din cadrul Secţiei a II-a a aceluiaşi tribunal.

Având a se pronunţa asupra conflictului de competenţă astfel ivit, Curtea a reţinut

următoarele:

Pe calea cererii adresată instanţei, debitoarea a contestat actele de executare silită

efectuate în dosarul execuţional nr. y/ex/2017 al BEJ D..., executare încuviinţată prin

încheierea nr. 74/30.03.2017 dată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. z/115/2017 (de

asemenea contestată)

9

Admiţând cererea formulată de executor, judecătorul a constatat că sunt îndeplinite

toate condiţiile cerute de art. 666 C. pr. civ. pentru încuviinţarea executării silite, ceea ce

presupune că a fost verificată inclusiv cea potrivit căreia o atare cerere este soluţionată de

instanţa de executare, conform alin. (1) din acest articol.

În aceste condiţii, cum completul specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti a

stabilit că îi revine competenţa materială să încuviinţeze executarea asumându-şi calitatea de

instanţă de executare, faţă de dispoziţiile art. 651 alin. (3) C. pr. civ. potrivit cărora „Instanţa

de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare

…”, tot un complet specializat în sensul mai sus arătat este instanţa de executare competentă

să soluţioneze contestaţia privind executarea astfel încuviinţată.

Suplimentar, instanţa a observat că, statuând prin Decizia nr. 18/2016 că determinarea

competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul

sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1)

din Legea nr. 71/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „Revine… judecătorului,

ca prim interpret al legii, rolul de a… aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii

în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit”.

Or, instanţa supremă a pronunţat această decizie la 17 octombrie 2016, ceea ce

presupune că, încuviinţând la 30 martie 2017 executarea silită, completul s-a raportat la natura

litigiului şi a apreciat el însuşi că îi revine competenţa de soluţionare a cererii în calitate de

instanţă de executare, astfel că soluţionarea contestaţiei de faţă intră în competenţa aceleiaşi

instanţe de executare, respectiv în cea a unui complet având aceeaşi specializare.

Pentru aceste considerente, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiei la

executare în favoarea Secţiei a II-a civilă, de contencios, administrativ şi fiscal – complet

specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti a Tribunalului Caraş-Severin.

3. Declinare de competenţă. Cale de atac

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 132 alin. (3)

Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. pr. civ., potrivit cărora „Dacă instanţa se

declară necompetentă, hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac...”, recursul declarat

împotriva hotărârii prin care o instanţă a declinat competenţa materială de soluţionare a

cauzei în favoarea alteia este inadmisibil.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 63 din 12 aprilie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 3195/22.12.2016, Tribunalul Timiş a admis excepţia

necompetenţei sale materiale, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Timişoara, sens în care a constatat ivit un conflict negativ de

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

10

competenţă, în raport cu sentinţa civilă nr. 10519/21.09.2016, pronunţată de Judecătoria

Timişoara, prin care această din urmă instanţă a declinat competenţa de soluţionare a aceleiaşi

cauze în favoarea Tribunalului Timiş.

Împotriva hotărârii tribunalului, pârâţii A…, B…, C… şi D… au declarat recurs,

susţinând că hotărârea este nelegală, întrucât Judecătoria Timişoara, iniţial investită, a omis a

se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă internaţională a instanţelor române, făcând

referire la această excepţie exclusiv în practicaua hotărârii, astfel că greşit tribunalul a apreciat

că excepţia a fost soluţionată de judecătorie şi că nu este de competenţa sa să o repună în

discuţie, sens în care a reţinut greşit incidenţa art. 132 alin. (2) C. pr. civ., care prevăd

posibilitatea contestării acestei soluţii doar odată cu hotărârea ce se va pronunţa pe fondul

pricinii.

Verificând recursul astfel declarat, Curtea, în baza art. 483 şi urm. C. pr. civ., a

constatat următoarele:

Conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş

cu privire la competenţa materială de soluţionare a dosarului nr. x/325/2016* a fost tranşat de

Curtea de Apel Timişoara care, prin sentinţa civilă nr. 1/04.01.2017, a stabilit competenţa de

soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Timiş şi a înaintat dosarul

cauzei la tribunal pentru competentă soluţionare.

Recursul pendinte a fost formulat împotriva sentinţei civile nr. 3195/PI/22.12.2016

pronunţată de Tribunalul Timiş, respectiv împotriva unei hotărâri prin care această instanţă s-a

declarat necompetentă material să soluţioneze cauza şi a declinat competenţa în favoarea

Judecătoriei Timişoara, hotărâre care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 132 (3) C. pr. civ.,

potrivit cu care „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă nici unei căi

de atac...”, astfel că a fost apreciat ca inadmisibil şi a fost respins ca atare.

4. Hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces funciar în primă instanţă

şi supusă recursului potrivit legii speciale. Inadmisibilitate. Calea de atac prevăzută de

lege conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.4: art. 245, art. 247, 248

alin. (1), art. 457 alin. (1), art. 483 alin. şi (2)

Legea nr. 76/2012, art. 7 alin. (1) şi (2)

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. pr. civ. modificat prin art. XVIII din Legea

nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei, iar din coroborarea prevederilor art. 1 din Titlului XIII al

Legii nr. 247/2005 cu cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 rezultă că hotărârea dată în cauză

de prima instanţă este supusă numai apelului.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 68 din 26 mai 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

11

Prin sentinţa civilă nr. 436/27.07.2016 pronunţată de Judecătoria Ineu în dosar nr.

x/246/2016 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A… în contradictoriu cu pârâta

Asociaţia Urbarială „Composesoratul Foştilor Urbarialişti din Comuna B…”; în consecinţă,

instanţa a constatat nulitatea absolută a actului juridic denumit „Declaraţie” autentificat sub

nr. 1/2009 de BNP C... şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui

act juridic.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr.

1239/14.12.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/246/2016.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta.

La termenul de judecată din 26.04.2017, în baza art. 245, art. 247 alin. (1) C. pr. civ,

instanţa a pus in discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare

de intimată şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea judecătorească este supusă

numai căilor de atac prevăzute de lege, iar art. 483 alin. (2) C. pr. civ. dispune că „Nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j)…

precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv…”,

plafonul de 500.000 lei fiind majorat la 1.000.000 lei prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Or, în cauză, contravaloarea dreptului înstrăinat - conform declaraţiei a cărei nulitate s-

a cerut a fi constatată prin cererea de chemare în judecată - este de 8.000 lei , sumă inferioară

celor menţionate de art. 483 alin. (2) C. pr. civ. mai sus-citat.

În mod suplimentar, Curtea a observat că prin declaraţia a cărei nulitate a fost

constatată de judecătorie, antecesorul reclamantei a renunţat la dreptul pe care îl deţinea în

cadrul asociaţiei pârâte înfiinţată în temeiul art. 28 din Legea nr. 1/2000, astfel că din

coroborarea prevederilor art. 1 din Titlului XIII al Legii nr. 247/2005 („În scopul accelerării

judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării… Legii nr.

1/2000… numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se

va efectua conform prevederilor acestui titlu…) şi art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege („Hotărârile

pronunţate… în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului…”) cu cele

ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 („(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte

ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este

„definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă

numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în

care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este

„supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o

altă expresie similară”) rezultă aceeaşi concluzie, cea a inadmisibilităţii prezentului recurs.

Pentru aceste considerente care, faţă de prevederile art. 248 alin. (1) C. pr. civ., fac

inutilă examinarea fondului susţinerilor recurentei, instanţa a respins ca inadmisibil recursul

pârâtei.

12

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Dreptul insolvenţei

5. Angajarea răspunderii patrimoniale personale în privinţa membrilor

organelor de conducere/supraveghere ale debitorului persoană juridică. Limitarea

întinderii răspunderii la prejudiciul cauzat efectiv, aflat în legătură cu pasivul debitoarei

Legea nr. 85/2016: art. 169 alin. (1) lit. g)

Conform art. 169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o

parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, fără

să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă să fie suportată

de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii dacă fapta

constă în aceea că ,,în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se

plătească cu preferinţă unui creditor în dauna celorlalţi creditori“.

Această plată dispusă în favoarea pârâtei apelante prezintă toate caracterele unei

plăţi preferenţiale, atât sub aspect cronologic, cât şi prin luarea în considerare a persoanei

faţă de care s-a dispus plata, şi anume pârâta apelantă.

Prin urmare, fapta pârâtei apelante este prevăzută expres de art. 169 lit. g), este o

faptă ilicită, descrisă de lege, a cauzat un prejudiciu clar determinat la suma de 20.492 lei,

există legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi acest prejudiciu, precum şi vinovăţia

pârâtei apelante constând în intenţia directă cu care a lucrat în a-şi prefera încasarea

acestor dividende înaintea plăţii altor creditori îndreptăţiţi la stingerea, chiar parţială, a

creanţelor lor.

În raport de aceste constatări ale Curţii, criticile pârâtei apelante înscrise la pct. 3-6

din cererea de apel sunt întemeiate doar sub aspectul întinderii răspunderii la care poate fi

obligată raportată la pasivul debitoarei de care a dispus în mod preferenţial şi anume suma

de 20.492 lei, iar nu la întregul pasiv al aceleiaşi debitoare în sumă de 27.053,07 lei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 331/A din 10 mai 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa nr. 60/31.01.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

x/108/2016/a1, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A… SRL împotriva

pârâtei B…; a fost obligată pârâta să suporte din averea personală suma de 57.053,07 lei

reprezentând pasivul debitorului SC C… SRL, în insolvenţă.

Din conţinutul listei cu plăţile efectuate de către debitor în perioada 1.06.2016-

30.06.2016 a reieşit că, în luna anterioară deschiderii procedurii – iunie 2016 pârâta B… în

calitate de asociat unic al debitorului a ridicat dividende în sumă de 20.492 lei.

13

Prin aceste plăţi despre care face vorbire art.169 lit. g) din Legea nr. 85/2006 este

evident că, pârâta A… în calitate de administrator societar a ignorat prevederile art. 213 Cod

civil privind obligaţia organului de administrare al persoanei juridice de a acţiona în interesul

acesteia cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar şi a promovat interesul personal

susţinând starea de insolvenţă.

Considerând aşadar că, prin plăţile dividendelor au fost prejudiciaţi creditorii

debitorului întrucât au fost diminuate sau chiar risipite posibilităţile de realizare a creanţelor,

Tribunalul Arad, în aplicarea prevederilor art.169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, a admis

acţiunea.

Împotriva încheierii din data de 29.11.2016, prin care a fost respinsă cererea în

probaţiune formulată de pârâtă, dar şi împotriva sentinţei civile nr. 60/31.01.2017, pronunţate

de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/108/2016/a1 a declarat apel pârâta B…, solicitând în

principal, admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, ca fiind netemeinică şi nelegală şi

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad, iar în subsidiair, admiterea apelului,

modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate, ca fiind

neîntemeiată.

Examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 476

Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prin primul petit al cererii de apel, pârâta apelantă a solicitat admiterea apelului,

anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând în motivare că apelanta

nu are calitate de creditor şi că nu îi este aplicabil art. 169 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014.

Această nu este o apărare care să aducă în discuţie lipsirea de efecte a sentinţei atacate

pentru motivele expres arătate de art. 480 alin. (3) C. pr. civ., prevederi care se referă la

necercetarea fondului şi la nelegala citare a unei părţi în proces.

Un alt motiv de apel este critica respingerii de către prima instanţă a administrării

tuturor probelor solicitate de apelantă, fără ca încheierea prin care s-a pronunţat această

dispoziţie să fie motivată. Nici acest motiv nu se dovedeşte a fi un motiv de anulare a sentinţei

atacate, întrucât, în mod corect, judecătorul sindic a respins cererea în probaţiune, arătând şi

motivele pentru care s-a pronunţat în acest sens, prin încheierea din 29.11.2016, şi anume că

cererea pârâtei în probaţiune vizează lămurirea motivelor insolvenţei, în condiţiile în care

obiectul cauzei prezente îl formează acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei,

ceea ce, în condiţiile art. 255 alin. (1) C. pr. civ. cererea în probaţiune nu îndeplineşte

cerinţele de utilitate şi pertinenţă a probelor.

A treia critică din apel, circumscrisă petitului anulării sentinţei, se referă la înlăturarea

tuturor apărărilor pârâtei apelante, fără a se indica motivul înlăturării acestor apărări.

Nici acest motiv nu se circumscrie dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. pr. civ., deoarece

se face referire la fondul cauzei, problemă care urmează a fi analizată odată cu examinarea, în

fond, a apelului.

În ceea ce privesc criticile înscrise la pct. 4-6 din cererea de apel, Curtea constată că

toate aceste motive vizează fondul cauzei, iar nu nulitatea hotărârii primei instanţe, pentru

necercetarea fondului sau nelegala citare.

În consecinţă, Curtea constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. pr.

civ., pentru a se dispune anularea sentinţei ca o consecinţă a admiterii apelului pârâtei.

14

Examinând, în fond, apelul aceleiaşi pârâte, Curtea constată că acesta este fondat, însă

pentru motivele care succed.

Astfel, prima instanţă a admis acţiunea creditorului reclamant având ca obiect

atragerea răspunderii patrimoniale personale a pârâtei în calitate de asociat unic şi

administrator al debitoarei, obligând-o pe aceasta să suporte întreg pasivul debitoarei în sumă

de 57.053,07 lei, în condiţiile în care a constatat că sunt incidente prevederile art. 169 lit. g)

din Legea nr. 85/2014 şi starea de fapt conform căreia pârâta înainte de a cere deschiderea

procedurii insolvenţei debitoarei a dispus să se facă plăţi către persoana sa în calitate de

creditor în sumă de 20.492 lei cu titlu de dividende cuvenite aceleiaşi pârâte în calitate de

asociat al debitoarei.

Cu privire la starea de fapt, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum o demonstrează lista

cu plăţile efectuate de debitoare în perioada 06.06.2016-30.06.2016, pârâta apelantă a dispus

să se plătească de către debitoare către persoana sa, în calitate de asociat unic, cu titlu de

dividende, sumele de 5.000 lei, în data de 06.06.2016, 5.000 lei, în 13.06.2016, 5.000 lei în

17.06.2016, 2.100 lei în 21.06.2016, 3.292 lei în 24.06.2016, rezultând un total de 20.492 lei.

Această stare de fapt nu este contrazisă de către pârâta apelantă, însă aceeaşi apelantă

oferă argumentul necesităţii de a-şi procura aceste fonduri pentru a-şi asigura mijloacele de

subzistenţă, în condiţiile în care societatea debitoare nu ai dispunea de o activitate lucrativă

producătoare de venituri.

Conform art. 169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o

parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, fără să

depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă să fie suportată de

membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii dacă fapta constă în

aceea că ,,în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu

preferinţă unui creditor în dauna celorlalţi creditori“.

Aşa cum rezultă din lista de plăţi mai sus arătată, pârâta apelantă a dispus să se

plătească de către debitoare în contul său cu titlu de dividende sumele mai sus arătate, toate în

luna iunie 2016. Aceasta în condiţiile în care debitoarea avea de achitat alte datorii situate în

anterioritatea obligaţiei de plată a dividendelor şi anume suma de 55.053,07 lei rezultată din

întoarcerea executării silite potrivit sentinţei civile nr. 1857/06.04.2016 pronunţată de

Judecătoria Ard, faţă de creditoarea SC A… SRL.

Această plată dispusă în favoarea pârâtei apelante prezintă toate caractere unei plăţi

preferenţiale, atât sub aspect cronologic, cât şi prin luarea în considerare a persoanei faţă de

care s-a dispus plata, şi anume pârâta apelantă.

Procedura insolvenţei s-a deschis faţă de debitoare la cererea acesteia, prin încheierea

civilă nr. 268/01.08.2016, iar plăţile predilecte făcute sunt din luna iunie 2016, adică înainte

cu o lună de depunerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Prin urmare, fapta pârâtei apelante este prevăzută expres de art. 169 lit. g), este o faptă

ilicită, descrisă de lege, a cauzat un prejudiciu clar determinat la suma de 20.492 lei, există

legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi acest prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtei

apelante constând în intenţia directă cu care a lucrat în a-şi prefera încasarea acestor dividende

înaintea plăţii altor creditori îndreptăţiţi la stingerea, chiar parţială, a creanţelor lor.

15

În raport de aceste constatări ale Curţii, criticile pârâtei apelante înscrise la pct. 3-6 din

cererea de apel sunt întemeiate doar sub aspectul întinderii răspunderii la care poate fi

obligată raportată la pasivul debitoarei de care a dispus în mod preferenţial şi anume suma de

20.492 lei, iar nu la întregul pasiv al aceleiaşi debitoare în sumă de 27.053,07 lei.

În schimb, criticile aceleiaşi apelante referitoare la fapta prevăzută de art. 169 lit. d)

din Legea nr. 85/2014 sunt total nefondate, întrucât prima instanţă nu a reţinut această faptă

ilicită în sarcina apelantei şi nu a dispus atragerea răspunderii patrimoniale pe acest temei,

astfel că sub acest aspect, Curtea se consideră dispensată de a mai analiza orice alte critici.

Faţă de cele enunţate mai sus, Curtea, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, a

admis apelul pârâtei B… împotriva sentinţei civile nr. 60/31.01.2017 pronunţată de Tribunalul

Arad în dosarul nr. x/108/2016/a1; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat

pârâta să suporte pasivul debitoarei, în parte, în limita sumei de 20.492 lei.

6. Procedura insolvenţei. Invocarea de către creditor a compensaţiei legale, cu

privire la datoriile reciproce născute după deschiderea procedurii insolvenţei

debitorului. Admisibilitate

Legea nr. 85/2014 : art. 90

Legea nr.85/2006: art. 52

În mod nelegal prima instanţă a respins contestaţia creditoarei, deoarece potrivit

prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează

dreptul nici unui creditor de a invoca compensarea creanţelor sale cu cea a debitorului

asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt

îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de

administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după

data deschiderii procedurii insolvenţei.

Compensaţia legală intervine de drept, inclusiv în cadrul procedurii insolvenţei, iar

judecătorul sindic sau, după caz, lichidatorul judiciar, se limitează doar la a o constata iar

nu la supunerea operaţiunii compensării controlului judiciar.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 414/A din 14 iunie 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 355/30.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/30/2014/a3 de

Tribunalul Timiș s-a respins contestaţia formulată de contestatorul creditor Societatea A… SA

împotriva măsurii lichidatorului judiciar al debitoarei intimate B… SRL , SCP C… SPRL.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Timiș, a reținut că

prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, creditoarea Societatea A… SA a contestat

măsura dispusă de Societatea C… SPRL - în calitate de lichidator judiciar al debitoarei

Societatea B… SRL, prin care i s-a admis doar în parte cererea de compensare a creanţelor

16

reciproce şi a solicitat judecătorului-sindic ca prin hotărârea ce o va pronunţa, sa admită

contestaţia şi sa dispună compensarea creanţelor reciproce dintre părţi, constatând ca a

intervenit stingerea obligaţiilor de plata reciproce prin compensare legala, pana la concurenta

celei mai mici dintre ele, respectiv pana la concurenta sumei de 26.772,52 lei, aceasta suma

reprezentând diferenţa intre creanţa debitoarei fata de Societatea A… SA (151.171,05 lei) şi

creanţa societăţii creditoare faţă de debitoare (124.398,53 lei) – cu cheltuieli de judecată.

Între contestatoare şi debitoarea în insolvenţă s-au derulat relaţii comerciale şi au fost

acumulate datorii de ambele părţi.

Pentru creanţele pe care debitoarea i le datora la data la care împotriva acesteia s-a

declanşat procedura insolventei, prevăzuta de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei

şi s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolventa, conform sentinţei civile nr.

553/04.03.2014, pronunţata de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2014, societatea

creditoare a depus cererea de admitere a creanţelor nr. 2640/18.04.2014, deoarece creanţa sa

de la acea data, în suma de 154.169,97 lei, se constituia intr-o creanţa certa, lichida şi

exigibila, aşa cum prevede art. 31 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei,

aplicabilă.

Ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, intre Societatea A… SA şi debitoare s-au

derulat, în continuare, relaţii comerciale reciproce, care au dus, în urma unor plăţi şi

compensări la diminuarea creanţei societăţii creditoare fata de debitoare, de la suma de

154.169,97 lei (valoare cu care a fost înscrisă în tabelul creanţelor), la suma de 124.398,53 lei

(cat îi mai datorează în prezent debitoarea), iar ca urmare aceloraşi relaţii comerciale

reciproce derulate, în continuare, intre părţi, s-a ajuns ca şi societatea creditoare sa datoreze

debitoarei suma de 151.171,05 lei.

Compensaţia, ca măsură de stingere a obligaţiilor este prevăzută de Codul civil în

Capitolul I din Titlul VII, însă legea specială aplicabilă speţei, Legea nr. 85/2006 prevede că

această procedură poate fi făcută şi după deschiderea procedurii „atunci când condiţiile

prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii

procedurii”.

Deci pentru datoriile reciproce existente înainte de data deschiderii procedurii se poate

proceda la compensare şi după deschiderea procedurii. La fel şi pentru datorii reciproce

născute după deschiderea procedurii, însă nu pot fi compensate sume din perioade diferite.

Art.121 şi 1123 din Legea nr. 85/2006, prevede modalitatea de distribuire a sumelor

realizate ca urmare a lichidării, vânzării bunurilor şi ordinea efectuării plăţilor.

Compensarea unor sume din perioade diferite ar duce la prejudicierea altor creditori

care ar fi îndreptăţiţi la plată, faţă de ordinea stabilită prin textele de lege anterior menţionate.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel, Societatea A… SA prin care a

solicitat admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii apelate – ca netemeinică şi nelegala

, iar pe cale de consecință admiterea contestației formulate împotriva măsurii dispuse de

lichidatorul judiciar al debitoarei.

Examinând calea de atac a creditoarei prin prisma motivelor invocate în scris în

cuprinsul acesteia, Curtea reţine apelul ca fondat, pentru următoarele considerente:

17

Aşa cum rezultă din contestaţia formulată în faţa primei instanţe cât şi din criticile

aduse în apel, creditoarea reclamă măsura lichidatorului judiciar de respingere a cererii

creditoarei de compensare legală a creanţelor reciproce ale acesteia şi ale debitoarei.

În mod nelegal prima instanţă a respins contestaţia creditoarei, deoarece potrivit

prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează

dreptul nici unui creditor de a invoca compensarea creanţelor sale cu cea a debitorului asupra

sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la

data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul

judiciar/lichidatorul judiciar.

Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după

data deschiderii procedurii insolvenţei.

Aceleaşi dispoziţii au fost cuprinse şi în articolul 52 din Legea nr. 85/2006.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, contestatoarea creditoare a deţinut la data

deschiderii procedurii, o creanţă în sumă de 154.169,97 lei împotriva debitoarei.

După deschiderea procedurii, între creditoare şi debitoare s-au desfăşurat în continuare

raporturi comerciale, ceea ce a condus la efectuarea unor plăţi şi compensări între părţi şi la

reducerea creanţei iniţiale, la suma de 124.398,53 lei.

În cadrul aceloraşi raporturi comerciale şi debitoarea a înregistrat creanţe împotriva

creditoarei, în sumă de 151.171,05 lei.

Aceste aspecte nu au fost contestate.

Prin urmare, între creditoare şi debitoare există datorii reciproce, născute din cadrul

aceloraşi raporturi comerciale, care sunt supuse compensaţiei legale.

Compensaţia legală intervine de drept, inclusiv în cadrul procedurii insolvenţei, iar

judecătorul sindic sau, după caz, lichidatorul judiciar, se limitează doar la a o constata iar nu

la supunerea operaţiunii compensării controlului judiciar.

În consecinţă, Curtea a admis apelul creditoarei Societatea A… SA împotriva sentinței

civile nr. 355/30.03.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/30/2014/a3, a

schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia creditoarei Societatea A… SA şi a

dispus compensarea legală a creanţelor reciproce ale creditoarei şi debitoarei SC B… SRL

până la concurenţa sumei de 26772,52 lei în favoarea debitoarei.

§. Aspecte de drept procesual

7. Conflict negativ de competenţă materială asupra soluţionării cererii

reconvenţionale, având ca obiect contract de asociere în participaţiune, între completul

specializat în litigii cu profesionişti şi completul de judecător sindic. Regulator de

competenţă în favoarea completului pentru litigii cu profesionişti

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă : art. 123

Legea nr.85/2014: art. 45

18

Legea nr.85/2006: art. 11

Legea nr.71/2001: art. 226

Atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, sunt de competenţa instanţei

secţiei sau completului specializat în litigiile cu profesionişti deoarece jucătorul sindic are o

competenţă limitată la cererile, contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 45 din Legea nr.

85/2014, sau după caz dacă procedura s-a deschis sub legea anterioară la cererile

contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006. Normele legii insolvenţei

prin care se reglementează competenţa judecătorului sindic sunt norme speciale şi primesc

aplicare potrivit principiului lex specialea generalibus derogant.

În schimb competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigiile cu

profesioniştii se califică în raport de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dar

şi în raport de criterii obiective referitore la specificul cauzei rezultând din raportul juridic

dedus judecăţii referitor la activităţi de producţie, comerț şi prestării de servicii.

În prezenta cauză, obiectul se referă la un raport de drept societar şi anume

validitatea contractului de asociere în participaţiune. Or, acest obiect este expres stabilit în

competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigii cu profesionişti de

prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 37 din 5 iulie 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin încheierea civilă din 14 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/115/2016,

Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Caraş-Severin a

admis excepţia sa de necompetenţă materială funcţională a Completului C9-LP (0) specializat

în soluţionarea litigiilor cu profesionişti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei,

având ca obiect obligaţia de a face – cerere reconvenţională disjunsă din dosarul nr.

y/115/2016, privind pe reclamanta SC A… SRL în contradictoriu cu pârâta SC B… SA, în

insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar C… SPRL – Cabinetul Individual de

Insolvenţă D… în favoarea Completului C1- Sindic.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanța a reținut, în esență, că prin cererea

înregistrată la data de 08.02.2016, sub nr. y/115/2016, reclamanta SC B…SA, reprezentată

prin administrator judiciar C… SPRL şi Cabinetul Individual de Insolvenţă D…, în

contradictoriu cu pârâta SC A… SRL a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce-o va pronunţa,

să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune autentificat sub nr.

1331/25.08.2011 de notarul public E… din F…, precum şi a Actului adiţional nr. 1

autentificat sub nr. 2108/27.12.2011, respectiv a Actului adiţional nr. 2 autentificat sub nr.

1026/06.05.2014 de SNP G… din H.... Drept consecinţă a constatării nulităţii contractului sus

identificat şi a actelor adiţionale aferente, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei

de 1.300.000 lei reprezentând contravaloarea prestaţiilor de care a beneficiat pârâta în temeiul

acestui contract, inclusiv plata integrală a contravalorii apei termale folosite pe perioada

cuprinsă între data perfectării contractului în cauză şi până la data încetării efectelor acestuia.

19

În subsidiar, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de asociere în participaţiune

autentificat sub nr. 1331/25.08.2011 de notarul public E… din F…din culpa exclusivă a

pârâtei şi obligarea acesteia la plata de daune interese estimate provizoriu la 1700.000 lei.

Pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat pronunţarea

unei hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune şi obligarea reclamantei

la restituirea integrală a sumelor achitate de reclamantă, în cuantum total estimat la 510.000

lei.

Prin încheierea de şedinţă din 03.10.2016 instanţa a dispus în temeiul dispoziţiilor art.

210 alin. (2) Cod procedură civilă disjungerea cererii reconvenţionale având ca obiect

obligaţia de a face şi trimiterea ei la serviciul registratură în vederea formării unui nou dosar

şi repartizarea lui la acelaşi complet, cu termen de judecată la data de 14.11.2016.

Cererea reconvenţională disjunsă de acţiunea principală a fost înregistrată la data de

12.10.2016, sub nr. x/115/2016.

La termenul de judecată din data de 14.11.2016, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia

necompetenţei funcţionale a completului C9-LP(0) specializat în soluţionarea litigiilor cu

profesionişti din cadrul Secţiei a II-a civilă – contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului

Caraş-Severin.

Faţă de prevederile art. 248 (1) Cod procedură civilă instanţa a analizat cu prioritate

această excepţie, reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) Cod procedură civilă „cererile accesorii,

adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea

principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, cu excepţia

cererilor prevăzute la art. 120 (respectiv cererile în materia insolvenţei sau concordatului

preventiv)”.

Conform dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 „atribuţiile judecătorului-

sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al

lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii

insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului

judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi

administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar

sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul

oportunităţii de către creditori, prin organele acestora”.

Din interpretarea sistematică a normelor cuprinse în Legea nr. 85/2014 rezultă că,

atunci când o acţiune are consecinţe asupra patrimoniului societăţii debitoare aflate în

insolvenţă, de regulă, competenţa îi aparţine judecătorului-sindic.

Prin sentinţa civilă nr. 93/JS din 20 aprilie 2017, judecătorul sindic din cadrul Secţiei

a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a

admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a completului C1 – Sindic şi a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect obligaţia de a face – cerere

reconvenţională disjunsă din dosarul nr. y/115/2016, privind pe reclamanta SC A… SRL în

contradictoriu cu pârâta SC B… SA, în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar

C… SPRL – Cabinetul Individual de Insolvenţă D… în favoarea Completului C9-LP(0)

specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti din cadrul Secţiei a II-a civilă –

contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin; totodată, constatând ivit

conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Curţii de Apel

Timişoara, în vederea pronunțării unui regulator de competență intervenit.

20

În motivarea acestei decizii, Secţia a II-a civilă a reţinut că în data de 14 decembrie

2015, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei în dosar nr. z/115/2015* al

Tribunalului Caraş-Severin, însă contractul în litigiu a fost încheiat cu patru ani înainte de

deschiderea procedurii insolvenţei. S-a reţinut că atribuţiile judecătorului sindic sunt cele

prevăzute expres de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 85/2014. Între ele, alin. (2) a dispus că

atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii

administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură

aferente procedurii insolvenţei. Însă, în prezenta cauză, cererea reconvenţională nu este

formulată de administratorul judiciar, ci de către pârâta din cauza principală şi are ca obiect

pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune între

reclamantă şi debitoarea insolventă şi, în subsidiar, obligarea pârâtei reconvenţionale SC B…

SA, în insolvenţă la restituirea integrală a sumelor achitate de reclamanta reconvenţională în

cuantum total estimat de 510.000 lei. În opinia, judecătorului sindic, o astfel de cerere nu este

una aferentă procedurii insolvenţei, în sensul Legii nr. 85/2014, deoarece ea nu priveşte acte şi

operaţiuni al debitoarei care există deja ci este întemeiată pe dreptul comun în materia

contractelor. Prin cerere reclamanta tinde să înlocuiască voinţa societară cu hotărârea

judecătorească. În această situaţie, judecătorul sindic apreciază că nu este competent să judece

cauza, competenţa de soluţionarea a cauzei, revenindu-i instanţei de drept comun, respectiv

tribunalul. De fapt, ambele părţi au fost de acord cu aceste argumente care exclud competenţa

judecătorului sindic.

Aşa fiind, judecătorul sindic a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea

Completului C9-LP(0) specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti din cadrul Secţiei a

II-a civilă – contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin şi, constatând ivit

un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Curţii de

Apel Timişoara, în vederea pronunțării unui regulator de competență intervenit.

Dosarul a fost astfel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/115/2016.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două complete din cadrul

Tribunalului Caraş-Severin, Curtea reţine următoarele:

Din actele dosarului rezultă că obiectul cauzei îl constituie cererea reconvenţională

formulată de reclamanta reconvenţională SC A… SRL, prin care se solicită pronunţarea unei

hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune şi obligarea reclamantei la

restituirea sumelor achitate de reclamanta reconvenţională.

Din acelaşi dosar rezultă că pârâta reconvenţională SC B… SA se află în insolvență şi

că aceasta a introdus cu titlu de acţiune principală o cerere în constatarea nulităţii unui

contract de asociere în participațiune, respectiv, în subsidiar, de reziliere a aceluiaşi contract.

Atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, sunt de competenţa instanţei

secţiei sau completului specializat în litigiile cu profesionişti deoarece jucătorul sindic are o

competenţă limitată la cererile, contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 45 din Legea

nr.85/2014, sau după caz dacă procedura s-a deschis sub legea anterioară la cererile

contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006. Normele legii insolvenţei

prin care se reglementează competenţa judecătorului sindic sunt norme speciale şi primesc

aplicare potrivit principiului lex specialea generalibus derogant.

21

În schimb competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigiile cu

profesioniştii se califică în raport de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dar şi

în raport de criterii obiective referitore la specificul cauzei rezultând din raportul juridic dedus

judecăţii referitor la activităţi de producţie, comerț şi prestării de servicii.

În prezenta cauză, obiectul se referă la un raport de drept societar şi anume validitatea

contractului de asociere în participaţiune. Or, acest obiect este expres stabilit în competenţa

instanţei, secţiei sau completului specializat în litigii cu profesionişti de prevederile art. 226

alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Faţă de considerentele de mai sus, Curtea stabileşte competenţa materială de

soluţionare a cauzei care face obiectul dosarului nr. x/115/2016 în favoarea completului

specializat în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii din cadrul Secţiei a II-a civilă -

Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Caraş-Severin.

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

8. Contestare decizie de încadrare şi recalcularea salariilor de bază

Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi

completarea O.U.G. 83/2014

Scopul noilor sisteme de salarizare prevăzute prin Legea nr. 330/2009 şi Legea nr.

284/2010 a fost simplificarea, prin eliminarea sporurilor, astfel încât salariul să fie constituit

din cât mai puţine elemente. Prin urmare, în salariul de bază respectiv indemnizația de

încadrare se includ sporurile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din

salariul de bază, respectiv din indemnizația de încadrare brută lunară, sporuri care nu s-au

mai acordat separat într-un procent diferențiat. Noţiunea de salariu brut a fost definită prin

art. 12 din Legea cadru 284/2010, unde se arată că acesta cuprinde salariul de bază (astfel

cum a fost el reconfigurat prin Legea nr. 330/2009), sporurile, precum şi alte elemente ale

sistemului de salarizare.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 470 din 23 mai 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 2914 pronunţată la data de 6 decembrie 2016 de către

Tribunalul Caraş-Severin în dosarul cu nr. x/115/2016, s-a respins acţiunea formulată de

reclamanţii A…, B…, C…, şi alţii, prin reprezentant Sindicatul „D…” al Direcţiei de Sănătate

Publică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin

şi Ministerul Sănătăţii.

Fără cheltuieli de judecată.

22

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5) indice 5, coroborate cu dispoziţiile aliniatelor 13 şi

14 ale aceluiaşi articol, din O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru

Locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1

decembrie 2015, prin excepţie de la prevederile alin. (1), cuantumul brut al salariilor de bază

de care beneficiază personalul direcţiilor de sănătate publică se majorează cu 25% faţă de

nivelul acordat pentru luna iunie 2015, iar dacă în urma aplicării prevederilor alin. (13) rezultă

un cuantum brut al salariului de bază mai mic decât cel aflat în plată, se menţine în plată

cuantumul avut.

În temeiul acestor dispoziţii legale, pârâta a procedat la emiterea dispoziţiilor

contestate, menţionate mai sus, aplicând majorarea cu 25% la cuantumul brut al salariilor de

bază aferente lunii iunie 2015, după cum rezultă din examinarea statelor de plată aferente lunii

iunie 2015 şi a dispoziţiile contestate.

Aşadar, în mod legal, pârâta a emis dispoziţiile contestate, aplicând majorarea cu 25%

la cuantumul brut al salariilor de bază aferente lunii iunie 2015, textul legal prevăzând în mod

expres faptul că se majorează cu 25% cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază

personalul direcţiilor de sănătate publică faţă de nivelul acordat pentru luna iunie 2015.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că prin sintagma „cuantumul brut al salariilor de

bază” se înţelege salariul de încadrare + sporurile aferente activităţii, în raport de care trebuia

aplicată majorarea şi la sporul pentru condiţii de muncă deosebite, nu pot fi acceptate de

instanţă din moment ce intenţia legiuitorului a fost neechivocă în sensul că se majorează

cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu veniturile brute ale reclamanţilor.

Împotriva sentinţei civile au declarat apel reclamanţii A…, B…, C… şi alţii prin

reprezentant Sindicatul „D…” al Direcţiei de Sănătate Publică Caraş-Severin, solicitând

modificarea în tot a sentinţei apelate ca netemeinică şi nelegală, iar pe cale de consecinţă

admiterea cererii de apel aşa cum a fost formulată.

În fapt, reclamanţii apelanţi arată că, prin cererea introductivă, au solicitat modificarea

dispoziţiilor emise de Directorul Direcţiei de Sănătate Publică, în sensul recalculării salariilor

de bază aferente lunii decembrie 2015, cu luare în considerare a majorării salariale în procent

de 25% şi a sporului pentru condiţii de munca deosebite, reclamanţii fiind angajaţi ce îşi

desfăşoară activitatea în cadrul laboratoarelor din cadrul DSP Caraş-Severin.

Reclamanţii apelanţi învederează că, deşi, au arătat la instanţa de fond că acest spor

pentru condiţii vătămătoare şi periculoase, de care beneficiază doar angajaţii din laboratoare,

a fost majorat de fiecare dată când a fost majorat şi salariul de bază, instanţa de fond nu a ţinut

seama de acest fapt şi a respins acţiunea reclamanţilor.

Totodată, reclamanţii apelanţi susţin că, sentinţa instanţei de fond este criticabilă,

deoarece nu ţine seama de art. 1 alin. (5) indice 5 din O.U.G. nr.35/2015 unde se menţionează

că: "Salariul brut, solda lunară brută cuprind salariul de bază, solda funcţiei/salariul funcţiei

de bază, sporurile, indemnizaţiile fiecărei categorii de personal”.

23

Mai mult, instanţa de fond a apreciat că de acest spor beneficiază doar o anumită

categorie de personal, aşa cum este stabilit de către Ministerul Sănătăţii potrivit

Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu

prevederile notei din anexa la Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fondurile publice din 25.05.2010.

De asemenea, reclamanţii apelanţii menţionează faptul că, condiţiile periculoase şi

vătămătoare în care şi-au desfăşurat activitatea se evidenţiau anual în Buletinele de

determinare prin expertiză a locurilor de muncă din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică

Caraş-Severin, din care rezultă clar condiţiile de muncă pentru fiecare angajat în funcţie de

laboratorul în care îşi desfăşoară activitatea.

Or, în această situaţie este firesc ca odată cu majorarea salariului de bază să fie majorat

şi acest spor, care nu este un spor în sumă fixă.

O altă critică ce se impune a fi precizată cu privire la sentinţa pronunţată de Tribunalul

Caraş-Severin, este aceea că instanţa de fond nu a motivat în nici un fel în ce condiţii acest

spor se putea majora şi nici de ce consideră că nu face parte din cuantumul brut al salariului

de bază, deşi potrivit prevederilor din O.U.G. nr. 35/2015, legiuitorul precizează clar din ce se

compune cuantumul brut al salariului de bază.

Dacă, legiuitorul ar fi considerat că sporurile din afara salariului de bază, aşa cum este

şi acest spor, nu fac parte din cuantumul brut al salariilor de bază, învederează că nu era

necesar să folosească sintagma privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază, ci

folosea doar sintagma majorarea salariului de bază.

Mai precizează că, de acest spor beneficiază doar personalul care a promovat acţiunea

şi care lucrează în condiţii deosebite, cu substanţe periculoase, personal ce beneficiază de

acest spor în toate direcţiile sanitare din ţară.

Reclamanţii apelanţi fiind o categorie de personal, care beneficiază de acest spor din

momentul angajării, fiind o categorie specială de angajaţi, din cauza condiţiilor periculoase în

care lucrează, fiind vorba despre laboratoare de microbiologie, epidemiologie, radiaţii,

toxicologie, chimie sanitară, spor ce îl consideră că formează împreună cu salariul de bază,

salariul brut definit de legile salarizării.

Subliniază faptul că, însăşi pârâţii precizează că salariul brut este format din salariul de

bază, sporurile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare, potrivit fluturaţilor de salariu,

ce au fost depuşi la dosarul de fond.

Aşa cum au precizat în cererea introductivă, reclamanţii apelanţi consideră că, odată

cu aplicare procentului de majorare de 25% la salariul de bază la acest procent trebuia aplicat

şi la sporul pentru condiţii deosebite, iar motivarea instanţei de fond din sentinţa apelată, cum

că acest spor nu ar face parte din acest cuantum brut, considerând-o că este netemeinică.

În drept, reclamanţii apelanţi şi-au întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 460 şi art. 480

alin. (2) Cod procedură civilă şi pe dispoziţiile art. 223, respectiv art . 411 Cod procedură

civilă.

În cauză au depus întâmpinare pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin şi

pârâtul Ministerul Sănătăţii.

24

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin solicită

respingerea apelului ca fiind netemeinic şi nelegal, menţinerea ca legală şi temeinică a

sentinţei apelate.

Tribunalul, temeinic a reţinut că, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin a

procedat la aplicarea corectă a textului de lege privind majorarea salarială, deoarece în calitate

de angajator nu a făcut altceva decât să pună în aplicare legislaţia specifică salarizării.

Detalierea modului de aplicare a legislaţiei privind salarizarea fiind făcută în

conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru

modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, pentru

personalul Direcţiilor de Sănătate publică, începând cu data de 1 decembrie 2015, majorarea

cu 25% a salariului de bază s-a aplicat la cuantumul brut al salariilor de bază aferente lunii

iunie 2015.

Totodată fiind enumerate şi dispoziţiile art. 12 din Legea cadru nr. 284/2010 care

precizează clar că salariul brut cuprinde salariul de bază, sporurile, precum şi alte elemente

ale sistemului de salarizare.

În structura Legii nr. 293/2015 nu se regăseşte sintagma salariu de încadrare de unde

stabilirea drepturilor salariale nu a putut fi stabilită decât la nivelul salariului de bază.

Dispoziţiile art. 1 din actele administrative atacate de către reclamanţi precizează că

majorarea salarială se realizează la nivelul salariului de bază.

Începând cu data de 1 ianuarie 2010 în conformitate cu dispoziţiile Legii 330/2009

noul salariu de bază a fost cel corespunzător lunii decembrie 2009 la care s-au adăugat

sporurile, sporuri ce au fost introduse în structura salariului de bază. Odată intrată în vigoare

Legea 293/2015 era obligatoriu ca majorarea de 25% să fie aplicată la cuantumul brut al

salariului de bază aferent lunii iunie 2015.

Văzând dispoziţia legală mai sus arătată şi coroborând dispoziţiile art.1 pct.1 alin.5^5

cu alin. (5) indice 6, alin. (5) indice 7 şi alin. (13) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 este evident că pentru personalul Direcţiilor

de Sănătate Publică, majorarea de 25% se aplică la cuantumul brut al salariilor de bază

aferente lunii iunie 2015.

În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 - 208 Cod

procedură Civilă, Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru

modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin întâmpinare pârâtul intimat Ministerul Sănătăţii solicită respingerea apelului ca

fiind netemeinic şi nelegal, menţinerea celor dispuse prin sentinţa civila apelată cu privire la

admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Sănătăţii, învederând în

esenţă că persoana juridică, în calitate de angajator, în prezenta cauza, este Direcţia de

Sănătate Publică a Judeţului Caraş-Severin, care a încheiat câte un contract individual de

muncă cu fiecare reclamant, contract care a dat naştere atât la drepturi cât şi la obligaţii din

partea ambelor părţi contractuale.

25

Examinând apelurile declarate de reclamanţi prin prisma motivelor invocate, precum

şi a actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015

pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit

din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,

pentru personalul Direcţiilor de Sănătate publică, începând cu data de 1 decembrie 2015, prin

dispoziţiile emise de angajator majorarea cu 25% a salariului de bază s-a aplicat la cuantumul

brut al salariilor de bază aferente lunii iunie 2015. Reclamanţii angajaţi ai Direcţiei de

Sănătate Publică Caraş-Severin au arătat că solicită modificarea dispoziţiilor întrucât

majorarea cu 25% s-a aplicat doar la salariul de baza, nu şi la sporul pentru condiţii de muncă

deosebite.

În esenţă, reclamanţii şi-au argumentat cererea prin faptul că sporul în cauză formează

împreună cu salariul de bază noţiunea de salariu de bază brut astfel cum este definit de legile

salarizării, situaţie în carele sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 35/2015.

Un alt argument a fost acela că fiind unităţi sanitare aflate în subordinea sau coordonarea

ministerelor, astfel cum sunt definite de art.1 alin.57 din OUG nr.83/2014, le sunt aplicabile

cumulat dispoziţiile art. 1 alin. (55) şi (5

6) din O.U.G. nr. 83/2014.

Potrivit art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 293/2015

începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor de

funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din

sistemul public sanitar, precum şi personalul din cadrul Institutului Naţional de Expertiză

Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi al serviciilor teritoriale de expertiză

medicală aflate în subordinea caselor teritoriale de pensii se majorează cu 25% faţă de nivelul

acordat pentru luna septembrie 2015.

Legal a reţinut prima instanţă că este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor că prin

sintagma „cuantumul brut al salariilor de bază” se înţelege salariul de încadrare şi sporurile

aferente activităţii.

Dacă ne referim la sistemul bugetar, atunci Curtea reţine că scopul noilor sisteme de

salarizare prevăzute prin Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010 a fost simplificarea, prin

eliminarea sporurilor, astfel încât salariul să fie constituit din cât mai puţine elemente. Se mai

reține că începând cu data de 1 ianuarie 2011 salarizarea personalului bugetar se face în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a

personalului plătit din fonduri publice. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010

cuantumul brut al salariilor de bază, al indemnizațiilor de încadrare se va stabili în anul 2011

ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție

sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010. Prin

urmare, se constată că în salariul de bază respectiv indemnizația de încadrare se includ

sporurile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază,

respectiv din indemnizația de încadrare brută lunară, sporuri care nu s-au mai acordat separat

într-un procent diferențiat.

26

De asemenea, noţiunea de salariu brut a fost definită prin art. 12 din Legea-cadru nr.

284/2010 unde se arată că acesta cuprinde salariul de bază (astfel cum a fost el reconfigurat

prin Legea nr. 330/2009), sporurile, precum şi alte elemente ale sistemului de salarizare.

Cu privire la sporul din litigiu, Curtea reține că sporul pentru condiţii de muncă este un

spor care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de bază (art. 14 din

Ordinul MS nr. 547/26.05.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor

la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II la Legea-cadru

nr.330/2009).

Prin urmare, acest spor nu constituie o parte a indemnizației/ salariului de bază, la care

să se calculeze procentual alte sporuri prevăzute de lege ci, este un adaos salarial pentru

compensarea corespunzătoare a unor condiții de muncă în considerarea cărora este acordat.

În consecinţă, majorarea cu 25% aplicată la cuantumul brut al salariilor în condiţiile

art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 293/2015 nu are în vedere

sporurile care se acordă separat ci, doar sporurile care s-au introdus în noul salariu de bază

conform Legii nr.330/2009. Că este aşa, rezultă şi din regimul diferenţiat al acestora, regim

reglementat prin art. 1 alin. (56) din O.U.G. nr. 83/2014 potrivit căruia cuantumul sporurilor,

indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac

parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută

de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public sanitar şi personalul

din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi

al serviciilor teritoriale de expertiză medicală aflate în subordinea caselor teritoriale de pensii,

se majorează potrivit alin. (55) în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii.

Deşi, reclamanţii au susţinut în subsidiar că le sunt aplicabile aceste dispoziţii fiind

unităţi sanitare aflate în subordinea sau coordonarea ministerelor, astfel cum sunt definite de

art. 1 alin. (57) din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea constată că nici această susţinere nu este

întemeiată.

Astfel, norma prevăzută de art. 1 alin. (57) din ordonanţa de urgenţă, defineşte sfera

personalului din sistemul public sanitar indicând trei categorii de personal:

1. personal din unităţile sanitare publice cu şi fără paturi, centrele de diagnostic şi

tratament, centrele medicale, centrele de sănătate, centrele de sănătate multifuncţionale,

unităţile specializate de urgenţă şi transport sanitar publice, inclusiv unităţile sanitare aflate în

subordinea sau coordonarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie;

2. personalul din cabinetele medicale şi de medicină dentară, de unitate, ale

Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, precum şi ale Serviciului

Român de Informaţii;

3.personalul din reţeaua de medicină şcolară şi universitară, preşcolară şi

antepreşcolară, asistenţă medicală comunitară, precum şi din alte unităţi sanitare şi medico-

sociale publice, inclusiv personalul din unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea

Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu

modificările şi completările ulterioare, finanţate integral de la bugetul de stat şi din venituri

proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, aflate în subordinea sau coordonarea Ministerului

Sănătăţii.

27

De dispoziţiile cumulate ale art. 1 alin. (55) şi (5

6) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată

prin Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 beneficiază personalul indicat

în alin. (58), (5

9), (5

10) şi nu întreg personalului sanitar definit de alin. (5

7) al art. 1. Astfel,

legiuitorul a reglementat situaţia particulară a aplicării cumulate ale dispoziţiilor indicate

numai în situaţia unei părţi din personalul sanitar. Că este aşa rezultă din împrejurarea că

personalul indicat în alin. (58), (5

9), (5

10) se regăseşte definiţia dată de alin. (5

7) al art.1.

Or, situaţia particulară a reclamanţilor este reglementată nu în categoria de personal

avută în vedere de teza a I-a din alin. (57) al art.1 (unităţile sanitare aflate în subordinea sau

coordonarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie) cum greşit susţin apelanţii ci,

în teza a III-a personalul din unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr.

144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii. Astfel, potrivit anexei nr.

2 la H.G. nr. 144/2010 lit. A, pct. I subpunctul 1 direcţiile de sănătate publică judeţene sunt

unităţi cu personalitate juridică aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea

Ministerului Sănătăţii, nefiind însă unităţi sanitare. Or, pentru categoria de personal avută în

vedere de teza a III-a, beneficiar al dispoziţiile cumulate ale art. 1 alin. (55) şi (5

6), în sensul

majorării atât a salariului de bază cât şi a cuantumului sporurilor ce fac parte din salariul brut,

este doar personalul din reţeaua de medicină şcolară şi universitară, preşcolară şi

antepreşcolară, asistenţă medicală comunitară, precum şi din alte unităţi sanitare şi medico-

sociale publice, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (510

). În consecinţă, personalul din

unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea

şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, finanţate

integral de la bugetul de stat şi din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, aflate în

subordinea sau coordonarea Ministerului Sănătăţii nu poate beneficia decât de majorarea

salariului de bază astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. (55). Alin.13 al art.1 instituie doar o

excepţie de la art. 1 alin. (55) în sensul că majorarea se aplică la cuantumul brut al salariilor de

bază aferente lunii iunie 2015 şi nu faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015 cum

este stabilit ca regulă generală pentru celelalte categorii de personal sanitar.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (1) Cod de procedură civilă, Curtea

constatând că hotărârea primei instanţe de fond respectă cerinţele de legalitate şi temeinicie, a

respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2914 pronunţată la data de 6

decembrie 2016 de către Tribunalul Caraş Severin în dosarul cu nr. x/115/2016, luând

totodată act de împrejurarea că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac a

apelului.

9. Contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. Caracterul abuziv

al încheierii succesive pe o perioadă îndelungată de timp a raporturilor de muncă pe

perioadă determinată. Sancţiunea aplicabilă

Legea nr. 53/2003: art. 82 şi următoarele

O.G. nr. 42/2004: art. 19 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5)

28

Din interpretarea gramaticală a textului art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, rezultă

că raporturile de muncă încheiate pe perioadă determinată pot fi prelungite peste durata

maximă, dacă persistă condiţiile cu caracter excepţional care au determinat încheierea lor,

până la încheierea unor noi contracte pe perioadă nedeterminată pentru posturile ce vor fi

ocupate prin concurs, în condiţiile legii. Astfel, măsura încheierii unor contracte individuale

de muncă pe perioadă determinată nu poate fi perpetuă, ci, dimpotrivă, de natură să satisfacă

o nevoie de forţă de muncă cu caracter temporar, derivată din diverse activităţi de inspecţie

şi control sanitar-veterinar, de consultanţă în domeniu: acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie,

deratizare, examene şi lucrări de laborator, etc. Toate aceste operaţiuni trebuie să aibă, în

esenţă, un caracter temporar şi excepţional pentru a justifica încheierea, în mod repetat şi

peste durata limită prevăzută de norma generală, a unor raporturi de muncă pe perioadă

determinată. Menţinerea unor raporturi de muncă pe perioadă determinată într-un interval

de timp foarte lung, ce depăşeşte zece ani de zile, prin prelungirea succesivă a contractelor

individuale de muncă, demonstrează că, activităţile specifice au avut caracter permanent şi

ar fi impus, cu necesitate, ocuparea respectivelor posturi în mod definitiv, prin organizarea

unor concursuri, conform prevederilor legale.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 339 din 12 aprilie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 2824/PI din data 17.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş

în dosarul nr. 3006/30/2016 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții A…, B…, C…, D…, E…, prin Sindicatul Liber al Personalului

Sanitar Veterinar Timiş, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru

Siguranţa Alimentelor Timiş, ce a avut ca obiect constatarea modificării raporturilor

individuale de muncă existente intre părţi, în sensul calificării contractelor individuale de

muncă aflate în derulare, ca fiind încheiate pe perioadă nedeterminată, începând cu data la

care a expirat termenul limită prevăzut de lege în care se puteau încheia astfel de contracte pe

perioadă nedeterminată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a analizat în prealabil excepţiile invocate

în cauză, reţinând, în ceea ce priveşte excepţia tardivității cererii de chemare în judecata

invocată de către pârâtă, că, raportat la prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii,

în speţă este vorba de o acțiune în constatare şi nu de o acțiune privind contestarea unei

decizii unilaterale a angajatorului. Constatarea raportului de muncă ca fiind unul pe perioadă

„nedeterminată” fiind consecința nulității clauzei care prevede că reclamanții sunt încadrați

pe perioadă „determinată”, motiv pentru care acțiunea reclamanților poate fi formulată pe

toată durata existentei contractului individual de muncă.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că reclamanții sunt angajații pârâtei Direcția

Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiș cu contracte individuale de muncă

încheiate pe perioadă determinată prelungite succesiv prin decizii respectiv acte adiționale la

contractul individual de muncă, conform înscrisurilor de la filele 31 - 92 din dosar, contracte

ce se află în derulare şi în prezent.

