vaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Evaziunea fiscală

Indice alfabetic: Drept penal

- evaziune fiscală

Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. a)

1. În cazul veniturilor pentru care există atât obligaţia evidenţierii, cât şi obligaţia declarării, dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile în condiţiile în care organele fiscale competente pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, şi nici elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece veniturile realizate au fost evidenţiate. În cazul veniturilor pentru care există numai obligaţia declarării, dacă nu au fost declarate la organul fiscal competent, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

2. Omisiunea plăţii unei taxe, cum este taxa pe valoare adăugată, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă. În cazul în care o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoare adăugată în legătură cu transferul proprietăţilor imobiliare, evaziunea fiscală există numai atunci când bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă a fost ascunsă, nu şi atunci când organele fiscale competente cunoşteau sursa impozabilă sau taxabilă, întrucât persoana a înregistrat proprietăţile imobiliare la cartea funciară, precum şi la administraţia financiară şi a plătit impozitele aferente transferului proprietăţilor imobiliare, realizat prin procedura notarială.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3907 din 28 noiembrie 2012

Prin sentinţa penală nr. 351/S din 16 decembrie 2011, Tribunalul Braşov, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 acte materiale) şi în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) în două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.C. pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În temeiul art. 346 C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 4 iulie 2007, la solicitarea inculpatului C.C., Primăria Râşnov a eliberat autorizaţii de construcţie pentru ridicarea de locuinţe de tipul S+P+2E+M, iar la data de 15 noiembrie 2007 s-a autorizat de către Primăria Râşnov, la cererea inculpatului C.C., executarea de 8 locuinţe în regim P+2E+M în etape de câte două construcţii.

Potrivit înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală, inculpatul, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcţii mai sus autorizate, a finalizat construirea imobilelor, comisia de recepţie a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de şantier şi reprezentant al Primăriei Râşnov. Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară, la administraţia financiară, iar inculpatul, proprietar al acestora, a procedat la oferirea lor spre vânzare.

În cursul anului 2008, inculpatul a vândut 37 de apartamente noi, 1.029 mp de teren şi un apartament pe care îl deţinea din anul 2005. Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică şi, cu privire la sumele obţinute, s-a achitat impozitul pe venit de 3 %.

La data de 8 ianuarie 2010, inculpatul a primit un aviz de inspecţie fiscală potrivit căruia urma a se verifica TVA datorat statului pentru perioada 2006 - 2009.

La data de 25 ianuarie 2010, s-a încheiat de către inspectorii fiscali un proces-verbal privind starea financiară a inculpatului C.C.; în cuprinsul acestui proces-verbal s-a consemnat că:

- Iui C.C. i s-a înmânat în luna ianuarie 2010 - cu prilejul prezentării acestuia pentru control fiscal - „lista nominală de beneficiar de venit conform declaraţiei 208”, listă ce cuprinde tranzacţiile imobiliare încheiate de C.C. raportate de birourile notariale. Instanţa a arătat că „declaraţia 208” este o aplicaţie destinată notarilor publici pentru prelucrarea asistată, validarea, listarea şi obţinerea formatului electronic pentru declaraţiile informative 208 privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;

- inculpatul a prezentat organelor de inspecţie fiscală autorizaţiile ce au stat la baza ridicării şi înregistrării construcţiilor;

- pentru anul fiscal 2007 organele de control fiscal au reţinut că inculpatul a vândut un apartament ce a fost dobândit în anul 2005, tranzacţie ce s-a încadrat în dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 ca operaţiune scutită de taxa pe valoarea adăugată;

- pentru anul fiscal 2008 s-a reţinut că inculpatul C.C. ar fi efectuat un număr de 38 de tranzacţii de vânzări imobiliare în valoare totală de 5.711.568 lei, din care 37 sunt apartamente noi, vândute către persoane fizice şi 1.029 mp teren vândut către o societate comercială; organul fiscal reţine că operaţiunile de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat nu sunt operaţiuni scutite de TVA, excepţia din cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nefiind aplicabilă.

Din analiza contractelor încheiate de inculpat începând cu data de 1 septembrie 2008, organul de inspecţie fiscală a constatat faptul că un număr de 22 de contracte de vânzare bunuri imobile au avut ca obiect operaţiuni impozabile pentru care a calculat TVA de plată în suma de 725.196 lei şi accesorii aferente acestuia care se ridicau la data de 20 ianuarie 2010 la suma de 302.620 lei.

