DECIZII RELEVANTE Trimestrul al III-lea 2018

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA PENALĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3

§. Dreptul familiei ................................................................................................................. 3

1. Minor. Plasament. Încetarea măsurii. Condiţii ...................................................... 3

2. Minor. Plasament în regim de urgenţă. Înlocuire. Condiţii .................................. 4

§. Drept procesual civil ......................................................................................................... 7

3. Cerere de recuzare. Condiţii ..................................................................................... 7

4. Contestaţie la executare. Debitor aflat în penitenciar. Competenţă teritorială . 10

5. Excepţia necompetenţei materiale. Momentul până la care poate fi invocată ... 11

SECŢIA A II-A CIVILĂ ....................................................................................................... 13

§. Drept societar .................................................................................................................. 13

6. Plângere împotriva rezoluţiei Oficiului Registrului Comerţului prin care s-a

respins cererea petentului de radiere a menţiunii privind înscrierea unui stabiliment

comercial, pentru lipsa acordului celui afectat de stabiliment. Clarificarea

necesităţii acordului şi a mijlocului legal de anulare a acestora. Respingerea

plângerii ........................................................................................................................... 13

§. Dreptul insolvenţei .......................................................................................................... 19

7. Înlocuirea administratorului judiciar al debitoarei pentru motive temeinice.

Îndeplinirea cu întârziere şi neîndeplinirea atribuţiilor specifice de către

administratorul judiciar justifică înlocuirea acestuia ................................................. 19

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 23

§. Dreptul asigurărilor sociale ........................................................................................... 23

8. Pensie de invaliditate. Stagiu potențial. Îndeplinirea condițiilor referitoare la

stagiul de cotizare necesar. Succesiuni de legi în timp ................................................ 23

9. Revizuire pensie. Caracterul definitiv al deciziei necontestate ........................... 27

10. Revizuire pensie. Valorificarea adeverinţelor care atestă încadrarea

persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă .................................................. 36

2

§. Dreptul muncii ................................................................................................................ 45

11. Răspunderea patrimonială. Prescripția dreptului material la acţiune. Data de

la care începe să curgă termenul de prescripţie şi efectul pe care îl produce

efectuarea cercetărilor penale în privinţa persoanelor cercetate pentru producerea

prejudiciului .................................................................................................................... 45

12. Spor pentru activităţi care se desfăşoară în condiţii deosebite, cum ar fi stres

sau risc. Noțiunea de sumă compensatorie. Obligația de a continua acordarea

sporului și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 250/2016.

Efectele Ordinului nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind

acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din

anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice ......................................................................... 54

SECŢIA PENALĂ .................................................................................................................. 67

§. Drept procesual penal .................................................................................................... 67

13. Lipsa motivării soluţiei primei instanţe asupra acţiunii civile. Imposibilitatea

instanţei de control judiciar de a verifica elementele de raţionament ale judecării

acţiunii civile. Admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale în latura civilă şi

rejudecarea acţiunii civile de către prima instanţă...................................................... 67

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Dreptul familiei

1. Minor. Plasament. Încetarea măsurii. Condiţii

Legea nr. 272/2002 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, rep.1: art.

2 alin. (4), art. 54, art. 55 alin. (2), art. 72 alin. (1) - (2)

Părăsirea fără învoire de către minor a centrului de primiri urgenţe nu constituie o

cauză de încetare a măsurii plasamentului, câtă vreme minorul este în continuare lipsit de

ocrotire părintească.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 124 din 12 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta Direcţia

Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Caraş-Severin a chemat în

judecată pârâţii A… şi B…, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună

încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului instituită faţă de copilul C… la

reclamantă – Centrul de plasament „D…” E… prin sentinţa civilă nr. 530/28.02.2018 a

Tribunalului Caraş-Severin şi încetarea obligaţiei pârâţilor de prestare a unui număr de 40 ore

lunar fiecare de muncă, acţiuni sau lucrări de interes local, pe raza localităţii de

domiciliu/reşedinţă.

În motivare a arătat că prin sentinţa civilă nr. 530/28.02.2018, Tribunalul Caraş-

Severin a dispus instituirea măsurii de protecţie specială a plasamentului faţă de minora C… (

născută la 11.04.2001 şi provenind din relaţia de concubinaj a pârâţilor) la direcţia reclamantă

- Centrul de plasament „D…” La 17.04.2018, şeful centrului a înştiinţat reclamanta că minora

nu a putut fi preluată în centru, fiind plecată fără învoire din data de 15.01.2018 (anterior

pronunţării hotărârii prin care s-a dispus plasamentul) din Centrul „F…” şi dată în urmărire

naţională din 19.02.2018 de Biroul de Investigaţii Criminale, şeful centrului solicitând şi

încetarea măsurii de protecţie specială instituită.

Faţă de cele menţionate, întrucât în lipsa minorei centrul nu a fost în măsură să pună în

executare hotărârea tribunalului, reclamanta a apreciat că prezenta cerere este întemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2101/27.06.2018, Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea

reclamantei.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că plasamentul, ca orice măsură de

protecţie specială, urmăreşte scopul prevăzut de art. 50 din Legea nr. 272/2004, acela de a

asigura îngrijirea şi dezvoltarea copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014.

4

săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora şi

că, în raport de acest scop, este cert că încetarea măsurii de plasament este condiţionată de

încetarea situaţiei de dificultate care a justificat adoptarea ei; or, fuga unui minor din centrul

în care a fost instituţionalizat nu poate fi asimilată unei cauze de încetare a măsurii

plasamentului, atât timp cât copilul este în continuare lipsit de supravegherea şi îngrijirea

părintească.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei în tot în

sensul admiterii cererii, reiterând, în esenţă, susţinerile din primă instanţă şi arătând că minora

nu a mai revenit în centru până în prezent.

Astfel investită, curtea de apel a constatat că, faţă de prevederile art. 54 din Legea nr.

272/2004, măsura de protecţie specială a plasamentului dispusă cu privire la minor îşi justifică

raţiunea atât timp cât acesta este lipsit de ocrotirea părinţilor săi şi că, potrivit dispoziţiilor art.

72 alin. (2) din aceeaşi lege, în cazul în care împrejurările care au stat la baza stabilirii

măsurilor de protecţie specială (inclusiv cele dispuse de instanţa judecătorească) s-au

modificat, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze

de îndată comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa în vederea modificării sau,

după caz, a încetării măsurii.

Pe calea prezentului apel, reclamanta critică soluţia primei instanţe prin prisma

faptului că nu ar fi dat eficienţă împrejurării că minora a părăsit fără învoire centrul,situaţie ce

a pus direcţia în imposibilitatea de a pune în aplicare dispoziţiile sentinţei civile nr.

530/28.02.2018 a Tribunalului Caraş-Severin.

Or, a observat instanţa de apel, din probele administrate în faţa primei instanţe nu

rezultă că în privinţa minorei s-au schimbat împrejurările care au determinat instituirea

măsurii plasamentului.

Aşa cum se arată în considerentele sentinţei prin care s-a dispus instituirea măsurii,

aceasta a fost determinată de neglijarea minorului de către părinţi, instanţa statuând că revine

autorităţilor care au competenţe stabilite prin lege în acest sens obligaţia de a întreprinde toate

demersurile legale pentru găsirea şi ocrotirea acestui copil,iar din probatoriul administrat nu

rezultă că sunt îndeplinite condiţiile pentru încetarea măsurii de protecţie a plasamentului

minorei ci că interesul acesteia este în continuare acela de a beneficia de măsura de protecţie

specială, atât timp cât nu există dovezi clare în sensul că ea s-ar afla sub ocrotire părintească,

iar fuga din centrul de primiri urgenţe nu constituie o cauză de încetare a măsurii

plasamentului, din moment ce este în continuare lipsită de ocrotire părintească, situaţie ce a şi

determinat instituirea acestei măsuri.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul reclamantei.

2. Minor. Plasament în regim de urgenţă. Înlocuire. Condiţii

Legea nr. 272/2002 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, rep.2: art.

2, art. 5 alin. (2), art. 54 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014.

5

Înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu cea a plasamentului la un

asistent maternal profesionist din alt judeţ nu poate fi justificată doar de împrejurarea că

membri ai familiei minorului au domiciliul în acel judeţ, în condiţiile în care aceştia fie nu

locuiesc efectiv la acea adresă, fie sunt dezinteresaţi de minor.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 132 din 19 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin,

reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Caraş-

Severin a chemat în judecată pârâţii A…, B…, C… şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială

şi Protecţia Copilului Neamţ, solicitând înlocuirea măsurii de protecţie specială a

plasamentului în regim de urgenţă instituită faţă de copilul D… cu măsura de protecţie

specială a plasamentului la un asistent maternal profesionist angajat al DGASPC Neamţ şi

acordarea în continuare a alocaţiei lunare de plasament;delegarea exerciţiului drepturilor şi

obligaţiilor părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului în favoarea directorului

executiv al DGASPC Neamţ; obligarea pârâţilor A… şi B… la prestarea între 20 - 40 de ore

lunar de muncă, fiecare, acţiuni sau lucrări de interes local, pe raza localităţii de

domiciliu/reşedinţă; stabilirea domiciliului copilului la asistentul maternal profesionist angajat

al DGASPC Neamţ.

În motivare a arătat că minorul provine din relaţia de concubinaj a numiţilor A… şi

B…; că,întrucât minorul s-a aflat în situaţie de risc, directorul executiv al DGASPC Caraş-

Severin a dispus plasamentul acestuia în regim de urgenţă la asistentul maternal profesionist

C…; că mama copilului are domiciliul pe raza administrativ teritorială a judeţului Neamţ; că

părinţii copilului nu se încadrează în nici una dintre prevederile legale referitoare la scutirea

de muncă în folosul comunităţii,

Prin sentinţa civilă nr.2106/28.06.2018, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea

reclamantei reţinând în esenţă că asistentul maternal profesionist pârât doreşte să asigure

ocrotirea copilului; că nici mama copilului şi nici rudele acestuia nu păstrează legătura cu

minorul; că mama locuieşte fără forme legale în E…, judeţul Caraş-Severin; că la adresa de

domiciliu a acesteia locuiesc bunicii săi care au declarat că nu ştiu unde este nepoata lor şi că

din cauza vârstei şi problemelor de sănătate nu se pot ocupa de creşterea şi educarea

minorului; că,astfel, nu este în interesul minorului să fie dat în plasament la un asistent

maternal de pe raza judeţului Neamţ şi nu se impune nici înlocuirea asistentului maternal

profesionist la care se află copilul în prezent.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea ei în tot în

sensul admiterii acţiunii.

În motivare a reiterat susţinerile din primă instanţă şi a arătat că instituirea măsurii pe

care a solicitat-o corespunde interesului superior al copilului, anume acela de menţinere a

relaţiilor fireşti cu mama sa şi cu celelalte rude materne.

Astfel investită, curtea de apel a constatat (cu raportare la cauza de faţă) că potrivit art.

54 din Legea nr. 272/2004, protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor,

prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau

6

definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi că art. 2 din lege dispune că orice act juridic emis sau

încheiat în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului se subordonează cu

prioritate principiului interesului superior al acestuia; că acest principiu este impus inclusiv în

legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului şi trebuie să prevaleze în toate

demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de

organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a mai reţinut instanţa, a elaborat principiul

cântăririi intereselor în prezenţă care presupune existenta unui echilibru echitabil şi

proporţional între interesele concurente ale copiilor, ale părinţilor şi ale ordinii publice în

marja de apreciere acordată statelor, interesul superior al copilului trebuind a fi avut în vedere

în mod principal (Cauza Maumousseau şi Washington vs. Franța, Hotărârea din 6 decembrie

2007).

Or, a constatat instanţa, în speţă, deşi apelanta a invocat necesitatea exercitării

dreptului părinţilor de a vizita minorul şi de a menţine legătura cu acesta, nu a probat

împrejurarea că prin instituirea plasamentului pe raza judeţului Neamţ s-ar facilita menţinerea

legăturii între copil şi părinţi sau că părinţii nu şi-au putut exercita acest drept din cauză că

minorul se află în prezent în plasament la un asistent maternal profesionist domiciliat în jud.

Caraş-Severin.

Astfel, din probele administrate în faţa primei instanţe nu rezultă că părinţii minorului

sau rudele acestuia au efectuat demersuri pentru păstrarea legăturii cu minorul după ce s-a

dispus plasamentul în regim de urgenţă, demersuri care ar putea fi facilitate prin instituirea

plasamentului pe raza administrativ teritorială a judeţului Neamţ.

Mama pârâtă are părinţii divorţaţi (mama fiind plecată în Italia, iar tatăl recăsătorit) şi

nu locuieşte la adresa din cartea de identitate, ci în oraşul E…, judeţul Caraş-Severin. În timp

ce era însărcinată, pârâta a revenit în satul natal împreună cu A…, a spus că pleacă împreună

cu acesta la rudele lui în E… şi de atunci nu a mai revenit în sat, unde nu deţine nici un fel de

bunuri.

Sintetizând, Curtea a reţinut că în mod legal şi temeinic a apreciat tribunalul că nu s-a

dovedit că instituirea măsurii plasamentului minorului pe raza judeţului Neamţ ar fi în

interesul minorului, având în vedere faptul că până în prezent acesta s-a aflat în grija

asistentului maternal profesionist pârât astfel că, având în vedere principiul interesului

superior al copilului, a considerat că este neîntemeiată cererea reclamantei şi că în mod corect

a fost respinsă de tribunal.

Pentru aceste considerentele, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

7

§. Drept procesual civil

3. Cerere de recuzare. Condiţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 6 alin. (3), art. 42

pct. 13

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 6

În favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care

invocă prevederile art. 42 pct. 13 C.pr.civ. trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii,

simpla invocare a văditei neîncrederi asupra imparţialităţii instanţei nefiind suficientă pentru

admiterea cererii de recuzare.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 150 din 19 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin încheierea din 01.02.2018 pronunţată de Tribunalul Arad au fost respinse cererea

de abţinere formulată de domnii judecători A… şi B… şi cererea de recuzare a aceloraşi

judecători formulată de petentul reclamant C….

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea formulată oral şi

ulterior precizată în scris, petentul a recuzat membrii completului de judecată, invocând că,

soluţionând apelul care a făcut obiectul dosarului nr. x/55/2015, aceştia s-au pronunţat asupra

unor aspecte ce vizează prezenta cauză şi apreciind că judecătorii nu mai pot fi imparţiali dat

fiind faptul că împotriva lor a formulat plângere penală.

În continuare, instanţa a constatat că la termenul de judecată din 25.01.2018 cei doi

judecători au formulat verbal declaraţie de abţinere, iar la 26.01.2018 au solicitat în scris să se

analizeze situaţia de incompatibilitate ivită, deoarece au pronunţat anterior hotărâri

judecătoreşti (pe care le-au indicat) cu privire la situaţia juridică a părţilor şi a minorului

acestora, iar în prezenta cauză se pun în discuţie aspecte asupra cărora şi-au exprimat opinia,

arătând, spre exemplu, că pensia de întreţinere, în raport cu locul de muncă al pârâtului se

impune a se stabili în sumă fixă iar nu în cotă procentuală (problemă ce urmează a fi analizată

din nou în prezenta cauză) alături de alte chestiuni pe care, de asemenea, le-au avut de

soluţionat în cauzele precedente (autoritatea părintească, programul de legături personale cu

minorul). În plus, au arătat, noua viziune a legiuitorului în materia incompatibilităţii este clar

orientată spre jurisprudenţa C.E.D.O. care a promovat principiul aparenţei de imparţialitate

conform căruia esenţial în derularea unui proces echitabil nu este credinţa de imparţialitate a

celui ce judecă, ci percepţia în acest sens a celui judecat; or, în cauză, petentul a arătat expres

că nu are încredere în imparţialitatea completului de judecată. În drept au invocat dispoziţiile

art. 42 pct. 13, art. 48 alin. (1) C.pr.civ.

Astfel investită, instanţa a constatat că în prezenta cauză nu se impune reanalizarea

vreunei cereri legate de stabilirea pensiei de întreţinere în procent sau în sumă fixă, întrucât o

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

8

parte a solicitat reducerea pensiei în sumă fixă, iar cealaltă parte, majorarea cuantumului

acestei sume; că, în ceea ce priveşte capetele de cerere ce vizează exercitarea autorităţii

părinteşti şi stabilirea programului de legături personale cu minorul, instanţa de apel trebuie

doar să verifice dacă s-au schimbat împrejurările de fapt avute în vedere la pronunţarea

deciziei nr. 391/15.04.2016, aspect ce nu atrage vreo situaţie de incompatibilitate; că nici

soluţionarea dosarelor nr. y/55/2015, nr. z/108/2015 şi nr. x1/55/2014/a9 (ce au avut ca obiect

obligaţie acordare consimţământ pentru ieşirea minorului din ţară, suspendarea executării

provizorii ori recursul împotriva unei încheieri de suspendare a cauzei) nu se constituie într-un

aspect de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ. invocate în susţinerea

cererii de abţinere.

În ce priveşte cererea de recuzare,instanţa a constatat că motivul invocat de petent

(formularea unei plângeri penale împotriva completului de judecată) este neîntemeiat, câtă

vreme art. 42 pct. 6 C.pr.civ. prevede că, în cazul plângerilor penale formulate de părţi în

cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a

acţiunii penale împotriva sa, aspect care în cauză nu a fost susţinut şi nici dovedit.

Împotriva încheierii a declarat recurs petentul reclamant.

În motivare, după ce a expus prevederile art. 129, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (1)

şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, a învederat că instanţa nu a examinat temeinic cele

expuse de domnia sa şi, mai mult, a ignorat existenţa unui criteriu obiectiv (alături de cel

subiectiv) în analiza imparţialităţii completului de judecată pe care a contestat-o, situaţie

reglementată de prevederile art. 42 pct. 13 C.pr.civ.

În continuare a arătat că, examinând cererea de abţinere formulată de judecători, prima

instanţă a reţinut nelegal că în prezenta cauză nu se impune reanalizarea vreunei cereri legate

de stabilirea pensiei de întreţinere, câtă vreme atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

cât şi pe calea apelului declarat de pârâtă s-a invocat exact acest aspect, anume modificarea

cuantumului pensiei de întreţinere, ceea ce chiar presupune analizarea acestor cereri de către

instanţa de apel. Apoi, ambele părţi au solicitat modificarea programului de vizită şi a

modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti într-o manieră ce presupune o schimbare

radicală a situaţiei asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe.

A învederat că aceiaşi judecători s-au mai pronunţat asupra acestor aspecte şi au făcut-

o tendenţios, ceea ce l-a determinat să formuleze împotriva lor o plângere penală la care nu a

primit nici un răspuns.

A apreciat că se impunea admiterea cererii inclusiv pentru că judecătorii înşişi au

considerat necesar să se abţină de la judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor

părţilor în alte dosare.

A arătat că există o vădită neîncredere a domniei sale în ceea ce priveşte

imparţialitatea instanţei (exemplificată de art. 42 pct.13 C.pr.civ.) şi că ar fi fost suficientă

doar invocarea acestei împrejurări pentru admiterea cererii de recuzare, dat fiind criteriul

obiectiv enunţat de CEDO şi având în vedere Decizia nr. 462/2014 a Curţii Constituţionale;

or, prima instanţă a motivat încheierea doar prin raportare la prevederile art. 42 pct. 6

C.pr.civ., ignorând argumentele mai sus-expuse.

Astfel investită, instanţa de recurs a reţinut în prealabil că, pe de o parte, potrivit art.

53 alin. (2) C.pr.civ., încheierea prin care s-a respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de

9

atac şi că, pe de altă parte, recurentul nu a invocat nelegalitatea respingerii cererii de recuzare

întemeiată pe existenţa plângerii penale formulată împotriva completului de judecată cu

motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 42 pct. 6 C.pr.civ. În consecinţă, curtea de apel

s-a considerat investită cu criticile privind soluţia de respingere a cererii de recuzare motivată

de soluţionarea de aceiaşi judecători a apelului care a făcut obiectul dosarului nr. x/55/2015.

Sub acest aspect, instanţa a constatat că dacă în acel dosar judecătorii au avut a se

pronunţa asupra cererilor privitoare la transformarea obligaţiei de întreţinere stabilită prin

prestarea în natură pe seama minorului părţilor în obligaţia de plată a unei sume lunare, la

stabilirea la tată a locuinţei minorului şi la modificarea programului de vizitare, în dosarul de

faţă cererile vizează modificarea cuantumului sumei stabilită cu titlu de pensie de întreţinere,

exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă şi modificarea programului de vizitare,

din compararea pretenţiilor formulate în cele două dosare rezultând că sunt comune doar cele

vizând programul de legături dintre tată (recurent în dosarul de faţă) şi minor.

Contrar susţinerilor recurentului, a constatat instanţa, faptul că aceiaşi judecători s-au

pronunţat asupra acestui program nu echivalează cu pronunţarea în aceeaşi cauză asupra

aceloraşi aspecte, câtă vreme, solicitând modificarea programului stabilit în primul dosar,

reclamantul însuşi a invocat prin cererea formulată în cel faţă că de la rămânerea definitivă a

hotărârii anterioare condiţiile atunci avute în vedere s-au modificat, fiind îndeplinite cerinţele

art. 403 Cod civil, astfel că, aşa cum s-a reţinut prin încheierea recurată, judecătorii

prezentului dosar erau ţinuţi să verifice această susţinere şi nu să se pronunţe asupra aceloraşi

împrejurări ce au făcut obiect al cercetării judecătoreşti în dosarul anterior.

În continuare, instanţa a reţinut că potrivit art. 42 alin. (1) pct. 13 C.pr.civ.

judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi recuzat dacă „există… elemente

care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea” sa, altele decât cele

enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12 C.pr.civ.

Această normă este menită să asigure părţii dreptul consacrat de art. 6 par. 1 CEDO şi

art. 6 alin. (1) C.pr.civ. şi să înlăture suspiciunile de soluţionare părtinitoare a pricinii,

recunoscând părţii posibilitatea de a solicita ca un alt judecător să se pronunţe asupra cererii

sale.

Din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 304/2004 („Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi”) instanţa reţine, însă, că în

favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă sus-

menţionatele prevederi ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii,

susţinerile recurentului potrivit cărora, prin raportare la criteriul obiectiv, simpla invocare a

văditei neîncrederi asupra imparţialităţii instanţei este suficientă pentru admiterea cererii de

recuzare neputând fi primite.

În speţă, împrejurările invocate de recurent nu se constituie în elemente care să dea

vreo justificare obiectivă îndoielii cu privire la imparţialitatea judecătorilor cauzei, câtă vreme

soluţionarea de către aceiaşi judecători a litigiului ce a făcut obiect al dosarului anterior nr.

x/55/2015 nu are un asemenea efect (pentru motivele mai sus-arătate), iar faptul că soluţia

pronunţată în acel dosar nu a fost cea dorită de petent nu poate fi asimilat unui criteriu

obiectiv în sensul celor invocate de acesta.

10

Ca fiind nefondate au fost apreciate şi susţinerile potrivit cărora admiterea cererii de

recuzare se impunea pentru că judecătorii înşişi au considerat necesar să se abţină de la

judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor părţilor în alte dosare câtă vreme, pe de o

parte, prin încheierea recurată s-a stabilit definitiv că soluţionarea dosarelor indicate de

membrii completului nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ.

şi, pe de altă parte, după cum rezultă din cuprinsul cererii de recuzare, petentul însuşi nu a

invocat soluţionarea acelor dosare de aceiaşi judecători ca fiind un element de natură să îl

facă să aibă îndoieli cu privire la imparţialitatea lor, ci s-a referit exclusiv la dosarul nr.

x/55/2015 al Tribunalului Arad.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul petentului.

4. Contestaţie la executare. Debitor aflat în penitenciar. Competenţă teritorială

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.4: art. 651 alin. (1), art.

714 alin. (1)

Soluţionarea contestaţiei la executare revine instanţei de executare care este

judecătoria de la domiciliul debitorului, iar faptul că acesta se găseşte în penitenciar nu

semnifică schimbarea domiciliului.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 334 din 21 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin contestaţia la executare înregistrată la Judecătoria Sânnicolau Mare, debitorul

A… a solicitat anularea executării silite declanşată împotriva sa de creditoarea Administraţia

Judeţeană Finanţelor Publice (AJFP) Timiş în reprezentarea Serviciului Fiscal Orăşenesc

Sânnicolau Mare, învederând că a primit adresa de înfiinţare a popririi asupra veniturilor

realizate la Penitenciarul Arad şi a menţionat că nu are nici un venit şi nici carte de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 537/23.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/295/2018,

Judecătoria Sânnicolau Mare a admis excepţia de necompetenţă invocată din oficiu şi a

declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Judecătoriei Arad.

Pentru a dispune astfel, instanţa s-a raportat la prevederile art. 651 C.pr.civ. şi a reţinut

că debitorul este încarcerat în Penitenciarul Arad, că executarea silită are ca obiect venituri

realizate în penitenciar şi că, fiind încarcerat, în acest moment domiciliul său nu se află pe

raza de competenţă a Judecătoriei Sânnicolau Mare.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 3310/1.08.2018, Judecătoria Arad a admis

excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat în favoarea Judecătoriei

Sânnicolau Mare competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, a constatat ivit

conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara pentru

regulatorul de competenţă.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

11

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 714 alin. (1) C.pr.civ., competenţa de soluţionare a

contestaţiei la executare revine instanţei de executare care, conform art. 651 C.pr.civ., este

judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul

debitorului, fiind nerelevant faptul că în prezent contestatorul se află încarcerat la

Penitenciarul Arad. Cum debitorul urmărit are domiciliul în localitatea B…, judeţul Timiş, în

temeiul textelor de lege anterior menţionate, instanţa a admis excepţia invocată din oficiu şi a

declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.

Astfel sesizată, Curtea a constatat următoarele:

Conform art.651 alin.(1) şi (3) C.pr.civ., cu raportare la situaţia dedusă judecăţii,

instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării

organului de executare, domiciliul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel,

aceasta fiind instanţa competentă să soluţioneze inclusiv contestaţiile la executare. De

asemenea, potrivit art.714 alin.(1) C.pr.civ., contestaţia se introduce la instanţa de executare.

Prin urmare, competentă să soluţioneze contestaţia la executare este Judecătoria

Sânnicolau Mare, în a cărei rază teritorială se află domiciliul debitorului la data sesizării

organului de executare. Deoarece nu există dispoziţii derogatorii privind competenţa

teritorială a instanţei de executare în cazul în care debitorul se află în stare de detenţie într-un

penitenciar, se aplică dispoziţiile generale privind competenţa teritorială, neputându-se

echivala situaţia menţionată cu o schimbare a domiciliului debitorului.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C.pr.civ., competenţa

de soluţionare a prezentei contestaţii la executare a fost stabilită în favoarea Judecătoriei

Sânnicolau Mare.

5. Excepţia necompetenţei materiale. Momentul până la care poate fi invocată

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.5: art. 130 alin. (2), art.

131 alin. (1)

Necompetenţa materială trebuie invocată la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar încheierea în cuprinsul căreia s-au consemnat

temeiurile de drept pentru care instanţa s-a considerat competentă general, material şi

teritorial să judece pricina are caracter interlocutoriu, instanţa nemaiputând să revină

asupra celor astfel stabilite.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 324 din 11 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea înregistrată la Secţia I Civilă a Tribunalului Arad, reclamanta A… a

chemat în judecată pârâţii B…, SC C… SRL şi SC D… SRL şi a solicitat constatarea nulităţii

absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

12

În drept, a invocat art. 1250 C.civ., art. 191 din Legea nr. 31/1990 şi art. 12 din actul

constitutiv al societăţii comerciale.

Prin încheierea din 22.09.2017 pronunţată în dosarul nr. x/108/2017, instanţa a

constatat necompetenţa funcţională a Secţiei I Civilă şi a declinat competenţa în favoarea

Secţiei a II-a Civilă a aceluiaşi tribunal.

Dosarul a fost înregistrat la Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Arad, instanţă care, prin

încheierea din 10.01.2018, a constatat că este competentă general, material şi teritorial să

judece pricina.

Reclamanta a formulat cerere de strămutare a cauzei şi, prin sentinţa civilă nr.

28/5.02.2018, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea şi a dispus strămutarea dosarului de

la Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Arad la Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ

şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin.

Prin sentinţa civilă nr. 1013/18.06.2018 pronunţată în dosarul nr. x/108/2017, secţia a

II-a a Tribunalului Caraş-Severin a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea

Secţiei I civilă, complete specializate în soluţionarea cauzelor civile a aceluiaşi tribunal. secţie

care, la rândul său, prin încheierea nr. 24/18.07.2018 a trimis dosarul spre soluţionare

secţiei a II-a şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Curţii de

Apel Timişoara în vederea soluţionării conflictului.

Astfel investită, curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamantei a fost înregistrată

iniţial la Secţia I Civilă a Tribunalului Arad, secţie care a declinat competenţa soluţionării

dosarului în favoarea Secţiei a II-a Civilă a tribunalului.

Secţia astfel investită şi-a verificat competenţa în baza art. 131 alin. (1) C.pr.civ. şi a

constatat că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, după care curtea

de apel a dispus strămutarea dosarului la Tribunalul Caraş-Severin, actele îndeplinite în dosar

de Tribunalul Arad anterior strămutării fiind păstrate.

Urmare a admiterii cererii de strămutare, dosarul a fost înregistrat la Secţia a II-a

Civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin care a declinat

competenţa de soluţionare în favoarea Secţiei I civilă a tribunalului.