29

Prin cererea introductivă, reclamanții solicită să se constate că raporturile de muncă ale

acestora cu instituția pârâtă au devenit raporturi de muncă pe durată nedeterminată şi, în

consecință, să fie obligată pârâta la încheierea cu fiecare reclamant a câte unui act adițional la

contractul individual de muncă, în vigoare, pe durata nedeterminată.

Conform art. 83 lit. h) din Codul muncii contractul individual de muncă poate fi

încheiat pe o durata determinată şi „în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru

desfășurarea unor lucrări, proiecte sau programe”.

Potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-

veterinare şi pentru siguranța alimentelor, aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr.

215/2007 „controlul oficial prevăzut la alin. (1) şi (2), activitățile desfășurate în laboratoarele

sanitar-veterinare şi pentru siguranța alimentelor, precum şi alte activităţi desfășurate în

condițiile art. 48 alin. (5) se asigură de personal de specialitate angajat în baza unui contract

individual de muncă pe perioadă determinată, încheiat în condițiile legii, cu direcțiile sanitar-

veterinare şi pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza

tarifelor stabilite conform art. 48”.

Respectiva ordonanța reprezintă actul normativ special în baza căruia reclamanții îşi

desfăşoară întreaga activitatea.

Prin Decizia nr. 962/12.03.2014 pronunțată în dosar nr. x/3/2011/a1, decizie general

obligatorie, Înalta Curte de Casație şi Justiție a statuat în sensul: „înlăturarea de la aplicare a

legii generale ori de cate ori există o dispoziție specială intr-o materie dată, nu trebuie sa fie

expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia

generalibus derogant”.

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă fără urmă de tăgadă că, contractele

individuale de muncă ale reclamanților, încheiate pe perioadă determinată, au fost prelungite

în condițiile legii, prin acte adiționale la contractul individual de muncă, încadrându-se în

situațiile de excepție prevăzute de art. 83 lit. h) din Codul muncii raportat la dispozițiile art.

19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 care prevede în mod expres că, „contractele individuale de

muncă prevăzute la alin. (3), încheiate pe perioada maximă prevăzută de legislația în vigoare,

pot fi prelungite ulterior, cu acordul parților, atât timp cât există condițiile care au stat la baza

încheierii acestora, în măsura asigurării resurselor financiare prevăzute în acest sens, până la

încheierea unor noi contracte individuale de muncă, în urma organizării concursurilor, în

condițiile legii”.

Astfel, potrivit textelor de lege supraexpuse, pârâta în mod legal a încheiat cu

reclamanții contracte individuale de muncă pe perioada determinată, având în vedere

specificul meseriei, contracte pe care le-a prelungit ulterior prin acte adiționale, prin acordul

părţilor, constatându-se că există condițiile care au stat la baza încheierii acestora.

Susținerile reclamanților privind caracterul permanent al activității desfășurate nu pot

fi reținute de către instanță raportat la dispozițiile art. 19 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 42/2004,

dat fiind caracterul determinat al contractului individual de muncă încheiat intre părţi,

prelungit prin acte adiționale pe perioadă determinată.

Chiar dacă s-ar reţine caracterul permanent al activității desfășurate de către

reclamanți, consecința imediată ar fi transformarea posturilor ocupate de către reclamanți în

posturi pe perioadă nedeterminată şi ocuparea acestora prin concurs. În concluzie, activitățile

30

prestate de reclamanți nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de munca

încheiate pe perioadă determinată dat fiind şi strategia de personal a instituției pârâte care este

flexibilă fiind adaptabilă volumului de prestări de servicii la un anumit moment.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel in termenul legal reclamanţii-apelanţi A…,

B…, C..., D…, E…, Sindicatul Liber al Personalului Sanitar Veterinar Timiş, solicitând

schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată

în faţa primei instanţe de fond.

Sintetizând motivele de apel ale reclamanţilor, Curtea reţine că acestea au vizat în

esenţă caracterul netemeinic şi nelegal al sentinţei atacate.

S-a arătat că în mod nelegal s-a considerat prin sentinţa atacată că prelungirea

contractelor individuale de muncă ale apelanților-reclamanți, încheiate pe perioada

determinată, s-a dispus conform prevederilor legale ale O.G. nr. 42/2004 şi ale Codului

muncii.

Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe o durată determinată în cazuri

prevăzute expres de legi speciale, însă dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 42/2004 arată la art.

19 alin. (3) că „activităţile desfăşurate în laboratoarele sanitar-veterinare şi pentru siguranţa

alimentelor ...se asigură de personal de specialitate angajat în baza unui contract individual de

muncă pe perioadă determinată, încheiat, în condiţiile legii".

În realitate, nulitatea clauzei referitoare la durata contractului se justifică prin

încălcarea de către pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş a

dispoziţiilor art. 84, coroborat cu art. 82 din Legea nr. 53/2003, care prevedeau încheierea a

cel mult trei contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, fără a se putea depăşi o

durată totală de 24 de luni, dar şi a prevederilor art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 42/2004, care se

referă la posibilitatea încheierii unor contracte individuale de muncă, doar în condiţiile legii,

adică în acord cu prevederile în materie ale Codului muncii.

Mai mult decât atât, intimata-pârâta a încălcat şi dispoziţiile prevăzute de art. 19 alin

(4). În cazul reclamanţilor, la baza încheierii contractelor de muncă pe perioadă determinată

nu au stat anumite condiţii obiective, aşa cum prevede legea, aspect ce se poate constata din

cuprinsul actelor adiţionale prin care s-au prelungit în mod constant contractele de muncă.

Au mai susţinut reclamanţii apelanţi că dispoziţiile speciale de mai sus au fost

încălcate şi prin prisma momentului limită până la care se pot prelungi contractele pe perioadă

determinată, legea specială stabilind că aceste prelungiri pot avea loc „până la încheierea unor

noi contracte”, iar în cazul apelanților-reclamanți, în anul 2015 s-au încheiat noi contracte cu

fiecare dintre aceştia.

Astfel, prin modul în care intimata-pârâta a înţeles să deruleze raportul juridic de

dreptul muncii existent, a încălcat în mod vădit principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor

juridice, având în vedere că a dat naştere unei stări de continuă incertitudine cu privire la

existenţa unui loc de muncă, iar mai mult decât atât, acest aspect ii prejudiciază în mod direct

pe apelanții-reclamanți întrucât ei au fost şi sunt în imposibilitatea de a contracta un credit

bancar, de a beneficia de o asigurare de viaţă, sau pensie privată în condiţii

normale/avantajoase astfel cum beneficiază orice angajat pe o perioada nedeterminată.

Intimata-pârâtă prin prelungirile contractelor de muncă cu depăşirea duratei

determinate de 24 luni/respectiv 18 luni, precum şi prin încheierea unui număr mare de

31

contracte succesive pe perioadă determinată, a încălcat dispoziţiile legale exprese şi totodată

scopul legii, acela ca angajatorul sa nu abuzeze de utilizarea contractului pe perioadă

determinată.

Reclamanţii subliniază că art. 12 alin. (1) în Codul muncii instituie principiul duratei

nedeterminate a contractului individual de muncă, iar contractul individual de muncă pe

durată determinată prevăzut în art. 80 din Codul muncii (în forma în vigoare înainte de

republicare) constituie doar excepţia de la regulă.

Astfel, aliniatele (3), (4) şi (5) reglementează durata maximă în care poate fi utilizată o

astfel de formă de derulare a raporturilor de muncă, cu trimitere la termenul de 24 de luni

prevăzut de art. 82, tocmai pentru a păstra caracterul de excepţie al instituţiei şi a proteja

stabilitatea locului de muncă pentru angajat prin încheierea cu precădere de contracte

individuale de muncă pe durată nedeterminată.

Având în vedere că până în prezent au avut loc o serie de prelungiri ale raportului de

muncă ce confirmă caracterul simulat al deciziilor/contractelor de muncă pe durată

determinată, în realitate fiind vorba de un raport de muncă pe durată nedeterminată, şi s-a

depăşit durata maximă de 24 luni, raportul de muncă de mai sus a devenit un raport de muncă

pe durată determinată, clauzele care prevăd contrariul fiind lovite de nulitate.

Contrar susţinerii pârâtei, faptul reclamanţii au semnat actele adiţionale din data de

22.12.2015, prin care s-au prelungit contractele de muncă, nu înlătură nelegalitatea clauzei

prin care se stabileşte „durata determinată”, nelegalitatea fiind consecinţa încălcării

dispoziţiilor legale exprese şi nu a faptului că ar fi avut loc o modificare unilaterală a

contractelor, cum sugerează pârâta.

Instanţa de fond în mod neîntemeiat a reţinut că activităţile prestate de apelanții-

reclamanți nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe

perioadă determinată, întrucât caracterul acestora nu este unul permanent, încheierea a mai

mult de trei contracte de muncă în condiţiile arătate conduce la concluzia unei nevoi

permanente a unităţii intimate de un post de tipul celui ocupat de apelanţi printr-un contract

individual de muncă pe durată determinată, rezultând, prin urmare, o veritabilă simulare al

caracterului temporar al acestei nevoi şi menţinerea nelegală a raporturilor de muncă sub

spectrul precarităţii.

Această permanentizare trebuie analizată şi prin prisma Ordinului nr. 64/2007 - şi

ulterior a Ordinelor nr. 113/2008, nr. 111/2011 şi nr. 112/2011 emise de Autoritatea Naţională

Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor în implementarea prevederilor

Regulamentului European şi al Consiliului nr. 882/2004/CE privind controalele oficiale

efectuate pentru a se asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru

animale şi cea privind alimentele şi cu regulile de sănătate şi de protecţie a animalelor, care au

creat structuri şi au determinat efectuarea unor activităţi cu caracter permanent, activităţi de

asistenţă, inspecţie şi control sanitar veterinar de stat.

În drept, apelul reclamanţilor a fost fundamentat pe prevederile art. 466 şi urm. din

Codul de procedură civilă.

Pârâta-intimată Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului promovat de reclamant

deoarece instanţa de fond a reţinut in mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din

32

O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa

alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, care reprezintă actul normativ special,

derogatoriu de la dispoziţiile Codului muncii: Contractele individuale de muncă ale

reclamanţilor, încheiate pe perioadă determinată, au fost prelungite în condiţiile legii, prin

acte adiţionale la contractul individual de muncă, încadrându-se în situaţiile de excepţie

prevăzute de art. 83 lit. h) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (4) din O.G.

nr. 42/2004.

În opinia pârâtei, cadrul legal în materie permite încadrarea personalului contractual,

pentru efectuarea analizelor şi examenelor de laborator, doar prin contracte individuale de

muncă pe durată determinată, această durată fiind permisă în temeiul legislaţiei speciale

reprezentate de O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru

siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant.

Referitor la caracterul activităţilor desfăşurate de către reclamanţi, instanţa de fond a

reţinut în mod corect că susţinerile reclamanţilor privind caracterul permanent al activităţii

desfăşurate nu pot fi reţinute raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (3) şi (4) din O.G. nr.

42/2004, dat fiind caracterul determinat al contractului individual de muncă încheiat între

părţi, prelungit prin acte adiţionale pe perioadă determinată şi că activităţile prestate de

reclamanţi nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe

perioadă determinată dat fiind şi strategia de personal a instituţiei pârâte care este flexibilă

fiind adaptabilă volumului de prestări servicii la un anumit moment.

În privinţa reclamantei A…, s-a arătat că acesta este într-o situaţie particulară

deoarece, acesta desfăşoară control oficial sanitar veterinar în conformitate cu Ordinul nr.

64/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea

activităţii de control oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în

unităţile care produc alimente de origine animală, cu modificările şi completările ulterioare

(..). Coroborând aceste prevederi cu dispoziţiile art. 6 din Ordinul nr. 64/2007, rezultă implicit

că nici contractele individuale de muncă ale personalului pârâtei nu pot avea decât o durată

determinată, în funcţie de unităţile supuse controlului şi de contractele încheiate cu aceste

unităţi.

Ca atare, O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru

siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare şi Ordinul

nr. 64/2007, cu modificările ulterioare reprezintă legislaţia specială care justifică încheierea

contractelor individuale de muncă pe durată determinată, acestea ţinând de specificitatea

activităţilor desfăşurate de personalul încadrat pentru efectuarea analizelor şi examenelor de

laborator, respectiv pentru efectuarea controlului oficial sanitar veterinar.

În fine, intimata pârâtă face referire la practica judiciară în materie, menţionând că,

prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile s-a reţinut caracterul derogatoriu al O.G.

42/2004 privind organizarea activităţii veterinare aprobată prin Legea 215/27.05.2004 şi s-a

reţinut că angajatorul este beneficiarul unei reglementări speciale prin care legiuitorul îi

conferă posibilitatea de a încadra personal respectiv în calitate de medici veterinari pe

perioadă determinată, compatibilă cu specificul muncii desfăşurate.

33

În drept, în susţinerea întâmpinării au fost invocate dispoziţiile art. 471 alin. (5), 480,

art. 205 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nerepublicată, art.

275 din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru

siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare, art. 216

din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, Ordinul nr.

64/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea

activităţii de control oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în

unităţile care produc alimente de origine animală, cu modificările şi completările ulterioare.

În apel au fost depuse următoarele înscrisuri: Contract nr. 348/28.10.2014 pentru

asigurarea controlului oficial sanitar veterinar, acte adiţionale ale unor contracte pentru

asigurarea controlului oficial sanitar veterinar, încheiate cu diferite persoane juridice,

Notificări emise de pârâtă, Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în Cauza Bianca Kucuk

împotriva Land Nordrhein-Westfalen, Directiva nr. 1999/70/CE/28 iunie 1999, privind

acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat intre CES, UNICE şi CEEP,

toate în copie.

La solicitarea expresă a instanţei de apel, pârâta a depus la dosar şi ultimele acte

adiţionale prin care raporturile de muncă dintre părţi pe perioadă determinată s-au prelungit

ulterior datei de 31.12.2016, respectiv Actele Adiţionale nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă

cu reclamanţii apelanţi, prin care s-au prelungit contractele individuale de muncă ale acestora

până la data de 31.12.2017, depuse de asemenea in copii.

Analizând apelul reclamanţilor prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, a înscrisurilor depuse in apel, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 şi urm. C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:

Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, reclamanții sunt angajații pârâtei Direcția

Sanitară Veterinară şi pentru Siguranța Alimentelor Timiș, cu contracte individuale de muncă

succesive, decizii şi acte adiţionale la acestea, încheiate pe perioadă determinată în temeiul

prevederilor art. 81 lit. b) din Codul muncii şi art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar de către reclamanţi, reprezentate de carnetele de

muncă, contractele şi actele adiţionale încheiate cu pârâta, a rezultat că raporturile individuale

de muncă ale pârâtei cu reclamanta A… s-au născut încă din data de 01.01.2002 şi, cu toate că

au fost încheiate mai multe contracte individuale de muncă pe perioadă determinată,

prelungite prin acte adiţionale, activitatea sa efectivă pe postul de medic veterinar în cadrul

Direcţiei Sanitar Veterinare şi Pentru Siguranţa Alimentelor Timiş nu a fost întreruptă până în

prezent, cu excepţia cazurilor de suspendare de drept la care face referire art. 51 din Codul

muncii.

Reclamantul B… a lucrat la pârâtă ca tehnician veterinar, respectiv ca asistent

veterinar şi inginer gradul II cu contract de muncă pe perioadă determinată prelungit succesiv,

începând cu data de 01.12.2002 şi până in prezent.

În privinţa reclamantei C…, la dosarul primei instanţe se află mai multe decizii ale

pârâtei care confirmă susţinerile acesteia din acţiunea principală, potrivit cărora este angajata

pârâtei încă din data de 05.02.2005, prin contracte individuale de muncă şi acte adiţionale

încheiate succesiv, fără ca activitatea sa pe postul de inginer să fi fost întreruptă efectiv.

34

Tot astfel, reclamanta D… este încadrată în serviciul pârâtei începând cu data de

31.12.2002 pe durată determinată, pe postul de tehnician, raporturile de muncă fiindu-i

prelungite succesiv şi fără întrerupere pe toată această durată.

În fine, potrivit înscrisurilor depuse la dosar in primă instanţă, reclamanta E…

lucrează la pârâtă ca medic veterinar încă din data de 01.02.2008, activitatea sa, de asemenea

neîntreruptă în cadrul Direcţiei, având la bază mai multe contracte individuale de muncă şi

acte adiţionale la acestea prin care durata iniţială a CIM a fost prelungită în mod repetat.

De menţionat este şi faptul că, prin poziţia procesuală exprimată în ambele faze

procesuale, pârâta nu contestă modalitatea de derulare a raporturilor de muncă pe care le-a

avut cu reclamanţii şi nici prelungirea succesivă a contractelor de muncă pe perioadă

determinată, apărările sale fiind esenţialmente bazate pe incidenţa în cauză a normei speciale

derogatorii de la Codul muncii, reprezentată de O.G. nr. 42/2004, care, în opinia sa, îi conferă

facultatea de a dispune în timp nelimitat prelungirea raporturilor de muncă pe perioadă

determinată ale reclamanţilor.

Faţă de aceste apărări, precum şi în considerarea aspectelor de drept susţinute de

reclamanţi în apelul supus analizei, Curtea apreciază că, pentru soluţionarea corectă a

litigiului, are mai întâi de stabilit raportul existent între prevederile art. 82 şi următoarele din

Codul muncii, pe de-o parte, şi prevederile O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii

veterinare, în ce priveşte limita de timp în care se pot încheia contracte de muncă pe o

perioadă determinată şi numărul maxim de contracte de acest gen care pot fi încheiate

succesiv cu acelaşi salariat.

În acest sens, Curtea apreciază că este corect raţionamentul primei instanţe, potrivit

căruia prevederile art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 au caracter derogatoriu de la normele

generale ale art. 82 alin. (5), respectiv art. 84 alin. (1), referitoare la numărul maxim de

contracte de acest fel care pot fi încheiate succesiv şi la durata totală maximă a acestora.

Este necesar a se menţiona că textul art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 are

următorul conţinut „Contractele individuale de muncă prevăzute la alin. (3), încheiate pe

perioada maximă prevăzută de legislaţia în vigoare, pot fi prelungite ulterior, cu acordul

părţilor, atât timp cât există condiţiile care au stat la baza încheierii acestora, în măsura

asigurării resurselor financiare prevăzute în acest sens, până la încheierea unor noi contracte

individuale de muncă, în urma organizării concursurilor, în condiţiile legii.” Or, la momentul

intrării in vigoare a acestei norme legale, durata maximă prevăzută de legislaţia în vigoare

pentru care se puteau încheia unul sau multe asemenea acte succesive, reglementată de art. 82

alin. (1) din Codul muncii (în varianta vigoare în anul 2004), era de 18 luni.

Se observă cu destulă uşurinţă că, prin posibilitatea prelungirii duratei acestor

contracte, inserată în conţinutul art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004, peste perioada maximă

prevăzută de legislaţia în vigoare, legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile Codului

muncii, care impuneau o limită maximă în care se puteau încheia unul sau mai multe astfel de

acte, iar caracterul de normă specială derogatorie a fost păstrat chiar daca dispoziţiile generale

in materie au suferit mai multe modificări in timp.

Însă, deşi sub aspectul duratei pentru care pot fi încheiate mai multe contracte

individuale de muncă, textul art. 19 alin. (4) din Ordonanţa ante-menţionată este derogatoriu

de la regulile de drept comun în materia legislaţiei muncii, nici în reglementarea O.G. nr.

35

42/2004 contractul individual de muncă încheiat pe perioadă determinată nu îşi pierde

caracterul excepţional consacrat în mod expres de art. 82 alin. (1) din Codul muncii.

Aşa cum corect au amintit reclamanţii în conţinutul prezentului apel, art. 12 alin. (1)

din Codul muncii instituie principiul duratei nedeterminate a contractului individual de

muncă, iar contractul individual de muncă pe durată determinată prevăzut în art. 82 din Codul

muncii constituie doar excepţia de la regulă, pentru situaţii exhaustiv delimitate prin art. 83

din acelaşi cod.

Or, din interpretarea gramaticală a textului art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004,

rezultă că raporturile de muncă încheiate pe perioadă determinată pot fi prelungite peste

durata maximă, dacă persistă condiţiile (cu caracter excepţional care au determinat încheierea

lor), până la încheierea unor noi contracte (pe perioadă nedeterminată), ce vor fi ocupate prin

concurs, în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că măsura încheierii unor contracte individuale

de muncă pe perioadă determinată nu poate fi perpetuă ci, dimpotrivă, de natură să satisfacă o

nevoie de forţă de muncă ce are caracter temporar şi derivă din diverse activităţi de inspecţie

şi control sanitar-veterinar, de consultanţă în domeniu: acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie,

deratizare, examene şi lucrări de laborator, etc. Toate aceste operaţiuni trebuie să aibă în

esenţă un caracter temporar şi excepţional, pentru a justifica încheierea, în mod repetat şi

peste durata limită prevăzută de norma generală, a unor raporturi de muncă pe perioadă

determinată, condiţie care nu a fost dovedită în cazul concret al speţei de faţă.

Dimpotrivă, menţinerea reclamanţilor în raporturi de muncă pe perioadă determinată

într-un interval de timp record ce depăşeşte zece, chiar cincisprezece ani de zile, prin

prelungirea succesivă a contractelor individuale de muncă, demonstrează cu evidenţă că

activităţile specifice la care s-a făcut referire mai sus au avut caracter permanent şi ar fi impus

cu necesitate ocuparea respectivelor posturi în mod definitiv, prin organizarea unor

concursuri, conform prevederilor legale.

Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa I la Ordinul nr. 64/2007, pentru

aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de control

oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în unităţile care produc

alimente de origine animală, personalul de specialitate necesar pentru efectuarea controlului

oficial sanitar-veterinar, se angajează prin contract de muncă încheiat pe perioadă

determinată. Însă textul indicat de pârâtă este conţinut printr-un act administrativ ce nu poate

fi interpretat decât în consens cu actul normativ care constituie cadru general al activităţii

sanitar veterinare şi care are o forţă juridică superioară, respectiv O.G. nr. 42/2007. In plus,

chiar textul indicat de pârâtă face referire la condiţiile legii, aşa încât actul administrativ nu

poate excede cadrului legislativ specific şi, cu atât mai puţin, reglementărilor de drept

comunitar incidente, aşa cum se va explica mai jos.

În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, Curtea aminteşte că, drept consecinţă a

aderării României la Uniunea Europeană, dreptul comunitar a devenit parte integrantă a

legislaţiei naţionale, iar unul din principiile care definesc relaţia dintre cele două ordini

juridice este cel potrivit căruia dreptul naţional trebuie interpretat în lumina directivelor

europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie (Cauza 14/83,Sabine

von Colson and Elisabeth Kamann contra Land Norrdrhein-Westfalen).

36

Astfel, instanţa de apel va reţine că este datoare să ia în considerare exigenţele impuse

statelor membre ale Uniunii prin art.5 lit. a) din Acordul cadru din 18 martie 1999 privind

munca pe durată determinată, parte Anexă a Directivei 1999/70/CE/28 iunie 1999, normă

comunitară potrivit căreia „pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor

sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după

consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislaţia, convenţiile colective şi practicile

naţionale, introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului,

într-un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare şi categorii specifice de lucrători,

una sau mai multe din următoarele măsuri:..a)motive obiective care să justifice reînnoirea

unor asemenea contracte sau raporturi de muncă”.

Această obligaţie a statelor membre a fost interpretată de Curtea de la Luxemburg în

Cauza C-586/10, în speţa Bianca Kucuk împotriva Land Nordrheim-Westfalen, sugestivă

pentru rezolvarea litigiului pendinte fiind aprecierea Curţii potrivit căreia „o prevedere

naţională care se limitează să autorizeze, în mod general şi abstract, printr-o normă legislativă

sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi

conformă” noţiunii de motiv obiectiv la care se referă art. 5 din Acord.

De asemenea, instanţa comunitară, a mai reţinut, în cuprinsul aceleaşi hotărâri, că

„reînnoirea repetată a unui raport de muncă şi încheierea de numeroase contracte pe durată

determinată succesive, precum şi perioada în care salariatul vizat a fost deja angajat în temeiul

unor astfel de contracte demonstrează existenţa unui abuz în sensul clauzei 5 din Acordul-

cadru CDD. Astfel, Curtea citează opinia Comisie Europene potrivit căreia, „încheierea mai

multor contracte pe durată determinată succesive, în special o perioadă îndelungată, ţine să

demonstreze că prestaţia solicitată lucrătorului vizat nu constituie o simplă nevoie temporară.”

Particularizând aceste consideraţii la speţa de faţă, instanţa de apel poate concluziona

că pârâta nu se poate apăra prin simpla invocare a prevederilor art. 19 alin. (5) din O.G. nr.

42/2004, pentru a justifica încheierea/prelungirea fără nicio limitare a unui număr excesiv de

contracte individuale de muncă/acte adiţionale aferente pe perioadă determinată cu

reclamanţii, deoarece, chiar şi potrivit normei speciale, raportul de muncă pe perioadă

determinată are caracter excepţional, iar în speţă nu există dovezi că activitatea pârâtei ar

justifica o asemenea conduită a angajatorului.

În fine, organizarea unui concurs care să facă posibilă ocuparea în mod definitiv a

posturilor reclamanţilor, aşa cum prevede art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, este o

îndatorire legală a pârâtei, astfel că nerespectarea ei nu-i poate crea acesteia un avantaj în

procesul cu angajaţii.

Argumentele de fapt şi de drept menţionate supra îndreptăţesc instanţa de control

judiciar să concluzioneze că prelungirea repetată şi fără limitare a raporturilor de muncă ale

reclamanţilor pe perioadă determinată este abuzivă şi nelegală, impunându-se anularea

contractelor individuale de muncă încheiate în aceste condiţii, în partea privitoare la termenul

contractual.

În continuare, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 57 alin. (4) din Codul muncii,

cu privire la efectele specifice ale nulităţii contractului individual de muncă, potrivit cărora

„în situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii

pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de

37

muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale

aplicabile”. De asemenea, se va lua în considerare şi principiul potrivit căruia „constatarea

nulităţii contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor” [art.57 alin. (2)

din Codul muncii].

Or, acesta fiind contextul legal al efectelor nulităţii contractului individual de muncă,

Curtea observă că cererea reclamanţilor de a constata că raporturile lor de muncă au devenit

pe perioadă nedeterminată, ca efect al nelegalităţii termenului contractual, nu poate fi admisă

retroactiv, căci lipsirea de efecte a acestor clauze operează doar de la momentul pronunţării

unei hotărâri de admitere a acţiunii şi doar asupra contractelor individuale de muncă aflate în

derulare la această dată.

