CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

Postat de admin pe 18 Dec 2009 la 07:00 pm | Categorii: Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului -

cuvinte tari, texte esentiale, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) Print

“… Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să

se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are

întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea

se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia

şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să

unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe

aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi…“.

Rugaciunea desavarsita a Cuviosului Iosif ca partasie la durerile oamenilor

Am lungi mult cuvântul dacă am voi să descriem toate cele referitoare la

acest subiect in viaţa Stareţului nostru. Rugăciunea a fost pentru el un

capitol nesfârşit şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul.

Toată viaţa sa, toată dăruirea si râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată

fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii si neputincioşii din

fire şi în lucrare, ce vom spune si ce vom descrie din tainele greu de pătruns?

Vedeam viaţa lui practică exterioară şi ne minunam de câtă nemilostivire

arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la aceasta. Insă cine putea să vada

sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care

ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?

Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate sa-l înduplece să facă

oarecare pogorăminte în privinta vreunui lucru practic care îl

preocupa. Insă era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa

regulii si duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea

dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie de măsura profundă a nevoinţei sale,

iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri

Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea

neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al

strădaniei. Şi la duhovnicescul nostru Stareţ am văzut că rugăciunea era

grija şi scopul sau principal. Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta

valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori accentua:

„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru

rugăciune vă vor deschide uşa rugăciunii“

sau:

„această greşeală vi se va face piedică în rugaciune”.

Grija deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine

şi din diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate,

egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul scrie catre un tânăr:

„Rugăciunea minţii pentru mine este ca meseria

fiecăruia, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi sase de ani”,

adică de când devenise monah.

Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare –

începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i

urmează, pană şi luminarea şi răpirea, unde ea însăşi îi povătuieşte pe cei ce

o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa

dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al

insuşirilor rugăciunii.

Intr-o altă epistolă, unde descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:

„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii,

răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a

mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”.

Necontenitele sale experienţe

erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea

mădularelor, simţământul subţirătăţii, revărsarea de bună mireasmă,

lumina cea preastrălucitoare si necreată, cea mai presus de

materie. De aceea ne vorbea adesea folosind aceste expresii. Ii era de

asemenea caracteristică uşurinţa de a explica felurile ispitelor de pe tot

parcursul nevoinţei duhovniceşti şi mai ales a celei practice. Iar aceasta era

pecetea si dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se

continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele

veacuri până în zilele noastre.

Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea

părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului.

Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De

multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află

lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare

mâhnită suspina uşor.

- Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

- Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o

scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

- Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în

comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe

aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se

roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii,   care

este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează

într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel

toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu

Dumnezeu. Când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat

uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale

duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar într-un chip

foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia

amănunţit fiecare noimă ce este cuprinsă în nevoinţa duhovnicească

a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, în orice era legat de

rugăciune.

Ne spunea:

„Inceputul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta

împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în

rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. In lupta sălbatică

împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se

întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă,

necunoscand chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă nu

este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este

furat de patimi din nepăsare sau mândria prinde teren, nu mai

este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi,

mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva

gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea

lui Dumnezeu”.

Stareţul considera introductive cele de până aici, aparţinând încă părţii

practice. El aşeza în stadiul curaţitor al inimii, care urmează luminării

minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabăcontemplaţia, ca harismă

desăvârşită a lui Dumnezeu. Indelungata şi neîncetata trezvie a inimii,

provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi

nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul ei (al inimii) o simţire permanentă

a rugăciunii.

In paralel şi mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte

fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos”. Atunci simţirea lui

Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat în

hotarele măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toti fii ai

Celui Preaînalt”. Şi astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine

pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi

bucurându-se cu cei ce se bucură”, după cuvântul Apostolului.

Ca şi condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales

când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat, pururea-pomenitul a

urmărit liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea. Insă sfârşitul

purtător de roadă nu îl atribuia acestora. Esenţa sfinţitului său scop

o atribuia întâlnirii sale personale cu Dumnezeu şi a neîncetatei

petreceri împreună cu El. Ne spunea:

„Omul, străbătând calea prin supunerea şi ascultarea faţă de

Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi

spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se

numeşte Teologie”.

Prin strădania pe care am depus-o noi,

neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la

pururea-pomenitul Stareţ, intinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti

in Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu

putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din

pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea

minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele

asemenea.Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei

şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, sprijinindu-se

mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din

trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă

metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o

exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a

minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ

fals, conducând la o părută contemplare a lui Dumnezeu.Dumnezeu

nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi

poate fi simţit prin energiile Sale necreate.

Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să

iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi

din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine

însuţi“. In acelaşi timp el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul

şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se

sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a acestor

porunci. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se

întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui

ajutor a izbutit acestea.

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă

iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,…

şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el”,

a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „suferă”

adevăraţii creştini şi simt în ei înşişi lucrările înrâuririlor

dumnezeieşti, astfel încât în întreaga lor existenţă ei îl aduc pe

Dumnezeu, în Care cred şi pe Care îl adoră, ca să locuiască şi să

rămână cu ei. „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi

poporul Meu”. Şi iarăşi: „In ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va

veseli de tine Dumnezeul tău”.

Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se

roagă şi nu ştiu adevărul credinţei, prin care Harul dumnezeiesc îl

cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod

corect.   Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi

descoperă toate tainele lui,  nu în mod simplu, teoretic, ca unui

spectator, ci ipostatic şi organic , preschimbându-l „ din slavă în slavă, ca

de la Duhul Domnului”.

Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti

este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări

este rugăciunea. Iată ce spune referitor la rugăciune marele ascet Macarie

Egipteanul în Cuvant despre păzirea inimii:

„Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea

stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin

cererea zilnică de la Dumnezeu”.

Iar în altă parte spune iarăşi:

„Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom

greşi”.

In cuvântul despre rugăciune spune din nou:

„Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvărşindu-se în chip armonios se

face mai presus de orice virtute şi poruncă”.

In firea ei rugăciunea ascunde o

măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi

cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să

vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor

dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre

grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre

izbăvirea generală şi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei

Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii

neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni

îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din

pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai

fi”.

Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru

veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de

către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu

cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la

exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se

compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două

se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele,

iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă.

Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar

cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru

persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei,

pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. In timpul ieşirii

israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a

poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre

pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai

multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie

şitotdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi

atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor.

Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne

încredinţează despreizbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi,

de primejdiile ce o ameninţau. In felul acesta se manifestă cele două

virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în

Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor

desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte.

Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul

dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:

„Când Harul lucrează în sufletul celui

ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu

mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se

răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult,

încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea

omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte

împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale

animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.

Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le

pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a

se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea

vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi

îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni

sfârşitul lumii acesteia “ .

Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte

din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El

Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se

manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi

chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se

desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi

puterea ei este rugăciunea.Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo

unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune

se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.

Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni

puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă

şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem

că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale

foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi

pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi

obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage

unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate,

că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?

Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea

poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele

despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să

cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc

despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general,

dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi

întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor

raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă“.

Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în

această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire

măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru

fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale

Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră.

(in:  Monahul Iosif Vatopedinul,   Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe –

Experiente – Învătături ,   Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009)

Imagini de la lansarea cartii, la Targul de carte Gaudeamus, nov. 2009

Legaturi:

Sfantul Serafim de Virita sau despre puterea rugaciunii in

valtoarea razboiului

Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru

aproapele

O rugaciune de care avem mare nevoie astazi:   rugaciunea

pentru lume a Cuviosului Paisie Aghioritul

Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul pentru lume

E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE

CU DURERE

“FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE

Cuv. Paisie Aghioritul :   “Arme” pentru razboiul nevazut al

acestor vremi

Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti

CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA

IN VREMEA DE AZI (1)

CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA

IN VREMEA DE AZI (2)

Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in

Duh

Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata

Parintele Calciu despre rugaciune

“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…”   - ne raspunde

Parintele Rafail Noica

TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT

Cu parintele Rafail despre   forme, formalism, formare in

rugaciune   sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie

in toata vremea

“Doam ne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a re

zista valurilor suferintei cosmice!”

Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele

generatiilor rasfatate

10 Comentarii »

10 Raspunsuri to “CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul””

1. pe 18 Dec 2009 la 20:16 #Magda

Eu zic ca traim asemenea vremuri in care, tehnologia – varful creatiei

omenesti atat de tare a ametit/ameteste toata faptura incat…Adevarul –

care este persoana – si totodata Calea ce duce la Viata par perisabile

si/sau – in cel mai rau caz – personaj de poveste!