Pentru anul fiscal 2009 s-a reţinut că inculpatul C.C. a efectuat două vânzări de terenuri, operaţiuni care se încadrează în excepţia prevăzută în art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru care s-a calculat TVA în cuantum de 760 lei şi accesorii aferente până la data de 20 ianuarie 2010 în cuantum de 182 lei.

Având în vedere raportul de inspecţie fiscală, s-a dispus sesizarea organelor de cercetare penală, iar ulterior, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul a constatat că operaţiunile de vânzare-cumpărare care formează obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la administraţia financiară locală a imobilelor tranzacţionate. În chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare s-a observat că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râşnov. Prin urmare, inculpatul a prezentat autorităţilor sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcţiile noi ridicate, sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel, birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpat au depus la administraţia fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacţii imobiliare, precum şi sumele ce au fost reţinute cu titlu de impozit. Aşa fiind, imobilele aparţinând inculpatului au fost înregistrate de acesta la administraţia financiară şi abia apoi au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, contracte care la rândul lor au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare.

Instanţa a analizat cauza prin raportare, în special, la procesul-verbal de inspecţie fiscală (fără a aprecia asupra legalităţii actului administrativ), proces-verbal care a constituit principala probă ce a stat la baza inculpării. Raportul de inspecţie fiscală constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice.

Potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, „activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”

Organul fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca persoană fizică plătitoare de TVA, întrucât prin acţiunile sale a desfăşurat activităţi producătoare de venituri, cu caracter de continuitate şi astfel ar fi eludat dispoziţiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu a împiedicat organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă o persoană este sau nu plătitor de TVA, însă această situaţie nu înseamnă că acea persoană a comis şi infracţiunea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligaţia fiscală există şi se stabileşte independent de existenţa sau nu a faptei penale.

Împrejurarea că inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de TVA, CAS, CASS etc. este o problemă de natură fiscală, care se stabileşte printr-un raport de inspecţie fiscală (aşa cum de altfel s-a şi produs). Nu s-a putut aprecia, însă, că acest raport constituie o probă suficientă pentru stabilirea vinovăţiei penale a unei persoane; de asemenea, răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia.

Cu referire la latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului: toate actele autentice privind tranzacţiile imobiliare încheiate de inculpat au fost depuse la administraţia financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica şi stabili eventualele taxe în sarcina inculpatului şi, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Aşa fiind, instanţa a constatat că inculpatul nu a ascuns bunul sau sursa impozabilă şi nu a intenţionat să facă acest lucru - actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică şi au fost înregistrate la organul fiscal. Instanţa de fond reţine că am fi putut vorbi de infracţiunea de evaziune fiscală în condiţiile în care preţul trecut în contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost cel real sau dacă inculpatul avea obligaţia să declare provenienţa sumelor de bani investite în construcţii. Însă, până la proba contrară, sumele trecute în cuprinsul contractelor autentice sunt reale şi în funcţie de aceasta s-a calculat impozitul pe tranzacţiile imobiliare.

În ceea ce priveşte imobilele-terenuri vândute de inculpat în anul 2009, tribunalul a remarcat, întocmai ca şi pentru tranzacţiile încheiate în anul 2008, că nu a existat o acţiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile - imobilele au fost înregistrate din punct de vedere fiscal, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate au fost înregistrate la organul fiscal care a putut stabili eventualele taxe de plată.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanţa a reţinut următoarele: de la momentul înregistrării ca plătitor de TVA persoana fizică are obligaţia de a depune la organul fiscal toate documentele aferente anului fiscal pentru a se putea stabili taxele şi impozitele datorate bugetului de stat. TVA se calculează pentru un an fiscal prin raportare la întreaga activitate desfăşurată de o persoană (în funcţie de valoarea prejudiciului se stabileşte şi eventuala aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005). În consecinţă, s-a făcut aplicarea art. 334 C. proc. pen. şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului din două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 22 acte materiale şi în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 2 acte materiale, în două infracţiuni de evaziune fiscală pentru fiecare an fiscal pentru care s-a calculat TVA faţă de persoana fizică C.C.

Tribunalul a constatat că acţiunea de stabilire a taxelor şi impozitelor, precum şi obligaţia de plată a acestora este o problemă care excede instanţei penale, care nu este în măsura a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ fiscal decât în situaţia în care reclamă existenţa vreunei infracţiuni în strânsă legătură cu acest act. De altfel, titlul executoriu emis de organele fiscale a fost un argument în plus că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puţin la acest moment - de legea penală.