Pentru toate aceste motive, potrivit art. 480 alin. (2) C. pr. civ., constatând că prima

instanţă de fond a interpretat eronat prevederile art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, Curtea

va admite în parte acţiunea reclamanţilor şi va constata că, de la data pronunţării prezentei,

12.04.2017, Contractul individual de muncă nr. 522/26.05.2015, prelungit prin Actul

Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamanta A… a devenit un contract

individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

De asemenea, cu privire la ceilalţi reclamanţi, va constata că, de la data pronunţării

prezentei, 12.04.2017, Contractul individual de muncă nr. 552/29.06.2015, prelungit prin

Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamantul B… a devenit un contract

individual de muncă pe perioadă nedeterminată; că, de la aceiaşi dată, Contractul individual

de muncă nr. 557/29.06.2015, prelungit prin Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de

pârâtă cu reclamanta C… a devenit un contract individual de muncă pe perioadă

nedeterminată; Contractul individual de muncă nr. 560/06.08.2015, prelungit prin Actul

Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamanta D… a devenit un contract

individual de muncă pe perioadă nedeterminată, respectiv că, Contractul individual de muncă

nr. 558/29.06.2015, prelungit prin Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu

reclamanta E… a devenit un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

Va fi păstrată soluţia Tribunalului in ce priveşte respingerea în rest a acţiunii

principale şi se va lua act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în niciuna din

cele două faze procesuale.

10. Decizie de suspendare de drept a contractului individual de muncă a

gestionarului de fapt

Legea nr. 53/2003: art. 50 lit. i)

Legea nr. 22/1969: art. 4 alin. (3)

Manipularea zilnică a produselor petroliere necesare desfăşurării activităţii de

transport a angajatorului, concomitent cu întocmirea şi verificarea unor documente care să

justifice consumul acestora, nu se poate realiza, în fapt, decât prin îndeplinirea atribuţiilor

de gestionar al acestor consumabile, pe care le preia şi le distribuie mai departe.

Suspendarea contractului de muncă intervine de drept, ca efect al suspendării „ex lege” a

38

calităţii de gestionar, datorită legăturii indisolubile a calităţii de gestionar şi a calităţii de

salariat.

Prevederea legală instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 nu porneşte de

la prezumţia de vinovăţie a salariatului împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală,

pentru simplul fapt că măsura instituită nu este una definitivă, atribuţiile astfel suspendate

putând fi reluate, dacă la finele procesului penal nu se constată vinovăţia făptuitorului prin

hotărâre judecătorească definitivă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 346 din 12 aprilie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 2899/21.11.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2016,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A…, în contradictoriu cu

pârâta Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, cerere ce a avut ca

obiect anularea Deciziei de suspendare a Contractului individual de muncă nr. TM1/D/311

din 11 mai 2016, precum şi plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei de

suspendare atacată şi până la reîncadrarea in muncă,cu toate sporurile cuvenite şi recalculate

in funcţie de rata inflaţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul A… are

calitatea de angajat al pârâtei SNTFC „CFR Călători” SA în funcția de primitor-predător

produse fluide la Depoul de Locomotive Timișoara/Biroul Aprovizionare Administrativ, în

baza Contractului individual de muncă nr. 492/01.10.1998. Prin Decizia nr. 311/11.05.2016

pârâta a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu

data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării

fiind justificată de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului. Astfel, prin

Ordonanța emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara la data de 15.04.2016 s-a dispus

punerea în mișcarea acțiunii penale împotriva reclamantului A…, având calitatea de inculpat

în Dosarul nr. x/D/P/2015, pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional

organizat, fals intelectual, uz de fals și complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de

grave.

Reclamantul a declanșat demersul judiciar, solicitând anularea deciziei de suspendare

a contractului de muncă nr. 311/11.05.2016 și plata drepturilor salariale de la data emiterii

deciziei de suspendare și până la reîncadrarea în muncă. În esență, reclamantul a arătat că

decizia contestată nu cuprinde în conținutul său precizări cu privire la termenul în care poate

fi contestată, instanța competentă a fi sesizată și prevede un temei de drept inaplicabil în

cauză care atrage doar suspendarea calității de gestionar nu și suspendarea contractului

individual de muncă.

Instanța de fond a apreciat că se impune respingerea criticilor de nelegalitate invocate

de către reclamant, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (3)

din Codul muncii pe care își întemeiază reclamantul apărarea, dispoziții legale care

reglementează mențiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere. Normele

instituite pentru suspendarea contractului individual de muncă nu impun îndeplinirea

anumitor condiții de formă pentru decizia de suspendare emisă, a căror nerespectare să atragă

39

nulitatea absolută a deciziei. Faptul că nu se prevede un termen de contestare sau instanța

competentă să soluționeze contestația nu înseamnă că reclamantul este privat de dreptul de a

contesta decizia de suspendare, întrucât competența instanței de judecată este reglementată

prin lege, iar decizia poate fi atacată oricând pe parcursul producerii efectelor juridice

specifice.

(..) Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 reglementează un caz de suspendare legală de

drept a calității de gestionar, calitate dobândită în mod evident prin încheierea contractului

individual de muncă. Suspendarea intervine în virtutea legii din pricina unor împrejurări care,

independent de voința părților, fac cu neputință prestarea muncii de către salariat, din pricina

pericolului pe care-l reprezintă persoana suspectată de săvârșirea unor infracțiuni în legătură

cu serviciul.

În cazul de față, aceste împrejurări reprezintă punerea mișcarea acțiunii penale

împotriva reclamantului pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu calitatea de gestionar

pe care reclamantul o deține în cazul societății pârâte. Astfel, în ordonanța parchetului s-a

reținut că începând cu anul 2010 până în prezent, la nivelul depoului de locomotive B…, s-a

constituit și a acționat un grup infracțional organizat, având ca scop însușirea și sustragerea

combustibilului din gestiune, în baza unui plan infracțional foarte bine conceput, cu roluri clar

definite pentru fiecare dintre membrii grupării. În cadrul grupului infracțional organizat,

reclamantul, în calitate de primitor-distribuitor, împreună cu mecanicii de locomotivă, au

alimentat în locomotive cantități de combustibil mai mici decât cele consemnate în

documentele de consum, contribuind la crearea unui surplus care apoi a fost însușit și

valorificat pe piața neagră, prejudiciul produs în patrimoniul pârâtei fiind estimat la suma de

3.997.068 lei.

Cu privire la susținerile reclamantului referitoare la inaplicabilitatea temeiului de drept

reprezentat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969, întrucât nu ar putea opera suspendarea

contractului individual de muncă ci doar a calității de gestionar, prima instanţă a reţinut că,

potrivit art. 17 alin. (3) și (4) Codul muncii, funcția/ocupația reprezintă unul dintre elementele

obligatorii care trebuie să se regăsească în conținutul contractului individual de muncă,

neputând fi disociat de contractul în sine. Pe de altă parte, nu se poate aplica suspendarea doar

a calității de gestionar fără a se proceda la suspendarea contractului individual de muncă,

pentru că din analiza fișei postului se poate observa cu ușurință că „gestionarea produselor

petroliere aflate în gestiunea combustibil-lubrifianți și alimentarea cu combustibili și

lubrifianți a locomotivelor/automotoarelor etc.” reprezintă însuși scopul general al postului

ocupat de reclamant, așadar calitatea de gestionar se identifică cu postul ocupat, conform

contractului individual de muncă și atribuțiilor cuprinse în fișa postului. Cu alte cuvinte,

reclamantul nu deține o altă funcție care să implice printre alte atribuții și cele de gestiune,

pentru a putea fi suspendate doar atribuțiile de gestiune.

Astfel cum în mod pertinent a arătat pârâta, suspendarea doar a calității de gestionar,

nu și a contractului de muncă, ar presupune necesitatea oferirii unui alt post reclamantului

corespunzător pregătirii sale profesionale, or conduita ilicită a salariatului nu poate naște

obligații în sarcina angajatorului.

40

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul A…, prin care a

solicitat schimbarea în tot a sentinţei supusă reformării, în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată astfel cum a fost formulată în faţa primei instanţe de fond.

În motivarea apelului, reclamantul susţine că sentinţa primei instanţe este nelegală şi

netemeinică întrucât în primul rând, măsura suspendării calităţii de gestionar nu poate face

parte din categoria situaţiilor prevăzute de art. 50 lit. i) Codul muncii.

Potrivit art. 50 lit. i) din Codul muncii, angajatorul poate lua măsura suspendării

contractului individual de muncă în cazuri expres prevăzute de lege pentru suspendarea

contractului de muncă şi nu a calităţii de gestionar.

Aşa cum s-a arătat, conform Adresei nr. 5083/1993, contestatorul a fost angajat în

cadrul societăţii intimate în calitate de manipulator, ocupaţie pe care o poate exercita şi în

continuare până la lămurirea situaţiei în care contestatorul a fost implicat fără voia sa.

Cu acordul angajatului, angajatorul poate modifica conţinutul contractului de muncă

dându-i atribuţii în altă activitate.

Mai arată reclamantul apelant că dosarul de urmărire penală deschis împotriva sa şi a

mai multor persoane trenează de un interval de timp îndelungat şi independent de voinţa

salariatului. Astfel, deşi organele de urmărire penală au efectuat reţinerile iniţiale în aprilie

2016, din acel moment şi până în prezent contestatorul nu a fost chemat niciodată să prezinte

vreo declaraţie, să fie confruntat cu o altă persoana sau să i se impute ceva.

Este total ilegal şi inuman ca în acest caz să fie iniţiată o anchetă, să nu i se impute

unei persoane nicio faptă, ci doar să i se pretindă la începutul anchetei să recunoască orice dar

să recunoască ceva, după 3 luni să fie încetat şi controlul judiciar, în schimb să i se interzică

dreptul la muncă.

Pe de altă parte, măsura suspendării contractului individual de muncă poate fi aplicată

doar în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu a art. 50 alineat ultim.

Conform Codului muncii angajatorul putea lua măsura suspendării contractului de

muncă doar în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. c1) din Codul muncii (..) şi nu în condiţiile art. 50

lit. i) din Codul muncii, aşa cum a făcut în prezent intimata.

În fine, apelantul a mai susţinut că, până la pronunţarea unei hotărâri definitive de

condamnare, în cauză operează prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, astfel că angajatorul

nu este îndrituit să restrângă exerciţiul dreptului la muncă, iar principiul prezumţiei de

nevinovăţie consacrat de art. 6 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală,

sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului sau al

unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca

vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o „instanţă”. În acest sens poate fi amintită Hotărârea

din 4 iunie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor

împotriva României, parag. 36. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a

României prin Decizia CCR nr. 261/5 mai 2016 publicată în M. Of. nr. 511/2016.

Pârâta-intimată Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători”

SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca

temeinică şi legală a sentinţei apelate.

41

Referitor la inaplicabilitatea temeiului de drept, întrucât nu poate opera suspendarea

contractului individual de muncă, ci doar a calităţii de gestionar, întrucât dispoziţiile art. 50

lit. i) din Codul muncii s-ar referi la cu totul alte situaţii decât cele prevăzute de art. 4 alin.

ultim din Legea nr. 22/1969, intimata învederează că prevederile celor două acte normative

invocate sunt cât se poate de clare şi nu lasă loc de interpretări. Chiar Legea nr. 22/1969

impune suspendarea calităţii de gestionar pentru infracţiunile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit.

a), b) şi c) respective infracţiunile intenţionate contra patrimoniului.

În acest sens nu s-a putut aplica suspendarea doar a calităţii de gestionar, fără a se

proceda la suspendarea contractului individual de muncă a apelantului, deoarece prin analiza

fişei postului acestuia, ataşată la dosar, se poate observa cu uşurinţă că este însuşi scopul

general al postului ocupat: „gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil -

lubrifianţi şi alimentarea cu combustibil şi lubrifianţi a locomotivelor/automotoarelor, etc.”

(şi nu manipulator aşa cum susţine apelantul).

Se mai arată că societatea intimată, nu avea sub nicio formă obligaţia şi posibilitatea

oferirii unui alt post corespunzător pregătirii profesionale a reclamantului, având în vedere

atât conduita ilicită a acestuia cât şi faptul că, coroborarea textelor actelor normative invocate,

împreună cu cele ale fişei postului, nu lasă loc niciunei interpretări.

Faptele pentru care s-a pus în mişcare plângerea penală au fost incompatibile cu

funcţia deţinută, prevederile imperative ale art. 4 din Legea nr. 22/1969 impunând

suspendarea salariatului în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru fapte prevăzute

la art. 4 alin. (1). De asemenea, măsura suspendării nu era o opţiune a angajatorului, ci o

măsura imperativă ce trebuia luată în temeiul art. 4 din Legea nr. 22/1969.

În apel au mai fost depuse următoarele înscrisuri: Certificat de competenţe

profesionale nr. 4582/10.12.2003, emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autorizaţiile nr.

5083/1993 şi nr. 9850/1990 ambele eliberate de Depoul CFR Timişoara şi Actul Adiţional nr.

910/2015 la Contractul individual de muncă nr. 301/B/1074 DIN 01.04.2001, toate în copii

xerox.

Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe de fond, a înscrisurilor depuse în calea de atac, cu aplicarea

corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Codul de procedură civilă, Curtea reţine

următoarele:

În prezent, reclamantul A… are calitatea de angajat al pârâtei SNTFC „CFR Călători”

SA în funcția de primitor-predător produse fluide la Depoul de Locomotive Timișoara/Biroul

Aprovizionare Administrativ, în baza Contractului individual de muncă nr. 301/B/1074, iar

prin Decizia nr. TM 1/D/311/11.05.2016, contestată prin prezenta, pârâta a dispus

suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de

12.05.2016, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării fiind

justificată de angajator, de împrejurarea punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva

reclamantului, în Dosarul nr. x/D/P/2015 al DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara.

Într-adevăr, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, intimata-pârâtă a dovedit că prin

Ordonanța emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara la data de 15.04.2016 s-a dispus

punerea în mișcarea acțiunii penale împotriva reclamantului A…, având calitatea de inculpat

în Dosarul nr. x/D/P/2015, pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional

42

organizat, fals intelectual, uz de fals și complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de

grave, fără a rezulta că respectivul dosar penal ar fi fost soluţionat definitiv.

Curtea observă că prin prezentul apel, reclamantul a criticat soluţia pronunţată de

primă instanţă din perspectiva încadrării eronate a măsurii dispusă de angajator în sfera

cauzelor de suspendare a contractului individual de muncă la care se referă art. 50 din Codul

muncii; precum şi sub aspectul aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr.

22/1969, în sensul că această normă se referă doar la suspendarea calităţii de gestionar şi nu a

întregului raport individual de muncă. S-a mai invocat şi nerespectarea, prin măsura

suspendării contractului individual de muncă, a prezumţiei de nevinovăţie, principiu garantat

de normele art. 6 paragraful 2 din CEDO.

Analizând aceste critici, instanţa de apel constată că în mod corect Tribunalul a

observat că în cauză sunt incidente prevederile art. 50 lit. i) din Codul muncii, potrivit cărora

„contractul individual de muncă se suspendă de drept…în alte cazuri expres prevăzute de

lege”.

Astfel, Curtea constată că, potrivit menţiunilor din fişa postului de „primitor predător

de produse fluide”, ocupat de reclamant la momentul suspendării contractului său de muncă

(filele 19-21 dosar fond), „gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil-

lubrifiant şi alimentarea cu combustibili şi lubrefianţi a locomotivelor /automotoarelor”

constituie scopul general al postului.

Din atribuţiile cu caracter specific ale postului ocupat, cele mai importante sunt în

legătură cu operaţiunile de preluare de combustibil, uleiuri, lubrefianţi, etc. de la distribuitori,

repartizarea acestora în rezervoarele indicate (vagonabil, autocisterne, butoaie), precum şi

predarea lor în vederea consumului pe baza unei evidenţe scriptice-registre, bonuri de

consum, etc., pe care trebuie să le întocmească, ori să le verifice cu stricteţe.

În acest context, este evident că manipularea zilnică a produselor petroliere necesare

desfăşurării activităţii de transport a pârâtei, concomitent cu întocmirea şi verificarea unor

documente care să justifice consumul acestora, nu se poate realiza în fapt decât prin

îndeplinirea atribuţiilor de gestionar al acestor consumabile, pe care le preia şi le distribuie

mai departe. Altfel spus, calitatea de gestionar este de esenţa activităţii pe care reclamantul o

desfăşoară în cadrul societăţii pârâte în temeiul contractului individual de muncă.

Fără îndoială, reclamantul se află în situaţia expres reglementată de art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în

legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice,

care prevede suspendarea de drept a calităţii de gestionar dacă intervine punerea în mişcare a

acţiunii penale pentru una dintre infracţiunile prevăzute în alin. (1) al articolului, printre care

cele împotriva patrimoniului, de fals uz de fals etc.

Este adevărat că textul legal mai sus menţionat se referă exclusiv la calitatea de

gestionar, iar nu la întregul contract individual de muncă, însă, în cazul de faţă, din raţiuni

amplu argumentate mai sus, în mod corect s-a apreciat că suspendarea calităţii de gestionar

determină imposibilitatea executării atribuţiilor din fişa postului de „primitor predător de

produse fluide”, ocupat de reclamant, astfel că suspendare întregului raport de muncă între

părţi este singura măsură care ar asigura aplicarea întocmai a prevederilor art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 22/1969.

43

Curtea va înlătura argumentele apelantului, potrivit cărora, angajatorul ar fi avut

obligaţia continuării raporturilor de muncă, chiar dacă acest lucru ar fi presupus schimbarea

atribuţiilor de serviciu, de vreme ce nu a fost identificată vreo obligaţie legală a societăţii în

această privinţă. Dimpotrivă, conform prevederilor art. 41 din Codul muncii, modificarea

elementelor esenţiale ale contractului individual de muncă, printre care şi felul muncii se

poate face doar prin acordul de voinţă al părţilor, liber exprimat, acord care în speţă nu a

existat sau nu a fost dovedit.

De asemenea, nu prezintă relevanţă împrejurarea că, potrivit unui raport individual de

muncă existent anterior între părţile litigante, reclamantul a desfăşurat o altă activitate în

serviciul pârâtei, deoarece esenţial, din punctul de vedere al felului muncii, rămâne contractul

de muncă aflat în derulare la momentul suspendării contestate.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept mai sus expuse, suspendarea

raportului individual de muncă nu a intervenit din iniţiativa angajatorului, astfel că nu sunt

incidente prevederile art. 52 alin. (1) lit. c1) din Codul muncii, aşa cum neîntemeiat pretinde

apelantul. Suspendarea contractului a intervenit de drept, ca efect al îndeplinirii premiselor

enunţate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 şi având în vedere că suspendarea ex lege a

calităţii de gestionar presupune, în cazul concret al speţei de faţă, suspendarea, tot prin efectul

legii, a calităţii de salariat, datorită legăturii indisolubile dintre cele două. De aceea, în mod

corect angajatorul şi prima instanţă de fond au apreciat că în speţă sunt incidente prevederile

art. 50 lit. i) din Codul muncii. Suspendarea contractului individual de muncă a avut loc de

drept, iar decizia atacată nu a făcut decât să constate intervenirea cauzei de suspendare.

În fine, Curtea nu va putea reţine nici argumentul apelantului ce vizează o pretinsă

încălcare de către pârâtă şi de prima instanţă de fond a prezumţiei de nevinovăţie, ca garanţie

instituită de prevederile art. 6, al doilea paragraf din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum aceasta a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudenţa invocată.

Este adevărat că prezumţia de nevinovăţie a unei persoane acuzate de săvârşirea unei

infracţiuni, în înţelesul art. 6 alin. (2) din Convenţie, are o sferă de aplicare mai largă, în

sensul că obligaţia de respectare a acestei garanţii nu incumbă în mod exclusiv instanţei

penale, ci şi instanţelor de drept civil şi celorlalte autorităţi ale statului. Însă, în cazul de faţă,

nu i se poate reproşa angajatorului ori instanţei de fond că ar fi prezumat în vreun fel

vinovăţia reclamantului, mai ales că, aşa cum s-a arătat mai sus, rezolvarea litigiului a

presupus constatarea aplicabilităţii prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969,

referitoare la suspendarea de drept a atribuţiilor de gestionar în cazul în care împotriva

salariatului s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru fapte considerate incompatibile cu

exercitarea acestor atribuţii.

De menţionat este că nici prevederea legală instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr.

22/1969 nu porneşte de la prezumţia de vinovăţie a salariatului împotriva căruia s-a pus în

mişcare acţiunea penală, pentru simplul fapt că măsura instituită nu este una definitivă,

atribuţiile astfel suspendate putând fi reluate dacă finele procesului penal nu se constată

vinovăţia făptuitorului prin hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, premisele speţei de

faţă sunt cu mult diferite de cele redate în conţinutul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor

Omului în cauza Teodor împotriva României, invocată în apel de către reclamant, în care, în

44

esenţă, măsura concedierii salariatului era justificată de o instanţă civilă, printre altele, pe

vinovăţia penală a acestuia, în lipsa unei hotărâri definitive în procesul penal.

Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă de

fond a apreciat că suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului a operat în

temeiul art. 50 lit. i) din Codul muncii, coroborat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969,

astfel că, în baza art. 480 alin. (1) Codul de procedură civilă, a respins apelul reclamantului şi,

pe cale de consecinţă, cererea sa accesorie având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

11. Modificarea contractului individual de muncă. Efectele detaşării

Legea nr. 53/2003: art. 43, art. 45 şi art. 47

Regulamentul (CE) nr. 883/2004: art. 12 alin. 1

Deşi termenii de detașare sunt același în legislația românească și în cea europeană,

aceştia nu trebuie confundaţi, întrucât detașarea transnațională se apropie mai mult de

delegare decât de detașare, așa cum sunt acestea definite de Codul muncii.

În cazul detașării transnaționale, așa cum este reglementată în Regulamentul (CE) nr.

883/2004, salariatul, pe perioada detașării, continuă să muncească pentru angajatorul care a

dispus detașarea, pe când în cazul detașării prevăzută de Codul muncii, salariatul, pe durata

detașării, va presta munca pentru angajatorul la care s-a dispus detașarea.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 323 din 4 aprilie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 3135/2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

x/30/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul

A…, în contradictoriu cu pârâta SC B… SRL. A fost obligată pârâta la plata către reclamant

a drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 – 31.07.2014,

perioadă în care a fost detaşat la SC B… SRL, la nivelul sumei de 2282 euro brut, sumă din

care s-au dedus drepturile salariale achitate în ţară în RON, pe aceeaşi perioadă, la care s-a

adăugat dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte de la data de la care

salariul era datorat până la data plăţii efective. A fost respinsă în rest cererea fiind obligată

pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat care s-a impus în prezenta cauză, că

apărare procedurală potrivit art. 31 NCPC, faţă de dispoziţiile deciziei civile nr.

384/24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, tribunalul a

apreciat că fiind întemeiată, urmând a fi reţinută, pentru următoarele considerente.

(..) Aşadar, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul articolului 431 din acelaşi

cod, efectele lucrului judecat constau în faptul că: „(1) nimeni nu poate fi chemat în judecată

de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) oricare

dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu

soluţionarea acestuia din urmă”.

45

Analizând dispozitivul şi considerentele deciziei civile nr. 384/24.03.2016 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, tribunalul a reţinut că, pentru intervalul

12.06.2013 – 12.12.2013 între părţi a operat efectul pozitiv al lucrului judecat. Astfel, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate

cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis. În acest sens, puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure,

din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar

uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice

făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate. În speță, prin decizia civilă nr.

384/24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, s-a statuat

asupra faptului că, în intervalul 12.06.2013 – 12.12.2013, reclamantul din prezenta cauză s-a

aflat la un curs de formare profesională desfăşurat în Germania, cu tema „Şcolarizarea echipei

pentru setup fabrica B… în România”. Prin urmare, tribunalul a reţinut că pentru acest

interval a operat puterea de lucru judecat, astfel că a respins acţiunea reclamantului pentru

această perioadă, anume 01.07.2013 – 12.12.2013, iar, pe cale de consecinţă, a analizat

cererea de chemare în judecată pentru intervalul 13.12.2013 – 01.05.2014.

Reclamantul a fost angajatul pârâtei în baza contractului individual de muncă nr.

8/14.05.2013 (filele 22 -24 dosar). În aceeaşi zi, între părţi a intervenit şi un act adiţional de

formare profesională, act adiţional în baza căruia trebuia să participe la un curs de formare

profesională ce se ţinea în Germania şi avea o durată de 6 luni, pentru intervalul 12.06.2013 –

12.12.2013 (fila 25 dosar).

Ulterior, la data de 08.08.2013, între părţi a intervenit decizia nr. 83 de schimbare a

locului de muncă (filele 6 – 7 dosar), recunoscută de părţi, în cuprinsul căreia la art. 2 s-au

convenit următoarele: „perioada de detaşare începe cu data de 01.09.2013 până la data de

31.07.2014. Pe durata detaşării, salariatul beneficiază de aceleaşi drepturi conform CIM

numărul 8/14.05.2013 înregistrat la ITM/în Registrul general de evidenţă a salariaţilor”; la art.

3 „pe durata detaşării SC B… SRL se obligă să achite în RON contribuţiile sociale la sistemul

securitate socială din România. Obligaţia de a plăti drepturile salariale ale persoanei detaşate,

precum şi celelalte beneficii revin SC B… SRL”, art. 6 „detaşarea se face cu respectarea

prevederilor art. 45-47 din Legea nr. 53/2003 modificată”.

Această convenţie de detaşare reprezintă un act juridic valabil, asumat de ambele părţi

conform art. 268 NCPC, iar pârâta nu a înțeles să solicite, pe cale reconvenţională constatarea

nulităţii absolute, anularea, caducitatea ori orice altă cauză de ineficacitate ori de încetare a

actului juridic civil, astfel că la momentul actual, convenţia de detaşare produce efectele

juridice dorite de părţi la semnarea sa, potrivit principiului forţei obligatorii a contractului

instituit de art. 1270 alin. (1) NCC, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile

contractante”.

Din analiza conţinutului convenţiei de detaşare, tribunalul a reţinut că art. 3 teza finală

prevede că „obligaţia de a plăti drepturile salariale ale persoanei detaşate, precum şi celelalte

beneficii revin SC B… SRL”.

46

(..) La rândul său, art. 46 Codul muncii impune o serie de condiţii ce reprezintă

caracteristici obligatorii ale detaşării. Astfel, detaşarea este urmarea unei dispoziţii obligatorii

pentru salariat, are caracter temporar (cel mult un an), se dispune în cadrul altei unităţi.

(..) În speţă, tribunalul a reţinut că, deşi se află în prezenţa instituţiei detaşării, iar

decizia nr. 83/08.08.2013 de schimbare a locului de muncă reprezintă un act juridic valabil,

care produce efecte juridice, pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale mai

favorabile, cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 – 31.07.2014.

A fost întemeiată susţinerea pârâtei potrivit căreia la nivel european există doar

instituţia detaşării, societatea pârâtă neputând trimite spre formare profesională decât în

prezenţa unei convenţii de detaşare, în baza formularului A1, însă în raport cu legislaţia

noastră, în situaţia detaşării lucrătorilor români în ţările U.E., sunt prioritare reglementările

Directivei 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. De asemenea,

fac parte din dreptul nostru intern în materie, începând cu 1 mai 2010, Regulamentul (CE) nr.

