1

Drept administrativ și știința administrației

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care cuprinde normele juridice ce

reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea și activitatea administrației publice,

precum și raporturile administrației publice cu particularii, atunci când aceste raporturi privesc

prerogativele subiectelor de drept public.

Sub incidența normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale:

cele care privesc aplicarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii, respectiv cele

care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile administrației publice și cei vătămați în

drepturile și interesele lor legitime.

Obiectul dreptului administrativ cuprinde studiul următoarelor elemente: organizarea

administrației publice, activitatea administrației publice, răspunderea administrativă și

contenctiosul administrativ.

Dreptul administrativ și știința administrației sunt două discipline autonome, dar

interdependente, deoarece ambele au ca obiect de cercetare administrația publică. Știința

dreptului administrativ are în vedere analiza normelor juridice aplicabile în activitatea

administrației publice. Știința administrației cercetează aspectele tehnice, economice și

sociologice ale activității administrației publice. Intră în sferele de cercetare a științei

administrației următoarele probleme: principiile de funcționare a administrației publice,

personalul administrativ, formele concrete de activitate a administrației, analiza și combaterea

unor fenomene negative care afectează activitatea administrației (birocrația, corupția,

formalismul excesiv etc.)

Noțiuni fundamentale în materia dreptului administrativ

∙Administrația publică

Administrația publică este un concept integrator care acoperă activitatea administrației de

stat și activitatea administrației publice locale. Având în vedere funcțiile sale specifice,

administrația publică poate să fie activă (execută legea sau ia o măsură de utilitate publică),

consultativă (avize organelor administrative în care funcționează), deliberativă (când un organ

2

colegial ia decizii care obligă administrația activă) și jurisdicțională (soluționează litigii generate

de administrație după o procedură cvasijudecătorească).

Se pot identifica două sensuri ale noțiunii de administrație publică:

În sens material, administrația publică reprezintă totalitatea acțiunilor în baza cărora se

realizează activitatea de organizare a legii, urmârindu-se satisfacerea interesului public prin

asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către

particulari. Conceptul de executare a legii este unul complex care cuprinde atât pregătirea

executării și executarea propriu-zisă, cât și emiterea de acte normative cu forță juridică inferioară

sau similară legii. Administrația publică se realizează în regim de putere publică prin intermediul

prerogativelor acordate de Constituție și legi, prerogative care fac să prevaleze interesul public

general atunci când acesta este în conflict cu interesul particular.

În sens organic, administrația publică reprezintă ansamblul de autorități publice care, în

regim de putere publică, aduc la îndeplinire legile sau prestează servicii publice. Sfera

autorităților care înfăptuiesc administrația publică cuprinde următoarele:

1)Autorități de natură statală: șefii executivului, ministerele și alte organe de specialitate

subordonate Guvernului. organele centrale de specialitate care nu sunt subordonate Guvernului

(autorități ale administrației centrale autonome), instituțiile bugetare, regiile autonome și

societățile comerciale subordonate ministerelor și autorităților centrale autonome, prefectul,

serviciile publice deconcentrate conduse de prefect.

2)Autorități autonome locale: autorități deliberative (consiliul local, consiliul județean,

Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale ale sectoarelor municipiului

București), autorități executive (primarii comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului București, municipiului București, președintele consiliului județean), organisme

prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean (societăți

comerciale și regii autonome, asociațiile de dezvoltare intercomunitară, asociații, fundații și

federații recunoscute ca fiind de utilitate publică).

∙Autoritățile administrației publice

Autoritățile administrației publice sunt acele autorități ce rezolvă în mod concret

problemele ce apar în viața socială la nivel național și local și adoptă măsurile operative pentru

satisfacerea unor nevoi sociale. Constituția prevede în Titlul al III-lea, Capitolul al V-lea:

Administrația publică. Sfera autorităților administrației publice nu se limitează doar la organele

3

prevăzute în acest articol, ci cuprinde și alte autorități care se regăsesc în capitolele Titlului al

III-lea. În actuala arhitectură constituțională, categoria autorităților administrației publice intră în

sfera mai largă a autorităților publice, alături de autoritatea legiuitoare și autoritatea

judecătorească.

∙Instituții publice

Instituțiile publice reprezintă structurile subordonate aflate sub autoritatea sau în

coordonarea unor autorități ale administrației publice. Instituțiile publice pot fi de interes

național sau local după cum serviciul public pe care-l prestează servește colectivitatea locală sau

cea națională.

∙Puterea publică

Puterea publică reprezintă drepturile speciale de care dispune orice autoritate a

administrației publice în vederea exercitării atribuțiilor sale și pentru satisfacerea interesului

public. În caz de conflict, interesul public se impune întotdeauna față de interesul privat.

Regimul de putere publică nu exclude posibilitatea celor administrați de a acționa în justiție

împotriva vătămărilor aduse prin actele administrației publice, prin intermediul contenciosului

administrativ.

∙Serviciul public

Serviciul public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a

administrației publice pentru satisfacerea unor necesități de interes public.

Caracteristici ale serviciului public:

- nevoile acestor servicii sunt satisfăcute din bugetul administrației centrale sau locale;

- actele juridice îndeplinite de agenții serviciului sunt acte administrative, iar agenții sunt

supuși ierarhiei administrative;

- serviciul public are o funcționare regulată și continuă;

- desfășoară o activitate specializată;

- poate fi organizată atât la nivel național, cât și local;

- serviciul public este oferit publicului în mod egal și, uneori, gratuit.

∙Putere discreționară

Conceptul de putere discreționară face referire la marja de acțiune lăsată la libera

apreciere a unei autorități, astfel ca, în vederea atingerii scopului prevăzut de legiuitor, să poată

recurge la orice mijloc de acțiune, în limita competenței sale. Dincolo de aceste limite,

4

autoritatea respectivă va acționa cu exces de putere, acest exces putând fi cenzurat de instanța de

judecată prin intermediul instituției contenciosului administrativ. Potrivit legii 554/2004, prin

exces de putere se înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin

încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților

cetățenilor.

Izvoarele dreptului administrativ

Izvoarele dreptului administrativ reprezintă forma specifică de exprimare a normelor de

drept administrativ care nasc, modifică sau sting raportul de drept administrativ. Principiul

legalității administrației publice impune ca normele privitoare la organizarea și activitatea

administrației publice să provină de la autoritatea puterii legiuitoare. În activitatea de executare a

legii, administrațiile publice au posibilitatea să emită propriile acte legislative (trebuie să fie

supuse Constituției și legii, fiind emise în baza și în executarea legii). Sunt izvoare scrise de

drept administrativ: Constituția, legile, decretele-lege ale fostului Consiliu de Stat, ordonanțele și

hotărârile Guvernului, actele administrației centrale de specialitate (instrucțiuni, ordine,

precizări, rapoarte), ordinul prefectului, hotărârile consiliului județean, hotărârile consiliului

local, dispozițiile președintelui consiliului județean sau dispozițiile primarului.

Raportul de drept administrativ

Raportul juridic administrativ este acel raport social reglementat de normele dreptului

administrativ care intervine în cadrul și pentru realizarea funcției executive a statului. El se

caracterizează prin două trăsături:

- unul din subiecte este întotdeauna purtător al autorității publice;

- este un raport de putere care apare în sfera relațiilor sociale.

În funcție de formarea lor:

I.În cadrul administrației publice:

a) de subordonare: unul din subiecte apare ca o autoritate ierarhic superioară ce

are dreptul de a conduce, de a controla și de a anula actele emise de autoritatea inferioară;

b) de colaborare: pentru realizarea unui scop comun;

5

c) de participare: subiectele participă la exercitarea unor atribuții pe care legea le

dă în competența unui organ colegial.

II. Între un subiect ce aparține administrației publice și unul din afara acestui sistem

Această categorie se manifestă, în special, prin intermediul raporturilor de subordonare

(cele prin care subiectul învestit cu prerogativa puterii publice dispune de o poziție

supraordonată față de celălalt subiect care trebuie să execute măsurile prevăzute în actul

administrativ).

Organele administrației publice

§1.Aspecte teoretice privind organizarea administrației publice

Organele administrației publice reprezintă ansamblul de organisme care constituie formal

sistemul administrației publice, raporturile dintre aceste organisme, particularitățile fiecărei

componente, precum și principiile aplicabile. Întregul sistem al administrației publice este așezat

sub forma unei structuri mixte, ierarhic-funcționale. În regimul constituțional actual, sistemul

autorităților administrației publice se compune din:

1)administrația centrală de stat: Președinte, Guvern, organe centrale de specialitate

(ministere, organele subordonate Guvernului sau ministerelor și autoritățile administrative

autonome) și instituții publice centrale subordonate ministerelor și autorităților administrative

autonome.

2)administrația de stat în teritoriu: prefectul, servicii deconcentrate subordonate

ministerelor și organe centrale de specialitate în subordinea prefectului.

3)administrația locală de bază (consiliul local și primarul) și administrația locală

intermediară (consiliul județean și președintele consiliului județean).

Sub aspect organic, administrația publică se caracterizează prin lipsa subordonării

administrației locale față de administrația centrală, Constituția și legile stabilind doar o formă de

control indirect asupra administrației locale. În acest sens, actele autorităților administrației

locale trebuie să respecte normele conținute în toate actele ce emană de la autoritățile

administrației centrale ca acte cu forță juridică superioară.

6

Organul administrației publice reprezintă structura organizațională care, potrivit legii

organice și Constituției, are personalitate de drept public și acționează din oficiu pentru

executarea legii sau prestarea serviciilor publice, sub controlul direct și indirect al Parlamentului.

§2.Clasificarea organelor administrației publice

1.După criteriul formării:

1.1.organe ale administrației publice alese;

1.2.organe ale administrației publice numite.

2.După criteriul naturii:

2.1.organe ale administrației publice colegiale;

2.2.organe ale administrației publice individuale.

3.După criteriul competenței teritoriale:

3.1.organe ale administrației publice centrale;

3.2.organe ale administrației publice locale.

4.După criteriul competenței materiale:

4.1.organe ale administrației publice cu competență generală;

4.2.organe ale administrației publice cu competență specială.

§3.Componența organului administrației publice

a)personalul administrației publice;

b)mijloacele materiale și financiare;

c)competența;

d)capacitatea administrativă.

a)Personalul administrației publice reprezintă totalitatea persoanelor care, în baza unei pregătiri

de specialitate, desfășoară activitatea în cadrul unui organ al administrației publice.

b)Mijloacele materiale și financiare ale organelor administrației publice sunt puse la dispoziția

organelor administrației publice din fondul proprietății publice sau din bugetul de stat sau local.

Conducătorii organelor administrației publice care pot dispune de creditele bugetare se numesc

ordonatori de credite. Ordonatorii de credite pot fi ordonatori principali de credite ai

administrației publice centrale (miniștrii și conducătorii organelor centrale), ordonatori secundari

sau terțiari de credite ai bugetului administrației publice centrale (conducătorii instituțiilor cu

personalitate juridică din subordinea ministerelor și a celorlalte organe centrale finanțate din

bugetul administrației centrale), ordonatori principali de credite ai bugetelor locale (președintele

7

consiliului județean și primarii) și ordonatori secundari de credite ai bugetului local (conducătorii

instituțiilor cu personalitate juridică din subordinea consiliului județean sau local).

c)Competența organelor administrației publice desemnează ansamblul atribuțiilor care conferă

drepturi sau obligații pentru a desfășura în nume propriu și în realizarea puterii publice o anumită

activitate administrativă. Competența prezintă o serie de caractere: legală (fiecare autoritate a

administrației publice are o competență determinată de lege), obligatorie (exercitarea acestor

atribuții nu sunt lăsate la libera apreciere a autorităților) și autonomă (dreptul autorității

administrative de a-și realiza atribuțiile).

Competența se clasifică în următoarele categorii:

1)competență materială (după sfera și natura atribuțiilor unei autorități a administrației

publice):

1.1.generală (autoritatea se exercită în toate domeniile);

1.2.specială (autoritatea se exercită într-un anumit domeniu sau sector).

2)competență teritorială (după limitele teritoriale în care poate acționa o autoritate a

administrației publice):

2.1.națională;

2.2.locală.

3)competență temporală (după limitele de timp în care o autoritate a administrației

publice își poate exercita atribuțiile): ca regulă, autoritățile administrației publice sunt înființate

și funcționează pe durată nedeterminată. Persoanele care intră în compunerea acestor organe

exercită atribuțiile pe o perioadă limitată de timp, până la încetarea mandatului sau până la

finalizarea raporturilor de serviciu în cadrul celorlalte funcții.

d)Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administrației publice de a fi

subiecte în raporturile juridice administrative în funcție de nivelul lor de competență.

Președintele României

Președintele face parte din puterea executivă și dispune de prerogative specifice unui șef

de stat. În regimul constituțional actual, puterea executivă este bicefală. Președintele și Guvernul,

între cele autorități neexistând raporturi de subordonare. Opinia majoritară este că regimul politic

din România este semiprezidențial atenuat.