Împotriva hotărârii sus menţionate au declarat apel procurorul şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 351/S din 16 decembrie 2011 a Tribunalului Braşov, pe care a menţinut-o.

Împotriva deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 au declarat recurs procurorul şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

În recurs, Ministerul Public a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

Ministerul Public a arătat că, potrivit legislaţiei în vigoare pentru perioada de referinţă, plătitorii de TVA erau şi cei prevăzuţi în art. 127 din Codul fiscal.

Ministerul Public a arătat că intenţia inculpatului a fost de a se sustrage de la plata taxelor datorate statului şi normele legale care reglementează materia taxei pe valoare adăugată. Înscrierea ca plătitor de TVA se face la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din localitatea unde domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere. În art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în parte a veniturilor, cât şi ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acesteia.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a invocat un caz de casare.

Analizând criticile formulate, instanţa de recurs constată că acestea se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

Astfel, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a apreciat că, chiar dacă inculpatul a fost achitat, prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile acestuia a fost produs şi neacoperit. Instanţa de judecată avea obligaţia de a asigura şi părţii civile instrumentele legale pe baza cărora să îşi poată valorifica drepturile procesuale împotriva inculpatului din punct de vedere al recuperării prejudiciului.

În susţinerea celor de mai sus s-au invocat prevederile art. 347 şi art. 348 C. proc. pen., potrivit cărora instanţa de judecata avea posibilitate să dispună disjungerea acţiunii civile faţă de cea penală, asigurând posibilitatea părţii civile să îşi dovedească pretenţiile civile.

Prin constituirea de parte civilă, subscrisa a reclamat un prejudiciu în cuantum total de 1.075.219 lei, reprezentând obligaţii fiscale, astfel cum au fost stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din 21 ianuarie 2010 şi decizia de impunere din 29 ianuarie 2010 întocmite de organele fiscale. Din considerentele celor două acte administrative fiscale reies aspecte privitoare la activitatea economică a inculpatului şi la cuantumul obligaţiilor fiscale datorate la bugetul consolidat al statului. Important de reţinut este faptul că aceste obligaţii nu au fost achitate către partea civilă, situaţie în care se justifica promovarea căii de atac în cauza de faţă.

Chiar dacă această cauză nu se află în prezenţa situaţiei reglementate în art. 347 C. proc. pen., s-a apreciat că instanţa de fond avea posibilitatea, în baza rolului activ, ca anterior pronunţării asupra acţiunii penale să disjungă acţiunea civilă în cadrul căreia partea interesată să îşi valorifice drepturile procesuale.

S-a considerat că nu se poate ignora existenta prejudiciului cauzat de inculpat la bugetul consolidat al statului, atâta timp cât acesta este înregistrat în evidenţa fiscală a acestuia şi în prezent subzistă obligaţia de plată potrivit prevederilor legale în vigoare.

Faţă de motivele invocate, s-a apreciat că instanţa de control judiciar are posibilitatea asigurării pentru partea civilă a posibilităţii reale de recuperare a prejudiciului cauzat la bugetul de stat, pe baza unui titlu reprezentat de o hotărâre judecătoreasca pronunţată cu privire la inculpatul din cauza de faţă.

Analizând decizia penală nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, instanţa de recurs urmează să respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente:

Nici Ministerul Public, nici Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu au cerut schimbarea temeiului achitării. Criticile au avut în vedere doar existenţa unei obligaţii de înregistrare ca persoană fizică plătitoare de TVA, motiv invocat de către Ministerul Public, respectiv omisiunea obligării la despăgubiri, chiar atunci când inculpatul este achitat, motiv invocat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., greşita aplicare a legii:

Cazul de casare invocat de către Ministerul Public are în vedere faptul că inculpatul avea obligaţii clare în ceea ce priveşte înregistrarea ca plătitor de TVA, conform H. G. nr. 44/2004, astfel încât încălcând această obligaţie fapta sa este prevăzută de legea penală, fiind infracţiunea de evaziune fiscală.

Critica este nefondată.

Instanţa de recurs reţine că evaziunea fiscală reprezintă, conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute.