883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, precum şi Regulamentul (CE)

nr. 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr.

883/2004, însă aceste acte normative nu modifică raporturile juridice dintre părţi..

Astfel, Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii

transnaţionale a transpus în legislaţia naţională Directiva nr. 96/71/C.E., iar potrivit art. 1 lit.

b) din această lege, acest act normativ se aplică întreprinderilor stabilite pe teritoriul României

care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează, pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene,

salariaţi cu care au stabilite raporturi de muncă, în condiţiile stabilite la art. 4 alin. (2). Pârâta

nu se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi, prin urmare, sunt aplicabile

prevederile dreptului naţional, respectiv art. 45-47 Codul muncii, descrise mai sus.

În speţă, întrucât în convenţia de detaşare în cuprinsul art. 2 s-a stabilit că: „perioada

de detaşare începe cu data de 01.09.2013 până la data de 31.07.2014. Pe durata detaşării,

salariatul beneficiază de aceleaşi drepturi conform CIM numărul 8/14.05.2013 înregistrat la

ITM/în Registrul general de evidenţă a salariaţilor”, tribunalul a făcut aplicarea prevederilor

art. 57 alin. (4) Codul muncii potrivit cărora în situaţia în care o clauză este afectată de

nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme

legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de

drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la

despăgubiri. Pe cale de consecinţă, instanţa a aplicat în speţă prevederile art. 47 alin. (2)

Codul muncii, potrivit cărora „pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi

sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile

de la angajatorul la care este detaşat.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în baza art. 272 Codul muncii, tribunalul

a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a proba cuantumul salariatului similar în

Germania, aceasta fiind citată în mod expres cu această solicitare, însă nu s-a conformat, prin

urmare, instanţa va avea în vedere valoarea indicată în cuprinsul înscrisului de la filele 132-

137, anume fila 136, Grupa E1, anume 2282 euro/lună.

47

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinţei civile nr.

3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, a fost admisă cererea

de îndreptare a erorii materiale.

S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul

sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în sensul că se va

indica în mod corect perioada pentru care se obligă pârâta la plata drepturilor salariale pentru

reclamant respectiv 13.12.2013 - 01.05.2014, în loc de 13.12.2013-31.07.2014, cum din

eroare s-a consemnat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut faptul că, într-adevăr, în considerentele şi

dispozitivul hotărârii s-a consemnat în mod eronat perioada pentru care a fost obligată pârâta

la plata drepturilor salariale către reclamant şi anume 31.07.2014, în loc de 01.05.2014, astfel

cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, s-a constatat că această eroare se încadrează în prevederile art. 442 alin. (1)

C. pr. civ., fiind respectat, totodată, principiul disponibilităţii.

Prin încheierea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul

sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, a

fost admisă cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul

sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 2282 euro brut, sumă

ce se va achita lunar, pentru fiecare lună din perioada 13.12.2013 – 01.05-2014.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 443 din Codul de

procedură civilă trebuie înţelese în sensul clarificării, explicitării măsurilor dispuse de instanţă

prin dispozitivul hotărârii atunci când acesta nu este suficient de clar şi poate genera

dificultăţi în înţelegerea lui.

S-a constatat că, într-adevăr, prin dispozitivul hotărârii s-a dispus obligarea pârâtei la

plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada în care a fost detaşat, la

nivelul sumei de 2282 euro brut, sumă din care se vor deduce drepturile salariale achitate în

ţară în RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte

de la data de la care salariul era datorat până la data plăţii efective, or, a fost evident că

această sumă se va plăti lunar având în vedere faptul că şi salariul cuvenit petentului se acordă

lunar conform CIM.

S-a constatat cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din

cuprinsul sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015 s-a încadrat în prevederile art. 443 C. pr. civ.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel atât reclamantul A…, cât şi pârâta SC B…

SRL.

I) Prin cererea de apel reclamantul A… a solicitat admiterea apelului, schimbarea în

parte a sentinţei apelate în sensul că pârâta să fie obligată să plătească reclamantului drepturile

salariale aferente detaşării în suma de 2.282 euro brut pentru fiecare lună din perioada

13.12.2013 -01.05.2014, sumă din care se vor deduce drepturile salariale achitate în ţară în

RON pentru aceeaşi perioadă (13.12.2013 - 01.05.2014), la care se adaugă dobânda legală

48

aferentă, calculată pentru fiecare salariu în parte de la data de la care era datorat până la data

plăţii efective.

În motivare s-a arătat că, deşi opinia reclamantului este că neconcordanţele evidenţiate

se pot îndrepta pe calea acţiunilor prevăzute la art. 442 şi 443 din codul de procedură civilă, a

formulat prezentul apel pentru situaţia în care prima instanţă ar avea o apreciere diferită,

pentru a nu pierde termenul de apel. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, respectiv după

cum rezultă şi din considerentele hotărârii, salariul de 2.282 euro brut trebuie calculat şi plătit

pentru fiecare lună din perioada de detaşare, 13.12.2013 - 01.05.2014. În acest sens,

reclamantul apreciază că se impune că dispozitivul hotărârii să prevadă faptul că salariul de

2.282 euro brut trebuie calculat şi plătit pentru fiecare lună din perioada de detaşare,

13.12.2013 - 01.05.2014.

În drept: dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

II) Prin cererea de apel pârâta SC B… SRL a solicitat admiterea apelului, schimbarea

hotărârii atacate, respingerea în totalitate a acţiunii intimatului şi obligarea intimatului la plata

de cheltuieli de judecata atât în prima instanţa cat şi în apel.

În susţinerea apelului au fost învederate, în esenţă trei aspecte: autoritatea de lucru

judecat în raport de decizia nr.384/24.03.2016 pronunţată în dosar în dosarul nr. y/30/2015,

nelegala obligarea a societăţii pârâte la plata pretinselor drepturi pana la 31.07.2014, în

condiţiile în care reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014, încălcarea dispoziţiilor legale

incidente si a probatoriului administrat sub două aspecte: că a fost finalizat cursul la

12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014 reclamantul a muncit la societatea B…

GmbH şi că a fost dovedit cuantumul sumei acordate (2.282 de euro pe luna) ori că pârâta nu

s-a conformat în vreun fel dispoziţiilor instanţei.

Cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr.

384/24.03.2016 pronunţată în dosar în dosarul nr. y/30/2015, pârâta a arătat că prin această

hotărâre s-a stabilit că reclamantul a fost la cursul de formare profesională în Germania în

întreaga perioada si a fost obligat la plata de despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de

societatea cu acest curs.

Curtea de Apel Timişoara a stabilit, analizând întreaga perioada si întreaga

documentaţie cu privire la curs (planurile de şcolarizare pentru întreaga perioada petrecuta în

Germania la curs, dovada cheltuielilor suportate de societatea noastre pentru curs pe întreaga

perioada), în care reclamantul din prezentul dosar a fost în Germania, în pagina 4 alin.4

menţionând că :

În acest sens se impune precizarea că natura postului ocupat operator producţie, a

impus efectuarea unui stagiu de formare profesională de ordin practic, fiind detaşat în acest

scop, nicidecum pentru a presta activitate în interesul companiei mamă, astfel că, sub acest

aspect, instanţa de fond a dat o justă interpretare atât probatoriului administrat în cauză

(contractul individual de muncă, actul adiţional cu clauza de formare profesională, decizia de

detaşare), cât şi prevederilor art. 196 alin. (2), art. 197 alin. (1) si art. 198 alin. (1), (2) şi (3)

din Codul muncii.

Potrivit susţinerilor la interogatoriu în perioada iulie 2013 - mai 2014 intimatul a fost

detaşat în Germania la Societatea B… GmbH, cheltuielile de «transport si cazare » fiind

49

suportate « de societate ». Aceste susţineri, coroborate cu înscrisurile de la filele 6-38, 47, 48,

63-72 din dosarul instanţei de apel atestă achitarea cheltuielilor de către apelantă. "

Prin urmare, Curtea de Apel Timişoara a analizat şi tranşat definitiv orice litigiu în

legătura cu raporturile de muncă si este stabilit cu autoritate de lucru judecat că, pe întreaga

perioadă, în care a fost în Germania, reclamantul a participat la cursul de formare

profesională, o chestiune de fond tranşată definitiv.

Reclamantul încearcă prin prezenta acţiune să modifice concluziile definitive ale

instanţei de judecata, deoarece argumentul de la care pleacă acţiunea reclamantului este că a

lucrat în Germania si nu că fost la un curs de formare profesională.

Instanţa în mod nelegal a aplicat doar parţial autoritatea de lucru judecat a sentinţei,

soluţia temeinică si legală fiind respingerea acţiunii, ca urmare a tranşării definitive a

chestiunii litigioase.

În privinţa nelegalei obligări a societăţii pârâte la plata pretinselor drepturi pana la

31.07.2014 în condiţiile în care reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014 arată că este

necontestat de nimeni că detaşarea a încetat la aceasta dată (anexat s-a depus decizia de

încetare a detaşării nr. 9/29.04.2014) si că după această dată reclamantul nu se mai afla în

Germania. Prin urmare, depăşind limitele acţiunii si probatoriul administrat, instanţa a stabilit

perioada pentru care trebuie să plătească pârâta, până la 31.07.2014.

Apelanta a susţinut în continuare că prima instanţă prin ignorarea si încălcarea

dispoziţiilor legale incidente si a probatoriului administrat instanţa a ajuns la doua concluzii

vădit greşite :- că a fost finalizat cursul la 12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014

reclamantul a muncit la societatea B… GmbH. - că a fost dovedit cuantumul sumei acordate

(2.282 de euro pe luna) si că pârâta nu s-a conformat în vreun fel dispoziţiilor instanţei.

Din actele depuse în prezentul dosar reiese că reclamantul a fost la curs pe întreaga

perioada. Pârâta a dovedit că reclamantul a fost format si a semnat protocoale de şcolarizare si

procese-verbale de şcolarizare pe întreaga perioadă petrecută în Germania astfel că

reclamantul știa exact de ce şcolarizare a beneficiat şi putea refuza semnarea planului daca

acesta nu corespundea realităţii. Instanţa de fond, în mod greşit, a respins incidenţa legislaţiei

comunitare Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate

socială şi Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16

septembrie 2009,) care dovedeşte că la nivel comunitar nu există instituţia delegării, ci doar a

detaşării.

Se învederează faptul că, în prezentul litigiu, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 47 alin.

(2) Codul muncii, reclamantul nefiind detaşat în Germania (în înţelesul art.47), ci delegat în

vederea efectuării cursului de formare profesională.

Luând în considerare faptul că la nivel european nu există decât instituţia „detaşării”

societatea pârâtă si reclamantul nu puteau beneficia de prevederile formularului european A1

si implicit nu putea trimite spre formare profesională salariaţii în lipsa unei dispoziţii de

detaşare.

Documentul portabil Al se eliberează în aplicarea prevederilor Regulamentului (CE)

nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi cele ale Regulamentului

(CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009,

50

regulamente care se aplică în relaţia dintre statele membre UE şi Spaţiul Economic European

(SEE).

De altfel şi Convenţia din data de 20.08.2013, încheiată între pârâtă si societatea B…

GmbH din Germania la punctul 5 lămureşte acest aspect; „Pe perioada stagiilor de

specializare profesională si practică salariaţii B… România vor fi detaşaţi, sensul prevederilor

Regulamentului CE 683/2004 în Germania la locaţia B…. Germania stabilită la punctul 2. Din

punct de vedere al prevederilor Codului Muncii din România, detaşarea în Germania a

salariaţilor va fi tratată ca o delegare, salariaţii fiind trimişi temporar din dispoziţia

angajatorului lor în Germania în vederea urmării stagiului de specializare profesională si

practică.

În aceste condiţii, concluziile instanţei de fond referitoare la faptul că reclamantul a

fost detaşat si a muncit pentru societatea mamă din Germania sunt eronate, necorespunzând

realităţii situaţiei, si nelegale, fiind o greşită interpretare si aplicare a prevederilor comunitare

si romane incidente.

Instanţa doar a menţionat aceste prevederi legale, însă nu le-a aplicat situaţiei concrete

din speţă.

Instanţa de fond în mod greşit şi nelegal a reţinut că pârâta nu s-a conformat

dispoziţiilor instanţei si a refuzat să comunice cuantumul salariului reclamantului la societatea

din Germania şi, prin urmare, a considerat dovedite simplele afirmaţii ale reclamantului că

trebuia sa primească 2.282 de euro/ brut pe luna.

Pârâta s-a conformat integral dispoziţiilor instanţei si a depus răspunsul primit de la

B… GmbH prin adresa din 09.05.2016 în care a precizat că reclamantul nu a fost niciodată

angajat al societăţii B… GmbH şi că nu a fost plătit de B… GmbH. B… GmbH a precizat că

reclamantul a fost în Germania la cursul de formare profesională si că fost plătit de societatea

pârâtă în baza contractului individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă.

Totodată, pârâta afirmă că s-a conformat dispoziţiilor instanţei când a depus toate

diligentele necesare si a depus toate înscrisurile solicitate.

Mai mult fiind vorba de un terţ (B… GmbH), pârâta nu avea nici o obligaţie sau

posibilitate legală de a obţine alte răspunsuri dorite de instanţă (dar evident nemenţionate până

la motivarea sentinţei).

Instanţa a încălcat şi prevederile art. 272 din Codul Muncii (coroborat cu art. 249 C.

pr. civ.), deoarece sarcina probei în litigiile de muncă aparţine angajatorului doar cu privire la

raporturile de muncă dintre angajator si salariat si numai între subiectele acestor raporturi

juridice. Angajatorul nu poate sa fie obligat sa combată prin înscrisuri orice simple afirmaţii

ale reclamantului care nu au legătura cu raportul dintre ei (în acest caz sa depună alte

înscrisuri de la un terț).

Mai mult, Tribunalul Timiş a acordat suma de 2.282 de euro fără a justifica această

decizie.

Instanţa a acceptat un email depus de reclamant şi prin care susţine că reprezintă suma

care era plătită în branşa. Însă, emailul a fost nelegal acceptat, deoarece a fost depus după

administrarea probatoriului, la termenul de dezbatere al fondului (deși emailul e din

16.03.2016), Mai mult, email-ul nu are nici un fel de valoare probatorie, deoarece conţine

doar opinia unei persoane fără a dovedi ceva.

51

De altfel, s-a susţinut şi faptul că reclamantul nu face în nici un fel dovada solicitărilor

formulate în prezentul dosar, astfel că, nu există la dosarul cauzei niciun document justificativ

al sumei de 26,950 Euro solicitată prin acţiune. Mai mult, nu există niciun temei legal care să

justifice această solicitare, întrucât, aşa cum a detaliat deja, reclamantul a fost în Germania

pentru formare profesională trimis șl plătit de către pârâtă, în baza unui contract individual de

muncă legal încheiat în România, de către o societatea romana șl un cetăţean roman.

Reclamantul nu are un drept salarial mai favorabil faţă de cel stabilit în Contractul Individual

de Muncă 8/14.05.2013, drept care i-a fost achitat integral.

Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinţei civile nr.

3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, precum şi a

încheierii de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul aceleaşi

sentinţe, a formulat apel pârâta B… SRL, învederând faptul că, având în vedere că prin cele

două încheieri este modificată sentinţa nr. 3135/8.12.2016, acestea trebuie să urmeze soluţia

din apel cu privire la sentinţa, a cărei modificare a solicitat-o prin cererea de apel, în sensul

respingerii în totalitate a acţiunii.

Mai mult, se consideră că, prin Încheierea Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017,

de soluţionare a cererii de lămurire si de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii, au fost

depăşite limitele unei lămuriri de dispozitiv, în sensul că prin încheiere a fost modificat

complet dispozitivul sentinţei transformând o obligaţie unică de plată a sumei de 2.2282 euro,

într-o obligaţie de plată a aceleiaşi sume pe o perioadă de mai multe luni, multiplicând

obligaţia pârâtei de plată.

În cauză, s-a depus întâmpinare reclamantul A…, la apelul formulat de către apelantă

împotriva sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 precum şi la apelul formulat de către apelantă

împotriva încheierii Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017 de soluţionare a cererii de

lămurire dispozitiv şi împotriva încheierii Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017 de

soluţionare a cererii de îndreptare a erorii materiale, solicitând respingerea apelurilor

formulate de pârâta SC B… SRL, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată. În motivare au fost

reluate, cu nuanţări, susţinerile făcute în faţa primei instanţe

În cauză, s-a depus întâmpinare de către pârâta SC B… SRL, prin care s-a solicitat

respingerea apelului formulat de reclamant, ca inadmisibil.

În cuprinsul întâmpinării se susţine faptul că, raportat la prevederile art. 445 C. pr.

civ., apelul este inadmisibil, solicitând respingerea acestuia ca atare.

Examinând apelurile reclamantului şi pârâtei prin raportare la motivele de apel şi la

probele administrate în cauză, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare:

Analizând cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr.

384/24.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar în dosarul nr. y/30/2015,

instanţa constată că în cauză se invocă efectul pozitiv al acestei autorităţi.

În dosarul nr. y/30/2015 obiectul judecăţii l-a format clauza contractuală de formare

profesională, cuprinsă în actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 8/14.05.2013.

Prin actul adiţional menţionat părţile au stabilit că angajatul va participa în perioada

12.06.2013-12.12.2013 la un curs de formare profesională desfăşurat în Germania, acesta

asumându-şi, totodată, obligaţia de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de

52

muncă timp de 24 luni de la data încheierii programului de formare profesională, în caz

contrar urmând să suporte costurile pregătirii profesionale, proporţional cu perioada rămasă

nelucrată din cele 24 de luni.

Prin decizia civilă nr. 384/24.03.2016 Curtea de Apel Timişoara, dând eficienţă

clauzei înscrise în actul adiţional la contractul de muncă a stabilit că în perioada 12.06.-

12.12.2013 reclamantul a participat la un curs de formare profesională desfăşurat în

Germania, cu tema „Şcolarizarea echipei pentru setup fabrica B… în România”, fiind detaşat

în acest scop, nicidecum pentru a presta activitate în interesul companiei mamă.

Conform noii reglementări din art. 430 alin. (1) Codul de procedură civilă, dacă

aceeaşi problema dedusă judecăţii într-un litigiu anterior, purtat între aceleaşi părţi, a fost

soluţionată definitiv, într-o anumită manieră, precum cea din speţă, acest aspect dobândeşte

autoritate de lucru judecat, iar instanţa, dând expresie funcţiei pozitive a autorităţii de lucru

judecat, pentru evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti, este

ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, în caz contrar ajungându-se la încălcarea componentei

puterii lucrului judecat. În consecinţă, în mod legal a constatat prima instanţă că pentru

perioada 12.06-11.12.2013 a operat efectul pozitiv al lucrului judecat, aspectele invocate de

reclamant fiind deja analizate prin hotărârea menţionată, astfel că motivele cu valoare

decizională din această hotărâre se impun şi în prezenta cauză, conform art. 430 alin. (1) Cod

procedură civilă. Criticile formulate de pârâtă cu privire la efectul aceste decizii şi cu privire

la perioada ulterioară indicată prin cerere sunt neîntemeiate. Aşa, cum s-a arătat anterior

raţionamentul instanţei în pronunţarea deciziei nr. 384/24.03.2016 a fost determinat de actul

adiţional la contractul de muncă. Cum acest act a vizat o perioadă limitată de timp, iar ulterior

acesta nu a mai fost nici prelungit şi nici nu a fost încheiat un act adiţional identic cu clauză

de formare profesională, nu se poate extinde efectul pozitiv al puterii de lucrul judecat pentru

perioada 13.12.2013-01.05.2014, tribunalul procedând în mod legal la analizarea pe fond a

pretenţiilor.

În continuare, Curtea va analiza critica pârâtei privitoare la pretinsa nelegală obligare a

societăţii pârâte la plata drepturilor salariale pana la data de 31.07.2014, în condiţiile în care

reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 3135/PI/ pronunţată în şedinţa publică din data 08.12.2016,

sentinţă ce face obiectul controlului judiciar în apel, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către

reclamant a drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 –

31.07.2014. Prin încheierea pronunţată la data de 26.01.2017 s-a admis cererea de îndreptare a

erorii materiale dispunându-se indicarea corectă a perioadei pentru care a fost obligată pârâta

la plata drepturilor salariale, ca fiind 13.12.2013 – 01.05.2014. Întrucât prin încheierea din

data de 26.01.2017, a fost corectată eroarea materială din sentinţă, Curtea constată că sunt

neîntemeiate susţinerile apelantei privitoare la acordarea unor drepturi ce nu au fost solicitate

de reclamant.

În fine, având de analizat critica privitoare la încălcarea de către prima instanţă a

dispoziţiilor legale incidente si a probatoriului administrat sub două aspecte, respectiv

reţinerea greşită că a fost finalizat cursul de pregătire profesională a reclamantului la data de

12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014 reclamantul ar fi muncit la societatea

B… GmbH, Curtea reţine că esenţial în această analiză este calificarea corectă a deciziei nr.

53

83/08.08.2013. Astfel, apelanta a susţinut că perioada de şcolarizare stabilită prin Actul

adiţional cu clauză de formare profesională a fost prelungită întrucât materia de şcolarizare nu

a fost parcursă, sens în care a ataşat procesul verbal de şcolarizare semnat de reclamant. În

privinţa Deciziei nr. 83/08.08.2013 apelanta a susţinut că aceasta nu are decât valoarea unei

delegări pentru continuarea cursului de formare profesională.

Potrivit art. 196 alin. (2) din Codul muncii, toate prevederile legate de formarea

profesională se stabilesc prin acordul parţilor, în cadrul unui act adiţional la contractul

individual de munca. Or, în cauză a fost încheiat un singur act adiţional la contractul

individual de muncă, respectiv actul adiţional nr. 8/14.05.2013 (f.8 dosar primă instanţă), prin

care părţile au stabilit că angajatorul iniţiază şi finanţează integral participarea salariatului

A… la un curs de formare profesională având o durată de 6 luni, care se va desfăşura în

perioada 12.06.2013-12.12.2013. Ulterior, angajatorul nu indicat vreo împrejurarea din care

să rezulte că obiectivul de formare profesională nu a fost atins şi era necesară prelungirea

cursului. Mai mult, Curtea constată că în toate procesele verbale de şcolarizare este înscrisă

menţiunea că şcolarizarea a fost eficientă. În condiţiile în care formarea profesională devine

decizie concretă, doar în prezenta unui act adiţional la contractul individual de muncă al

salariatului, în lipsa acestuia, în mod legal se poate constata că la încetarea actului adiţional

nr. 8/14.05.2013 scopul pentru care salariatul continua să se afle la societatea B… GmbH

Germania nu a fost acela de urmare a unor cursuri de formare profesională. Că este aşa,

rezultă din decizia nr. 83/08.08.2013 de schimbare a locului de muncă prin detaşare, conform

căreia a existat o solicitare de detaşare personal făcută de societatea B… GmbH Germania, iar

decizia pârâtei a fost aceea de detaşare a reclamantului la societatea solicitantă pentru

perioada 01.09.2013-31.07.2014 în funcţia de operator producţie.

În acord cu susţinerile apelantei pârâte, Curtea admite că termenul de detașare deşi

este același și în legislația românească, și în cea europeană, aceştia nu trebuie confundaţi,

întrucât detașarea transnațională se apropie mai mult de delegare decât de detașare, așa cum

sunt acestea definite de Codul muncii (art. 43, respectiv art. 45).

Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, regulament UE cu

aplicabilitate directă în țara noastră, salariatul detașat este:

“(1) Persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru, pentru un

angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este

detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă

să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să

nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană.“

Astfel, în cadrul detașării transnaționale, așa cum este definită ea în Regulament,

salariatul, pe perioada detașării, continuă să muncească pentru angajatorul care a dispus

detașarea, pe când în cazul detașării în sensul Codul muncii, salariatul, pe durata detașării, va

presta munca pentru angajatorul la care s-a dispus detașarea, după cum rezultă din textul art.

45 alin. (1), respectiv art. 47 alin. (1) din Codul muncii.

Legea nu interzice o detașare la un angajator străin (din cadrul unui stat membru UE)

în sensul Codului muncii, dar, în acest caz, salariatul detașat se va supune prevederilor din

țara în care este detașat, astfel acesta va datora taxe și contribuții sociale statului unde s-a

dispus detașarea. Or, în speţă, analizând decizia nr. 83/08.08.2013 rezultă că părţile au înţeles

54

să încheie un acord de detaşare în sensul Regulamentului precizat. Că este aşa, rezultă din

faptul că s-a menţionat că pe întreaga perioadă a detașării transnaționale, obligațiile de plată

ale salariatului, a virării taxelor și contribuțiilor sociale, vor fi îndeplinite în continuare de

către angajatorul român care a dispus detașarea. Având în vedere aceste considerente rezultă

că, pe întreaga perioadă a acestui tip de detașare, contractul de muncă al salariatului român nu

a fost suspendat, acesta figurând în continuare la angajatorul român care a dispus detașarea.

Ceea ce a omis apelanta pârâtă, a fost faptul că această formă de detaşare

transnaţională nu înseamnă că, salariatul detașat pierde drepturile suplimentare, atât în relația

cu angajatorul unde este detașat, cât și cu angajatorul care l-a detașat. Astfel, angajatorul care

detașează trebuie să asigure salariatului condiții de muncă și de angajare în statul unde este

detașat, precum: perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă; salariul minim,

inclusiv plata orelor suplimentare, securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă și altele

prevăzute expres de lege. De asemenea, dispoziţiile minimale în ceea ce privește salariul

minim din statul unde este detașat trebuie aplicate salariatului, cu excepția cazului în care

dispoziţiile minimale din România sunt mai favorabile. Aceste prevederi au fost incluse în

Decizia nr. 83/08.08.2013, chiar dacă într-o formă simplificată şi cu referire la legislaţia

naţională. Astfel, art. 5 din decizie face referire la condiţiile de climă, riscuri şi legislaţie, iar

art. 6 din aceeaşi decizie face referire la art. 47 din Codul muncii, care la alin. (2) prevede că

„pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de

drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care

este detaşat.” Contrar celor susţinute de apelanta pârâta, Curtea constată că actul juridic

încheiat la data de 20.08.2013 între B… GmbH Germania şi B… SRL România (f.60-61

dosar primă instanţă) nu contrazice decizia de detaşare din litigiu şi nici nu confirmă că

reclamantul s-a aflat în cadrul societăţii din Germania pentru urmarea unui stagiu de

specializare profesională şi de practică. Astfel, convenţia din data de 20.08.2013 prin care cele

două societăţi au convenit ca salariaţii societăţii B… România să urmeze stagii de specializare

profesională şi de practică la B… Germania, pe de o parte este ulterioară Deciziei de detaşare

a reclamantului nr. 83/08.08.2013, iar pe de altă parte nu lămureşte situaţia reclamantului care

îşi încetase stagiul de pregătire la expirarea termenului convenit prin actul adiţional la

contractul individual de muncă.