Curtea a constatat că secţia a II-a astfel investită nu mai avea posibilitatea să îşi

verifice în baza art. 131 alin. (1) C.pr.civ. competenţa de soluţionare a acţiunii, în această

privinţă fiind legată de încheierea din 10.01.2018 prin care secţia Tribunalului Arad de la

care s-a strămutat dosarul la Tribunalul Caraş-Severin procedase deja în acest sens,

pronunţând o încheiere cu caracter interlocutoriu asupra căreia instanţa nu mai putea reveni.

Mai mult, dispunând strămutarea dosarului la Tribunalul Caraş-Severin, curtea de apel a

dispus şi păstrarea actelor îndeplinite de Tribunalul Arad în dosar înainte de strămutare.

Pentru aceste considerente, având în vedere şi prevederile art. 135 şi art. 136 C.pr.civ.

competenţa de soluţionare a litigiului de faţă a fost stabilită în favoarea Secţiei a II-a Civilă,

de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin - complet specializat în

litigiile cu profesionişti.

13

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Drept societar

6. Plângere împotriva rezoluţiei Oficiului Registrului Comerţului prin care s-a

respins cererea petentului de radiere a menţiunii privind înscrierea unui stabiliment

comercial, pentru lipsa acordului celui afectat de stabiliment. Clarificarea necesităţii

acordului şi a mijlocului legal de anulare a acestora. Respingerea plângerii

Legea nr. 26/1990: art. 25

O.U.G. nr. 116/2009: art. 6

Ordin MJ nr. 2594/C/2008: art. 69

Decizia nr. X/20.03.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite

În drept, instanţa a reţinut că potrivit art. 157 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul Nr.

2594/C din 10 octombrie 2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de

ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor,

„Pentru înregistrarea în registrul comerţului a înfiinţării unui sediu secundar, solicitantul

ataşează la cererea de înregistrare hotărârea adunării generale sau, după caz, decizia

organului de administrare şi/sau de conducere care are această competenţă, document care

atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu secundar, în condiţiile

prevăzute de art. 69 alin. (1) lit. b), declaraţia-tip prevăzută la art. 69 alin. (1) lit. e) şi

dovezile privind plata taxelor legale şi timbrul judiciar, în original”.

Conform art. 69 alin. (1) lit. b) şi e) din acelaşi act normativ, „(1) La cererea de

înregistrare a persoanelor juridice supuse obligaţiei de înmatriculare în registrul comerţului

se ataşează următoarele: b) documentul care atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiilor

cu destinaţie de sediu social şi/sau de sedii secundare, precum: extras de carte funciară, în

termen de valabilitate la depunere, dar nu mai vechi de 30 de zile, contract de vânzare-

cumpărare, contract de donaţie în formă autentică, certificat de moştenitor, act notarial de

ieşire din indiviziune sau de delimitare a proprietăţii, hotărâre judecătorească definitivă

privind proprietatea sau folosinţa/uzufructul, hotărâre judecătorească definitivă de ieşire din

indiviziune, proces-verbal de recepţie a construcţiei, act de adjudecare a imobilului vândut în

cadrul executării silite; contract de schimb, contract de închiriere (înregistrat la

administraţia finanţelor publice, pentru cel încheiat între persoane fizice şi persoane juridice;

neînregistrat la administraţia finanţelor publice, pentru cel încheiat între persoane juridice),

contract de subînchiriere, contract de concesiune, contract de leasing imobiliar, contract de

comodat, contract de uz, contract de uzufruct, certificat de rol fiscal/rol agricol în termen de

valabilitate sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă, la alegerea

solicitantului. Extrasul de carte funciară şi certificatul de rol fiscal/rol agricol se depun în

original, celelalte documente urmând a fi depuse în copie certificată de parte sau în copie

legalizată. În cazul în care imobilul este deţinut în coproprietate, se vor prezenta, după caz, şi

14

acordul coproprietarilor, acordul asociaţiei de proprietari, acordul vecinilor direct afectaţi

cu privire la schimbarea destinaţiei de locuinţă a spaţiului respectiv, în original; e)

declaraţia-tip pe propria răspundere privind autorizarea funcţionării, în original, semnată de

asociaţi sau de reprezentanţii legali ai societăţii”.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 care reglementează

condiţiile în care se poate solicita radierea unei înmatriculări ori a unei menţiuni din

registrul comerţului, „Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei

înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea

înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în

cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau

modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă

prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului”.

Prin Decizia nr. X din 20.03.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a

admis recursul în interesul legii, şi cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr.

26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003,

referitoare la cazurile de admisibilitate a cererii de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni

din registrul comerţului, a stabilit: „Cererea de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din

registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce

se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei

menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri

judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate

actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-

a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.”

Astfel, instanţa a reţinut că dacă nu există o hotărâre judecătorească definitivă prin

care să fie desfiinţate în tot sau în parte actele care au stat la baza înregistrării cu privire la

care se solicită radierea, cerere de radiere din registrul comerţului a menţiunii nr.

[…]/22.12.2017 este inadmisibilă.

Curtea constată că apelul este nefondat, pentru motivele care succed.

Astfel, în ce priveşte critica nereţinerii de către prima instanţă a necesităţii obţinerii

de către pârâta, a acceptului proprietarilor direct afectaţi de organizarea magazinului

comercial în blocul de locuinţe în care se află apartamentul reclamantului, Curtea constată

că această critică este neîntemeiată întrucât acest acord nu se impunea, deoarece aşa cum

rezultă din coala de Carte Funciară, spaţiul afectat activităţilor comerciale are destinaţia de

spaţiu comercial. Prin urmare nu se impunea schimbarea destinaţiei din unitate locativă,

destinată folosinţei de locuit, în spaţiu destinat activităţilor de comerţ. Mai mult, faptul că

spaţiul comercial a făcut obiectul unui transfer de proprietate între alţi agenţi economici, nu

impune o reconsiderare a aceluiaşi spaţiu, în unitate destinată locuinţelor şi, mai apoi, din

nou, un accept pentru schimbarea destinaţiei.

Referitor la critica că prima instanţă a apreciat în mod greşit că imobilul nu este în

coproprietatea reclamantului apelant, pârâtei intimate şi altor locatari din blocul de locuinţe,

Curtea relevă că şi această critică este nefondată, întrucât ceea ce se află în coproprietate

indiviză forţată sunt, aşa cum indică şi apelantul, părţile comune indivize destinate accesului

persoanelor în imobil, cu privire la care titularul spaţiului comercial are dreptul egale de

15

folosinţă cu cele ale celorlalţi locatari. Mai mult, pârâta intimată a obţinut un acord al

asociației de proprietari la data de 05.12.2017. Susţinerea reclamantului apelant că nu a

semnat acest acord, nu are ca efect ineficientizarea înscrisului juridic în care se consemnează

acordul, şi în consecinţă, nici nelegalitatea menţiunii în evidenţele Registrului Comerţului a

înscrierii punctului de lucru pentru pârâtă. O atare lipsire de efecte a acestui acord se poate

obţine doar prin desfiinţarea actului juridic al acordului, prin mijloacele prevăzute de lege,

printr-o hotărâre judecătorească.

În ceea ce priveşte a treia critică formulată, conform căreia prima instanţă a statuat

greşit că nu s-a făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti care să desfiinţeze actul care a stat

la baza înscrierii în registrul comerţului, Curtea constată că şi această critică este

neîntemeiată întrucât, într-adevăr, nici unul dintre actele de pârâtă la registrul comerţului în

vederea înscrierii punctului de lucru, nu a fost anulat de către instanţa de judecată, iar pe de

altă parte, plângerea formulată cu privire la această înscriere în faţa Directorului Oficiului

Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, nu are şi nici nu poate conţine un petit

care să vizeze nulitatea acordului asociaţiei de proprietari, deoarece nu intră în competenţa

controlului de legalitate al Oficiului Registrului Comerţului constatarea nulităţii sau

anulabilităţii unui act juridic, constatare pe care o poate realiza doar instanţa de judecată în

urma unei acţiuni în justiţie, cu acest obiect. Mai mult, pe calea plângerii împotriva rezoluţiei

Directorului ORC prin care se respinge cererea petentului de radiere a unei înscrieri în

evidenţele registrului comerţului, adresată tribunalului, nu este vizată nulitatea unui act în

baza căruia s-a efectuat înscrierea de menţiuni sau înmatriculare.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 460/A din 12 septembrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 377/22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[…]/30/2018 a fost respinsă plângerea formulată de reclamanţii A... şi B..., împotriva

rezoluţiei nr. […]/27.12.2017 pronunţată de pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă

Tribunalul Timiş, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de radiere formulată de aceiaşi reclamanţi, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, în fapt, în data de 12.12.2017, între

pârâta C... SRL, în calitate de locatar, şi societatea D... SRL, în calitate de locator şi unic

proprietar al imobilului, s-a încheiat contractul de locaţiune nr. […] /12.12.2017 prin care

societatea pârâtă C... SRL a închiriat spaţiul comercial situat în municipiul Iaşi, […]

identificat prin CF sub număr […] nr. cadastral […], pentru o perioadă de 15 ani începând cu

data semnării procesului-verbal de predare primire a spaţiului închiriat.

La data de 22.12.2017, pârâta C... SRL a solicitat înregistrarea în Registrul comerţului

a sediului secundar la adresa din municipiul Iaşi, […], anexând cererii decizia

administratorului nr. […]/21.12.2017 privind aprobarea deschiderii punctului de la lucru la

adresa anterior menţionată, documentul care atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiului,

respectiv contractul de închiriere nr. […] din data de 12.12.2017 şi declaraţia-tip pe propria

răspundere privind autorizarea funcţionării.

16

Prin rezoluţia nr. […] /27.12.2017 emisă de O.N.R.C. - Oficiul Registrului Comerţului

de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /22.12.2017, s-a admis cererea de înregistrare

aşa cum a fost formulată şi s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor cu

privire la sediul secundar, fiind emis certificatul constatator la data de 28.12.2017.

Împotriva rezoluţiei nr. […] /27.12.2017 emisă de O.N.R.C. - Oficiul Registrului

Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /22.12.2017, reclamanţii au

formulat prezenta plângere în baza art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009.

În drept, instanţa a reţinut că potrivit art. 157 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul Nr.

2594/C din 10 octombrie 2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de

ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor,

„Pentru înregistrarea în registrul comerţului a înfiinţării unui sediu secundar, solicitantul

ataşează la cererea de înregistrare hotărârea adunării generale sau, după caz, decizia organului

de administrare şi/sau de conducere care are această competenţă, document care atestă

drepturile de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu secundar, în condiţiile prevăzute

de art. 69 alin. (1) lit. b), declaraţia-tip prevăzută la art. 69 alin. (1) lit. e) şi dovezile privind

plata taxelor legale şi timbrul judiciar, în original”.

Conform art. 69 alin. (1) lit. b) şi e) din acelaşi act normativ, „(1) La cererea de

înregistrare a persoanelor juridice supuse obligaţiei de înmatriculare în registrul comerţului se

ataşează următoarele: b) documentul care atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiilor cu

destinaţie de sediu social şi/sau de sedii secundare, precum: extras de carte funciară, în termen

de valabilitate la depunere, dar nu mai vechi de 30 de zile, contract de vânzare-cumpărare,

contract de donaţie în formă autentică, certificat de moştenitor, act notarial de ieşire din

indiviziune sau de delimitare a proprietăţii, hotărâre judecătorească definitivă privind

proprietatea sau folosinţa/uzufructul, hotărâre judecătorească definitivă de ieşire din

indiviziune, proces-verbal de recepţie a construcţiei, act de adjudecare a imobilului vândut în

cadrul executării silite; contract de schimb, contract de închiriere (înregistrat la administraţia

finanţelor publice, pentru cel încheiat între persoane fizice şi persoane juridice; neînregistrat

la administraţia finanţelor publice, pentru cel încheiat între persoane juridice), contract de

subînchiriere, contract de concesiune, contract de leasing imobiliar, contract de comodat,

contract de uz, contract de uzufruct, certificat de rol fiscal/rol agricol în termen de valabilitate

sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă, la alegerea solicitantului. Extrasul de

carte funciară şi certificatul de rol fiscal/rol agricol se depun în original, celelalte documente

urmând a fi depuse în copie certificată de parte sau în copie legalizată. În cazul în care

imobilul este deţinut în coproprietate, se vor prezenta, după caz, şi acordul coproprietarilor,

acordul asociaţiei de proprietari, acordul vecinilor direct afectaţi cu privire la schimbarea

destinaţiei de locuinţă a spaţiului respectiv, în original; e) declaraţia-tip pe propria răspundere

privind autorizarea funcţionării, în original, semnată de asociaţi sau de reprezentanţii legali ai

societăţii”.

Analizând rezoluţia nr. […]/27.12.2017 emisă de O.N.R.C. - Oficiul Registrului

Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/22.12.2017 din prisma

prevederilor legale de mai sus, instanţa a constatat că au fost respectate condiţiile prevăzute de

lege pentru admiterea cererii pârâtei C... SRL de înfiinţare şi înregistrare a unui sediu

secundar.

17

Astfel, la cererea de înregistrare în Registrul comerţului a înfiinţării unui sediu

secundar, pârâta a anexat decizia administratorului nr. […]/21.12.2017 privind aprobarea

deschiderii punctului de la lucru la adresa anterior menţionată, documentul care atestă

drepturile de folosinţă asupra spaţiului, respectiv contractul de închiriere nr. […] din data de

12.12.2017, şi declaraţia-tip pe propria răspundere privind autorizarea funcţionării.

În mod contrar celor susţinute de reclamanţi, în prezenta cauză nu sunt aplicabile

prevederile art. 69 alin. (1) lit. b) ultima teză din Anexa 1 la Ordinul Nr. 2594/C din 10

octombrie 2008, deoarece imobilul înscris în CF sub număr […] nr. cadastral […] nu este

deţinut în coproprietate, imobilul aparţinând unicului proprietar SC D... SRL (aceasta având

calitatea de locator contractul de locaţiune nr. […] /12.12.2017), motiv pentru care nu sunt

necesare acordurile asociaţiei de proprietari şi ale vecinilor direct afectaţi.

Acordurile asociaţiei de proprietari şi ale vecinilor direct afectaţi nu erau necesare şi

din prisma faptului că destinaţia spaţiului evidenţiat în CF sub număr […] nr. cadastral […]

nu era aceea de locuinţă, ci era o destinaţie nedefinită […], aceasta devenind ulterior aceea de

spaţiu comercial.

Instanţa a mai reţinut că nemulţumirile reclamanţilor legate de nerespectarea

prevederile art. 42 din Legea nr. 230/2004 referitoare la schimbarea destinaţiei spaţiului nu

pot fi analizate pe această cale aleasă de reclamanţi, ci pe calea plângerii împotriva încheierii

de carte funciară care are un alt regim juridic.

Faţă de cele de mai sus, instanţa a apreciat că nu este necesar a se analiza existenţa

consimţământului asociaţiei de proprietari şi a vecinilor direct afectaţi.

În consecinţă, instanţa a respins plângerea formulată de reclamanţii A... şi B...

împotriva rezoluţiei nr. […]/27.12.2017 pronunţată de pârâtul Oficiul Registrului Comerţului

de pe lângă Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunalul Timiş şi C... SRL, ca neîntemeiată.

Raportat la cererea de radiere din registrul comerţului a menţiunii nr. […] /22.12.2017

privind înfiinţarea sediului secundar al C... SRL de la adresa din Mun. Iaşi, […], instanţa a

reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 care reglementează

condiţiile în care se poate solicita radierea unei înmatriculări ori a unei menţiuni din registrul

comerţului, „Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori

printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării

păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin

hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele

care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea

judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului”.

Prin Decizia nr. X din 20.03.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a

admis recursul în interesul legii, şi cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr.

26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003,

referitoare la cazurile de admisibilitate a cererii de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni

din registrul comerţului, a stabilit: „Cererea de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din

registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce

se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei

menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri judecătoreşti

18

irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat

la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus

menţionarea ei în registrul comerţului”.

Astfel, instanţa a reţinut că dacă nu există o hotărâre judecătorească definitivă prin

care să fie desfiinţate în tot sau în parte actele care au stat la baza înregistrării cu privire la

care se solicită radierea, cerere de radiere din registrul comerţului a menţiunii nr.

[…]/22.12.2017 este inadmisibilă.

Având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei anterioare a unei hotărâri

judecătoreşti definitive prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate

actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, instanţa a respins cererea de

radiere, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A... prin care a solicitat

admiterea apelului formulat, anularea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii contestaţiei

astfel cum a fost formulată.

Examinând apelul petentului prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept precum

şi a apărărilor formulate de pârâtele intimate, în condiţiile prevăzute de art. 476-483 C.pr.civ.,

Curtea constată că apelul este nefondat, pentru motivele care succed.

Astfel, în ce priveşte critica nereţinerii de către prima instanţă a necesităţii obţinerii de

către pârâta SC C... SRL Timişoara, a acceptului proprietarilor direct afectaţi de organizarea

magazinului comercial în blocul de locuinţe în care se află apartamentul reclamantului, Curtea

constată că această critică este neîntemeiată întrucât acest acord nu se impunea, deoarece aşa

cum rezultă din coala de Carte Funciară […], spaţiul afectat activităţilor comerciale are

destinaţia de spaţiu comercial. Prin urmare nu se impunea schimbarea destinaţiei din unitate

locativă, destinată folosinţei de locuit, în spaţiu destinat activităţilor de comerţ. Mai mult,

faptul că spaţiul comercial a făcut obiectul unui transfer de proprietate între alţi agenţi

economici, nu impune o reconsiderare a aceluiaşi spaţiu, în unitate destinată locuinţelor şi,

mai apoi, din nou, un accept pentru schimbarea destinaţiei.

Referitor la critica că prima instanţă a apreciat în mod greşit că imobilul nu este în

coproprietatea reclamantului apelant, pârâtei intimate şi altor locatari din blocul de locuinţe,

Curtea relevă că şi această critică este nefondată, întrucât ceea ce se află în coproprietate

indiviză forţată sunt, aşa cum indică şi apelantul, părţile comune indivize destinate accesului

persoanelor în imobil, cu privire la care titularul spaţiului comercial are dreptul egale de

folosinţă cu cele ale celorlalţi locatari. Mai mult, pârâta intimată a obţinut un acord al

asociației de proprietari la data de 05.12.2017 (fila 75 dosar fond). Susţinerea reclamantului

apelant că nu a semnat acest acord, nu are ca efect ineficientizarea înscrisului juridic în care se

consemnează acordul, şi în consecinţă, nici nelegalitatea menţiunii în evidenţele Registrului

Comerţului a înscrierii punctului de lucru pentru pârâtă. O atare lipsire de efecte a acestui

acord se poate obţine doar prin desfiinţarea actului juridic al acordului, prin mijloacele

prevăzute de lege, printr-o hotărâre judecătorească.

În ceea ce priveşte a treia critică formulată, conform căreia prima instanţă a statuat

greşit că nu s-a făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti care să desfiinţeze actul care a stat la

baza înscrierii în registrul comerţului, Curtea constată că şi această critică este neîntemeiată

întrucât, într-adevăr, nici unul dintre actele de pârâtă la registrul comerţului în vederea

19

înscrierii punctului de lucru, nu a fost anulat de către instanţa de judecată, iar pe de altă parte,

plângerea formulată cu privire la această înscriere în faţa Directorului Oficiului Registrului

Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, nu are şi nici nu poate conţine un petit care să

vizeze nulitatea acordului asociaţiei de proprietari, deoarece nu intră în competenţa

controlului de legalitate al Oficiului Registrului Comerţului constatarea nulităţii sau

anulabilităţii unui act juridic, constatare pe care o poate realiza doar instanţa de judecată în

urma unei acţiuni în justiţie, cu acest obiect. Mai mult, pe calea plângerii împotriva rezoluţiei

Directorului ORC prin care se respinge cererea petentului de radiere a unei înscrieri în

evidenţele registrului comerţului, adresată tribunalului, nu este vizată nulitatea unui act în

baza căruia s-a efectuat înscrierea de menţiuni sau înmatriculare.

§. Dreptul insolvenţei

7. Înlocuirea administratorului judiciar al debitoarei pentru motive temeinice.

Îndeplinirea cu întârziere şi neîndeplinirea atribuţiilor specifice de către

administratorul judiciar justifică înlocuirea acestuia

Legea nr. 85/2014: art. 57 alin. (4)

Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, „În orice stadiu al

procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării

creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu

drept de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, pentru motive

temeinice. Înlocuirea se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea

administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor. Împotriva încheierii se poate formula

apel în termen de 5 zile de la comunicare.”

În sensul celor arătate, reiese o caracteristică comună tuturor acestor aspecte, şi

anume o întârziere nejustificată în îndeplinirea atribuţiilor, de către administratorul judiciar

care, în mod voit sau culpabil, înţelege să nu respecte niciun termen pe care legea sau

judecătorul sindic îl impune.

Legiuitorul nu stabileşte care sunt „motivele temeinice”, astfel că jurisprudenţa a

evidenţiat că înlocuirea administratorului sau a lichidatorului judiciar reprezintă o formă a

răspunderii sale, care intervine, în principal, pentru dol sau culpă gravă. Acest regim

agravant al răspunderii profesionistului, consacrat de principiile răspunderii juridice din

dreptul comun, se întemeiază pe natura profesională a activităţii desfăşurate de

administratorul judiciar/lichidator şi pe diligenţa sporită pe care acesta trebuie să o

manifeste în cursul exercitării calităţii sale. Jurisprudenţa este unanimă în a recunoaşte că

reprezintă un motiv temeinic ce justifică înlocuirea administratorului/lichidatorului judiciar

neîndeplinirea culpabilă a atribuţiilor care îi revin în cadrul procedurii sau o omisiune a

acestuia care prejudiciază sau pune în pericol interesele creditorilor sau pe cele ale

debitoarei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 444/A din 4 septembrie 2018,

20

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin încheierea civilă nr. 200 din 15 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş –

Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. […]/30/2017, a fost respinsă cererea de înlocuire a

lichidatorului judiciar al debitoarei SC A... SRL, şi anume SPRL,formulată de către

creditoarea SC C... SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Timiş, prin judecătorul sindic, a

constatat şi a reţinut următoarele aspecte:

Din analiza tuturor documentelor din dosar, a actelor de procedură întocmite în cauză,

a demersurilor efectuate de administratorul judiciar în vederea administrării procedurii

deschise faţă de societatea debitoare, judecătorul sindic a constatat că nu se poate reţine

neîndeplinirea de către acesta a obligaţiilor şi atribuţiilor conferite de lege.

Judecătorul sindic a apreciat că motivele temeinice la care se referă legea trebuie să

vizeze grave încălcări de către administratorul judiciar a atribuţiilor sale, de exemplu:

nedepunerea rapoartelor prevăzute de lege (care în speţă au fost întocmite şi depuse), acte de

gestionare frauduloasă a procedurii, acte care vădesc o conivenţă între el şi anumite părţi din

dosar, în esenţă, situaţii în care administratorul judiciar îşi încalcă vădit atribuţiile legale,

chestiuni dovedite fără echivoc, în opinia primei instanţe.

Nimic din ceea ce reproşează creditorul majoritar care a adoptat hotărârea de înlocuire

nu a putut fi reţinut de către instanţa de fond, ca un motiv temeinic, apt să conducă la

aplicarea sancţiunii pretinse.

Tribunalul a apreciat că pretinsele întârzieri în depunerea unor rapoarte nu sunt

imputabile administratorului judiciar care a întocmit actele de procedură în concordanţă cu

atribuţiile sale, acesta efectuând o permanentă informare a judecătorului sindic şi a

creditorilor prin depunerea rapoartelor în care se justifică toate demersurile şi măsurile luate,

dar şi a creditorului majoritar care a formulat cererea de înlocuire, prin comunicarea tuturor

informaţiilor pretinse de acesta. Acest aspect a putut fi constatat prin studierea înscrisurilor de

la dosarul cauzei, a rapoartelor întocmite şi a cererilor formulate de administratorul judiciar

care a motivat atât depunerea cu întârziere a anumitor rapoarte, a tabelului definitiv şi a

planului de reorganizare, cât şi imposibilitatea inventarierii unora dintre utilajele debitoarei,

ca urmare a lipsei acestora din posesia societăţii, ce nu-i este imputabilă.

În plus, judecătorul sindic a constatat că administratorul judiciar a răspuns cererilor

creditorilor ce i-au fost adresate direct, colaborând cu aceştia şi a dat dovadă de transparenţă

în ceea ce priveşte toate demersurile efectuate pentru administrarea procedurii.

Constatând, astfel, că nu există motivele temeinice pretinse de lege pentru aplicarea

măsurii cerute de creditorul majoritar, că nu se poate imputa administratorului judiciar nici un

fel de abatere sau neîndeplinire a atribuţiilor stabilite în sarcina sa de lege, judecătorul sindic a

respins cererea de înlocuire a acestuia, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii menţionate a declarat apel creditoarea SC C... SRL care a solicitat

admiterea apelului formulat, schimbarea în tot a soluţiei pronunţate de Tribunalul Timiş şi, în

rejudecare, prin prisma tuturor celor prezentate, să se dispună admiterea cererii formulate, în

sensul înlocuirii administratorului judiciar.

Examinând apelul declarat în cauză de creditoarea SC C... SRL Timişoara, prin prisma

motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă, a apărărilor

formulate în cauză de către intimatul administrator judiciar al debitoarei, B...SPRL, şi de

intimata creditoare D..., Curtea reţine că apelul creditoarei SC C... SRL este fondat, având în

vedere următoarele considerente:

În mod netemeinic, prin hotărârea apelată, prima instanţă, judecător sindic, a respins

cererea formulată de creditoarea SC C... SRL, de înlocuire a administratorului judiciar al

21

debitoarei SC A... SRL, respectiv B...SPRL, reţinând că nimic din ceea ce reproşează

creditorul majoritar care a adoptat hotărârea de înlocuire nu poate fi reţinut ca un motiv

temeinic, apt să conducă la aplicarea sancţiunii pretinse.

Potrivit dispoziţiilor incidente, cu respectarea procedurii legale, la data de 16.11.2017,

creditorul majoritar a convocat Adunarea Generală a Creditorilor debitoarei pentru data de

05.12.2017, prin publicarea convocării în BP1 nr. […]/16.11.2017, având ca ordine de zi

propunerea de înlocuire a administratorului judiciar numit în cauză, adunare la care

administratorul judiciar B...SPRL nu a înţeles să fie prezent sau să transmită vreun înscris şi

în urma căreia s-a încheiat procesul-verbal publicat în BPI nr. […]/06.12.2017 (fila 39 dosar

Curte).

În considerarea faptului că împotriva procesului-verbal menţionat mai sus nu a fost

formulată nicio contestaţie, la data de 14.12.2017, apelanta creditoare SC C... SRL a

înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş cererea de înlocuire a administratorului judiciar, cerere

motivată, pe de o parte, de faptul că acesta îşi îndeplineşte în mod defectuos şi cu întârziere o

serie de atribuţii prevăzute de lege, iar pe de altă parte, de faptul că pe unele nu le îndeplineşte

deloc.

Prin considerentele pe care le-a reţinut, instanţa de fond nu a realizat o analiză

temeinică a raţiunilor pentru care s-a impus respingerea cererii formulate de creditoare.

Prin hotărârea apelată, judecătorul sindic nu a înţeles să analizeze sub toate aspectele

cererea formulată şi motivele învederate de creditoare, care conduc în mod indubitabil la

concluzia că, în activitatea din cadrul procedurii insolvenţei debitoarei SC A... SRL,

administratorul judiciar B...SPRL a realizat cu întârziere atribuţiile care îi revin sau nu le-a

îndeplinit deloc, existând, astfel, motive temeinice pentru înlocuirea acestuia, în sensul

dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Se reţine că raportul privind situaţia economică a debitoarei SC A... SRL [art. 58 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 85/2014]a fost întocmit cu întârziere.

Intimatul administrator judiciar avea obligaţia de a realiza acest raport în termen de 20

de zile de la numire. Având în vedere că numirea administratorului judiciar s-a realizat prin

Încheierea nr. 176 din 23.02.2017, iar raportul a fost întocmit abia la data de 19.05.2017, fiind

publicat în BPI din 25.05.2017 (fila 19 dosar Curte), este evident faptul că acesta nu s-a

realizat în termenul prevăzut de lege, existând o întârziere nejustificată.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la data de 26.01.2018, administratorul judiciar

şi-a recunoscut întârzierea în depunerea raportului peste termenul de 20 de zile instituit de

lege, însă, cu toate acestea, nu a precizat care sunt motivele întârzierii şi, totodată, nici nu a

indicat prevederile legale aplicabile care ar putea să justifice această întârziere în îndeplinirea

atribuţiilor care îi reveneau şi nici nu a considerat că ar fi în culpă pentru această întârziere.

Nici până în prezent nu este întocmit şi depus un raport privind cauzele şi

împrejurările care au dus la apariţia stării de intrare în insolvenţă şi căror persoane le-ar fi

imputabilă aceasta, precum şi posibilitatea reală de reorganizare a activităţii - sarcină care

trebuia îndeplinită în maxim 40 de zile de la desemnare, aşa cum prevede art. 58 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, administratorul judiciar nu aminteşte care ar fi

apărările pe care le-ar putea opune cu privire la acest aspect.

Cu toate că instanţa de judecată a stabilit ca termen pentru depunerea tabelului

definitiv de creanţe data de 19.05.2017 şi în pofida faptului că nu a existat nicio contestaţie

împotriva tabelului preliminar, intimatul administrator judiciar întocmeşte tabelul definitiv

abia la data de 12.09.2017 şi îl publică în BPI la data de 03.11.2017 (fila 24 dosar Curte),

existând o întârziere nejustificată în îndeplinirea acestei atribuţii.