8

§1.Atribuțiile Președintelui României

Potrivit Constituției, funcția prezidențială are un caracter mixt, Președintele având

atribuții în următoarele domenii: politico-reprezentativ, constituțional-legislativ și administrativ-

executiv.

a)politico-reprezentativ: Președintele reprezintă România în relațiile interne și internaționale,

veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția

de mediere între puterile statului și între stat și societate și este garantul independenței și unității

teritoriale. Caracterul reprezentativ reiese și din următoarele atribuții: comandantul suprem al

forțelor armate, președintele CSAT, acordă grațierea individuală, transmite mesaje

Parlamentului, încheie tratate internaționale, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici

români, acreditează reprezentanții diplomatici străini.

b)constituțional-legislativ: dizolvă Parlamentul după consultarea președinților celor două

Camere și după consultarea grupurilor parlamentare, convoacă Parlamentul nou-ales și sesiunile

extraordinare, promulgă legile, solicită reexaminarea unei legi de către Parlament, sesizează

CCR-ul cu proiectele de lege, declară, cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a Parlamentului,

mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, instituie starea de asediu sau de urgență în

întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale, solicitând încuviințarea Parlamentului

pentru măsurile adoptate, are inițiativa revizuirii Constituției.

c)administrativ-executiv: aceste atribuții se subclasifică în atribuții de natură decizională sau de

natură consultativă și de reprezentare

1)de natură decizională: desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru,

numirea Guvernului învestit prin votul de încredere al Parlamentului, numirea și revocarea

miniștrilor la propunerea Prim-ministrului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță

ministerială, numirea în funcții publice în condițiile legii speciale.

2)de natură consultativă și de reprezentare: consultă Guvernul cu privire la problemele

urgente și de importanță deosebită, propune Parlamentului numirea în unele funcții publice,

poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat problemele de interes național privind

politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice, prezidând ședințele la care participă.

§2.Limitele atribuțiilor prezidențiale

Președintele nu are inițiativă legislativă, nu poate determina răspunderea politică a

Guvernului, nu poate refuza promulgarea legii dacă reexaminarea cerută de el nu a fost admisă

9

de Parlament sau dacă decizia CCR a confirmat constituționalitatea unui proiect de lege, nu-l

poate demite sau revoca pe Prim-ministru.

§3.Aparatul administrativ al Președintelui

În scopul îndeplinirii atribuțiilor sale, Președintele dispune de un aparat administrativ

numit Administrație prezidențială. Acest aparat funcționează pe baza legii 47/1994 privind

serviciile publice din subordinea Președintelui României. Personalul Administrației

prezidențiale:

- detașat la cererea Președintelui din ministere și alte autorități publice;

- încadrat direct pe funcții și posturi.

Funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt: consilierii

prezidențiali cu rang de ministru și consilierii de stat cu rang de secretar de stat.

§4.Actele de natură administrativă ale Președintelui României

Atribuțiile Președintelui se pot realiza prin 3 forme:

a)acte politice (mesaje, declarații, sesizări);

b)acte juridice (decrete);

c)operațiuni administrative (acreditarea reprezentanților diplomatici).

Decretele sunt acte juridice cu caracter individual, cu o forță juridică inferioară

Constituției și legii. Există și opinia că decretele pot avea și caracter normativ, atunci când

reglementează o situație și stabilesc drepturi și obligații cu caracter general și impersonal

(decretele de mobilizare, cele de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență). Decretele

Președintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuții se contrasemnează de Prim-

ministru. Această contrasemnătură este o condiție formală, esențială, de valabilitate a decretului,

fără de care actul este lovit de nulitate absolută. Prin această contrasemnătură, Parlamentul, prin

intermediul Prim-ministrului care răspunde exclusiv în fața Parlamentului, exercită un control

indirect asupra Președintelui. Se contrasemnează următoarele decrete: acreditarea sau

rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, declararea mobilizării parțiale sau

generale, decretarea stării de asediu și de urgență. Nu se contrasemnează decretele de promulgare

a legii, numirea în funcții publice, consultarea poporului prin referendum. Decretele se publică în

Monitorul Oficial, iar nepublicarea atrage inexistența acestora. Din punct de vedere al naturii

juridice, decretele sunt acte administrative care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea

contenciosului administrativ. Nu intră în această categorie actele exceptate în mod expres de

10

dispozițiile articolului 5 din legea 554/2004 (nu pot fi atacate actele care privesc raporturile

dintre Parlament și Președinte sau Guvern).

§5.Răspunderea Președintelui României

Conform articolului 84, alineatul 2 din Constituția României, Președintele se bucură de

imunitate și neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului

său și în legătură cu exercitarea acestuia. În anumite condiții, Președintele poate răspunde politic

sau penal.

Răspunderea politică (suspendarea din funcție) intervine potrivit articolului 95 din

Constituție, în cazul săvârșirii de către Președinte a unor fapte grave prin care se încalcă

prevederile legii fundamentale. Autoritatea publică competentă să aprecieze și să hotărască

suspendarea din funcție este Parlamentul. Legea fundamentală nu definește noțiunea de fapte

grave prin care se încalcă Constituția. Doctrina a arătat că faptele pentru care se declanșează

procedura de suspendare sunt abateri administrative ca natură juridică (abateri de la disciplina de

stat efectuate de Președinte în exercitarea unui mandat politic). În interpretarea CCR (avizul

consultativ nr.1 din 5 iulie 1994, avizul consultativ nr.1 din 5 aprilie 2007 și avizul consultativ

nr.1 din 6 iulie 2012), pot fi considerate fapte grave de încălcare a Constituției actele de decizie

sau de sustragere de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii prin care Președintele

României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și

libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii

constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.

Procedura de suspendare este demarată de propunerea de suspendare formulată de cel puțin o

treime din numărul deputaților sau senatorilor. A doua etapă este sesizarea CCR în vederea

emiterii avizului consultativ. După primirea avizului, se dezbate propunerea de suspendare în

ședință comună a Parlamentului. Propunerea trebuie aprobată cu votul majorității deputaților și

senatorilor. În cazul aprobării propunerii, se instaurează interimatul funcției și, în cel mult 30 de

zile, se organizează referendum pentru demiterea Președintelui. Dacă electoratul respinge

demiterea Președintelui, acesta își va relua funcția de la data la care s-a publicat în Monitorul

Oficial hotărârea CCR de confirmare a rezultatului referendumului. Dacă electoratul decide

demiterea, intervine vacanța funcției și, în cel mult 3 luni, Guvernul trebuie să organizeze alegeri

prezidențiale.

11

Răspunderea penală intervine doar pentru înaltă trădare. Constituția prezintă procedura

punerii sub acuzare a Președintelui, iar Codul Penal reglementează infracțiunea de înaltă trădare.

Potrivit Codului Penal (articolul 398), faptele de trădare, trădarea prin transmiterea de informații

secrete de stat, trădarea prin ajutorarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii constituționale,

săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru CSAT constituie

infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25

de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Punerea sub acuzare a Președintelui se desfășoară

în două etape: etapa politică și etapa judiciară. Etapa politică începe în Parlament la propunerea

majorității deputaților și senatorilor (majoritate absolută). Punerea sub acuzare se adoptă în

ședință comună, cu majoritate calificată. Dacă propunerea este admisă, se va sesiza Parchetul

General de pe lângă ICCJ și intervine interimatul funcției. Dacă propunerea este respinsă,

Președintele își continuă mandatul. Etapa judiciară cuprinde două subetape: urmărirea penală și

judecata. În primă fază, Parchetul de pe lângă ICCJ va analiza cererea Parlamentului și va stabili

dacă fapta de care este acuzat Președintele întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

trădare. În funcție de rezultatul acestei analize, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală

sau trimiterea în judecată. Competența de judecată îi revine Secției penale a ICCJ. Prin hotărârea

instanței se poate dispune condamnarea Președintelui, caz în care intervine demiterea de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, sau achitarea, caz în care Președintele își reia

mandatul.

Guvernul

§1.Rolul și funcțiile Guvernului

Guvernul României face parte din puterea executivă și este o autoritate publică prevăzută

în Constituție. Legea fundamentală conține dispoziții referitoare la Guvern în două capitole ale

Titlului III: Capitolul III, intitulat „Guvernul”, și Capitolul IV, intitulat „Raporturile

Parlamentului cu Guvernul”. Legea specială privind Guvernul este legea 90/2001 privind

organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Din analiza acestui cadru

normativ, reiese că Guvernul are un dublu rol: politic și administrativ.

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de

încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării.

12

Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice. În exercitarea rolului

administrativ, Guvernul intră în următoarele raporturi cu celelalte autorități ale administrației

publice:

a)raporturi de subordonare: în calitate de organ ierarhic superior față de ministere,

organe centrale subordonate și prefect;

b)raporturi de colaborare și coordonare: față de autoritățile publice centrale autonome;

c)raporturi de tutelă administrativă: față de organele locale autonome care funcționează

la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

Pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită 5 funcții:

1)funcția de strategie: prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a

programului de guvernare;

2)funcția de reglementare: prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și

instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

3)funcția de administrare a proprietății statului: prin care se asigură administrarea

proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este

responsabil;

4)funcția de reprezentare: prin care se asigură reprezentarea statului pe plan intern și

extern;

5)funcția de autoritate de stat: prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și

respectării reglementărilor în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și

în domeniile economic și social și cel al funcționării instituțiilor și organismelor care își

desfășoară activitatea în subordinea și sub autoritatea sa.

§2.Componența Guvernului

Potrivit prevederilor articolului 102, alineatul 3 din Constituție, Guvernul este alcătuit din

Prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Cu referire la această ultimă

categorie de membri, legea 90/2001 menționează viceprim-miniștri, miniștri de stat și miniștri

delegați cu însărcinări speciale pe lângă Prim-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată

Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

§3.Regimul învestiturii Guvernului

Învestitura Guvernului reprezintă procedura de desemnare a Premierului, urmată de

votarea întregului Guvern și aprobarea programului său de guvernare ca expresie a modului

13

democratic de alegere a legislativului și de susținere parlamentară a executivului. Potrivit

articolului 85 și articolului 103 din Constituție, procedura învestiturii Guvernului se realizează în

următoarele etape:

a)desemnarea candidatului: în cazul în care, în urma alegerilor parlamentare, un partid

sau o coaliție de partide a obținut majoritate absolută, Președintele se va consulta cu

reprezentanții acestora în vederea desemnării candidatului la funcția de Prim-ministru. Dacă

niciun partid nu a obținut majoritate absolută, Președintele are obligația de a se consulta cu

reprezentanții tuturor partidelor politice pentru desemnarea candidatului la funcția de Prim-

ministru.

b)solicitarea de către candidatul la funcția de Prim-ministru a votului de încredere:

candidatul desemnat are la dispoziție un interval de 10 zile în interiorul căruia să realizeze cele

două elemente care vor fi prezentate în fața Parlamentului pentru votul de încredere: echipa

Guvernului și programul de guvernare. Termenul de 10 zile nu este unul de decădere, ci

reprezintă limita peste care Președintele poate retrage mandatul acordat spre a începe noi

negocieri. În această etapă, persoana desemnată să formeze Guvernul poate renunța la mandatul

primit de la Președinte, situație în care se reiau consultările.

c)acordarea votului de încredere de către Parlament: după întocmirea liste Guvernului

și a programului de guvernare, acestea sunt înaintate legislativului spre dezbatere care trebuie să

aibă loc în cel mult 60 de zile de la prezentarea lor. Candidații la funcțiile de miniștri vor fi

audiați în comisiile parlamentare de specialitate ale celor două Camere, în vederea obținerii unui

aviz consultativ. Lista cu viitorii miniștri ai Guvernului se votează în bloc de către Parlament și

nu nominal. Parlamentul acordă încrederea cu majoritate absolută. Hotărârea Parlamentului se

comunică Președintelui României. Dacă Parlamentul nu se pronunță în intervalul de 60 de zile

sau dacă în acest interval s-a respins de cel puțin două ori solicitarea de învestitură, Președintele

poate să dizolve Parlamentul și să convoace alegeri generale.

d)numirea Guvernului de către Președinte și depunerea jurământului de credință:

Președintele va emite decretul de numire a Guvernului care se publică în Monitorul Oficial

împreună cu programul de guvernare. Membrii Guvernului vor depune individual jurământul

prevăzut în Constituție în fața Președintelui țării. Data depunerii jurământului este data de la care

Guvernul, în întregul său, și fiecare membru în parte încep executarea mandatului.

§4.Durata mandatului

14

Mandatul Guvernului începe de la depunerea jurământului și durează până la validarea

alegerilor parlamentare generale. Mandatul Guvernului poate înceta înainte de termen în

următoarele situații:

1)când Guvernul este demis ca urmare a unei moțiuni de cenzură;

2)când Prim-ministrul a demisionat, și-a pierdut drepturile electorale, se află în

imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile, se află în stare de

incompatibilitate sau a decedat.