Omisiunea plăţii unei taxe legal datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz, ia naştere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligaţia de plată a taxei respective, nu şi răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse, nu şi atunci când autorităţile fiscale cunoşteau sursa impozabilă (inclusiv în ceea ce priveşte contractele încheiate, durata în care s-au derulat contractele, numărul apartamentelor şi veniturile obţinute de către inculpat în anii fiscali 2008 - 2009), având în vedere taxele deja calculate cu privire la imobilele în cauză.

Inculpatul a fost acuzat că ar fi realizat activităţi comerciale în perioada 2008 (22 acte materiale) şi 2009 (2 acte materiale), fără a se înregistra ca plătitor de TVA, faptă care conform acuzării constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

Prin bun sau sursă impozabilă sau taxabilă se înţeleg toate veniturile şi bunurile impozabile sau taxabile. Prin ascunderea bunului se are în vedere ascunderea bunului atât în sens fizic, cât şi juridic.

În ceea ce priveşte nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincţia între veniturile pentru care există atât obligaţia declarării, cât şi aceea a evidenţierii şi veniturile pentru care există doar obligaţia declarării:

a) Pentru veniturile pentru care există atât obligaţia evidenţierii, cât şi obligaţia declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracţiunii reglementată în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condiţiile în care organele fiscale pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului. Fapta nu poate fi încadrată nici în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, şi anume în omisiunea evidenţierii, deoarece veniturile au fost evidenţiate, doar că acestea nu au fost declarate.

b) În cazul veniturilor pentru care există doar obligaţia declarării, dacă nu au fost declarate, vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În cazul transferului proprietăţii imobiliare prin procedura notarială, organul fiscal a luat, însă, cunoştinţă de existenţa sursei impozabile sau taxabile prin comunicarea de către notar către organele fiscale competente a actelor în baza cărora a operat transferul, împreună cu documentaţia aferentă, astfel încât nu poate exista infracţiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 prin ascunderea sursei.

În cauză, sursa impozabilă (bunurile şi veniturile) nu a fost ascunsă, având în vedere că a existat un impozit datorat statului calculat şi vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare. Sursa impozabilă nu trebuie confundată cu modul de calcul al taxelor (acesta din urmă reprezentând un mod de interpretare a taxelor aplicabile în raport cu veniturile realizate şi sursa acestor venituri). Atunci când veniturile realizate şi sursa acestor venituri au fost corect declarate (astfel cum s-a întâmplat cu ocazia declarării bunurilor şi impozitării lor la vânzarea apartamentelor), revine competenţa de stabili cuantumul sumelor datorate, în raport cu toate tranzacţiile efectuate, fără să ia naştere infracţiunea de evaziune fiscală.

Acuzaţia formulată de Ministerul Public are în vedere faptul că nu a fost declarată activitatea continuă de vânzare a apartamentelor, vânzările fiind declarate ca activităţi autonome. În acord cu instanţa de fond şi cea de apel, instanţa de recurs constată că nu există o ascundere a bunului sau sursei impozabile. Omisiunea plăţii TVA nu poate fi asimilată infracţiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenţia de a ascunde bunul sau sursa impozabilă. Caracterul public al actelor încheiate de inculpat, precum şi avizele pe care autorităţile le-au acordat construcţiilor în speţă, exclud elementul fraudulos din care să rezulte săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare este menţionat faptul că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râşnov. În consecinţă, astfel cum a observat instanţa de fond, inculpatul a prezentat autorităţilor sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcţiile noi ridicate, sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil sau sursa impozabilă.

Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul urmărire penală, inculpatul, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcţii autorizate, a finalizat construirea imobilelor, comisia de recepţie a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de şantier şi reprezentant al Primăriei Râşnov. Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară şi la administraţia financiară, situaţie care excede celei reglementate în art. 9 din Legea nr. 241/2005, care presupune o ascundere a bunului (în speţă înregistrat la cartea funciară) sau sursei impozabile (în speţă s-au plătit impozitele aferente vânzării apartamentelor).

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu privire la faptul că instanţele pronunţând o soluţie de achitare ar fi trebuit să oblige inculpatul la plata sumelor datorate către stat, critica este nefondată.

Obligarea inculpatului achitat la despăgubiri este legată de cazul de achitare incident. Astfel, conform art. 346 C. proc. pen, când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile.

Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) şi j) C. proc. pen., precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile.

Având în vedere că nu a fost criticat temeiul achitării, hotărârea instanţelor de fond şi de apel care au lăsat nesoluţionată latura civilă, deoarece motivul achitării l-a constituit art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., este corectă.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de procuror şi partea civilă împotriva deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.