22

Nici până în prezent nu s-a realizat o inventariere a bunurilor debitoarei şi o evaluare a

acestora [art. 58 alin. (1) lit. o) şi lit. p) din Legea nr. 85/2014], cu toate că, potrivit legii,

această operaţiune era în sarcina intimatului administrator judiciar.

Prin apărările formulate, intimatul administrator judiciar precizează că „au fost

inventariate bunurile şi a fost prezentată în cadrul fiecărei adunări de creditori situaţia

economică a debitoarei”.

Intimatul administrator judiciar confundă obligaţia sa de inventariere a bunurilor

societăţii debitoare şi evaluarea lor, cu cea de prezentare a situaţiei economice a acesteia.

Chiar şi într-o atare ipoteză prezentată de administratorul judiciar, în cadrul niciunui

raport nu este prezentat inventarul bunurilor debitoarei şi nici nu s-a realizat evaluarea

acestora sau să se fi prezentat în cadrul rapoartelor depuse motivele care l-au împiedicat să

evalueze aceste bunuri.

Se reţine că în toată perioada de la deschiderea procedurii şi până la momentul

formulării cererii de înlocuire, precum şi ulterior, administratorul judiciar nu a avut un rol

activ în ceea ce priveşte procedura insolvenţei debitoarei (în acest sens, apelanta creditoare i-a

transmis acestuia nu mai puţin de 4 adrese prin care îi atrăgea atenţia cu privire la deficienţele

din activitatea sa, solicitându-i să ia diverse măsuri în virtutea calităţii pe care o are şi, astfel,

să îşi îndeplinească sarcinile pentru care a fost numit).

Se reţine că în intervalul dintre cele două termene de judecată, respectiv între

09.11.2017 şi 13.03.2018, administratorul judiciar al debitoarei nu a realizat nicio convocare a

creditorilor, aşa cum s-a obligat la termenul din 09.11.2017, din acest motiv instanţa amânând

cauza la termenul din 13.03.2018, când aceeaşi cauză s-a amânat din nou pentru continuarea

procedurii şi întocmirea aceloraşi acte de către administratorul judiciar, pentru termenul din

07.06.2018.

În sensul celor arătate, reiese o caracteristică comună tuturor acestor aspecte, şi anume

o întârziere nejustificată în îndeplinirea atribuţiilor, de către administratorul judiciar B...SPRL

care, în mod voit sau culpabil, înţelege să nu respecte niciun termen pe care legea sau

judecătorul sindic îl impune.

Legiuitorul nu stabileşte care sunt „motivele temeinice”, astfel că jurisprudenţa a

evidenţiat că înlocuirea administratorului sau a lichidatorului judiciar reprezintă o formă a

răspunderii sale, care intervine, în principal, pentru dol sau culpă gravă. Acest regim agravant

al răspunderii profesionistului, consacrat de principiile răspunderii juridice din dreptul comun,

se întemeiază pe natura profesională a activităţii desfăşurate de administratorul

judiciar/lichidator şi pe diligenţa sporită pe care acesta trebuie să o manifeste în cursul

exercitării calităţii sale. Jurisprudenţa este unanimă în a recunoaşte că reprezintă un motiv

temeinic ce justifică înlocuirea administratorului/lichidatorului judiciar neîndeplinirea

culpabilă a atribuţiilor care îi revin în cadrul procedurii sau o omisiune a acestuia care

prejudiciază sau pune în pericol interesele creditorilor sau pe cele ale debitoarei.

Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, „În orice stadiu al

procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării

creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept

de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, pentru motive

temeinice. Înlocuirea se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului

judiciar şi a comitetului creditorilor. Împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5

zile de la comunicare”.

Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (2) şi (3) Cod procedură civilă,

Curtea a admis apelul declarat de creditoarea SC C... SRL Timişoara, împotriva încheierii

civile nr. 200/15 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2017, în

contradictoriu cu debitoarea intimată SC A... SRL, reprezentată de administrator judiciar

23

B...SPRL şi cu Comitetul Creditorilor debitoarei SC A... SRL, prin Preşedinte, a anulat

încheierea menţionată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, Tribunalul Timiş, judecător sindic,

pentru a dispune înlocuirea administratorului judiciar B...SPRL.

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul asigurărilor sociale

8. Pensie de invaliditate. Stagiu potențial. Îndeplinirea condițiilor referitoare la

stagiul de cotizare necesar. Succesiuni de legi în timp

Legea nr. 263/2010: art. 116

Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 aprobate prin H.G. nr. 257/2011: art. 132

alin. (1)

În situația schimbării gradului de invaliditate după intrarea în vigoare a legii, pentru o

pensie stabilită pe baza legislației anterioare, pensia aferentă noului grad de invaliditate se

stabilește potrivit prevederilor legii, considerându-se îndeplinite condițiile referitoare la

stagiul de cotizare necesar, existente la data înscrierii la pensie.

Având în vedere că reclamantul s-a înscris la pensie sub imperiul Legii nr. 19/2001,

îndeplinind condițiile de stagiu de cotizare necesar, reclamantul este îndreptățit la

recunoașterea stagiului potenţial.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 806 din 28 iunie 2018,

rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş Severin la 9 iunie 2017 sub nr.

[…]/115/2017, reclamantul A… a chemat în judecată pe pârâtele Casa Judeţeană de Pensii

Caraş-Severin şi Casa Naţională de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestaţii

solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să dispună

anularea deciziei nr. […] din 30 octombrie 2015 ca nelegală şi netemeinică, deoarece

punctajul mediu anual (poziţia H) trebuia să revină la valoarea corespunzătoare încadrării în

gradul 2 de invaliditate cu capacitatea de muncă pierdută în totalitate – anterior anului 2014,

respectiv la 0,65048; să oblige pârâţii să emită o nouă decizie prin care să stabilească dreptul

de pensie al reclamantului raportat la calculul corect al punctajului mediu anual în funcţie de

revenirea la încadrarea în gradul 2 de invaliditate cu capacitatea de muncă pierdută în

totalitate; să dispună plata retroactivă a tuturor drepturilor de pensie de la data reanalizării

actelor din dosarul de pensionare – înscriere nouă modificare, înregistrată la data de 15 iunie

2015 sub nr. […]; cu cheltuieli de judecată.

24

Reclamantul a completat acţiunea solicitând şi anularea Hotărârii nr. […]/23.10.2017

a Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei naţionale de Pensii Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 287 pronunţată la 30 ianuarie 2018, instanţa a respins acţiunea

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr.

[…]/05.04.2006 a fost admisă cererea privind acordarea pensiei de Invaliditate, reclamantului

în baza Legii nr. 19/2000, cu punctaj mediu anual de 0,65048 puncte, cuantum al pensiei de

211 lei, stagiu total de cotizare 14 ani, 6 luni şi 25 zile, fiind aplicat un stagiu potenţial de 20

ani, 5 luni şi 5 zile.

În data de 25.06.2014 urmare a emiterii Deciziei Asupra Capacităţii de Muncă nr. […]

reclamantul A… a fost încadrat in gradul de Invaliditate III, fiind emisă Decizia privind

acordarea pensiei de invaliditate nr. […]17.07.2014 în baza Legii nr. 263/2010, decizie

necontestată de către reclamant, aceasta rămânând definitivă, având punctajul mediu anual de

0,30025 puncte şi cuantum al pensiei de 238 lei.

Ulterior la data de 12.06.2015 urmare emiterii Deciziei Asupra Capacităţii de Muncă

nr. […], reclamantul a fost încadrat în gradul de invaliditate II, ca urmare a revizuirii medicale

periodice, în urma căreia se emite Decizia privind acordarea pensiei de invaliditate nr.

[…]/30.10.2015 în baza Legii nr. 263/2010, având în vedere punctajul mediu anual de

0,30025 puncte şi un cuantum al pensie de 250 lei, această decizie fiind contestată sub nr.

[…]/22.12.2015 la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Prin Hotărârea nr. […]/23.10.2017, Comisia Centrală de Contestaţii a soluţionat

contestaţia reclamatului împotriva deciziei nr. […]/30.10.2015, aceasta fiind respinsă pentru

că reclamantului nu-i poate fi acordat stagiul potenţial, întrucât acesta nu a realizat stagiul

necesar de cotizare de 23 ani, în raport cu vârsta la data emiterii deciziei medicale de

schimbare de grad conform prevederilor art. 76 tabel nr. 3 din Legea nr. 263/2010 cu

modificările și completările ulterioare potrivit Legii nr. 37/2013.

În acest sens, instanţa a reţinut că stagiul de cotizare reprezintă perioada de timp

pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum şi

cea pentru care asiguraţii cu declaraţie individuală de asigurare sau contract de asigurare

socială au datorat şi plătit contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii, conform

Legii pensiilor.

Pe de altă parte, stagiul de cotizare în raport cu vârsta determină acordarea sau nu a

stagiului potenţial. „La stabilirea pensiei de invaliditate se acordă un stagiu potenţial,

determinat ca diferenţa între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat până la

data acordării pensiei de invaliditate. Stagiul potenţial rezultat nu poate fi mai mare decât

stagiul de cotizare pe care persoana l-ar fi putut realiza de la data acordării pensiei de

invaliditate până la împlinirea vârstei standard de pensionare, la care poate solicita pensie

pentru limita de vârstă”, stabileşte Legea pensiilor modificată. Cu alte cuvinte, conform noilor

prevederi, persoanele care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obişnuite

sau a unor accidente care nu au legătură cu munca şi sunt încadrate în gradul I sau II de

invaliditate vor primi stagiul potenţial doar dacă au realizat, la data emiterii deciziei medicale

asupra capacităţii de muncă, stagiul de cotizare în raport cu vârsta.

Referitor la apărarea reclamantului că se impune aplicarea stagiului potenţial de 20

ani, 5 luni şi 5 zile, avut în vedere la emiterea deciziei de pensionare din anul 2006 şi în anul

2015 instanţa a apreciat că aceasta nu este întemeiată întrucât potrivit dispoziţiilor legale nu

poate fi valorificat ca stagiu asimilat perioada în care reclamantul a beneficiat de pensie de

invaliditate în perioada 2006-2015.

Astfel, reclamantului A… i-a fost acordată pensia de invaliditate grad III, prin Decizia

nr. […]/17.07.2014 în baza Legii nr. 263/2010, această decizie fiind necontestată.

25

Potrivit art. 132 din H.G. nr. 257/2011, a reţinut că: (1) În situaţia schimbării gradului

de invaliditate după intrarea în vigoare a legii, pentru o pensie stabilită pe baza legislaţiei

anterioare, pensia aferentă noului grad de invaliditate se stabileşte potrivit prevederilor legii,

considerându-se îndeplinite condiţiile referitoare la stagiul de cotizare necesar, existente la

data înscrierii la pensie.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), stagiul potenţial se stabileşte potrivit prevederilor

legii, iar eventualele stagii de cotizare, precum şi stagiile asimilate prevăzute la art. 49 alin.

(1) lit. a) din lege, realizate după pensionare şi neluate în calcul la ultima schimbare de grad,

nu se valorifică.”

Faţă de acestea, instanţa a reţinut că reclamantul nu a realizat stagiul necesar de

cotizare de 23 de ani impus de dispoziţiile art. 76 (tabel nr. 3) din Legea 263/2010 cu

modificările şi completările ulterioare, în raport cu vârsta la data emiterii deciziei medicale de

schimbare a încadrării în grad de handicap, pentru a beneficia de stagiul potenţial. Acestuia

prin decizia de pensionare contestată, emisă în data de 30.10.2015, din calitatea de pensionar

de invaliditate Grad III, dobândită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 263/2010, i-a fost acordată

pensia de invaliditate Grad II, ca urmare a revizuirii medicale periodice potrivit Deciziei

medicale nr. […]/12.06.2015.( art.78 din Legea nr. 263/2010).

În termen legal, la 4 martie 2018 (data poştei), împotriva sentinţei civile menţionate

mai sus, a declarat apel reclamantul A…, apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub nr.

[…]/115/2017 din 20 martie 2018.

Solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate cu consecinţa

admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Arată că Hotărârea nr. […]/23 octombrie 2017 a Comisiei Centrale de Contestaţii este

afectată de aceeaşi eroare de interpretare a legii cu privire la faptul că prin dispoziţiile Legii

nr. 263/2010, legiuitorul a scos acordarea stagiului potenţial la care face referire reclamantul

şi la faptul că „perioadele asimilate în care persoana a beneficiat de pensie de invaliditate,

realizate după pensionare şi neluate în calcul la ultima schimbare de grad, nu se valorifică”.

Subliniază că „stagiul potenţial” nu este totuna cu „stagiul asimilat” stagiul potenţial

fiind definit la art. 75 din Legea nr. 263/2010, iar stagiul asimilat fiind definit la art. 49.

Arată că decizia din 30 octombrie 2015 şi Hotărârea nr. […] trebuiau să ia în calcul şi

stagiul potenţial de 20 de ani 5 luni şi 5 zile avut în vedere prin decizia din 2006, acest stagiu

potenţial fiind anterior anului 2006 şi implicit anului 2015.

Art. 132 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 aprobate prin H.G. nr. 257/2011

prevăd că „În situaţia schimbării gradului de invaliditate după intrarea în vigoare a legii,

pentru o pensie stabilită pe baza legislaţiei anterioare, pensia aferentă noului grad de

invaliditate se stabileşte potrivit prevederilor legii, considerându-se îndeplinite condiţiile

referitoare la stagiul de cotizare necesar, existente la data înscrierii la pensie.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), stagiul potenţial se stabileşte potrivit prevederilor

legii, iar eventualele stagii de cotizare, precum şi stagiile asimilate prevăzute la art. 49 alin.

(1) lit. a) din lege, realizate după pensionare şi neluate în calcul la ultima schimbare de grad,

nu se valorifică”.

Pârâtele au interpretat greşit aceste dispoziţii legale când au refuzat luarea în

considerare a stagiului potenţial.

Arată că stagiul potenţial se impune a fi stabilit conform legii, având în vedere

reîncadrarea în gradul II de handicap; că nu se pune problema de eventuale stagii de cotizare

sau asimilate, realizate după pensionare având în vedere că a fost încadrat temporar în

perioada 2006-2014 în gradul II de handicap şi nici în perioada 2014-2015, deşi a fost

„retrogradat” la gradul III de handicap nu a prestat efectiv muncă – deci nu a realizat nici un

fel de stagii asimilate prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. a).

26

Mai arată că textul legal invocat în Hotărâre arată că „stagiul potenţial se stabileşte

potrivit legii”, aceasta fiind o măsură de protecţie/ajutorare a persoanelor care şi-au pierdut

integral capacitatea de muncă.

Consideră nelegală Hotărârea nr. […] din 23 octombrie 2017, deoarece nu a avut în

vedere la calculul numărului total de puncte realizate stagiul potenţial de 20 de ani 5 luni şi 5

zile, obligatoriu a fi avut în vedere la schimbarea gradului de handicap din III în II.

Stagiul potenţial a fost avut în vedere de legiuitor la art. 75 din Legea nr. 263/2010

tocmai ca diferenţă dintre stagiul complet de cotizare şi cel efectiv realizat până la data

acordării pensiei de invaliditate, pentru a ajuta astfel, ca măsură de protecţie socială,

persoanele devenite incapabile de muncă. Urmare a recalculării greşite după reîncadrarea în

gradul 2 de handicap, a rămas cu veniturile diminuate, deşi nu mai poate presta nici un fel de

muncă.

Raportat la dispoziţiile art. 132 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, în mod

eronat a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a realizat stagiul de cotizare de 23 de ani

impus de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 263/2010.

Consideră că a îndeplinit stagiul de cotizare necesar, existent la data înscrierii la

pensie, respectiv 5 aprilie 2006 şi că are dreptul la data modificării din 2015 a gradului de

handicap din III in II, la calculul stagiului potenţial, care este edictat tocmai în vederea

protejării persoanelor cu grad de handicap cu pierderea totală a capacităţii de muncă.

Mai arată că şi art. 116 din Legea nr. 263/2010 prevede că orice modificare a

drepturilor de pensie se face prin decizie emisă de casele teritoriale de pensii, respectiv de

casele de pensii sectoriale, în condiţiile respectării regimului juridic al deciziei de înscriere la

pensie.

Regimul juridic al deciziei de înscriere la pensie este cel din anul 2006, când erau

îndeplinite condiţiile de stagiu de cotizare, având astfel dreptul şi la stagiu potenţial, în funcţie

de gradul de handicap revizuibil anual în cazul reclamantului.

Pârâta intimată Casa Judeţeană de Pensii Caraş Severin a depus întâmpinare prin care

a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, apreciind că motivele de apel invocate de

reclamant nu sunt fondate, reale sau argumentate şi nici dovedite de vreo probă legală la

dosarul cauzei.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele cod procedură civilă, instanţa apreciază apelul întemeiat, cu următoarea

motivare:

În mod greșit prima instanţă a respins contestația reclamantului.

Reclamantul a fost pensionat de invaliditate prin decizia nr. […] din 5 aprilie 2006,

emisă sub imperiul Legii nr. 19/2000, ocazie cu care i s-a recunoscut un stagiu potenţial de 20

de ani 5 luni și 5 zile (gradul II de invaliditate).

Prin decizia nr. 219851/17 iulie 2014, pensia reclamantului a fost modificată ca

urmare a schimbării gradului de invaliditate din gradul II in gradul III.

Urmare a acestei decizii, reclamantului nu i s-a mai stabilit stagiu de cotizare potenţial.

Prin decizia nr. […]/30 octombrie 2015, pensia reclamantului a fost modificată ca

urmare a schimbării gradului de invaliditate din III in II.

Cum sub imperiul Legii nr. 263/2010, stagiul de cotizare necesar a fost mărit la 23 de

ani, s-a reținut că reclamantul nu îndeplinește condițiile de stagiu necesar (realizând doar un

stagiu de cotizare de 14 ani și 6 luni) și astfel nu i s-a acordat stagiul de cotizare potenţial.

Contestația reclamantului împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă prin

Hotărârea nr. […]/23.10.2017 a Comisiei Centrale de Contestații, reținându-se că reclamantul

nu îndeplinește condițiile de stagiu de cotizare necesar pentru a beneficia de stagiu potenţial.

27

Problema care se pune în speță este dacă reclamantul este îndreptățit sau nu la

recunoașterea stagiului potenţial.

În cazul reclamantului sunt incidente dispozițiile art. 116 din Legea nr. 263/2010 și art.

132 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 aprobate prin H.G. nr. 257/2011.

Potrivit art. 116 din Legea nr. 263/2010, încetarea, suspendarea sau reluarea plății

pensiei, precum și orice modificare a drepturilor de pensie se fac prin decizie emisă de casele

teritoriale de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale, în condițiile respectării regimului

juridic al deciziei de înscriere la pensie.

Articolul 132 alin. (1) din Normele metodologice prevăd că „În situația schimbării

gradului de invaliditate după intrarea în vigoare a legii, pentru o pensie stabilită pe baza

legislației anterioare, pensia aferentă noului grad de invaliditate se stabilește potrivit

prevederilor legii, considerându-se îndeplinite condițiile referitoare la stagiul de cotizare

necesar, existente la data înscrierii la pensie”.

Având în vedere că reclamantul s-a înscris la pensie la 5 aprilie 2006 prin decizia nr.

[…], îndeplinind condițiile de stagiu de cotizare necesar, raportat la dispozițiile legale mai sus

menționate, reclamantul este îndreptățit la recunoașterea stagiului potenţial.

Față de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (2) C. pr. civ., Curtea a admis apelul

reclamantului, a schimbat sentința apelată în sensul admiterii în parte a contestației, anulării

deciziei nr. […]/30 octombrie 2015 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin și

Hotărârea nr. […]/23.10.2017 a Comisiei Centrale de Contestații din cadrul Casei Naționale

de Pensii Publice și a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin la emiterea unei

noi decizii de pensionare cu luarea în considerare a stagiului potenţial care i-a fost recunoscut

reclamantului prin decizia din 2006.

În privința cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C.

pr. civ. și a obligat pârâtele intimate la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în primă

instanţă.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate, deoarece eventualele diferențe în

cuantumul drepturilor de pensie urmează a se stabili în urma noii decizii, care o înlocuiește pe

cea anulată și constituie titlu pentru plata acestora.

9. Revizuire pensie. Caracterul definitiv al deciziei necontestate

Legea nr. 263/2010: art. 107 alin. (1) şi (2)

Pensia ce face obiectul revizuirii este stabilită prin decizie definitivă, însă caracterul

definitiv al deciziei nu se constituie într-un fine de neprimire a cererii de revizuire, întrucât

instituţia în sine a fost gândită de legiuitor ca un remediu pentru respectarea dreptului la

pensie, chiar şi în condiţiile în care deciziile au rămas definitive şi nu mai pot fi contestate.

Practic, în materie de revizuire, dar şi de recalculare, caracterul definitiv al deciziilor este

nerelevant, astfel că nu trebuie dovedit, dar nici nu constituie un impediment pentru activarea

acestor instituţii, pe care legiuitorul le-a creat tocmai pentru a se asigura că respectarea

dreptului la pensie nu depinde în mod esenţial de exercitarea contestaţiei prevăzute de art.

149-151 din Legea nr. 263/2010.

Pe de altă parte, este absolut firesc ca efectele săvârşirii unor erori de calcul sau ale

aplicării greşite a legii de către organele administrative să nu se propage pe toată durata

exercitării dreptului la pensie, adică pe tot restul vieţii pensionarului, chiar dacă aceste erori

sau aplicarea greşită a legii au fost consfinţite printr-o decizie rămasă definitivă, dar care nu

a făcut obiectul controlului judecătoresc.

28

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 815 din 03 iulie 2018,

rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de

30.08.2017 reclamantul A... a chemat în judecată pârâtele Casa Naţională de Pensii Publice

Comisia Centrală de Contestaţii și Casa Judeţeană de Pensii Timiş solicitând ca să se dispună

obligarea pârâtei Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul C.N.P.P. să pronunţe o hotărâre

în soluţionarea contestaţiei privind Decizia nr. […]/29.03.2017 emisă de C.J.P.Timiş,

obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş să procedeze la revizuirea drepturilor de

pensie ale reclamantului prin luarea în calculul punctajului lunar, anual şi punctajului mediu

anual a drepturilor băneşti salariale de care a beneficiat în cadrul sistemului de retribuire în

acord global proiectare, confirmate prin Adeverinţa nr. […]/21.12.2016 emisă de SC B... SRL

- depozitarul arhivei C... Timişoara și obligarea pârâtei la achitarea începând cu 01.02.2017

diferenţa dintre cuantumul lunar al pensiei în plată şi cuantumul pensiei revizuite, cu

obligarea acesteia la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1812/21.12.2017 pronunţată în dosarul nr. x/30/2016,

Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A..., în

contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Pensii Publice Comisia Centrala de Contestaţii și

Casa Judeţeană de Pensii Timiş, a dispus anularea parțială a Deciziei nr. […] /29.03.2017

emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș şi a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii

Timiş să recalculeze pensia cuvenită reclamantei prin valorificarea veniturilor în acord

cuprinse în Adeverinţa nr. […]/21.12.2016 eliberată de SC B... S.R.L. Bucureşti.

De asemenea, a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș să plătească

reclamantului diferenţele de drepturi dintre cele cuvenite și cele efectiv încasate în baza

Deciziei nr. […] /29.03.2017, începând cu data de 01.02.2017 şi a respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:

Reclamantul a fost pensionat anticipat parţial prin Decizia nr. […] din 22.10.2015 a

Casei Judeţene de Pensii Timiş, prin care s-a fost stabilit pensia anticipată parţială în

condiţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, începând cu data de

30.07.2015, urmare a admiterii cererii de înscriere la pensie anticipată parţială, înregistrată

sub nr. […] din 30.07.2015.

La emiterea Deciziei nr. […] din 22.10.2015, pârâta nu a valorificat sumele obţinute

de reclamant cu titlu de „Venituri suplimentare”, atestate de adeverinţa nr. […] din

22.02.2014 emisă de S.C. C... S.A. Timişoara, cu motivarea că nu se regăsesc în anexa nr. 15

la normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin H.G. nr. 257/2011.

Reclamantul a obţinut de la SC B... SRL (depozitarul arhivei C... Timişoara) o nouă

adeverinţă nr. […]/21.12.2016 care confirma natura juridică a sumelor achitate în baza Legii

nr. 57/1974, art. 12 , lit. a) şi a Legii nr. 2/1983, art. 4 - respectiv acord global și a solicitat

Casei judeţene de pensii Timiş, cu cererea înregistrată cu nr. […] /09.01.2017 revizuirea

pensiei în temeiul prevederilor art. 107, alin. (3) din Legea nr. 263/2010.

Urmare a respective cereri, CJ.P. Timiş a emis Decizia nr. […] din 29 martie 2017

refuzând valorificarea adeverinţei în cauză cu următoarea motivare : „Se respinge cererea de

recalculare a drepturilor de pensie prin valorificarea sumelor înscrise în adeverinţa nr. […]

/21.12.2016 eliberată de SC B... S.R.L. Bucureşti, reprezentând venituri din acord global,

întrucât nu reprezintă sporuri cu caracter permanent prevăzute în anexa 15 din normele de

aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin H.G. nr. 257/2011.”

Împotriva acestei decizii, în baza art. 149 alin. (l) din Legea nr. 263/2010, reclamantul

a formulat contestaţie înregistrată sub nr. […] /26.05.2017, a cărei soluționare în termenul

29

legal de 45 de zile de către Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de

Pensii Publice, nu a fost dovedită.

Tribunalul a constată că prin adeverinţa nr. […] /21.12.2016 eliberată de SC B...

S.R.L. Bucureşti, rezultă că reclamantul a beneficiat în perioada ianuarie 1978 – mai 1991 de

venituri suplimentare provenite din acord global, iar în toată această perioadă cât reclamantul

a fost angajatul unităţii, s-au achitat contribuţiile pentru asigurări sociale de stat.

Este adevărat că, prin Decizia de pensie nr. […] din 22.10.2015, pârâta CJ.P. Timiş nu

a valorificat sumele pe care reclamantul le-a obţinut pentru munca în acord global în perioada

1978 – 1992, conform adeverinţelor nr. […] din 22.02.2014 şi nr. […] din 22.02.2014 emise

de S.C. C... Timişoara.

Reclamantul nu a formulat contestaţie în cadrul procedurii administrative prealabile,

obligatorii, împotriva Deciziei de pensie nr. […] din 22.10.2015 a Casei Judeţene de Pensii

Timiş, astfel că, potrivit art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, respectiva decizie a devenit

definitivă.

Însă, tribunalul a reţinut, (...) că în speță se atacă o altă decizie, cea cu nr. […] /29

martie 2017, iar art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 îi conferă reclamantului această

posibilitate, stipulând că pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor şi/sau a stagiilor

de cotizare, prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia.

Instanța a reţinut că, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări

sociale de stat şi asistenţă socială prevedea că pensia se stabileşte în raport cu contribuţia

adusă de fiecare persoană la dezvoltarea societăţii şi se diferenţiază în funcţie de vechimea în

muncă, retribuţia avută şi grupa de muncă, iar art. 10 din acelaşi act normativ prevedea că

baza de calcul este avută în vedere la stabilirea pensiei este retribuţia tarifară, respectiv media

retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de

activitate.

Articolul 10 din lege a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 49/1992 pentru

modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale, forma după

modificare prevăzând că baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucraţi

consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază şi, printre alte

sporuri, a sporului pentru lucru sistematic peste programul normal.

Prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 se prevedea că dreptul la pensia de asigurări

sociale este recunoscut tuturor cetăţenilor ţării care au desfăşurat o activitate permanentă pe

baza unui contract de muncă şi pentru care unităţile au depus contribuţia prevăzută de lege la

fondul de asigurări sociale de stat.

Legea nr. 10/1972, care în art. 116 prevedea că în construcţii, în industria forestieră, în

agricultură, precum şi în alte activităţi cu condiţii specifice, durata zilei de muncă poate fi mai

mare, în condiţiile şi limitele stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniştri, de comun acord

cu Uniunea Generală a Sindicatelor.

Articolul 120 din fostul Cod al muncii, prevedea că orele în care o persoană prestează

munca peste durata normală a timpului de lucru sunt ore suplimentare şi se compensează cu

timp liber corespunzător, iar dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber

corespunzător, orele suplimentare se vor retribui cu un spor de 50% sau 100%, în condiţiile

reglementate de acelaşi cod.

Aceste dispoziţii au fost preluate şi de Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea

muncii nr. 57/1974, care în art. 71 prevedea că personalul care lucrează peste durata normală

a zilei de muncă sau în zilele de repaus săptămânal ori în alte zile în care, potrivit legii, nu se

lucrează are dreptul să fie retribuit dacă nu i s-a asigurat, în compensare, timpul liber

corespunzător.

30

Astfel, veniturile realizate din munca prestată peste programul normal de lucru,

potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, sunt venituri cu caracter tarifar, care trebuie luate

în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei datorate pentru munca depusă, iar pentru

aceste sume încasate s-a plătit contribuţia la asigurările sociale de stat, deoarece Decretul nr.

389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat prevedea această sarcină

asupra câştigului brut realizat de personalul salariat, fără nicio distincţie.

Potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi

completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor

datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări

sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al

pensiilor este demonstrat şi de prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 4/2005.