Nici referirea la necesitatea emiterii deciziei de detaşare pentru beneficiul de

prevederile formularului european A1 nu schimbă conţinutul clauzelor stabilite prin această

decizie. Astfel, angajatorul român avea obligaţia de a îndeplini formalitățile necesare în

vedere obținerii certificatului A1 de la Casa de Pensii. Prin acest certificat salariatul dovedește

că România este țara în care își are rezidența și își va achita contribuțiile sociale în această

ţară. În cazul acestui tip de detașare transfrontalieră (pentru care părţile din litigiu au optat),

certificatul A1 devine obligatoriu, în caz contrar, salariatul datorează contribuții sociale în țara

în care este detașat.

Cu privire la critica apelantei referitoare la faptul că nu a fost dovedit cuantumul sumei

acordate (2.282 de euro pe luna), iar pârâta nu avea vreo obligaţie procesuală în privinţa

probei, Curtea reţine că în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 272 din

Codul muncii privitoare la sarcina probei, sarcină care, în litigiile de muncă revine

angajatorului. În acest context, instanţa de control judiciar constată că aspectele critice

55

invocate de apelantă sunt nefondate câtă vreme anterior detaşării angajatorului român avea

obligaţia de a se interesa care sunt principalele prevederi naționale ale statului în care se

dispune detașarea, pentru a verifica dacă dispozițiile principale privind legislația muncii din

țara unde s-a dispus detașarea sunt sau nu mai favorabile, astfel încât salariatul român să

beneficieze de cel puțin nivelul minim de reglementare din țara respectivă. Or, pârâta apelantă

nici în calea de atac a apelului nu a înţeles să depună alte înscrisuri de la societatea din

Germania, care face parte din cadrul aceluiaşi grup de firme, din care să rezulte care era

nivelul de salarizare pentru lucrători comparabili la angajatorul străin. Cuantumul salariului

la care a fost obligată pârâta a rezultat din înscrisul de la pagina 132-137 dosar primă instanţă,

înscris ce a constituit singurul element de referinţă în raport de susţinerile reclamantului şi în

lipsa altor probe din partea pârâtei.

În privinţa apelului declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorii

materiale şi a încheierii de lămurire a dispozitivului, Curtea reţine că singurul argument adus

de apelantă este că prin modul de soluţionare au fost depăşite limitele unei lămuriri de

dispozitiv, în sensul că prin încheiere a fost modificat complet dispozitivul sentinţei

transformând o obligaţie unică de plată a sumei de 2282 euro, într-o obligaţie de plată a

aceleaşi sume pe mai multe luni.

Curtea în acord cu apelanta pârâtă concluzionează că procedura specială de lămurire a

dispozitivului poate fi folosită de părţi doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii

judecătoreşti nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăţi în procedura de executare

silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea hotărârii, întrucât o astfel de

finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac. Însă, în speţă, reclamanta a

solicitat instanţei de fond lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 în

sensul că suma de 2282 euro este cuantumul salariului brut pentru fiecare lună din perioada

13.12.2013 - 01.05.2014. Prin sentinţa menţionată, expresia „la nivelul sumei de 2280 euro

brut la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte de la

data la care salariul era datorat până la data plăţii efective”, a fost interpretată ca însemnând că

2282 euro salariu brut este salariul cuvenit „pentru fiecare lună din perioada 13.12.2013 -

01.05.2014”, expresii identice ca şi conţinut, instanţa nemodificând astfel hotărârea supusă

procedurii de lămurire a dispozitivului, scopul fiind doar acela de acurateţe. În privinţa

încheierii de îndreptare a erorii materiale, aceasta a vizat doar o eroare de dactilografiere,

eroare îndreptată în mod legal prin încheierea din data de 26.01.2017, aşa cum s-a arătat în

considerentele de mai sus.

Deşi în apel s-a depus soluţia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr.

z/30/2015 privind admiterea apelului declarat de pârâtă într-o cauză cu obiect similar, Curtea

constată că în prezenta cauză motivele de apel diferă (nu s-a invocat nelegalitatea acordării

diferenţelor salariale în raport de cuantumul salariului brut), astfel că reţinând limitele

efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, jurisprudenţa depusă de pârâta apelantă

nu poate fi reţinută.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 este lipsit

de interes, în condiţiile în care solicitarea acestuia a fost deja admisă prin încheierile de

îndreptare a erorii materiale şi lămurire dispozitiv din data de 26.01.2017. De altfel,

56

reclamantul a şi menţionat că a declarat apelul numai pentru ipoteza în care ar fi fost admis

apelul pârâtei împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului hotărârii apelate.

Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de

legalitate şi temeinicie, iar criticile formulate sunt neîntemeiate, în raport de dispoziţiile art.

480 alin.1 Cod procedură civilă Curtea va respinge apelurile declarate de reclamantul A… şi

pârâta B… SRL împotriva sentinţei civile nr. 3135 din 08 decembrie 2016 pronunţată de

Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2015. Totodată va respinge apelul declarat de pârâta B…

SRL împotriva încheierii de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din

cuprinsul sentinţei civile nr.3135/08.12.2016, în contradictoriu cu pârâta SC C… SRL. Ca o

consecinţă firească a respingerii apelurilor declarate, Curtea va respinge şi solicitarea

apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ

12. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat de cererea de

anulare a actului vătămător cu depăşirea termenului prevăzut de art. 19 din Legea nr.

554/2004. Prescripţie

Legea nr. 188/1999: art.80 şi art. 106

Legea nr. 554/2004: art. 19

Legea nr. 360/2002: art. 59 alin. (2), art.60 alin. (1), art. 62 alin. (3)

Curtea reţine că reclamantul a contestat cele două dispoziții prin care a fost

sancţionat disciplinar cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază

al gradului profesional deţinut”, respectiv cu eliberarea din funcţia de conducere deţinută în

vederea numirii pe o funcţie de execuţie.

La data de 10.11.2015, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat împotriva

hotărârii primei instanţe, prin care acţiunea a fost respinsă şi a constatat nulitatea acestor

dispoziţii, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60

alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele

contestate.

Curtea a constatat ca nu ar putea retine susţinerile reclamantului intimat însuşite de

instanţa de fond în sensul că a formulat acţiunea în despăgubiri ulterior, la data de

18.02.2016, acţiune ce face obiectul dosarului de faţă, deoarece doar la data pronunţării

hotărârii de casare (10.11.2015) a cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin

actele contestate şi deci se încadrează în termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 pentru promovarea acţiunii, având în vedere că reclamantul a cunoscut efectiv

57

faptul că actul administrativ de sancţionare disciplinară a atras după sine o serie de

prejudicii materiale constând în reducerea salariului încasat lunar, reprezentând coeficientul

ierarhic, indemnizaţia de conducere, încă de la data comunicării dispoziţiilor nr.

670/18.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, întrucât din acest moment reclamantul a cunoscut că

va fi numit, în urma aplicării sancţiunii disciplinare, în funcţia de ofiţer specialist I.

Astfel, se impune a avea în vedere că natura pagubei materiale suferite de reclamant

constă în diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de conducere deţinută anterior

emiterii dispoziţiilor contestate şi cele corespunzătoare funcţiei de ofiţer specialist I,

confirmându-se susţinerile recurentului în sensul că drepturile salariale aferente fiecărei

funcţii puteau fi calculate încă de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, pe baza

elementelor care compun salariul unei funcţii de conducere, respectiv salariul funcţiei de

ofiţer specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant încă de la data

comunicării dispoziţiilor contestate, şi nu doar de la data anulării acestora.

Contrar susţinerilor intimatului, faţă de caracterul determinabil al cuantumului

salariului fiecărei funcţii, paguba suferită de acesta constând în diferenţa drepturilor

salariale, putea fi determinată şi calculată, iar reclamantul trebuia să cunoască întinderea

acesteia de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, de la acel moment curgând

termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr.554/2004.

Aşadar, persoana vătămată prin actul de sancţionare, odată cu cererea de anulare a

acestuia, poate solicita şi despăgubirile ce se compun din drepturile salariale de care a fost

lipsită în perioada în care s-a aplicat actul nelegal, raţionament ce decurge şi din prevederile

art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat

de cererea de anulare a actului vătămător prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004,

reglementează o situaţie de excepţie când reclamantul nu a avut în mod rezonabil

posibilitatea să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul în speţa

de faţă.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 2316 din 6 aprilie 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin sentinţa civilă nr. 5202/09.12.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

x/59/2016 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Inspectoratul de

Poliţie Judeţean A… şi a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ exercită de

reclamant în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesual pasive.

S-a recalificat excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtul Inspectoratul General al

Poliţiei Române în excepţie a prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins ca neîntemeiată

această excepţie.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Inspectoratul

General al Poliţiei Române, invocată de acest pârât.

A fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ exercitată de reclamantul

B… în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a fost obligat

pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre

drepturile salariale încasate şi drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar

58

fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit prin Dispoziţia nr. 670/18.01.2011 a IGPR şi

Dispoziţia 970/14.02.2011, anulate prin Decizia civilă nr. 6386/10.11.2015 a Curţii de Apel

Timişoara, de la data destituirii din funcţia de adjunct al şefului IPJ, la data repunerii în

funcţie-09.12.2015 precum şi la plata daunelor morale echivalent la data plăţii a sumei de

2000 euro.

A fost obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la consemnarea

vechimii în muncă a reclamantului corespunzător funcţiei de adjunct al şefului IPJ pentru

perioada destituirii.

A fost respinsă în rest acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul

Inspectoratul General al Poliţiei Române.

A fost obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la plata către reclamant

a sumei de 4550 lei cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei

Române, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza,

respingerea acţiunii formulată de reclamant, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia pronunțata, Curtea a admis recursul formulat de recurentul pârât

Inspectoratul General al Poliţiei Române, a casat în parte sentinţa recurată şi în rejudecare: a

admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind

plata unor despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate

şi drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din

care a fost destituit; a respins ca prescrisă cererea reclamantului privind plata unor

despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi

drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a

fost destituit; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect plata daunelor

morale; a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

În considerentele deciziei, s-a arătat că, în prealabil se impune a preciza că sentinţa

civilă nr. 5202/9.12.2016 nu a fost recurată sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei

lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Arad, a excepţiei

lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu

privire la recalificarea excepţiei tardivităţii acţiunii invocate de pârâtul IGPR ca fiind

excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi nici sub aspectul obligării pârâtului IGPR la

consemnarea vechimii în muncă a reclamantului corespunzător funcţiei de adjunct al şefului

IPJ pentru perioada destituirii, astfel încât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat

şi nu fac obiectul prezentei analize.

Aşadar, având în vedere că nici reclamantul intimat nu a înţeles să formuleze recurs cu

privire la soluţia de recalificare a excepţiei tardivităţii acţiunii invocate de pârâtul IGPR ca

fiind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, sunt nerelevante susţinerile acestuia din

întâmpinarea formulată în recurs cu privire la greşita recalificare de către prima instanţă a

excepţiei tardivităţii acţiunii ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de către recurent, cu privire la

greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la

acţiune, în sensul respingerii acesteia, Curtea a reținut că este întemeiat pentru

considerentele ce succed.

59

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 , „(1) Când persoana vătămată a

cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de

prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia

să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios

administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

Curtea reţine că prin Dispoziţia I.G.P.R. nr. 670/11.01.2011 reclamantul B… a fost

sancţionat disciplinar cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al

gradului profesional deţinut”. Prin Dispoziţia nr. 970/14.02.2011, reclamantul a fost eliberat

din funcţia de conducere deţinută în vederea numirii pe o funcţie de execuţie.

Reclamantul a contestat cele două dispoziţii în instanţă, iar la data de 10.11.2015,

Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin

care acţiunea a fost respinsă şi a constatat nulitatea acestor dispoziţii, ca urmare a declarării

neconstituţionalităţii prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea

nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele contestate.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului intimat însuşite de instanţa de fond în

sensul că a formulat acţiunea în despăgubiri ulterior la data de 18.02.2016, acţiune ce face

obiectul dosarului de faţă, deoarece doar la data pronunţării hotărârii de casare (10.11.2015) a

cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin actele contestate şi deci se încadrează în

termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea acţiunii,

având în vedere că reclamantul a cunoscut efectiv faptul că actul administrativ de sancţionare

disciplinară a atras după sine o serie de prejudicii materiale constând în reducerea salariului

încasat lunar, reprezentând coeficientul ierarhic, indemnizaţia de conducere, încă de la data

comunicării dispoziţiilor nr. 670/18.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, întrucât din acest moment

reclamantul a cunoscut că va fi numit, în urma aplicării sancţiunii disciplinare, în funcţia de

ofiţer specialist I.

Astfel, se impune a avea în vedere că natura pagubei materiale suferite de reclamant

constă în diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de conducere deţinută anterior

emiterii dispoziţiilor contestate şi cele corespunzătoare funcţiei de ofiţer specialist I,

confirmându-se susţinerile recurentului în sensul că drepturile salariale aferente fiecărei

funcţii puteau fi calculate încă de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, pe baza

elementelor care compun salariul unei funcţii de conducere, respectiv salariul funcţiei de

ofiţer specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant încă de la data

comunicării dispoziţiilor contestate, şi nu doar de la data anulării acestora.

Contrar susţinerilor intimatului, faţă de caracterul determinabil al cuantumului

salariului fiecărei funcţii, paguba suferită de acesta constând în diferenţa drepturilor salariale,

putea fi determinată şi calculată, iar reclamantul trebuia să cunoască întinderea acesteia de la

data comunicării dispoziţiei de sancţionare, de la acel moment curgând termenul de un an

prevăzut de art. 19 din Legea nr.554/2004.

De altfel, chiar decizia nr.1593/3.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinută

de instanţa de fond, stabileşte că „momentul evaluării certe a întinderii prejudiciului nu îl

poate reprezenta decât data comunicării efective a actului administrativ vătămător”, în speţă

deciziile de sancţionare contestate. Referitor la decizia nr. 568/2007 pronunţată de Curtea

Constituţională invocată de intimat, Curtea constată că prin această decizie s-a reţinut că

60

"termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele

situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual,

persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că

nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire.”. Or, în cazul de faţă, nu se poate

reţine o astfel de situaţie, în condiţiile în care reclamantul putea în mod obiectiv cunoaşte

existenţa şi întinderea pagubei deoarece paguba suferită de acesta consta în diferenţa

drepturilor salariale, fiind determinabilă.

De asemenea, raportat la prevederile art. 80 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999,

invocate de recurent, rezultă că persoana vătămată prin actul de sancţionare, odată cu cererea

de anulare a acestuia, poate solicita şi despăgubirile ce se compun din drepturile salariale de

care a fost lipsită în perioada în care s-a aplicat actul nelegal, raţionament ce decurge şi din

prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată

separat de cererea de anulare a actului vătămător prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004,

reglementează o situaţie de excepţie când reclamantul nu a avut în mod rezonabil posibilitatea

să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Referitor la susţinerea intimatului că la data la care a promovat prima acţiune prin care

a solicitat doar anularea dispoziţiilor nr. 670/11.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, nu a cunoscut

întinderea prejudiciului, Curtea constată că se confirmă susţinerile recurentului în sensul că

prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă, introdusă după pronunţarea deciziei Curţii de

Apel Timişoara prin care s-au anulat dispoziţiile contestate, reclamantul nu a precizat

cuantumul concret al diferenţei dintre drepturile salariale pe care le solicită, ci doar cu ocazia

acordării cuvântului pe fond în faţa primei instanţe, s-a solicitat plata diferenţelor salariale

pentru perioada 14.02.2011-9.12.2015 (conform menţiunilor din practicaua sentinţei recurate),

solicitare ce putea fi cuprinsă şi în cererea iniţială (deoarece reclamantul cunoştea că i-au fost

diminuate drepturile salariale), fără a se menţiona exact cuantumul, ci doar perioada în care a

fost lipsit de aceste drepturi.

Astfel, Curtea constată că reclamantul nu a fost împiedecat ca prin acţiunea iniţială,

sau în termenul de un an de la data emiterii actelor contestate ca urmare a cărora drepturile

salariale ale acestuia au fost diminuate lunar, să solicite şi plata despăgubirilor ce fac obiectul

dosarului de faţă. Acesta a ales să promoveze acţiunea în despăgubiri după cinci ani de la data

la care s-a solicitat anularea actelor considerate nelegale, respectiv de la data la care a

cunoscut că prin acele acte i se diminuează drepturile salariale şi că implicit suferă un

prejudiciu ce poate fi recuperat doar prin anularea actelor.

Concluzionând, reclamantul a introdus acţiunea în despăgubiri cu depăşirea termenului

prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 motiv pentru care se impune admiterea excepţiei

prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor

despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi

drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a

fost destituit.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs invocat de către recurent, Curtea constată

că sunt întemeiate criticile acestuia referitor la nelegala sa obligare la plata sumei de 2000

Euro echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.

61

Astfel, Curtea a constatat că este fondată această critică, care poate fi circumscrisă

formal motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., fiind vorba despre

invocarea greşitei aplicări a unor norme de drept material, respectiv dispoziţiile care

reglementează răspunderea civilă delictuală.

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată a admis în parte cererea reclamantului de

obligare a pârâtului la plata daunelor morale, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de

2000 Euro reprezentând daune morale către reclamant.

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală în privinţa recurentului-pârât, este

necesar ca reclamantul intimat să facă dovada - în temeiul art. 249 C. pr. civ. - că sunt

îndeplinite condiţiile cumulative, prevăzute de art. 1357 alin. (1) Cod civil, sus-citat, respectiv

să existe fapta ilicită, să existe prejudiciu, să existe legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi

prejudiciu şi să existe vinovăţia presupusului autor al faptei ilicite.

Or, în cauză, Curtea a reținut , contrar celor susţinute de intimat şi însuşite de instanţa

de fond, că nu sunt îndeplinite aceste condiţii cumulative.

Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, se observă că, în opinia instanţei de fond,

aceasta rezidă în emiterea unor dispoziţii constatate nelegale şi anulate prin care reclamantul a

fost trecut într-o funcţie inferioară.

Or, potrivit art. 1364 Cod civil, „îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege

sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de

caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”.

Reiese, deci, din interpretarea acestor prevederi legale, că este exonerat de răspundere

cel care îndeplineşte o activitate impusă ori permisă de lege în măsura în care nu putea să îşi

dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.

Aceasta este situaţia din cauza de faţă, întrucât, la data emiterii Dispoziţiilor

Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 670/18.01.2011 şi nr.970/14.02.2011, recurentul-

pârât a aplicat dispoziţii legale în vigoare, fără a putea avea reprezentarea faptului că, mai

târziu, Curtea Constituţională, prin decizia nr.392/2014, va constata neconstituţionalitatea

acelor prevederi legale. Or, în dosarul ce a avut ca obiect anularea celor două dispoziţii,

Curtea de Apel Timişoara admiţând recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin

care acţiunea a fost respinsă, a constatat nulitatea acestora, exclusiv ca urmare a declarării

neconstituţionalităţii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea

nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele contestate.

În aceste condiţii, constată Curtea că sunt întemeiate susţinerile recurentului, în sensul

că nu există fapta ilicită.

Având în vedere că este vorba despre condiţii cumulative, Curtea reţine că

neîndeplinirea condiţiei referitoare la fapta ilicită face de prisos analizarea celorlalte condiţii,

motiv pentru care se constată că este neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a

pârâtului la plata unor daune morale pretins suferite de acesta.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (2) C. pr. civ. raportat la art. 488

pct.8 C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat, a casat în parte sentinţa recurată şi

rejudecând procesul în fond, în baza art. 498 alin. (1) C. pr. civ., a admis excepţia prescripţiei

dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor despăgubiri

materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale

majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit, a

respins ca prescrisă cererea reclamantului privind plata unor despăgubiri materiale

62

echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale majorate,

indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit şi a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect plata daunelor morale.

Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

13. Fonduri europene. Cerere de finanţare prin care se solicită finanţare

nerambursabilă, formulată de o întreprindere legată cu altă societate. Cerinţe de

eligibilitate. Întreprindere autonomă

Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 477/2008

Legea nr. 346/2004

Reclamanta a depus cererea de finanţare prin care solicita finanţare nerambursabilă

în procent maxim de 70% pentru activitatea (Codul CAEN) 4120 cu locaţia de implementare

judeţul Timiş, localitatea A…, însoțită de anexele obligatorii respectiv de Formularul D -

„Declaraţia privind încadrarea: întreprinderii în categoria ÎMM” din 13.06.2012 (pag. 45 -

50 din dosarul cererii de finanţare). În acord cu documentul anterior menţionat, reclamanta

s-a declarat ca fiind întreprindere autonomă cu un număr mediu anual de salariaţi de 46

persoane, o cifră de afaceri de 5.694,808 mii lei/1.318,334 mii euro, active totale de

3.757,453 mii lei/869,841 mii euro încadrându-se în categoria întreprindere mică.

Raportat la declarația reclamantei, în sensul ca este întreprindere mică, prin

contractul de finanțare nr. 4m/4003411/4/04.11.2013 i s-a acordat o intensitate a ajutorului

de stat de 70%.

Prin procesul verbal contestat s-a reținut că, de fapt, la data acordării finanțării

nerambursabile reclamanta era întreprindere mijlocie, reținându-se ca reclamanta SC B…

SRL era întreprindere legată cu SC C… SRL atât prin intermediul domnului D… (asociat şi

administrator al ambelor firme) cât şi prin intermediul pieţelor pe care acţionează

Verificarea, din punct de vedere legal, a calificării societăţii reclamante ca

întreprindere legată cu SC C… SRL şi nu ca întreprindere autonomă, dată fiind contestarea

în instanţă a constatărilor entităţii de control, presupune analiza datelor particulare ale

speţei prin raportare la dispoziţiile art. 4 ind. 4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea

înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, în versiunea în vigoare la data

depunerii cererii de finanţare.

Din cuprinsul actelor depuse la dosarul cauzei rezultă că în cadrul reclamantei

domnul D… deținea 50% din părţile sociale şi calitatea de administrator iar în cadrul SC

C… SRL , domnul D… deținea 95,24% din părţile sociale şi calitatea de administrator al

acestei societăţi.

Curtea constată că, raportat la împrejurarea ca unul dintre asociații reclamantei care

deține în societatea reclamanta 50% din părțile sociale, este asociat cu părți sociale de

95,24% în SC C… SRL, deținând astfel un control asupra activității acestei din urma

societăţi, văzând şi raporturile dintre cele doua societăţi, conform dispozițiilor legale

63

anterior enunțate, în mod corect organele de control au apreciat ca reclamanta şi SC C…

SRL sunt întreprinderi legate.

În privinţa grupului de persoane fizice care, potrivit legii, acţionează de comun acord

în toate întreprinderile considerate legate, legiuitorul nu a stabilit concret ce se înţelege prin

sintagma „acţionează de comun acord”. Astfel că, devine îngăduită concluzia că sintagma

are a fi supusă unei interpretări extensive şi nu uneia restrictive, cum tinde a acredita ideea

reclamanta, atunci când arată că textul are în vedere strict administratorii de societăţi,

membrii din consiliile de administraţie ori persoane din conducerea executivă a acestora.

Dimpotrivă, sintagma „grup de persoane fizice care acţionează de comun acord”,

interpretează Curtea, se referă, fără doar şi poate, şi la acţionarii comuni la toate aceste

societăţi presupuse a fi legate, al căror pachet de acţiuni apare a fi majoritar şi a căror

acţiune consensuală se exprimă prin intermediul dreptului de vot în adunarea generală a

acţionarilor, cu consecinţe indubitabile şi asupra activităţii societăţii. În speţă, o astfel de

concluzie devine pe deplin îngăduită şi prin prisma prezumţiei supra arătate, dar şi datorită

împrejurării probate şi necontestate, că domnul D… deţine pachetul majoritar de acţiuni la

fiecare din cele doua societăţi în analiză.

Legat de cerinţa legală privind modul în care îşi desfăşoară activitatea sau o parte din

activitate cele doua întreprinderi presupuse a fi legate, pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe

adiacente, ale unui produs sau serviciu situate în aval ori în amonte faţă de piaţa în discuţie,

Curtea apreciază ca legale concluziile pârâtului exprimate în decizia contestată. Din

examinarea codului CAEN a societăţii reclamante, desemnând obiectul de activitate, practic,

al acesteia, se observă că principala activitate a reclamantei o reprezintă lucrări de

construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, este autorizata sa exercite şi alte

activităţi, cum ar fi, cultivarea cerealelor, activităţi în ferme mixte, comerț cu ridicata al

mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, comerț cu ridicata a mașinilor unelte,

comerț cu ridicata a altor mașini şi echipamente, activităţi de închiriere şi leasing cu mașini

şi echipamente agricole şi pentru construcţii etc.

Or, în aceste condiţii, Curtea apreciază ca utilajele SC C… SRL , au aptitudinea şi ar

putea sa fie utilizate în cadrul activităţilor secundare (cultivarea cerealelor, spre exemplu),

pe care reclamanta ar putea să le deruleze .

Așadar, Curtea nu poate face abstracţie de obiectul de activitate secundar declarat al

societăţii reclamante câtă vreme este îngăduită şi prezumţia că, oricând, desfăşurarea

activităţii lor pe pieţe adiacente este realizabilă.

Pe de altă parte, chiar dacă nu se verifică împrejurarea desfăşurării activităţii de

către cele doua societăţi comerciale pe aceeaşi piaţă, fiind în acest sens corectă afirmaţia

reclamantei, nu se poate ignora totuşi faptul că ele acţionează, conform obiectului de

activitate, pe pieţe adiacente, verificând astfel una dintre cerinţele prevăzute alternativ de

lege.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa civilă nr. 160 din 24 mai 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

64

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 154/59/2017 la data

de 07.02.2017, reclamanta SC B… SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor

Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitatea solicitat anularea deciziei nr.

89428/07.11.2016, privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC B… SRL; admiterea

contestaţie nr. 943/07.07.2016, înregistrată sub nr. 58789/11.07.2016, cu consecinţa anulării

Procesului Verbal nr. 3364/04.03.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor

bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul

„Modernizarea activităţii SC B… SRL prin achiziţionarea de utilaje şi echipamente

specializate", cod SMIS 43697, contract de finanţare nr. 4m/400341/4/04.II.2013, cu

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința pronunțata, Curtea a respins acțiunea reclamantei, reținând următoarele:

Curtea a constatat că prin acţiunea promovata în faţa instanţei de contencios

administrativ reclamanta SC B… SRL a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătoreşti prin

care să se dispună anularea deciziei nr. 89428/07.11.2016, privind soluţionarea contestaţiei

formulată de SC B… SRL; admiterea contestaţie nr. 943/07.07.2016, înregistrată sub nr.

58789/11.07.2016, cu consecinţa anulării Procesului Verbal nr. 3364/04.03.2016 de constatare

a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul

obiectivului convergenţă privind proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin

achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate", cod SMIS 43697, contract de finanţare

nr. 4m/400341/4/04.II.2013.