Atunci când mandatul Guvernului încetează înainte de termen, până la învestitura noului

Guvern se pot îndeplini doar actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Sunt

considerate astfel de acte hotărârile curente în activitatea executivă, precum: acte de asigurare a

aplicării unitare a legii, aprobări de transfer și repartizări de bunuri între sau către autorități și

instituții din subordine, numiri și revocări în funcții administrative etc. În această perioadă,

Guvernul nu are dreptul de a emite ordonanțe și nici de a iniția proiecte de legi. Cu titlu

excepțional, Guvernul aflat în situația încetării mandatului înainte de termen poate iniția proiecte

de lege pentru ratificarea unor tratate internaționale, proiecte de lege privind bugetul de stat și

bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și proiectul de lege privind responsabilitatea fiscală.

Prelungirea de drept a mandatului guvernamental este determinat de două situații:

1)prelungirea mandatului Parlamentului: în caz de stare de mobilizare, de război, de

urgență, de asediu, până la încetarea acestora.

2)în cazul în care Parlamentul nou-ales nu reușește să desemneze un nou executiv.

În caz de prelungire, Guvernul rămas în funcție va acționa cu puteri depline, nefiind

limitat doar la administrarea treburilor publice curente.

§5.Organizarea Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul general al Guvernului,

Cancelaria Prim-ministrului, Departamente și alte structuri organizatorice. Atribuțiile acestui

aparat se stabilesc prin H.G, cu excepția atribuțiilor Cancelariei Prim-ministrului care se stabilesc

prin decizie a Prim-ministrului. Secretariatul general al Guvernului este condus de un secretar

general care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți

ce pot avea rangul de secretar de stat. Secretariatul general al Guvernului asigură derularea

operațiunilor tehnice aferente actului de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice,

juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului și asigură reprezentarea Guvernului în

15

fața instanțelor judecătorești. Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de

credite pentru aparatul de lucru al Guvernului. El are drept de inițiativă legislativă pe domeniile

aflate sub incidența atribuțiilor sale și ale autorităților și instituțiilor publice aflate în subordinea

Guvernului. Departamentele sunt structuri organizatorice fără personalitate juridică în subordinea

Prim-ministrului. Au rol de coordonare și sinteză în domenii de interes general, în conformitate

cu atribuțiile Guvernului. Departamentul este condus de un demnitar care emite ordine cu

caracter individual. Pe lângă Guvern mai pot funcționa autorități, agenții, oficii, secretariate, ca

structuri specializate și auxiliare ale căror conducători (numiți secretari de stat, subsecretari de

stat, directori, președinți etc.) nu fac parte din Guvern. Atribuțiile acestor conducători, precum și

structura de personal a entităților sunt stabilite prin H.G sau decizii ale Prim-ministrului.

§6.Atribuțiile Guvernului

În realizarea funcțiilor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții principale. După

actele normative care le consacră, aceste atribuții sunt de natură constituțională și natură legală.

După importanța lor, atribuțiile se clasifică în principale (cele cuprinse în Constituție și legi

organice) și secundare (cele cuprinse în alte categorii de acte normative). După locul producerii

efectelor, atribuțiile interne și internaționale. După conținutul lor, atribuțiile sunt de natură

economico-financiară și socială sau de natură politico-administrativă.

1)Atribuțiile principale de natură economico-financiară ale Guvernului sunt:

a)elaborează proiectul de lege al bugetului de stat și al bugetului asigurărilor sociale de

stat pe care îl supune spre adoptare Parlamentului. Bugetul public național cuprinde bugetul de

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetul Trezoreriei și bugetele altor

instituții de stat. Proiectul bugetului de stat și cel al asigurărilor sociale de stat se elaborează

anual și se supune separat adoptării Parlamentului. Dacă nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile

înainte de expirarea exercițiului bugetar, se vor aplica în continuare bugetele anului precedent

până la adoptarea noilor bugete. După expirarea exercițiului financiar anual, Ministerul

Finanțelor întocmește contul general de execuție al bugetelor de stat. Acesta este analizat de

Guvern care îl supune spre aprobare Parlamentului până la mijlocul execițiului următor celui

privind fiecare cont general. Conform Constituției, impozitele, taxele și orice alte venituri ale

bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.

Impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale și județene în limitele și în condițiile

legii.

16

b)Guvernul aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică pe ramuri de

activitate. Aceste programe de dezvoltare economică fac parte integrantă din programul de

guvernare prezentat Parlamentului spre aprobare cu ocazia solicitării votului de încredere sau în

cazul angajării răspunderii printr-un nou program de guvernare în urma respingerii unei moțiuni

de cenzură.

c)Guvernul asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit programului de

guvernare.

d)Guvernul asigură administrarea proprietății publice și private a statului.

2)Atribuțiile principale de natură politico-administrativă sunt:

a)Guvernul asigură realizarea conducerii generale a administrației prin intermediul

politicii interne și externe a țării, în calitate de autoritate supremă a puterii executive. Actele

Guvernului sunt obligatorii pentru întreaga administrație publică. Atributul Guvernului de

coordonare și, după caz, de control a întregului sistem executiv îl exercită având în vedere

structura unitară a statului, cu respectarea autonomiei locale specifică consiliilor locale sau

județene, precum și a descentralizării serviciilor publice din teritoriu care aparțin autorităților

centrale.

b)Guvernul inițiază proiecte de lege și le supune spre aprobare Parlamentului. Guvernul

este principalul titular al dreptului de inițiativă legislativă, putând cere dezbaterea proiectelor

sale în regim de urgență. Guvernul inițiază proiectele de legi pe ramurile sau domeniile activității

executive pe care le conduce sau le coordonează.

c)Guvernul emite hotărâri pentru organzarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei

legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției.

d)Guvernul asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a

celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora prin acte de aplicare normativă sau

individuală, indiferent că există sau nu o împuternicire din partea legislativului.

e)Guvernul conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe de

specialitate din subordinea sa. În realizarea funcției sale de conducere generală a administrației

publice, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din

subordine, precum și a prefecților. În exercitarea acestui control, Guvernul are dreptul să anuleze

actele administrative ilegale sau inoportune emise de ministere, autorități din subordine sau

prefecți.

17

f)Guvernul înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea

sa.

g)Guvernul asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și a siguranței cetățeanului,

precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile stabilite de lege.

h)Guvernul aduce la îndeplinire măsurile adoptate pentru apărarea țării, scop în care

organizează și înzestrează forțele armate.

i)Guvernul asigură realizarea politicii externe a țării.

j)Guvernul negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează

statul român.

ș.a.

§7.Funcționarea Guvernului

Guvernul funcționează ca autoritate colegială condusă de Prim-ministru în prezența

majorității membrilor care îl compun. El se întrunește în ședințe săptămânale sau ori de câte ori

este nevoie. Ședințele se convoacă și sunt conduse de Prim-ministru, cu excepția situațiilor când

la ședință participă Președintele României. Președintele poate lua parte la ședințele în care se

dezbat problemele de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii

publice, dar și în alte situații, la cererea Prim-ministrului. Fiecare ședință este precedată de o

reuniune de lucru pregătitoare condusă de secretarul general al Guvernului sau de secretarul

general adjunct. La această reuniune participă, cu titlu de membri permanenți, reprezentanții la

nivel de secretar de stat sau de secretar general ai Secretariatului general al Guvernului, ai

membrilor Guvernului, precum și consilierii de stat ai Prim-ministrului, conform prevederilor

articolului 37 din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea,

avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte

normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G nr.561

din 10 mai 2009. Conform acestui Regulament, agenda ședinței de lucru pregătitoare cuprinde, în

primul rând, lista proiectelor de acte normative, a proiectelor de documente de politici publice

avizate și a altor documente. Ședințele plenului reprezintă unica modalitate de lucru legal

consacrată și recunoscută întregului executiv, în cadrul căruia se dezbat și se soluționează

probleme ce intră în sfera sa de atribuții. În cadrul ședințelor sunt adoptate acte juridice și

politice ca acțiuni decizionale. Totodată, se realizează coordonarea, îndrumarea și controlul

autorităților din subordine. La ședințele Guvernului, pot participa ca invitați următorii:

18

conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor,

conducători ai unor organe administrative autonome, alte persoane a căror prezență este utilă, la

solicitarea Prim-ministrului. Stenograma ședinței Guvernului se întocmește prin grija

Secretariatului general al Guvernului și se certifică de către secretarul general al Guvernului.

Aceasta reflectă hotărârile luate, punctele de vedere, persoanele care au luat cuvântul, sarcinile și

termenele de implementare a acestor sarcini.

§8.Statutul membrilor Guvernului

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi membru al

Guvernului sunt:

1.este cetățean român;

2.are domiciliu în țară;

3.are exercițiul drepturilor electorale;

4.nu a suferit condamnări penale;

5.nu se află în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Potrivit articolului 84 din legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,

prevenirea și sancționarea corupției (această lege prevede conflictul de interese), funcția de

membru al Guvernului este incompatibilă cu:

a)orice altă funcție de autoritate publică, cu excepția celei de deputat sau senator;

b)o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul unei organizații cu scop

comercial;

c)funcția de președinte, director general, administrator la societăți comerciale, inclusiv

bănci sau instituții de credite;

d)funcția de președinte sau secretar al adunării generale a asociaților sau acționarilor;

e)funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome și

companiilor naționale;

f)calitatea de comerciant persoană fizica;

ș.a.

Membrii Guvernului pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării

științifice și al creației literar-artistice. Funcția de membru al Guvernului încetează în urma

demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,

19

în cazul condamnării penale printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau în cazul declarării

prin hotărâre judecătorească a caracterului ilicit al averii. Demisia din funcția de membru al

Guvernului se anunță public, se prezintă în scris Prim-ministrului și devine irevocabilă din

momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la depunere.

Revocarea din funcția de membru al Guvernului se face prin decret de Președintele României, la

propunerea Prim-ministrului. Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală. În cazul

unei hotărâri judecătorești definitive, membrul Guvernului este demis de Președintele României,

la propunerea Prim-ministrului. Constatarea stării de incompatibilitate se face de Prim-ministru

care va dispune măsurile necesare. În această situație, precum și în cazul decesului, a demisiei și

a pierderii drepturilor electorale, Președintele, la propunerea Prim-ministrului, ia act de aceasta și

declară vacantă funcția de membru al Guvernului.

§9.Prim-ministrul

Prim-ministrul este o autoritate executivă, de sine stătătoare, cu prerogative în materie

politică și administrativă. Are următoarele atribuții:

- conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia;

- prezintă Parlamentului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului;

- reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu autoritățile și instituțiile publice, precum și

în relațiile internaționale;

- propune Președintelui revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în vaz de

vacanță a postului sau de remaniere guvernamentală;

- semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern;

- este vicepreședinte al CSAT;

- numește și revocă din funcție următoarele categorii de persoane: conducătorii organelor

de specialitate din subordinea Guvernului, secretarul general și secretarii generali adjuncți,

personalul din cadrul Cancelariei Prim-ministrului, secretarii de stat și consilierii de stat din

cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Prim-ministrul emite decizii pe baza și în executarea

legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului. Deciziile sunt acte administrative individuale

și se publică în Monitorul Oficial sub sancțiunea inexistenței lor, în termen de cel mult 15 zile

lucrătoare de la data emiterii. În mod excepțional, nu se publică în Monitorul Oficial deciziile

clasificate potrivit legii. În acord cu dispozițiile Regulamentului adoptat prin H.G. nr.561 din 10

20

mai 2009, proiectele de decizii ale Prim-ministrului pot fi inițiate și de către următoarele

autorități publice: ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale

aflate în subordinea sau în subordonarea ministerelor prin ministerele de resort. Secretariatul

general al Guvernului examinează proiectele de decizie din punct de vedere al conformității cu

dispozițiile actelor normative și cu normele de tehnică legislativă. Deciziile Prim-ministrului sunt

contrasemnate de secretarul general al Guvernului. Mandatul Prim-ministrului încetează în

următoarele situații: demisia, pierderea drepturilor electorale, intervenția unei stări de

incompatibilitate, imposibilitatea exercitării atribuțiilor mai mult de 45 de zile sau deces. În toate

aceste situații, Președintele va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar

pentru a îndeplini atribuțiile Prim-ministrului până la formarea unui nou Guvern.

§10.Actele Guvernului

Guvernul este o autoritate deliberativă, hotărând cu efecte juridice în probleme executive,

indiferent de subordonarea sau nu a subiectelor vizate. Actele Guvernului se împart în două

categorii:

1.acte juridice;

2.acte exclusiv politice (moțiuni, declarații).

1.Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Adoptarea lor se face prin consens, iar dacă nu

se realizează consensul, hotărăște Prim-ministrul. Hotărârile și ordonanțele se semnează de Prim-

ministru, se contrasemnează de miniștri care au obligația punerii lor în execuție și se publică în

Monitorul Oficial. Nepublicarea atrage inexistența. În mod excepțional, cele cu caracter militar

se comunică doar instituțiilor interesate. Hotărârea Guvernului este actul administrativ prin care

Guvernul realizează conducerea generală a administrației publice. Din punct de vedere al naturii

juridice, hotărârea poate avea caracter normativ sau individual. Ea se adoptă atunci când

executarea legii reclamă stabilirea de măsuri ori reguli subsecvente care să determine corecta ei

aplicare. Hotărârea se adoptă întotdeauna în baza unei legi preexistente și urmărește organizarea

executării și executarea în concret a legii. Fiind acte executive, hotărârile Guvernului pot fi

atacate la instanța de contencios administrativ. Hotărârile cu caracter normativ se clasifică în

două categorii:

a)hotărâri care stabilesc reguli juridice pe baza și în executarea legii, fiind acte de

reglementare a relațiilor sociale din administrația publică.

b)hotărâri prin care se aprobă alte acte juridice (regulamente).