Potrivit acestui articol, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care,

potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul al

pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual sunt cele prezentate în

anexa care face parte integrantă din actul normativ în discuţie; potrivit pct. IV din anexa la

ordonanţă, intră în categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare şi

acele sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative

în vigoare în diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi

pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.

În această categorie intră şi veniturile suplimentare pentru munca în acord, prime,

premii fond salariu.

Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 cuprinde la pct. IV şi

menţiunea că la stabilirea punctajului mediu anual nu vor fi avute în vedere formele de

retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale,

deoarece acestea nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei

anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Veniturile obţinute în regim de lucru prelungit nu reprezintă o formă de retribuire a

muncii în regie sau după timp, deoarece art. 12 din Legea nr. 57/1974 prevedea această formă

de retribuţie pentru situaţia în care retribuţia tarifară era stabilită pe o oră, zi sau lună şi se

acorda personalului pentru timpul efectiv lucrat la realizarea integrală a sarcinilor de serviciu,

exprimate sub forma unei norme de producţie zilnică sau prin atribuţii stabilite concret pentru

fiecare loc de muncă.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, în apărare, arăta că sumele de care a beneficiat

reclamantul ca venituri suplimentare, rezultate din adeverinţa menţionată nu sunt incluse în

categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare prevăzute în anexa nr.

15 pct. VI la Normele aprobate prin H.G. nr. 257/2011, care, potrivit legislaţiei anterioare

datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la

determinarea punctajului mediu anual şi nu este indicată denumirea veniturilor.

Articolul 127 alin. (1) din H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a

prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, stipulează că

sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea

drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în

anexa nr. 15.

Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 19 în dosarul nr.

18/2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea dispoziţiilor art. 2

31

lit. e), art.78 şi art.164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii

şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al

asigurărilor sociale de stat, şi a stabilit că formele de retribuire obţinute în acord global,

prevăzute de art.12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi

calitatea muncii, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul

public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări

sociale la sistemul public de pensii.

Această decizie a devenit general obligatorie, motiv pentru care, constatând că pentru

drepturile salariale, reprezentând sporuri şi venituri suplimentare şi formele de retribuire

obţinute în acord global, angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public

de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că

bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către

angajatori, acţiunea reclamantei este admisibila în ce priveşte veniturile obţinute în acord

global rezultate din adeverinţa nr. […]/21.12.2016 eliberată de SC B... S.R.L. Bucureşti.

În acest context, Tribunalul, constatând că acţiunea formulată de către reclamant este

întemeiată parţial, a admis în parte şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr. […] /29.03.2017

emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș, a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii

Timiş să recalculeze pensia cuvenită reclamantei prin valorificarea veniturilor reprezentând

acord global şi a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș să plătească reclamantei

diferenţele de drepturi dintre cele cuvenite și cele efectiv încasate în baza Deciziei nr. […]

/29.03.2017, începând cu data de 01.02.2017 - luna următoare înregistrării cererii formulate

pentru recalcularea drepturilor de pensie.

În ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei Casa Naţionala de Pensii

Publice - Comisia Centrala de Contestaţii să adopte - în conformitate cu prevederile art. 150 şi

art. 151 din Legea nr. 263/2010 – o hotărâre în soluţionarea contestaţiei reclamantei

înregistrate la Casa Judeţeană de Pensii Timiş la data de 28.02.2017, instanţa a reţinut că

legiuitorul a înţeles în cazul contestării unei decizii emise de casa teritorială de pensii să

instituie o procedură prealabilă obligatorie prevăzută la art. 149 din Legea nr. 263/2010, doar

hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice

putând fi atacate în instanţă conform art. 151 din Legea nr. 263/2010.

În condiţiile în care reclamantul a îndeplinit această procedură prealabilă însă comisia

centrală nu a soluţionat contestaţia prealabilă în termenul legal de 45 de zile prevăzut la art.

150 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, aceasta are dreptul să se adreseze direct unei instanţe de

judecată, în acord cu Decizia nr. 956/2012 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 şi 151 din Legea nr. 263/2010, rămânând astfel

lipsit de interes soluţia Comisiei Centrale de Contestaţii faţă de contestaţia prealabilă a

reclamantei, motiv pentru care a fost respinsă această cerere formulată de către reclamant.

În baza dispoziţiilor art. 452 şi art. 453 C.pr.civ. , s-au obligat pârâţii la plata către

reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de pensii Timiş,

solicitând admiterea cererii de apel şi, rejudecând cauza în fond, schimbarea în parte a

sentinţei civile apelată, în sensul respingerii în tot a acţiunii deduse judecăţii şi întoarcerea

executării efectuate în temeiul sentinţei civile apelate, prin restabilirea situaţiei anterioare

executării, în sensul obligării intimatului - reclamant la restituirea sumelor reprezentând: a)

diferenţa dintre cuantumul pensiei acordate acestuia în baza Deciziei nr. […] din 23.02.2018 a

Casei Judeţene de Pensii Timiş, emise ca urmare a executării sentinţei civile apelate, şi

cuantumul pensiei pe care acesta este îndreptăţit să-l primească dacă nu s-ar fi pus în

executare sentinţa civilă apelată, respectiv dacă nu s-ar fi emis decizia de pensie sus-

32

menţionată; b) cheltuieli de judecată în primă instanţă, în cuantum de 1.000 lei, pentru

următoarele motive:

(...)Pârâta a precizat că în adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 emisă de S.C. C...

Timişoara nu figurează sume, ci se indică, din nou, faptul că veniturile suplimentare atestate

de adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 eliberată de acelaşi angajator sunt venituri acordate

reclamantului cu titlu de acord global.

Legiuitorul a reglementat procedura contestării deciziilor de pensie emise de casele

teritoriale de pensii, în art. 149 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice.

De asemenea, în partea finală a deciziei nr. […] din 22.10.2015 emise de pârâtă s-a

precizat că, potrivit art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensie poate fi

contestată în termen de 30 de zile de la comunicare la comisia de contestaţii competentă

conform legii, contestaţia urmând a fi depusă la Casa Judeţeană de Pensii Timiş,

reclamantului fiindu-i adus la cunoştinţă inclusiv faptul că, potrivit art. 149 alin. (4) din

aceeaşi lege, decizia de pensie necontestată în termen este definitivă.

Reclamantul nu a formulat însă contestaţie în cadrul procedurii administrative

prealabile, obligatorii împotriva deciziei de pensie nr. […] din 22.10.2015 a Casei Judeţene de

Pensii Timiş, astfel că, potrivit art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, respectiva decizie a

devenit definitivă în integralitatea sa, inclusiv în ceea ce priveşte nevalorificarea veniturilor

obţinute de către reclamant în perioada ianuarie 1978 - aprilie 1992 cu titlu de acord global,

indicate în adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 emisă de S.C. C... Timişoara.

Prin cererea formulată în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, înregistrată

la instituţia pârâtă sub nr. […] din 09.01.2017, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor

sale de pensie prin valorificarea veniturilor obţinute în acord global, indicate în adeverinţa nr.

[…] din 21.12.2016 emisă de S.C. B... S.R.L. Bucureşti - depozitara arhivei C... S.A.

Timişoara.

Pârâta a învederat că sumele obţinute de reclamant cu titlu de acord global şi perioada

în care i-au fost acordate aceste sume, indicate în adeverinţa nr. […] din 21.12.2016 emisă de

S.C. B... S.R.L. Bucureşti, se regăsesc şi în cuprinsul adeverinţei nr. […] din 22.02.2014

emise de S.C. C... Timişoara, a cărei valorificare a fost refuzată cu ocazia emiterii Deciziei nr.

[…] din 22.10.2015, devenite definitivă.

Cererea de recalculare a fost soluţionată în mod nefavorabil, fiind respinsă prin

Decizia de pensie nr. […] din 29.03.2017 a Casei Judeţene de Pensii Timiş.

Deşi a reţinut în mod corect incidenţa în speţă a prevederilor art. 149 alin. (4) din

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prima instanţă de fond a ignorat

efectele care decurg din caracterul definitiv al unei decizii de pensie.

Din cererea de apel, Decizia nr. […] din 22.10.2015 a Casei Judeţene de Pensii Timiş,

prin care reclamantul a fost înscris la pensie anticipată parţială, nu a fost contestată în cadrul

procedurii administrative prealabile, prin urmare, această decizie a devenit definitivă, or,

caracterul definitiv vizează această decizie în integralitatea sa. Inclusiv în ceea ce priveşte

nevalorificarea veniturilor obţinute de către reclamant în perioada ianuarie 1978 - aprilie 1992

pentru munca desfăşurată în acord global, indicate în adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 emisă

de S.C. C... Timişoara.

Tocmai caracterul definitiv al deciziei de pensie nr. […] din 22.10.2015 îl împiedică

pe reclamant să solicite din nou valorificarea aceloraşi venituri, în speţă, a celor reprezentând

acord global obţinute în perioada ianuarie 1978 - aprilie 1992, chiar dacă aceste venituri sunt

indicate într-o altă adeverinţă.

33

Aşadar, reclamantul nu se poate prevala în cadrul litigiului pendinte de adeverinţa nr.

[…] din 21.12.2016 emisă de S.C. B... S.R.L. Bucureşti, întrucât, aceasta vizează o perioadă

şi sume ce se regăsesc în adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 emisă de S.C. C... Timişoara.

Chiar dacă este vorba despre o adeverinţă având număr şi dată a emiterii diferite,

adeverinţa de care se prevalează reclamantul nu poate fi valorificată, întrucât priveşte o

situaţie juridică, ce a fost soluţionată în mod definitiv.

Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. […]/17.10.2011,

care era în vigoare la data comunicării deciziei nr. […] din 22.10.2015 a Casei Judeţene de

Pensii Timiş, nu îl legitimează pe reclamant să schimbe o situaţie juridică rămasă definitivă,

prin neexercitarea de către acesta a căilor de atac legale împotriva deciziei sus-menţionate, în

cuprinsul căreia s-a argumentat refuzul pârâtei de a valorifica sumele acordate reclamantului

cu titlu de acord global în perioada ianuarie 1978 - aprilie 1992, astfel că acţiunea dedusă

judecăţii este neîntemeiată.

Prevalându-se de adeverinţa nr. […] din 21.12.2016 emisă de S.C. B... S.R.L.

Bucureşti, reclamantul nu face altceva decât să încerce să ocolească caracterul definitiv al

Deciziei nr. […] din 22.10.2015 a Casei Judeţene de Pensii Timiş.

Într-o speţă similară, Curtea de Apel Timişoara a constatat şi sancţionat tentativa

reclamantului de ocolire a caracterului definitiv al unei decizii de pensie.

Art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

vizează situaţia în care ulterior stabilirii drepturilor de pensie, se depun acte care atestă

venituri noi şi/sau stagii de cotizare noi, prevăzute de lege, pentru care nu au fost depuse acte

doveditoare odată cu cererea iniţială de pensionare, respectiv anterior emiterii deciziei de

înscriere la pensie.

Aşadar, potrivit textului de lege sus-menţionat, cererea de recalculare a pensiei este

admisibilă în situaţia în care se solicită valorificarea unor venituri si/sau stagii de cotizare

prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, întrucât nu au fost probate, nicidecum

pentru că s-a apreciat în mod definitiv că acestea nu pot fi valorificate.

Or, veniturile atestate de adeverinţa nr. […] din 21.12.2016 eliberată de S.C. B...

S.R.L. Bucureşti nu sunt venituri noi, acestea regăsindu-se în cuprinsul adeverinţei nr. […]

din 22.02.2014 emise de S.C. C... Timişoara, această din urmă adeverinţă fiind depusă la Casa

Judeţeană de Pensii Timiş odată cu cererea de acordare a pensiei anticipate parţiale şi

nevalorificată cu ocazia emiterii Deciziei nr. […] din 22.10.2015, devenită definitivă.

Prin urmare, prima instanţă de fond a reţinut în mod eronat că prevederile art. 107 alin.

(3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice îi conferă reclamantului

dreptul de a i se recalcula pensia prin valorificarea veniturilor atestate de adeverinţa nr. A…

din 21.12.2016 emisă de S.C. B... S.R.L. Bucureşti.

Prin cererea înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Timiş sub nr. […] din 14.02.2018,

reclamantul a solicitat instituţiei să pună în executare Sentinţa civilă nr.1812 din 21.12.2017

pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. […]/30/2017.

Instituţia pârâtă s-a conformat dispozitivului sentinţei civile apelate, emiţând Decizia

de pensie nr. […] din 23.02.2018, prin care au fost valorificate veniturile obţinute de

reclamant cu titlu de acord global, atestate de adeverinţa nr. […] din 21.12.2016 emisă de S.C.

B... S.R.L. Bucureşti, drepturile de pensie astfel recalculate acordându-i-se începând cu data

de 01.02.2017.

Totodată, prin ordinul de plată nr. […] din 20.02.2018, pârâta i-a achitat reclamantului

suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza procesuală a judecăţii în prima

instanţă.

34

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 466, art. 476 alin.(1) şi art. 724 alin. (1) teza I

NCPC, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, art. 149 din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice.

Prin întâmpinare, reclamantul A… a solicitat respingerea cererii de apel şi menţinerea

ca temeinică şi legală a sentinţei atacate. (..)

Motivele invocate în cererea de apel referitoare la refuzul valorificării, cu ocazia

emiterii deciziei iniţiale în anul 2015, a două adeverinţe nr. […] şi […] din 22.02.2014 emise

de S.C. C... Timişoara care se referă la „venituri suplimentare obţinute cu titlu de acord

global” exced obiectului cererii de chemare în judecată şi a cercetării judecătoreşti, instanţa de

fond analizând şi dispunând cu privire la Adeverinţa nr. […] /12.12.2016.

Pe de altă parte, instanţa a făcut o corectă apreciere a naturii juridice a veniturilor

dovedite cu adeverinţa în cauză, stabilind că acestea reprezintă venituri realizate în sistemul

de salarizare în acord global proiectare, restituiri din reţinerile lunare din salariu în perioada

ianuarie 1978 - aprilie 1992 în aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 2/1983 şi art. 12 alin.

(1) lit. a) şi art. 118 - art. 124 din Legea nr. 547/1974, republicată în 1980 privind retribuirea

în raport de cantitatea şi calitatea muncii.(...)

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Reclamantul A… a fost pensionat anticipat parţial prin decizia nr. […] din 22.10.2015

a Casei Judeţene de Pensii Timiş, la emiterea deciziei însă pârâta a refuzat să valorifice

sumele obţinute de reclamant cu titlu de „Venituri suplimentare”, atestate de adeverinţa nr.

[…] din 22.02.2014 emisă de S.C. C... S.A. Timişoara, cu motivarea că nu se regăsesc în

anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin HG nr.

257/2011.

Reclamantul a obţinut de la SC B... SRL (depozitarul arhivei C... Timişoara) o nouă

adeverinţă având nr. […] /21.12.2016 care confirmă natura juridică a sumelor achitate în baza

Legii nr. 57/1974, art. 12 lit. a) şi a Legii nr. 2/1983, art. 4 - respectiv acord global și a

solicitat Casei judeţene de pensii Timiş, cu cererea înregistrată cu nr. […] /09.01.2017,

revizuirea pensiei. Urmare a acestei cereri, CJ.P. Timiş a emis decizia nr. […] din 29 martie

2017 prin care a refuzat valorificarea adeverinţei în cauză cu următoarea motivare: „Se

respinge cererea de recalculare a drepturilor de pensie prin valorificarea sumelor înscrise în

adeverinţa nr. […] /21.12.2016 eliberata de SC B... S.R.L. Bucureşti, reprezentând venituri

din acord global, întrucât nu reprezintă sporuri cu caracter permanent prevăzute în anexa 15

din normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin H.G. nr. 257 / 2011.”

Împotriva acestei decizii, în baza art. 149 alin. (l) din Legea nr. 263/2010, reclamantul

a formulat contestaţie care nu a fost soluţionată în termenul legal de 45 de zile de către

Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice şi a declanşat,

totodată, prezentul demers judiciar ce a fost admis de către Tribunalul Timiş prin sentinţa

civilă supusă cenzurii instanţei de control judiciar.

În esenţă, instituţia apelantă invocă nerespectarea de către reclamantul intimat a

procedurii prevăzute de art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, în sensul că reclamantul nu

a contestat decizia de pensionare nr. […] din 22.10.2015, astfel încât demersul său judiciar

este obstaculat de caracterul definitiv al deciziei necontestate, inclusiv în ceea ce priveşte

nevalorificarea veniturilor obţinute de către reclamant în perioada ianuarie 1978 - aprilie 1992

cu titlu de acord global, indicate în adeverinţa nr. […] din 22.02.2014 emisă de S.C. C...

Timişoara.

Curtea constată că reclamantul a formulat o cerere de revizuire, astfel cum în mod

expres a menţionat în cel de-al doilea petit al acţiunii, solicitând pârâtei Casa Judeţeană de

Pensii Timiş să procedeze la revizuirea drepturilor de pensie prin luarea în calculul

35

punctajului lunar, anual şi punctajului mediu anual a drepturilor băneşti salariale de care a

beneficiat în cadrul sistemului de retribuire în acord global proiectare.

În sensul art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, revizuirea constituie

operaţiunea de corectare a cuantumului pensiei, ca urmare a descoperirii unor erori de calcul,

care sunt consecinţa fie a preluării greşite a datelor referitoare la stagiul de cotizare şi la baza

de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, fie a aplicării greşite a legii.

Într-adevăr, pensia ce face obiectul revizuirii este stabilită prin decizie definitivă, însă

caracterul definitiv al deciziei nu se constituie într-un fine de neprimire a cererii de revizuire,

întrucât instituţia în sine a fost gândită de legiuitor ca un remediu pentru respectarea dreptului

la pensie, chiar şi în condiţiile în care deciziile au rămas definitive şi nu mai pot fi contestate.

Practic, în materie de revizuire, dar şi de recalculare, caracterul definitiv al deciziilor este

nerelevant, astfel că nu trebuie dovedit, dar nici nu constituie un impediment pentru activarea

acestor instituţii, pe care legiuitorul le-a creat tocmai pentru a se asigura că respectarea

dreptului la pensie nu depinde în mod esenţial de exercitarea contestaţiei prevăzute de art.

149-151 din Legea nr. 263/2010.

Pe de altă parte, este absolut firesc ca efectele săvârşirii unor erori de calcul sau ale

aplicării greşite a legii de către organele administrative să nu se propage pe toată durata

exercitării dreptului la pensie, adică pe tot restul vieţii pensionarului, chiar dacă aceste erori

sau aplicarea greşită a legii au fost consfinţite printr-o decizie rămasă definitivă, dar care nu a

făcut obiectul controlului judecătoresc.

Examinând constituţionalitatea art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, Curtea

Constituţională a constatat că „revizuirea apare ca o modalitate de punere de acord a

cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei”. Prin

urmare, nu se poate vorbi despre afectarea retroactivă a unui „drept câştigat" în mod definitiv,

de vreme ce, aşa cum a precizat Curtea Constituţională prin decizia nr. 874 din 25 iunie 2010,

publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, de acest atribut se bucură doar „cuantumul

pensiei stabilit potrivit principiului contributivităţii", şi nu cuantumul pensiei aflate în plată,

stabilit însă cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Sub un alt aspect, Curtea observă că nici instituţia pârâtă nu a invocat caracterul

definitiv al deciziei de pensionare anterioare în motivarea respingerii cererii reclamantului de

valorificare a veniturilor obţinute în acord global, ci s-a rezumat să invoce lipsa caracterului

permanent al veniturilor analizate, care nu s-ar regăsi în cuprinsul anexei nr. 15 la Normele de

aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin H.G. nr. 257/2011. Or, fiind vorba de

o procedură administrativă obligatorie, anterioară sesizării instanţei, răspunsul instituţiei

emitente trebuia să fie unul exhaustiv, de natură să lămurească petentul în legătură cu

pertinenţa demersului său şi să nu îl pună în dificultate prin invocarea unor apărări care nu i-

au fost aduse la cunoştinţă la momentul respingerii cererii adresate instituţiei pârâte, pentru că

numai astfel se poate justifica caracterul obligatoriu al procedurii într-un domeniu care ar

trebui să fie caracterizat prin stricteţe şi previzibilitate. Dimpotrivă, o conduită formală a

instituţiei pârâte, contrară celei prezentate, nu face decât să ducă la lipsirea de finalitate a

procedurii administrative prealabile prevăzute de legiuitor care a fost gândită ca o modalitate

de rezolvare a diferendelor fără intervenţia imediată a instanţei de judecată. Totodată, instanţa

se găseşte în situaţia în care este chemată să analizeze apărări şi situaţii juridice ce nu au

trecut prin filtrul analizei instituţiilor implicate în procedura prealabilă.

Revenind, câtă vreme legiuitorul a pus la dispoziţia pensionarului, dar şi a casei de

pensii, un mijloc legal pentru a corecta drepturile de pensie stabilite eronat, prin aplicarea

greşită a legii la data înscrierii la pensie, în mod rezonabil CJP nu poate împiedica activarea

instituţiei revizuirii prin invocarea caracterului definitiv al deciziei de pensionare. Şi aceasta

întrucât legiuitorul, consacrând dreptul pensionarului de a cere revizuirea pensiei, a trecut

36

peste caracterul definitiv al deciziilor caselor de pensii, numai aşa se explică de ce legiuitorul

nu a reglementat exclusiv procedura contestaţiei prevăzută de art. 149-151 din Legea nr.

263/2010.

Prin esenţa sa, revizuirea implică o reapreciere a documentelor existente la dosarul de

pensie, potrivit normei în vigoare la momentul la care se pretinde a fi existat dreptul dedus

judecăţii, în vederea corectării unor erori, dar prezentarea de noi acte, cum este cazul

adeverinţei nr. […] /21.12.2016 emisă de SC B... SRL - depozitarul arhivei C... Timişoara,

care reconfirmă veniturile obţinute de reclamant şi reflectate în adeverinţa iniţială emisă de

societatea C... SA, nu invalidează demersul reclamantului, dimpotrivă, conferă susţinere şi

credibilitate sporită pertinenţei solicitării prin depunerea de noi acte doveditoare.

În consecinţă, în mod corect tribunalul a procedat la analizarea veniturilor obţinute de

reclamant în acord global şi a dispus anularea parțială a deciziei nr. […] /29.03.2017 emisă de

pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș, obligând pârâta să recalculeze pensia cuvenită

reclamantului prin valorificarea veniturilor în acord cuprinse în adeverinţa nr. […]

/21.12.2016 eliberată de SC B... S.R.L. Bucureşti.

În ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la inserarea de către prima instanţă a

unor date eronate în cuprinsul sentinţei civile atacate, în ceea ce priveşte perioada în care au

fost obţinute de către reclamant veniturile în acord global, Curtea observă că în această

situaţie conduita legală de urmat este cea edictată de art. 442 C.pr.civ., apelanta putând cere

instanţei care a pronunţat hotărârea, în speţă Tribunalul Timiş, să îndrepte dispozitivul

acesteia. Eroarea materială inserată în hotărâre nu poate fi înlăturată prin exercitarea căii de

atac a apelului, câtă vreme dispoziţiile art. 445 C.pr.civ. stabilesc obligativitatea parcurgerii

procedurii de îndreptare în condiţiile art. 442 C.pr.civ., părţile neputând valorifica aceste

motive prin exercitarea căilor de atac de reformare.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a

textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în

temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca neîntemeiat, menţinând soluţia

primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

10. Revizuire pensie. Valorificarea adeverinţelor care atestă încadrarea

persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă

Legea nr. 263/2010: art. 107 alin. (1) și (2), art. 158 alin. (4)

H.G. nr. 118/2012: art. 18

Ordinul nr. 50/1990

Chiar dacă angajatorul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi

corectitudinea datelor înscrise în adeverinţă, în aplicarea art. 158 din Legea nr. 263/2010,

casa de pensii este abilitată să analizeze conţinutul adeverinţei, prin raportare la textele

legale în vigoare aplicabile şi la înscrisurile doveditoare. Or, în raport de aceste dispoziții, în

mod corect instituţia apelantă a opinat că valorificarea adeverinţei, prin care se atestă faptul

că în anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001 o persoană şi-a desfăşurat activitatea

în locuri de muncă încadrate în grupele I sau a II-a de muncă, se poate efectua numai dacă

nominalizarea persoanei a fost făcută anterior datei de 01.04.2001 şi numai pe baza

documentelor întocmite la acea vreme, documente verificabile aflate în evidenţa angajatorilor

sau a deţinătorilor de arhive (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de

37

administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe

superioare de muncă, pontajele lunare etc.). Adeverinţele eliberate de angajatori nu sunt acte

juridice, ci simple mijloace de probă care fac dovada unui fapt juridic (efectuarea unei

activităţi care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990).

Nefiind acte juridice înseamnă că nu se poate pune, prin ipoteză, problema anulării

acestora pe cale de acţiune sau de excepţie, ştiut fiind faptul că instituţia de drept substanţial

a nulităţii vizează doar actele juridice, nu şi mijloacele de probă. Eventualele nereguli,

lipsuri şi/sau neadevăruri din cuprinsul acestora pot fi invocate doar ca apărări vizând forţa

probantă a acestora cu privire la situaţia de fapt consemnată în cuprinsul lor.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 819 din 12 iulie 2018,

Rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 673 pronunțată la 14.03.2018 de Tribunalul Caraș-Severin în

dosarul nr. […]/115/2016, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A..., în

contradictoriu cu intimatele Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin şi Casa Naţională de

Pensii Publice Bucureşti, şi în consecinţă s-a dispus anularea Hotărârii nr. […]/10.04.2017,

emisă de Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul intimatei Casa Naţională de Pensii

Publice, anularea Deciziei nr. […]/02.06.2016 privind acordarea pensiei de invaliditate, emisă

de intimata Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin și a deciziei nr. […] /23.06.2016 privind

recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, emisă de

intimata Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. […]/2.06.2016 privind

acordarea pensiei de invaliditate, urmare examinării actelor din dosarul de pensionare

înregistrat la nr. […] din 31.05.2010, în baza Legii nr. 263/2010, intimata Casa Judeţeană de

Pensii Caraş-Severin a admis cererea de pensionare a contestatoarei A... şi a stabilit în

favoarea acesteia o pensie de asigurări sociale în cuantum de 625 lei, cu următoarea motivare:

se revizuieşte Dec. nr. […]/7.09.2010 prin modificarea grupei de muncă conform înscrierilor

iniţiale din carnetul de muncă, întrucât schimbarea grupei II în grupa I de muncă s-a realizat

ulterior abrogării prevederilor Ordinul nr. 50/1990. Revizuirea se face în baza art. 107 alin.

(1) - (2) şi art. 116 din Legea nr. 263/2010, raportate la dispoziţia din Decizia nr.

[…]/30.03.2016 a Curţii de Conturi a României, Camera de Conturi Caraş-Severin. Stabilire

debit.

Ulterior, la data de 23.06.2016, intimata Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin a

emis Decizia nr. […] privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de

asigurări sociale, prin care, având în vedere Referatul Serviciului Plăţi Prestaţii nr.

[…]/16.06.2016, a constatat că în perioada 1.07.2013-30.06.2016 s-au plătit şi încasat

necuvenit drepturi contestatoarei în sumă totală de 15 862 lei, CASS 402 lei, impozit 132 lei,

plata necuvenită a drepturilor fiind generată de revizuirea grupei de muncă conform Deciziei

nr. […]/30.03.2016, dispunându-se totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 179 din Legea nr.

263/2010, constituirea în sarcina beneficiarului a debitului şi recuperarea de la beneficiar a

acestui debit conform art. 181 din Legea nr. 263/2010.

Împotriva Deciziei nr. […]/2.06.2016 privind acordarea pensiei de invaliditate, în

conformitate cu dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 263/2010, coroborate cu prevederile art. 9

alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 1453 din 2 mai 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind

organizarea, funcţionarea şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei

Naţionale de Pensii Publice, precum şi pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea,

38

funcţionarea şi structura comisiilor de contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale,

Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Roman de Informaţii, contestatorul a

formulat contestaţie, înregistrată la sediul intimatei Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin

sub nr. […]/25.10.2016.

Urmare acestei contestaţii, Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale

de Pensii Publice, a emis Hotărârea nr. […]/10.04.2017, prin care a respins contestaţia

formulată de contestatoare ca neîntemeiată, reţinând că în mod eronat activitatea desfăşurată

de contestatoare, precizată în Adeverinţa nr. […]/20.05.2010, eliberată de S.C. B... S.A.,

pentru perioada 7.07.1975-1.01.1998, a fost valorificată ca stagiu de cotizare în grupa I de

muncă, procent 100%, întrucât modificarea încadrării din grupa a II-a de muncă în grupa I de

muncă s-a efectuat în baza nominalizării efectuate prin Protocolul din data de 17.09.2009,

dată la care nu mai exista bază legală, actele normative care reglementau încadrarea în fostele

grupe I şi II de muncă fiind abrogate la data de 01.04.2001, şi că atestarea faptului că, în

anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001, o persoană şi-a desfăşurat activitatea în

locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se putea efectua numai dacă

nominalizarea persoanei s-a făcut anterior datei de 01.04.2001 şi numai pe baza documentelor

întocmite la acea vreme, verificabile, aflate în evidenţa angajatorilor sau deţinătorilor de

arhive (proces verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului

privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare,

registrul de evidenţă a intrărilor în subteran, etc.).

Şi împotriva acestei hotărâri, contestatorul a formulat contestaţie, ce constituie

obiectul prezentei cauze, invocând aceleaşi motive.