Nu sariti pe mine, dar eu sentimentul asta il am vis-a-vis de ceea ce

vede/crede/simte lumea, in general! In particular – chiar noi – care ne

batem cu caramida in piept ca suntem drept-credinciosi pentru ca ne

ducem la Biserica, ne spovedim, impartasim, citim, stim…cel mult avem

habar ne unele ‘chestii’ de credinta, indraznim sa mai si comentam – pe

ici, pe colo – ne da ‘motiv’ de umflare a propiei persoane ca suntem ‘pe

cale’ cand, de fapt suntem la fel de neputinciosi, netrebnici si nefolositori,

unii chiar deznadajduiti, primejduiti de asa-zisa acedie care incearca nu

numai pe monahi dar si pe mirenii care-si pun nadejdea in propria

persoana, in propriile forte, in cei de-aproape, in salariul care asigura

plata facturilor de intretinere, lumina, telefon, cablu, samd…DAR de ceea

ce vine/va venii peste noi cine/ce ne va scoate din impas?! Numai

rugaciunea, bine-inteles care, in urma indeletnicirii cu ea nu-ti va arunca

in poala para malaiata, nu va cobora nu stiu ce sfant din Cer sa te i-a de

ceafa ca sa te duca nu stiu unde…ci, iti va da puterea de a suporta ceea

ce vine peste tine, peste cei apropiati a-i tai, peste toata lumea ‘care zace

in rau’, nu?!

In privinta rugaciunii pentru vrajmasi, ma opreste ceva a dezvolta

subiectul fiindca, pot ‘acoperii’ o astfel de rugaciune spusa simplu (cea a

Cuv.Paisie pentru toti criminalii, hotii, sau mai stiu eu care…) fara a

vedea/cunoaste astfel de oameni altminteri m-as vedea anatemizandu-i,

purtandu-le pica, judecandu-i aspru chiar daca si eu sunt tarana…

Ei! Fratilor…aici-e-aici! Proba credinciosiei o vom da toti! Eu am inceput

sa dau examene deja! Zile fara plata, plata salariului intarziat mult,

facturi incarcate, mojicie, rautati, amenintari, impilari de tot felul si

modelul, bani putini pe munca multa, nedreptati…iti vine sa-ti iei muntii

sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade

ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna

impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie

Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai

putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat….

2. pe 18 Dec 2009 la 21:26 # Adriana

http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2008/11/25/vedere-

duhovniceasca-de-un-isihast-anonim/

3. pe 18 Dec 2009 la 22:48 #Magda

Ceea ce spui tu Adriana este si pe site-ul ’sfaturiortodoxe’ demult…

Sunt/este buna cartea…te face sa-ti lipesti tampla fierbinte de caldaramul

rece de-afara sa te racoreasca si linisteasca pentru ceea ce va sa vina…

4. pe 19 Dec 2009 la 10:26 #Nicolae Mirean

Astăzi, mai mult ca niciodată,

Se cere multă rugăciune,

Se cere post, se cere milă,

Se cere jertfă pentru lume.

Lumea ne cere ale sale,

În care ne şi conformăm

Când ne’nrobeşte şi ne leagă

Şi-n jugul ei şi-n gând lucrăm.

Un lanţ perfid al dependenţei,

Ne leagă straşnic de pământ,

Şi-ncătuşaţi de grele patimi

Slujind-o ne săpăm mormânt.

Salvarea-i numai prin credinţă.

Curată, sinceră, trăită

Şi-n greul zilelor de astăzi,

Mărturisită, nu vorbită.

Că sfătuire-i pretutindeni

Cu patos şi putere mare,

Dar … rotunjei sunt vorbitorii

Şi îndrăzneţi –din nelucrare-.

Azi ne legăm unii de alţii

Şi ne certăm şi în Iisus,

Când vorbele tind către ceruri

Şi faptele în sens opus.

Şi astăzi ni se cere jertfă

Statornicie şi voinţă,

Că nicăieri nu găsim milă,

Decât la Domnul, prin credinţă.

Tot ce oferă lumea noastră

E jug, e moarte, e’nrobire,

Blocajul minţii’n întuneric,

Şi nicăieri nu-i izbăvire.

Salvarea-i doar în rugăciune

Şi-n lepădările de sine,

Care sunt răul suportabil,

Şi pasul nostru către bine.

Credinţa nu este spectacol.

Este trăire în sublim,

În Adevărul din lăuntru,

C are-l vedem şi nu-l trăim.

Credinţa azi i-un râu de vorbe,

Şi fapte public lăudate,

Care ne-aduc doar cunoştinţă

Dar nu ne’absolvă de păcate.