21

Domeniul de reglementare al hotărârilor cu caracter individual este circumscris în

articolul 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr.561 din 10 mai 2009:

- numiri și revocări din funcție;

- aprobarea unor indicatori tehnico-economici de investiții;

- acordarea de ajutoare financiare de urgență;

- stabilirea regimului juridic al unor imobile;

- darea în folosință gratuită a unor imobile;

ș.a.

Hotărârile Guvernului intră în vigoare la momentul publicării sau la o dată ulterioară

prevăzută în dispozițiile finale.

Ordonanțele Guvernului sunt acte care conțin norme cu putere de lege. Sub aspect

organic, sunt acte executive, dar sub aspect material, sunt acte legislative. Există două categorii:

a)ordonanțele simple care se adoptă în temeiul unei legi speciale de abilitare pentru

domenii care nu fac obiectul de reglementare al legilor organice.

b)ordonanțele de urgență care se adoptă în situații extraordinare, inclusiv în materia

legilor organice.

Ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate în contencios administrativ. Singura formă de

control este în fața CCR, în etapa controlului anterior promulgării legii de aprobare sau ca

urmare a ridicării unei excepții de neconstituționalitate cu privire la o dispoziție din ordonanță

sau la o ordonanță în întregul ei.

a)Ordonanța simplă este actul de guvernământ prin care Guvernul participă la realizarea

puterii legislative în baza unei competențe delegate. Legea de abilitare cuprinde două categorii

de clauze:

1.clauzele obligatorii reprezentând domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe;

2.clauzele facultative reprezentând posibilitatea ca ordonanța să fie supusă aprobării

Parlamentului.

Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării până la împlinirea

termenului de abilitare. Ordonanțele față de care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se

resping printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat ca urmare a

depășirii termenului de abilitare. Ordonanțele emise în temeiul unei legi speciale de abilitare

22

intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial sau la data

prevăzută în dispozițiile lor finale.

b)Ordonanțele de urgență ale Guvernului presupun o delegare legislativă constituțională

deoarece, în acest caz, Guvernul nu mai are nevoie de o lege specială de abilitare. Este necesară

existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată. Cu privire la

înțelesul acestei noțiuni, CCR a subliniat caracterul obiectiv, în sensul că existența sa nu este

determinată de voința Guvernului care este constrâns să acționeze pentru apărarea unui interes

public. O.U.G. se pot adopta și în domeniul legilor organice. Nu pot fi adoptate în domeniile

legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile,

libertățile și îndatoririle fundamentale, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere a

unor bunuri în proprietate publică. O.U.G. se supune în mod obligatoriu aprobării Parlamentului.

Intrarea în vigoare are loc numai după depunerea spre dezbatere, în procedură de urgență, la

Camera competentă să fie sesizată și după publicarea în Monitorul Oficial. Dacă nu se află în

sesiune, Camerele se convocă în mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunere sau de la

trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță

asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide în

procedură de urgență.

§11.Răspunderea Guvernului și a membrilor Guvernului

Din ansamblul dispozițiilor constituționale și legale se pot identifica următoarele tipuri

legale de răspunderea Guvernului și a membrilor acestuia:

1.Răspunderea politică a întregului Guvern;

2.Răspunderea politică a membrilor Guvernului;

3.Răspunderea penală a fiecărui membru al Guvernului;

4.Răspunderea administrativ-disciplinară a unui membru al Guvernului;

5.Răspunderea administrativ-patrimonială a unui membru al Guvernului;

După caracterul răspunderii există răspundere individuală și răspundere solidară a

miniștrilor.

Răspunderea politică a Guvernului se exercită exclusiv în fața Parlamentului.

Funcționează principiul răspunderii solidare a membrilor Guvernului pentru activitatea acestuia

și pentru actele adoptate.

23

a)moțiunea de cenzură este mijlocul prin care Parlamentul poate retrage încrederea

acordată Guvernului. Există 3 momente procedurale:

a.1)inițierea moțiunii de cenzură de o pătrime din numărul total al parlamentarilor.

a.2)dezbaterea moțiunii în ședință comună a celor două Camere în termen de 3 zile de la

depunere.

a.3)votarea moțiunii de cenzură: adoptarea moțiunii se face cu votul majorității absolute a

deputaților și senatorilor. Guvernul se consideră demis de la data votării moțiunii de cenzură.

b)angajarea răspunderii Guvernului: Guvernul își poate angaja răspunderea în fața

Camerei Deputaților și Senatului asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a

unui proiect de lege trebuie să fie excepțională, atunci când adoptarea proiectului în procedură

obișnuită sau în procedură de urgență nu mai este posibilă. Angajarea răspunderii Guvernului

este o procedură ce implică raporturi de natură mixtă. Prin conținut este un act al Guvernului ce

poate declanșa controlul parlamentar asupra acestuia. Prin efectul său, produce un act de

legiferare sau determină demiterea Guvernului.

Răspunderea penală a membrilor Guvernului este o răspundere individuală și privește pe

fiecare membru în parte pentru faptele comise în exercitarea funcției sale de la data depunerii

jurământului și până la încetarea funcției. Această formă de răspundere este reglementată de

Constituție și de dispozițiile legii 115/1999 privind răspunderea ministerială. Infracțiunile ce

reprezintă faptele săvârșite de membrii Guvernului în exercitarea funcției sunt prevăzute la

articolul 8 din lege. În afară de infracțiunile prevăzute la acest articol, membrii Guvernului

răspund pentru săvârșirea oricărei infracțiuni prevăzute de Codul Penal sau de legi speciale cu

dispoziții penale în exercițiul funcției lor. Dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor

Guvernului aparține în mod exclusiv Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României.

În Camera Deputaților și în Senat, dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale se face pe

baza raportului întocmit de o comisie permanentă sau de o comisie specială de anchetă. Cererea

de urmărire penală se adoptă cu votul majorității simple. Dacă una din Camere a cerut urmărirea

penală, dosarul cauzei se trimite Ministrului Justiției sau, după caz, Prim-ministrului.

Președintele poate fi sesizat pentru a cere urmărirea penală de către Prim-ministru, Procurorul

general al României sau Procurorul-șef al DNA. După raportul comisiei de anchetă din cadrul

președinției, Președintele trimite dosarul cauzei Ministrului Justiției sau, după caz, Prim-

ministrului. Urmărirea penală a membrilor Guvernului este de competența DNA. Dacă s-a

24

început urmărirea penală, Președintele poate cere suspendarea din funcție. Dacă s-a dispus

trimiterea în judecată, Președintele dispune suspendarea de la data sesizării ICCJ. Judecarea

faptelor se face de ICCJ. Hotărârea de condamnare se publică în Monitorul Oficial. De la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, membrul Guvernului este demis de Președintele

României, la propunerea Prim-ministrului.

Administrația publică centrală de specialitate

Administrația publică de specialitate este alcătuită din ministere și din alte organe

centrale. Autoritățile centrale de specialitate ale administrației publice sunt în subordinea

Guvernului, a ministerelor sau sunt autonome. Autoritățile centrale de specialitate se

caracterizează prin următoarele:

1.sunt autorități ale puterii executive, înfăptuind activitate administrativă cu rol

coordonator în asigurarea bunei funcționări a administrației publice dintr-un anumit sector.

2. au o competență specială, putând decide conform legii numai în anumite limite ale

sferei executive care formează domeniul lor de activitate.

3.sunt organe centrale pentru că-și desfășoară și conduc activitatea la nivel național.

§1.Ministerele

Ministerul este un organ plasat în cadrul puterii executive și care se bucură de o

competență materială bine determinată. După natura activității pe care o realizează, ministerele

se clasifică în:

a)Ministere cu activitate economică (Ministerul Economiei, Ministerul Agriculturii etc.)

b)Ministere cu activitate social-culturală și științifică (MEN, Ministerul Muncii,

Ministerul Culturii etc.)

c)Ministere cu activitate politico-administrativă (MAI, MAE)

Constituția stabilește în cuprinsul articolelor 116-117 caracterul ministerelor de instituții

juridice subordonate Guvernului, atribuind legiuitorului competența de a reglementa cadrul

juridic specific cu privire la înființarea, organizarea și funcționarea acestora. Legea organică în

această materie, legea 90/2001, dispune în articolul 34 ca ministerele sunt organe de specialitate

ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de

activitate ale acestora. Principala modalitate de creare a ministerelor constă în aprobarea prin

25

hotărâre de către Parlamenta actului politic propus de către candidatul la funcția de Prim-

ministru, act ce cuprinde lista membrilor viitorului Guvern și ministerele prin care va fi pusă în

practică politica guvernamentală. Alt mod de creare a ministerelor este realizat prin solicitarea

Prim-ministrului adresată Parlamentului în scopul modificării structurii Guvernului prin

înfiițarea/desființarea/divizarea/comasarea unor ministere. Și în caz, actul propriu-zis de realizare

a ministerului îl reprezintă hotărârea Parlamentului. Având în vedere dispoziția constituțională

cum că ministerele se înființează, organizează și funcționează conform legii, se apreciază că și

Guvernul poate înființa ministere și stabili cadrul juridic specific de organizare și funcționare

prin intemediul ordonanței de urgență (!controversă).

Ministerele au personalitate juridică, având sediul în Municipiul București. Organizarea

privește, pe de o parte, structura organizatorică internă a acestor instituții, iar pe de altă parte,

sarcinile specifice rezultate din organizarea conducerii și a structurilor componente/subordonate

acestora. Rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi se stabilesc

prin H.G.. Organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică

sunt reglementate prin legi speciale. De regulă, ministerele se structurează pe:

a)departamente;

b)direcții generale;

c)direcții;

d)servicii;

e)birouri.

§2.Miniștrii

Miniștrii conduc ministerele și alte organe de specialitate organizate în subordinea

Guvernului. Totodată, miniștrii reprezintă ministerul în raport cu celelalte autorități publice, cu

persoanele fizice din țară/străinătate, precum și în justiție.

§3.Atribuțiile miniștrilor

1.organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor, H.G.,

ordinelor/instrucțiunilor, cu respectarea limitelor de autoritate stabilite prin principiul autonomiei

locale.

2.avizează (și elaborează) proiecte de lege, hotărâri și ordonanțe de Guvern.

3.acționează pentru realizarea strategiei proprii a ministerului.

26

4.fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual pe care le înaintează

Guvernului.

5.urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din domeniul de activitate al ministerului.

6.coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniul

de activitate al ministerului, conform cu strategia generală a Guvernului.

În exercitarea atribuțiilor, ministrul emite ordine și instrucțiuni. Ordinele reprezintă acte

administrative prin intermediul cărora miniștrii rezolvă probleme curente și concrete din

domeniul de activitate al ministerului. Ordinele pot avea caracter normativ sau individual.

Instrucțiunile sunt acte administrative prin care se stabilesc reguli generale în ramura care intră în

competența unui minister, pentru structurile subordonate acestuia (de exemplu: cum să acționeze

direcțiile). Conform legii 24/2000, articolul 11, ordinele, instrucțiunile și alte acte normative ale

conducătorilor organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul

Oficial, Partea I. Data publicării este data intrării în vigoare, dacă în cuprinsul actului nu este

prevăzută altă dată. Nu sunt supuse regimului publicării ordinele/instrucțiunile/actele normative

clasificate potrivit legii.

Miniștrii sunt ajutați în activitatea lor de unul sau mai mulți secretari de stat și, eventual,

de subsecretari de stat. Numărul și atribuțiile secretarilor de stat și a subsecretarilor de stat se

stabilesc prin H.G. privind organizarea și funcționarea ministerelor.

§4.Aparatul de lucru al ministerului

a)Secretarul general al ministerului;

b)Colegiul ministerului.

a)Secretarul general al ministerului este un funcționar public de carieră ce asigură

stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea structurilor funcționale

între structurile ministerului. În realizarea atribuțiilor sale, Secretarul general al ministerului

poate fi ajutat de unul/doi adjuncți funcționari publici de carieră.

b)Colegiul ministerului este un organ consultativ care funcționează pe lângă ministru

pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.

§5.Organe de specialitate din subordinea Guvernului/ministerelor

Cu avizul Curții de Conturi, Guvernul/ministerele pot înființa în subordinea lor organe de

specialitate. Actul administrativ în baza căruia se înființează acestea este o H.G. sau un ordin de

ministru. În funcție de scopul pentru care sunt create, aceste organe pot funcționa

27

temporar/permanent, pot avea un rol decizional/consultativ, pot fi regăsite la nivelul domeniilor

de activitate specifice fiecărui minister în parte/pot acoperi mai multe domenii. Organele de

specialitate exercită competențe specializate și generale la nivel central, de natura celor specifice

ministerelor în domenii de activitate unde nu este necesară înființarea unui minister. Aceste

organe de specialitate au o serie de denumiri diverse: agenții, secretariate, autorități, institute,

oficii etc. Conducătorii organelor specializate sunt numiți și eliberați din funcție de către

ministru. Articolul 43 din legea 90/2001 prevede că ministerele pot avea în subordinea lor

servicii publice care funcționează în unități administrativ-teritoriale. Ministrul stabilește prin

ordin înființarea/desființarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor, obiectul de

activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a

compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora. Conducătorii serviciilor publice

descentralizate se numesc și se eliberează din funcție de către ministru cu avizul consultativ al

prefectului.

§6.Administrația centrală autonomă

Autoritățile administrative autonome reprezintă organisme publice, cărora Constituția și

legea le conferă misiunea de a regulariza și organiza sectoare specifice și de a acționa în scopul

respectării anumitor drepturi ale celor administrați. Aceste autorități se încadrează în categoria

organelor administrației publice. Ele exercită o activitate executivă, având ca obiectiv

organizarea executării și aplicarea în concret a legilor, precum și asigurarea bunei funcționări a

serviciilor instituite în cadrul lor. Particularitatea le este dată de faptul că sunt scoase din ierarhia

organelor administrative subordonate Guvernului. Autonomia acestor organe administrative nu

este absolută pentru că, în majoritatea cazurilor, ele au obligația de a prezenta rapoarte în fața

Parlamentului care, în anumite condiții, poate revoca membrii/organele de conducere. Membrii

autorităților administrative autonome dispun de numeroase garanții privind independența lor.

Considerăm astfel de garanții reglementările privind durata mandatului (mai mare decât un

mandat parlamentar) și modurile de revocare pentru cazuri determinate și speciale. Autoritățile

administrative autonome dispun atât de independeța organică (prin modul de compunere și prin

statutul organelor acestora), cât și de o independență funcțională ce le permite ca în exercitarea

atribuțiilor să nu primească ordine și instrucțiuni din partea Guvernului și Parlamentului.

Constituția trasează cadrul general de organizare a autorităților administrației centrale

autonome, cuprinzând și prevederi exprese referitoare la unele dintre aceste autorități precum:

28

a)Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT);

b)Serviciul Român de Informații (SRI);

c)Curtea de Conturi;

d)Avocatul Poporului;

e)Serviciile publice de radio și de televiziune;

f)Consiliul Legislativ;

g)Consilul Economic și Social.

Alte autorități administrative centrale sunt înființate prin legi organice:

a)Banca Națională a României (BNR);

b)Consiliul Concurenței;

c)Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM);

d)Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS);

e)Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS);

f)Consiliul Național al Audiovizualului (CNA);

g)Agenția Națională de Presă (AGERPRES);

h)Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

i)Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal;

j)Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private;

k)Agenția Națională de Integritate (ANI);

l)Autoritatea Electorală Permanentă (AEP);

m)Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților;

n)Consiliul Superior al Magistraturii (!controversă).

Din interpretarea cadrului legislativ, reținem următoarele trăsături specifice ale

autorităților administrative autonome:

1.sunt autorități administrative care fac parte din administrația publică centrală de

specialitate;

2.sunt autorități independente, neaflându-se în subordinea Guvernului sau a vreunui

minister;

3.majoritatea autorităților administrative centrale autonome au un caracter

colegial/organe de conducere colegiale;

29

4.majoritatea dispun de putere de decizie și emit acte administrative unilaterale de

autoritate;

5.membrii autorității administrative/organele de conducere sunt numiți de Parlament;

6.se pot înființa doar prin lege organică;

7.majoritatea au fost create pentru o perioadă nedeterminată de timp.

Autoritățile administrative pot emite acte administrative normative sau individuale. Din

prima categorie, menționăm hotărârile CSAT, ordinele și instrucțiunile directorilor SRI,

regulamentele, ordinele, normele și circularele BNR, deciziile CNA, normele adoptate de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Actele administrative individuale ale autorităților

administrative autonome:

a)acte de autorizare: acordarea autorizațiilor fondurilor de pensii private de Comisia de

Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, autorizații de funcționare emise de BNR pentru

băncile comerciale etc.

b)acte de sancționare: de natură contravențională aplicate de CNA, AEP, ANI etc.

c)acte de luare de măsuri asiguratorii: blocarea fondurilor bugetare, înlăturarea

neregulilor constatate de Curtea de Conturi.

Acte administrative individuale ale acestor autorități nu se publică în Monitorul Oficial.

Administrația publică locală

Administrația publică locală este competentă numai în limitele unității administrativ-

teritoriale în care funcționează. Prin urmare, deosebirile fundamentale între cele două tipuri de

administrație se referă la structura competenței teritoriale și la faptul că la baza organizării și

funcționării administrației locale se află principiul autonomiei locale. Între administrația publică

centrală și cea locală există strânse legături determinate de caracterul unitar și indivizibil al

statului român. Constituția reglementează administrația publică locală în 4 articole: articolul 120

(Principii de bază), articolul 121 (Autorități comunale și orășenești), articolul 122 (Consiliul

Județean) și articolul 123 (Prefectul).

30

Principiile de bază

Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice locale desemnează

totalitatea prescripțiilor generale cu caracter obligatoriu, înscrise în Constituție și legi, care

stabilesc direcțiile fundamentale în baza cărora se constituie, se organizează și funcționează

autoritățile administrației publice locale, raporturile care se stabilesc între ele și formele de

control incidente. Constituția prevede în articol 120 trei principii: principiul descentralizării,

principiul autonomiei locale și principiul deconcentrarii serviciilor publice. La acestea se adaugă

dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu administrația publică. Potrivit

dispozițiilor articolului 73, alineatul 3, litera o) din Constituție, organizarea administrației

publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală se

reglementează prin lege organică. În prezent, legea organică care are ca obiect administrația

publică locală este legea 215/2001. În conformitate cu prevederile articolului 2 din această lege,

administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în

temeiul următoarelor principii: descentralizarea, autonomia locală, deconcentrarea serviciilor

publice, eligibilitatea autorităților administrației publice locale, legalitatea și consultarea

cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Particularitățile acestor

principii legale sunt următoarele:

- sfera lor de aplicare cuprinde atât administrația publică de la nivelul de bază (comună,

oraș, municipiu), cât și administrația publică de nivel intermediar (județul);

- aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului național, unitar și

indivizibil al statului român;

- condițiile și limitele de exercitare a acestor principii sunt prestabilite de către lege;

- în exercitarea principiilor, autoritățile administrației publice locale au o competență

materială generală, în sensul că pot să aibă inițiativă în toate domeniile, cu excepția celor date în

mod expres în competența altor autorități publice.

§1.Principiul descentralizării

Descentralizarea reprezintă transferul vertical de autoritate sau responsabilități de la

Guvern către autoritățile publice locale. Descentralizarea administrativă presupune existența unor

persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului respectiv, cu atribuții proprii, ce

intervin direct în gestionarea și administrarea problemelor colectivității. Descentralizarea

31

administrativă nu se confundă cu descentralizarea politică, aceasta din urmă implicând

federalismul care presupune dispariția unității de stat, marile diviziuni administrativ-teritoriale

devenind state secundare. În cazul descentralizării administrative, funcționează o tutelă

administrativă care constă în dreptul și obligația prefectului de a ataca în contencios

administrativ actele autorităților locale pe care le consideră ilegale. Alături de normele

constituționale, acest principiu este prevăzut și de legea 195/2006 denumită legea-cadru a

descentralizării. Articolul 2 din această lege definește descentralizarea ca fiind transferul de

competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul

administrației publice locale sau către sectorul privat. Principiul descentralizării se realizează în

baza următoarelor principii subsecvente:

1.principiul subsidiarității care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea

administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care

dispune de capacitatea administrativă necesară.

2.principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor transferate.

3.principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu

competențele ce le revin, ceea ce implică obligativitatea realizării standardelor de calitate în

furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică.

4.principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, care să nu

constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală

financiară.

5.principiul echității care dă asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice

și de utilitate publică.

6.principiul constrângerii bugetare care interzice utilizarea de către autoritățile

administrației publice centrale a transferurilor speciale pentru acoperirea deficitelor finale ale

bugetelor locale.

§2.Principiul autonomiei locale

Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut colectivităților de a-și satisface interesele

proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legii, dar fără intervenția puterii centrale.

Articolul 3 din legea 215/2001 prevede că autonomia locală reprezintă dreptul și capacitatea

efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și gestiona în numele și în

interesul colectivităților locale pe care reprezintă treburile publice, în condițiile legii. Acest drept

32

se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale

administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Articolul 3 preia definiția conceptului de autonomie locală astfel cum a fost reținut în Carta

Europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 5 octombrie 1985 și ratificată de

România prin legea 199/1997. Autoritățile locale exercită, în condițiile legii, competențe

exclusive, partajate sau delegate, autonomia locală conferind acestora dreptul de a avea inițiativa

în toate domeniile, cu excepția celor date în competența altor autorități publice. Autonomia

locală nu se confundă cu independența autorităților administrației publice locale și nici cu

noțiunea de autoguvernare. Autonomia locală este numai administrativă și financiară și privește

organizarea, funcționarea, competențele, precum și gestionarea resurselor care potrivit legii

aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului. În baza acestui principiu, autoritățile

administrației publice locale administrează sau dispun de resursele financiare, precum și de

bunurile proprietate publică sau privată ale unităților administrativ-teritoriale. Autoritățile au

dreptul să perceapă impozite și taxe locale, precum și să elaboreze și sa aprobe bugetele locale

ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Pentru realizarea autonomiei locale este

necesară îndeplinirea următoarelor condiții formale:

1.existența unui cadru legislativ care să recunoască principiul autonomiei locale.

2.organizarea de alegeri locale pentru desemnarea organelor de conducere proprii.

3.organizarea și funcționarea autorităților publice locale descentralizate.

4.disponibilitatea resurselor necesare exercitării competențelor locale.

5.posibilitatea de implicare a cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes

deosebit.

Autoritățile publice locale își păstrează autonomia atunci când participă la o asociație de

dezvoltare intercomunitară sau atunci când se constituie o zonă metropolitană sau o aglomerare

urbană. Asociația de dezvoltare intercomunitară se constituie în scopul realizării în comun a unor

proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional, ori al furnizării în comun a unor servicii

publice. Zonele metropolitane și aglomerările urbane au ca scop dezvoltarea infrastructurilor și a

obiectivelor de dezvoltare de interes comun și se constituie cu acordul expres al consiliilor locale

ale unităților administrativ-teritoriale componente.

§3.Principul deconcentrării

33

Deconcentrarea reprezintă o măsură intermediară în procesul descentralizării, constând

într-un transfer de atribuții de la centru la agenții puterii centrale aflați la conducerea diferitelor

organisme locale. Legea-cadru a descentralizării (195/2006) definește deconcentrarea ca fiind

redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de

specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.

Principiul deconcentrării are în vedere în special activitatea serviciilor publice în teritoriu și

presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

1.din punct de vedere organizatoric, aceste servicii sunt încorporate organic în structura

ministerelor, ele desfășurându-și activitatea într-o unitate administrativ-teritorială.

2.baza materială și financiară se asigură prin ministerul de resort, iar personalul acestora

se încadrează în numărul de posturi aprobat ministerului.

3.conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiți și eliberați din funcție de

către miniștri.

4.actele emise de către conducătorii serviciilor publice deconcentrate pot fi atacate și

anulate numai de către miniștrii cărora li se subordonează, în cadrul controlului ierarhic.

§4.Principiul eligibilității

Autoritățile administrației publice locale sunt alese de către cetățeni prin vot universal,

egal, secret, direct și liber exprimat. Potrivit articolului 121 din Constituție, sunt alese atât

consiliile locale, cât și primarii. Tot ales este și consiliul județean care reprezintă autoritățile

administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea

realizării serviciilor publice de interes județean. Alegerea autorităților publice locale reprezintă

garanția asumării răspunderii colectivităților locale pentru realizarea propriilor interese și pentru

menținerea controlului direct asupra autorităților pe care le-au ales. Alegerea contribuie și la

stabilitatea autorităților publice locale, acestea neputând fi demise sau dizolvate decât în mod

excepțional.

§5.Principiul legalității

Principiul legalității are valoare constituțională deoarece decurge din conținutul

articolului 1, alineatul 5 din Constituție, care stabilește că, în România, respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie. Principiul instituie obligația ca activitatea

autorităților administrației publice să se desfășoare în limitele și cu respectarea legii. El are

următoarele consecințe:

34

1.administrația publica locală nu poate emite sau adopta acte normative prin care să

reglementeze în mod primar relațiile sociale.

2.un act provenit de la autoritățile administrației publice locale nu poate modifica,

completa sau scoate din vigoare o lege sau o normă conținută în ea.

Principiul este garantat prin consemnarea răspunderii juridice și prin aplicarea de

sancțiuni de sancțiuni disciplinare, administrative, contravenționale, materiale și penale, după

caz, atunci când sunt încălcate normele legale.

§6.Principiul consultării cetățenilor

Principiul consultării cetățenilor decurge din autonomia locală deoarece organizarea unui

referendum local este o caracteristică a acesteia. Consultarea locuitorilor unei unități

administrativ-teritoriale se face prin referendum sau prin orice altă formă de participare a

cetățenilor la treburile publice. Dreptul de a stabili sfera problemelor care fac obiectul unui

referendum local sau al unei consultări în general aparține consiliilor locale sau județene. Legea

215/2001 consacră o singură situație de referendum obligatoriu: atunci când se intenționează

modificarea limitelor teritoriale ale unei unități administrativ-teritoriale. În funcție de interesul

problemei care face obiectul referendumului, acesta se poate organiza în întreaga unitate

administrativ-teritorială sau numai în anumite subdiviziuni ale acesteia.

§7.Dreptul minorităților naționale de a-și folosi limba maternă în relațiile cu administrația

publică

Articolul 120, alineatul 2, din Constituție prevede că în unitățile administrativ-teritoriale

în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere semnificativă se asigură

folosirea limbii minorităților naționale în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației

publice locale și cu serviciile publice deconcentrate. Conform legii 215/2001, ponderea este de

peste 20% din numărul locuitorilor unei unități administrativ-teritoriale. Și în această situație,

regula este că în raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește

limba română. Cetățenii aparținând unei minorități naționale, atunci când au ponderea permisă de

lege, se pot adresa și în limba lor maternă, dar vor primi răspunsul atât în limba maternă, cât și

limba română. Actele oficiale ale autorităților publice centrale se întocmesc întotdeauna în limba

română.

35

Consiliul local

§1.Alegerea consilierilor locali

Consiliul local se alege prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe

circumscripții electorale, în baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării

proporționale. Pentru alegerea consiliilor locale, fiecare comună, oraș sau municipiu constituie o

circumscripție electorală. Consiliile locale sunt alcătuite din consilieri locali, al cărui număr se

stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de numărul locuitorilor unei unități administrativ-

teritoriale raportat de Institutul Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în care au loc

alegerile. Articolul 29 din legea 215/2001 stabilește că, în funcție de numărul populației dintr-o

comună, oraș, municipiu, numărul consilierilor locali variază între 9, în cadrul unei comune cu

până la 1500 de locuitori, și 39, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale de peste 400000 de

locuitori. Consiliul General al Municipiului București are 55 de consilieri. Numărul membrilor

consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București se stabilește în funcție de numărul

locuitorilor sectorului respectiv. Locuitorii satelor care nu au consilieri locali sunt reprezentați în

ședințele de consiliu de un delegat sătesc.

În articolul 4 din legea 115/2015 prinvind alegerea autorităților administrației publice

locale (adoptată în mai 2015) - imposibilitate de modificare cu un an înainte de alegeri - se

stabilesc condițiile pentru alegerea unei persoane drept consilier local:

a)are drept de vot;

b)a împlinit până în ziua alegerilor inclusiv minimum 23 de ani;

c)cetățean român/al altui stat membru al U.E.;

d)nu i-a fost interzisă asocierea în partide politice (articolul 40, alineatul 3, din

Constituție: judecătorii CCR, Avocatul Poporului, magistrații, membrii activi ai Armatei,

polițiștii etc.);

e)are domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale în care urmează să fie ales.

Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local de o adunare sătească

convocată cu minimum 15 zile înainte de Primar, unde pot participa toți cetățenii cu drept de vot

și domiciliul în satul respectiv. Alegerea delegatului sătesc se desfășoară în prezența

primarului/viceprimarului și a minimum 2 consilieri, făcându-se cu majoritatea voturilor celor

prezenți. Funcția de consilier local este incompatibilă cu următoarele funcții:

36

1.primar sau viceprimar;

2.prefect sau subprefect;

3.calitatea de funcționar public/angajat cu contract de muncă individual în aparatul

propriu al consiliului local/consiliului județean/prefecturii;

4.președinte, director, administrator, membru al consiliului de administrație, cenzor la

regiile autonome și societățile comerciale de interes local, înființate/aflate sub autoritatea

consiliului local;

5.președinte/secretar general al adunărilor generale ale acționarilor/asociaților la o

societate comercială de interes național care-și are sediul/deține filiale în unitatea administrativ-

teritorială respectivă;

6.deputat/senator;

7.ministru, secretar de stat, subsecretar de stat și asimilatele acestora.

ș.a.

§2.Constituirea consiliului local

Consiliul local se constituie în termen de 20 de zile de la data alegerilor. Convocarea

consilierilor aleși pentru ședința de constituire se face de către prefect. Ședința este legal

constituită dacă participă minimum 2/3 din numărul consilierilor aleși. Pentru validarea

mandatelor, consilierii aleg prin vot deschis dintre membrii săi o comisie de validare alcătuită

din 3-5 consilieri. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier,

propunând consiliului validarea sau invalidarea mandatelor. Consiliul local se declară legal

constituit dacă majoritatea consilierilor locali validați au depus jurământul. Constituirea

consiliului local se constată prin hotărâre ce se adoptă cu majoritatea consilierilor validați.

Hotărârea de validare a mandatului consiliului local reprezintă un act administrativ de autoritate

din categoria actelor atributive de statut personal. Când nu se asigură majoritatea de 2/3 necesară

ședinței de constituire, prefectul va convoca două noi ședințe la un interval de căte trei zile. În

situația în care consiliul local nu se poate întruni nici la ultima convocare, prefectul va declara

vacante locurile consilierilor locali care au lipsit nemotivat de la cele trei convocări, dacă aceștia

nu pot fi înlocuiți cu supleanți înscriși pe liste de candidatură.

§3.Mandatul consilierului local

Mandatul consilierului local este de 4 ani și încetează de la data declarării ca legal

constituit a noului consiliu ales. Potrivit dispoziției articolului 9, alineatul 2, din legea 393/2004

37

privind statutul aleșilor locali, calitatea de consilier local încetează de drept înainte de expirarea

duratei normale a mandatului în următoarele cazuri:

1.demisie;

2.incompatibilitate;

3.schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;

4.lipsa nemotivată de la mai mult de trei ședințe ordinare consecutive ale consiliului;

5.imposibilitatea de exercitare a mandatului pe o perioadă de șase luni consecutive;

6.condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de

libertate;

7.punerea sub interdicție judecătorească;

8.pierderea drepturilor electorale;

9.pierderea calității de membru al partidului politic/al organizației minorităților naționale

pe a cărui/al cărei listă a fost ales;

10.decesul.

Încetarea de drept a mandatului se constată de consiliul local prin hotărâre, la propunera

primarului sau a oricărui consilier, cu excepția situației pierderii calității de membru al partidului

politic/organizației minorităților naționale, când încetarea se constată prin ordin de către prefect.

Mandatul de consilier local se suspendă de iure numai în cazul în care acesta a fost arestat

preventiv/s-a dispus arestul la domiciliu. Măsura preventivă se comunică de către instanță

prefectului care constată suspendarea mandatului în maximum 48 de ore de la comunicare.

§4.Atribuțiile consiliului local

Consiliul local are o competență materială generală, hotărând în toate problemele de

interes local, cu excepția celor care sunt date în competența altor autorități ale administrației

publice centrale/locale.

1.Atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului,

a instituțiilor și serviciilor publice de interes local și a societăților comerciale/regiilor

autonome de interes local:

a)aprobă statutul comunei/orașului/municipiului;

b)la propunerea Primarului, aprobă statutul de funcționare al aparatului de specialitate al

primarului.

38

2.Atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a

comunei/orașului/muncipiului:

a)aprobă, la propunera primarului, bugetul local, contul de încheiere a exercițiului

bugetar, virările de credite și contractarea împrumuturilor;

b)stabilește și aprobă impozitele/taxele locale;

c)la propunera primarului, aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de

investiții de interes local.

3.Atribuții privind administrarea domeniului public/privat al

comunei/orașului/municipiului:

a)hotărăște darea în administrarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

publică a unităților administrativ-teritoriale;

b)hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a

unităților administrativ-teritoriale;

c)aprobă documentația de amenajare a teritoriului și urbanism al localităților;

d)atribuie și schimbă denumiri de străzi/obiective de interes public local.

4.Gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni:

a)asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind

educația, sănătatea, protecția socială, cultura, sportul, ordinea publică, situațiile de urgență,

evidența persoanelor, monumentele istorice etc.

b)sprijină activitatea cultelor religioase;

c)aprobă construirea locuințelor sociale, precum și criteriile de departajare pentru

solicitanți.

5.Cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern:

a)hotărăște cooperarea/asocierea cu persoane juridice române/străine în vederea finanțării

și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;

b)hotărăște înfrățirea comunei, orașului, municipiului cu unități admnistrativ-teritoriale

din alte țări;

c)hotărăște cooperarea/asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale din altă țară sau

România pentru promovarea intereselor comune.

§5.Funcționarea consiliului local

39

Mandatul este de 4 ani, putând fi prelungit prin lege organică în caz de război/catastrofă.

Consiliul local se întâlnește în ședință ordinară lunar, la convocarea primarului. Convocarea

ședinței se face în scris de către secretarul unității administrativ-teritoriale cu cel puțin 5 zile

înainte de desfășurarea ședinței. La cererea primarului/a unei treimi din numărul consilierilor, pot

avea loc și ședințe extraordinare. Convocarea se face cu minimum 3 zile înainte de ședință.

Legea 215/2001 prevede și posibilitatea convocării unei ședințe “de îndată”, în caz de forță

majoră și de maximă urgență, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor unității administrativ-

teritoriale/alte situații stabilite prin regulementul de organizare și funcționare a consiliului local.

În cadrul consiliului local se formează comisii de specialitate pe principalele domenii de

activitate. Comisiile își aleg un președinte și un secretar, adoptând hotărâri cu votul majorității

membrilor. Ședințele consiliului local se desfășoară legal în prezența majorității consilierilor

locali în funcție, fiind conduse de președintele de ședință. Președintele de ședință este ales pe 3

luni prin votul majorității consilierilor locali, lucrările ședințelor desfășurându-se în limba

română (dacă o cincime din numărul membrilor aparțin unei minorități naționale, ședințele se

desfășoară și în limba acelei minorități). Dezbaterile, precum și modul cum și-a exercitat fiecare

consilier votul, se consemnează în procesul verbal al ședinței, care se semnează de președintele

de ședință și de secretarul unității administrativ-teritoriale, La următoarea ședință, consilierii

locali aprobă procesul verbal, având dreptul de a contesta conținutul și să ceară menționarea

exactă a opiniilor exprimate. La discutarea problemelor privind satele care nu au consilieri locali,

vor fi invitați obligatoriu și delegații sătești care au un vot consultativ.

§6.Actele consiliului local

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorității

membrilor prezenți. Pot propune proiecte de hotărâri consilierii locali, primarul, viceprimarul și

cetățenii respectivei unități administrativ-teritoriale. Proiectul oricărei hotărâri trebuie să fie

însoțit de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului

și de raportul comisiei de specialitate a consiliului. Se adoptă cu majoritatea absolută următoarele

hotărâri:

1.hotărâri privind bugetul local;

2.hotărârile privind contractarea de împrumuturi;

3.hotărâri prin care se stabilesc impozite și taxe locale;

4.hotărâri privind organizarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului.

40

Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul majorității calificate de 2/3 din

numărul total al consilierilor locali în funcție. Hotărârile cu caracter individual cu privire la

persoane se iau întotdeauna prin vot secret. Restul hotărârilor se iau prin vot deschis, dar există

posibilitatea ca unele hotărâri să fie luate și prin vot secret dacă se decide în acest sens.

Hotărârile se semnează de președintele de ședință și se contrasemnează pentru legalitate de

secretarul unității administrativ-teritoriale. În cazul în care secretarul consideră hotărârea ca

ilegală, va preciza în scris și va expune consiliului local opinia sa motivată. Secretarul va

comunica hotărârea primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de

la data adoptării. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative și pot avea caracter

normativ sau individual. Hotărârile cu caracter normativ devind obligatorii și produc efecte de la

data aducerii lor la cunoștință publică care are loc în termen de 5 zile de la data comunicării

oficiale către prefect. Hotărârile individuale devin obligatorii de la data comunicării către

persoanele interesate.

§7.Răspunderea consilierilor și a consiliului local

În exercitarea mandatului, consilierii răspund individual, administrativ, civil sau penal

pentru faptele săvârșite. Consilierii locali nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului. În doctrină, au fost identificate următoarele forme de

răspundere ale unui consilier:

a)o răspundere administrativ-disciplinară care se poate concretiza prin declararea vacantă

a locului de consilier, suspendarea din funcție și alte sancțiuni prevăzute de statutul aleșilor

locali;

b)o răspundere administrativ-patrimonială care constă în repararea prejudiciului cauzat

prin hotărârea consiliului local declarată ilegală de instanța de contencios administrativ;

c)o răspundere penală.

Există și o răspundere solidară pentru activitatea consiliului local și pentru hotărârile pe

care acesta le-a votat. Consiliul local se dizolvă de drept în trei situații:

1)dacă nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform

prevederilor legale;

2)dacă nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nicio hotărâre;

3)în situațiile în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate

completa prin supleanți.

41

Dizolvarea consiliului local se pronunță de instanța de contencios administrativ, la

solicitarea primarului, viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale, prefectului

sau a oricărei persoane interesate. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.

Referendumul de demitere a consiliului local se organizează ca urmare a cererii adresate

prefectului de către cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în listele

electorale ale unităților administrativ-teritoriale. Referendumul local este organizat de o comisie

numită prin ordin al prefectului și este valabil dacă s-au prezentat cel puțin jumătate plus unu din

numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de

termen dacă s-au pronunțat în acest sens cel puțin jumătate plus unu din numărul total al

voturilor valabil exprimate.

Primarul, viceprimarul, administratorul public și secretarul unității

administrativ-teritoriale

Legea 215/2001 prevede în cadrul articolului 77 că „Primarul, viceprimarul, secretarul

unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură

funcțională cu activitate permanentă denumită Primăria comunei, orașului sau municipiului,

care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând

problemele curente ale colectivității locale.”

§1.Alegerea și mandatul primarului

Primarul reprezintă autoritatea administrației publice locale cu caracter executiv care, în

exercitarea atribuțiilor sale, îndeplinește o funcție de autoritate publică. Alegerea primarilor se

face prin vot universal, egal, direct, secret, pe circumscripții electorale, în sistem uninominal.

Pentru alegerea primarului, fiecare comună, oraș, municipiu sau subdiviziune administrativ-

teritorială a unui municipiu reprezintă o circumscripție electorală. Condițiile pentru alegere sunt

următoarele:

1.are drept de vot;

2.este cetățean român sau cetățean al altui stat membru al U.E.;

3.are vârsta de minimum 23 de ani;

4.are domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale în care urmează să fie ales;

42

5.nu îi este interzisă asocierea în partide politice, conform articolului 40, alineatul 3, din

Constituție.

Alegerile pentru primari sunt valabile indiferent de numărul alegătorilor care au participat

la vot. Este declarat ales candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil

exprimate. În caz de balotaj, se va organiza un nou tur de scrutin, la două săptămâni de la primul

tur, tur la care vor participa doar candidații în această situație. Mandatul este de 4 ani și se

exercită de la depunerea jurământului până la depunrea jurământului de primarul nou-ales.

Mandatul primarului poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală

sau sinistru deosebit de grav. Calitatea de primar încetează de drept înainte de expirarea duratei

normale a mandatului în următoarele cazuri:

1)demisie;

2)incompatibilitate;

3)schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;

4)condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de

libertate;

5)punerea sub interdicție judecătorească;

6)pierderea drepturilor electorale;

7)pierderea prin demisie a calității de membru al partidului politic sau al organizației

minorității naționale pe a căror liste a fost ales;

8)imposibilitatea exercitării funcției din cauza unei boli grave care nu permite realizarea

activității timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;

9)dacă nu-și exercită în mod nejustificat mandatul timp de 45 de zile consecutiv;

10)deces.

În toate cauzele de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un

ordin prin care constată încetarea mandatului primarului. Articolul 87 din legea 161/2003

prevede că funcția este incompatibilă cu următoarele: funcția de consilier local, funcția de prefect

sau subprefect, calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă, funcția

de președinte sau secretar al adunării generale a acționarilor sau asociaților la o societate

comercială, calitatea de comerciant persoană fizică, calitatea de deputat sau senator, funcția de

ministru, secretar de stat, subsecretar de stat, orice alte funcții publice sau activități remunerate în

43

țară sau în străinătate, cu excepția funcției de cadru didactic sau a funcțiilor în cadrul unor

asociații, fundații sau ONG-uri.

§2.Atribuțiile primarului

Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în raport cu alte autorități publice, cu

alte persoane fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.

1)Atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului: primarul îndeplinește funcția

de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară, are atribuții în privința organizării alegerilor și a

recensământului.

2)Atribuții referitoare la relația cu consiliul local: prezintă consiliului local în primul

trimestru un raport anual privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-

teritoriale.

3)Atribuții referitoare la bugetul local: exercită funcția de ordonator de credite,

întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre

dezbatere consiliului local, inițiază negocieri privind contractarea de împrumuturi și emiterea de

titluri de valoarea în numeșe unității administrativ-teritoriale.

4)Atribuții privind serviciile publice asigurate cetățeanului: coordonează realizarea

serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin

intermediul organismelor prestatoare de servicii publice de interes local, ia măsuri pentru

prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, ia măsuri pentru asigurarea inventarierii și

evidenței statistice a bunurilor din patrimoniul public și privat al unității administrativ-teritoriale.

Primarul poate delega atribuțiile ce îi sunt conferite viceprimarului, secretarului unității

administrativ-teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcționale sau personalului din

aparatul de specialitate, precum și conducătorilor instituțiilor și serviciilor publice de interes

local, în funcție de competențele ce le revin în domeniile respective. Pot fi delegate numai

anumite atribuții, iar atribuțiile delegate pot retrase oricând.

§3.Actele primarului

Actele primarului sunt acte administrative și se numesc dispoziții. Dispozițiile au caracter

normativ sau individual și devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică, respectiv,

după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Secretarul unității administrativ-teritoriale

este obligat să contrasemneze dispozițiile primarului. În cazul în care consideră dispoziția

ilegală, va refuza contrasemnarea, motivând în scris acest refuz. Secretarul unității administrativ-

44

teritoriale va comunica dispozițiile primarului către prefect, în termen de cel mult 5 zile

lucrătoare de la semnare. Dispozițiile cu caracter normativ se aduc la cunoștința publică în

termen de cel mult 5 zile de la data comunicării către prefect.

§4.Răspunderea primarului

Primarul răspunde administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea

atribuțiilor ce îi revin. Ca forme speciale de răspundere, legea 215/2001 prevede demiterea prin

referendum și suspendarea de drept. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate

prefectului de către locuitorii comunei, orașului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de

către primar a intereselor generale ale colectivităților locale sau a neexercitării atribuțiilor.

Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată de cel puțin 25% din locuitorii cu drept de

vot. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din

numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Primarul este demis dacă s-au pronunțat în acest

sens jumătate plus unu dintre voturile valabil exprimate. Mandatul primarului se suspendă de

drept numai în cazul în care acesta a fot arestat preventiv sau s-a dispus măsura arestului la

domiciliu. Măsura preventivă se comunică de îndată prefectului de către instanța de judecată,

prefectul constatând suspendarea mandatului în maximum 48 de ore de la comunicare.

§5.Aparatul de specialitate al primarului

Pentru punera în aplicare a atribuțiilor, primarul beneficiază de un aparat de specialitate

pe care îl conduce. Consiliul local aprobă, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și

statul de funcții al aparatului, iar primarul numește, sancționează și dispune încetarea raportului

de serviciu sau a raporturilor de muncă pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate.

Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente care sunt încadrate cu

funcționari publici și personal contractual. Aparatul nu se confundă cu cabinetul primarului care

poate funcționa doar pentru primarii de orașe și municipii. Cabinetul primarilor de orașe sau

municipii este format din maximum 2 persoane, iar cabinetul primarului unei reședințe de județ

din maximum 4 persoane. Cabinetul Primarului General al Municipiului București este format

din maximum 13 posturi și cuprinde următoarele funcții de execuție de specialitate:

- director de cabinet;

- asistent de cabinet;

- consilier personal;

- secretar personal;

45

- curier personal.

Personalul din cadrul cabinetului își desfășoară activitatea în baza unui contract

individual de muncă încheiat pe durata mandatului primarului. Atribuțiile personalului din

cabinet sunt stabilite prin dispoziție a primarului.

§6.Administratorul public

La nivelul comunelor și orașelor, primarul poate propune consiliului local înființarea

funcției de administrator public. Numirea și eliberarea din funcție a administratorului public se

fac de către primar. El poate îndeplini, în baza unui contract de management, atribuții de

coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. Primarul poate

delega către administratorul public și funcția de ordonator principal de credite. Prin modul de

desemnare, administratorul public nu intră în categoria funcționarilor publici, el fiind un angajat

contractual.

§7.Viceprimarul

Viceprimarii se aleg prin vot secret de către majoritatea membrilor consiliului local în

funcție, din cadrul consilierilor locali. În doctrină, s-a subliniat că viceprimarul nu este o

autoritate a administrației publice locale, deoarece legea nu îi conferă atribuții proprii pentru a

căror exercitare să emită acte administrative de autoritate. Viceprimarul este subordonat

primarului și înlocuitorul de drept al acestuia. Comunele, orașele, municipiile și sectoarele

municipiului București au câte un viceprimar. Municipiul reședință de județ și Municipiul

București au câte doi viceprimari. Schimbarea din funcție a viceprimarului se poate face de

consiliul local prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor locali în

funcție, la propunerea motivată a primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în

funcție. Prevederile referitoare la suspendarea de drept a primarului se aplică și viceprimarului.

§8.Secretarul unității administrativ-teritoriale

Secretarul comunei, orașului și sectoarelor municipiului București este funcționar public

de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. Recrutarea, numirea, suspendarea,

modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar aplicabil secretarului unității

administrativ-teritoriale sunt în conformitate cu dispozițiile legii privind funcția publică și

funcționarii publici. Secretarul unității administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid

politic. Din această interdicție rezultă intenția legiuitorului de a stabili un funcționar care să

asigure continuitatea în activitatea administrației publice locale, având în vedere că autoritățile

46

sunt alese. Potrivit articolului 117 din legea 215/2001, secretarul unității administrativ-teritoriale

îndeplinește următoarele atribuții:

a)avizează pentru legalitate dispozițiile primarului și hotărârile consiliului local;

b)participă la ședințele consiliului local;

c)asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre consiliul local și

primar, precum și între aceștia și prefect;

d)organizează arhiva și evidența statistică a hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor

primarului;

e)asigură procedurile de convocare a consiliului local, comunică ordinea de zi,

întocmește procesul verbal al ședinței consiliului local și redactează hotărârile consiliului local;

f)pregătește lucrările supuse dezbaterii consiliului local și comisiilor de specialitate ale

acestuia.

Administrația publică locală de la nivel intermediar

§1.Natura juridică a consiliului județean

Legea 215/2001 reglementează în cadrul articolului 87 consiliul județean ca fiind

autoritatea administrației publice locale constituită la nivel județean pentru coordonarea

activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes

județean.

Consiliul județean are o dublă natură:

1)este o expresie a autonomiei județene;

2)este o autoritate a administrației publice județene.

§2.Constituirea consiliului județean

Consiliul județean este compus din consilieri aleși pe scrutin de listă, potrivit principiului

reprezentării proporționale, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Numărul

membrilor unui consiliu județean se stabilește de prefect în funcție de populația județului

raportată de INS la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile. Acest număr variază între

31 de consilieri pentru o populație a județului de până la 350000 de locuitori și 37 de consilieri

pentru o populație de peste 650000 de locuitori.

§3.Mandatul consiliului județean

47

Mandatul consiliului județean este de 4 ani și se exercită de la data constituirii până la

data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales. Mandatul poate fi prelungit doar prin lege

organica, în caz de război sau catastrofă. Pentru ședința de constituire se aplică aceleași reguli ca

în cazul consiliului local. Calitatea de consilier județean încetează de drept pentru aceleași cauze

incidente și față de consilierul local. Potrivit articolului 88 din legea 161/2003, funcțiile care

atrag incompatibilitatea sunt aceleași în cazul consilierilor locali și județeni.

§4.Atribuțiile consiliului județean

Principalele atribuții ale consiliului județean sunt următoarele:

1.Atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului

județean, instituțiilor, serviciilor publice și ale societăților comerciale și regiilor autonome de

interes județean:

a)hotărăște înființarea sau reorganizarea de instituții și servicii publice de interes

județean;

b)aprobă regulamentul de funcționare al consiliului județean, organigrama și statul de

funcții;

c)numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de

serviciu sau a raporturilor de muncă pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de

interes județean.

2.Atribuții privind dezvoltarea economico-socială a județului:

a)aprobă bugetul județului, virările de credite și contul de încheiere a exercițiului bugetar;

b)aprobă contractarea și garantarea împrumuturilor;

c)stabilește impozite și taxe județene;

d)aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes

județean.

3.Atribuții privind gestionarea patrimoniului județului:

a)hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

publică a județului.

4.Atribuții privind gestionarea serviciilor publice din subordine:

a)asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean privind

educația, cultura, sănătatea, serviciile de protecție socială, mediul, ordinea publică, situațiile de

urgență și altele.

48

5.Atribuții privind cooperarea interinstituțională:

a)hotărăște cooperarea/asocierea cu persoane juridice române sau străine în vederea

finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes județean;

b)hotărăște înfrațirea județului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări.

§5.Funcționarea consiliului județean

Consiliul județean își desfășoară activitatea în ședințe ordinare care se convoacă lunar de

președintele consiliului județean, prin intermediul secretarului județului. Convocarea se face cu

cel puțin 5 zile înaintea ședinței. La convocarea președintelui consiliului județean, a cel puțin 1/3

din numărul consilierilor sau la solicitarea prefectului se pot desfășura și ședințe extraordinare. În

acest caz, convocarea se face cu cel mult 3 zile înaintea ședinței. Printre situațiile care justifică

convocarea ședințelor extraordinare, legea le prevede pe cele care necesită adoptarea de măsuri

imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor,

incendiilor, epidemiilor, precum și pentru apărarea ordinii și liniștii publice. Există și

posibilitatea convocării unei ședințe de îndată în caz de forță majoră și de maximă urgență pentru

rezolvarea intereselor locuitorilor județului.

Ședințele consiliului județean se desfășoară legal în prezența majorității consilierilor

județeni în funcție. Ședințele sunt conduse de președintele consiliului județean sau, în lipsa

acestuia, de vicepreședintele desemnat de președinte.

§6.Actele consiliului județean

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul județean adoptă hotărâri cu votul

majorității consilierilor județeni prezenți. Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri

județeni, de președintele consiliului județean, de vicepreședinți sau de locuitorii județului.

Hotărârile se semnează de președintele consiliului județean sau, în lipsa acestuia, de

vicepreședinte și se contrasemnează pentru legalitate de către secretarul județului. Prefectul are

obligația de a exercita controlul de legalitate și asupra actelor președintelui consiliului județean,

putând sesiza în acest sens instanța de contencios administrativ.

§7.Răspunderea consiliului județean

Consiliul județean se dizolvă de drept sau prin referendum.

Situațiile care impun dizolvarea de drept sunt identice cu cele de la consiliul local. Atunci

când apare o asemenea situație, secretarul județului sau orice persoană interesată va sesiza

instanța de contencios administrativ. Hotărârea judecătorească se comunică prefectului care ia

49

act de dizolvarea de drept și propune Guvernului organizarea de noi alegeri. Dizolvarea prin

referendum este similară cu procedura de dizolvare prevăzută în cadrul consiliului local.

Stabilirea datei alegerii noului consiliu județean se face de Guvern, la propunerea prefectului.

Aceasta se face în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin

care s-a constatat dizolvarea consiliului județean sau, după caz, validarea rezultatelor

referendumului. Până la constituirea noului consiliu județean, problemele curente ale județului

vor fi rezolvate de secretarul județului.

§8.Președintele consiliului județean

Consiliul județean alege dintre membrii săi un președinte și doi vicepreședinți. Alegerea

se face prin votul secret al majorității consilierilor județeni în funcție. Președintele consiliului

județean reprezintă județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice sau

juridice române și străine, precum și în justiție. În doctrină, s-au ridicat obiecții cu privire la

constituționalitatea acestei autorități a administrației publice locale, în condițiile în care legea

fundamentală face referire doar la primar, consilii locale și consilii județene.

Președintele consiliului județean coordonează aparatul de specialitate al consiliului

județean, dar poate delega coordonarea unor compartimente către vicepreședinți. În cazul

suspendării președintelui consiliului județean, atribuțiile vor fi exercitate de unul dintre

vicepreședinți, acesta fiind desemnat de consiliul județean prin votul secret al majorității

consilierilor județeni în funcție. În celelalte cazuri de absență a președintelui, atribuțiile vor fi

exercitate de vicepreședintele desemnat prin dispoziția președintelui.

§9.Atribuțiile președintelui consiliului județean

1)atribuții privind funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, al

instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și a societăților comerciale și regiilor

autonome de interes județean;

2)atribuții privind relația cu consiliul județean;

3)atribuții privind bugetul propriu al județului;

4)atribuții privind relația cu alte autorități ale administrației publice locale și servicii

publice;

5)atribuții privind serviciile publice de interes județean.

§10.Actele președintelui consiliului județean

50

Actele președintelui consiliului județean se numesc dispoziții și pot avea caracter

normativ sau individual. Dispozițiile devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică

sau, după caz, după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Aducerea la cunoștință publică

a dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale

către prefect.

§11.Răspunderea președintelui consiliului județean

Dispozițiile legale privind răspunderea primarului se aplică și președintelui consiliului

județean, atât în ceea ce privește încetarea de drept a mandatului, cât și în ceea ce privește

suspendarea din funcție. Președintele consiliului județean răspunde în fața consiliului județean de

buna funcționare a administrației publice județene. Eliberarea din funcție a președintelui sau a

vicepreședinților se face cu votul secret a două treimi din numărul consilierilor în funcție, la

propunerea motivată a cel puțin o treime din numărul acestora. Eliberarea din funcție a

președintelui și a vicepreședinților nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului

județean.

Prefectul

§1.Cadru normativ și generalități privind prefectul

Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, în baza principiului

deconcentrării administrative. Legea fundamentală prevede prefectul în cadrul secțiunii

„Administrația publică locală”, din cadrul capitolului referitor la administrația publică. Articolul

123 din Constituție stipulează că prefectul este numit de Guvern în fiecare județ și în municipiul

București. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale. Articolul 123, alineatul (3), din legea fundamentală prevede că

atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică. În prezent, legea organică este legea

340/2004 privind prefectul și instituția prefectului. Dispozițiile acestei legi statuează că prefectul

este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local. În actuala reglementare, prefectul

are un rol complex pe următoarele direcții:

a)reprezentant al Guvernului;

b)șef al serviciilor publice deconcentrate dintr-un județ și din municipiul București;

51

c)autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către

autoritățile administrației publice locale.

§2.Statutul și numirea prefectului

Statutul prefectului este acela de înalt funcționar public. Prefectul este numit de către

Guvern la propunerea ministrului de interne sau a ministrului administrației. În calitatea sa de

înalt funcționar public, prefectul are drepturi și obligații prevăzute de legea 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici. În conformitate cu dispozițiile articolului 17 din legea 340/2004,

prefectul nu poate fi membru al vreunui partid politic sau al unei organizații căreia îi este

aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice, sub sancțiunea destituirii.

Procesul de profesionalizare a funcției de prefect este prevăzut de legea 161/2003 și este

considerat ca fiind o dimensiune fundamentală în reforma administrației publice. În ciuda acestor

prevederi legale, schimbarea din funcție a unui prefect indezirabil politic este posibilă prin

invocarea mobilității în funcțiile publice.

Pentru ocuparea funcției de prefect, este necesar ca o persoană să îndeplinească condițiile

necesare pentru îndeplinirea oricărei funcții publice. La aceste condiții generale se adaugă cele

particulare pe care trebuie să le îndeplinească orice persoană ce ocupă o funcție de înalt

funcționar public:

1.studii de licența - diplomă;

2.minimum 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcțiilor publice;

3.absolvirea programelor de formare specializată pentru ocuparea funcțiilor publice

corespunzătoare categoriei de înalt funcționar public sau exercitarea unui mandat complet de

parlamentar;

4.a promovat concursul național pentru intrarea în categoria înalților funcționari publici.

Intrarea în categoria înalților funcționari publici se face întotdeauna prin concurs național.

Recrutarea se face de o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri, numiți

prin decizie a Prim-ministrului. Numirea, modificarea, suspendarea și încetarea raporturilor de

serviciu, precum și sancționarea disciplinară a prefecților se face de către Guvern.

Funcția de prefect este incompatibilă cu următoarele:

a)deputat sau senator;

b)primar/viceprimar;

c)consilier local sau județean;

52

d)o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop

comercial;

e)președinte/director/administrator/cenzor la societăți comerciale;

f)comerciant persoană fizică;

g)orice funcție publică încredințată de un stat străin.

Prefecții pot executa funcții/activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al

creației literar-artistice. Prefecților le este interzis dreptul de a face grevă și de a înființa

organisme sindicale proprii. Aceștia au obligația de a informa Ministerul Administrației de

fiecare dată când călătoresc în afara județului.

§3.Activitatea și atribuțiile prefectului

Activitatea prefectului se întemeiază pe următoarele principii:

1.legalitatea;

2.imparțialitatea;

3.obiectivitatea;

4.transparența;

5.liberul acces la informațiile de interes public;

6.eficiența;

7.responsabilitatea;

8.profesionalizarea;

9.orientarea către cetățean.

Prefectul îndeplinește următoarele atribuții principale:

1.Asigură la nivelul județului și a municipiului București aplicarea și respectarea legii

fundamentale, a legilor, OUG/OG/HG, precum și a ordinii publice.

2.Acționează pentru realizarea obiectivelor cuprinse în programul de guvernare.

3.Colaborează cu autoritățile administrației publice locale pentru determinarea

priorităților de dezvoltare teritorială.

4.Verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local

și ale primarului.

5.Asigură ducerea la îndeplinire a măsurilor de pregătire și intervenție pentru situații de

urgență.

53

6.Dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărare a

drepturilor și a siguranței cetățenilor prin organele legal abilitate.

7.Asigură folosirea limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților

naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au

o pondere de peste 20%.

În afara atribuțiilor principale, prefectul îndeplinește și însărcinările stabilite de Guvern.

Miniștrii și conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea

Guvernului pot delega prefectului unele din atribuțiile lor de conducere și control cu privire la

activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.

Din ansamblul atribuțiilor prefectului se poate constata că acesta are două sarcini

esențiale în calitatea de reprezentant al Guvernului în teritoriu:

1.Conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate, ale ministerelor, precum și

activitatea celorlalte autorități ale administrației publice de specialitate organizate la nivelul

unităților administrativ-teritoriale.

2.Supraveghează respectarea legii de către autoritățile publice locale.

Tutela administrativă presupune dreptul de control al Guvernului asupra actelor

autorităților locale alese, ce funcționează în baza principiului autonomiei locale. Atât legea

fundamentală, cât și legea 340/2004 prevăd că între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și

primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi

de subordonare. Cu toate acestea, prefectul exercită un control de legalitate asupra actelor

autorităților administrației publice locale, putând ataca aceste acte în fața instanței de contencios

administrativ atunci când le consideră ilegale. Temeiul dreptului de tutelă administrativă este

articolul 123, alineatul (5), din legea fundamentală, iar condițiile procedurale ale acestui drept

sunt prevăzute în legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Acțiunea se formulează în

termen de 6 luni, termen care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect.

§4.Subprefectul

Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, prefectul este ajutat de doi subprefecți. Prefectul

Municipiului București are 3 subprefecți. Până la 1 ianuarie 2006 exista și funcția de secretar

general al prefecturii, care, începând cu această dată, a fost transformată în funcția de subprefect.

Subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici, îndeplinind aceleași condiții ca și

prefectul în privința numirii, sancționării, încetării raporturilor de serviciu. Subprefecții au

54

aceleași drepturi și obligații, precum și același regim al răspunderii. Atribuțiile subprefectului se

stabilesc prin HG.

§5.Instituția prefectului

Pentru exercitarea prerogativelor prefectului, se organizează, în subordinea acestuia,

instituția prefectului. Instituția prefectului este o instituție publică, cu personalitate juridică, cu

patrimoniu și buget propriu. Sediul instituției prefectului se numește prefectură și se află în

municipiul reședință de județ, respectiv, în municipiul București. Activitatea instituției

prefectului este finanțată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului de Interne, dar poate

primi finanțare și din alte surse legale, inclusiv programe de finanțare internațională. În doctrină.

această reglementare a fost criticată prin prisma dispozițiilor constituționale care prevăd

prefectul ca organ de conducere unipersonal. În consecință, se apreciază că prefectul reprezintă o

autoritate a administrației statale în teritoriu, ce dispune de un aparat propriu de specialitate, dar

care nu poate constitui o instituție publică.

În cadrul instituției prefectului se organizează și funcționează, ca un compartiment

organizatoric distinct, cancelaria prefectului. Această cancelarie cuprinde maximum 4 posturi

(director, consilier, consultant și secretar). Personalul din cadrul cancelariei este numit/eliberat

din funcție de către prefect și își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă

individual, încheiat pe durata exercitării funcției de către prefect.

Prin ordin al prefectului se pot înființa în cadrul instituției prefectului și oficii

prefecturale. Oficiul prefectural este condus de un șef cu o funcție echivalentă funcției de

director executiv, numit, sancționat sau eliberat din funcție de către prefect.

În fiecare județ funcționează un colegiu prefectural compus din prefect, subprefecți și

conducătorii serviciilor publice deconcentrate care-și au sediul în județul respectiv. Colegiul se

convoacă de către prefect minimum o dată pe o lună sau oricând acesta consideră necesar. La

lucrări pot participa cu statut de invitat și alte persoane a căror prezență este necesară.

§6.Actele prefectului

Actele prefectul se numesc ordine și pot avea caracter normativ sau individual. Ordinele

cu caracter normativ se comunică imediat Ministerului de Interne, devenind executorii după ce

au fost aduse la cunoștința publică. Ordinele cu caracter individual devin executorii de la data

comunicării către persoanele interesate. Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter

tehnic/de specialitate sunt emise după consultarea conducătorului serviciilor publice

55

deconcentrate. Aceste ordine se comunică conducătorului instituției ierarhic superioare

serviciilor publice deconcentrate. Orice ordin al prefectului poate fi anulat de Guvern, la

propunera Ministerului de Interne dacă este considerat netemeinic/ilegal.

§7.Răspunderea prefectului

Prefectul răspunde, după caz, disciplinar, civil, penal pentru faptele săvârșite în

exercitarea atribuțiilor ce îi revin. Condițiile răspunderii juridice, precum și cele ale încetării

funcției publice de prefect sunt comune cu cele aplicabile tuturor funcționarilor publici.