Tribunalul a constatat că din Adeverinţa nr. […] /20.05.2010, eliberată de SC. B...

Reşiţa SA., a rezultat, printre altele, faptul că reclamanta a fost angajata acesteia, fostă

SC. C... SA. Reşiţa, în perioada 7.07.1975-1.01.1998, perioadă în care, având meseria de

sudor, a fost încadrată în grupa I de muncă, în procent de 100%, conform nominalizării

efectuate prin Tabel privind nominalizarea încadrării în grupe de muncă, Protocol din

17.09.2009, temeiul juridic al încadrării în grupa I de muncă fiind Ordinul nr. 50/1990, pct. 21

din Anexa I.

Tribunalul a reţinut că această adeverinţă a fost întocmită conform modelului

prevăzut în anexa la Ordinul nr. 590/2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de

întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de

muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1

aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu

prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Ordinul nr. 50/1990 au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile

de personal care lucrează în condiţii deosebite ce se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă în

vederea pensionării, la pct. 3 din acest act normativ stipulându-se că beneficiază de încadrarea

în grupe, fără limitarea numărului, personalul care era în activitate, precum şi alte categorii de

personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele I şi II.

Punctul 6 şi pct. 7 din ordin menţionează că nominalizarea persoanelor care se

încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu

sindicatele libere din unităţi, ţinând seama de condiţiile de muncă deosebite, concrete în care-

şi desfăşoară activitatea persoanele respective, încadrarea în grupele de muncă realizându-se

proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste locuri.

Cu alte cuvinte încadrarea locurilor de muncă în grupele de muncă reprezintă un

atribut al angajatorului, care se exercită în condiţiile Ordinului nr. 50/1990.

39

Adeverinţele care au atestat că activitatea desfăşurată de o anumită persoană se

încadrează în grupa I sau a II-a de muncă s-au eliberat pe baza documentelor aflate în

evidenţa angajatorilor, răspunzători de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor,

elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţe fiind angajatorii sau alţi deţinători de arhive

în a cărei păstrare se află documente în baza cărora se poate întocmi şi elibera o astfel de

adeverinţă.

Prin urmare, stabilirea condiţiilor şi nominalizarea locurilor de muncă ce pot fi

încadrate în grupe de muncă, precum şi nominalizarea persoanelor, revine unităţii-angajatoare

şi odată stabilită situaţia juridică, evidenţierea acesteia s-a reflectat în carnetul de muncă sau

în adeverinţe emise de unitate.

Aceste adeverinţe sunt acte tehnico-administrative care constată diferite situaţii de fapt

şi de drept, răspunderea cu privire la realitatea celor atestate aparţinând persoanelor cu

atribuţii în eliberarea acestora.

Tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în

forma în vigoare la data emiterii deciziei de pensionare, adeverinţele care atestă încadrarea

persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situaţia în care

au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1

aprilie 2001.

Sintagma „conform legii” din textul legal menţionat mai sus permite cenzurarea

acestora de către casele teritoriale de pensii doar sub aspectul respectării formei impuse de

dispoziţiile legale incidente, iar nu în ceea ce priveşte conţinutul acestora, angajatorii sau

orice alţi deţinători de arhive fiind direct răspunzători de legalitatea, exactitatea şi

corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţele pe are le întocmesc

şi le eliberează.

De altfel, această interpretare a rezultat şi din dispoziţiile Ordinului nr. 590 din 15

septembrie 2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a

adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele

I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare

stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr.

19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările

şi completările ulterioare, emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, în

vigoare la data eliberării adeverinţei, ordin care a aprobat Procedura privind modul de

întocmire şi eliberare a adeverinţelor. Astfel că, potrivit punctului 7 din această procedură se

stipulează că pentru a putea fi valorificată, adeverinţa prevăzută în anexă se completează în

mod obligatoriu la toate rubricile prevăzute, necondiţionând valorificarea acesteia de

examinarea conţinutului acesteia. Ori, Adeverinţa nr. […]/20.05.2010, eliberată de SC. B...

Reşiţa SA., a fost completată de către emitent la toate rubricile prevăzute.

În anexa la Ordinul mai sus menţionat se precizează că, la rubrica „conform

nominalizării efectuate prin ... ”, se va indica „actul administrativ emis de unitate, conform

prevederilor Ordinului ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al

preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea

locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se

încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea, pensionării (proces-verbal, decizie, tabel,

hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor

încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în

subteran etc.)”.

Aşadar, conform acestui Ordin noţiunea de „act administrativ emis de unitate”

înglobează o sferă largă de înscrisuri din care rezultă că un salariat a prestat activitate într-o

grupă superioară de muncă, precum: proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de

40

administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare

de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran, enumerarea din

anexa la ordin nefiind limitativă, ci enunţiativă, dat fiind că se încheie cu abrevierea etc.

În Adeverinţa nr. […]/20.05.2010, eliberată de SC.B... Reşiţa SA., s-a menţionat

că reclamanta a prestat activitate în grupa I de muncă, pe perioada menţionată, în procent de

100%, conform nominalizării efectuate prin „Tabel privind nominalizarea încadrării în grupa I

de muncă”, astfel încât adeverinţa cuprinde actul administrativ emis de unitate, conform

cerinţelor stipulate în anexa la Ordinul menţionat mai sus.

Potrivit punctului 4 din aceeaşi procedură, angajatorii sunt direct răspunzători de

legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în

adeverinţele pe care le întocmesc şi le eliberează, astfel încât dacă intimata Casa Judeţeană de

Pensii Caraş-Severin avea îndoieli asupra conţinutului acesteia avea la dispoziţie căile

prevăzute de lege în acest sens, iar nu posibilitatea de a cenzura această adeverinţă, sub

aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond, şi de a refuza valorificarea acesteia.

În condiţiile în care intimatele nu au contestat legalitatea acestei adeverinţe, contestare

în urma căreia aceasta să fie anulată, în mod eronat nu au luat în considerare perioada lucrată

în grupa I de muncă de către contestatoarea A... în intervalul 7.07.1975-1.01.1998, atestată

prin Adeverinţa nr. […]/20.05.2010, eliberată de SC. B... Reşiţa SA. De altfel, analiza

acestei adeverinţe, din punct de vedere al conţinutului acesteia, în acest cadru procesual (fără

emitentul adeverinţei), analiză care ar putea atrage sancţiuni, inclusiv penale, pentru emitentul

acesteia, a fost inadmisibilă.

Aşadar, în condiţiile în care adeverinţa a fost întocmită cu respectarea cerinţelor

stipulate în anexa la Ordinul nr. 590 din 15 septembrie 2008 pentru aprobarea Procedurii

privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea

desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei

anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în

conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi

de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, emis de Ministerul Muncii,

Familiei şi Egalităţii de Şanse, intimata Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin avea obligaţia

să valorifice perioada lucrată în grupa I de muncă de către contestatoarea A... în intervalul

7.07.1975-1.01.1998, după cum de altfel a procedat iniţial.

Chiar dacă în sensul nevalorificării unor astfel de adeverinţe s-a pronunţat generic şi

Curtea de Conturi – Camera de Conturi Caraş-Severin prin Decizia nr. […]/30.03.2016, după

cum au susţinut intimatele, Tribunalul nu a putut accepta un astfel de argument, întrucât însăşi

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în

considerentele Deciziei nr. 17/2016, a reţinut ca fiind corectă opinia conform căreia o decizie

a Curţii de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv

de muncă, aceasta întrucât o astfel de decizie, cu caracter administrativ, nu era opozabilă

decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligaţii de recuperare a prejudiciului, nu şi

salariatului.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul, având în vedere dispoziţiile legale mai sus

menţionate, a admis contestaţia formulată de contestatoarea A... în contradictoriu cu

intimatele Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin şi Casa Naţională de Pensii Publice şi în

consecinţă a anulat Hotărârea nr. […]/10.04.2017, emisă de Comisia Centrală de Contestaţii

din cadrul intimatei Casa Naţională de Pensii Publice, şi a anulat Decizia nr. […]/02.06.2016

privind acordarea pensiei de invaliditate, emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Caraş-

Severin.

În consecinţă, constatând că debitul reţinut în sarcina contestatoarei prin Decizia nr.

[…]/23.06.2016 a fost nelegal, a anulat Decizia nr. […]/23.06.2016 privind recuperarea

41

sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, emisă de intimata Casa

Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa nu a

acordat cheltuieli de judecată contestatoarei, care le-a solicitat, deoarece nu a făcut dovada

efectuării unor astfel de cheltuieli.

Împotriva sentinței civile a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-

Severin, înregistrat pe rolul acestei instanțe, la data de 08.05.2018, sub nr. […]/115/2016,

solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza în fond, să se

respingă în totalitate acţiunea formulată împotriva Casei Judeţene de Pensii Caras-Severin,

În fapt, pârâta apelantă menţionează că reclamanta intimată solicită anularea Deciziei

nr. […]/23.06.2016 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de

asigurări sociale emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caras Severin; anularea deciziei nr.

[…]/02.06.2016 privind acordarea pensiei de invaliditate, emisă de intimata Casa Județeană

de Pensii; anularea Hotărârii nr. […]/10.04.2017 emisă de Comisia Centrală de Contestaţii.

Pe fond, pârâta apelantă învederează că, prin Hotărârea civilă nr. 673 din 14.03.2015

instanţa de judecată a Tribunalului Caraş-Severin a admis contestaţia formulată de

reclamantă, anulând Deciziei nr. […]/23.06.2016 privind recuperarea sumelor încasate

necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş

Severin, anularea deciziei nr. […]/02.06.2016 privind acordarea pensiei de invaliditate emisă

de intimata Casa Județeană de Pensii, anularea Hotărârii nr. […]/10.04.2017 emisă de

Comisia Centrală de Contestaţii.

În perioada 03.02.2016 - 29.02.2016 Camera de Conturi Caras Severin a efectuat un

audit financiar în care a constatat stabilirea eronată şi plata nelegală a unor drepturi de pensie

ca urmare a valorificări unor adeverinţe eliberate de angajatorul SC B... SA Reșița, prin care

se atesta încadrarea în grupa a I a de muncă în procent de 100 % în baza Protocolului încheiat

la data de 17.09.2009 între SC B... SA Reşiţa şi Sindicatul „D...”, deși actele normative care

reglementau încadrarea în fostele grupe I şi a II - a de muncă au fost abrogate la data de

01.04.2001, odată cu intrarea în vigoare a Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii şi

alte drepturi de asigurări sociale.

Prin valorificarea acestor adeverinţe în unele cazuri s-a majorat fără temei legal

valoarea punctajelor anuale prin aplicarea unui procent de 50% în loc de 25 % pentru perioada

în care unele persoane beneficiare de drepturi de pensie au desfăşurat activităţii în locuri

încadrate în grupa a II a de muncă şi nu în grupa a I a, așa cum rezulta din documentele aflate

la dosarele de pensionare, iar în alte cazuri s-a redus eronat vârsta standard de pensionare.

Pârâta apelantă subliniază faptul că, motivarea instanţei de fond este acela ca: în

condiţiile în care adeverinţa a fost întocmită cu respectarea cerinţelor stipulate în anexa la

Ordinul 590/15.09.2008 pentru aprobarea procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a

adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele

I şi/sau a II a de muncă potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii

şi modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, intimata

avea obligaţia să valorifice perioada lucrată în grupa I de muncă de către contestatoare în

intervalul 07.07.1975 - 01.01.1998.

Chiar, dacă în sensul nevalorificării unor astfel de adeverinţe s-a pronunţat generic şi

Conturi de Conturi - Camera de Conturi Caras Severin prin Decizia nr. […] /30/03/2016.

Tribunalul a reţinut că decizia nu este opozabilă decât angajatorului în sarcina căruia

se impunea obligaţia de recuperare a prejudiciului nu şi salariatului.

Solicită a se vedea că, instanţa de fond a anulat atât decizia de pensionare nr.

[…]/02.06.2016, cât şi decizia de debit nr. […] /23.06.2016, ori văzând motivarea cu privire

42

la Decizia nr. […] /2016 a Înaltei Curţii ce Casaţie şi Justiţie, instanţa putea în cel mult să

anuleze decizia de recuperare, obligarea emitentului adeverinţei la plata debitului.

Cu privire la activitatea desfăşurată de reclamantă în perioada 07.07.1975 -01.01.1998

desfăşurată de reclamantă în grupa a I de muncă în procent de 100% se poate vedea că

încadrarea s-a efectuat în baza nominalizării efectuate prin Protocolul din data de 17.09.2009,

dată la care nu mai exista bază legală, actele normative cere încadrarea în fostele grupe I şi a

II a de muncă fiind abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

După această dată nu mai exista bază legală pentru încadrarea locurilor de muncă, iar

eliberarea adeverinţelor privind atestarea faptului ca în anumite perioade anterioare datei de

01.04.2001 o persoană şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I

şi/sau II de muncă se putea efectua numai dacă nominalizarea persoanei s-a făcut anterior

datei de 01.04.2001 şi numai pe baza documentelor întocmite la acea vreme verificabile,

aflate în evident angajatorului sau deţinătorului de arhive.

Însă, pârâta apelantă mai consideră că, instanţa de fond nu a solicitat emitentului

aceste documente înainte de pronunţare şi a preferat să anuleze atât decizia nr. […]

/02.06.2016, precum şi Hotărârea nr. […] /10.04.2017, ambele emise cu aplicarea legislaţiei

în vigoare.

În drept, pârâta apelantă şi-a întemeiat cererea de apel pe dispoziţiile art. 205-208

raportat la art. 149-150, art. 194-197 din Codul de procedură civilă (NCPC), art. 2 lit. c), art.

149, art. 153, art. 158 alin. (2) .Prevederile art. 205-208 raportat la art. 149-150, art. 194-197

din Codul de procedură civilă (NCPC), vizează condiţiile cerute pentru redactarea

întâmpinării. Dispoziţiile Legii 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

În cauză s-a depus întâmpinare de către reclamanta intimată A..., solicitând

respingerea apelului formulat ca fiind netemeinic şi nelegal şi în consecinţă să se menţină în

totalitate hotărârea instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

În fapt, reclamanta intimată, în esenţă, reiterează faptul că în baza auditului financiar

al Camerei de Conturi Caraş-Severin efectuat în perioada 03.02.2016 - 29.02.2016, care a

constatat valorificarea unor adeverinţe eliberate de angajatorul SC B... SA Reşiţa încadrarea

în grupa superioară de muncă în procent de 100%, învederând în principal faptul că acordarea

procentului de 100% a survenit după abrogarea grupelor de muncă potrivit Legii 19/2000, s-

au emis dispoziţiile care au fost anulate de către instanţa de fond, considerând că Sentinţa

civilă atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, reclamanta intimată consideră că, în mod corect s-a reţinut că adeverinţele ce

au fost valorificate la stabilirea drepturilor de pensie cuvenite au fost întocmite cu respectarea

condiţiilor de formă şi fond conform prevederilor legale în vigoare la data întocmirii acestora.

Aşa cum a mai arătat, susţinerile instituţiei apelante referitoare la inexistenţa unei baze

legale la data eliberării adeverinţei, nu sunt fondate fiindcă menţiunile din adeverinţă privesc

o perioadă pentru care legislaţia naţională reglementa în mod clar beneficiul grupelor

superioare de muncă, beneficiu ce i-a fost recunoscut de către angajator în procent de 100%

fiindcă în mod real şi efectiv a desfăşurat activitate pentru perioada 07.07.1975 - 01.01.1998

în condiţii de grupa I la un program de 8 ore.

Potrivit prevederilor Ordinului MMOS nr. 50/1990 nominalizarea persoanelor care

desfăşurau activităţi ce se încadrau în grupa a II de muncă era o atribuţie ce revenea

angajatorului.

Astfel, în baza punctului 6 din Ordinul nr.50/1990 emis de MMPS, nominalizarea

persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea

unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite

de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor

43

existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc

deosebit de explozie, iradiere, etc.

Mai mult, reclamanta intimată solicită a se avea în vedere faptul că se poate reconstitui

o vechime în grupele superioare de muncă, pe cale judiciară, în cazurile expres prevăzute de

lege, motiv pentru care să se respingă susţinerile nepertinente ale apelantei referitoare la „nu

există bază legală” fiindcă este doar o chestiune de aplicare a legii civile în timp pe care

pârâta o ignoră. Dreptul la beneficiul grupei de muncă a fost acordat pentru perioada în care

ordinul 50/1990 modificat, completat cu avizele date ulterior era în vigoare şi producea efecte.

De asemenea, mai reiterează faptul că potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. h) din

Codul muncii angajatorul are în principal următoarea obligaţie: „să elibereze, la cerere, toate

documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului”, acest lucru presupunând că o

adeverinţă eliberată conform legislaţiei în vigoare nu poate fi pusă la îndoială fără ca în

prealabil să se obţină un titlu din care să rezulte fără putinţă de tăgadă faptul că adeverinţa

cuprinde informaţii nereale.

Reclamanta intimată susține că, în lipsa unui titlu definitiv şi executoriu în baza căruia

s-ar putea înlătura o adeverinţă de la dosarul său de pensionare, solicită a se aprecia că atât

decizia nr. […] /23.06.2017, decizia nr. […] /02.06.2016, cât şi Hotărârea Comisiei Centrale

de Contestaţii din cadrul CNPP au fost emise cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale în

vigoare.

În drept, reclamanta intimată şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 C. pr.

civ.

Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele C.pr.civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prin demersul judiciar pendinte, reclamanta A... a contestat decizia nr. […]

/02.06.2016 privind acordarea pensiei de invaliditate prin care Casa Judeţeană de Pensii

Caraş-Severin a procedat la revizuirea deciziei anterioare nr. […] /7.09.2010, prin modificarea

grupei de muncă conform înscrierilor iniţiale din carnetul de muncă, şi decizia nr. […]

/23.06.2016 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări

sociale prin care, urmare a revizuirii grupei de muncă, s-a dispus constituirea în sarcina

reclamantei a debitului în cuantum de 15.862 lei reprezentând drepturi încasate necuvenit în

perioada 01.07.2013-30.06.2016 şi recuperarea de la beneficiar a acestui debit conform art.

181 din Legea nr. 263/2010.

Se observă că motivul pentru care s-a procedat la revizuirea deciziei de pensie îl

constituie reţinerea greşită a grupei I de muncă ulterior abrogării prevederilor Ordinului nr.

50/1990, constatare făcută de Camera de Conturi Caraş-Severin prin decizia nr. 10/30.03.2016

a Curţii de Conturi a României.

Astfel, prin decizia Curţii de Conturi s-a reţinut că în anul 2015 Casa Judeţeană de

Pensii Caraş-Severin a efectuat plăţi nelegale ca urmare a stabilirii eronate a drepturilor de

pensie prin majorarea fără temei legal a valorii punctajelor anuale, prin aplicarea unui punctaj

de 50% în loc de 25% pentru perioada în care unele persoane beneficiare de drepturi de pensie

au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a II-a de muncă. Stabilirea eronată a

drepturilor de pensie a fost generată de valorificarea unor adeverinţe eliberate de angajatorul

SC B... SA Reşiţa prin care se atestă încadrarea în grupa I de muncă în procent de 100% în

baza Protocolului încheiat la data de 17.09.2009 între SC B... SA Reşiţa şi Sindicatul „D...”,

deşi actele normative care reglementau încadrarea în fostele grupe I şi a II-a de muncă au fost

abrogate la data de 01.04.2001, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Reclamanta se numără printre persoanele care au beneficiat de schimbarea eronată a

încadrării activităţii desfăşurate, prin valorificarea adeverinţei nr. […]/20.05.2010 eliberată de

44

S.C. B... S.A., prin care se atestă că activitatea de sudor desfăşurată de contestatoare în

perioada 07.07.1975-01.01.1998 se încadrează în grupa I de muncă, în procent de 100%, în

baza nominalizării efectuate prin Protocolul din data de 17.09.2009.

Potrivit art. 158 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, adeverinţele care atestă încadrarea

persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situaţia în care

au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1

aprilie 2001.

În cauză, încadrarea activităţii desfăşurată de reclamantă în grupa I de muncă s-a

efectuat în baza nominalizării efectuate prin Protocolul din data de 17.09.2009, dată la care nu

mai exista însă baza legală în temeiul căreia s-ar fi putut proceda la încadrare, câtă vreme

actele normative care au reglementat încadrarea în fostele grupe I şi a II-a de muncă au fost

abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv la data de 01.04.2001.

Aşadar, după această dată nu mai există un temei legal care să justifice încadrarea locurilor de

muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe superioare de

muncă în vederea pensionării.

Chiar dacă angajatorul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea

datelor înscrise în adeverinţă, în aplicarea art. 158 din Legea nr. 263/2010, casa de pensii este

abilitată să analizeze conţinutul adeverinţei, prin raportare la textele legale în vigoare

aplicabile şi la înscrisurile doveditoare.

Or, în raport de dispoziţiile art. 158 din legea pensiilor, în mod corect instituţia

apelantă a opinat că eliberarea adeverinţei, prin care se atestă faptul că în anumite perioade

anterioare datei de 01.04.2001 o persoană şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă

încadrate în grupele I sau a II-a de muncă, se poate efectua numai dacă nominalizarea

persoanei a fost făcută anterior datei de 01.04.2001 şi numai pe baza documentelor întocmite

la acea vreme, documente verificabile aflate în evidenţa angajatorilor sau a deţinătorilor de

arhive (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului

privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare

etc.).

Curtea nu-şi poate însuşi argumentaţia primei instanţe referitoare la necesitatea

contestării în instanţă a legalităţii adeverinţei, întrucât adeverinţele eliberate de angajatori nu

sunt acte juridice, ci simple mijloace de probă care fac dovada unui fapt juridic (efectuarea

unei activităţi care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă, conform Ordinului nr.

50/1990). Nefiind acte juridice înseamnă că nu se poate pune, prin ipoteză, problema anulării

acestora pe cale de acţiune sau de excepţie, ştiut fiind faptul că instituţia de drept substanţial a

nulităţii vizează doar actele juridice, nu şi mijloacele de probă. Eventualele nereguli, lipsuri

şi/sau neadevăruri din cuprinsul acestora pot fi invocate doar ca apărări vizând forţa probantă

a acestora cu privire la situaţia de fapt consemnată în cuprinsul lor.

Instituţia apelantă are competenţa de a verifica în concret şi în detaliu îndeplinirea

condiţiilor pentru acordarea grupelor de muncă prev. de Ordinul nr. 50/1990 deoarece,

conform art. 18 din H.G. nr. 118/2012 „casele teritoriale de pensii stabilesc cuantumul

drepturilor de asigurări sociale şi efectuează plata acestora, potrivit legii”. Or, sintagma

potrivit legii trimite, printre altele, la verificarea îndeplinirii procedurii prevăzute de Ordinul

nr. 50/1990.

În cauză, astfel cum am arătat, nominalizarea reclamantului în grupa I de muncă s-a

realizat ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, prin Protocolul din data de 17.09.2009, or

dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se

încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionarii nu se putea realiza decât după

procedura reglementată de ordin şi într-o perioadă aflată sub incidenţa ordinului, după

abrogarea lui, orice demers în acest sens fiind lipsit de temei legal.

45

Se observă că în cauză cu atât mai mult se impunea respingerea cererii de valorificare

a adeverinţei prin care se atestă că activitatea de sudor desfăşurată de reclamantă în perioada

07.07.1975-01.01.1998 se încadrează în grupa I de muncă, în condiţiile în care reclamantei i

se recunoscuse anterior grupa a II-a de muncă pentru perioada vizată. Din fişa de pensie

întocmită de angajatorul C… SA Reşiţa la data de 15.12.1997, rezultă că activitatea

desfăşurată de reclamantă în perioada 07.07.1975-01.01.1998, la C… Reşiţa, a fost încadrată

în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, în temeiul pct. 2, anexa 2 la Hotărârea nr.

481/1990 privind încadrarea personalului în grupele I şi a II-a de muncă de la locurile de

muncă şi activităţile cu condiţii deosebite apărute după anul 1969 în unităţile Ministerului

Industriei Metalurgice, încadrarea fiind atestată de adeverinţa nr. […] /12.03.1991.

Prin urmare, angajatorul a urmat, pentru perioada în litigiu, procedura reglementată de

Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor

profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea

pensionării, stabilind că reclamanta îndeplineşte condiţiile legale pentru încadrarea în grupa a

II-a de muncă. Nu s-a făcut dovada că nominalizarea reclamantei ar fi fost contestată sau că

procedura derulată de angajator ar fi fost viciată, astfel încât în mod corect CJP Caraş-Severin

a procedat la valorificarea activităţii prestate de reclamantă ca stagiu de cotizare realizat în

grupa a II-a de muncă.

Prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din considerentele

prezentate, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., se impune admiterea

apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate de

reclamanta A... ca neîntemeiată.

§. Dreptul muncii

11. Răspunderea patrimonială. Prescripția dreptului material la acţiune. Data de

la care începe să curgă termenul de prescripţie şi efectul pe care îl produce efectuarea

cercetărilor penale în privinţa persoanelor cercetate pentru producerea prejudiciului

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: 254 alin. (1), art. 268 alin. (2)

Legea nr. 62/2011: art. 211 lit. c)

Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere

patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi

circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în

patrimoniul său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Cu alte cuvinte, imediat

ce angajatorul se află în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-

verbale, rapoarte de control, expertize tehnice) care permit a se concluziona că în

patrimoniul său s-a produs o pagubă de care se fac vinovaţi salariaţii săi, ia naştere şi

dreptul la acţiune pentru recuperarea pagubei respective. Iniţierea acestui mecanism al

răspunderii patrimoniale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în

procesul penal în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, este independentă

de derularea procesului penal.

Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat

în soluţionarea raportului juridic al răspunderii patrimoniale, conform art. 22 C.pr.pen. (art.

28 în noua reglementare procedural penală), respectiv existenţa faptei, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acţiunea civilă este

46

suspendat până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să

prevadă expres această excepţie. Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării

judecăţii acţiunii civile, ceea ce presupune că aceasta a fost promovată cu respectarea

dispoziţiilor legale, în termenele defipte de lege. În consecinţă, chiar dacă soluţionarea

acţiunii civile la instanţa civilă este suspendată ca urmare a iniţierii procesului penal, nu se

poate susţine că iniţierea acţiunii civile este lipsită de efecte juridice, câtă vreme art. 16 din

Decretul nr. 167/1958 dispune că efectul întreruptiv al prescripţiei se produce tocmai prin

introducerea cererii de chemare în judecată.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 809 din 3 iulie 2018,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. […]/30/2017, reclamanta

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin DRDP Timişoara a

chemat în judecată pârâţii A..., B..., C..., SC D... SRL, SC E... SRL şi SC F... SRL - prin

lichidator G... IPURL, solicitând obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei totale de

481.083 lei, reprezentând plăţi efectuate executantului la terminarea lucrărilor pentru lucrări

neexecutate, executate parţial sau executate dar care nu respectă prevederile proiectului şi

trebuie refăcute de către foştii angajaţi A..., B... şi C... şi acceptate de către executantul

lucrării asocierea S.C. D... S.R.L., S.C. E... S.R.L. şi S.C. F... S.R.L. conform contractului nr.

[…]/06.05.2008; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1823/21.12.2017 pronunţată în dosarul nr. […]/30/2017,

Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de

pârâtul Pasca Ioan şi în consecinţă a respins cererea formulată de reclamanta Compania

Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin DRDP Timişoara, împotriva

pârâţilor A..., B... şi C....

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:

Între reclamantă şi pârâţii A..., B..., C... au existat raporturi de muncă în baza unor

contracte individuale de muncă.

Reclamanta a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâţilor la restituirea sumei de

481.083 lei reprezentând plăţi efectuate de către angajaţii pârâţi A..., B... şi C... executantului

S.C. D... S.R.L., S.C. E... S.R.L. şi S.C. F... S.R.L. la terminarea lucrărilor pentru lucrări

neexecutate, executate parţial sau executate dar care nu respectă prevederile proiectului şi care

trebuiau refăcute.

Plăţile invocate de către reclamantă au fost plătite în baza contractului de execuţie de

lucrări nr. 111/1051/06.05.2008 încheiat între reclamantă şi S.C. D... S.R.L., S.C. E... S.R.L.

şi S.C. F... S.R.L. , contract care a fost executat la data de 29.11.2010 când a fost încheiat

Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. […]/29.11.2010, dată la care

reclamanta, beneficiar al lucrărilor, a formulat obiecţiuni consemnate în nota de constatare

încheiată în 29.11.2010.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 254 alin. (1) din Codul muncii,

care prevede că salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii

civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu

munca lor.

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii cererile în vederea

soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în toate situaţiile, altele decât cele

prevăzute la alin. (1), în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului.

Codul muncii este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă,

iar Legea nr. 62/2011 este o lege specială care reglementează modalităţile de soluţionare a

47

conflictelor de muncă. Potrivit principiului norma specială derogă de la norma generală,o

normă specială se aplică prioritar faţă de o norma generală şi făcând aplicarea acestui

principiu instanţa a avut în vedere prevederile din Legea nr. 62/2011, aceasta fiind norma

specială aplicabilă în cauză.

Legea nr. 62/2011 prevede la art. 211 lit. c) că „plata despăgubirilor pentru pagubele

cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în

termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

Plăţile imputate de către reclamantă salariaţilor pârâţi au fost efectuate în baza

contractului de execuţie de lucrări nr. […]/06.05.2008 anterior executării contractului care a

fost la data de 29.11.2010, aceasta fiind data producerii pagubei având în vedere şi

obiecţiunile la recepţia la terminarea lucrărilor, neavând relevanţă momentul constatării

pagubei într-un dosar penal, aşa după cum invoca reclamanta, întrucât termenul de prescripţie

curge potrivit art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 de la data producerii prejudiciului, adică de

la data plăţii sumei de 481.083 lei efectuate în baza contractului de execuţie de lucrări nr.