În fapt, Curtea a reținut că reclamanta SC B… SRL a depus în cadrul Programul

Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice” 2007-2013 (POS CCE), Axa

prioritară 1 „Un sistem inovativ şi coeficient de producţie”, Domeniul major de intervenţie

1.1. „Investiţii productive şi pregătirea pentru competiţia pe piaţă a întreprinderilor, în special

a IMM", Operaţiunea a) „Sprijin pentru consolidarea şi modernizarea sectorului productiv

prin investiţii tangibile şi intangibile”, schemă de finanţare A2 „Sprijin financiar în valoare de

până la 1.065.000 lei acordat pentru investiţii pentru întreprinderile mici şi mijlocii”, cererea

de finanţare pentru proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin achiziţionarea de

utilaje şi echipamente specializate”, cerere înregistrată sub nr.1373/05.07.2012.

Cererea de finanţare depusă a fost însoţită de anexele obligatorii respectiv de

Formularul D - „Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM” din

13.06.2012. Conform documentului depus, SC B… SRL s-a declarat întreprindere autonomă

încadrându-se, conform datelor furnizate, în categoria întreprindere mică.

La data de 04.11.2013 a fost perfectat Contractul de finanţare nr.

4m/400341/4/04.11.2013 între Ministerul Economiei, în calitate de Autoritate de Management

pentru Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice” (Aty

POSCCE), prin Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest, în calitate de Organism

Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”

(Ol POSCCE) şi reclamanta, în calitate de beneficiar, având drept obiect acordarea finanţării

nerambursabile pentru proiectul „Modernizarea activităţii SC B…SRL prin achiziţionarea de

utilaje şi echipament specializate" cod SMIS 43697.

65

Cererea de rambursare nr.1 finală din 19.08.2014 prin care reclamanta a solicitat

valoarea nerambursabilă a cheltuielilor realizate în implementarea proiectului a fost achitata

conform menţiunii „bun de plată" de Autoritatea de Management POS CCE.

Curtea constată că în cursul anului 2014, Curtea de Conturi, în calitate de Autoritate de

Audit, a performat un audit al sistemului de management şi control pentru Programul

Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" fiind evaluate prevederile

menţionate la art. 58 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1083/2006. în vederea punerii în

aplicare a recomandării Autorităţii de Audit privind realizarea pentru toate proiectele, până la

Cererea de rambursare finală sau până la finalul perioadei de durabilitate, a verificării

încadrării beneficiarului în condiţiile de eligibilitate pentru care a depus formularul Anexei 2 -

Calculul pentru întreprinderi partenere sau legate din Legea nr. 346/2004 şi Declaraţia privind

încadrarea în categoria ÎMM, Autoritatea de Management POSCCE a emis Instrucţiunea nr.

4254/26.02.2015.

In vederea implementării masurilor cuprinse în Instrucţiunea Autorităţii de

Management POSCCE nr. 4254/26.02.2015, pentru proiectul SMIS 43697 Organismul

Intermediar POSCCE a întocmit Lista de reverificare eligibilitate a reclamantei din

24.11.2015 conform căreia „având în vedere posibilitatea reîncadrării beneficiarului în

categoria întreprinderilor mijlocii, precum şi a O.U.G. nr. 66/2011 (....) se va iniţia

suspiciunea de neregulă în vederea clarificării încadrării beneficiarului în categoria ÎMM”.

Organismul Intermediat POSCCE a întocmit Suspiciunea de neregulă nr.

20434/25.11.2015 pe care a înaintat-o către Ministerul Fondurilor Europene DGPC (AM

POSCCE) fiind înregistrată sub nr. 27553/26.11.2015.

Ca urmare a controalelor efectuate, a fost întocmit Proiectul de Proces verbal de

constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în

cadrul obiectivului convergenţa privind proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin

achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate" cod SMIS 43697, contract de finanţare

nr. 4ml40034114104.11.2013, beneficiar SC B…SRL, în cuprinsul căruia s-a menţionat ca

„(....) Suspiciunea de neregulă nr. 20434/25.11.2015 se confirmă şi se propune diminuarea cu

10% a alocaţiei financiare nerambursabile aferent sumeţ eligibile plătite. Se impune

recuperarea de la beneficiar a sumei corespunzătoare alocaţiei financiare nerambursabila,

plătită prin CR1 finală", în sarcina SC B…SRL fiind stabilit un debit în valoare de 143.185,88

lei din care: contribuţie din fonduri UE: 123.139,85 lei şi contribuţie publică naţională de la

bugetul de stat: 20.046,03 lei.

Proiectul de Proces verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor

bugetare a fost înaintat de Ministerul Fondurilor Europene - AM POSCCE, prin adresa nr.

2222/15.02.2016 reclamantei în vederea formulării unui punct de vedere privind constatările

din cadrul procesului-verbal în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 14 din O.U.G. nr.

66/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanta a comunicat , conform adresei nr. 937/22.02.2016, înregistrată la AM

POSCCE sub nr. 2654/23.02.2016, un punct de vedere la proiectul de proces verbal conform

căruia beneficiarul consideră „argumentele şi concluziile Notei de Constatare ca fiind lipsite

de temei legal" şi solicită „actualizarea concluziilor Notei de Constatare, în conformitate cu

66

situaţia de fapt şi drept a companiei pe baza considerentelor menţionate în prezenţa

documentaţie".

Curtea constată că pârâtul a întocmit în forma finală Procesul verbal de constatare a

neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare înregistrat sub nr. 3364/04.03.2016, proces

care a fost comunicat beneficiarului prin poştă şi prin email.

Curtea reţine că reclamanta a promovat contestație pe cale administrativa împotriva

acestui proces verbal, contestație care a fost respinsa de Direcţia Generală Programe

Competitivitate (AM POSCCE) prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.

89428/07.11.2016.

Nemulţumită fiind de soluţia obţinută în cadrul procedurii administrative prealabile,

reclamanta a promovat prezenta acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ,

solicitând anularea actelor administrative mai sus precizate.

Curtea a analizat legalitatea actelor administrative contestate de reclamanta, prin

raportare la motivele invocate de către reclamanta, precum şi la prevederile legale incidenta în

speţa.

Curtea constată că actele perfectate de parat sunt legale, întrucât evaluarea cererii de

finanţare depusa de reclamanta s-a efectuat prin aplicarea dispoziţiilor Ghidului solicitantului

din 2011 „Sprijin financiar în valoare de până la 1.065.000 lei acordaţi pentru investiţii în

întreprinderile mici şi mijlocii” pentru apelul de proiecte cod POS CCE-A1-DM 1.1.- O a) -

A2 „Sprijin financiar în valoare de până la 1.065.000 lei acordat pentru investiţii pentru

întreprinderile mici şi mijlocii”.

Aşadar, conform prevederilor pct. 11.1. „Criterii de eligibilitate a solicitantului” din

Ghidul solicitantului este precizat „Pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă

persoanele juridice care sunt întreprinderi mici sau mijlocii” şi sunt prezentate condiţiile care

trebuie îndeplinite conform Legii nr. 346/2004.

In vederea probării îndeplinirii cerințelor de eligibilitate, Cererea de finanţare (anexa 1

la Ghidul solicitantului) se impune a fi însoţită de formularele şi documentele suport

menţionate la pct. 6 „Documente Conţinute În Cererea De Finanţare – Formulare” respectiv

de Formularul D - „Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria ÎMM”.

În concordanta cu dispozițiile pct. 1.5 din Ghidul solicitantului, ajutorul financiar

nerambursabil va fi acordat solicitanţilor eligibili în conformitate cu prevederile

regulamentelor de ajutor de stat respectiv în baza Schemei de ajutor de stat pentru investiţii

aprobată prin Ordinul MEF nr. 477/2008 şi a Schemei de ajutor de minimis pentru consultanţă

aprobată prin Ordinul MEF nr. 478/2008.

Valoarea maximă a ajutorului reprezintă procentul maxim calculat la valoarea eligibilă

a proiectului care poate fi finanţat din fonduri nerambursabile şi este stabilită astfel:

„A) Valoarea maximă a finanţării acordate din totalul costurilor eligibile pentru

investiţii este de :

a) pentru întreprinderile mici:

- 60% pentru proiectele care se implementează în Regiunea Bucureşti - Ilfov

- 70% pentru proiectele care se implementează în restul regiunilor

b) pentru întreprinderile mijlocii:

- 50% pentru proiectele care se implementează în Regiunea Bucureşti - Ilfov;

67

- 60% pentru proiectele care se implementează în restul regiunilor.

B) Valoarea maximă a finanţării nerambursabile pentru consultanţă şi instruire

specializata acordată ÎMM prin schema de minimis, este de 70% din valoarea cheltuielilor

eligibile pentru servicii de consultanţă specifică şi instruire specializată, dar nu mai mult de

10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile ale proiectului, cu respectarea prevederilor din

cap. III. Elaborarea şi Completarea Cererii de finanţare şi depunerea proiectului, cap. 111.2.1.,

litera A \ Documente a căror prezentare este obligatorie şi cap. IV Cheltuieli eligibile”.

Raportat la prevederile anterior enunţate, Curtea constată că valoarea maximă a

finanţării nerambursabile se calculează luându-se în considerare categoria de întreprinderi

eligibile (întreprindere mică sau mijlocie) şi locaţia de implementare a proiectului.

Curtea reamintește dispozițiile art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor

nr. 477/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind aprobarea schemei de ajutor

de stat, conform cărora „ solicitanţii trebuie să respecte următoarele criterii de eligibilitate:

sunt întreprinderi mici sau mijlocii (inclusiv societăţi cooperative), cu excepţia

microîntreprinderilor, care nu pot beneficia de prevederile prezentei scheme. Pentru a

demonstra calitatea de ÎMM, solicitanţii trebuie să completeze modelul declaraţiei cuprinzând

informaţii cu privire la încadrarea unei întreprinderi în categoria IMM din anexa 1 la Legea

nr. 346/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care a preluat prevederile

Comunicării CE publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 118 din 20 mai 2003;

(...)”.

Obligaţia de depunere a declaraţiei cuprinzând informaţii cu privire la calificarea unei

întreprinderi ca ÎMM, prevăzută ca model în anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004, cu

modificările şi completările ulterioare, se regăseşte şi la art. 21 alin. 2 din Ordinul Ministrului

Economiei şi Finanţelor nr. 478/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind

aprobarea schemei de ajutor de minimis.

După cum am menţionat şi anterior, în considerentele sentinței, reclamanta a depus

cererea de finanţare „Modernizarea activităţii de producţie a SC B… SRL prin achiziţionarea

de utilaje şi echipament specializate" prin care solicita finanţare nerambursabilă în procent

maxim de 70% pentru activitatea (Codul CAEN) 4120 cu locaţia de implementare jud. Timiş,

loc. Remetea Mare, însoțită de anexele obligatorii respectiv de Formularul D - „Declaraţia

privind încadrarea: întreprinderii în categoria ÎMM” din 13.06.2012 (pag. 45 - 50 din dosarul

cererii de finanţare).

În acord cu documentul anterior menţionat, reclamanta s-a declarat ca fiind

întreprindere autonomă cu un număr mediu anual de salariaţi de 46 persoane, o cifră de

afaceri de 5.694,808 mii lei/1.318,334 mii euro, active totale de 3.757,453 mii lei/869,841 mii

euro încadrându-se în categoria întreprindere mică.

Raportat la declarația reclamantei,în sensul ca este întreprindere mica, prin contractul

de finanțare nr. 4m/4003411/4/04.11.2013 i s-a acordat o intensitate a ajutorului de stat de

70%.

Prin procesul verbal contestat s-a reținut că, de fapt, la data acordării finanțării

nerambursabile reclamanta era întreprindere mijlocie.

68

S-a constatat de către parata ca reclamanta SC B… SRL era întreprindere legată cu SC

C… SRL atât prin intermediul domnului D… (asociat şi administrator al ambelor firme) cât şi

prin intermediul pieţelor pe care acţionează.

In ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de către reclamanta, în sensul ca

procesul verbal ar fi fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art.34 alin. (2) fiind încălcat astfel

termenul de 3 zile în care actul trebuia comunicat, Curtea constata ca proiectul de Proces

verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele

operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul „Modernizarea activităţii SC

B… SRL prin achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate" cod SMIS 43697, contract

de finanţare nr. 4m/400341/4/04.11.2013, beneficiar SC B… SRL a fost înaintat;

beneficiarului SC B… SRL în vederea formulării unui punct de vedere cu adresa nr.

2222/15.02.2016; prin e-mail în data de 16.02.2016 la adresa ….. .

Curtea reţine că reclamanta a recepţionat proiectul de proces verbal transmis de către

MFE -DGPC, în timp util, comunicând paratei, conform adresei nr. 937/22.02.2016 punctul

de vedere la proiectul de proces verbal.

Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare

înregistrat sub nr. 3364/04.03.2016 a fost comunicat de către MFE - DGPC beneficiarului la

adresa de e-mail …. în data de 07.03.2016 (conform dovezii anexate) şi prin poştă cu

scrisoare recomandată cu confirmare de primire din care rezultă faptul că beneficiarul a primit

Procesul verbal de constatare.

Mai mult, Curtea constata ca reclamanta a şi promovat pe cale administrativa

contestație împotriva acestui proces verbal.

Astfel fiind, Curtea constată că reclamanta a luat cunoștință de cuprinsul procesului

verbal de nereguli, formulând apărări în acest sens, context în care nu poate fi primita

susținerea reclamantei.

Verificarea, din punct de vedere legal, a calificării societăţii reclamante ca

întreprindere legată cu SC C… SRL şi nu ca întreprindere autonomă, dată fiind contestarea în

instanţă a constatărilor entităţii de control, presupune analiza datelor particulare ale speţei prin

raportare la dispoziţiile art. 4 ind.4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi

dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, în versiunea în vigoare la data depunerii cererii de

finanţare, conform cu care „Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare

dintre următoarele raporturi:

a) o întreprindere deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale

asociaţilor celeilalte întreprinderi;

b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor

consiliului de administraţie, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi;

c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra celeilalte

întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din

statutul acesteia;

d) o întreprindere este acţionară sau asociată a celeilalte întreprinderi şi deţine

singură, în baza unui acord cu alţi acţionari ori asociaţi ai acelei întreprinderi, majoritatea

drepturilor de vot ale acţionarilor sau asociaţilor întreprinderii respective.

69

(2) Se prezumă că nu există o influenţă dominantă dacă investitorii prevăzuţi la alin.

(3) al art. 42 nu sunt implicaţi direct sau indirect în conducerea întreprinderii respective, fără

ca drepturile pe care le deţin în calitatea lor de acţionar sau asociat să fie prejudiciate.

(3) Sunt considerate întreprinderi legate şi întreprinderile între care există oricare

dintre raporturile descrise la alin. (1), prin intermediul uneia ori mai multor întreprinderi sau

prin oricare dintre investitorii prevăzuţi la alin. (3) al art. 42.

(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin

intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun

acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o

parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

(5) O piaţă adiacentă, în sensul prezentei legi, este acea piaţă a unui produs sau a unui

serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piaţa în cauză”.

Din cuprinsul actelor depuse la dosarul cauzei rezulta ca în cadrul reclamantei domnul

Pop Ionel deținea 50% din părţile sociale şi calitatea de administrator iar în cadrul SC C…

SRL , domnul D… deținea 95,24% din părţile sociale şi calitatea de administrator al acestei

societăţi.

În plus, Curtea reţine că activitatea principala desfășurată de reclamanta este aceea de

lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, iar activitatea principala a SC

C… SRL este aceea de comerț cu ridicata a mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor.

Curtea constată că, raportat la împrejurarea ca unul dintre asociații reclamantei care

deține în societatea reclamanta 50% din părțile sociale, este asociat cu părți sociale de 95,24%

în SC C… SRL, deținând astfel un control asupra activității acestei din urma societăţi, văzând

şi raporturile dintre cele doua societăţi, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, în mod

corect organele de control au apreciat ca reclamanta şi SC C… SRL sunt întreprinderi legate.

În privinţa grupului de persoane fizice care, potrivit legii, acţionează de comun acord

în toate întreprinderile considerate legate, legiuitorul nu a stabilit concret ce se înţelege prin

sintagma „acţionează de comun acord”. Astfel că, devine îngăduită concluzia că sintagma are

a fi supusă unei interpretări extensive şi nu uneia restrictive, cum tinde a acredita ideea

reclamanta, atunci când arată că textul are în vedere strict administratorii de societăţi, membrii

din consiliile de administraţie ori persoane din conducerea executivă a acestora.

Dimpotrivă, sintagma „grup de persoane fizice care acţionează de comun acord”,

interpretează Curtea, se referă, fără doar şi poate, şi la acţionarii comuni la toate aceste

societăţi presupuse a fi legate, al căror pachet de acţiuni apare a fi majoritar şi a căror acţiune

consensuală se exprimă prin intermediul dreptului de vot în adunarea generală a acţionarilor,

cu consecinţe indubitabile şi asupra activităţii societăţii. În speţă, o astfel de concluzie devine

pe deplin îngăduită şi prin prisma prezumţiei supra arătate, dar şi datorită împrejurării probate

şi necontestate, că domnul D… deţine pachetul majoritar de acţiuni la fiecare din cele doua

societăţi în analiză.

Legat de cerinţa legală privind modul în care îşi desfăşoară activitatea sau o parte din

activitate cele doua întreprinderi presupuse a fi legate, pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe

adiacente, ale unui produs sau serviciu situate în aval ori în amonte faţă de piaţa în discuţie,

Curtea apreciază ca legale concluziile pârâtului exprimate în decizia contestată.

70

Din examinarea codului CAEN a societăţii reclamante, desemnând obiectul de

activitate, practic, al acesteia, se observă că principala activitate a reclamantei o reprezintă

lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, este autorizata sa exercite şi

alte activităţi, cum ar fi, cultivarea cerealelor, activităţi în ferme mixte, comerț cu ridicata al

mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, comerț cu ridicata a mașinilor unelte,

comerț cu ridicata a altor mașini şi echipamente, activităţi de închiriere şi leasing cu mașini şi

echipamente agricole şi pentru construcţii etc.

Or, în aceste condiţii, Curtea apreciază ca utilajele SC C… SRL , au aptitudinea şi ar

putea sa fie utilizate în cadrul activităţilor secundare (cultivarea cerealelor, spre exemplu), pe

care reclamanta ar putea să le deruleze .

Așadar, Curtea nu poate face abstracţie de obiectul de activitate secundar declarat al

societăţii reclamante câtă vreme este îngăduită şi prezumţia că, oricând, desfăşurarea

activităţii lor pe pieţe adiacente este realizabilă.

Pe de altă parte, chiar dacă nu se verifică împrejurarea desfăşurării activităţii de către

cele doua societăţi comerciale pe aceeaşi piaţă, fiind în acest sens corectă afirmaţia

reclamantei, nu se poate ignora totuşi faptul că ele acţionează, conform obiectului de

activitate, pe pieţe adiacente, verificând astfel una dintre cerinţele prevăzute alternativ de lege.

Prin urmare, în virtutea prevederilor art.4 ind. 4 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr.

346/2004, incidente speţei, reclamanta se priveşte a fi întreprindere legată cu SC C… SRL şi

nu autonomă, contrar susţinerilor nefondate ale reclamantei după cum supra s-a demonstrat şi

judicios a conchis entitatea de control, care corect a apreciat că devin implicit aplicabile

prevederile art.6 alin. (1), (6) şi (7) din Legea nr. 346/2004, pentru a verifica în ce măsură

cerinţele instituite de art. 4 din lege, ţinând de numărul de angajaţi, cifra de afaceri ori valoare

activelor permit sau nu încadrarea reclamantei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

În acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 „Întreprinderile mici şi

mijlocii se clasifică, în funcţie de numărul mediu anual de salariaţi şi de cifra de afaceri

anuală netă sau de activele totale pe care le deţin, în următoarele categorii:

a) microîntreprinderi - au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă

sau deţin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;

b) întreprinderi mici - au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri

anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în lei;

c) întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri

anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu

depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro”.

Sens în care, entitatea de control a procedat la cumularea datelor privind numărul de

angajaţi ai celor doua societăţi legate, cum şi privind valoarea activelor celor doua societăţi,

concluzionând astfel că, de vreme ce numărul mediu de angajaţi depăşea atât la data depunerii

cererii de finanţare, dar şi ulterior, 50 de salariaţi, iar cifra de afaceri neta a fost de 17.619,448

mii lei în 2011, respectiv de 22.287,44 mii lei în 2012, deci în ultimii doi ani premergători

încheierii contractului de finanţare, reclamanta nu se încadra în categoria de întreprindere

mica , faţă de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.

Aceasta situaţie rezulta din cumularea nr. de salariați, respectiv cifra de afaceri a

reclamantei şi a SC C… SRL, după cum urmează: SC Timoc SRL în anul 2011 numărul

71

mediu de salariaţi este 46 şi cifra de afaceri netă 5.694,808 mii lei iar în anul 2012 numărul

mediu salariaţi este 52 şi cifra de afaceri netă este 8.072,059 mii lei; SC C… SRL în anul

2011 numărul mediu de salariaţi este 4 şi cifra de afaceri netă este 11.924,640 mii lei iar în

anul 2012 numărul mediu de salariaţi este 5 şi cifra de afaceri netă este 14.215,384 mii lei.

Așadar, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 346 privind

stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor, mici şi mijlocii cu modificările şi

completările ulterioare întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o

cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active

totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro. Ca urmare a celor de mai sus,

Curtea a reținut ca reclamanta şi SC C… SRL sunt societăţi legate conform Legii nr.

346/2004 .

Reclamanta susţine ca au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

346/2004.

Curtea constata ca în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 „Dacă

la data întocmirii situaţiilor financiare anuale întreprinderea nu se mai încadrează în

plafoanele stabilite la art. 3 şi 4, aceasta nu îşi va pierde calitatea de întreprindere mică,

mijlocie sau microîntreprindere decât dacă depăşirea acestor plafoane se produce în două

exerciţii financiare consecutive”.

Raportat la prevederile legale invocate, Curtea constată că la data semnării

contractului de finanţare, şi anume la 04.11.2013, situaţia era următoarea, şi anume: în anul

2011, numărul de salariați era de 50 şi cifra de afaceri neta de 17619, 448 mii lei, iar în anul

2012 numărul de salariați era de 57 şi cifra de afaceri de 22287,44 mii lei.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite cerințele impuse de legiuitor, şi anume

depăşirea plafoanelor stabilite de lege s-a produs în două exerciţii financiare consecutive, fata

de momentul întocmirii situațiilor financiare anuale, fiind astfel respectate dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 346/2004.

Curtea reţine că noţiunea de neregulă, în raport cu data depunerii cererii de finanţare, a

fost definită de art. 2 pct.7 din Regulamentul nr.1083/2006 al Consiliului UE, direct aplicabil

în statele membre, conform art.288 din tratatul UE, ca traducându-se în orice încălcare a unei

dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator

economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al

Uniunii Europene printr-o cheltuială necorespunzătoare.

Aşadar, Curtea constata ca în speţa reclamanta a săvârşit o neregula pentru obţinerea

fondurilor nerambursabile, în acest caz fiind necesar a se dispune fie retragerea integrală a

finanţării nerambursabile sau diminuarea acesteia în funcţie de prevederile legale.

Potrivit art. 14 din Ordinul 477/2008, intensitatea maxima a ajutorului de stat care

poate fi acordat unei întreprinderi mijlocii pentru un proiect implementat în regiunea Vest este

de maxim 60% :

Câtă vreme s-a probat în speță ca reclamanta la data depunerii cererii de finanțare nu

avea calitatea de întreprindere mica, ci de întreprindere mijlocie, Curtea constată că în mod

corect s-a procedat la diminuarea cu 10% a alocaţiei financiare nerambursabile aferente sumei

eligibile plătite, impunându-se, pe cale de consecință, recuperarea de la beneficiar a sumei

corespunzătoare alocaţiei financiare nerambursabilă. Diminuarea procentului aferent finanţării

72

nerambursabile se impune în scopul respectării intensităţii prevăzute în normele incidente

privind ajutorul de stat.

Totodată, împrejurarea de care se prevalează reclamanta că autoritatea contractantă nu

a analizat la momentul aprobării cererii de finanţare cărei categorii de întreprinderi i se

subsumează reclamanta, deşi avea posibilitatea de a o face, nu poate fi reţinută ca un element

de nelegalitate a actelor administrative contestate în cauză, acestea fiind rezultatul unor

verificări ulterioare ale structurii de control de din cadrul autorităţii contractante.

Aşa fiind, pentru argumentele ce preced, Curtea găseşte nefondată acţiunea

reclamantei, în raport de textele legale aplicabile cauzei, sens în care a respins-o ca atare.

Curtea a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

14. Fonduri europene. „Neregulă” izvorâtă din nerespectarea termenelor legale

de publicare a unui anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de atribuire a

altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect nu justifică aplicarea vreunei

corecţii financiare, câtă vreme notificarea publicată în SEAP, se afirmă postarea eratei,

urmare a solicitărilor de clarificări. Autoritate de lucru judecat

O.U.G. nr. 66/2011

H.G. nr. 925/2006

O.U.G. nr. 34/2006

Fapta reţinută în sarcina reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 26

alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip

erată ca urmare a modificărilor produse asupra anunţului de participare, nu se circumscrie

noţiunii de neregulă care să atragă aplicarea unei corecţii financiare de 5% din valoarea

fără TVA a contractului de furnizare nr. 16901/28.12.2011, în conformitate cu prevederile

punctului 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

Curtea apreciază că așa – zisa „neregulă” este una pur formală, în sensul tezei II din

punctul menţionat, care permite neaplicarea vreunei corecţii financiare iar, pe de alta parte,

art. 2 alin. (1) lit. n) raportat la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011 impun respectarea

principiului proporţionalităţii la stabilirea neregulii şi aplicarea corecţiei financiare.

Potrivit art. 1 12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, „Dacă acest tip de neregulă” [n

legătură cu o serie de obligaţii auxiliare în procedura de atribuire a contractului, cum fără

dubiu, se priveşte a fi, fără doar şi poate, şi nerespectarea termenelor pretinse de art. 26 alin.

(2), art.27 alin. (3) şi art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru publicarea anunţului tip

erată, care, deşi transmis în termen legal spre publicare, nu a avut aptitudinea, în raport de

data transmiterii lui, de a se şi încadra termenelor prevăzute de lege pentru verificarea de

către ANRMAP, cum şi pentru publicarea efectivă], „este doar de natură formală, fără un

potenţial impact financiar, nu se va aplica nicio reducere/corecţie financiară”.

Or, aşa cum cu îndestulătoare evidenţă s-a precizat supra, transmiterea spre

publicare a eratei, în vederea eliminării cerinţei OHSAS 18001, eliminare determinată de

solicitările de clarificări ale operatorilor economici, a fost generată de o conduită extranee

73

autorităţii contractante care avea obligaţia legală de a răspunde tuturor solicitărilor, chiar

tardive, de clarificări. În plus, prin anunţul tip erată s-a modificat şi data de depunere a

ofertelor din data de 18.10.2011 la 25.11.2010.

Context în care, atât timp cât nerespectarea termenelor prevăzute chiar de norme

imperative ale legii în publicarea anunţului tip erată, cu consecinţa refuzului ANRMAP

pentru publicare, nu reprezintă o neregulă cu potenţial impact financiar, de vreme ce totuşi în

data de 14.10.2011, printr-o notificare publicată în SEAP se afirmă postarea eratei, urmare a

solicitărilor de clarificări, cu decalarea termenului de depunere a ofertelor din 18.10.2011 în

data de 25.10.2011, nu se justifică, apreciază Curtea, nici aplicarea vreunei corecţii

financiare.