Azi din postare ne vorbeşte

Chiar un profesor- emerit-

Un ,,doctor” care ne vorbeşte

Numai din ceia ce-a trăit.

Acest părinte spune astăzi

Ce are Dumnezeu de spus,

Concret şi pentru timpul nostru

Celor ce cred întru Iisus.

Că-n lume creşte egoismul

Şi tot ce-i patimă trupească

Se proslăveşte neruşinea

Şi decadenţa sufletească.

Şi-n noi vedem pe viu efectul

Când rugăciunea-i o povară

Când şi-n credinţă bucuria

E mai mereu ce a de pe-afară.

Cînd ne’nblodim unii pe alţii

Şi din nimicuri ne certăm

Şi –am vrea şi vrem numai noi, iute

Dacă se poate să scăpăm.

Această vreme a’npătimirii

Pe zi ce trece, în rău creşte

Iar egoismul strâns în chingă

Tot răul îl desăvârşeşte.

Salvarea, iată-i rugăciunea,

Curată. Vie, pentru toţi,

Cu dăruire şi durere

Şi pentru vii şi pentru morţi.

5. pe 19 Dec 2009 la 20:20 # Agnes

De la caderea omului , de-a lungul veacurilor si pana azi , cand citim

invataturile Cuviosului Iosif Isihastul . s-a pus la inima omului rugaciunea

– ca inceput al luptei impotriva patimilor si ca “ancora nadejdii viitoare”…

si atatea exemple , de-a lungul istoriei omenirii , au demonstrat izbavirea

prin rugaciunea intarita cu dragoste si jertfa…Spune Cuviosul Iosif

Isihastul:” Cand Harul lucreaza in sufletul celui ce se roaga, atunci il

inunda dragostea

de Dumnezeu … incat cere sa ia el asupra-i toata durerea

si nefericirea omeneasca , pentru a-i slobozi pe ceilalti” …”Si , in general ,

patimeste impreuna pentru orice intristare si mahnire, chiar si pentru cele

ale

animalelor necuvantatoare , plangand atunci cand intelege ca ele sufera”

… Acestea sunt insusirile dragostei, pe care rugaciunea le pune in lucrare

”

Foarte realist si dureros este punctul de vedere exprimat de Magda , din

sufletul ei atat de sensibil , ranit de atatea aspecte colturoase ale vietii

cotidiene , atat de fragil si generos si hotarat sa mearga “pana la

trozneala”

in apararea sfintei noastre Ortodoxii …

Bine este de cei care se pricep sa rezolve orice problema tehnica a

calculatorului , fiindca pot intra oricand la Razboi intru Cuvant … macar

sa nu piarda postarile zilei …

6. pe 19 Dec 2009 la 21:59 # Dorel

@ Magda

”iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-

ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia

am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba

profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in

Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie

cat…”

Din toate punctele de vedere vei fi mai castigata alegand varianta muntii.

Curaj Magda,fi tare si indelung rabdatoare.

Bunul Dumnezeu sa te lumineze in toate gandurile si planurile tale.

Doamne ajuta!

7. pe 04 May 2010 la 03:36 # Război întru Cuvânt » UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI

SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”

[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,

atunci va fi sfarsitul” [...]

8. pe 16 Jun 2010 la 14:27 # Război întru Cuvânt » Sfaturi duhovnicesti de la MAICA

MACARIA (†11 iunie 1993), mangaietoarea celor suferinzi: “ORICE S-AR INTAMPLA,

ROAGA-TE INTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA IN SEAMA NIMIC ALTCEVA!”

[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,

atunci va fi sfarsitul” [...]

9. pe 16 Aug 2010 la 11:35 # Război întru Cuvânt » STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA

CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA

MAICUTA”

[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,

atunci va fi sfarsitul” [...]

10. pe 16 Aug 2010 la 19:44 # Război întru Cuvânt » ARATARILE MINUNATE ALE

CUVIOSULUI IOSIF ISIHASTUL, DUPA ADORMIREA SA. SI INVATAMINTELE PENTRU NOI

[...] Stareţul Iosif este ultimul mare dascăl al Rugăciunii minţii. Nu avea

doar rugăciune, avea şi …A reuşit să pătrundă toată taina Rugăciunii

inimii. Era un cunoscător, un purtător şi primitor al Luminii necreate.

Aceasta era frumuseţea, aceasta era roadă ostenelilor şi a suferinţelor

sale cele de mulţi ani, aşa cum el însuşi a mărturisit înainte de fericitul

său sfârşit: [...]