[…]/06.05.2008.

Astfel, raportat la data introducerii acţiunii, 22.05.2017, termenul de 3 ani prevăzut de

art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a fost depăşit în ce priveşte pretenţiile solicitate prin

cererea de chemare în judecată, motiv pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului

material la acţiune pentru restituirea unor sume de bani de către salariaţii - pârâţi faţă de

angajatorul-reclamant şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea formulată de

reclamantă în contradictoriu cu pârâţii.

Având în vedere dispoziţiile art. 452 C.pr.civ. Tribunalul nu a acordat pârâtului B...

cheltuielile de judecată solicitate, întrucât înscrisurile privind onorariul avocaţial au fost

depuse în copie nefiind certificate pentru conformitate aşa cum obligă dispoziţiile art.150 alin.

(2) C.pr.civ. şi nici pârâţilor A... şi C..., deoarece dovada acestora s-a făcut după data

închiderii dezbaterilor asupra cauzei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Compania Naţională de

Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin DRDP Timişoara, solicitând admiterea apelului

şi schimbarea în tot a sentinţei atacate ca fiind netemeinică şi nelegală, în sensul admiterii

acţiunii formulată de aceasta, pentru următoarele motive:

În prezenta speţă se observă foarte clar faptul că acţiunea formulată de societatea

reclamantă nu este prescrisă, atâta timp cât termenul de prescripţie curge de la data când i s-a

pus în vedere de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să formuleze

acţiune în faţa instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului cauzat. Aşadar, ţinând cont de

faptul că pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia

Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara se află dosarul penal nr. […]/2011, iar

prin dispozitivul rechizitoriului s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător asupra

bunurilor pârâţilor, se observă foarte clar că termenul prescripţiei curge de la data de la care i

s-a pus în vedere să formuleze acţiune în faţa instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului.

Pe fondul cauzei, reclamanta a precizat că pârâţii au dispus efectuarea unor plăţi

pentru unele lucrări care nu au fost executate, au fost executate parţial sau contrar

documentaţiei tehnice conform Raportului de Expertiză Tehnică Judiciară întocmit în Dosarul

Penal nr. […]/2011, fapt care a produs prejudicii majore societăţii, deoarece s-au acceptat de

către D.R.D.P. Timişoara executantului lucrării plăţi pentru lucrări care nu au fost executate

conform contractul nr. […]/06.05.2008.

Aşadar, din cele precizate rezultă că, datorită faptului că pârâţii, în mod nelegal şi în

exerciţiul funcţiilor pe care le deţineau la momentul prejudiciului cauzat societăţii, au dispus

efectuarea plăţilor pentru lucrări neefectuate, efectuate parţial sau efectuate contrar

documentaţiei tehnice.

48

Prin urmare, în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe care pârâţii le deţineau la data

respectivă, nu au respectat contractul încheiat şi au dispus efectuarea unor plăţi, cu încălcarea

dispoziţiilor contractuale, cauzând astfel prejudicii societăţii, prin faptul că aceasta a fost

obligată la plata unei sume de bani către executantul lucrărilor, pentru lucrări neefectuate,

efectuate parţial sau contrar documentaţiei tehnice conform Concluziilor din Raportul de

Expertiză Tehnică - Judiciară.

Reclamanta a învederat că în această speţă sunt incidente prevederile art. 254 alin. (1)

şi prevederile art. 255 din Codul muncii. Astfel, răspunderea pârâţilor este atrasă în solidar,

raportat la faptul că actele juridice încheiate în numele instituţiei reclamante sunt semnate de

aceştia.

Prin prisma celor expuse, reclamanta a considerat că a adus suficiente argumente

pentru a dovedi vinovăţia pârâţilor A..., B..., C..., rezultând fără niciun fel de îndoială că sunt

întrunite condiţiile admiterii apelului şi schimbarea în tot a Sentinţei civile nr. 1823/PI emisă

la data de 21.12.2017 de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2017, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată formulată de aceasta, cu consecinţa obligării pârâţilor

în solidar la plata sumei de 481.083 lei, reprezentând plăţi efectuate executantului la

terminarea lucrărilor pentru lucrări neexecutate, executate parţial sau executate dar care nu

respectă prevederile proiectului şi trebuie refăcute de către aceştia, conform contractului nr.

[…]/06.05.2008.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 466 C. pr. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B..., solicitând admiterea acestuia şi

schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată în valoare de 11.900 RON, care urmează a fi puse în sarcina

reclamantei ca urmare a respingerii acţiunii în prima instanţa, pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunţată de prima instanţă este temeinică şi legală, întrucât soluţia de

respingere a acţiunii în temeiul excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune decurge

cu necesitate din probele administrate, coroborate cu normele de drept material cu caracter

special care reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin întâmpinare, pârâtul A..., pârâta C… și pârâtul B... au solicitat respingerea

acţiunii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile

avocaţionale. (...)

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta Compania Naţională de Administrare a

Infrastructurii Rutiere SA prin DRDP Timişoara a arătat că prin probatoriul administrat în

cauză a demonstrat faptul că acţiunea formulată de aceasta nu este prescrisă, atâta timp cât

termenul de prescripţie curge de la data când i s-a pus în vedere de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să formuleze acţiune în faţa instanţei civile pentru

recuperarea prejudiciului cauzat.

Aşadar, ţinând cont de faptul că pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara se află

dosarul penal nr. […]/2011, iar prin dispozitivul rechizitoriului s-a dispus menţinerea măsurii

sechestrului asigurător asupra bunurilor pârâţilor, se observă foarte clar că termenul

prescripţiei curge de la data de la care i s-a pus în vedere să formuleze acţiune în faţa instanţei

civile pentru recuperarea prejudiciului.

De asemenea, a dovedit faptul că pârâţii au dispus efectuarea unor plăţi pentru unele

lucrări care nu au fost executate, au fost executate parţial sau contrar documentaţiei tehnice,

conform Raportului de Expertiză Tehnică Judiciară întocmit în Dosarul penal nr. […]/2011,

fapt care a produs prejudicii majore societăţii reclamante, deoarece s-au acceptat de către

D.R.D.P. Timişoara executantului lucrării plăţi pentru lucrări care nu au fost executate

conform contractul nr. […]/06.05.2008.

49

Aşadar, din cele precizate rezultă că, datorită faptului că pârâţii, în mod nelegal şi în

exerciţiul funcţiilor pe care le deţineau la momentul prejudiciului cauzat societăţii, au dispus

efectuarea plăţilor pentru lucrări neefectuate, efectuate parţial sau efectuate contrar

documentaţiei tehnice.

Referitor la apelul incident formulat, reclamanta a solicitat respingerea acestuia, cu

consecinţa menţinerilor ca fiind legale şi temeinice a dispoziţiilor instanţei de fond, prin care

aceasta în mod corect a respins capătul de cerere prin care s-au solicitat cheltuieli de judecată

în cuantum de 11.900 lei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Apelanta reclamantă a criticat admiterea de către instanţa de fond a excepţiei

prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv de apel ce va fi analizat cu prioritate, dat fiind

caracterul dirimant al excepţiei analizate.

Astfel, se constată că instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei, reţinând faptul că

acţiunea a fost introdusă cu depăşirea termenului de 3 ani, ce a început să curgă de la data

încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. […]/29.11.2010.

Acţiunea dedusă prezentei judecăţi este o acţiune în răspundere patrimonială formulată

de angajator împotriva propriilor salariaţi, pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin

efectuarea unor plăţi pentru lucrări care nu au fost executate, au fost executate parţial sau

contrar documentaţiei tehnice întocmite în executarea contractului de execuţie de lucrări nr.

[…]/06.05.2008, încheiat între reclamanta Compania Naţională de Administrare a

Infrastructurii Rutiere SA prin DRDP Timişoara şi asocierea S.C. D... S.R.L., S.C. E... S.R.L.

şi S.C. F... S.R.L., având ca obiect executarea lucrării „Consolidare DN 57B km 69+000-

78+900; KM 82+600-97+675”. Aşadar, litigiul izvorăşte dintr-un raport de muncă, fiind

promovată o acţiune în răspundere patrimonială întemeiată pe dispoziţiile art. 254-255 Codul

muncii şi pe efectele contractului între părţi.

Fiind în situaţia unui conflict de muncă, sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit.

c) Codul muncii care prevăd că cererile se pot formula în termen de 3 ani de la data naşterii

dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator. Într-

adevăr, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că plata despăgubirilor pentru pagube

cauzate poate fi cerută în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, însă se observă că

acest ultim act normativ a intrat în vigoare la data de 13 mai 2011, aşadar ulterior momentului

începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă. Fiind vorba de o prescripţie începută şi

neîmplinită la data intrării în vigoare a art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, aceasta rămâne în

întregime supusă dispoziţiilor legale care au instituit-o, astfel cum a statuat şi ÎCCJ prin

decizia nr. 1/2014 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a soluţionat

conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod civil din

perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive. În consecinţă, de vreme ce prin

acţiunea de faţă se tinde la recuperarea unui prejudiciu produs prin conduita culpabilă a

pârâţilor în intervalul 2008-2010, perioadă în care Legea nr. 62/2011 nu era în vigoare, acest

temei de drept nu poate fi avut în vedere şi nu poate fi analizat, cum în mod greşit a procedat

Tribunalul Timiş. Prin urmare, Curtea apreciază că doar prin raportare la dispoziţiile art. 268

alin. (1) lit. c) Codul muncii se determină care anume este data la care s-a născut dreptul

material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului invocat, dată de

la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege citat.

Aşadar, problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată în prezenta cauză este

reprezentată de data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi efectul pe care îl

produce efectuarea cercetărilor penale în privinţa persoanelor vinovate de producerea

prejudiciului.

50

Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere

patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi

circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul

său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Cu alte cuvinte, imediat ce angajatorul

se află în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-verbale, rapoarte de

control, expertize tehnice) care permit a se concluziona că în patrimoniul său s-a produs o

pagubă de care se fac vinovaţi salariaţii săi, ia naştere şi dreptul la acţiune pentru recuperarea

pagubei respective.

În speţă, paguba a fost cunoscută de către angajator la data încheierii procesului-verbal

de recepţie la terminarea lucrărilor nr. […]/29.11.2010, când a fost încheiată nota de

constatare semnată de membrii comisiei de recepţie şi în care au fost inserate toate

deficienţele constatate cu ocazia recepţiei. Se observă că la momentul efectuării recepţiei,

serviciile contractate au fost decontate integral, aspect recunoscut de părţi prin actele

procedurale depuse în dosar şi confirmat prin raportul de expertiză tehnică-judiciară întocmit

în dosarul penal nr. […]2011 instrumentat de DNA, Serviciul Teritorial Timiş, raport invocat

de toate părţile litigante în susţinerea poziţiei procesuale deţinute în cauză.

Pe de altă parte, se observă că primele indicii ale unor lucrări nefinalizate sau

defectuos realizate au existat anterior efectuării recepţiei lucrării, fiind evidenţiate în raportul

consultantului SC H... SRL întocmit la data de 22.11.2010. Apoi, ulterior recepţiei, la data de

20.12.2011, a fost întocmit raportul de control nr. […] de către Direcţia Generală de Control

din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, care a vizat inclusiv contractul de

execuţie de lucrări […]/06.05.2008 şi prin care s-a consemnat suspiciunea că unele lucrări nu

au fost executate, deşi au fost cuprinse în centralizatoarele de plăţi. Totodată, se observă că în

corespondenţa purtată în perioada 2011-2013 de reclamantă cu societăţile implicate în

asocierea câştigătoare a contractului de achiziţie, s-a solicitat remedierea deficienţelor

constatate în executarea lucrării.

În aceste condiţii, apare a fi corectă concluzia exprimată de tribunal în sensul că la

data introducerii acţiunii, 22.05.2017, termenul de 3 ani prevăzut de lege a fost depăşit în ce

priveşte pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Apelanta a apreciat că raţionamentul instanţei de fond este eronat, întrucât prescripţia

ar fi început să curgă la data la care i s-a pus în vedere de către DNA, Serviciul Teritorial

Timişoara, să formuleze acţiunea civilă pentru recuperarea prejudiciului, pentru a se menţine

efectul sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor reclamanţilor.

Curtea apreciază că această interpretare a apelantei contravine dispoziţiilor speciale în

materia prescripţiei extinctive, cu care se completează cele ale Codului muncii, existenţa unui

proces penal neconstituind, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de

întrerupere a cursului prescripţiei.

Astfel, o asemenea interpretare a fi fost aplicabilă numai în situaţia în care acţiunea

civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal în cursul termenului de prescripţie extinctivă

şi ar fi rămas nesoluţionată, întrucât, potrivit art. 20 C.pr.pen. [actual art. 27 alin. (2)

C.pr.pen.], persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate

introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat

nesoluţionată acţiunea civilă.

Or, în cazul dedus judecăţii se constată că nu este întrunită ipoteza expresă a textului

de lege, în condiţiile în care cercetările penale privind infracţiunea de abuz în serviciu au fost

finalizate prin clasarea cauzei la data de 11.04.2017.

În cauza de faţă angajatorul, în calitate de parte vătămată, nu a intentat un proces civil

în termenul de prescripţie ce a curs de la data la care a cunoscut de existenţa pagubei, ci doar

51

după clasarea cauzei prin rechizitoriul DNA din data de 13.04.2017 emis în dosarul nr.

[…]/2011, când dreptul material la acţiune era deja prescris.

Într-adevăr, angajatorul s-a constituit parte civilă în procesul penal la data de

28.10.2016, conform adresei nr. […]/28.10.2016, dar această constituire a fost realizată după

împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, respectiv la un interval de 6 ani de la data

producerii pagubei, astfel că nu se poate considera că ar fi avut efect întreruptiv de prescripţie.

Acest mod de interpretare este confirmat şi de opţiunea ulterioară a legiuitorului care, prin art.

2.537 din noul Cod civil a statuat în mod expres că prescripţia se întrerupe prin constituirea ca

parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea

cercetării judecătoreşti. Desigur cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele

intervin după ce prescripţia a început să curgă. Dacă intervenirea cauzelor întreruptive se

produce după împlinirea termenului de prescripţie, cum este cazul în speţă, atunci acestea sunt

lipsite de efecte, deoarece dreptul la acţiune este deja stins.

Evident că, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C.civ. şi art. 201 din Legea nr.

71/2011 care stabilesc că prescripţiile extinctive începute si neîmplinite la data intrării în

vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, dispoziţiile

noului cod civil nu sunt aplicabile în cauză. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate

aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în

vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, în cazul de faţă Codul muncii şi Decretul

nr. 167/1958.

Nu trebuie ignorat însă că noua reglementare a rezolvat o problemă controversată,

oferind ca soluţie legislativă una dintre soluţiile date în jurisprudenţa sau în doctrina

corespunzătoare reglementării anterioare, legiuitorul statuând chiar că instanţa civilă nu este

legată de dispoziţiile legii penale (art. 1365 C.civ.). Într-un asemenea caz, chiar si pentru

situaţiile născute anterior se poate lua ca reper de interpretare noua reglementare (şi chiar este

recomandabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a

se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi.

În consecinţă, Curtea apreciază că angajatorul putea atrage răspunderea patrimonială a

salariaţilor săi în termenul de trei ani de la data la care a cunoscut despre existenţa

prejudiciului, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă termenul de prescripţie în sensul

susţinut de apelantă, adică pe toată durata de derulare a cercetărilor penale.

Iniţierea acestui mecanism al răspunderii patrimoniale, atunci când nu s-a folosit calea

constituirii de parte civilă în procesul penal în termenul de prescripţie a dreptului material la

acţiune, este independentă de derularea procesului penal, pe de o parte, având în vedere că

existenţa prejudiciului şi calitatea de salariat au fost cunoscute încă de la încheierii procesului-

verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. […]/29.11.2010, iar, pe de altă parte, întrucât

raportul juridic civil este distinct de cel penal, ce este unul de drept public, în care se

urmăreşte stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.

Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat

în soluţionarea raportului juridic al răspunderii patrimoniale, conform art. 22 C.pr.pen. (art. 28

în noua reglementare procedural penală), respectiv existenţa faptei, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acţiunea civilă este

suspendat până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să

prevadă expres această excepţie. Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării

judecăţii acţiunii civile, ceea ce presupune că aceasta a fost promovată cu respectarea

dispoziţiilor legale, în termenele defipte de lege. În consecinţă, chiar dacă soluţionarea

acţiunii civile la instanţa civilă este suspendată ca urmare a iniţierii procesului penal, nu se

poate susţine că iniţierea acţiunii civile este lipsită de efecte juridice, câtă vreme art. 16 din

52

Decretul nr. 167/1958 dispune că efectul întreruptiv al prescripţiei se produce tocmai prin

introducerea cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, nu poate fi agreată opinia efectului întreruptiv pe care cercetarea penală

l-ar fi avut asupra prescripţiei dreptului la acţiune al apelantei reclamante, până la momentul

stabilirii definitive a vinovăţiei penale, aceasta neputând fi reţinută ca o motivaţie a atitudinii

procesuale de pasivitate a acesteia, întrucât această prezumţie acţionează sub forma

menţionată numai în raportul juridic de stabilire a răspunderii penale.

În raportul juridic de dreptul muncii dedus prezentei judecăţi, partea care face o

afirmaţie trebuie să o probeze, dovedind că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale

în privinţa intimaţilor-pârâţi. Dacă pentru a proba existenţa acestor elemente, respectiv fapta

ilicită şi personală a salariaţilor săvârşită în legătură cu serviciul, prejudiciul produs

angajatorului, respectiv vinovăţia salariatului, era necesară valorificarea situaţiei juridice

stabilite în procesul penal, atunci, după cum s-a menţionat anterior, apelanta reclamantă avea

posibilitatea să iniţieze acţiunea civilă în termenul de prescripţie extinctivă şi să solicite

suspendarea procesului pornit în condiţiile Codului muncii, până la stabilirea definitivă, în

penal, a existenţei acestor elemente. Textul art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii nu

condiţionează naşterea dreptului la acţiune de preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti care să

stabilească cu caracter definitiv paguba produsă în patrimoniul angajatorului şi vinovăţia

salariaţilor săi în legătură cu apariţia acelei pagube. O astfel de interpretare ar duce la

extinderea nepermis de mult a termenului imperativ de prescripţie de trei ani fixat de art. 268

alin. (1) lit. c) din Codul muncii, o astfel de interpretare excedând cadrului legal privind

prescripţia extinctivă.

Pe de altă parte, nu se poate susţine nici ipoteza încălcării dreptului de acces la

instanţă, câtă vreme reclamanta a avut la dispoziţie atât declanşarea acţiunii în atragerea

răspunderii patrimoniale a pârâţilor, cât şi posibilitatea constituirii ca parte civilă în procesul

penal, evident ambele trebuind a fi formulate în termenul de prescripţie a dreptului material la

acţiune pentru a produce efectul întreruptiv de prescripţie.

În consecinţă, Curtea apreciază că angajatorul putea atrage răspunderea patrimonială a

intimaţilor pârâţi în termenul de trei ani de la data la care a cunoscut despre existenţa

prejudiciului, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă termenul de prescripţie.

Cum nu astfel a procedat angajatorul apelant, care a lăsat să expire termenul de 3 ani

reglementat de art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, Curtea, reţinând argumentele de fapt şi

de drept expuse în cele ce preced, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ., a respins ca nefondat

apelul promovat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere

SA prin DRDP Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1823/21.12.2017 pronunţată de

Tribunalul Timiş în dosar nr. […] /30/2017

În ceea ce priveşte apelul incident formulat de apelantul pârât B..., se observă că acesta

vizează exclusiv cheltuielile de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.

Tribunalul nu a acordat pârâtului B... cheltuielile de judecată solicitate, reţinând că

înscrisurile privind onorariul avocaţial au fost depuse în copie nefiind certificate pentru

conformitate aşa cum obligă dispoziţiile art. 150 alin. (2) Cod procedură civilă, astfel încât

pârâtul a formulat apel incident prin care a reiterat cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată efectuate în primă instanţă, depunând în dovedire originalul facturilor şi chitanţelor

depuse în copie la dosarul de fond.

Potrivit art. 452 C.pr.civ., „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă,

în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii

dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

Din textul de lege citat rezultă că partea interesată în recuperarea cheltuielilor în faţa

primei instanţe trebuie să administreze probele referitoare la cheltuielile de judecata pretinse

53

în proces in limine litis, adică cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului

cauzei şi în condiţiile legii, adică cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

Pârâtul B... a depus la termenul de judecată din data de 07.12.2017 facturi şi chitanţe

justificative privind onorariul de avocat în cuantum de 11.900 lei, dar acestea au fost depuse

în copie nesemnată pentru conformitate cu originalul, astfel că tribunalul nu le-a valorificat ca

mijloace de probă.

Într-adevăr, potrivit art. 150 alin. (2) C.pr.civ., copiile de pe înscrisurile de care partea

înţelege a se folosi în proces vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul. În

acelaşi sens, art. 292 alin. (1) C.pr.civ. dispune că, dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare

parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată

pentru conformitate, dispoziţia fiind reiterată şi de art. 194 alin. (1) lit. e) C.pr.civ. Aceeaşi

obligaţie o are şi pârâtul în ceea ce priveşte înscrisurile de care înţelege să se folosească în

apărare, în condiţiile art. 205 alin. (2) lit. d) C.pr.civ.

În cauză, pârâtul a înţeles să-şi dovedească pretenţiile accesorii prin depunerea de

înscrisuri necertificate pentru conformitate cu originalul, cu eludarea dispoziţiilor obligatorii

referitoare la administrarea probei cu înscrisuri în procesul civil. Pârâtul apelant a urmărit să

complinească această neregularitate procedurală prin depunerea direct în calea de atac a

apelului a originalului înscrisurilor justificative ale plăţii onorariului de avocat, această

conduită procesuală fiind adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 452 C.pr.civ. Acest text de

lege precizează în mod expres momentul limită până la care partea este în drept să

administreze probele referitoare la cheltuielile de judecata pretinse în proces, şi anume până la

închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în cazul în care nu se optează pentru

solicitarea lor pe cale separată. Într-adevăr, sub imperiul reglementării anterioare, dovezile cu

privire la cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă puteau fi administrate şi în apel,

în absenţa unui text care să o interzică în mod expres sau care să stabilească un termen sau

moment procesual limită înăuntrul căruia să se administreze astfel de probe, cu atât mai mult

cu cât art. 295 alin. (2) C.pr.civ. din 1865 permitea concluzia contrară, respectiv a completării

probelor în apel.

Dar, în actuala reglementare, partea interesată în recuperarea cheltuielilor în faţa

primei instanţe nu mai poate administra aceste dovezi nici în cadrul termenului de amânare a

pronunţării şi, cu atât mai mult, nu le mai poate pretinde în calea de atac a apelului dacă, deşi

le-a solicitat la prima instanţă, nu le-a şi dovedit, solicitând ca dovezile să le administreze în

apel.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ, Curtea a respins şi apelul

incident formulat de pârâtul apelant B....

Reţinând culpa procesuală a apelantei, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa a obligat-o

la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în calea de atac, în cuantum redus de

1.000 lei pentru fiecare dintre intimaţi, reprezentând onorariu de avocat. Astfel, instanța a

făcut aplicabilitatea art. 451 alin. (2) C.pr.civ. şi va reduce onorariul de avocat pe care

urmează să îl plătească reclamanta apelantă de la suma de 5.950 lei solicitată de pârâtul B... la

suma de 1.000 lei şi de la suma de 3.000 lei solicitată de fiecare dintre pârâţii A... şi C… la

suma de 1.000 lei pentru fiecare pârât. Suma stabilită de instanţa de control judiciar reflectă

complexitatea redusă a obiectului apelului care a vizat exclusiv soluţia dată excepţiei

prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi munca prestată de apărători,

existând o proporţie rezonabilă între elementele de comparaţie ce justifică stabilirea

cheltuielilor de judecată în cuantumul precizat de instanţa de control judiciar.

54

12. Spor pentru activităţi care se desfăşoară în condiţii deosebite, cum ar fi stres

sau risc. Noțiunea de sumă compensatorie. Obligația de a continua acordarea sporului și

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 250/2016. Efectele Ordinului

nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile

de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

Legea nr. 330/2009: art. 30 alin. (5) lit. b)

Legea nr. 284/2010: art. 21

Legea nr. 250/2016: articol unic pct. 4

O.U.G. nr. 1/2010: art. 5 lit. b)

O.U.G. nr. 20/2016: art. 3 ind. 2

O.U.G. nr. 99/2016: art. 1 alin. (2)

Ordinul nr. 42/77/201: pct. II lit. B

Sporul salarial din litigiu, fiind reglementat anterior Legii nr. 330/2009 a supraviețuit,

regăsindu-se, ca atare, și în legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010. Prin

urmare, acesta trebuia acordat la încadrarea/reîncadrarea personalului, potrivit noilor legi

de salarizare. Acest lucru rezultă cu puterea evidenței și din dispozițiile art. 5 lit. b) din

O.U.G. nr. 1/2010 și art. 30 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 330/2009. Noțiunea de sumă

compensatorie a fost prevăzută doar pentru a respecta dispoziţia legală potrivit căreia nivelul

salariilor în plată nu poate scădea prin aplicarea noii legi.

Ordinul nr. 547/2010 continuă să îşi producă efectele şi ulterior datei de 1 ianuarie

2011, ca urmare a trimiterii exprese făcute prin dispoziţiile Ordinului nr. 42/77/2011 la

aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009, care reglementează sporurile pentru condiţii de muncă

ce vor fi acordate până la aprobarea unui regulament în conformitate cu dispoziţiile art. 21

din Legea-cadru nr. 284/2010. Această concluzie se consolidează în contextul abrogării

exprese a acestui Ordin doar prin art. 15 din Hotărârea nr. 153/2018 din 29 martie 2018

pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor

de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II

la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii

bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”.

Sporul ce se acordă pentru activități care se desfășoară în condiții deosebite cum ar fi

stres sau risc trebuia acordat și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr.

250/2016, existând cadrul normativ de acordare, însă nu prin calculare în procent de 15%

din salariul stabilit prin anexele la actele normative menționate, ci în cuantumul aflat în plata

în luna decembrie 2015, având în vedere că prin actele normative anuale privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice, „cuantumul sporurilor care fac parte, potrivit legii,

din salariul brut se menţine la acelaşi nivel, în măsura în care personalul îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii", iar pct. 4 din Legea nr. 250/2016 nu a putut produce efecte în

anul 2017 ca urmare a intrării în vigoare a unui act normativ O.U.G. nr. 99/2016 ce stabilea

salarizarea pentru anul 2017 în alte coordonate.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 817 din 12 iulie 2018,

Rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

55

Prin Sentinţa civilă nr. 7 pronunțată la 10.01.2018 de Tribunalul Arad în dosarul nr.

[…] /108/2017, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul Sindicatul A...

Bucureşti în numele membrilor de sindicat (...) în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad

prin primar cu sediul în Arad, B-dul Revoluţiei, nr. 75, judeţ Arad, având ca obiect plata

sumelor reprezentând sporul de 15% pentru condiţii deosebite începând cu data de

01.12.2016, respectiv 01.08.2016 şi până la zi, sume indexate, actualizate cu indicele de

inflaţie.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esență, că, reclamantul Sindicatul A...

Bucureşti în numele membrilor de sindicat, medici şi asistenţi medicali, solicită recalcularea

drepturilor salariale lunare raportat la sporul de 15%, spor ce se acordă pentru activităţi care

se desfăşoară în condiţii deosebite de stres şi de risc începând cu data de 01.12.2016, respectiv

01.08.2016 şi până la zi, sume indexate, actualizate cu indicele de inflaţie.

Începând cu data de 01.08.2016, potrivit art. 3 ind.2 alin. (1) salariile de bază acordate

personalului din Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate» din Legea-cadru nr.

284/2010 au fost stabilite legal în sumă fixă, conform anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 20/2016

pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 prorogarea unor termene,

precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte

normative prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru

modificarea şi completarea unor acte normative.

Tot de la aceiaşi dată, legiuitorul a impus un salariu prestabilit în lege fără posibilitatea

legală de a completa grila publicată în anexă, spre deosebire de modul de abordare a

calculului salarial de până la 01.08.2016.

Începând cu data de 01.12.2016, potrivit pct. 33 din articolul unic al Legii nr.

250/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru

modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.57/2015 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele

măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, salariile de

bază acordate personalului din Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate» din Legea-

cadru nr. 284/2010 au fost stabilite legal în sumă fixă, conform anexei nr.1 din Legea nr.

250/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru

modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene,

precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte

normative.

Prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, precizează faptul că locurile de

muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile de

acordare a acestora vor fi reglementate prin regulamente care vor fi aprobate prin hotărâri ale

Guvernului, iar aceste prevederi se vor aplica începând cu data de 01.01.2018, excepţie făcând

categoriile de personal prevăzute în anexele nr. 2 şi 2 indice 1 familia ocupaţională de funcţii

bugetare „învăţământ”) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-

bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform O.U.G. nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului

plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu

modificările şi completările ulterioare, în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul

brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de

56

încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi

nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2016 în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de

ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările

şi completările ulterioare, respectiv în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul

sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare

care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut,

indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului

plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2016, în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

O.U.G. nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor

termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi

completările ulterioare prevede că în perioada 1 martie - 31 decembrie 2017, se menţin în

plată la nivelul acordat pentru luna februarie 2017 cuantumul brut al salariilor de

bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază indemnizaţiilor de încadrare lunară,

precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale

sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară

brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare de care beneficiază personalul plătit

din fonduri publice, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se

aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare

prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Sporul de 15% prevăzut în Legea nr. 330/2009 (abrogată) şi reglementat prin Ordinul

Ministrului Sănătăţii nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea

sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. 11/2 la

Legea-cadru nr. 330/2009, sunt acordate, începând cu data de 01.03.2017 doar pentru

categoriile de personal prevăzute anexele nr. 2 şi 2 ind. 1 (familia ocupaţională de funcţii

bugetare „învăţământ”) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-

bugetare, cu modificările şi completările ulterioare. iar pentru celelalte categorii de bugetari

doar cu data de 01.01.2018, aşa cum prevede art. 3, alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 9/2017

privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea

şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.

Concluzionând, instanţa a constatat că sporurile pentru condiţii de muncă s-au putut

acorda numai personalului din instituţiile publice, care în bază unei legi sau a unei hotărâi a

Guvernului, a beneficiat, de acest spor în luna decembrie 2009, precum şi personalului care

în anul 2010 a beneficiat de acest spor în bază prevederilor Legii–cadru nr. 330/2009, în

măsura în care personalul şi-a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii.

Art. 21 din Legea – cadru nr. 284/2010 precizează că sporurile pentru condiţii de

muncă vor fi reglementate prin regulamente care vor fi aprobate prin hotărâri ale Guvernului.

Conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, prevederile art. 21 din Legea-cadru nr.

284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie

2018.

O.U.G. nr. 26/2017 a modificat alin. (2) al art. 3 din O.U.G. nr. 9/2017, astfel, alin. (2)

prin excepţie de la alin. (1), prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările

şi completările ulterioare, se aplică de la 1 martie 2017 pentru categoriile de personal plătit

din fonduri publice prevăzute în anexele nr. 2 şi 2 indice 1 la O.U.G. nr. 57/2015, cu

modificările şi completările ulterioare.

57

Aşadar textul actual nu mai face referire şi la anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 57/2015 cu

privire la personalul din unităţi şcolare, de asistenţă socială şi de asistenţă medico-socială.

La momentul de faţă, nu au fost aprobate regulamentele cu privire la sporurile pentru

condiţii de muncă pentru categoriile de personal plătit din fonduri publice.

Aşa fiind concluziile expertizei contabile efectuate nu au putut fi valorificate în sensul

preconizat de reclamanţi.

Împotriva sentinței civile au declarat apel atât, reclamantul Sindicatul A... Bucureşti,

în nume propriu şi de reprezentant legal al membrilor de sindicat, respectiv al reclamanţilor:

A…, B…, C… şi alţii…., cât și de reclamanții (care nu sunt membrii de sindicat), respectiv

D…, E…, F… şi alţii, prin avocat, înregistrate pe rolul acestei instanțe, la data de 21.02.2018,

sub nr. […] /108/2017.

1. Prin apel, reclamantul Sindicatul A... Bucureşti, în nume propriu şi de reprezentant

legal al membrilor de sindicat, a solicitat admiterea apelului şi rejudecându-se cauza să se

admită acţiunea şi să se dispună obligarea Municipiului Arad de a acorda reclamanţilor

persoane fizice plata sumelor reprezentând sporul de 15% care se acordă pentru condiţii

deosebite începând cu data de 01.12.2016 pentru reclamanţii de la punctul 1 din acţiunea

introductivă, respectiv începând cu data de 01.08.2016 pentru reclamanţii de la punctul 2 din

acţiune introductivă, cu cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.(…)

Sporul pentru condiţii deosebite de muncă a fost prevăzut pentru personalul medical în

cuprinsul dispoziţiilor Legii 330/2009, în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 248/2010 şi este în

continuare prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 153/2017.

Totodată, reclamantul, în reprezentarea reclamanţilor persoane fizice, subliniază faptul

că sporul de 15% solicitat prin prezenta acţiune nu a fost inclus în salariul de bază şi nu este

inclus în salariu de bază, acest spor se adaugă la salariu de bază.(...)

De asemenea, consideră că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond în motivarea

sentinţei civile pronunţate că în anul 2016 nu pot fi aplicate prevederile Ordinului nr.

547/2010 deoarece este în vigoare Legea nr. 284/2010 şi nu Legea nr. 330/2009. Prevederile

Ordinului nr. 547/2010 au continuat să se aplice şi după ce a fost abrogată Legea nr.

330/2009, în anul 2016 şi în anul 2017 s-au aplicat prevederile Ordinului MS nr. 547/2010.

Mai mult, reclamantul, în reprezentarea reclamanţilor persoane fizice, apreciază că

instanţa de fond a omis cu ocazia soluţionării cauzei Decizia nr. 10 din 20.02.2017 a Înaltei

Curţii de Casaţie şi Justiţie care a statuat că prevederile Ordinului nr. 547/2010 au continuat

să îşi producă efectele şi după ce a fost abrogată Legea nr. 330/2009 având în vedere că

aplicarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 284/2010 a fost amânată prin acte normative

succesive.

În drept, reclamantul apelant şi-a întemeiat cererea de apel pe dispoziţiile Ordinul

547/2010, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 153/2017, art. 466 şi următoarele Cod procedură

civilă.

2. Prin apel, reclamanții apelanţi (care nu fac parte din sindicat), au solicitat admiterea

apelului, arătând în esență (...) că acest spor cât şi procentul acestuia pentru activităţi care se

desfăşoară în condiţii deosebite, pentru personalul medical din reţeaua de medicină şcolară

este reglementat de Ordinul MS nr. 517/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind

acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate, etc. unde prin coroborarea art. I,

Capitolul 1, art. 2 alin. (1) lit. c), pct. B pct. s din Anexa II, se arată că beneficiază de un spor

fix de 15% din salariul de bază personalul de specialitate medico-sanitar din cabinetele

medicale organizate în grădinițe, şcoli şi unităţile de învățământ superior dispoziţiile legale

punctatul şi prevăzând în mod imperative că acest spor se acordă independent, el neputând fi

inclus în salariul de bază, ci cuantumul sumei cuvenite se stabileşte la salariul de bază. Acest

spor fix aşadar se acordă separat de salariul de bază prevăzut de Legea nr. 250/2016 Anexa l

58

iar cuantumul sau se calculează raportat la salariul de bază conform Legii nr. 250/2016 pct. 4

alin. (6 ind. 3) care prevede că, prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2) , începând cu

luna decembrie 2016 sporurile şi alte drepturi salariale specific activităţii se vor calcula prin

raportare la salariul de bază potrivit prezentei ordonanţe de urgenta (Ordonanţa 20/2016) cu

excepţia categoriilor de personal prevăzut la alin. (6 ind. 2). (...)

Astfel legiuitorul a dorit să revină la forma de acordare a salariului lunar conform

Legii 284/2010 adică salariul de bază şi separat sporul de 15%, iar cuantumul sporului trebuie

calculat raportat la salariul de bază din anul 2016 conform Legii 250/2016 pct. 4 alin. (6 ind.

3).

Totodată, reclamanţii apelanţi în sprijinul celor arătate invocă incidenţa Ordonanţei nr.

26/2017 cu referire la sporul pentru condiţii de muncă-sporul pentru condiţii deosebite,

susţinând că instanţa le-a respins solicitarea în mod eronat şi nelegal, motiv pentru care

critică hotărârea instanţei care în mod eronat a concluzionat că acţiunea lor este nefondată

întrucât n-au avut acest spor separat, iar această susţinere este eronată, instanţa fiind în

eroare.

Reclamanţii apelanţii precizează că, acest spor l-au primit în plata atât în anul 2009

(semestrul II), cât şi în anul 2010 separat de salariul de bază, dovada şi statele de plată unde

rezultă în mod clar/evident cele susţinute de către ei, respectiv faptul că acest spor a fost

acordat separat.

Mai mult de atât, reclamanţii apelanţi învederează că, Primăria nu a susţinut niciodată

că n-ar putea beneficia sau ca n-au beneficiat de acest spor, întrucât acest spor a fost şi este

recunoscut de către angajator şi acordat/plătit pe perioada ce face obiectul pretenţiilor lor,

doar că acest spor nu a fost stabilit separate prin raportare la saraiul de bază, ci a fost inclus

începând cu anul 2011 în salariul de bază deși dispoziţiile legale prevedea în mod clar ca acest

spor se calculează prin raportare la salariul de bază şi nu inclus în salariul de bază, în fapt

aceasta este modalitatea de acordare a acestui spor în întregul sistem sanitar.

În sprijinul acestei poziţii stă atât nota de fundamentare a Ordonanţei nr. 26/2017 unde

se arată că de acest spor beneficiază personalul din sistemul sanitar prin acordarea acestui

spor la salariul de bază din decembrie 2016 conform Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2015 cu

modificările şi completările ulterioare fără a fi necesar a se elabora vreun regulament de

sporuri de către Ministerul Sănătăţii în condiţiile în care acest spor era în plata începând cu

anul 2009 şi era plătit în continuare dar şi Adresa Ministerului Sănătăţii anexate prezentei.

Începând cu anul 2009 chiar instanţa de fond aminteşte faptul că, raportat la

contractual de muncă, salariul era format din salariul de bază, spor de vechime, spor de

preventive şi sporul de 15 % pentru condiţii vătămătoare, dar cu toate acestea a fost respinsă

cererea lor.

Confuzia făcută de instanţa este faptul că aceasta omite reglementările legale care fac

vorbire despre salariul de bază brut, aceste sporuri fiind incluse nu în salariul de bază, ci în

salariul de bază brut care este format din salariul de bază plus sporul de vechime, plus sporul

de prevenţie şi plus sporul de condiţii vătămătoare sau de muncă de 15%. În grilă, în tabele, în

anexă se menţionează clar că este vorba de salariul de bază nu salar de bază brut, în actul

normativ specificându-se în mod clar faptul ca acest spor se acordă la salariul de bază. Astfel

că, instanţa de fond în mod eronat a reţinut faptul că sumele care se acorda conform Legii

250/2016 raportat la Ordonanţa nr. 57/2015 în sumă fixă, în fapt suma fixă fiind stabilită doar

pentru salariul de bază conform tabelului din anexă, însă aceeaşi anexă prevede/precizează la

art. 3 ind. 2 alin. (1) pct. II se arata că, prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) începând

cu luna decembrie 2016 salariile de bază ale personalului prevăzut la Cap l pct. 1, 2, 3 din

anexa III - Familia ocupaţională de funcţii Sănătate la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea

unitară a persoanelor plătite din fondurile publice se stabilesc potrivit anexei nr 1, respectiv că

59

sporurile se calculează la salariul de bază determinând şi fiind componenta salariul de bază

brut, deci că acest spor nu este inclus în salariul de bază, ci în salariul de bază brut.

Conform notei de fundamentare acest spor se acordă şi în lipsa oricărui regulament

elaborate de Ministerul Sănătăţii, acest spor fiind recunoscut şi aflat în plată.

Dacă până la apariţia Legii nr. 250/2016 şi a Ordonanţei nr. 20/2016 sporul/sporurile

se calculau raportat la salariul de bază din 2009 conform contractului de muncă începând cu

intrarea în vigoare a acestor acte normative sporul de condiţii vătămătoare se calculează

raportat la salariul de bază din grila nouă de salarizare pentru că celelalte sporuri sunt incluse

în salariul de bază din grila, doar acest spor conform menţiunilor dispoziţiilor legale fiind

calculate separate şi calculate la noul salar de bază din anexa compus din salar de bază din

2009 plus spor vechime plus spor preventive.

În drept, apelanţii reclamanţi şi-au formulat apelul pe dispozițiile legale menţionate în

scris prin cerere.

În cauză s-a depus întâmpinare de către pârâtul Municipiul Arad, solicitând să se

constate temeinicia şi legalitatea Sentinţei civile nr. 7 din 10 ianuarie 2018, pronunţată de

Tribunalul Arad în dosarul […]/108/2017 şi pe cale de consecinţă să se respingă recursul

declarat de recurentul/reclamant ca nefondat, arătând că în mod corect a reţinut instanţa de

fond în Sentinţa civilă nr. 7 din 2018, sporurile pentru condiţii de muncă s-au acordat

personalului medical, care a beneficiat de acest spor în luna decembrie 2009, precum şi

personalului care în anul 2010 a beneficiat de acest spor în bază prevederilor Legii-cadru nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în măsura în

care personalul şi-a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii.

La data încadrării la Primăria Municipiului Arad a personalului medical din cabinetele

şcolare, adică în anul 2009, la stabilirea salariilor de bază s-au respectat prevederile legale,

ţinându-se seama de salariul de încadrare prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 115/2004 privind

salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din

sectorul sanitar, cu modificările şi completările ulterioare, sporul de vechime acordat în

funcţie de vechimea în muncă avută la data încadrării, sporul de prevenţie de 11 % şi sporul

de 15% acordat pentru personalul de specialitate medico-sanitar din cabinetele medicale

organizate în grădiniţe, şcoli şi unităţi de învăţământ superior.

Pârâtul intimat precizează că, aceste sporuri s-au acordat şi în anul 2010 potrivit

prevederilor pct.1, lit. h), pct. 2 şi pct. 3 din nota de subsol a anexei H/2 - Unităţi Sanitare de

Asistenţă Socială şi de Asistenţă Medico - Socială din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile art. 2, lit. c), Cap. I,

Anexa I şi pct. 3, lit. B, Anexa III din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 547/2010 pentru

aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu

prevederile notei din anexa nr. U/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice.

Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind

acordarea sporurilor la salariile de bază, la care fac referire recurenţii a fost elaborat în bază

Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

(abrogată). Prin această lege, s-au abrogat prevederile legale care reglementau acordarea

acestor sporuri, urmând ca, după 01.01.2010 să se acorde sub formă de sume compensatorii

cu caracter tranzitoriu (O.U.G. nr. 1/2010).

Din anul 2010 şi până la data de 01.08.2016, sporul de prevenţie de 11% şi sporul de

15% s-au acordat sub formă de sumă compensatorie, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr.

1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul

bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu

modificările şi completările ulterioare.

60

Prevederile pct. 3 din nota de subsol a anexei II/2 - Unităţi Sanitare de Asistenţă

Socială şi de Asistenţă Medico - Socială - din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice au fost menţinute şi în anul 2011 prin art. 7 alin. (1), lit.

h), Cap. II din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul intimat, mai menţionează faptul că aceste sporuri, acordate sub formă de sume

compensatorii, s-au menţinut de la data acordării, salariile de bază stabilite conţinând aceste

sume compensatorii. (...)

De asemenea, constată că intenţia legiuitorului la data de 01.08.2016 a fost aceea de a

absorbi în cuantumul salariului fix (majorat) sumele compensatorii, inclusiv gradaţiile de

vechime.

Astfel din 01.08.2016, legiuitorul a impus un salariu prestabilit în lege fără

posibilitatea legală de a completa grila publicată în anexă, spre deosebire de modul de

abordare a calculului salarial de până la 01.08.2016, calcul la care face referire în cele ce

urmează.

Începând cu data de 01.12.2016, potrivit pct. 3 din articolul unic al Legii nr. 250/2016

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi

completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului

plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri

fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, salariile de bază

acordate personalului din Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate» din Legea-

cadru nr. 284/2010 au fost stabilite legal în sumă fixă, conform anexei nr. 1 din Legea nr.

250/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru

modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene,

precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte

normative.

Prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, precizează faptul că locurile de

muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile de

acordare a acestora vor fi reglementate prin regulamente care vor fi aprobate prin hotărâri ale

Guvernului, iar aceste prevederi se vor aplica începând cu data de 01.01.2018, excepţie făcând

categoriile de personal prevăzute în anexele nr. 2 şi 2 indice 1 (Familia ocupaţională de funcţii

bugetare „Învăţământ”) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-

bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit O.U.G. nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit

din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu

modificările şi completările ulterioare, în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul

brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de

încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi

nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2016 în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de

ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările

şi completările ulterioare, respectiv în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul

sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare

care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut,

indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului

61

plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2016, în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Potrivit O.U.G. nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea

unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi

completările ulterioare, în perioada 1 martie - 31 decembrie 2017, se menţin în plată la nivelul

acordat pentru luna februarie 2017 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de

bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară, precum şi cuantumul

sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare

care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut,

indemnizaţia brută de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în

măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de

referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în

anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul intimat mai consideră că, instanţa de fond în mod corect a constatat că

sporurile pentru condiţii de muncă s-au putut acorda numai personalului din instituţiile

publice, care în bază unei legi sau a unei hotărâri a Guvernului, a beneficiat, de acest spor în

luna decembrie 2009, precum şi personalului care în anul 2010 a beneficiat de acest spor în

bază prevederilor Legii cadru nr. 330/2009, în măsura în care personalul şi-a desfăşurat

activitatea în aceleaşi condiţii.

Mai mult, prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, precizează faptul că

locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile

de acordare a acestora vor fi reglementate prin regulamente care vor fi aprobate prin hotărâri

ale Guvernului, iar aceste prevederi se vor aplica începând cu data de 01.01.2018. excepţie

făcând categoriile de personal prevăzute în anexele nr.2 şi 2^1 (familia ocupaţională de funcţii

bugetare „Învăţământ”) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-

bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.

Până la abrogarea Legii nr. 284/2010, nu au fost aprobate regulamentele cu privire la

sporurile pentru condiţii de muncă pentru categoriile de personal plătit din fonduri publice, în

luna iulie 2017, a fost aprobată Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului

plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea nr. 284/2010 şi care la art. nr. 23, secţiunea a

3-a, Cap. II menţionează faptul că locurile de muncă şi categoriile de personal, precum şi

mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă şi condiţiile de acordare a acesteia se

stabilesc prin regulament-cadru elaborat de către fiecare dintre ministerele coordonatoare şi se

aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea fiecăruia dintre ministerele coordonatoare cu

avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice şi cu

consultarea federaţiilor sindicale reprezentative domeniului de activitate.

Conform prevederilor art.7, cap. II, Anexa II - Familia ocupaţională de funcţii

bugetare - sănătate şi asistenţă socială din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru personalul de

specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale

pot fi acordate anumite categorii de sporuri, în raport cu condiţiile în care se desfăşoară

activitatea, cu respectarea prevederilor legale, iar locurile de muncă, categoriile de personal,

mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc de către

ordonatorul de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanţilor

salariaţilor, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la

bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate

în acest sens.

62

Pârâtul intimat mai arată că, nici în bază Legii nr. 153/2017, deocamdată nu s-a

elaborat un astfel de regulament pentru Familia ocupaţională de funcţii bugetare - sănătate şl

asistenţă socială. Astfel cum rezultă din O.U.G. nr. 91/2017 din 06 decembrie 2017 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 153/2017, pentru personalul prevăzut în anexa II,

cuantumul sporurilor pentru condiţii de muncă se determină conform Regulamentului-cadru

de acordare a sporurilor, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre a Guvernului

până la data de 01 martie 2018, termen nerespectat până la data prezentei întâmpinări.

În drept, pârâtul intimat şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile O.U.G. Nr.

91/2017, Codul de procedură civilă.

La data de 09.05.2018 Sindicatul A… completează motivele de apel (f.48-

49)solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre

competentă soluționare la Tribunalul București, susținând în esență că instanța de fond nu era

competentă să soluționeze cauza având în vedere că sediul sindicatului este în Municipiul

București

Examinând apelurile declarate atât de reclamanţii membrii de sindicat, cât şi de

reclamanții (care nu fac parte din Sindicat), prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

O primă chestiune supusă analizei este solicitarea făcută de Sindicatul A… de

admitere a apelului, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre competentă

soluționare la Tribunalul București, pe motivul că instanța de fond nu era competentă să

soluționeze cauza având în vedere că sediul sindicatului este în Municipiul București. Întrucât

solicitarea făcută de apelant s-a făcut prin notele de ședință depuse cu nerespectarea

dispozițiilor privitoare la motivarea apelului în termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii

[art.470 alin. (5) teza a II-a], sancțiunea este, conform art. 185 Cod procedură civilă,

decăderea cu consecința neanalizării acestor motive de către instanța de apel. Sigur, o astfel

de sancțiune nu ar interveni dacă motivul invocat de apelantă ar fi fost unul de ordine publică

și care ar fi putut fi invocat din oficiu de instanța de apel. Fără a intra în analiza pe fond a

excepţiei de necompetenţă, Curtea observă că necompetenţa teritorială (chiar de ordine

publică), poate fi invocată numai în faţa primei instanţe. Dacă nu s-a invocat în condiţiile

legii, necompetenţa teritorială de ordine publică se acoperă şi nu mai poate fi invocată nici de

părţi şi nici de instanţă din oficiu, nici la prima instanţă, nici direct în apel. Ca urmare, de

vreme ce regimul de invocare a excepției de necompetență teritorială exclusivă și materială

precum este reglementat în mod expres de art. 130-131 C. pr. civ., prin derogare de la dreptul

comun reprezentat de art. 247 alin. (1), nu s-ar putea în nici un caz susține că, în temeiul

dispozițiilor generale referitoare la efectul devolutiv al apelului și al dispozițiilor art. 479 teza

a II-a, ar exista posibilitatea invocării direct în apel a excepției de necompetență

teritorială/materială, cu eludarea regimului juridic evocat anterior. De altfel, într-o logică

firească a lucrurilor, partea nemulțumită de modul de soluționare a excepției de necompetență

trebuie să supună controlului judiciar încheierea prin care a fost respinsă excepția invocată.

Asupra fondului cauzei, Curtea reține în fapt că reclamanții, în calitate personalul

sanitar (medici și asistente medicale) sunt încadrați cu contract individual de muncă de către

angajatorul Primăria Municipiului Arad. În această calitate, până în luna august 2016

(medicii) și respectiv până în luna decembrie a anului 2016 (asistente medicale) au beneficiat

de salarizare conform dispozițiilor Legii nr. 330/2009 a Ordinului nr. 547/2010, fiind ulterior

reîncadrați conform Legii nr. 284/2010.

Începând cu luna august 2016 (în situația medicilor), respectiv începând cu luna

decembrie 2016 reclamanților li s-a stabilit un salariu de bază ca urmare a punerii în aplicare a

O.U.G. nr. 20/2016 și respectiv a Legii nr. 250/2016.

63

Apreciind că aplicarea celor două acte normative s-a efectuat greșit în ceea ce privește

acordarea sporului de 15% ce se acordă pentru activități care se desfășoară în condiții

deosebite cum ar fi stres sau risc, reclamanții au declanşat prezentul demers judiciar,

solicitând acordarea acestui spor în cuantum procentual din salariul de bază, începând cu data

intrării în vigoare a celor două acte normative, diferențiat pe categorie medici/asistente

medicale, până la zi, plata urmând a se face cu actualizarea cu indicele de inflație.

Procedând la rejudecarea fondului, în limitele efectului devolutiv determinate de ceea

ce s-a apelat, Curtea reține ca și aspect necontestat de părți faptul că reclamanţii apelanţi au

primit acest spor în anul 2009, iar începând cu anul 2010 și până la data de 01.08.2016 acesta

s-a acordat sub formă de sumă compensatorie potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv a Legii nr. 250/2016 pârâta nu a mai

acordat acest spor susținând că legiuitorul a impus un salariu fix (majorat), intenția fiind de

absorbire a sumelor compensatorii, iar ca efect al abrogării Ordinului nr. 547/2010 și în lipsa

regulamentelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 284/2010 sporul solicitat nu poate fi

acordat.

Pentru a putea fi verificată legalitatea soluţiei pronunţate de tribunal, care a validat

apărările pârâtei, se impune o analiză retrospectivă a dreptului supus analizei din perspectiva

modificărilor legislative succesive intervenite în materia salarizării personalului plătit din

fonduri publice, cu relevanță în prezenta cauză.

Conform art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, dacă sporul cu caracter permanent nu

se mai regăseşte în anexele la prezenta lege şi nu a fost inclus în salariul de bază/indemnizaţia

lunară de încadrare , suma corespunzătoare acestui spor va fi avută în vedere în legile anuale

de salarizare, până la acoperirea integrală a acestuia. Această normă este edictată în aplicarea

intenţiei legiuitorului de a oferi o perioadă tranzitorie între cele două sisteme de salarizare

prin implementarea treptată, etapizată a dispoziţiilor legii-cadru de salarizare, opţiune

exprimată în conţinutul art. 7 din Legea nr. 330/2009, reluată şi în art. 7 alin. (1) din Legea-

cadru nr. 284/2010, conform căreia „Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează

etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de

bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale

anuale de aplicare”.

În baza art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

1/2010 (actul normativ de salarizare pentru anul 2010), începând cu luna ianuarie 2010,

întregul personal din sectorul bugetar va fi reîncadrat corespunzător tranşelor de vechime în

muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute la 31

decembrie 2009, iar, în cazul în care drepturile salariale astfel determinate sunt mai mici decât

cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna

decembrie 2009, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere

diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această

sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de

încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură

salarială care se stabilesc în funcţie de acestea.

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 (legea anuală de salarizare pentru 2011),

sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr.

330/2009 şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu

sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de

încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să

conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.

Din aceste reglementări legale reiese expres voinţa legiuitorului de a avea în vedere la

reîncadrarea pe temeiul noilor legi unice a salarizării doar a sporurilor acordate prin legi sau

64

hotărâri ale guvernului precum şi sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de

activitate expres prevăzute în anexele la Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010, printre

care este prevăzut sporul solicitat prin acţiunea de faţă.

Coroborând dispoziţiile legale menţionate anterior rezultă că sporul salarial de 15%

din litigiu, fiind reglementat anterior Legii nr. 330/2009 a supraviețuit, regăsindu-se, ca atare,

și în legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010. Prin urmare, acesta trebuia

acordat la încadrarea/reîncadrarea personalului, potrivit noilor legi de salarizare. Că este așa,

rezultă cu puterea evidenței și din dispozițiile art. 5 lit. b) din O.U.G. nr. 1/2010 (sporurile,

indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009 care

nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia

lunară de încadrare se acordă în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009, numai

personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009) și art. 30

alin. (5) lit. b) din Legea nr.330/2009 (sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase

în afara salariului de bază, soldei funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţiei lunare de

încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată

pentru luna decembrie 2009).

Așa fiind, susținerea că, începând cu data de 1.10.2010 sporul a fost acordat ca sumă

compensatorie, nu poate fi primită, întrucât această noțiune a fost prevăzută doar pentru a

respecta dispoziţia legală potrivit căreia nivelul salariilor în plată nu poate scădea prin

aplicarea noii legi.

Stabilind că includerea acestui spor în salariu ca sumă compensatorie nu putea fi

făcută, Curtea are în continuare de analizat în ce măsură angajatorul avea obligația de a

continua acordarea sporului din litigiu și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 și a

Legii nr. 250/2016.

Sub acest aspect, instanța de fond a arătat că prevederile Ordinului Ministrului

Sănătății nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporirilor la

salariile de bază a fost elaborat în baza unei legi abrogate, astfel că nu pot fi aplicabile în anul

2016, când în vigoare era Legea nr.284/2010 și nu Legea –cadru nr. 330/2009. În continuare,

tribunalul a arătat că în lipsa regulamentelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 284/2010,

sporul solicitat nu poate fi acordat.

Curtea reține că într-adevăr locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea

concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I – VIII la Legea nr.

284/2010, precum şi condiţiile de acordare a acestuia urmau să se stabilească prin regulament

elaborat de către ministerul coordonator (art. 21 din Legea nr. 284/2010). Însă adoptarea

regulamentului privitor la sporuri a fost amânată prin art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr.

9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017 până la data de 01.03.2017, iar ulterior a

fost din nou prorogată adoptarea regulamentului până la data de 01.01.2018 (prin articolul

unic din O.U.G. nr. 26/2017).

Deși sporul de 15% pentru activități care se desfășoară în condiții deosebite cum ar fi

stres sau risc este diferit de sporul pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase de 50% la

salariul de bază, Decizia ÎCCJ nr. 10/2017 privind interpretarea şi aplicarea unitară a

dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art.

1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 1 alin.

(2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 1 alin. (2) şi art.

6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, se impune cu caracter

obligatoriu de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

65

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiției în interpretarea menționată a stabilit că

începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare

„Sănătate”, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi

condiţiilor de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul

ministrului sănătăţii nr. 547/2010, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la

Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Aşadar, conform raționamentului expus în decizia menționată, Înalta Curte de Casație

și Justiție a concluzionat că lipsa unui regulament emis în baza dispoziţiilor art. 21 din Legea-

cadru nr. 284/2010 (a căror aplicare a fost amânată succesiv până la data de 1 ianuarie 2017)

de către ministerul coordonator al domeniului de activitate bugetar al sănătăţii (în cazul

concret dedus judecăţii), începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupaţională de

funcţii bugetare „Sănătate”, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora

sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010, în conformitate cu

prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, în aplicarea căreia a fost emis Ordinul nr. 42/77/2011.

În cuprinsul anexei la Ordinul nr. 42/77/2011, la pct. II lit. B, se menţionează expres

că „Sporurile pentru condiţii de muncă stabilite în baza Legii-cadru nr. 330/2009 se acordă

până la aprobarea regulamentelor prevăzute la art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 numai

persoanelor care au beneficiat de aceste sporuri şi numai în măsura în care activitatea se

desfăşoară în aceleaşi condiţii de muncă”.

Cu alte cuvinte, Ordinul nr. 547/2010 continuă să îşi producă efectele şi ulterior datei

de 1 ianuarie 2011, ca urmare a trimiterii exprese făcute prin dispoziţiile Ordinului nr.

42/77/2011 la aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009, care reglementează sporurile pentru condiţii

de muncă ce vor fi acordate până la aprobarea unui regulament în conformitate cu dispoziţiile

art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Această concluzie se consolidează în contextul abrogării exprese a acestui Ordin doar

prin art. 15 din Hotărârea nr. 153/2018 din 29 martie 2018 pentru aprobarea Regulamentului-

cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a

sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a

acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”.

Concluzionând asupra celor expuse. Curtea constată că atâta timp cât Ordinul nr.

547/2010 a continuat să îşi producă efectele, în mod nelegal angajatorul a sistat plata sporului

din litigiu.

Așadar, Curții îi mai revine sarcina a stabili modalitatea concretă în care trebuia

făcută plata acestui spor, care în opinia reclamanților reprezenta un procent de 15% din

salariul de bază așa cum a fost stabilit prin actele normative adoptate în cursul anului 2016.

Pentru elucidarea parcursului legislativ cunoscut de sistemul de salarizare al

personalului din sănătate, se impune a fi amintit că prin O.U.G. nr. 20/2016, a fost introdus

art. 3 ind. 2 în cuprinsul O.U.G. nr. 57/2015 prin care s-a consacrat prima excepție de la

principiul menţinerii nivelului salariului de bază din luna decembrie şi pentru anul următor, în

sensul că, începând cu luna august 2016 salariile de bază ale personalului prevăzut la cap. I

pct. 1 şi 2 din anexa nr. III - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate” din Legea-

cadru nr. 284/2010 au fost stabilite prin anexa nr. 1 la ordonanţă, nemaiavând ca punct de

referinţă nivelul salariului de bază din luna decembrie 2015.

În acest context legislativ, menționat anterior, a fost adoptată Legea nr. 250/2016

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi

completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului

plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri

66

fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Prin pct. 4 al legii

după alineatul (6 indice 2) al articolului 3 indice 2 se introduce un nou alineat, alineatul (6

indice 3), prin care s-a stabilit o nouă excepție, de data acesta de la principul menținerii

cuantumului sporurilor la nivelul lunii decembrie a anului 2015 - (6 indice 3) Prin excepţie de

la prevederile art. 1 alin. (2), începând cu luna decembrie 2016, sporurile şi alte drepturi

salariale specifice activităţii se vor calcula prin raportare la salariul de bază, potrivit prezentei

ordonanţe de urgenţă, cu excepţia categoriilor de personal prevăzute la alin. (6 indice 2)”.

Aşadar, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate», în care sunt

integrate şi unităţile din speță, legiuitorul a instituit o derogare atât de la regula menţinerii şi

în anul 2016 a cuantumului brut al salariului de bază acordat pentru luna decembrie 2015, cât

și de la regula că în anul 2016, cuantumul sporurilor se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se

acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care

personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Această lege a intrat în vigoare după 3 zile de la data publicării sale în Monitorul

Oficial nr. 1028 din 21 decembrie 2016. Însă, până la intrarea în vigoare a Legii nr.250/2016

s-a publicat în Monitorul nr. 1035 din 22 decembrie 2016 Ordonanţă de Urgenţă Nr. 99/2016,

privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea

unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare prin care s-a stabilit prin art.1 alin.2 că

în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul sporurilor (..) se menţine la acelaşi nivel

cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2016, în

măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Or, la data publicării

acestui act normativ (care stabilea modalitatea de plată a sporurilor pentru ianuarie-februarie

2017) era în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care, așa cum s-a arătat

anterior, stabilise pentru această categorie profesională doar derogarea de la regula menţinerii

şi în anul 2016 a cuantumului brut al salariului de bază acordat pentru luna decembrie 2015

nu și de la regula prevăzută în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 prin care se stabilise că

în anul 2016, cuantumul sporurilor se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului

plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Efectele instituite de O.U.G. nr.99/2016 au

continuat ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 9/2017.

Așa fiind, solicitarea reclamanților de acordare a acestui spor într-un procent de 15%

din salariul de baza ar putea avea loc doar cu încălcarea prevederilor art. 14 din Ordinului nr.

547/2010 (în anul 2010 sporurile se acordă într-un cuantum care să conducă la o valoare egală

cu suma calculată pentru luna decembrie 2009), în condiţiile în care, prin actele normative

anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, „cuantumul sporurilor care

fac parte, potrivit legii, din salariul brut se menţine la acelaşi nivel, în măsura în care

personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii", iar pct. 4 din Legea nr. 250/2016 nu

a putut produce efecte în anul 2017 ca urmare a intrării în vigoare a unui act normativ O.U.G.

nr. 99/2016 ce stabilea salarizarea pentru anul 2017 în alte coordonate.

Concluzionând asupra celor expuse, Curtea constată că sporul ce se acordă pentru

activități care se desfășoară în condiții deosebite cum ar fi stres sau risc trebuia acordat și

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 250/2016, existând cadrul

normativ de acordare, însă nu prin calculare în procent de 15% din salariul stabilit prin

anexele la actele normative menționate, ci în cuantumul aflat în plata în luna decembrie 2015.

Constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în

conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, Curtea va admite apelurile

declarate va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii

civile formulate de reclamanți. În consecință va obliga pârâta la calculul și plata sporului ce se

acordă pentru activități care se desfășoară în condiții deosebite cum ar fi stres sau risc în

67

cuantumul aflat în plata în luna decembrie 2015, sumele ce vor fi actualizate cu indicele de

inflație începând cu data exigibilității obligației și până la data plății, către reclamanții

asistenți medical începând cu data de 1.12.2016 și către reclamanții medici începând cu data

de 1.08.2016, până la data de 06.06.2017, dată indicată de reclamanți în cererea de chemare în

judecată prin formula „plata la zi”. De altfel, ulterior introducerii cererii de chemare în

judecată, la data de 01.07.2018 salarizarea personalului s-a modificat prin Legea nr.153/2017,

iar reclamanții neprecizându-și acțiunea și cu privire la acest temei de drept, instanța de apel

este datoare a respecta principiul disponibilității instituit prin art. 22 alin. (6) Cod procedură

civilă și a acorda drepturile în limita solicitată prin acțiunea introductivă. Se va menține în rest

sentința civilă apelată și se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în primă

instanță constând în onorariu expert, întrucât petitul privitor la acordarea sporului în procent

de 15% calculat la salariul de bază a fost respins.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept procesual penal

13. Lipsa motivării soluţiei primei instanţe asupra acţiunii civile. Imposibilitatea

instanţei de control judiciar de a verifica elementele de raţionament ale judecării

acţiunii civile. Admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale în latura civilă şi

rejudecarea acţiunii civile de către prima instanţă

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 6

Protocolul adițional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale: art. 2

Codul de procedură penală: art. 19, art. 403, art. 421

Potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., expunerea hotărârii trebuie să

cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit

ca temei pentru soluţionarea laturii penale şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea

soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe

care se sprijină soluţia dată în cauză.

Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element de transparenţă a justiţiei,

inerent oricărui act jurisdicţional. În acest sens, instanţa supremă a statuat că motivarea

soluţiei pronunţate constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în

realizarea justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu

privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de control judiciar

elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. A motiva înseamnă a

68

demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formarea unei

concluzii logice. Simpla afirmare a unei concluzii, fără indicarea unor date concrete, fără a

arăta în ce mod a fost stabilită nu înseamnă a motiva o hotărâre judecătorească.

Sentinţa primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată

în ceea ce priveşte latura civilă, iar probele propuse în cauză au fost lăsate neanalizate,

neputându-se stabili dacă acestea au stat sau nu la baza pronunţării soluţiei în latura civilă a

cauzei.

Deşi omisiunea primei instanţe de a motiva soluţia pronunţată nu constituie o cauză

de nulitate absolută, astfel încât nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage

desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu prevederile art.

421 pct. 2 lit. b) C.pr.pen., instanţa de apel constată că soluţia de rejudecare a cauzei de

către prima instanţă se impune pentru a garanta respectarea atât a dreptului la un proces

echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, cât şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în

materie penală garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 al CEDO.

(Secţia penală, Decizia civilă nr. 929/A din 19 septembrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa penală nr. 67 din 28.03.2018, pronunţată de Judecătoria Făget în

dosarul nr. […]/832/2017, în baza art. 396 alin. (1) și (2) Cod procedură penală, a fost

condamnat inculpatul A..., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă,

prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C.pen. la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 91 Cod penal raportat la art. 92 alin. (1) Cod penal, s-a dispus

suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate pe un termen de supraveghere de 4 ani.

[…]

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă minoră B...,

reprezentată de părinții C... și D... şi a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E... S.A

să plătească părţii civile minore prin reprezentanții săi legali echivalentul în lei la data plății al

sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale și echivalentul în lei la data plății al sumei de

10.946,17 euro cu titlu de daune materiale în limitele contractului de asigurare.

[…]

A fost admisă acţiunea civilă formulată de Spitalul F... București şi a fost obligată

partea responsabilă civilmente SC E... S.A să plătească părţii civile Spitalul F... București suma

de 1011,06 lei reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părții civile B....

[…]

Din actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

În fapt, la data de 24.12.2015 pe DN 68 A, la km 49+150 m, pe partea dreaptă a

sensului de mers Făget-Deva, cu circulaţie pe ambele sensuri, tronson marcat cu indicatoarele:

curbă deosebit de periculoasă, atenționare dispusă în panouri succesive, cu marcaj dublu

continuu de separare a sensurilor de mers şi marcaj continuu de separare a benzilor de

circulaţie, precum și limită de viteză de 60 km/h, s-a produs un accident de circulație în care a

fost implicată autoutilitara marca G..., cu nr. de înmatriculare H..., proprietate a SC I... SRL

69

condusă de inculpatul A... şi autoturismul marca J... cu numărul de înmatriculare K..., condus

de C....

Impactul s-a soldat cu vătămarea corporală a conducătorului autoturismului J... cu

numărul de înmatriculare K..., C..., a pasagerei de pe locul din dreapta faţă, D..., şi a pasagerei

de pe bancheta din spate, care stătea în scaunul special pentru copii, B..., toţi fiind transportaţi

la Spitalul L... Timişoara.

De asemenea, autoturismul J... cu numărul de înmatriculare K... a suferit avarii majore

în urma impactului cu autoutilitara condusă de către inculpat. Din constatările expertului s-a

reținut că odată cu inspecția autovehiculului avariat s-a constatat că acesta se poate încadra la

daună totală. S-a ajuns la această concluzie având în vedere sistemele avariate ale

autoturismului. Astfel, s-a arătat că zona frontală a fost avariată în proporție de 100%

incluzând bara față, farurile, capota, integral motorul, aripile, roțile, bordul interior, sistemele

de siguranță (airbaguri, centuri), oglinzi laterale, uși față, parbriz, scaune față, plafon interior și

exterior, sașiu dezaxat, capotă portbagaj blocată. S-a menționat de către expert că ar putea fi

recuperate unele elemente din zona din spate a autovehiculului în cazul unei dezmembrări.

[…]

În drept, fapta inculpatului constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă,

prevăzută şi pedepsită de art. 196, alin. (2) şi (3) Cod penal, fiind dovedită prin toate probele

administrate în cauză, inclusiv declarațiile de suspect/inculpat. Așa cum s-a menționat în

precedent apărarea conturată de către acesta nu se susține cu nicio probă la dosar. Culpa

aparține în totalitate inculpatului, o eventuală culpă comună cu cea a conducătorului

autoturismului J... cu numărul de înmatriculare K..., C..., fiind exclusă în cauză conform

concluziilor expertului.

În ceea ce privește forma vinovăției, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 16 Cod

penal, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de

legea penală, or inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală

din culpă. Conform alin. (4) al aceluiași art. 16 din Codul penal, fapta este săvârşită din culpă,

când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu

se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. A

apreciat prima instanţă că inculpatul a săvârșit fapta din culpă fără prevedere. Concluzia se

desprinde din concluziile raportului de expertiză tehnică auto, în care se arată că inculpatul nu

a ținut cont de condițiile de drum și nu a adaptat viteza, neglijând totodată indicatoarele rutiere.

Așadar dacă inculpatul ar fi adoptat o conduită diligentă trebuia şi putea să prevadă rezultatul

faptelor sale.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a ținut seama de criteriile generale de

individualizare, de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, dar și de natura infracțiunii

săvârșite, urmările produse concretizate în vătămare corporală ce a pus în pericol viața

victimei, precum și daune materiale și de necesitatea ca pedeapsa să-și atingă scopul preventiv

și educativ, ducând astfel la responsabilizarea pe viitor a inculpatului.

[…]

În ceea ce privește latura civilă, prima instanţă a reţinut ca incidente dispoziţiile art. 49

alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în

România, față de data săvârșirii faptei. Dispozițiile legale invocate instituie răspunderea

70

asigurătorului, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund

faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, despăgubirile acordându-se pentru

sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de

judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori

distrugerea de bunuri.

Având în vedere că există contract de asigurare valabil încheiat, răspunderea civilă a

inculpatului este subsidiară răspunderii asiguratorului, în sensul că partea civilă urmează să fie

despăgubită de asigurător în limita sumei asigurate, răspunderea inculpatului urmând a fi

antrenată numai pentru eventuala diferenţă.

În cauză însă valoarea despăgubirilor ce trebuie acordate părţilor civile nu depăşeşte

limita maximă a despăgubirilor de asigurare. Astfel, din copia poliței de asigurare de

răspundere civilă auto RCA existentă la dosar (fila 107 dosar u. p.) s-a reținut că autoutilitara

marca G..., cu nr. de înmatriculare H..., proprietate a SC I... SRL condusă de către inculpatul

A... era asigurată la momentul producerii accidentului, polița având valabilitatea de la

15.11.2015 până la 14.11.2016, la societatea de asigurări SC E... S.A. Raportat la limitele

contractului de asigurare, prima instanţă a reținut că acestea se situează la echivalentul a

5.000.000 euro pentru vătămare corporală și 1.000.000 euro pentru pagubele materiale.

În conformitate cu art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 Cod procedură penală, art. 25 Cod

procedură penală raportat la art. 1349, art. 1357 şi urm. Cod civil, art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995, prima instanță a reținut că, în calitate de parte responsabilă

civilmente, potrivit art. 86 Cod procedură penală raportat la art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995, SC E... S.A are obligaţia legală de a repara în întregime, singură,

prejudiciul cauzat prin infracţiunea dedusă judecăţii.

Instanța de fond a reținut totodată existenţa raportului de prepuşenie între inculpat şi

partea responsabilă civilmente, SC I... SRL, care a fost probat prin depunerea înscrisurilor de la

dosar (filele nr. 104-110 dos. u.p.). Astfel inculpatul a fost în exercitarea atribuţiilor de

serviciu, efectuând, în calitate de şofer pentru partea responsabilă civilmente, o cursă în

interesul acesteia, care efectuează transport rutier internațional de mărfuri conform licenței de

transport. Având în vedere însă Decizia nr. 1 din 15.02.2016, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a constatat că

nu există niciun temei legal pentru obligarea părții responsabile civilmente SC I... SRL în

solidar cu inculpatul sau cu asiguratorul, la plata despăgubirilor civile către părțile civile.

Potrivit Deciziei nr. 1 din 15.02.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care: „În interpretarea şi

aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, stabileşte că: În cazul

asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,

societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara

singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin

dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 Cod procedură penală, obiectul acţiunii civile exercitată în

cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită persoanei vătămate, iar

potrivit art. 1357 Cod civil, răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt

îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de

71

cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în

consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite

săvârşită de inculpat. Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce

priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare şi să fie urmare a faptei ilicite.

[…]

Raportat la daunele materiale solicitate de partea civilă minoră B..., reprezentată de

părinții C... și D..., a reținut prima instanţă că acestea se ridică la suma de 22.000 euro. Din

înscrisurile depuse la dosar, facturi, chitanțe, bonuri fiscale, dar și borderoul centralizator al

acestora (filele 132- 235) reiese că parte din aceste cheltuieli reprezintă cheltuieli medicale

generate de internarea în spital și tratamentul urmat, dar și alimentația specială, precum și cele

cauzate de investigațiile medicale în țară și străinătate ce au determinat cheltuieli legate de

deplasare, asigurări de călătorie, și diverse alte costuri. În ceea ce privește aceste cheltuieli,

instanța de fond a reținut că sunt justificate, fiind dovedite cu probe la dosar.

În privinţa restului daunelor materiale detaliate ca fiind expertize, onorarii avocați și

achiziție autoturism, a apreciat prima instanţă că nu pot fi incluse în această categorie. Astfel,

cele reprezentând expertize și onorarii avocați au fost acordate cu titlu de cheltuieli judiciare

avansate de părțile civile, dovada lor fiind făcută.

În ceea ce privește daunele materiale reprezentând achiziție autoturism, prima instanță a

reținut că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi acordate în cuantumul solicitat.

Pentru a hotărî în acest fel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 19 alin. (5) Cod

procedură penală, repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii

civile. În consecință legea penală trimite la dispoziţiile civile de drept material care

reglementează răspunderea civilă delictuală cuprinse în art. 1349, 1357, 1381 şi urm. Cod civil.

În cauză a apreciat prima instanţă că sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii

civile delictuale, prevăzute de art. 1357 Cod civil. Astfel, fapta ilicită ce a avut ca urmare

avarierea autoturismului marca J... cu numărul de înmatriculare K... în urma impactului cu

autoutilitara condusă de către inculpat a cauzat părții civile un prejudiciu material. Așa după

cum s-a reținut în precedent, potrivit cu concluziile expertului formulate după inspecția

autovehiculului avariat dauna a fost una totală. Literatura de specialitate a definit prejudiciul ca

fiind „piatra unghiulară” a întregii construcţii juridice, precizând că acesta este „nu numai

condiţia răspunderii, dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita

prejudiciului cauzat. În această ipoteză ne aflăm în prezența unui prejudiciu cert, nereparat

încă. Cuantumul prejudiciului reprezentat de avarierea autoturismului părților civile implicat în

accident se ridică la suma de 5730 euro conform calculului făcut de către expert ce reprezintă

valoarea reală a autoturismului J... la data de 24.12.2015, data producerii accidentului. Doar

pentru această valoare sunt îndreptățite despăgubirile materiale solicitate cu acest titlu.

Față de cele reținute, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de

partea civilă minoră B... reprezentată de părinții, C... și D... şi a obligat partea responsabilă

civilmente SC E… S.A să plătească părţii civile minore prin reprezentanții săi legali

echivalentul în lei la data plății al sumei de 10946,17 euro cu titlu de daune materiale, în

limitele contractului de asigurare.

[…]

72

Împotriva sentinţei penale nr. 67/28.03.2018 pronunţată de Judecătoria Făget în dosarul

nr. […]/832/2017, au formulat apel inculpatul A..., părţile civile C..., D..., B…, prin

reprezentanţi legali C… şi D…, partea responsabilă civilmente SC E… SA., fiind înregistrate

pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 10.05.2018 sub nr. […]/832/2017.

[…]

Analizând apelurile declarate în cauză de inculpatul A..., partea responsabilă

civilmente SC E… SA., părţile civile C..., D..., B…, prin reprezentanţi legali C… şi D…, prin

prisma motivelor invocate de părţi şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 417 C.pr.pen.,

Curtea de Apel constată următoarele:

[…]

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Curtea reţine că,

potrivit art. 74 alin. (1) C.pen., stabilirea naturii şi cuantumului pedepsei se face în raport cu

„gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după

următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele

folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului

produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul

urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul

de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.” Atingerea dublului scop

preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de

asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului, pe de

o parte, şi durata sancţiunii şi natura sa, pe de altă parte. Instanţa de apel reţine şi că, pentru a

conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată

particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea

faptei comise.

Or, raportând criteriile mai-sus enunţate la situaţia din speţă, Curtea apreciază că

pedeapsa aplicată de prima instanţă inculpatului A... – 2 ani şi 8 luni închisoare – orientată

spre maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită (3 ani) este prea mare,

pentru realizarea scopului educativ şi preventiv al sancţiunii o pedeapsă de 1 an şi 8 luni

închisoare apărând ca adecvată şi suficientă. În acest sens, instanţa de control judiciar are în

vedere, pe de o parte, circumstanţele concrete de producere a accidentului – respectiv

împrejurarea că inculpatul, aşa cum rezultă din raportul de constatare tehnică, circula cu o

viteză apropiată de limita legală pentru sectorul de drum respectiv 64 km/h, iar, pe de altă

parte, circumstanţele personale ale acestuia, respectiv faptul că până la acel moment, deşi este

de profesie şofer, nu a mai fost implicat în accidente de circulaţie, are un loc de muncă, este la

primul contact cu legea penală, a avut o conduită corectă după producerea accidentului.

[…]

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel reţine că partea civilă B…,

prin reprezentanţi legali C... şi D..., s-a constituit parte civilă în cauză cu sumele de 22.000

euro daune materiale şi 1.000.000 euro daune morale, iar apoi numiţii C... şi D... s-au

constituit şi ei părţi civile, solicitând, în nume propriu, 500.000 euro fiecare, cu titlu de daune

morale, precum şi suma de 22.000 euro împreună cu minora, cu titlu de daune materiale.

73

Partea responsabilă civilmente a criticat, pe de o parte, calitatea de părţi civile a

părinţilor minorei, numiţii C... şi D..., iar, pe de altă parte, cuantumul daunelor solicitate.

Prima instanţă a acordat despăgubiri părţii civile minore B… în cuantum de 10.946,17

euro daune materiale şi 200.000 euro daune morale, iar părţilor civile C... şi D... câte 30.000

euro cu titlu de daune morale, şi a respins în rest pretenţiile civile formulate de partea civilă

minoră, reprezentată de părinţii B… şi C…, precum şi de aceştia din urmă pentru suferinţa

produsă fiicei lor minore.

Potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., expunerea hotărârii trebuie să

cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca

temei pentru soluţionarea laturii penale şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei

cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se

sprijină soluţia dată în cauză.

Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element de transparenţă a justiţiei,

inerent oricărui act jurisdicţional. În acest sens, instanţa supremă a statuat că motivarea

soluţiei pronunţate constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea

justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu privire la

legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de control judiciar elementele

necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. A motiva înseamnă a demonstra, a pune

în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formarea unei concluzii logice.

Simpla afirmare a unei concluzii, fără indicarea unor date concrete, fără a arăta în ce mod a

fost stabilită nu înseamnă a motiva o hotărâre judecătorească.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că motivarea unei

hotărâri constituie una dintre componentele dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6

din CEDO. Sub acest aspect, instanţei îi revine obligaţia de a efectua o examinare efectivă a

motivelor, argumentelor şi probelor procurorului şi ale părţilor – Cauza Boldea contra

României.

Or, în prezenta cauză, în cuprinsul sentinţei Judecătoriei Făget nu se regăseşte niciun

fel de motivare a soluţiei pronunţate în latura civilă şi niciun fel de analiză a probelor care au

servit ca temei al acestei soluţii.

Astfel, pe de o parte, trebuie observat că prima instanţă nu a analizat în niciun fel

criticile părţii responsabile civilmente referitoare la inadmisibilitatea participării în proces ca

părţi civile a numiţilor C... şi D..., în condiţiile în care nu au calitatea de părţi vătămate, după

cum soluţia primei instanţe nu reflectă nici existenţa vreunei analize a cererii formulate de

aceştia din urmă de acordare a daunelor materiale în cuantum de 22.000 euro, din conţinutul

hotărârii judecătoreşti neputându-se înţelege dacă respectivele cereri au fost respinse sau nu

au fost analizate.

Pe de altă parte, Curtea constată că prima instanţă nu a motivat soluţia pronunţată în

ceea ce priveşte daunele materiale acordate, ci s-a rezumat la a indica caracterul întemeiat al

daunelor materiale prin raportare la anumite cheltuieli ale părţii civile minore generate de

internarea în spital şi tratamentul urmat, alimentaţia specială, investigaţii medicale din ţară şi

străinătate, cheltuieli legale de deplasare, asigurări de călătorie şi diverse alte costuri, stabilind

suma de 10.946,17 euro.

74

Este de reţinut faptul că partea civilă, pentru dovedirea daunelor materiale, a prezentat

un număr mare de înscrisuri (filele 52-58, 126-200 vol.1 dosar, 203-241 vol.2 dosar), care

atestă diverse plăţi efectuate în monedă diferită, respectiv lei, euro, forinţi maghiari. Pe de altă

parte, partea responsabilă civilmente a contestat aceste dovezi.

În acest context, prima instanţă a acordat despăgubiri materiale în valoare de

10.946,17 euro, apreciind în mod global că acestea ar fi dovedite, fără a arăta în concret care

sunt dovezile acceptate şi care sunt cele înlăturate, precum şi modalitatea în care a stabilit

respectiva sumă globală în condiţiile în care înscrisurile evidenţiau prezumtive plăţi efectuate

atât în euro, cât şi în lei sau forinţi maghiari.

În atare condiţii, sub aspectul laturii civile, Curtea constată că hotărârea primei

instanţe nu conţine niciun element de raţionament juridic apt să conducă la concluzia

examinării efective în fapt şi în drept a cauzei. Din hotărârea primei instanţe nu rezultă dacă

respectivele excepţii şi cereri au fost analizate şi nici care sunt probele ce au fost avute în

vedere la pronunţarea soluţiei referitoare la stabilirea despăgubirilor materiale, în contextul în

care Judecătoria Făget s-a limitat să precizeze că cheltuielile părţii civile minore s-au

concretizat în „cheltuieli generate de internarea în spital şi tratamentul urmat, alimentaţia

specială, investigaţii medicale din ţară şi străinătate, cheltuieli legale de deplasare, asigurări

de călătorie şi diverse alte costuri”. Aceste cheltuieli nu au fost individualizate în concret, iar

înscrisurile prezentate de partea civilă pentru dovedirea pretenţiilor sale nu au fost analizate

separat, cu atât mai mult cu cât era vorba şi de monedă diferită, pentru a putea fi stabilită

relevanţa lor în cauză.

Toate aceste elemente sunt de natură a indica lipsa unei judecăţi efective a cauzei în

ceea ce priveşte latura civilă, care nu poate fi suplinită de către instanţa de apel întrucât ar

conduce la lipsirea părţilor de un grad de jurisdicţie.

Este adevărat faptul că apelul este, în principal, o cale de atac de reformare, prin aceea

că instanţa de apel are dreptul de a completa probele administrate de prima instanţă şi de a da

o nouă apreciere acestora, fără a desfiinţa în prealabil hotărârea apelată.

Însă, pentru a se putea pronunţa asupra temeiniciei hotărârii apelate, instanţa de apel

are sarcina de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă

adevărul material, complet şi cert. Pentru a putea efectua acest control, este necesar ca

instanţa de apel să cunoască care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este

atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această situaţie de fapt. Or acest lucru nu poate fi

verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.

După cum s-a arătat deja, sentinţa Judecătoriei Făget nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluţia adoptată în ceea ce priveşte latura civilă, iar probele propuse în cauză au

fost lăsate neanalizate, neputându-se stabili dacă acestea au stat sau nu la baza pronunţării

soluţiei în latura civilă a cauzei.

Deşi omisiunea primei instanţe de a motiva soluţia pronunţată nu constituie o cauză de

nulitate absolută, astfel încât nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage

desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu prevederile art.

421 pct. 2 lit. b) C.pr.pen., instanţa de apel constată că soluţia de rejudecare a cauzei de către

prima instanţă se impune pentru a garanta respectarea atât a dreptului la un proces echitabil

75

prevăzut de art. 6 din CEDO, cât şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală

garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 al CEDO.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b)

C.pr.pen., Curtea a admis apelurile declarate de inculpatul A..., părţile civile C..., D..., B…,

prin reprezentanţi legali C… şi D…, partea responsabilă civilmente SC E… SA împotriva

sentinţei penale nr. 67/28.03.2018 pronunţată de Judecătoria Făget în dosarul nr.

[…]/832/2017, a desființat sentinţa apelată şi, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei,

rejudecând: a redus pedeapsa aplicată inculpatului A... pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută

de art. 196 alin. (2), (3) C.pen., de la 2 ani şi 8 luni închisoare la 1 an şi 8 luni închisoare, iar

în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a dispus rejudecarea acesteia de către Judecătoria

Făget.

În baza art. 424 alin. (4) C.pr.pen., menţine toate actele procedurale îndeplinite până la

termenul de judecată din data de 14.03.2018.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond se va pronunţa în concret asupra tuturor

excepţiilor şi cererilor formulate de părţi pe latură civilă, inclusiv asupra cererilor formulate

de cele două unităţi spitaliceşti, precum şi asupra probelor prezentate de către părţile civile

pentru dovedirea pretenţiilor lor, cu arătarea dovezilor acceptate şi a celor înlăturate.

Totodată, în condiţiile în care latura civilă a fost trimisă spre rejudecare, nu se poate

stabili nici temeinicia cererii părţii civile privind acordarea cheltuielilor judiciare, motiv

pentru care şi cererile părţilor civile privind acordarea cheltuielilor judiciare au fost trimise

spre rejudecare. Prima instanţă, odată cu soluţionarea acţiunii civile, se va pronunţa şi asupra

cererilor părţilor civile privind acordarea cheltuielilor judiciare.

[…]