În cauză este operant cu privire la abaterea supra analizată, chiar efectul pozitiv al

lucrului judecat derivat din sentinţa civilă nr. 8176/05.12.2013 a Tribunalului Timiş rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1054/12.02.2015 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri

judecătoreşti unde instanţele au statuat irevocabil şi fără posibilitatea de a fi contrazise

printr-o statuare ulterioară a instanţelor, că neregula izvorâtă din nerespectarea termenelor

legale de publicare a aceluiaşi anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de

atribuire a altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect „Sistemul integrat de

management al deşeurilor în judeţul Timiş”, reprezintă o neregulă pur formală circumscrisă

art. 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, teza finală.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se identifică prezumţiei absolute, irefragabile a

lucrului judecat instituită de art. 1200 pct. 4 din Codul civil de la 1864, care semnifică faptul

că, fără a fi necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între două litigii

(condiţie triplă de natură a atrage incidenţa excepţiei peremptorii şi absolute a autorităţii de

lucru judecat), o chestiune litigioasă deja dezlegată de instanţă în mod irevocabil într-un

litigiu, se impune într-o judecată ulterioară, nemaiputând fi contrazisă, dat fiind că aceasta

exprimă adevărul judiciar – res iudicata pro veritate habetur.

A proceda altfel, ar avea consecinţa nerespectării principiului securităţii şi stabilităţii

raporturilor juridice, element al preeminenţei dreptului într-o societate democratică, aşa cum

constant statuează în legătură cu acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de

altfel.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 2879 din 9 mai 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.12.2012 sub nr.

x/59/2012, Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş, a chemat în judecată pârâtul

Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală Autoritatea de Management Programul

Operaţional Sectorial de Mediu, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună

anularea titlului de creanţă constând în Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a

corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 şi a Deciziei nr. 141299/20.11.2012 a Direcţiei

Generale Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu din cadrul

Ministerului Mediului şi Pădurilor, înregistrată la Consiliul Judeţean Timiş sub nr.

14199/29.11.2012, dată în soluţionarea contestaţiei formulate de Judeţul Timiş.

74

Prin sentinţa civila nr. 544/29.01.2014 pronunţată în dosar nr. x59/2012 Tribunalul

Timiş, a admis acţiunea formulată de reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean

Timiş, împotriva pârâtului, Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală Autoritatea

de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu şi în consecinţă a dispune

anularea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.

6872/20.09.2012 şi a Deciziei nr. 141299/20.11.2012 a Direcţiei Generale Autoritatea de

Management Programul Operațional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi

Pădurilor dată în soluţionarea contestaţie.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul recurent Ministerul Mediului şi

Pădurilor – Direcţia Generală – Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial

de Mediu, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar pe fond respingerea

cererii de anulare a Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.

136872/20.09.2012 şi de anulare a Deciziei nr. 141299/20.11.2012, acte emise de către

Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală AM POS Mediu.

Prin decizia pronunțata Curtea de Apel a respins ca neîntemeiat recursul formulat.

Curtea a reținut că soluţia primei instanţe se priveşte a fi legală şi temeinică şi va fi

păstrată, criticile aduse sentinţei cu privire la modul de interpretare şi caracterizare de către

tribunal a celor două nereguli constatate prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a

corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 dresată de pârâtul recurent, respectiv, cu privire

la nerespectarea de către autoritatea contractantă (reclamant în speţă), în cadrul procedurii de

atribuire a contractului de furnizare nr.16903/28.12.2011 având ca obiect „Achiziţionare

motostivuitor HC CPCD 15 CD 15N-RW 32”, apartenent proiectului „Sistemul integrat de

management al deşeurilor în judeţul Timiş”, a dispoziţiilor art. 26 alin. (2), 27 alin. (3) şi art.

33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 în legătură cu trimiterea anunţului de tip erată operatorului

SEAP spre publicare, cum şi vizavi de nerespectarea art. 202 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006

şi art. 36 ind.1 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, legat de neefectuarea de verificări detaliate în

legătură cu preţul ofertei operatorului economic ce a oferit preţul cel mai scăzut, nefiind

întemeiate, în aprecierea Curţii.

Aşadar, Curtea a constatat că prin acţiunea promovată în faţa instanţei de contencios

administrativ reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş, a solicitat pronunţarea

unei hotărâri prin care să se dispună anularea titlului de creanţă constând în Nota de constatare

a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 şi a Deciziei

nr.141299/20.11.2012 a Direcţiei Generale Autoritatea de Management Programul

Operaţional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, înregistrată la

Consiliul Judeţean Timiş sub nr.14199/29.11.2012, dată în soluţionarea contestaţiei formulate

de Judeţul Timiş.

Prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.

136872/20.09.2012, emisă de Ministerul Mediului şi Pădurilor – Direcţia Generală

Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu, privitor la încheierea

contractului de furnizare nr. 16904/28.12.2011 „Furnizare compactar deşeuri menajere" din

cadrul proiectului „Sistemul integrat de management al deşeurilor în judeţul Timiş" , echipa

de control a reţinut că autoritatea contractantă a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din H.G.

nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip erată ca urmare a

75

modificărilor produse asupra anunţului de participare. Totodată, s-a reţinut încălcarea de către

autoritatea contractantă a prevederilor art. 202 din O.U.G. nr. 34/2006 şi a art. 361 din H.G.

nr. 925/2006 privind nesolicitarea unor clarificări ca urmare a faptului că oferta câştigătoare

are un preţ neobişnuit de scăzut.

În consecinţă, echipa de control a aplicat o corecţie financiară de 5% din valoarea fără

TVA a contractului de furnizare nr. 16904/28.12.2011 „Furnizare compactor deşeuri

menajere" din cadrul proiectului „Sistem integrat de management al deşeurilor în judeţul

Timiş", în conformitate cu prevederile punctului 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011

privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea

fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi conform pct. 12

al Ghidului COCOF 07/07/0037/03.

Împotriva notei de constatare anterior menționată, reclamantul a formulat contestație

administrativă, potrivit dispoziţiilor art. 46 și 47 din O.U.G. nr. 66/2011, aceasta fiind

respinsă prin decizia nr. 14199/29.11.2012.

Nu se poate reţine critica recurentului în sensul că soluţia primei instanţe nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, tribunalul configurând, din probatorul administrat, starea de fapt

ce a determinat aplicarea corecţiei financiare contestate şi procedând la aplicarea normelor

legale în aprecierea şi încadrarea juridică a acestei stări de fapt.

Contrar celor învederate de recurent, se constată că prima instanţă a făcut un examen

complet şi corect al susţinerilor părţilor, demonstrând aplicarea regulii de drept incidente, prin

aceea că, deşi a constatat săvârşirea unei abateri, rezultate din nerespectarea art. 26 alin. (2),

art.27 alin. (3) şi art.33 alin.(1) din H.G. nr. 925/2006 în procedura de atribuire în discuţie,

precum organul de control, de altfel, a conchis totuşi că ea atrage, prin efectele produse ori

potenţial a fi produse, incidenţa art. 1.12 din O.U.G. nr. 66/2011, cum, de altfel, în cele ce

urmează, va confirma şi Curtea în analiza căii de atac.

Analizând legalitatea actelor contestate de reclamant, Curtea a reținut că acesta, în

calitate de autoritate contractantă, a demarat în cadrul proiectului – ”Sistem integrat al

deşeurilor în judeţul Timiş” procedura de achiziţie publică pentru contractul „Achiziţionare de

echipamente (pe loturi) pentru depozitul de deşeuri, în data de 30.08.2011, sens în care a

publicat anunţul de participare nr. 129263/30.08.2011, cu termen limită de depunere a

ofertelor pentru achiziționarea unui compactor de deșeuri menajere, constituind în cadrul

procedurii lotul V.

Potrivit art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, în cazul în care, după publicarea unui

anunţ, intervin anumite modificări faţă de informaţiile deja publicate, autoritatea contractantă

are obligaţia de a transmite spre publicare un anunţ de tip erată la anunţul iniţial, în condiţiile

prevăzute de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.564/2005, care stabileşte formatul

standard al anunţurilor publicitare în cadrul procedurilor de atribuire prevăzute în directivele

nr. 17/2004/CE şi 18/2004/CE.

Curtea a reținut că, în speță, autoritatea contractantă a transmis către SEAP clarificarea

nr. 10 din 13.10.2011 prin care elimina cerinţa OHSAS 18001, iar în data de 14.10.2011 -

anunţul tip erată nr. 24174/14.10.2011 la anunţul de participare nr. 129263/30.08.2011 - prin

care a fost menţionată renunţarea la cerinţa OHSAS 18001 şi decalarea termenului de

depunere a ofertelor din data de 18.10.2011 în data de 25.10.2011.

76

În aceste condiţii, Curtea apreciază că nu se poate reţine nerespectarea de către

autoritatea contractantă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, întrucât aceasta

și-a îndeplinit obligaţia de a modifica anunţul iniţial - printr-un anunţ tip erată, transmis spre

publicare la data de 14.10.2011. Refuzul ANRMAP din data de 14.10.2011, de a publica

efectiv anunţul transmis de către reclamant, considerându-l tardiv nu poate fi imputat

reclamantei pentru a fi circumscris noţiunii de neregulă sancţionabilă potrivit punctului 1.12

din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

De asemenea, dispoziţiile art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 stabilesc pentru cazul

prelungirii termenului de depunere a ofertelor, obligaţia de a preciza această modificare

printr-o erată la anunţul de participare, care trebuie, însă, publicată cu cel puţin 3 zile înainte

de data anunţată iniţial pentru deschiderea ofertelor, iar art. 27 alin. (3) prevede că autoritatea

contractantă are obligaţia de a lua în calcul şi marja de timp de 3 zile lucrătoare, necesară

pentru verificarea anunţurilor de către Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi

Monitorizarea Achiziţiilor Publice şi pentru transmiterea acestora către Jurnalul Oficial al

Uniunii Europene de către operatorul SEAP, astfel cum este prevăzut la art. 49 alin. (2) şi (3)

din ordonanţa de urgenţă.

Reclamantul a transmis anunţul tip erată la data de 14.10.2011, iar data iniţială de

deschidere a ofertelor era 18.10.2011, durată care respecta termenul prevăzut de art. 33 alin.

(1), dar nu şi pe cele ale art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006. Cu toate acestea, autorităţii

contractante nu îi este imputabil faptul că, formal, nu a avut în vedere şi marja de timp de 3

zile lucrătoare, necesară pentru verificarea anunţurilor întrucât, cererile de clarificări din

partea operatorilor economici interesaţi, cereri care au determinat publicarea anunţului tip

erată, au fost depuse în datele de 11.10.2011 şi de 13.10.2011, cu nerespectarea termenul

iniţial pentru depunere 06.10.2011. Ori, potrivit art. 79 alin. (2) din OUG 34/2006, autoritatea

contractantă avea obligaţia de a răspunde inclusiv solicitărilor de clarificare depuse tardiv.

Pe cale de consecinţă, în cauză, se constată că în mod corect prima instanţa a statuat ca

fapta reţinută în sarcina reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) din

H.G. nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip erată ca urmare a

modificărilor produse asupra anunţului de participare, nu se circumscrie noţiunii de neregulă

care să atragă aplicarea unei corecţii financiare de 5% din valoarea fără TVA a contractului de

furnizare nr. 16901/28.12.2011, în conformitate cu prevederile punctului 1.12 din Anexa la

O.U.G. nr. 66/2011.

Curtea apreciază că așa – zisa „neregulă” este una pur formală, în sensul tezei II din

punctul menţionat, care permite neaplicarea vreunei corecţii financiare iar, pe de alta parte,

art. 2 alin. (1) lit. n) raportat la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011 impun respectarea principiului

proporţionalităţii la stabilirea neregulii şi aplicarea corecţiei financiare.

Potrivit art. 1 12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, „Dacă acest tip de neregulă” (în

legătură cu o serie de obligaţii auxiliare în procedura de atribuire a contractului, cum fără

dubiu, se priveşte a fi, fără doar şi poate, şi nerespectarea termenelor pretinse de art. 26 alin.

(2), art.27 alin. (3) şi art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru publicarea anunţului tip

erată, care, deşi transmis în termen legal spre publicare, nu a avut aptitudinea, în raport de

data transmiterii lui, de a se şi încadra termenelor prevăzute de lege pentru verificarea de către

77

ANRMAP, cum şi pentru publicarea efectivă), „este doar de natură formală, fără un potenţial

impact financiar, nu se va aplica nicio reducere/corecţie financiară”.

Or, aşa cum cu îndestulătoare evidenţă s-a precizat supra, transmiterea spre publicare a

eratei, în vederea eliminării cerinţei OHSAS 18001, eliminare determinată de solicitările de

clarificări ale operatorilor economici, a fost generată de o conduită extranee autorităţii

contractante care avea obligaţia legală de a răspunde tuturor solicitărilor, chiar tardive, de

clarificări. În plus, prin anunţul tip erată s-a modificat şi data de depunere a ofertelor din data

de 18.10.2011 la 25.11.2010.

Context în care, atât timp cât nerespectarea termenelor prevăzute chiar de norme

imperative ale legii în publicarea anunţului tip erată, cu consecinţa refuzului ANRMAP pentru

publicare, nu reprezintă o neregulă cu potenţial impact financiar, de vreme ce totuşi în data de

14.10.2011, printr-o notificare publicată în SEAP se afirmă postarea eratei, urmare a

solicitărilor de clarificări, cu decalarea termenului de depunere a ofertelor din 18.10.2011 în

data de 25.10.2011, nu se justifică, apreciază Curtea, nici aplicarea vreunei corecţii financiare.

În plus, aşa cum în mod judicios a observat reclamantul intimat, în cauză este operant

cu privire la abaterea supra analizată, chiar efectul pozitiv al lucrului judecat derivat din

sentinţa civilă nr. 8176/05.12.2013 a Tribunalului Timiş rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1054/12.02.2015 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri judecătoreşti unde instanţele au

statuat irevocabil şi fără posibilitatea de a fi contrazise printr-o statuare ulterioară a

instanţelor, că neregula izvorâtă din nerespectarea termenelor legale de publicare a aceluiaşi

anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de atribuire a altui contract de furnizare

din cadrul aceluiaşi proiect „Sistemul integrat de management al deşeurilor în judeţul Timiş”,

reprezintă o neregulă pur formală circumscrisă art.1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, teza

finală.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se identifică prezumţiei absolute, irefragabile a

lucrului judecat instituită de art.1200 pct.4 Codul civil de la 1864, care semnifică faptul că,

fără a fi necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între două litigii (condiţie

triplă de natură a atrage incidenţa excepţiei peremptorii şi absolute a autorităţii de lucru

judecat), o chestiune litigioasă deja dezlegată de instanţă în mod irevocabil într-un litigiu, se

impune într-o judecată ulterioară, nemaiputând fi contrazisă, dat fiind că aceasta exprimă

adevărul judiciar – res iudicata pro veritate habetur.

A proceda altfel, ar avea consecinţa nerespectării principiului securităţii şi stabilităţii

raporturilor juridice, element al preeminenţei dreptului într-o societate democratică, aşa cum

constant statuează în legătură cu acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de

altfel.

Context în care, Curtea nu poate, decât cu nesocotirea nepermisă a puterii lucrului

judecat să statueze contrar vizavi de efectele neregulii (este vorba despre aceeaşi neregulă, cu

acelaşi conţinut) identificate în legătură cu publicarea aceluiaşi anunţ tip erată, apt a genera

consecinţe asupra mai multor proceduri de atribuire din cadrul aceluiaşi proiect unitar sus

menţionat.

În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă, în sensul că autoritatea contractantă nu a

respectat dispoziţiile art. 202 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 şi ale art. 36 ind. 1 alin. (2) din

H.G. nr. 925/2006, constând în nerespectarea obligaţiei de a efectua verificări detaliate cu

78

privire la preţul ofertei operatorului economic care a oferit preţul cel mai scăzut, în condiţiile

în care oferta acestuia era de 82% din valoarea estimată a achiziţiei publice, Curtea retine că,

aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, valoarea estimată a lotului V a fost de 1520267,50

lei (fără TVA).

Ori, în speță, contractul a fost atribuit societății SC A… SA, oferta acestuia fiind cea

mai scăzută, respectiv, 1250000 lei.

Prin urmare, cum contractul a fost atribuit la o valoare mai mică decât valoarea

estimată, fiind îndeplinite celelalte criterii de calificare și selecție și existând documentul

justificativ al prețului (societatea câștigătoare a prezentat autorizația de reprezentant şi

distribuitor autorizat pentru Romania a produselor B….) este evident că nu era necesară

solicitarea de alte documente justificative.

Afirmaţia recurentului că prima instanţă a preluat susţinerea reclamantului că scăderea

preţului de vânzare a produsului a rezultat din scăderea comisionului pe care reprezentantul îl

încasează de la firma producătoare nu se verifică, nereieşind de nicăieri din cuprinsul

sentinţei, valorizarea unui aşa argument.

Reținând cele expuse, Curtea a respins recursul formulat ca neîntemeiat.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept procesual penal

15. Procedura Camerei preliminare. Contestaţie. Cerere pentru sesizarea Înaltei

Curţi de casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la sancţiunea nulităţii/anulabilităţii

rechizitoriului. Inadmisibilitate

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 345, art. 475

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: art. 114

În ce priveşte solicitarea scrisă ca în temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală,

să se sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să

stabilească dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii

pretinsei infracţiuni pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul

infracţiunilor în forma simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil, constată că

aceasta este inadmisibilă.

Astfel potrivit art. 475 Cod procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de

judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu

soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei

lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de

79

Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul

legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea

solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea

rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În speţă, cauza nu se află în cursul judecăţii şi cu atât mai puţin în ultimă instanţă şi

nici nu s-a pus în discuţie o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe

fond a cauzei respective, ci o chestiune care presupune o apreciere de fapt.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 3/CO/CP din 12 ianuarie 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Tribunalul Timiş prin încheierea penală din 23.12.2016 pronunţată de judecătorul de

cameră preliminară de la Tribunalul Timiş, în temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen., a admis în

parte cererile şi excepţiile invocate de către inculpatul A…, prin apărătorii aleşi.

1. A exclus următoarele probe administrate în cursul urmăririi penale, în dosarul nr.

x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş:

- declaraţia martorei B…, din data de 13.07.2016 (filele 78-82 dosar u.p.) şi declaraţia

martorului C… din data de 13.07.2016 (filele 85-88 dosar u.p.), acestea fiind administrate cu

nerespectarea dispoziţiilor art. 122 alin. (1) C. pr. pen., respectiv a dispoziţiilor art. 201 C. pr.

pen., acestea din urmă doar în ceea ce priveşte audierea martorului B… în data de 13.07.2016;

3. A respins în rest, ca nefondate, cererile şi excepţiile privind legalitatea actului de

sesizare a instanţei, a administrării probelor şi a actelor efectuate de organele de cercetare

penală, invocate de către inculpatul A…, prin apărătorii aleşi.

În temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen., în termen de 5 zile de la comunicarea prezentei

încheieri, procurorul va comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine

dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară, analizând cererile şi excepţiile invocate,a reţinut

următoarele:

Rolul procedurii în camera preliminară este acela de a reprezenta un filtru privind

aspecte ce ţin exclusiv de legalitatea cauzei penale, în cursul acestei proceduri nefiind

analizate temeinicia acuzaţiei, substanţa probelor ori numărul lor, ori caracterul complet al

urmăririi penale.

Aşadar, obiectul procedurii de cameră preliminară îl reprezintă analizarea legalităţii

activităţilor din cursul urmăririi penale şi nu fondul cauzei; judecătorul de cameră

preliminară nu verifică temeinicia sau aparenţa de temeinicie a probelor administrate şi nici

caracterul complet al urmăririi penale ori oportunitatea sau suficienţa probelor administrate.

În ceea ce priveşte excepţia privind lipsa datei săvârşirii presupusei faptei, ca element

de neregularitate a actului de sesizare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că

aceasta este nefondată, în condiţiile în care, deşi la secţiunea „în drept” din cuprinsul

rechizitoriului, procurorul de caz nu precizează o dată concretă a comiterii faptei, menţionând

că aceasta ar fi fost comisă în cursul lunii ianuarie, momentul săvârşirii infracţiunii poate fi

determinat din descrierea situaţiei de fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză,

realizate de procurorul de caz în actul de sesizare a instanţei, acest aspect nefiind de natura a

80

atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, urmând ca temeinicia

acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond, în cursul judecăţii.

Împotriva acestei încheierii a declarat contestaţie inculpatul.

În motivele contestaţiei s-a arătat că au invocat în apărarea lor ca motiv de

neregularitate a rechizitoriului întocmit de procurorul de caz lipsa menţiunii datei săvârşirii

pretinsei infracţiuni de luare de mita însă judecătorul de la prima instanţă a respins aceasta

excepţie motivând că ”deşi la secţiunea în drept din cuprinsul rechizitoriului procurorul de caz

nu precizează o dată concretă a comiterii faptei menţionând că aceasta ar fi fost comisă în

cursul lunii ianuarie momentul săvârşirii infracţiunii poate fi determinat din descrierea

situaţiei de fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză realizate de procurorul de caz

în actul de sesizare al instanţei

Acest aspect nefiind de natură a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor

judecaţii urmând ca temeinicia acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond în cursul

judecăţii”.

Apreciază că în speţă fapta imputată inculpatului şi pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată vizează săvârşirea unei infracţiuni în forma simplă caracterizată printr-o singură

acţiune, un singur rezultat şi o singură formă de vinovăţie.

Necesitatea menţionării în cuprinsul actului de sesizare al instanţei al momentului

săvârşirii pretinsei infracţiuni se impune atât pentru exercitarea în forme corespunzătoare a

dreptului la apărare cât şi pentru stabilirea limitelor judecăţii.

În temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală, s-a solicitat Curţii de Apel Timişoara

să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească

dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii pretinsei infracţiuni

pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul infracţiunilor în forma

simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil.

În acest sens s-a arătat că potrivit art.154-155 Cod penal termenul de prescripţie,

condiţie ce înlătura răspunderea penală începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii motiv

pentru care se impune obligativitatea menţionării în rechizitoriu a datei săvârşirii infracţiunii.

S-a invocat din jurisprudenţa CEDO cauza Mattoccia v. Italia 2000 când CEDO a

statuat ”acuzatului trebuie să-i fie adus la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu acuzarea

adică faptele materiale care stau la baza acuzării; în materie penală furnizarea de informaţii

complete detaliate în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva unui pârât reprezintă o

condiţie esenţială pentru a se asigura că s-au respectat procedurile.”

De asemenea în jurisprudenţa CEDO se evidenţiază cauza Pelissier şi Sassi c. Franţa

1994 când CEDO a statuat ”lipsa informării precise şi complete a acuzatului cu privire la

natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa încalcă dreptul acestuia la apărare respectiv

încalcă art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenţie coroborat cu paragraful 1 care prevede o

procedură echitabilă.” Identificarea infracţiunii în timp reprezintă o valenţă a naturii acuzaţiei

aduse inculpatului în înţelesul Convenţiei.

Rolul instanţei de judecată este de a judeca cauza dedusă şi nicidecum de a acuza

inculpatul în locul procurorului.

81

Analizând contestaţia prin prisma motivelor invocate, în raport cu probele da la dosar

şi cu dispoziţiile legale în materie, constată că aceasta este nefondată din următoarele

considerente:

Analizând cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză se poate constata că acesta

respectă dispoziţiile art. 328 Cod procedură penală în ce priveşte elementele pe care trebuie să

le cuprindă.

Aşa cum şi judecătorul de primă instanţă a arătat, chiar dacă procurorul de caz nu

precizează o dată concretă a comiterii faptei, menţionând că aceasta ar fi fost comisă în cursul

lunii ianuarie, momentul săvârşirii infracţiunii poate fi determinat din descrierea situaţiei de

fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză, realizate de procurorul de caz în actul de

sesizare a instanţei, acest aspect nefiind de natura a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului

sau limitelor judecăţii, urmând ca temeinicia acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond, în

cursul judecăţii.

Judecătorul de contestaţie constată pe lângă cele reţinute de către judecătorul de primă

instanţă că atât din cuprinsul rechizitoriului cât şi din cuprinsul actelor de urmărire penală şi a

probelor care îl însoţesc rezultă evident localizarea spaţială şi temporală a faptei pentru care

inculpatul a fost acuzat, neexistând cel puţin la acest moment procesual nicio confuzie.

În ce priveşte solicitarea scrisă ca în temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală, să

se sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească

dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii pretinsei infracţiuni

pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul infracţiunilor în forma

simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil, constată că aceasta este inadmisibilă.

Astfel potrivit art. 475 Cod procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de

judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu

soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei

lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii

şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de

principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În speţă, cauza nu se află în cursul judecăţii şi cu atât mai puţin în ultimă instanţă şi

nici nu s-a pus în discuţie o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe

fond a cauzei respective, ci o chestiune care presupune o apreciere de fapt.

Referitor la jurisprudenţa CEDO invocată în contestaţie, este de constatat că aceasta

nu are în vedere situaţia procesuală din prezentul dosar, făcând referire la situaţii diferite.

În prima speţă invocată, Curtea a constatat că în stadiul preliminar al procedurii,

autorităţile nu i-au comunicat reclamantului ansamblul informaţiilor de care dispuneau asupra

acuzaţiei, reclamantul având acces complet la dosarul cauzei doar din septembrie 1989, deşi

ancheta începuse trei ani mai devreme. De asemenea, Curtea a constatat că, pe parcursul

judecării, versiunea acuzatorilor asupra stării de fapt, anume asupra locului şi a momentului

comiterii faptei s-a modificat de mai multe ori, fără ca reclamantului să i se fi comunicat acest

fapt în avans pentru a-şi pregăti o apărare adecvată. În aceste condiţii, Curtea a considerat că

echitatea procedurii a fost afectată, astfel că art. 6 a fost violat.

82

În cea de a doua speţă, Curtea a constatat că rechizitoriul parchetului nu viza decât

calitatea de autor al infracţiunii ce li se reproşa reclamanţilor, astfel încât niciun element nu le

permitea acestora să anticipeze posibilitatea de a fi condamnaţi pentru complicitate la

infracţiunea în cauză. Nici în faţa instanţelor nu s-a pus niciun moment această problemă,

unicul lucru dezbătut fiind posibilitatea de a se reţine că reclamanţii erau administratori de

fapt sau de drept ai societăţii, problemă de care depindea reţinerea calităţii autori ai

infracţiunii. Curtea a considerat că, în dreptul francez, calitatea de complice implică alte

condiţii, astfel încât reclamanţilor trebuia să li ofere posibilitatea de a cunoaşte această

acuzaţie şi de a-şi pregăti o apărare specifică în condiţiile date. În condiţii, în care nu au

beneficiat de această posibilitate, Curtea a considerat că drepturile lor la apărare au fost

violate.

Faţă de cele de mai sus, Curtea în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. pr. pen.

raportat la art. 347 C. pr. pen. a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpat.