ilr cursuri sem ii

Aida Todi

Îndrumător pentru studiul diacronic al limbii române

AIDA TODI

ÎNDRUMĂTOR PENTRU

STUDIUL DIACRONIC AL LIMBII ROMÂNE

Bucureşti 2013

1

Aida Todi


CUPRINS

CUVÂNT INTRODUCTIV..............................................................................................................................3

ASPECTE TEORETICE.................................................................................................................................4Preocupări pentru normarea şi cultivarea limbii române literare...........................................................4Noţiunea de limbă literară. Definiţie.................................................................................................4Caracterul normat al limbii române literare.......................................................................................5Caracterul cultivat al limbii române literare.......................................................................................8Raportul dintre limba literară şi limba artistică…………………..........................................................8Originile limbii române literare. Teorii privind epoca de formare a limbii române literare.....................10Baza dialectală a limbii române literare. Raportul dintre limba literară şi graiuri...................................11Periodizarea limbii române literare................................................................................................. .13Epoca veche. Începuturile scrisului în limba română………….............................................................14Condiţiile în care au apărut cele mai vechi scrieri româneşti……..........................................................15Dezvoltarea limbii române literare până la jumătatea secolului al XVII-lea (1640)………………………..16Monumentele de limbă scrisă din secolul al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea…………..17Structura lingvistică a textelor din secolul al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea (până la 1640)....19Fonetică.........................................................................................................................................19Morfologie......................................................................................................................................20Sintaxă...........................................................................................................................................25Lexic.............................................................................................................................................27Evoluţia limbii române literare în perioada 1640-1780…………..........................................................34Observaţii şi opinii ale cărturarilor despre limba română literară..........................................................34Monumente de limbă literară............................................................................................................36Variantele stilistice ale vechii române literare.....................................................................................38Structura limbii române literare în perioada 1640 – 1780.....................................................................40Fonetică..........................................................................................................................................40Morfologie........................................................................................................................................40Sintaxă..........................................................................................................................................41Lexic.............................................................................................................................................48

APLICAŢII (TEXTE DE ANALIZAT)...........................................................................................57

DICŢIONAR DE TERMENI LINGVISTICI...................................................................................68

DIN TERMINOLOLGIA SCRIERILOR VECHI ROMÂNEȘTI......................................................73

BIBLIOGRAFIE ȘI ABREVIERI...................................................................................................74

2

Aida Todi


CUVÂNT INTRODUCTIV

Tuturor studenţilor mei de ieri, de azi şi de mâine

Destinată în primul rând studenţilor de la facultăţile de litere, cartea de faţă reprezintă cursul ţinut timp de mai mulţi ani la Universitatea “Ovidius” din Constanţa şi tratează primele momente din istoria limbii române literare; în acelaşi timp, ea aduce unele elemente de originalitate, fie în interpretarea, fie în datarea unor fapte de limbă.

Lucrarea are la bază o bogată bibliografie de specialitate, mai veche şi mai nouă, consacrată acestei probleme, pe care am dorit astfel să o facem cunoscută şi să o punem la dispoziţie studenţilor noştri. Am valorificat şi câteva idei din studiile şi cercetările personale – unele publicate în ultimii ani, altele, la care încă mai reflectăm – referitoare la diversele compartimente ale vechii române literare: morfologie, sintaxă, lexic. Unele dintre informaţiile din curs au fost abordate şi în cărţile nostre anterioare referitoare la sintaxa şi morfologia și lexicul vechii române literare. Notele de subsol conţin uneori informaţii suplimentare, adesea necesare pentru înţelegerea evoluţiei unor fapte de limbă.

Studiul de faţă analizează limba textelor româneşti de până la 1780, an luat ca reper, de majoritatea studiilor privitoare la istoria limbii romane literare, pentru începuturile epocii moderne (problemele referitoare la perioada imediat următoare vor forma obiectul unui volum separat). Cei interesaţi vor găsi aici atât informaţii de bază referitoare la stadiul actual al cercetărilor în domeniul evoluţiei limbii române literare, cât şi detalii, controverse şi eventuale subiecte de reflecţie asupra unor chestiuni care îşi asteaptă, încă, rezolvarea. Un capitol este consacrat conceptelor de limbă literară şi de normă literară, precum şi celor mai disputate probleme legate de acestea: originile limbii române literare şi baza dialectală a limbii române literare. Astfel, cursul de faţă reprezintă o sinteză a tuturor cunoştinţelor de limbă însuşite de studenţii filologi în anii precedenţi (lingvistică generală, dialectologie, istoria limbii române, limbă română contemporană).

De când datează scrierea în limba română? Care sunt factorii care au contribuit la apariţia scrisului în limba română? De când putem vorbi despre o limbă română literară şi cum o putem defini? Cum evoluează, în timp, limba literară? Iată numai câteva întrebări care i-au frământat pe lingviştii şi oamenii de cultură de-a lungul timpului şi pe care dorim să le abordăm în cursul de faţă, fără pretenţia că vom găsi răspunsul cel mai potrivit.

Structura cărţii este aceea a celor mai multe studii pe această temă; primele capitole definesc conceptul de limbă română literară, prezentând punctele de vedere referitoare la epoca de formare a limbii române literare şi la graiurile care au stau la baza formării limbii române literare. Periodizarea limbii române literare este aceea propusă de majoritatea studiilor de specialitate: cele două mari epoci ale limbii române vechi (a. de la primele texte româneşti atestate şi până la 1640; b. intervalul 1640-1780) formează obiectul studiului de faţă; perioada modernă, care începe cu 1780, va forma obiectul unui al doilea volum, pe care îl avem în proiect.

Teoria propriu-zisă este urmată de o selecţie de texte româneşti vechi – redactate sau traduse în diferite zone ale ţării – propuse pentru analiză, din perioada primelor scrieri româneşti şi până la începutul epocii moderne (1780).

La sfârşitul cărţii am ataşat un dicţionar de termeni lingvistici frecvent utilizaţi în disciplinele diacronice, precum şi o listă de cuvinte referitoare la scrierile din vechea română literară.

Am indicat sensurile cuvintelor între ghilimele. Abrevierile din lucrare sunt, în general, cele consacrate, prin uz, în studiile de specialitate.

Sperăm că această carte, aflată acum la cea de-a doua ediție, va fi de un real folos tuturor studenţilor noştri.

Mulţumim tuturor celor care, prin sfaturile directe sau, în mod indirect, prin scrierile lor (îi avem în vedere pe toţi cei cuprinşi în bibliografie) au pus o piatră la temelia prezentei lucrări.

Autoarea

3

Aida Todi


PREOCUPĂRI PENTRUNORMAREA ŞI CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

În cultura română aceste preocupări au început în Transilvania la reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ulterior, unii scriitori ca Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Al. Russo, Al. Odobescu sau M. Eminescu au insistat pe problema unificării şi îmbogăţirii limbii române, păstrând specificul ei naţional şi cultural.

Primele cercetări propriu-zise de limbă literară îi aparţin lui Petre V. Haneş1, care consemnează fapte arhaice, regionalisme din literatura primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, fapte ce demonstrau oscilaţiile normei în scrisul literar din acea vreme, precum şi tendinţele de îmbogăţire şi exprimare îngrijită. Şi Garabet Ibrăileanu a consacrat problemelor limbii literare vechi şi premoderne o parte din cursul său intitulat Istoria literaturii moderne (Epoca lui Conachi), Universitatea Bucureşti, 1909-1910. Ov. Densusianu şi-a concretizat preocupările în acest domeniu în lucrarea Evoluţia estetică a limbii române2. Preocupările mai recente ale cercetătorilor în domeniu s-au materializat în studii privind definirea şi evoluţia conceptului (Cazacu, 1960, 1985; Coteanu, 1961; Bociort, 1972; Gheţie, 1975), precum şi istorii ale limbii române literare (Coteanu, 1981; Cvasnîi-Cătănescu, 1996; Gheţie, 1978, 1982, 1994; 1997; Ivănescu, 1989; Munteanu & Ţâra, 1983; Rosetti, Cazacu, Onu, 1971); unii au urmărit, în cercetările lor, problemele privind începuturile scrisului românesc (Gheţie & Mareş, 1985, 2001; Panaitescu, 1965).

NOŢIUNEA DE LIMBĂ LITERARĂ. DEFINIŢIE

Noţiunea de „limbă literară” se identifică uneori cu limba literaturii artistice, deci cu creaţia scriitorilor (Călinescu, de pildă, îl considera pe Eminescu creatorul limbii române literare). Totuşi, o distincţie între cele două este necesară.

Pentru a denumi limba română de cultură avem o terminologie ezitantă: Hasdeu vorbea despre o „limbă tipică”, Philippide despre o „limbă comună”, dar cei mai numeroşi cercetători folosesc termenul „limbă literară”3. De-a lungul timpului, limbii române literare i s-au dat mai multe definiţii:

Iorgu Iordan (1954) a definit limba literară drept „haina tuturor producţiilor culturale omeneşti indiferent de domeniile cărora aparţin, literatură, ştiinţă, ideologie, politică, administraţie etc.”. Limba literară constituie „unul din aspectele limbii întregului popor, şi anume, cel mai desăvârşit”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară este mai unitară, faptul acesta datorându-se caracterului ei normativ şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.

Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu (1971) defineau limba literară astfel: „limba literară reprezintă o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”.

Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra (1983) insistă pe caracterul normat şi îngrijit al limbii literare: „limba literară este acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris, care îi asigură o anumită stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit”.

Ion Gheţie (1978) nu aminteşte despre folosirea ei cu precădere în scris, de asemenea, el nu ia în discuţie atributul de „unitar” conferit limbii literare, acesta fiind implicat în însăşi noţiunea de normă (care presupune unitate): „limba literară este aspectul / varianta cel / cea mai îngrijit/ă al/a limbii naţionale, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unor norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează”.

O definiţie general acceptată este aceea că limba literară reprezintă aspectul normat şi cultivat al unei limbi naţionale, adică acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris care îi asigură o anumită stabilitate şi unitate precum şi prin caracterul (aspectul) ei îngrijit (cultivat)4.

1 Haneş, 1904.2 Densusianu, 1977. 3 Trebuie să menţionăm totuşi că şi lingviştii din perioadele mai vechi s-au preocupat de normarea şi cultivarea limbii române, chiar dacă nu au teoretizat aceste probleme (reprezentanţii Şcolii ardelene, Ion Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, al. Russo etc.). Prima cercetare teoretică îi aparţine lui Petre V. Haneş, 1904.4 Pentru discuţia amplă a termenului de limbă literară, vezi Iordan, 1954, Gheţie, 1982.

4

Aida Todi


Cercetătorii au subliniat faptul că sfera noţiunii de limbă literară este foarte largă, cuprinzând producţiile şi manifestările culturale în general, fiind limba scrierilor ştiinţifice, filosofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosirii în diferite instituţii, administraţie, teatru, şcoală. Această ramificare a limbii literare în funcţie de întrebuinţarea ei într-o anumită sferă de activitate socială dă naştere unor anumite stiluri (ştiinţific, literar/artistic/belestristic, administrativ, publicistic)5 (...). Fiind legată de tradiţie, limba literară „este mai conservatoare decât limba populară, mai convenţională, dar şi mai receptivă la inovaţiile impuse de dezvoltarea economiei, a ştiinţelor şi a tehnicii”, ea este „un produs al vieţii culturale a unui popor, ale cărui manifestări spirituale le exprimă în formele scrisului şi le transmite de la o generaţie la alta”6.

TEST DE AUTOEVALUAREDefiniți noțiunea de limbă literară.

CARACTERUL NORMAT AL LIMBII ROMÂNE LITERARE

DSL defineşte astfel norma literară: „expresia convenţională, la nivelul limbii literare, a unui anumit uzaj lingvistic dominant, impusă – cu o forţă coercitivă mai mare sau mai mică – oamenilor de cultură aparţinând unei comunităţi, atunci când redactează un text.” (I. Gheţie). Cercetătorii au arătat că, în funcţie de momentul istoric la care ne referim, convenţia care consacră un anumit uzaj lingvistic se realizează fie prin consens tacit, fiind mediată de tradiţie, fie prin reglementări exprese, provenind de la diverse societăţi savante, de regulă Academii, aşa cum se întâmplă astăzi (Academia Română). Uzajul lingvistic ridicat la rangul de normă poate să existe sau nu în momentul consacrării lui. Tradiţia poate impune rostiri sau forme dispărute din uz, dar acceptate în limba literară. În timp se realizează caracterul obligatoriu al normei, care cunoaşte variaţii şi în raport cu nivelul cultural7.

Normele unei limbi literare se constituie având la bază trăsăturile lingvistice ale unui dialect sau grai, dar nu se poate pune semnul egalităţii între limba literară şi acesta. Chiar dacă limba literară continuă trăsăturile unui dialect/ grai etc., ea se situează deasupra variantelor teritoriale, fiind o normă supradialectală unică. La formarea acestei variante supradialectale concură toate graiurile, în proporţii diferite. La baza limbii române literare, de pildă, stă graiul muntean, care şi-a impus o mare parte din caracteristicile fonetice, lexicale şi gramaticale, dar limba română literară nu coincide cu subdialectul muntean, fapt care poate fi demonstrat de o serie de elemente preluate din alte graiuri: fonetismul strein/striin, din zona Bucureştiului, a pierdut teren în faţa lui străin, specific graiurilor nordice (maramureşene în special); în flexiunea verbului formele iotacizate munteneşti, de persoana întâi, singular (eu spui), au fost respinse de normele limbii române literare în favoarea celor neiotacizate (eu spun, ca în Moldova); termenii mire şi plămâni, nemunteneşti (de tip nordic), s-au impus în limba română, şi nu

5 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 16.6 Ibidem.7 Gheţie, 1978.

5

Aida Todi


sinonimele lor munteneşti ginere/ginerică, bojoci.8 Pe de altă parte, limba literară nu acceptă pur şi simplu elemente variate din graiuri, încadrându-le apoi în normă. Există şi un proces invers, de influenţă a limbii literare asupra graiurilor (mai ales în ultimele decenii), care se modifică sub presiunea exprimării culte9.

Cercetătorii limbii literare au arătat că normele, fixate iniţial de filologi în gramatici, iar în ultimele secole în Academii, „sunt rezultatul unui întreg proces de dezvoltare socială şi culturală”, în care literatura are o contribuţie de seamă, prin impunerea unor forme folosite în operele scriitorilor de prestigiu 10. Caracterul normat se manifestă în toate compartimentele limbii: în fonetică (scrierea şi pronunţarea cuvintelor), în gramatică (respectarea regulilor flexiunii şi ale construcţiilor), în lexic (utilizarea cuvintelor înţelese pe întreg teritoriul lingvistic al naţiunii respective)11.

Limba literară e dinamică, ea nu respinge inovaţiile pe care le consacră uzul. De-a lungul timpului, norma lingvistică a evoluat. Multe dintre formele gramaticale, pronunţările sau construcţiile utilizate de vorbitori au fost iniţial abateri, greşeli, care cu timpul s-au extins, devenind tendinţe şi, în cele din urmă, generalizate prin uzul vorbitorilor, au fost acceptate de normă. Abaterile de la normă nu sunt întâmplătoare. Ele se datorează, cel mai adesea, unei tendinţe fireşti şi subconştiente a vorbitorilor spre analogie (uniformizare, punere de acord cu structurile mai frecvente, care prezintă o regularitate mai accentuată a paradigmei).

Multă vreme nu a existat o normă scrisă, aşa cum este astăzi. În perioada mai veche a limbii, norma era consacrată şi respectată prin tradiţie. Deşi primele gramatici româneşti au apărut prin secolul al XVIII-lea, abia în secolul al XIX-lea se poate vorbi despre consolidarea normei literare româneşti. Indicaţiile lingvistice au început să apară în gramatici şi dicţionare, iar înfiinţarea Academiei Române conferă legitimitate lucrărilor normative editate sub egida sa. Nu întotdeauna norma se fixează „de sus în jos”, adică prin recomandări provenind de la foruri ştiinţifice (academii), care fac propuneri şi le dezbat cu argumente istorice şi ştiinţifice. Adesea regula vine „de jos în sus”, altfel spus, uzajul lingvistic al vorbitorilor este cel care consacră o normă: o formă utilizată intens de vorbitori, chiar incorectă, are toate şansele de a fi acceptată în cele din urmă ca normă, în pofida unei perioade (uneori intense) de condamnare a ei de către lingvişti. De-a lungul timpului, multe forme iniţial greşite au ajuns norme12. Iată câteva exemple: verbul a rămâne (moştenit din latină) era, din punct de vedere etimologic, de conjugarea a II-a (a rămânea) şi el a fost folosit astfel până la sfârşitul secolului al XIX-lea; astăzi, toate gramaticile îl acceptă ca verb de conjugarea a III-a (a rămâne); în aceeaşi situaţie sunt şi verbe ca a umple (iniţial a umplea), a ţine (iniţial a ţinea). Tendinţa verbelor de conjugarea a II-a de a trece la conjugarea a III-a începe încă din latina populară (care stă la baza limbii române) şi ea continuă şi astăzi – se cunoaşte tendinţa verbelor a apărea, a părea, a plăcea, a şedea, a tăcea a zăcea etc. de a fi utilizate la conjugarea a III-a: a apărea (mi-ar apare în cale), a pare (mi-ar pare bine)13. Uneori, cei care cunosc acest fenomen fac greşeala opusă, trecând verbe de conjugarea a III-a (ex. a bate) la conjugarea a II-a (imper. nu mă bătea! sau indicativ prezent noi bătém). Acest tip de greşeală se numeşte hipercorectitudine sau hiperurbanism. Şi unele fenomene de hipercorectitudine se pot generaliza, la rândul lor, fiind acceptate, în cele din urmă, ca norme.

Că evoluţia normei ţine cont permanent şi de uzul vorbitorilor o demonstrează convingător unele dintre noile forme sau accentuări recomandate de DOOM 2, chiar în situaţia în care lingviştii ştiu că, istoric (etimologic) vorbind, norma respectivă nu este justificată. Iată câteva dintre noile norme pe care DOOM 2 le-a acceptat stabilind un acord cu uzul general (fie ca formă în variaţie liberă a unui dublet, alături de forma din vechea normă, fie pur şi simplu înlocuind vechea formă, care s-a dovedit artificială şi nu a fost acceptată de către vorbitori). Vă oferim mai jos doar câteva exemple la întâmplare, pentru a ilustra modul cum se constituie şi funcţionează norma, dar ele sunt destul de numeroase:

1. DOOM 1 recomanda accentuarea antíc, conformă cu criteriul etimologic (cuvântul provine din limba franceză, unde se accentuează pe ultima silabă); DOOM 2 face o concesie uzului, acceptând, pentru acest cuvânt, atât accentuarea ántic (mai frecventă şi având un grad mai mare de conformitate cu structura

8 Am preluat exemplele de mai sus (date de Petrovici, 1960) din Munteanu & Ţâra, 1983, p. 19.9 Dumistrăcel, 1978.10 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 18.11 Pentru constituirea şi evoluţia normei literare româneşti, vezi Graur, 1968. Pentru detalii privind complexitatea relaţiei dintre abatere, tendinţă şi normă, vezi Guţu Romalo, 2000.12 Am preluat exemplele de mai jos, precum şi toată discuţia referitoare la dinamica normei, din cartea noastră recent apărută (Todi, 2007).13 Nu ar fi exclus ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, unele dintre aceste forme, astăzi condamnate, să fie acceptate.

6

Aida Todi


accentuală a cuvintelor româneşti), cât şi forma etimologică antíc (explicabilă etimologic, dar greu de acceptat şi de utilizat de către vorbitori).

2. Se ştie că, în cadrul verbelor tradiţional numite de conjugarea I (adică terminate la infinitiv în -a) există două subcategorii, în funcţie de flexiunea prezentului indicativ şi conjunctiv: verbe cu sufix gramatical (tipul lucrez, lucrezi, lucrează, lucrăm, lucraţi, lucrează) şi verbe fără sufix (cânt, cânţi, cântă, cântăm, cântaţi, cântă)14. Pentru verbul a iriga DOOM 1 recomanda forma sufixată irighează, care însă nu era folosită. Sesizând probabil rezerva vorbitorilor faţă de această formă, autoarele DOOM 2 recomandă, de astă dată ca formă unică, pe irigă.

3. În unele cazuri s-a procedat la reducerea variantelor din cadrul unor dublete (de altfel, este firesc ca norma să tindă spre reducerea variantelor). Aşa, de pildă, din dubletul accentual cratér şi cráter (DOOM 1) a fost reţinută ca normă doar forma cráter (DOOM 2), mult mai accesibilă vorbitorilor.

În sfârşit, există şi situaţii care contravin uzului general. Unele dintre acestea, puţine, de altfel, i-au şocat, la apariţia DOOM 2, atât pe vorbitorii obişnuiţi, cât şi pe majoritatea lingviştilor, prin noutatea ortografică: ne referim la ortografia paradigmei pronumelui şi adjectivului pronominal negativ: niciunul, niciuna, niciunii, niciunuia, niciun, nicio, niciunui, niciunei etc. propusă de DOOM 2. Acesta este un caz de impunere „de sus în jos” a unei norme, datorat, probabil, în intenţie, aceleiaşi tendinţe de regularizare a paradigmelor (toate pronumele compuse din limba română se scriu prin sudare – dumneata, cineva, altcineva, oricine, vreunul, celălalt etc., iar acesta era o excepţie de la regulă)15.

Adesea factorii extralingvistici (situaţia de comunicare, contextul, interlocutorul) au un rol important în selecţia formelor noastre de exprimare.

Normele sunt în mare măsură un produs al selecţiei. Prin caracterul lor selectiv ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor ale căror transformări sunt un produs natural, istoric al evoluţiei. Chiar dacă sunt impuse de o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale – Academie – de sus în jos), normele consfinţesc de regulă un uz (o utilizare) mai mult sau mai puţin general sau mai răspândit pe cale scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra dau ca exemplu cazul verbului a scrie (lat. scribere), pentru care circulau, la un moment dat, mai multe forme: a scrie – pe o zonă largă cuprinzând Transilvania, Maramureş, Moldova, Bucovina, a scri în Muntenia, a scria în Banat (deci verbul prezenta o evoluţie divergentă)16; nu s-a optat pentru varianta munteană, ci s-a mers pe criteriul etimologic (care, aici, corespunde cu criteriul răspândirii mai ample). Totuşi, există şi excepţii de la regula acestor criterii: puţin, nu foarte răspândit faţă de sinonimele lui: niţel, niţică în Muntenia; oleacă în Moldova; o ţâră în Ardeal. Astfel, se poate afirma că „graiurile sunt mult mai bogate în resurse individuale de expresie, în comparaţie cu limba literară, care este, prin funcţia ei, mai săracă în această privinţă, dar mai bogată în mijloace suple de comunicare, apte să comunice noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalitate şi abstracţie superioară graiurilor”17.

TEST DE AUTOEVALUAREPrecizați cum se constituie în timp norma literară (25 rânduri).

14 Observaţia este valabilă şi pentru verbele de conjugarea a IV-a (în –i şi –î): verbe cu sufix (iubesc, iubeşti, iubeşte, iubim,iubiţi, iubesc; hotărăesc, hotărăşti, hotărăşte, hotărâm, hotărâţi, hotărăsc) şi verbe fără sufix (vin, vii, vine, venim, veniţi, vin; cobor, cobori, coboară, coborâm, coborâţi, coboară).15 Rămâne totuşi o excepţie: pronumele relativ ceea ce.16 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 20.17 Ibidem, p. 21.

7

Aida Todi


CARACTERUL CULTIVAT AL LIMBII ROMÂNE LITERARE

Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra au arătat că „prin caracterul cultivat (îngrijit, prelucrat, elaborat, ca urmare a intervenţiei factorului conştient), ea se opune limbajului spontan al conversaţiei curente (…) care este mai liber, mai puţin supus constrângerilor, fapt ce îi permite să lase loc utilizării termenilor populari şi expresiilor familiare, precum şi unor procedee variate specifice stilului oral”18. Limba literară nu se referă doar la aspectul scris, ci la exprimarea orală a unui vorbitor cult, instruit.

Aceiaşi cercetători subliniau factorii prin care se realizează aspectul cultivat al limbii literare (selectarea mijloacelor celor mai adecvate, reclamate de scopul comunicării, folosirea exactă şi nuanţată a cuvintelor, îmbinarea lor în propoziţii şi fraze menite să asigure expunerii orale sau scrise claritate şi coerenţă), subliniind că „limba literară nu exclude realizarea estetică a comunicării, ci o presupune, cu deosebirea că funcţia estetică este în scrierile aparţinând sferei limbii literare normate de altă natură decât cea la care se referă limbă literaturii artistice: estetica limbii literare este un semn de maturitate intelectuală a mânuitorului limbii, care exploatează resursele puse la dispoziţie de cuceririle culturii însuşite de el; estetica limbii literaturii artistice (...) este expresia talentului scriitorului, care intervine creator în limba naţională, recurgând la elementele individuale, cărora le conferă valori noi şi forţă expresivă”19.

RAPORTUL DINTRE LIMBA LITERARĂ ŞI LIMBA ARTISTICĂ

Cercetătorii mai sus citaţi arată că „limba scriitorilor oferă istoricului limbii literare un document de epocă, în care sunt consemnate formele, oscilaţiile şi inovaţiile atestând etapele parcurse de limba literară până să-şi consolideze normele acceptate pentru o anumită epocă. Limba literaturii prezintă interes pentru istoricul limbii literare nu prin partea individuală din creaţia lingvistică a unui scriitor, ci prin ceea ce reflectă trăsăturile comune şi virtuale ale limbii, adică prin bogăţia ei internă pe care scriitorul o pune în valoare şi o transmite vorbitorilor nu numai dintr-o anumită epocă, ci şi celor din epocle care vor urma” 20. Au existat poziţii diferite în ceea ce priveşte raporturile între limba literară şi limba artistică, lingviştii considerând limba artistică o variantă, un stil al limbii literare, pe lângă celelalte stiluri (ştiinţific, administrativ, publicistic), iar pentru cercetătorii literari limba artistică nu este o variantă a limbii literare, ci o realitate mult mai complexă, un mijloc de realizare artistică, un instrument al artei literare. Deosebirea principală ar fi aceea că limba literarǎ are o funcţie social-culturală, pe când limba artisticǎ are o funcţie estetică (literatura apelează la mijloace de limbă specifice artei literare: ea foloseşte mijloace de expresie proprii – figurile de stil; în limba artistică exprimarea este adesea inedită; de aceea îl sensibilizează în mod deosebit pe cititor; la realizarea impresiei artistice colaborează, în cadrul limbii artistice, toate elementele comunicării artistice (fonetica, formele, sintagmele, construcţiile, elemente de versificaţie).21

18 Ibidem.19 Ibidem, p. 22.20 Ibidem, p. 23.21 Ibidem, p. 24.

8

Aida Todi


Reţinem distincţia între limba vorbită, limba literară şi limba artistică pe care au sintetizat-o foarte bine Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra: „În varianta vorbită, substanţa comunicării este de natură semantică şi afectivă, toate celelalte mijloace (intonaţie, gesticulaţie, apelul la interlocutor) fiind puse în serviciul dorinţei vorbitorului de a se face înţeles. În varianta literară, comunicarea este supusă constrângerilor (ortoepice, ortografice, lexicale, gramaticale) care exercită rolul de cenzură, pentru a asigura expunerii un anumit nivel de exprimare (…). Conştiinţa normei este în acest caz de natură socială: vorbitorul este preocupat nu numai ceea ce spune, ci şi cum spune ceva în faţa altora. În varianta artistică, mijloacele de expresie <<sparg>> tiparele obişnuite ale limbii vorbite şi ale celei literare”, scriitorul operând cu toate mijloacele semantice şi formele oferite de limba naţională şi transformând limba într-un instrument care nu numai comunică, ci şi sugerează o idee poetică, o stare sufletească; de aici efectul de inedit, de originalitate, de surpriză. Norma limbii artistice „rezidă în sensul comunicării poetice şi este în funcţie de ea, natura ei înscriindu-se în sfera esteticii; poetul este preocupat în egală măsură de cum spune ceea ce spune faţă de el însuşi şi faţă de o întreagă tradiţie literară”.22

Sfera limbii literare este mult mai cuprinzătoare decât aceea a limbii literare propriu-zise, ea acceptând şi elemente extraliterare (jargon, argou, termeni populari, regionalisme, arhaisme), selectate din toate variantele/ stilurile, dar în limba artistică acestea sunt folosite în mod intenţionat, cu o anumită încărcătură afectivă (ele pot reconstitui imaginea unei anumite epoci, a unui anumit mediu sau pot servi ca mijloc de caracterizare a personajelor (V. Alecsandri, I.L. Caragiale).

Originalitatea limbii artistice stă în capacitatea ei de a sugera, de a evoca, de a individualiza. Limba artistică se caracterizează prin evitarea locului comun, evitarea cuvintelor banale şi şterse prin uz. Astfel, scriitorul devine creator de limbă. Nu înseamnă că inventează forme şi cuvinte noi (deşi uneori şi acest lucru este posibil – de pildă, la Nichita Stănescu), ci le selectează, le organizează într-o manieră de expresie proprie, care are la bază un criteriu estetic; scriitorul se poate sustrage astfel de la constrângerile dictate de normele consacrate.

Unele particularităţi ale limbii scriitorilor, deşi individuale la origine, s-au generalizat uneori şi au fost acceptate ca normă; alteori au ajuns să caracterizeze un curent sau o epocă,intrând apoi în circuitul comun al limbii artistice. Cercetătorii limbii române literare dau ca exemplu gerunziile acordate de tipul zace lebăda murindă (Eminescu), care îşi au originea în limba poetică a generaţiei lui I.H.Rădulescu, generaţie care a transmis urmaşilor din epoca imediat următoare aceste forme; adjectivul uşure, atestat şi astăzi în Argeş, apare la Heliade, sporadic la Eminescu, frecvent la Arghezi şi Ion Pillat. Aceste forme nu au fost impuse în limba literară, dar pentru istoria limbii literare este interesant de văzut felul în care se păstrează / reînvie unele variante stilistice în anumite epoci datorită prestigiului artistic de care se bucură scriitorul care le foloseşte în scrisul său.23. Concluzia autorilor citaţi este: „Contribuţia scriitorilor la progresul limbii literare constă nu atât în îmbogăţirea cantitativă a limbii literare (în această privinţă celelalte stiluri, îndeosebi cel publicistic şi cel ştiinţific ocupă un loc important), cât în perfecţionarea ei calitativă, expresivă. Fără o literatură de specialitate este greu de conceput o limbă literară evoluată (...). Rolul scriitorilor de seamă a fost şi este hotărâtor în acţiunea de îmbogăţire estetică, adică sub aspectul nuanţării ei semantice, al mlădierii sintactice şi al varietăţii stilistice (...). Literatura exercită o mare influenţă asupra cititorilor, fapt care are consecinţe directe asupra însuşirii limbii literare de către vorbitori”24. Cercetarea limbii literaturii, în concluzie, nu poate fi exclusă din domeniul limbii literare.

TEST DE AUTOEVALUAREPrecizați câteva aspecte ale relației dintre limba literară și limba artistică.

22 Ibidem, p. 25.23 Ibidem, p. 28.24 Ibidem, p. 29.

9

Aida Todi


ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE.TEORII PRIVIND EPOCA DE FORMARE

A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Opiniile lingviştilor referitoare la originile limbii române literare prezintă unele divergenţe determinate de modul în care diverşi cercetători definesc noţiunea de limbă literară, distingându-se mai multe interpretări:

a. Unii cercetători au pus semnul egalităţii între limba literară şi limba creaţiilor populare româneşti (limba folclorului), plasând astfel începuturile limbii române literare înainte de secolul al XV-lea, respectiv al XVI-lea. Liviu Onu şi Ion Coteanu apreciau că limba literară a apărut cu mult înaintea scrisului. Al. Graur considera că scrierea a consolidat limba literară şi a ajutat la dezvoltarea ei. În dezvoltarea acestui punct de vedere, Graur pleacă de la punctul de definire al limbii literare neglijând aspectul îngrijit. Limba folclorului reprezintă de fapt o varietate silistică a limbii populare, realizându-se în unul dintre dialecte. Limba folclorului românesc a exercitat mereu o influenţă asupra stilului literaturii beletristice, însă începuturile limbii române literare s-au dezvoltat pe baza primelor tipărituri şi prezintă câteva trăsături specifice care o delimitează clar de limba creaţiilor literare.

b. limba română literară s-a format în secolul al XIX-lea, în perioada constituirii naţiunii („şcoala ieşeană”), adică după Unire. I. Iordan afirmă că varianta literară a unei limbi se iveşte o dată cu naşterea naţiunii. Acest punct de vedere restrânge excesiv conţinutul noţiunii de limbă literară. De fapt, în această perioadă se definitivează norma supradialectală unică, rezultat al unei evoluţii anterioare, începută încă din secolul al XVI-lea. În această perioadă se îmbogăţesc şi se dezvoltă diferitele stiluri ale limbii literare, limba şi stilul ştiinţific, publicistic, stilul literaturii artistice (beletristic). Se constituie limba română literară în forma pe care o cunoaştem astăzi. Au mai susţinut această teorie Al. Philippide, G. Ivănescu şi, o vreme, G. Istrate.

c. A fost susţinută şi ideea conform căreia limba română literară şi-ar avea începuturile în secolul al XVII-lea (perioada marilor cronicari) – R.A. Budagov, J. Byck.

d. limba literară datează din perioada primelor texte româneşti (secolul al XVI-lea). Cercetătorii ce aparţin acestei perspective au în vedere apariţia primelor texte tipărite, dar şi a manuscriselor (activitatea de tipograf a lui Coresi). Teza aparţine „şcolii de la Bucureşti” şi a fost acceptată de majoritatea lingviştilor români (B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, Ov. Densusianu, I. Bianu, N. Iorga, B. Cazacu, Al. Rosetti, I. Gheţie). În tipăriturile lui Coresi se disting unele aspecte ale receptării, ale elaborării, ale difuzării faptelor de limbă. La baza limbii textelor lui Coresi se află graiul din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. În efectuarea traducerilor, Coresi pleacă de la manuscrisele rotacizante nord-ardelene, a căror limbă o supune unor modificări prin adaptarea ei la limba vorbită în sudul Ardealului şi în nordul Ţării Româneşti. Limba textelor lui Coresi atrage atenţia prin receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea, pe

10

Aida Todi


baza graiurilor din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească, a unei forme de exprimare care, graţie tiparului, s-au bucurat de o largă răspândire în toate ţinuturile româneşti.

TEST DE AUTOEVALUAREEnunțați teoriile privind epoca de formare a limbii române literare.

BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE.RAPORTUL DINTRE

LIMBA LITERARĂ ŞI GRAIURI

În timpul dezvoltării sale, limba literară suferă o serie de modificări sub influenţa a doi factori fundamentali: graiurile pe baza cărora s-a format limba literară şi cultura, al cărei instrument de expresie a devenit.

Raportul dintre limba literară şi graiuri variază în timp, limba literară tinde să reducă până la suprimare diferenţele dintre graiuri şi dialecte, unificându-le. Dar şi dezvoltarea culturii, determinată de dezvoltarea socială a naţiunii îşi spune cuvântul în evoluţia limbii literare, care se îmbogăţeşte astfel cu termeni noi, tinzând să-şi perfecţioneze mijloacele de expresie. Evoluţia limbii literare este definită deci de două mari procese strâns legate între ele: unificarea dialectală şi modernizarea (mai ales în vocabular, în legătură mai strânsă cu evoluţia societăţii).

O problemă importantă în studiul formării şi evoluţiei limbii literare este baza dialectală a limbii literare. Într-o limbă literară se recunoaşte întotdeauna dialectul sau graiul de bază (care are o poziţie dominantă în raport cu celălalt), dar limba literară nu coincide niciodată cu acesta, preluând doar unele particularităţi mai numeroase, dar şi acceptă în acelaşi timp fonetismele, formele şi cuvintele celorlalte

11

Aida Todi


dialecte. În general, ceea ce determină impunerea unui dialect drept baza limbii literare este rolul preponderent pe care provincia în care se vorbeşte îl are în viaţa economică, politică sau culturală a întregii comunităţi lingvistice. În multe situaţii, dialectul vorbit în jurul capitalei reprezintă norma comună (latină, franceză, engleză). Un rol deosebit îl au factorii culturali (toscana s-a impus ca limbă literară în secolele al XIII-lea al XIV-lea datorită operelor lui Dante, Petrarca, Boccacio; acelaşi lucru se întâmplă în Germania lui Luther)25.

Norma literară unică se constituie şi apoi se consolidează, în timp, prin selectarea diverselor aspecte regionale. În ceea ce priveşte graiul sau graiurile care au stat la baza limbii române literare s-au emis mai multe ipoteze26:

a. Graiul muntean. B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, Ov. Densusianu, P.V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, B. Cazacu, I. Coteanu consideră că un rol deosebit în impunerea graiului muntean ca bază a limbii române literare l-au avut tipăriturile diaconului Coresi, pe de o parte şi, pe de altă parte, activitatea foarte intensă de tipărire şi difuzare a cărţii desfăşurată în Ţara Românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi ascendentul pe care l-a dobândit această provincie în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. Ion Gheţie susţine originea munteană a limbii române literare pentru că unificarea limbii române literare s-a produs pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în condiţiile naţionalizării slujbei religioase în limba română.

b. Graiul maramureşean. N. Iorga, Sextil Puşcariu îşi argumentează opinia prin prestigiul pe care primele texte româneşti (cele maramureşene) l-au câştigat şi care ar fi fost traduse în părţile extrem nordice ale teritoriului de peste munţi. Ideea a mai fost susţinută de Al. Procopovici şi N. Drăganu. G. Ivănescu formulează o opinie oarecum asemănătoare, conform căreia limba română literară ar fi avut o bază maramureşeană până la jumătatea secolului al XIX-lea şi una munteană după această dată.

c. Limba română literară ar fi un „compromis” între toate graiurile dacoromâne. Al. Philippide, G. Pascu, Iorgu Iordan, Gavril Istrate sunt adepţii acestei teorii.

În ceea ce priveşte modul cum se constituie în timp, pe baza graiurilor, limba literară, pornind de la afirmaţia lui Roman Jakobson referitoare la relaţia dintre sincronie şi diacronie şi urmărind raportul dinamic dintre fenomenele dialectale şi cele literare, Boris Cazacu înregistra patru categorii distincte, ilustrându-le cu exemple din istoria limbii române (precizăm că prin fapte literare în limba română veche autorul numeşte formele etimologice, moştenite)27:

(a) Fapte dialectale care, în evoluţia limbii române, şi-au menţinut neschimbat statutul; de pildă, rotacismul (trecerea lui n intervocalic la r în cuvintele de origine latină: lat. panem > rom. pâre) în Maramureş-Crişana, sau păstrarea lui n muiat în graiurile de tip bănăţean: cuń, călcâń, vińe etc.

(b) Fapte literare care şi-au păstrat acest statut încă de la primele texte scrise şi pînă astăzi: pronunţarea africatelor ĉ şi ĝ (cer, cinci, gem, ginere), generale în secolul al XVI-lea, spre deosebire de pronunţarea lor fricativă ş, ź (şer, şinşi, źem, źinere), care este o inovaţie dialectală.

(c) Fenomene dialectale care, în timp, au dobândit caracter literar. Boris Cazacu aminteşte aici o serie de forme din morfologia verbului, fenomene dialectale la origine, dar care, în timp, au fost acceptate de normă. De pildă, în paradigma imperfectului, forma etimologică de persoana a III-a plural, în -a, generală în toate textele româneşti (lat. cantabant > rom. (ei) cântă), a fost înlocuită, în secolul al XIX-lea, cu forma în -au, proprie graiurilor de tip bănăţean; cauza extinderii acestei forme ar putea fi necesitatea evitării omonimiei dintre persoana a III-a singular şi plural28: (el) cânta < lat. cantabat; (ei) cânta < lat. cantabant. Tot dialectale sunt, la origine, formele verbale analogice cu dentala refăcută – (eu) aud, văd, simţ etc. – în locul formelor iotacizate etimologice: auz < lat. audio, văz < lat. video, simţ < lat. sentio.

(d) Fapte literare (de fapt, etimologice – n.n.) care îşi pierd această calitate, fiind întâlnite astăzi doar ca fapte dialectale; astfel, de pildă, pronunţarea năroc (< v.sl. narocu), rădica (< lat. erradicare), năsip (< v.sl. nasypu) etc., generală în limba română veche, a fost înlocuită în limba literară cu pronunţarea rezultată în urma asimilării; formele etimologice se mai păstrează astăzi, în anumite graiuri, ca fapte arhaice şi dialectale. O situaţie similară se întâlneşte şi în cazul imperativului prohibitiv de persoana a II-a plural, de tipul nu fireţi, nu cântareţi etc., forme care erau generale în textele din secolul al XVI-lea şi au fost înlocuite treptat, în limba literară, de formele fără –re-: nu fiţi, nu cântaţi. Formele vechi se mai întâlnesc astăzi rar, doar regional.

25 Ibidem, p. 39.26 Ipotezele sunt prezentate pe larg la Gheţie, 1975, Munteanu & Ţâra, 1983.27 Cazacu, 1960, 1985.28 Gheţie & Teodorescu, 1965.

12

Aida Todi


TEST DE AUTOEVALUARE

Enunțați teoriile referitoare la baza dialectală a limbii române literare (arătați cum au concurat graiurile dacoromâne la formarea limbii române literare)..

PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

Ion Gheţie consideră că problema periodizării limbii române literare depinde de îndeplinirea a două condiţii obligatorii: alegerea unui criteriu unic de clasificare; criteriul de clasificare trebuie să se lege de însăşi istoria internă a limbii literare.29

Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar, singura contribuţie mai amplă dedicată subiectului fiind cea a lui Ignat Bociort.30

Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu adoptă criteriul împărţirii pe secole. O primă perioadă ar constitui-o secolul al XVI-lea. Următoarea perioadă cuprinde secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în care româna literară se eliberează de sub influenţa limbii bisericeşti şi se apropie de limba vorbită a poporului, diversificându-şi în acelaşi timp stilurile. Nu se propun diviziuni ferme pentru perioada cuprinsă între începutul secolului al XIX-lea şi zilele noastre; capitolele sunt distribuite în două mari secţiuni: Epoca veche şi Faza de tranziţie spre epoca modernă.31

Şt. Munteanu şi V. Ţâra disting două epoci fundamentale în evoluţia românei literare: vechea română literară şi româna literară modernă, separate de o perioadă de tranziţie (1780-1840), anul 1780 marcând, „prin tipărirea celei dintâi gramatici a limbii noastre, începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte”.32

Epoca veche cuprinde două perioade mai importante. Cea dintâi începe de prin secolul al XV-lea şi se întinde până la mijlocul secolului al XVII-lea. Ea se caracterizează prin traduceri şi mai puţin prin scrieri

29 Gheţie, 1982, p. 63.30 Bociort, 1972, p. 161-174.31 Rosetti, Cazacu, Onu, 1971, p. 36.32 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 9.

13

Aida Todi


originale. Româna literară prezintă două variante: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). Perioada următoare durează de la mijlocul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului următor. Limba română înlătură definitiv limba slavonă din cultura scrisă a românilor. Variantele literare se delimitează mai precis, îndeosebi cea moldoveană şi cea munteană. Tot acum începe „cultivarea virtuţilor expresive a limbii române”.33

Ion Gheţie consideră că periodizarea istoriei limbii literare trebuie să surprindă principalele momente ale procesului de unificare şi modernizare. El vorbeşte de existenţa a două mari epoci în evoluţia limbii româneşti de cultură: epoca veche (1532-1780) şi epoca modernă (1780-1960) şi renunţă la delimitarea unei perioade de tranziţie între cele două principale faze ale românei literare, fiind încredinţat că locul acestei perioade este mai degrabă în interiorul epocii moderne decât în al celei vechi.

El împarte epoca veche în două perioade. Prima este cuprinsă între 1532 şi 1656 şi delimitează faza formării şi consolidării principalelor variante teritoriale ale limbii române literare. A doua – între 1656 şi 1780, se caracterizează prin realizarea unei prime unificări a românei literare.

Epoca modernă are trei perioade: între 1780 şi 1836 se întinde o perioadă de diversificare lingvistică, la capătul căreia unitatea câştigată în veacul precedent este în mare parte pierdută; între 1836 şi 1881 se plasează faza de constituire a principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi; între 1881 şi 1960 are loc definitivarea în amănunt a normelor limbii române literare. El afirmă că epoca modernă continuă după 1960 cu o perioadă pe care o numeşte contemporană, caracterizată prin păstrarea şi consolidarea unităţii câştigate şi, totodată, printr-o din ce în ce mai intensă difuzare a normelor literare în graiuri.34

EPOCA VECHE. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Deşi primul text în limba română datează de la începutul secolului al XVI-lea (Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung – 1521), este sigur că vechimea scrisului în limba română este mai mare, idee susţinută de numeroşi cercetători35. Aceştia susţin că limba noastră a fost utilizată permanent în scris şi în scopuri didactice, pentru că învăţărea slavonei de către români se făcea, de obicei, prin intermediul textelor bilingve (cărţile bisericeşti)36. Există trei mari categorii de mărturii care susţin această idee:a) informaţiile istorice despre folosirea limbii române în scris: menţiunea documentară referitoare la jurământul de fidelitate al lui Ştefan cel Mare faţă de regele Cazimir al Poloniei, 1485; informaţia despre o sumă de bani plătită de municipalitatea Sibiului unui preot roman pentru a scrie o scrisoare în limba română;b) unele aspecte ale grafiei româno-chirilice;c) fragmente de limbă română în textele slave anterioare anului 1500 apărute destul de frecvent în această perioadă: nume proprii româneşti, cuvinte şi fragmente din frazele româneşti care dovedesc obişnuinţa de utilizare în scris a limbii române alături de slavonă.

Aceste câteva date, alături de unele argumente lingvistice mai recente (Al. Niculescu, I. Gheţie) ne fac să acceptăm ideea că româna a fost cultivată în scris cu cel puţin un secol înainte de apariţia celor mai vechi scrieri: scrisori, documente particulare, scrieri cu scop didactic sau traduceri religioase.

TEST DE AUTOEVALUAREMenționați câteva mărturii care sustțn utilizarea limbii române în scris înainte de 1521.

33 Ibidem.34 Gheţie, 1978, p. 30-33.35 Ciobanu, 1941; Rosetti, 1978; Gheţie & Mareş, 1985, 2001.36 Ciobanu, 1941.

14

Aida Todi


CONDIŢIILE ÎN CARE AU APĂRUT CELE MAI VECHI SCRIERI ROMÂNEŞTI

Apariţia textelor scrise a avut un rol esenţial în procesul de formare al limbii române literare. Pentru că studiul românei vechi literare nu se poate face decât pe baza monumentelor de limbă scrisă rămase din veacurile anterioare, este important să avem în vedere epoca de apariţie a textelor în limba română, precum şi condiţiile socio-culturale care au favorizat crearea şi dezvoltarea limbii române literare. Problemele cauzelor care au determinat folosirea limbii române în scrierile oficiale şi în biserică s-a pus pentru prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu descoperirea textelor rotacizante. Părerile învăţaţilor români şi străini au fost diferite. Cele două concepţii, diametral opuse, au fost:1. Teoria imboldului intern susţine că începuturile scrisului românesc se datorează unor factori social-politici şi culturali interni. Această teorie a fost formulată la sfârşitul secolului al XIX-lea de A. D. Xenopol şi susţinută de I. Bianu, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ciobanu, P. P. Panaitescu, G. Ivănescu. Adepţii acestui punct de vedere se întemeiază pe argumente mai degrabă istorice decît lingvistice: necesităţile didactico-religioase în împrejurările istorico-culturale din Maramureş (era nevoie de preoţi, aceştia trebuiau să înveţe după manuale bilingve româno-slave, neştiind româna) (Şt. Ciobanu); apariţia scrisului în limba română ar fi o „reacţie faţă de dominaţia culturală a slavonei” (P.P. Panaitescu); lupta bisericii din Maramureş pentru autonomie la sfârşitul secolului al XV-lea, autonomie care era însă imposibilă (Al. Rosetti); tendinţa general europeană de renunţare la vechile limbi de cultură în folosul dezvoltării şi impunerii limbilor naţionale: „întrebuinţarea limbii române apare în manifestările laice, în actele de cancelarie domneşti, în actele particulare, iar până la urmă se introduce şi în biserică” (Emil Vârtosu); nevoia de pregătire a preoţilor, precum şi exemplul unor popoare vecine (polonii, cehii) (G. Ivănescu).2. Teoria influenţelor externe afirmă că românii au început să scrie în limba lor datorită influenţelor unor curente culturale străine – teorie susţinută de unii cercetători care presupun determinant în apariţia şi în dezvoltarea scrisului românesc este un curent cultural străin: mişcarea bogomilică – B. P. Hasdeu; influenţa husită (N. Iorga, Sextil Puşcariu, Ion Aurel Candrea, Al. Procopovici, N. Drăgan); influenţa luterană şi calvină (Ov. Densusianu, Al. Rosetti; pentru puţină vreme susţine influenţa luterană şi N. Iorga, care mai apoi susţine influenţa husită, precum şi N. Drăganu, după ce mai întâi susţinuse influenţa husită); influenţa catolicismului (G. Moldovan, I. Bărbulescu).3. Redactarea textelor în limba română s-ar datora atât factorilor interni, cât şi a celor externi – o îmbinare a celor două teorii expuse mai sus. Teoria aceasta, care are din ce în ce mai mulţi adepţi, a fost exprimată la începutul secolului XX. Biruinţa scrisului în limba română se datorează atât unor nevoi interne cât şi unor influenţe culturale externe. Reprezentanţii acestui punct de vedere (T. Palade, Ştefan Paşca, Pandele Olteanu, Ion Gheţie) consideră că ambii factori (interni şi externi) au contribuit în egală măsură la folosirea limbii române în textele apărute în epoci diferite în locuri şi în condiţii diferite. Ei presupun că au existat scrieri particulare şi înainte de secolul al XVI-lea, care s-au datorat nevoilor interne, iar textele rotacizante au apărut datorită unor nevoi didactice. Gheţie consideră că apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau unui proces social se datoreşte unei interacţiuni între factorii interni şi externi, cu predominarea celor interni şi susţine că diversele tipuri nu se datorează în mod obligatoriu aceluiaşi factor intern. Scrierea documentelor, scrierea corespondenţei nu se poate explica prin influenţa factorilor externi. Traducerea unor cărţi religioase s-ar putea datora unei acţiuni interne (poporul şi nevoia acestuia de a înţelege ce se spune) sau a unei influenţe din afară.

15

Aida Todi


În concluzie, românii au preluat de la reprezentanţii curentelor religioase străine ideea de folosire a limbii naţionale în biserică înscriindu-se astfel în curentul general european favorabil acestui act revoluţionar pe la jumătatea mileniului trecut. Victoria limbii române asupra slavonei reprezintă un moment hotărâtor în istoria noastră culturală. Devenind instrument de cultură, limba română s-a putut dezvolta şi îmbogăţi de-a lungul timpului pe măsură ce societatea românească a progresat şi s-a integrat în curentul de idei al Europei moderne.

TEST DE AUTOEVALUAREEnunțați pe scurt cele trei teorii privitoare la cauzele (condițiile) apariției primelor texte românești.

DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE PÂNĂ LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XVII-LEA (1640)

Secolul al XVI-lea, când apar primele texte, se caracterizează prin accentuarea unor schimbări în viaţa economică, socială şi culturală din ţările române; în plan cultural se remarcă decăderea culturii slavone în ţările române, precum şi influenţa unor curente religioase străine. Astfel este favorizată tendinţa de abandonare a slavonei; ca urmare, încep să apară cărţi traduse din slavonă şi maghiară. Efortul traducătorilor din secolul al XVI-lea (Coresi şi colaboratorii săi) viza şi cultivarea limbii române. Aceste prime documente de limbă română „reprezintă faza iniţială a limbii literare, manifestarea şi expresia ei incipientă, şi, ca atare, limitată, arhaică şi săracă în mijloace de exprimare literară propriu-zisă”37.

MONUMENTELE DE LIMBĂ SCRISĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA

În Transilvania pătrunseseră mai uşor ideile general-europene favorabile utilizării limbilor naţionale în scris; reforma protestantă fusese acceptată aici; clericii luterani şi calvini, în lupta lor pentru a-şi face adepţi printre transilvăneni, indiferent de naţionalitate, au încurajat şi au sprijinit direct traducerea cărţilor bisericeşti în limba română. Este important de menţionat şi sentimentul naţional puternic al românilor din Transilvania, care i-a determinat să-şi apere şi să-şi cultive limba de-a lungul veacurilor de dominaţie străină. Toate aceste motive au determinat apariţia primelor documente de limbă română scrisă păstrate în Transilvania, unde condiţiile introducerii limbii române în scris erau mult mai prielnice în secolul al XVI-lea faţă de Moldova sau Muntenia.

Cele mai importante monumente de limbă scrisă din această perioadă sunt cărţile religioase din secolul al XVI-lea traduse, copiate sau tipărite la Braşov, Sibiu, Orăştie, Cluj, Maramureş după 1544: 37 Munteanu &Ţâra, 1983, p. 66.

16

Aida Todi


Catehism (Sibiu, 1544); Evangheliarul slavo-român (Sibiu, 1551-1553); între 1559-1560 apar la Braşov, prin eforturile diaconului Coresi, tipograf venit din Târgovişte, 11 tipărituri în limba română: Întrebare creştineascǎ (1559); Tetraevanghelul (1561); Pravila (1560-1562); Apostolul (c. 1563); Cazania (c. 1567); Molitvenicul (c. 1567); Psaltirea (1570); Liturghierul (1570); Psaltirea slavo-românǎ (1577); Psaltirea slavo-românǎ (1576-1578); Cazania II (1581); în 1588 apare o Psaltire slavo-românǎ, editată, se pare, de fiul lui Coresi, Şerban. În epilogul Tetraevanghelului, Coresi arată necesitatea traducerii cărţilor religioase în limba poporului: „am scris aceste sfente cărţi de învăţătură, să fie popilor rumâneşti să înţeleagă, să înveaţe rumânii cine-s creştini, cum grăiaşte şi sfântul Pavel apostol cătră corinteani: <<În sfânta besearică mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles, decât zece mie de cuvinte neînţelease în limbă striină>>”.

În 1582 apare Palia de la Orǎştie, text reprezentativ, din punct de vedere lingvistic, pentru limba literară vorbită în zona Banat. În prefaţa acesteia apare formulată idea că această carte se adresează tuturor românilor: „Eu Tordaş Mihaiu, ales episcopul românilor în Ardeal (…) deacă vădzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sârbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisă prorocul şi 4 cărţi ce să cheamă ţarstva şi alţi proroci câţiva şi le dăruim voo fraţilor români”. Între 1570-1573 apare la Cluj o carte de cântece atribuită lui Pavel Tordaşi, carte din care s-au mai păstrat opt pagini cunoscute şi sub denumirea de Fragmentul Todorescu (conţinând un număr de zece cântece, cu textul repartizat pe versete de câte 2-4 rânduri)38.

Mai sunt semnalate două versiuni moldoveneşti, bucovinene ale Evangheliei şi ale Apostolului din 1532, care nu s-au păstrat.

În ceea ce priveşte textele rotacizante, respectiv Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeanǎ, Psaltirea Scheianǎ, Psaltirea Hurmuzachi, multă vreme s-a considerat că ar fi cele mai vechi traduceri bisericeşti în limba română, efectuate pe la sfârşitul secolului al XV-lea (N. Iorga, I. A. Candrea, Sextil Puşcariu, Ov. Densusianu, Al. Rosetti, N. Cartojan), undeva în nordul Transilvaniei, mai probabil prin Maramureş. Aceste manuscrise care au ajuns până la noi, de fapt, sunt copii ale unor texte originale pierdute, greu de datat sau de localizat corespunzător. Recent, I. Gheţie a constatat că „în limbile textelor rotacizante avem alăturate două straturi de limbă, unul de tip sudic, iar celălalt de tip nordic” şi afirmă că, după toate probabilităţile, stratul sudic aparţine originalului, iar cel nordic copistului39. Datarea manuscriselor, conform lui Gheţie, corespunde celei de-a doua jumătaţi a secolului al XVI-lea, cel puţin pentru Psaltirea Scheiană şi pentru Psaltirea Voroneţeană.

În secolul al XVI-lea apar în Ţara Româneascǎ şi câteva pravile şi scrieri laice, dintre care amintim: Pravila ritorului Lucaci (1581), transcrisǎ în Bucovina; se presupune cǎ este un text revizuit şi îndreptat de copist dupǎ o traducere mai veche din slavonǎ; Glosele româneşti la sintagma lui Matei Vlastaris, localizate în nordul Moldovei; scrieri oficiale trimise din Suceava şi din Câmpulung Moldovenesc birăului din Bistriţa (Transilvania), publicate de Al. Rosetti (1926, 1944; semnalăm, printre acestea, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, către Hans Benkner, judele Braşovului, din 1521); unele documente redactate în limba românǎ; în Muntenia, Cronica lui Mihai Viteazul, scrisǎ de Teodosie Rudeanu (c. 1600) nu s-a pǎstrat; Cronograful lui Moxa (1620).

În 1610, în nordul Transilvaniei, Popa Toader copiazǎ o pravilǎ descoperitǎ de Al. Rosetti în arhivele Bistriţei. În sudul Transilvaniei, la Sânpetrul Braşovului, Popa Ion Românul transcrie cǎrţile populare Alexandria, Rujdeniţa şi Floarea darurilor (1620).

De la sfârşitul secolului al XVI-lea şi primele decenii ale secolului urmǎtor dateazǎ legendele istorice şi hagiografice numite Texte măhăcene (copiate de Popa Grigore din Mǎhaci) şi cuprinse în Codicele Sturdzan; din aceeaşi perioadă datează Codicele Todorescu, Codicele Martian şi Manuscrisul de la Ieud.

TEST DE AUTOEVALUAREMenționați câteva scrieri apărute în secolul al XVI-lea și până la jumătatea secolului al XVII-lea (1640).

38 Pentru detalii, vezi Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic şi indice de Ion Gheţie (extras din volumul Texte româneşti din secolul al XVI-lea), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982.39 Gheţie, 1975, p. 241.

17

Aida Todi


STRUCTURA LINGVISTICĂ A TEXTELOR DIN SECOLUL AL XVI-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA (PÂNĂ LA 1640)

Textele româneşti de pânǎ la 1640 sunt, în general, imaginea graiurilor populare vorbite în regiunile unde au fost redactate, traduse, copiate, reflectând graiul celor care le-au copiat, tradus, redactat. Dar ele nu reproduc cu fidelitate unul dintre graiuri. Mai mulţi cercetǎtori sunt de pǎrere cǎ se pot distinge încǎ din aceastǎ perioadǎ mai multe variante literare româneşti care pot fi grupate în douǎ categorii pe baza câtorva fenomene de limbǎ specifice: a) varianta literarǎ de tip nordic; b) varianta literarǎ de tip sudic. Există şi fapte lingvistice comune, explicabile prin unitatea dialectului dacoromân, dar şi prin circulaţia unor traduceri, a tipografilor, a copiştilor în toate zonele româneşti40. O problemă interesantă este comparaţia între textele traduse şi cele netraduse din epoca veche a culturii noastre. Între acestea există diferenţe care privesc structura limbii (în special sintaxa), care în textele originale (scrisorile, actele, documentele cu caracter oficial și privat) este mai apropiată de lexicul, sintaxa şi stilul limbii populare.

40 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 70.18

Aida Todi


Scrierile din prima etapă a vechii române literare prezintă următoarele trăsături 41, unele preluate din perioada precedentă42:

În fonetică se menţin unele fonetisme arhaice care ulterior şi-au restrâns aria de răspândire la anumite zone, pentru unele variante literare; unele sunt comune tuturor textelor, altele – specifice unor anumite zone43.

Fonetisme comune:- păstrarea lui ă etimologic: băsearecă; blăstema; fămeie; năsip; păreche, părete; rădica; răsipi; spăria, năroc, lăcui; mai rar apare ă trecut la e/i prin asimilare: beserică; ridic, femeie44 (unele excepţii apar doar la Coresi);- menţinerea lui e nesincopat în: a derege, derept, dereptate; studiile consacrate istoriei vechii române literare consemnează o singură excepţie: i/e sincopat într-un text moldovenesc din secolul al XVII-lea: drept-acĕia45.- păstrarea lui î- etimologic: împlea; îmbla; îmfla; doar la Coresi a fost înregistrat de două ori î- trecut la u-: umplut; umpluse. - conservarea lui u în preut; usteni.- e este păstrat în anumite cuvinte: arepi; a ceti; demâneaţă; inemă, a nemeri, nemică, a lepi;- ş netrecut la s în deşchide.- m etimologic păstrat în rumpe; doar în textele coresiene există alternanţa rumpe – rupe.

Alte norme fonetice comune variantelor literare din această perioadă, uneori par să vină în contradicţie cu structura fonetică a graiurilor pe care s-au întemeiat anumite variante:- labialele + iot se păstrează intacte (nu se palatalizează); excepţie: f trece la hi în Moldova de Sud, rareori în secolul al XVI-lea).- palatalizarea dentalelor (t’, d’, ĉ, ĝ) nu se produce.- africatele [č], [ğ] se păstrează, nu se fricatizează.- preferinţa pentru rostirea moale a consoanelor j, ş + i/e; în toate variantele literare apare şi rostirea dură (rar).- păstrarea lui e aton final sau medial netrecut la i şi a diftongului ea nedevenit e în poziţie finală.

Fonetisme divergente: acestea apar în textele provenite din anumite regiuni, pot fi considerate norme ale exprimării din zonele respective, unele diferenţiază textele sudice de cele nordice sau chiar în cadrul celor două mari variante:- păstrarea africatelor dz (d + e/i) şi gi (j+o/u): dzăcea; dzile; dzise; dumnedzeu; să agiungă; giumătate; giudeţ (excepţie: z pentru dz şi j pentru ĝ apar doar sporadic în Evangheliarul de la Sibiu, Palia de la Orăştie);- menţinerea formelor etimologice fără anticiparea elementului palatal i în mâne; pâne (excepţie: în PO î alternează cu îi);- preferinţa pentru rostirea dură a consoanelor labiale, a fricativei s, a africatelor ţ şi dz; păstrarea vocalelor anterioare după consoanele enumerate mai sus este destul de frecventă, mai ales în varianta literară bănăţeană: iubăsc; mărg; mărgând; trupăsc; asamănă; audzind; să dzică; dzâse; puţân;- r muiat în sufixele -ar şi -tor (specific tuturor variantelor de tip nordic): agiutoriu; dădătoriu; mărgăritariu.

Fonetisme specifice numai pentru anumite variante literare de tip nordic: - rotacismul (trecerea lui n intervocalic la r în cuvintele de origine latină), este normă în textelele maramureşene (rotacizante): mârule, sunrară, punrea (CV); rotacismul apare alternativ cu n păstrat şi în varianta nord-moldovenească;- păstrarea fonetismului arhaic ni, caracteristic Banatului: cuniele; pustinie (PO); n palatalizat apare – inconsecvent – şi în textele rotacizante: călcâniu.- labiodentala f+iot alternează cu hi în varianta nord-moldovenească: va hi – va fi, hir – fir; sporadic, şi în varianta maramureşeană.

Fonetisme specifice numai pentru anumite variante literare de tip sudic (munteneşti şi sud-transilvănene):- redarea consecventă a lui dz + e/i (latinesc) prin z [dz în Moldova] şi a lui gi prin j: a auzi, ajutoriu;

41 Pentru trăsăturile lingvistice ale epocii, vezi şi Candrea, 1916.42 Vasiliu & Ruxăndoiu, 1986.43 Trăsăturile epocii le-am preluat de la Munteanu & Ţâra, 1983 şi Gheţie, 1997.44 Vezi detalii şi numeroase exemple la Gheţie, 1997, p. 88-89.45 Ibidem, p. 90.

19

Aida Todi


- anticiparea elementul palatal în cuvintele câine, mâine, cu excepţii foarte rare la Coresi;- consoanele s, z, ţ şi labialele nu sunt dure (seară, înţelepciune, Dumnezeu, iubesc, merg);- după ş, j, r, diftongul ea devine a dacă în silaba următoare este e: grijaşte, sfârşaşte, şarpe, uraşte; în nord, fenomenul apare în alternanţă cu rostirea muiată a respectivelor consoane.

Din punct de vedere fonetic, structura vechii limbi române literare din această perioadă nu este unitară (prezintă alternanţe, divergenţe dialectale).

În morfologie, româna literară este mai unitară în această perioadă, cuprinzând mai puţine diferenţe dialectale decât fonetica, chiar dacă prezintă în toate variantele literare şi forme paralele46.

Substantivul47

Schimbări de declinare: În secolul al XVI-lea, substantivele de declinarea a III-a având desinenţa -e (arame, peştere, lature) au tendinţa de a trece la declinarea I: peşteră (CT), dar se păstrează şi forma peştere (CT, PO, CN); forma nouă peşteră apare în secolul al XVII – lea, în MC. Formele noi aramă, latură, nu apar între 1532-1640 în textele literare, ci doar în unele graiuri, de unde rezultă faptul că tendinţa de trecere de la declinarea a III-a la declinarea I era încă slabă în secolul al XVI-lea, afectând doar zone limitate. Substantive de declinarea a III-a ca grindine (PO, MC), năpaste (CT, CC2, CL), soarte, apar doar al declinarea a III-a, neavând încă forme de declinarea I. În secolul al XVII-lea, formele de declinarea a III-a arame, grindine, lature, marmure, peştere, soarte, sunt puternic concurate de formele de declinarea I, cu -ă: aramă (Prav. 1652), dar şi arame (Prav. 1646).

Unele substantive feminine au pluralul în e în loc de i: lature, peştere, dobânde; grădine; groape; nunte; rane; talpe; substantivele neutre terminate la plural în -ure sunt frecvente în majoritatea textelor: ceruire; locure; chinure (doar în Psaltirea Hurmuzachi este folosit aproape exclusiv pluralul în –uri). Forma de plural mânule (sg. mânu din lat. manus) este încă frecventă, ea rezistând până mai târziu în graiurile şi variantele literare nordice. Forme analogice în -i apar doar sporadic în textele nordice, ele fiind însă destul de frecvente în cele sudice. Desinenţa -ure este frecventă în textele nordice din secolul al XVI-lea, în special în cele rotacizante: ceasure, cerure, darure, duhure, gîndure, glasure, lanţure, locure. Codicele Voroneţean cunoaşte doar forma în -ure (nu şi –uri): duhure(le), duhure, ceasure, graiure, lanţure, dar şi forme în -e: cuvente, capete(le), picioare(le). În Psaltirea Voroneţeană, forma în -ure este foarte frecventă, cea în -uri apărând doar o singură dată: gânduri(le). În Psaltirea Scheiană forma predominantă este cea în -ure, forma în -uri apărând de foarte puţine ori: sfeature (PS). În Psaltirea Hurmuzaki însă, forma în -uri este mai frecventă: bănaturi(le), ceriurile, dar şi ceriurele. glasure (PH). În textele sudice sunt prezente ambele forme, atât în -ure, cât şi în -uri: lucruri(le) (CT, CN), dar şi lucrure(le) (CT, CL, CN, MC). Cercetări întreprinse asupra textelor din zona Banat – Hunedoara au arătat că forma în -ure este mai frecventă decât cea în -uri: darure(le) (PO), lucrure(le) (PO), dar şi darurile (PO), lucrurile (PO), podure (PO), stihuri, (PO), ţărmure, ceriure, fealiure, fealiuri (PO). În secolul al XVII-lea, desinenţa -ure este înlocuită treptat cu -uri: lucruri (Caz. V I), dar şi lucrure (Prav. 1652), daruri, ceriuri (NT). Pe la 1750, -uri devine normă, -ure fiind considerat un arhaism.

Genul: În această perioadă apar oscilaţii de gen, în special la unele cuvinte împrumutate din slavă sau turcă: sl. slugă apare foarte rar ca masculin: un adeverit şi credincios slugă (Coresi), să fii sluga a toţi slugilor (PO), slugă mai mică şi plecată (PO); sl. vlădică are desinenţă de feminin singular, dar apare şi terminat în consoană şi însoţit de articolul hotărât masculin: vlădic, vlădicul (E. Prav., C. Prav.); face pluralul ca masculinele, cu terminaţia -i, vlădici. De asemenea, sl. popă formează pluralul ca masculinele în –i, popi(i), (PO, CT ).

Pe lângă formele sintetice de genitiv-dativ articulat în -eei/ -iei (caseei, mileei, inimiei, nopţiei, judecateei, peliţeei, inimii, morţiei, cale de cetate, în mijloc de băsearecă, trăstie a cărtulariu)48 se folosesc şi construcţii analitice cu a, echivalente cu dativul: să giudece a seracu (PS), să judece a sărac, dĕde a lucrători (CT), alături de să judece săracului; construcţii cu de şi Ac, cu valoare de genitiv: ca lut de cale, în vreamea de slujbă.49

Cele mai vechi texte româneşti nu consemnează decât cu totul excepţional folosirea prepoziţiei pre pentru marcarea acuzativului (obiect direct) la numele de persoane: pre tine am avut agiutoriu, mene nu mă

46 Vezi şi Dimitrescu, 1973, 1975.47 Pentru flexiunea substantivului în româna veche, v. şi Diaconescu Paula, 1970.48 Totuşi, adesea se întâlnesc forme duble în aceeaşi variantă literară sau chiar în acelaşi text; formele în -eei nu ies totuşi din uz, la începutul secolului al XVII-lea apărând, în paralel cu formele în -ei, şi -iei: fecioareei (MC), Moldoveei (MC), Moldovei (MC).49 Vezi exemple la Gheţie, 1997, p. 122-123.

20

Aida Todi


trage inima. Oscilaţii se întâlnesc şi în aceste texte, uneori chiar în cuprinsul aceleiaşi fraze50. După 1600 regula este notarea lui pre la Ac, deşi se mai întâlnesc; pre apare rar în Codicele Sturdzan, în Tetraevanghelul lui Coresi, frecvent după sfârşitul secolului al XVI-lea51.

Vocativul masculin în -e (cu desinenţa ataşată la forma nearticulată a cuvântului) se păstrează în multe scrieri (atestat în diferite regiuni): drace (CS), o(a)me (CV, CT, CC, PH, CN, MC), înpărate (CV), doamne (CV), învăţătoare (CC2), despuitoare (C. Pr.). Vocativul în -ule este o inovaţie pe teren românesc, apărută în secolul al XVI-lea7 şi caracterizează doar unele texte, în special cele sudice: bogatule (CC), fiiule (CC, PO), legiuitoriule (CC). Vocativul în -ule nu apare deloc în textele rotacizante, în afară de Psaltirea Hurmuzaki, în care mai întâlnim şi un vocativ deosebit terminat în -le: doamnele (pentru doamne). La sfârşitul secolului al XVI-lea, vocativul în -ule îşi măreşte aria de difuzare în unele zone din Transilvania, chiar la inanimate: pământule (CN), rugule (CS). În secolul al XVII-lea se menţine vocativul în -e: o(a)me (Caz. V).

Se întâlnesc, în epocă, şi vocative în -ule, mai ales în textele sudice: fiiule, dzeule. Vocativul în -lor apare deocamdată rar: fraţilor, alături de forma omonimă cu indicativul: fraţi52.

Remarcăm în domeniul morfologiei substantivelor, tendinţa de regularizare, de uniformizare a paradigmelor – normalizarea pluralului aberant al femininului mână (mânuri) (N-Ac.) – mânile. Noua formă în -i apare în textele sudice (tipăriturile lui Coresi): mâinile – mâini. Scrierile elaborate sau copiate în regiunile nordice continuă să apeleze la forma etimologică.

Articolul: articolul hotărât proclitic are, la genitiv-dativ masculin, formele lu şi lui: lu Gamalaiilu, lu Iovu, lu Pavelu, lu Scheveiu, lu Diopedu, lu Filipu, lu Irodu, lu Poplie (CV); la feminin ei şi ii: a ei noastre credinţă; ii Sara. Substantivul Dumnezeu apare articulat atât cu articol proclitic: soţu lu Dumnedzeu (CV), cât şi enclitic: aşa slujescu Dumnedzeului părinţiloru (CV). Articolul proclitic feminin apare în secolele al XV-lea – al XVI-lea, înaintea numelor proprii şi mai rar înaintea substantivelor comune, sub formele ei, ii, i, îi: ii Sara (PO), ii Tamara (PO), fetei ii Marie (Maramureş, 1593), a ei noastre credinţe (CV).

Toate textele literare notează formele variabile ale articolului posesiv al, a, ai, ale; lucrările ce apar în Banat, Transilvania, Moldova consemnează frecvent şi pe a invariabil. Formele invariabile sunt specifice textelor nordice, dar se pot întâlni şi forme variabile: şĕpte cete sunt a besĕricii (ŞT), poamele a pomului (B Cat), un copil a lui (NT), dar acel chivot al făgăduinţii (T Lit), al lui (NL).

Articolul adjectival cel, cea, este înlocuit uneori prin formele cela, ceia, precedând un adjectiv articulat: Vasilie cela Marele (CL). La genitiv-dativ feminin singular apar formele ceii, cĕea, ceiia: nunteei cĕea de sus (CC2), zise cea mai mare ceii mai mici (PO).

Adjectivul: adjectivul gol are la plural forma goli, prezentă în toate textele; femininul plural al adjectivului nou are încă forma etimologică noao; superlativul adjectivului se construieşte, pe lângă foarte, şi cu adverbele mult, prea şi vârtos.

Numeralul: numeralul colectiv îmbi (moştenit) apare alături de amândoi; numeralul cardinal mie (cu valoare substantivală) este invariabil: patru mie (forma variabilă este rar atestată)53; numerarul ordinal terminat în -lea (al doilea; al treilea) alternează cu cele terminate în –le: al doile; al treile); se întâlnesc şi forme precum al patrul, al optul.

Pronumele: pronumele relativ este variabil: carele; cari; carea (alături de aceste forme există şi care invariabil, mai frecvent în textele sudice şi bănăţene-hunedorene); sunt răspândite pronume nehotărâte arhaice: neştine şi neştinre „cineva”; neşchit „câtva” şi „puţin”; cineşi „fiecare”; toate textele scrise acum

50 Pentru evoluţia morfemelor româneşti de acuzativ, v. Drăganu, 1943.51 În regiunea sudică a dacoromânei (Muntenia, Oltenia, sudul Transilvaniei şi al Moldovei), prepoziţia pre la acuzativ apăruse şi era folosită încă înainte de secolul al XVI-lea, fapt confirmat de lucrările de specialitate care înregistrează uzul acestei construcţii în diacronie. Alţi cercetători consideră că folosirea acuzativului cu pre era un fapt lingvistic incipient în secolul al XVI-lea, acest fapt explicând şi numeroasele greşeli şi inconsecvenţe din această perioadă. O. Densusianu face următoarele constatări: pre nu apare niciodată în CV, nici în CP; apare o singură dată în PS, CXXXI, 1 (pomeneşte Doamne pre David) şi în PH, XL, 2 (cinre va înţelege pre cel meser şi mişel); el e destul de frecvent în PV şi mai ales în CP2; în TM, CTd, predomină construcţiile fără pre, iar în TB, cele cu pre;...apare adesea în CM...în CC1

şi mai ales în CC2...; foarte numeroase, predominând chiar, sînt cazurile de folosire a lui pre în PO...S...P, TP. (Densusianu, 1961, II, p. 239). Florica Dimitrescu precizează că fenomenul în discuţie era într-o fază incipientă şi încă nu reuşise să se impună în conştiinţa vorbitorilor în aşa măsură încât, în momentul când nu scriau liber, să-l utilizeze. Originea fenomenului este fixată de autoare în epoca imediat anterioară aceleia în care apar primele traduceri, deci în secolul al XVI-lea nu reuşise să se impună încă pe deplin (Dimitrescu, 1960).52 Ibidem, p. 123; Chivu, 1980.53 Gheţie, 1997, p. 130.

21

Aida Todi


cunosc la genitiv-dativ singular pronumele demonstrative acesta, acela, formele aceştii, aceii; forme refăcute, astăzi literare, apar în Fragmentul Todorescu şi Manuscrisul de la Ieud; pronumele reflexiv are o utilizare mai largă decât în româna actuală.

Verbul54

Unele verbe prezintã forme specifice altor conjugări decît cele în care se încadrează în limba actuală; o serie de verbe, derivate din adjective şi substantive, aparţin conjugării I, fapt atestat de formele: adîncatu, fericămu, fericatu, fericaţi, se vînslaţi, se vînsleadze (CV).

Diateze: În limba secolului al XVI-lea, în locul formelor reflexive de astãzi, apar uneori verbe nereflexive şi

invers.55

Indicativul şi conjunctivul prezent: O problemă importantă în limba română veche este aceea a formelor iotacizate56 de indicativ şi

conjunctiv, persoana I singular (iar la conjunctiv prezent, şi la persoana a III-a singular şi plural), la verbele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a cu radicalul terminat în dentală (-t, -d, -n, -l, -r). Opiniile în legătură cu datarea acestui fenomen au fost diverse. În secolul al XVI-lea circulau, alături de formele iotacizate, explicabile etimologic, şi forme analogice.

Cercetările întreprinse asupra morfologiei verbului în vechea română literară au arătat că, în secolul al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, „la indicativul şi conjunctivul prezent norma lingvistică din toate regiunile la verbele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a, cu radicalul terminat în d, t, n şi uneori r o constituie iotacizarea la persoana I singular şi la a III-a singular şi plural (persoana a III-a era iotacizată numai la conjunctiv, nu şi la indicativ)”57 s-au înregistrat forme verbale din unele texte ale epocii din toate regiunile: audzu, să (se) audză, să auză, credz(u), crez, să cuprindză, să se tundză, văz, să (se) puie, să punie, spui(u), spuniu, sponiu, să spuie, scoţ, tremiţ(u), să trimaţă, ceiu, să ceaie, să sai)58.

Bazându-se pe acest fapt, unii cercetători au atribuit o vechime foarte mare în dacoromână formelor iotacizate analogic59.

Un aspect interesant este legat de formele din paradigma unor verbe ca a fi, a şti. Persoanele I şi a II-a plural de la indicativul prezent continuă forma etimologică: semu (< lat. simus): gata semu a-lu ucide (CV) şi seţi (< lat. sitis), atât în textele nordice, cât şi în cele sudice: Iară voi cinre seţi? (CV); Rrevnitoriu

54 Pentru detalii privitoare la formele verbale din această perioadă, vezi Todi, 2002a, Zamfir, 2005.55 În secolul al XVI-lea, mai ales în textele traduse din slavă sau maghiară, se întîlnesc frecvent dublete (un acelaşi verb folosit reflexiv şi activ: a se aveni – a aveni, a se bătrîni – a bătrîni, a se chinui – a chinui, a se cutedza – a cutedza, a se domni – a domni, a se făgădui – a făgădui, a se flămîn(d)zi – a flămîn(d)zi, a se glumi – a glumi; cu excepţia verbului a (se) chinui, acceptat astăzi de limba literară în ambele forme, s-au impus de către normă formele fără se; formele cu se, calcuri după verbe reflexive slave (glumiti se, vucariti se etc.) s-au restrâns din ce în ce mai mult, pînă au fost definitiv înlăturate – vezi Gheţie 1997, p. 133. Pentru exemple extrase din textele secolului al XVI-lea, vezi şi Todi, 2002.56 DSL precizează: „În istoria limbii române, prin iotacizare se desemnează un fenomen morfo-fonetic de alterare, sub acţiunea legilor fonetice, a consoanelor finale din rădăcina unor verbe. Consoanele afectate sunt: /t/, /d/, /n/, /l/, /r/, care se modifică sub presiunea iotului următor: auz (< lat. audio), scoţ (<lat. *excoteo), viu (<lat. venio), sai (<lat. salio) etc. Unele dintre aceste forme sunt etimologice. Formele iotacizării etimologice au cunoscut o largă circulaţie şi au determinat, prin analogie, apariţia a numeroase forme iotacizate neetimologice: vânz (< lat. vendo), crez (< lat credo), spui (< lat. expono) etc. Tendinţa de regularizare a sistemului verbal românesc a determinat, încă din epoca veche, printr-un proces complex şi îndelungat, refacerea unui radical constant; formele aud, văd, scot etc., dar şi vând, cred etc. au fost consacrate de limba literară şi astăzi ele s-au impus la nivel regional în cea mai mare parte a dialectului dacoromân. În dialectologia actuală, frecvenţa formelor iotacizate este considerată o caracteristică a subdialectului muntean” (DSL, 1997, p. 261).57 Gheţie, 1997, p. 133.58 Ibidem, p. 133-134. Pentru o analiză detaliată a fenomenului iotacizării în secolul al XVI-lea, incluzând şi repartizarea dialectală a acestor forme, vezi Zamfir, 2005.59 Alf Lombard şi Sever Pop au admis apariţia, încă din latina populară, a unor forme de tipul *credio, *tramittio, *ponio. Este posibil însă şi ca iotacizarea analogică să se fi produs pe teren românesc, în perioada românei comune. Sever Pop susţinea că iotacizarea e un fenomen de origine latină, prezent şi în celelate limbi romanice (ex.: lat. videat > dr. vază, eng. vetsa, it. veggia, fr. voie, prov. veia, sp. vea, port. veja, W. Meyer-Lübke, apud Pop, 1966, p. 281), unde i (yodul) a antrenat modificări fonetice ale consoanei următoare. Deşi unii autori afirmă că formele iotacizate ale limbii române sunt puţin numeroase (Meyer-Lübke), Sever Pop ajunge la concluzia că un examen mai atent dovedeşte că „româna conservă cel mai bine din acest punct de vedere stadiul latin; şi tot ea a dat cea mai mare dezvoltare acestor forme printre toate limbile romanice (Pop, 1966, p. 281).

22

Aida Todi


fiindu…, cum voi toţi siţi astădzi (CV); fericaţi seţi (CV). În secolul al XVI-lea, formele etimologice (sem, seţi) şi cele analogice cu sînt- (sîntem, sînteţi) de persoanele I şi a II-a plural coexistau60. Pentru verbul a şti, persoana a III-a singular, a fost înregistrată, în textele nordice, forma şti (lat. scīt), în timp ce în textele sudice circula forma analogică ştie.

Imperfectul: O caracteristică a limbii române vechi o constituie, în cadrul tuturor conjugărilor, sincretismul persoanelor I şi a III-a singular şi a III-a plural (cânta). Forma de persoana I singular se caracterizează prin prezenţa desinenţei -Ø (-m nu apăruse încă).Densusianu înregistrează în exclusivitate forma cu desinenţa -Ø. În ceea ce priveşte o r i g i n e a desinenţei -m părerile diferă61. Şi cu privire la v e c h i m e a acestui fenomen s-au formulat opinii diferite 62. În epocă am înregistrat, pentru persoana I singular, forme ca: (eu) era, băga, ucidea, lăsa, străjuiia, merrgea, vrea, (nu) me precepea, ştiia, aducea, nevoiia, învrăjbiia, goniia (CV). Nu întâlnim în secolul al XVI-lea forme de imperfect persoana I singular în -m63, deşi inovaţia se semnalează la nivelul graiurilor dacoromâne [munteneşti] din prima jumătate a secolului al XVII- lea. Cea dintâi atestare a unei forme de imperfect I, singular cu desinenţă -m este din 1644 în Cazania de la Dealu.

Persoana a III-a se caracterizează prin desinenţa -Ø, opoziţia de număr fiind neutralizată. La Densusianu apar doar forme cu desinenţa -Ø (fără -u)64. Cea mai veche atestare a formelor în -u datează din 1608 dintr-o predică scrisă în grai bănăţean65. Şi celelalte atestări ale fenomenului se semnalează tot în scrieri bănăţene-hunedorene. Specifică deci pentru epocă este omonimia între persoana I singular şi persoana a III-a singular şi plural, cu desinenţa comună -Ø.

Perfectul simplu66: O cercetare pe un corpus mai amplu de texte din secolul al XVI-lea, urmărind frecvenţa acestui timp în raport cu celelalte timpuri ale indicativului, a ajuns la concluzia că, din punctul de vedere al frecvenţei, perfectul simplu este forma cea mai des folosită, având atestările cele mai numeroase în textele religioase, indiferent de forma originalului din care s-a tradus. La persoana I şi a II-a plural, formele vechi, etimologice, prezintă următoarele particularităţi: la persoana I plural (a verbelor de conjugarea I şi a IV-a), omonimia cu indicativul prezent: conjugarea I: (noi) aflămu (CV), conjugarea a IV-a: (noi) sosimu (CV); la persoana a II-a plural (la toate conjugările, cu excepţia conjugării a III-a cu perfectul în -se), omonimia cu participiul trecut: conjugarea I: uspătatu-vă (CV); conjugarea a II-a: vădzutu (CV); conjugarea a IV-a: preemitu (CV). Alte forme: fum; ţinum.

60 Formele etimologice ale acestor persoane se păstrează şi azi dialectal, în unele zone din Moldova, Banat – Hunedoara, Transilvania de nord; cu privire la repartiţia geografică a formelor vechi şi noi în secolul al XVI-lea, vezi Gheţie-Mareş, 1974, p. 241-244. Prezenţa formelor verbale sem, seţi reprezintă una dintre principalele trăsături pe baza cărora Ion Gheţie împarte graiurile din secolul al XVI-lea în graiuri de tip nordic (unde se întâlnesc aceste forme) şi cele de tip sudic (cărora le corespund formele sîntem, sînteţi) – Gheţie, 1994, p. 150-153. Acesta arată că formele etimologice sem şi seţi „se întâlnesc atât în textele nordice, cât şi în cele sudice, dar frecvenţa lor este mai mică în cele sudice din cauza concurenţei crescânde pe care le-o fac noile forme analogice sîntem, sînteţi (Idem, 1997, p. 135). În aceeaşi lucrare se mai precizează că „formele analogice apar în secolul al XVI-lea numai în textele reprezentând graiurile de tip muntenesc şi pe cele din Banat – Hunedeoara, lipsind din textele care reflectă graiurile din Moldova şi Transilvania de nord”.61 Comparând paradigma verbului a avea la prezent şi la imperfect, S. Puşcariu consideră că desinenţele la imperfect ale acestui verb s-au modelat după cele de prezent (-m din aveam s-ar explica prin extinderea lui -m de la am); un argument în plus îl constituie faptul că la perfectul compus am este utilizat pentru exprimarea unor valori temporale trecute, o formă ca lăudat-am putând servi şi ea drept model pentru aveam; de la verbul a avea, -m s-a extins apoi ca marcă de persoana I singular şi la celelalte verbe (Puşcariu); această părere fusese exprimată şi de Densusianu; cei mai mulţi consideră că originea lui -m trebuie căutată în forma de persoana I plural a imperfectului indicativ, datorită posibilităţilor de utilizare a acesteia din urmă cu valoare de singular (Şiadbei, Rosetti, Frâncu).62 Desinenţa -m nu ar fi mai veche de secolul al XVII-lea (Lambrior, Weigand, Şiadbei, Pătruţ); această inovaţie ar fi anterioară secolului al XVII-lea, datând chiar (după unii) din epoca românei comune (Puşcariu, Candrea, E. Petrovici – Gr. Rusu); -m ar fi moştenit din latină (L. Morariu).63 Gheţie, 1972.64 Pentru detalii în legătură cu apariţia şi răspândirea actuală a formelor în -u şi a acelor etimologice, vezi Gheţie, 1965, p. 87-101; Gheţie &Teodorescu, 1966, p. 175-183. Autorii se pronunţă în favoarea explicaţiei originii morfologice a desinenţei -u, propuse de Densusianu şi Rosetti, potrivit căreia -u ar proveni de la persoana a III-a plural a verbului predicativ a avea (eventual şi a verbelor a lua, a sta etc.).65 Gheţie, 1966.66 Vezi şi Guţu Romalo, 1965.

23

Aida Todi


Formele etimologice pentru persoanele I şi a II-a plural au dispărut, cu timpul; pentru evitarea acestor omonimii supărătoare, limba a introdus, prin analogie, de la persoana a III-a plural a perfectului simplu, elementul -ră, simţit ca o marcă a pluralului. Prezenţa formelor de plural, persoana I şi a II-a fără -ră (marcă specifică de plural) este generală.

În textele vechi apar şi forme de perfect tare, conservat din latină: la conjugarea a III-a, perfectele în -ş(u), care corespund celor sigamtice în -si: aduş(u) < lat. adduxi (CV); închiş(u) < lat. inclusi (CV); scriş(u) < lat. scripsi (CV); dziş(u) < lat. dixi; (CV); înţeleşu(u) < lat. intellexi (CV); trimiş(u) < lat. tramisi (CV); viş(u) < lat. vixi (CV). În paradigma acestor perfecte tari, toate formele sînt accentuate pe radical, cu excepţia celor de persoana a II-a singular67.

Perfectul compus: toate textele secolului al XVI-lea consemnează la perfectul compus persoana a III-a singular forma au a auxiliarului, identică cu pluralul (omonimie specifică epocii: persoana a III singular = a III-a plural). În textele munteneşti îşi face loc cu timiditate forma a (Coresi, Pravila lui Matei Basarab) (el/ea = ei/ele) au aprins/ au fost/ au dat, (el) a fost (Coresi); (el) a născut (Pravila lui Matei Basarab); (el) o fost (Alexandria). Auxiliarul poate să apară antepus sau postpus verbului. Cu toate acestea, topica normală (auxiliar + verb) este întâlnită mai des.

Mai mult ca perfectul: alături de formele sintetice moştenite din latină (eu cântase; tu cântaset; el cântase; noi cântasem; voi cântaseţi; ei cântase)68, apar şi construcţii formate din perfectul compus al verbului a fi + participiul verbului de conjugat: am fost cântat; am fost cugetat; am fost giuruit; am fost lăsat; sau: Imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat, acordat cu subiectul: purrtaţi eramu (CV), era … vădzutu (CV); era …venritu (CV); era … dzis (CV), era aduraţi (CV); era merrşi (CV); era vădzuţi (CV).

Viitorul69: Româna veche cunoaşte forme analitice de viitor cu structurile: a vrea + infinitiv; a vrea + conjunctiv; a avea + infinitiv. Ea se caracterizează prin ponderea mai mare a variantei infinitivale de viitor (a vrea + infinitiv) faţă de cea conjunctivală (a vrea + conjunctiv)70. A vrea + infinitiv – reprezintă tipul de viitor cel mai frecvent întâlnit în perioada veche a limbii (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea), concurând net celelalte forme, a vrea + conjunctiv şi a avea + infinitiv. A vrea + conjunctiv, tip care se foloseşte în paralel cu a vrea + infinitiv, este mult mai puţin frecvent: voru giudeţu se preemească (CV). Viitorul cu auxiliarul a avea + infinitiv este un tip verbal cu o întrebuinţare foarte restrânsă: nu aveţi a înţelege (CV); nu aveţi a vedea (CV); am a bea (Coresi). Există şi construcţii cu viitorul verbului a fi + gerunziu: voi fi bătând; va fi având.

Imperativul71 Imperativul negativ (prohibitiv). La persoana a II-a singular, formele de imperativ – omonime cu

cele de infinitiv scurt – sunt rare, nepunând probleme speciale: nu te teame (CV), nu ucide (CV). În textele nordice cu precădere (dar şi în celelalte)72, persoana a II-a plural a imperativului negativ prezintă frecvent forma provenită din infinitivul lung şi desinenţa specifică de persoana a II-a plural: nu vă asemănrareţi (CV); nu vă blăznireţi (CV); nu vă câştigareţi (PO); nu vă clevetireţi (CV); nu cugetareţi (PO); nu facereţi (PO); nu …fireţi (CV); nu nu vă giurareţi (CV); nu împuţinareţi (PO); nu vă întristareţi (PO); nu judecareţi (PO); nu vă lăudareţi (CV); nu vă mărireţ (CV); nu meargereţi (PO); nu menţireţi (CV), (nici mai)

67 Ibidem, p. 307.68 Omonimia formelor de persoana a III-a singular şi plural este specifică limbii vechi, în secolul al XVI-lea paradigma mai mult ca perfectului prezentând aspectul arhaic (formele cu -ră nu erau cunoscute încă). Apariţia lui -ră, în primul rând la persoana a III-a plural, anula omonimia supărătoare dintre singular şi plural. Ulterior -ră a fost extins şi la persoana I şi a II-a plural, aceasta din urmă primind, după modelul formelor corespunzătoare ale prezentului, imperfectului sau ale imperativului, desinenţa -ţi; -ră a fost preluat, la rândul lui, de la perfectul simplu al indicativului, unde era etimologic. 69 Pentru detalii, vezi Berea-Găgeanu, 1979.70 Deşi româna (ca şi alte limbi romanice) a preluat din latină tipurile perifrastice, cu habeo şi volo, în limba română tipul perifrastic cu volo este cel care domină (având o pondere mult mai mică în limbile romanice apusene, el este, în limba română, modalitatea principală e exprimării ideii de viitor)71 Todi, 2002a, 2003-2004.72 Confruntând formele de imperativ negativ (persoana a II-a plural) din CV cu cele din Lucrul apostolesc (Coresi), observăm că la Coresi apar ambele tipuri; unui imperativ negativ arhaic (CV) îi corespunde, uneori, tot un imperativ lung, alteori un imperativ inovat; consemnăm doar diferenţele: nu vorovireţi (CV, 8 v/11) – nu voroviţi (Ap. C), nu vă clevetireţi (CV, 65 r/8) – nu clevetiţi (Ap. C.; uneori ambele forme apar, la Coresi, în aceeaşi frază: CV: nu vă lăudareţi şi nu menţireţi (63 v/1-2), nu vă lăudaţi şi nu menţireţi (Ap. C), ceea ce arată că graiurile sudice, prin tipăriturile lui Coresi, au inovat primele şi în privinţa formei de imperativ negativ.

24

Aida Todi


micşurareţi (PO); nu vă mirareţi (CV); nu (-i) obidireţi (PO); nu (vă) prigonireţi (PO), nu suspinrareţi (CV), nu vă teamereţi (CV, PO); (nece) vă turrburareţi (CV), nu (mă) ţineareţi (PO); nu(-i) vărsareţi (PO), nu venireţi (PO); nu vorovireţi (CV), nu zdrobireţi (PO).

Condiţionalul73 Cele mai vechi texte româneşti mai notează forma sintetică de condiţional prezent în toate textele,

forme terminate în: I singular: -are/ -ere/ -ire; II singular: -ari/ -eri/ -iri; III singular: -are/ -ere/ -ire; I plural: -arem/ -erem/ -irem; II plural: -aret/ -eret/ -iret; III plural: -are/ -ere/ -ire. Forma perifrastică construită din auxiliarul aş; ai; ar (ară); am; aţi; are (ară) + infinitivul verbului de conjugat este larg răspândită. După 1600 forma sintetică dispare definitiv din texte.

Condiţionalul perfect: se construieşte cu auxiliarul a fi + a vrea: ară fi adus; sau cu participiul verbului a vrea, urmat de infinitiv: au vrut cuteza.

Adverbul: se întâlnesc, în această perioadă, unele adverbe arhaice care nu vor mai apărea în textile din epocile următoare decât sporadic (sau, eventual, regional): amânat „târziu”, adoară „după aceea”; ainte „înainte”; aorea „câteodată, uneori”; avremi „câteodată”, caş „când”, cătelin „încetişor”; cu lin „blajin”, dănăoară „odată, odinioară”; iuo „unde”; chiar „clar”.

Prepoziţia pre; subt.Printre conjuncţii le menţionăm pe e (lat. et); săva/săvai „măcar”; căce/căce că „pentru că”.Sintaxa74

Dacă în privinţa foneticii şi a morfologiei nu există deosebiri majore între textele traduse şi scrierile originale, e necesar să subliniem că structura sintactică a textelor originale urmăreşte îndeaproape modelul sintactic al vorbirii populare, în timp ce sintaxa cărţilor traduse este greoaie, confuză şi încărcată de construcţii neromâneşti. Ovid Densusianu formulează acest punct de vedere pentru prima oară: „am avut în secolul al XVI-lea un adevărat dualism sintactic”, textele traduse au fost profund influenţate de sintaxa originalelor în special în privinţa regimului verbal (reflexivitate), regimul prepoziţional al verbelor75, în privinţa constituirii frazelor, a topicii, fiind practic inutilizabile pentru cunoaşterea sintaxei limbii române – textele traduse nu oferă o imagine reală a modelului vorbit. Textele originale se plasează mult mai aproape de limba vorbită a epocii76. Textele traduse au suferit o influenţă sensibilă din partea originalelor. Ion Gheţie (1978) constată că „nu tot ce pare a fi neromânesc în sintaxa acestor texte trebuie atribuită urmării servile a textului slav”. El dă exemple de dislocări sintactice, de topică care nu pot fi puse pe seama influenţei originalului după care s-a tradus (Codicele Voroneţean: se rugăciuni facă spre elu; în exemplul din Fragmentul Todorescu ce-au el făgăduit, modelul sintactic străin nu explică dislocările sintactice). „Acest lucru devine şi mai evident dacă studiem prefeţele şi epilogurile unor tipărituri din secolul al XVI-lea, unde este vorba de textele originale şi ne-am putea aştepta ca sintaxa să fie în întregime românească” 77. Construcţii de tipul celor două exemple apar şi în aceste texte originale care însoţesc traducerile (predoslovii, epiloguri), după cum, uneori, apar şi în documentele originale. Toate aceste aspecte îl fac pe Gheţie să distingă în textele secolului al XVI-lea un anumit manierism sintactic care tindea să confere mesajului literar o structură aparte, opusă limbii vorbite; cel care traduce este conştient că traducerea este un act de cultură.

În concluzie, „unele dintre aşa numitele particularităţi neromâneşti nu sunt consecinţa unei lipse de tradiţie literară, ci mărturisesc tocmai despre existenţa unei asemenea tradiţii”.78 În epoca veche, sintaxa, ca şi lexicul, suferă o dublă influenţă: a vorbirii populare, dar şi a unui model cultural, variabil în timp, urmărind cel mai adesea să organizeze mesajul altfel decât în vorbirea populară prin mijloace de construcţie specifice, dar o distincţie exactă între procedeele celor două maniere sintactice nu este întotdeauna posibilă (Gheţie, 1978).

Sunt de provenienţă populară79:- reluarea, printr-un pronume personal, a subiectului sau reluarea propoziţiei subiective: fierile, când se satură de bucate, iale se duc (PO); cine mă face sănătos elu-mi zice (Coresi);- acordul prin atracţie al pronumelui cu subiectul: ceriul şi pământul va trece (Manuscrisul de la Ieud);- acordul prin înţeles: toată mulţimea iudeilor supără-mă (CV);

73 Todi, 2002a, 2005c.74 Pentru aspecte ale sintaxei în româna veche, vezi Dragoş, 1995.75 Pană Dindelegan, 1968.76 Pentru trăsăturile sintaxei populare româneşti, vezi Teiuş, 1980.77 Gheţie, 1978.78 Ibidem.79 Ibidem.

25

Aida Todi


- atributul adjectival primeşte articol hotărât în situaţia când în limba literară de astăzi nu se articulează: chinului celuia reului (CV), luminatul mitropolitul (Coresi); frâmseţea ceia marea (Manuscrisul de la Ieud);- când substantivul determinant este la cazul genitiv-dativ, atributul adjectival nu este întotdeauna acordat: întrămătura beserecei sfântă a românilor (PO); măncăriei acea porcească (Varlaam);- atributul substantival este exprimat uneori prin prepoziţia de + acuzativ şi nu prin genitiv: vânzătoriul de cetate (Alexandria, 1620); ziua de moarte;- folosirea dativului adnominal: era fecior lui Ştefan Vodă80;- apoziţia apare acordată într-o serie de cazuri: rugăciunea Isaiiei prorocului (CV); a Domnului nostru, a lui Isus Hristos (NT); există însă şi situaţii când regula nu se respectă: o deade lu Coresi, lu’ Avram, părintele nostru (PS);- reluarea sau anticiparea complementului direct în acuzativ sau a celui indirect în dativ prin formele neaccentuate ale pronumelor personale nu este obligatorie în textele literare din această perioadă 81: mie tare plăcură; cântecul lui David ce el cânta Domnului (PS); nu este ţie milă (Alexandria, 1620); întâlnim însă şi exemple construite ca în limba română actuală, cu anticipare/ sau reluare: dă-ne nouă astăzi; ce-l leagă pre el. Densusianu şi Rosetti presupun că enunţurile fără anticipare / reluare s-ar putea datora influenţei originalelor străine, dar acest lucru nu este sigur;- complementul direct este frecvent exprimat prin infinitiv (infinitivul este mai frecvent în textele nordice faţă de cele sudice): veţi începe a săpa (Manuscrisul de la Ieud); veni-va a judeca viii şi morţii (Codicele Sturdzan); vrut-au a te vedea derept (Coresi).82

Este frecventă coordonarea copulativă prin şi ca în graiurile populare. În ceea ce priveşte subordonarea la nivelul frazei, remarcăm marea varietate a elementelor conjuncţionale83. Se recurge la un cumul de mărci pentru a preciza modul de exprimare a diverselor raporturi sintactice şi pentru a avea siguranţa că se exprimă clar raportul la care se gândeşte. Aceasta contravine tendinţei graiurilor populare de a simplifica inventarul de elemente conjuncţionale prin adoptarea unor conjuncţii tip. Mioara Avram a inventariat, pentru prima dată, elementele subordonatoare din textele româneşti; în perioada 1550-1650 a înregistrat conjuncţiile: iuo „unde”, vareunde „oriunde” pentru circumstanţiala de loc; ainte ca să, ainte de, până nu, ainte până nu, ainte de ce până încă nu, pentru temporală; derept că, dereptu că ce că, pentru cauzală; ca cum, ca când, pentru condiţional-comparativă; să, derept să, derept ca să, pentru finală; cum, aşa cum, pentru consecutivă; să, de, pentru condiţională; să, derept ce amu ca să, încă măcar şi să, pentru concesivă. Unele dintre acestea au un caracter artificial şi ulterior au dispărut.

Modul de construire a negaţiei reprezintă o particularitate a textelor din această perioadă, care va continua să apară şi mai târziu. Nu este obligatorie, ca astăzi, dubla negaţie. Alături de exemplele cu dublă negaţie se întâlnesc şi situaţii când verbul nu este însoţit de adverbul nu: nime să nu plângă (Codicele Sturdzan); nici un bine nu putem face (Coresi); nemunuia să spuneţi ce fu (Coresi); nice cu mânia ta pedepsi mene (PS). Unele construcţii cu negaţie simplă s-ar explica, după opinia unor cercetători, prin influenţa originalelor străine.

Numeroase anacoluturi din textele literare ale secolului al XVI-lea ar reprezenta un rezultat al influenţei limbii vorbite: iară eu deaca văzui ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului iaste întru ea, iară inima mea se îndulci (Coresi).

Topica textelor din această perioadă prezintă foarte multe diferenţe faţă de aspectul actual al limbii române. O bună parte se explică prin urmarea fidelă a originalelor străine (slavone, maghiare); există însă şi dislocări nefireşti, pe care nu le putem explica prin raportare la originale. Oricum s-ar explica, ele trebuie socotite particularităţi livreşti ale sintaxei din secolul al XVI-lea. Un aspect interesant al topicii textelor îl constituie plasarea facultativă a auxiliarelor la timpuri verbale compuse înainte sau după verbul de conjugat. Se observă că formele inverse apar, cel mai adesea, la începutul frazelor şi sunt urmate simetric de un alt verb sau de acelaşi verb aflat la timpuri compuse, dar având elementele componente în dispoziţie normală: vedea-vor; vor asculta; veseli-ne-vă; vom mânca; fi-va şi va fi.

TEST DE AUTOEVALUARE80 Mai târziu astfel de construcţii vor fi preluate de Eminescu: stăpân vieţii mele; preot deşteptării noastre etc.81 Pentru detalii, vezi Coteanu, 1963; Guţu Romalo, 1969; Niculescu, 1959. 82 Astăzi, limba literară admite construcţia cu infinitivul numai după verbele a putea şi a începe. Pentru detalii privind concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv, vezi Diaconescu 1965, 1972, 1977.83 Pentru detalii, v. Avram, 1960; Todi, 2001.

26

Aida Todi


Precizați câteva trăsături lingvistice ale textelor din perioada studiată (fonetică, morfologie, sintaxă).

Lexicul, au arătat cercetătorii, reprezintă compartimentul cel mai dezavantajat, din cauza contactului îndelungat cu un mediu neromanic, precum şi a slavonei folosite în biserică şi administraţie, lexicul românei literare fiind prea puţin dezvoltat în comparaţie cu celelalte limbi de cultură din Europa. Sărăcirea vocabularului reprezintă primul obstacol de care s-au lovit cei dintâi traducători şi cărturarii din secolele următoare. Vocabularul românesc era un instrument de lucru imperfect, dificil din cauza polisemiei exagerate a unor cuvinte, din cauza numărului foarte strâns de sinonime şi de termeni abstracţi precum şi din pricina lipsei unor termeni adecvaţi pentru denumirea multor noţiuni şi idei noi. Pentru a învinge acest obstacol, traducătorii din secolul al XVI-lea au împrumutat masiv, uneori fără discernământ, cuvinte necesare din limbile în care erau scrise, originalele după care se tălmăceau cărţile bisericeşti 84. Textele elaborate în această perioadă conţin un număr mare de termeni de origine latină dispăruţi astăzi din limba literară sau având o circulaţie restrânsă în graiuri. O parte din ei sunt caracteristici unor categorii de texte (traducerile) şi nu se mai întâlnesc după prima jumătate a secolului al XVI- lea: (a) adăsta < lat. ad + stare „(a) aştepta” (în secolul al XVI-lea, numai în CV); agru < lat. ager „câmp, pământ cultivat” (CV, PS, PV, CT, EL, Psaltirile coresiene); ainte < lat. ab + ante „înainte” (CV, PS, PV, CP, CC2, CPr, CT, PO); arină < lat. arena „nisip” (CV, PS, ES, EL, Ms. Bratul); botegiune < lat. *baptizio „botez” (CV, CC1, CC2, CPr, CT, EL, TM); călariu < lat. caballarius „călăreţ” (CV, PS, CP, CPr, PO); cerbice < lat. cervicem „ceafă, grumaz” (CV, PS, CL, CP, CT, PO); crunţie; cuvioşa; (a) delunga < lat. delongare „(a) îndepărta”(CV, PH, PS, PV, CC1, CC2, CP, CP2, CT, EL, LPrav.); dereptătoriu; despuietor; (a) despune < lat. desponere „(a) domni, (a) fi stăpân” (CV, CPr, CT, EL); (a) deştinde (CV) / a destinge (CL) < lat. descendere „(a) coborî”; are o largă circulaţie în textele epocii, în toate variantele literare (CT, CPr, CL, CC1, CC2, CP1, PO, TM, CTd, TB, CV, PS, PV, PH); (a) ferica < lat. felicare „(a) considera fericit” (CL, CV, PS, PV, CC1, CC2, CP, CPr, CT, EL, TP); şi în forma ferecat(ă), în CPr, PO; fur (CV, PS, CC2, CP, CPrav, CT, EL, ES, PO); gint < lat. gens

84 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 76.27

Aida Todi


„popor, norod” (CV, PS, PH, TB); în această perioadă, şi cu sensul de „rude, familie, generaţie” (PS, TB); (a se ) împeliţa; (a se) încăreşte < lat. incalescere „(a se) încălzi”(CV, PH, PS, CPr, Ms. Bratul); (a) înfrumşa < lat. *informosiare „(a) împodobi, (a) înfrumuseţa” (CV, PH, PS, PV, CL, CT); învesti; învârtoşare; june < lat. juvenis „adolescent” (CV, PH, PS, CC2, CP, CT); lăsăciune < lat. laxatio „iertare” (CC1, CC2, CL, CPr, CT, CV, EL); lângoare < lat. languorem „boală” (CV, PH, PS, PV, CC1, CC2, CP, CT, EL); lucoare < lat. lucor „strălucire”(CV, PS, CP); measer; nefire; neprepuietor; neştiitură; (a) număra < lat. nominare „(a) citi”; cu acest sens a fost înregistrat numai în CV; (a) nuta < lat. *notare < nauta „(a) înota”, dar şi „(a) naviga” (CV, PS, CP, CPr,); op < lat. opus, în expresiile: a fi op „a trebui” (CV), a fi spre op (CC1, CPr); (a) păsa < lat. passare „(a) merge”, înregistrat numai la imperativ; pedestru < lat. pedester „pe jos” (CV, CC2, CPr, ES, PO); rost; (a) scumpăra < lat.*excomparare (CL, CV, CPr); şi cu sensul de „(a) răscumpăra” (CC1, CC2, CPr), „(a) da înapoi” (PH); „(a) procura” (CC2); semenea < lat. similis „asemenea” (CV, CM, PS); şerb < lat. servus „servitor, rob” (CL, PS, CP, CPrav, PO, TM, TB, CV); urăciune < lat. oratio „binecuvântare” (CV); (a) urdina < lat. ordinare „a veni (adesea)” (CV, LPrav.); urgie < lat. orgia „mânie” (CV, PS, PV, CC2, CP, CPr, PO); vărgură < lat. *virgula „fecioară” (CV, PO, Ms. Bratul); (a) vie < lat. vivere „(a) trăi, (a) locui” (CL, CV ş.a.; larg răspândit în textele din secolul al XVI-lea); vârtos < lat. virtuosus, folosit de obicei la comparativ: mai vârtos „mai ales” (CV, LPrav., PO, TB, CPr); „mai mult, mai tare” (CV, PS, Lprav., PO, TB); la gradul pozitiv, este folosit cu sensul de „tare, foarte” (PH, CT, EL, TM).

Majoritatea cuvintelor din această categorie provin din textele de tip nordic, din traducerile rotacizante din secolul al XVI-lea. Alături de cuvintele de origine latină menţionate în această categorie, intră şi numeroase elemente lexicale împrumutate din slavă: (a) besedui < v. sl. besedovati „(a) sta de vorbă”, (CV, PH, CPr, PO); uneori şi cu sensul de „(a) complota, (a) unelti” (PH); din aceeaşi familie, se întâlneşte uneori şi substantivul beseadă (PS, CC1, CT, EL, PO); (a) blăzni < v. sl. blazniti „(a) înşela, (a) seduce” (CV, PS, CC2, CP, CT, ES, EL); a cădi; cetenie; clevetă < v. sl. kleveta „acuzare, defăimare” (CV, PS, CC2, CP, TM); (a) cleveti < v. sl. klevetati „(a) acuza, (a) defăima” (CV, PH, PS, CC2, CP, CT); clevetnic < v. sl. klevetiniku „acuzator, calomniator” (CV, PS, CC1, CC2, CP, CPr, TB, TM); comarnic < bulg. komarnik „cameră aşezată la etaj” (CV, Ap. Bratul; Anon. Car.); (a) dosădi < v. sl. dosaditi „(a) insulta” (CV); sunt înregistrate şi alte sensuri apropiate, precum „(a) dojeni, (a) înjosi, (a) pedepsi, (a) persecuta” (CC1, CC2, CPr, CT, EL, PO, TB); gadină < bulg. gadina „jivină, insectă”, (CV); (a) glăsi <v. sl. glasiti „(a) vorbi” (CV, PS, PV, CC1, CC2, CPr, CT, EL); (a se) gotovi < v. sl. gotoviti „(a se) găti” (CV, PS); (a) hlipi < v. sl. xlipati „(a) suspina” (CV, Ms. Bratul); iscodnic < v. sl. isxodiniku „spion” (numai în CV).

Unii dintre termenii de origine slavă au un caracter livresc şi au pătruns în limbă o dată cu traducerea cărţilor bisericeşti, dispărând ulterior85.

Termeni de origine maghiară sunt numeroşi în PO şi în textele rotacizante: adămănă „camătă”, a aldui „a binecuvânta”, aleaneş „duşman”, joltar „psaltire”, nemzet „popor, naţiune”, beteag „bolnav”, a felelui „a răspunde”, fuglu „prizonier”, a gilălui „a urî”, a murgui „a murmura”, socaci „bucătar”, tar (CV) „povară, greutate”, alean (CV); biu (CV); feleleat (CV); (a) felelui (CV); fuglu (CV); (a) gilălui (CV); hiclenşug; hitlean; hitlenie; izeaclean (CV); (a) ponoslui (CV).

Cuvintele de origine greacă sunt puţin frecvente; unii termeni au pătruns în limbă prin slavonă: anchiră „ancoră” (CV), chesariu (CV); filosof, gangrenă, ghemon (CV); iconom, mandragoră, naftic (CV); parasoma (CV); spira (CV); stoic, varvar (CV); vrocnidon (CV).

Termenii turceşti sunt numeroşi în documente: atlaz, buzdugan, cutnie (stofă), mahramă, sârmă. După 1600 numărul lor creşte, fiind semnalate în textele literare, nu şi în cele religioase: adet „datorie”, caftan, oteac „adăpost”, pil „elefant”, surlă, tepsie, haraci

Cuvinte formate în limba română: adeveritură „taină”; (CC1, CC2, CP1, CL, PO); adâncat (CV); amânat (CV); ascuns (CV); asupră-luare (CV); bun-govitor (CV); cârmitoare (CV); deadevăr (CV); depreună (CV); desfârşit (CV); despuietoriu (CV); despus (CV); deşerţie (CV); dosădire (CV); (a se) drăci (CV); (a se) făţăra (CV); făţărie (CV); hrisostean (CV); împutare (CV); încindere (CV); înfricat (CV); întorcătură (CV); întrebat (CV); judecătoare (CV); junel (CV); junghietoriu (CV); (a) jurui (CV); juruită (CV); legătoare (CV); (a se) leni (CV); lipsit (CV); milcuire (CV); mâneştergură (CV); murguire (CV); necătură (CV); netare (CV); netocmeală (CV); (a se) nevoi (CV); nutare (CV); obicnit (CV); oblicire (CV); opritoriu (CV); pănătare (CV); pesteală (CV); păsenie (CV); poruncită (CV); postâmpire (CV); preadespune (CV); preimitoare (CV); prilejire (CV); răsinit (CV); scârbie (CV); sevastiesc (CV); spresărire

85 Todi, 2006.28

Aida Todi


(CV); sprezice (CV); străminare (CV); ştiut (CV); tresură (CV); ţietor (CV); ţinut (CV); upovăinţă (CV); (a se) voinici (CV).

Derivate cu sufixe (neobişnuite pentru vorbitorii moderni):-ame (cu valoare colectivă): mişelame; -ie: slobozie („eliberare”), mulţie, hrăborie; -ătate: bogătate; -ciune: fericăciune („fericire”); -nic: meserernic („milos”); milostivnic; -oste: miloste; -os: pănos („acoperit de pene”); -tor: feritor, ispăsitor, roditoru („creator”), slobozitor. Alte cuvinte create pe teren românesc: sculătură („înviere”), scumpărător („mântuitor”), unăciune („unitate”).

Derivarea regresivă în româna veche este, după cum arată studiul nostru detaliat asupra câtorva texte, un fenomen mai frecvent decât a fost considerat până acum86: câştigă („îngrijorare, supărare”), postverbal de la a câştiga; comându „ofrandă; pomană”, meastec „amestec”, a nevoi (şi a se ~) „a obliga; a se strădui; a se sili”), răzbun „pace, răgaz”, smântă „sminteală, tulburare”, tagă „tăgadă, denegare”, vindec „vindecare”. La aceştia s-ar putea adăuga termeni care au intrat în limbajul comun, precum: auz, blestem, botez, ceartă, cutremur, dobândă, laudă, lipsă, lucru, odihnă, omor, pază, pedeapsă, poftă, risipă, schimb, trai etc.87

Cuvinte având forme sau sensuri diferite de cele actualeDintre cuvintele care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie semantică, amintim88: aducere „jertfă, ofrandă” (CV); adunătură „sfat”; aievea „exact”, corespunde termenului slav izvĕstno (CV); ales (mai ~) „cert, precis” (numai în CV); ascultare „auditoriu” (CV, CPr, BB); bezaconie „nelegiuire”; beznă, bedznă „prăpastie”; (a se) blagoslovi „(a) cheltui” (CV); cătuşă „ancoră” (CV, CPr); căutat „(pre)vedere” (CV); a cere „a căuta”; a certa „a da sfaturi”; ciudă, ciudesă „minune”; derept „pentru”; despre „de, de pe”; destoinic „demn (de)” (CV); dobânditor „moştenitor” (CPr, CV); a dojeni „a învăţa pe cineva ce trebuie să facă”; drac „duşman”; facere „faptă” (CV, PS); (a) făgădui „(a) primi” (CV); fămeie „familie”; fără „decât”; gând „conştiinţă, cuget” (CV); (a se) gândi „(a) cumpăni, (a) ezita” (CV); gloată „popor”; greaţă „greutate”; hrană „pază”; (a) hrăni „(a) creşte, (a) educa” (CV); ieftin „indulgent, generos” (CV), (a) ispiti „(a) căuta”, „(a) cerceta” (CV); jale, jelanie „dorinţă”; (a) jelui „(a se) întrista” (CV); judeţ „judecată” (CL, CV); (a) lăcui „(a) rămâne” (CL, CV); limbă „neam, popor”89; lipsă „nevoie” (CV); (a) meni „a dedica, a se încredinţa” (CV); mişel „sărac”; muncă „chin, pedeapsă” (CV); (a) munci „(a) chinui, (a) sili” (CV); năpaste „ispită”; (a) năpăstui „(a) ispiti, (a) încerca”; nărav „răscoală”(CV); neapărat „fără restricţie” (CV); (a) nimeri „(a) obţine” (CV); obraz „persoană”; pâlc „cohortă” (CV); pâră „dispută” (CL, CV); (a se) pârî „(a se) contrazice, (a se) certa” (CL, CV); peliţă „corp, carne”: drac împeliţat90 „drac întrupat”; plod „rod” (CV); poamă „rod”, „fruct”; pre „asupra, contra, de, spre, la, înspre, către”; preamândru „preaînţelept” (CV); (a) prevesti „(a) răscula” (CV); prost „simplu”; rană „lovitură de nuia sau de bici” (CV); a răposa „a se odihni”; război „invidie, ceartă, încordare, râvnire” (CV); a rodi „a crea”, „a naşte”; roditor „creator”; sămânţă „generaţie”, „neam”; a săruta „a saluta”; scârbă „suferinţă, întristare” (CL, CV); seamă „socoteală” (CV); (a) sfârşi „(a) împlini, (a) săvârşi” (CL, CV); sân „golf” (CV), silă „putere”; soţie „tovarăş”; (a) spânzura „a atârna” (CV); (a) sparge „(a) distruge, a risipi” (CV); strat „aşternut, culcuş” (CV); (a se) tăgădui „(a) refuza, (a se) sustrage” (CV); tindă „palat” (CV); (a) tocmi „(a) linişti, (a) stabili” (CV); tocmeală „întemeiere, creaţie” (CV, CC1, CPr, CT, EL, TM); vină „cauză, motiv” (CV); voinic „ostaş”.

În concluzie, limba secolului al XVI-lea nu este unitară. Scrierile datând din secolul al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea prezintă o mare varietate de fonetisme, forme şi termeni, explicabile în primul rând prin reflectarea unor aspecte lingvistice regionale.

TEST DE AUTOEVALUAREDați exemple de cuvinte vechi care s-au păstrat, dar au suferit o evoluție semantică.

86 Idem, 2002b.87 Ibidem.88 Am inclus în lista de mai jos cuvinte de diverse provenienţe, inclusiv termeni formaţi pe teren românesc.89 Cu acest sens va fi folosit mai târziu de Eminescu: un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă.90 Forma actuală împieliţat s-ar putea datora unei etimologii populare (piele).

29

Aida Todi


TEST DE AUTOEVALUAREAnalizați trăsăturile lingvistice specifice epocii din textul de mai jos (PALIA DE LA ORĂŞTIE, 1581-1582). Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Acadmiei R.S.R., 1968.

2. Şi zise: rogu-vă, buni domnii mei, turnaţi-vă la casa slugiei voastre şi mîneţi acolea, să vă speale picioarele voastre şi demîneaţă sculaţi-vă şi meargeţi pre calea voastră. Ce ei ziseră: ba, ce aicea în uliţă vom mînea.3. Şi sili pre ei cum să se toarne la el şi întrară în casa lui şi uspăţ găti lor şi pîine coapse lor şi mîncară.

4. Şi după aceaia, mainte pînă nu se era culcaţi, vineră bărbaţii oraşului Sodomului şi încungiurară casa de la mici toţi pînă la mari, toţi oamenii den toate părţile. 5. Şi chiemînd afară pre Lot ziseră lui: unde sînt cei bărbaţi carii în ceastă noapte la tine au venit? scoate-i afară la noi să cunoaştem pre ei.

6. Lot ieşi la ei înaintea uşiei şi după el încuie uşa. 7. şi dzise: rogu-vă, fraţii miei, nu facereţi aşa rău. 8. Iaca doao feate am, carile [!] încă bărbat n-au cunoscut, da-voiu iale afară voao şi faceţi cu iale cum veţi vrea, numai pre ceşti oameni nemică să nu faceţi, că derept aceasta au venit supt umbra caseei meale. 9. Iară ei ziseră: pasă, de-acii! Şi ziseră: tu însuţi eşti aicea venit şi veri să biruieşti, derept aceasta mai vîrtos vom face cu tine decît cu ei. (p. 60).

3. Sculă-se după aceaia Avraam de la mortul lui şi grăi cu feciorii lui Het şi zise: 4. striin şi om venit sînt între voi, daţi mie uric [!] de îngrupare la voi, cum mortul mieu ce zace înaintea mea să îngrop. 5. Şi răspunseră lu Avram feciorii lui Het şi ziseră: 6.ascultă-ne, bun doamne, că om mare lui Dumnezeu eşti tu între noi, îngroapă mortul tău în mormîntul cel mai cinstit la noi, nimea nu va sta dentre noi în aleanu-ţi, cum în mormînt să nu îngropi mortul tău.

7. Răspunse Avraam şi plecă capul înaintea oaminilor acelui pămînt, feciorilor lui Het, 8. şi grăi cu ei zicînd: să vă pare voao, cum să îngrop mortul mieu care dzace înaintea mea, ascultaţi mine şi rugaţi derept mine pre Efron, feciorul lui Zoar, 9. cum să dea mie peşterea înduplecată a lui, care iaste la capul pămîntului lui de arătură şi să dea mie în atîţia bani cît va agiunge, loc de îngrupare între voi; 10. că

30

Aida Todi


Efron lăcuiia între feciorii lui Het. (p. 73)2. El dzise: iaca, că m-am bătrînit şi nu ştiu cînd voiu muri.3. Ia, derept acea, siriul tău, cucura,

arcul şi pasă la cîmp şi prinde vînat mie, 4. şi fă mîncare mie carea iubesc şi adu mie, cum să mînînc şi să te blagoslovească sufletul mieu, mainte de cît voiu muri. 5. Auzi Răveca aceaia ce Isac grăi lui Isav, duse-se derept acea Isav la cîmp, cum să prinză vînat şi să aducă acasă.

31

Aida Todi


TEST DE VERIFICARE

Analizați următorul text din Codicele Voronețean:Faptele apostolilor, XXII, 21-2422r ( 1) tră1 minre: «Pasă, că eu întru lim

( 2) bi deparrte tremiţu-te»". A( 3) sculta-lu elu pînră la ace( 4) sta cuvîntu. Deaci-şi rrădi( 5) cară glasul său grăindu:( 6)"Ia de spre pămîntu cel ca a ( 7) cela, că nu i se cade a vie." Şi( 8) strigîndu ei şi lepădîndu-( 9) şi veşmentele, pulbere vă(10) rrsîndu spre văzduhu. Deaci dzi(11) se miiaşul se-lu ducă elu în(12) tru pîlcu şi dzise cu rra(13) ne se 2-lu întreabe elu de se în(14) ţeleagă dereptu care vină

Faptele apostolilor, XXII, 24-2822v ( 1) aşa strigă spri-nsu. Şi deca-

( 2) lu strinseră elu cu oajde,( 3) dzise cătră cela 1 ce sta, su( 4) taşului, Pavelu, de se 2 "omul ( 5) cela rrimleanul, fără osîndu,( 6) binre easte voao a-l bate?"( 7) Audzi sutaşul şi se apro( 8) pie cătră miiaşu de spuse,( 9) grăi: "Vedzi ce veri se faci;(10) acesta omu rrimleanu 3 easte".

32

Aida Todi


EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640-1780

Se consideră că traducerea şi tipărirea oficială a primelor cărţi bisericeşti în limba română începe să se facă în aceste abia spre mijlocul secolului al XVII-lea, când învăţaţii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei,

33

Aida Todi


precum şi domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab încurajează sau se ocupă direct de introducerea limbii române în biserică şi în cancelaria domnească91. Traducătorii cărţilor religioase arătau necesitatea promovării învăţăturii religioase în limba populară. Umaniştii români din secolele XVII-XVIII (Miron Costin, Nicolae Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) nu mai consideră limba română o limbă inferioară celei slavone, ci „continuarea limbii de cultură generală a Europei, limba latină”92. Aşadar, în secolul al XVIII-lea româna a biruit definitiv slavona, devenind astfel unica limbă oficială şi de cultură a românilor. Se dezvoltă, în această perioadă, literatura istorică redactată în limba română. Se traduc şi se tipăresc numeroase cărţi populare. Dosoftei şi Antim Ivireanu aduc în biserici toate cărţile necesare cultului, traduse în română. După 1750, se traduc şi se scriu în limba română primele lucrări ştiinţifice, primele gramatici româneşti şi lucrări cu caracter lexicografic. Astfel, se poate spune că în această perioadă limba română biruie definitiv slavona. Problema cea mai importantă care se punea de acum înainte era crearea unei limbi de cultură pentru toţi românii, potrivite nevoilor ştiinţei şi societăţii moderne.

OBSERVAŢII ŞI OPINII ALE CĂRTURARILOR DESPRE LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

Ceea ce îi interesa în primul rând pe cărturarii din epoca veche era impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei – pe de o parte – şi, pe de altă parte, cultivarea aspectului literar. Observaţii referitoare la prelucrarea limbii literare apar la foarte puţini (în prefeţe şi epiloguri). Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra arată că opiniile dominante care apar mai frecvent la vechii noştri cărturari sunt determinate de aceleaşi cauze: menţinerea divergenţelor dialectale şi la nivelul limbii scrise; inconsecvenţa normelor literare; insuficienta prelucrare a limbii române93.

Traducerea cărţilor bisericeşti i-a pus pe traducători în faţa a numeroase dificultăţi (mai ales de ordin lexical), cauzate de posibilităţile de expresie mai restrânse ale limbii noastre în comparaţie cu limbile din care se traduceau. Frecvent traducătorii din epoca veche se scuză pentru eventualele inexactităţi şi stângăcii de exprimare, invocând „scurtimea” sau „îngustimea” limbii române. Cronicarii abordează problema originii latine a limbii române: Gr. Ureche, Miron Costin, stolnicul C-tin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au încercat să demonstreze, apelând la fapte convingătoare, caracterul latin al limbii noastre, originea latină a limbii şi a poporului român, unitatea etnică şi lingvistică a românilor din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Cronicarii recunosc şi faptul că, deşi era mai unitară decât celelalte limbi neolatine, româna prezenta totuşi şi unele diferenţieri regionale, mai ales fonetice şi lexicale, generate de contactul cu diverse popoare străine.

Simion Ştefan este cel dintâi învăţat român care atrage atenţia asupra acestor diferenţe, în Preadoslovie la Noul Testament de la Bălgrad, 1648: „vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăesc în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip” şi sublinieză necesitatea de a pune la dispoziţia tuturor românilor un text accesibil, din punct de vedere lingvistic. El exprimă pentru prima dată la noi ideea constituirii unui aspect supradialectal şi cultivat al limbii române, cu lexic unitar, la alcătuirea căruia principalul criteriu de selecţie să fie puterea de circulaţie a cuvintelor: „bine ştim că cuvintele bune sunt ca banii”94. De asemenea, subliniază necesitatea îmbogăţirii limbii române cu termeni noi, în special din greacă: „De aceasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodu grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga, şi poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente şi altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşa.” Cu o intuiţie lingvistică surprinzătoare pentru acea vreme, Simion Ştefan sesizează deosebirile dialectale dintre graiuri (mai cu seamă lexicale), puse pe seama influenţelor externe: „Noi derept aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iar să nu vor înţelege toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia, ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”.

Analizând comparativ graiul muntenesc şi cel moldovenesc, Dimitrie Cantemir descoperea existenţa unor diferenţe fonetice şi lexicale între acestea (el considera fonetisme neliterare palatalizarea labialelor, particularitate fonetică specifică în primul rând graiului moldovenesc), ceea ce nu afectează însă principiul unităţii de limbă a românilor din cele trei provincii româneşti: „Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu

91 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 79.92 P.P.Panaitescu, 1965, p. 211.93 Munteanu & Ţâra, 1983, p. 84.94 Ibidem, p. 85.

34

Aida Todi


moldovenii; dar rostirea lor este ceva mai aspră, precum: giur, pe are valahul îl rosteşte jur, de la leşescul z sau franţuzescul j; Dumnezău, valah Dumnezeu; acum, valah acuma”. El consideră că graiul moldovenesc îi este superior celui muntenesc, idee susţinută de bogata activitate cronicărească din Moldova. Prin aceste observaţii, Cantemir anticipează preocupările de mai târziu ale lingviştilor în vederea stabilirii unei baze dialectale a limbii române literare. În capitolul care încheie lucrarea Descrierea Moldovei, cărturarul abordează şi problema alfabetului limbii române (în capitolul Despre literele moldovenilor el aminteşte că moldovenii au folosit cândva litere latine, după care le-au împrumutat pe cele chirilice de la slavi). În Istoria ieroglifică (1705), Cantemir ridică problema neologismelor, subliniind necesitatea îmbogăţirii limbii române. Cunoscător de numeroase limbi străine, clasice şi moderne, om de ştiinţă, el a depus eforturi deosebite în ceea ce priveşte adaptarea termenilor savanţi în limba română; necesitatea introducerii de termeni noi în limba română (cele mai multe din greceşte şi latineşte) l-a determinat să alcătuiască un glosar pentru cititori, numit Scară a numelor şi cuvintelor tâlcuitoare, în care oferă şi o traducere a acestor termeni neologici, precizând şi limba din care au fost preluaţi. Multe dintre aceste cuvinte au fost păstrate până astăzi: anonim („cela ce, izvodind ceva, numele nu i să ştie”), antidot („leac împpotriva boalei ce se dă”), argument („dovadă, cuvânt, voroavă doveditoare”). El introduce termeni pentru concepte filozofice: cele fireşti („fenomenele”), cele peste fire („lumea spirituală”), meşteşugul voroavei („retorica”), nefiinţă („inexistenţă”), sortul firesc („destinul”), ştiinţa celor preste fire („metafizica”), pricină împingătoare („impuls”).

Preocupări de limbă apar şi la cărturarii munteni. Constantin Cantacuzino, care subliniază ideea unităţii etnice a romînilor, precum şi unitatea limbii române, în ciuda unor diferenţe dialectale: „Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi din Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.

Şi Radu Greceanu optează pentru preluarea unor neologisme din limbile de cultură, după modelul altor popoare: „şi măcar la unele cuvinte.... aşa şi ai noştri le-au lăsat”.

TEST DE AUTOEVALUARENumiți câțiva cărturari care s-au ocupat de limba română literară și arătați în ce constă contribuția lor.

35

Aida Todi


MONUMENTE DE LIMBĂ LITERARĂ

În această perioadă scrierile încep să se diversifice din punct de vedere funcţional-stilistic a exprimării. Trebuie menţinută distincţia care s-a făcut, pentru perioada anterioară, între textele bisericeşti şi cele laice: textele bisericeşti prezintă o limbă mai convenţională, tributară, în parte, originalelor după care s-au făcut traducerile, mai arhaică dar şi mai unitară, datorită circulaţiei manuscriselor şi tipăriturilor în diverse zone şi influenţei reciproce a traducătorilor; limba textelor laice e mai apropiată de vorbirea populară, mai nuanţată şi mai expresivă, dar mai puţin unitară, fapt datorat tematicii lor variate, ceea ce a determinat apariţia primelor elemente ale unor stiluri diferite proprii diverselor scrieri: ştiinţifice, juridice, ştiinţifice, literare etc.

Textele religioase: Transilvania: Noul Testament de la Bălgrad (1648, Simion Ştefan); Psaltirea de la Bălgrad (1651);

Sicriul de aur (Sebeş,1683), Cărare pre scurt (Bălgrad, 1685), Molitvenic (1689).Moldova: Cazania (Varlaam, 1643); Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645, Mănăstirea

Dealu); Paraclisul Precistii (Iaşi, c. 1645); Psaltirea în versuri (Dosoftei, 1673); Viaţa şi petrecerea svinţilor (culegere de legende hagiografice în patru volume) (Dosoftei, 1682-1686, Iaşi). Dosoftei înzestrează bisericile româneşti cu principalele cărţi de cultură traduse şi tipărite în limba română: Dumnedzăiasca liturghie (Iaşi, 1679), Psaltirea slavo-română (Iaşi, 1680), Molitvănicul de înţăles (Iaşi, 1681), Octoihul (Iaşi, 1689), Parimiile (Iaşi, 1683), Liturghier (1747), Triod (1747), Molitvenic (1749), Octoih (1749), Ceaslov (1750), Penticostar (1753), Evanghelie (1762).

Muntenia: Evanghelia învăţătoare (Govora, 1642), Evanghelia (1682), Apostolul (1683), Biblia de la Bucureşti (1688), Psaltire (Bucureşti, 1649), Evanghelie (Snagov, 1697), Molitvenic (Râmnic, 1706), Osmoglasnic (Râmnic, 1706), Octoih (Târgovişte, 1712), Liturghier (Târgovişte, 1713), Didahiile (Antim Ivireanu), Mineiele (Damaschin, Chesarie şi Filaret – episcopii Râmnicului, 1776-1780)

Textele laice din epoca veche au circulat în manuscris. În secolul al XVII-lea apar cronici – scrieri istorice valoroase din punct de vedere istoric şi lingvistic (în Moldova – Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei; Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor; Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; Axinte Uricariul scrie un letopiseţ din porunca lui Nicolae Mavrocordat; I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, O samă de cuvinte – şi în Ţara Românească – mai ales în timpul domnitorilor Şerban Canatcuzino şi Constantin Brâncoveanu: Cronica Anonimă a domniei lui Matei Basarab; Letopiseţul Cantacuzinesc; Cronica Bălenilor; Anonimul Brâncovenesc; Radu Greceanu, Istoria domniei lui C-tin Basarab Brâncoveanu Voievod; Radu Popescu, Cronica lui Nicolae Mavrocordat; Istoria Ţării Româneşti), texte juridice, cărţi populare, unele lucrări ştiinţifice.

36

Aida Todi


Se traduc sau se prelucrează coduri de legi, unele multiplicate prin tipar: Pravila de la Govora (1640, tradusă de călugărul oltean Moxa); Şapte taine (1644, Eustratie Logofătul); apar două monumente de cod civil: Carte românească de învăţătură (Pravila lui Vasile Lupu) (Iaşi, 1646), care are la bază originale greceşti şi italiene; Îndreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab) (Târgovişte, 1652), care reproduce textul apărut la Iaşi în 1646, dar este adaptat de către autor, din punct de vedere lingvistic, la structura variantei literare muntene.

Apar primele scrieri beletristice româneşti: a) scrieri culte: Miron Costin scrie Viaţa lumii; Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică (1705); b) cărţi populare: Alexandria, Rujdeniţa, Floarea darurilor, Esopia, Istoria Troadei etc., traduse sau preluate după textele greceşti sau slave care au cunoscut o largă circulaţie în toate provinciile româneşti; romanele Sindipa Filozoful, Varlaam şi Ioasaf, Ceasornicul domnilor.

Apar scrieri ştiinţifice cu tematică variată – filozofie, geografie, medicină, astronomie, chimie, matematică etc.: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul (Cantemir, Iaşi, 1698), scriere filosofică de inspiraţie creştină; Geografie (c. 1700, Braşov); glosare bilingve româno-slavone şi slavo-române95; Gramatică rumânească (1757, Dimitrie Eustatievici Braşoveanul; prima lucrare de acest tip în limba română); copiile versiunii româneşti a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scriere didactică cu implicaţii filozofice şi politice.

Textele laice au contribuit la îmbogăţirea limbii române cu elemente lexicale şi construcţii sintactice noi.

TEST DE AUTOEVALUARENumiți câteva scrieri din perioada studiată.

VARIANTELE STILISTICE ALE VECHII LIMBI ROMÂNE LITERARE

95 Pentru primele lucrări lexicografice româneşti, v. Seche, 1966-1969.37

Aida Todi


În această perioadă nu se poate vorbi despre nişte stiluri propriu- zise, bine definite, aşa cum se prezintă ele astăzi, pentru că şi domeniile social-culturale în care era folosită limba română erau mai restrânse ca număr96. După impunerea limbii române ca limbă oficială şi de cultură în locul slavonei, variantele stilistice încep să se contureze mai bine. Vechea română prezintă două aspecte stilistice fundamentale: stilul textelor religioase, predominant savant; stilul scrierilor laice, caracter popularizant. Clasificarea corespunde cu ceea ce Ion Coteanu numea două straturi de cultură lingvistică. Cu timpul exprimarea savantă pătrunde şi în manuscrise, iar în textele bisericeşti tipărite intră mijloacele de expresie populară.

Varianta stilistică a textelor religioase are în vedere traduceri în cea mai mare parte, care conţin factori de limbă şi stil comune cu originalele, utilizarea unor clişee lingvistice, lexicale şi sintactice, precum şi o terminologie specifică, păstrată în general, până astăzi, cu modificări de lexic mai ales în secolul al XIX-lea; menţinerea unor aspecte arhaice; elementele de retorică bizantină (traduceri, textele bisericeşti originale). Până în secolul al XVII-lea, numeroşi termeni străini au fost introduşi de traducători pentru a suplini lipsa cuvintelor româneşti corespunzătoare; întâlnim în aceste texte calcuri şi construcţii sintactice nefireşti, explicabile prin originalele după care se efectuau traducerile sau datorate unor maniere stilistice de împrumut.

Variantele stilistice ale textelor laice prezintă o mai mare diversitate ca problematică şi ca modalităţi de exprimare decât cele bisericeşti; ele sunt mai originale ca exprimare şi prezintă primele trăsături specifice ale stilurilor funcţionale de mai târziu.

a) Textele şi documentele juridice se caracterizează prin: formule şi construcţii stereotipe; exprimare simplă, clară, pe înţelesul tuturor; gruparea tematică în paragrafe şi capitole a materialului; frecvenţa subiectelor exprimate prin pronumele demonstrative, nehotărâte ori prin sintagme echivalente: cela, neştine, tot omul; numeroase verbe la viitor sau conjunctiv prezent plasate într-un raport de corespondenţă aproape obligatorie: când va fi neştine nebun acestuia să nu-i dea nici un fel de certare , Pravila lui Vasile Lupu; frecvenţa subordonării şi întrebuinţarea anumitor tipuri de subordonate (subiective, predicative, concesive); plasarea principalei la sfârşitul frazei, pentru că ea comunică sentinţa.

Textele administrative prezintă o terminologie de specialitate care s-a menţinut până la începutul secolului al XIX-lea; noţiunile juridice sunt denumite în această perioadă prin anumiţi termeni şi expresii din fondul comun al limbii: a adevăra „a dovedi”; arătare „dovadă”; a canoni / a munci „a tortura”; dăruire „donaţie”; gros „închisoare”; a giura strâmb „a face sprejur”; carte de despărţeală „act de divorţ”; copil necrescut „minor”; despărţeala nunţii „divorţ”; fur „hoţ”; gloabă „amendă”; obraz „persoană”; a face pace „a se împăca” (se utilizează şi azi în limbajul popular); fată de suflet „fiică adoptivă”; a făţări „a fi părtinitor”; pâră „acţiune juridică”; strânsoare „constrângere”; a se ucide singur „a se sinucide”; tocmire „convenţie”; a zălogi „a da în garanţie”.

Unii termeni s-au păstrat în terminologia populară. Există în textele vechi juridice româneşti şi împrumuturi lexicale cu circulaţie numai în domeniul administrativ, ca: amfithalis „frate bun”; eterothalis „fraţi vitregi cu tată comun”; glavă „capitol”; zapis „document”.

b) Despre o variantă a exprimării ştiinţifice se poate vorbi încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, dar scrieri reprezentative pentru lingvistică, matematică, medicină, filosofie apar abia în secolul al XVIII-lea. În 1750 stilul se constituie deja ca o variantă funcţională a limbii române (idee susţinută de numeroşi cercetători: I. Gheţie, Gh. Chivu, Şt. Munteanu, V. Ţâra). Textele ştiinţifice se caracterizează prin: existenţa unei terminologii de specialitate formată din neologisme, calcuri, termeni ai limbii comune folosiţi cu sensuri speciale în domenii variate (geografie: arhipelag, cosmografie, globos, orizont, pol, prag „cascadă”, gheografie, istmus; matematică: aritmetică, multiplicatori, ţifră, pravilă „regulă”; gramatică: dialect „limbă”, grai „verb”, înainte-zis „predicat”, nesăvârşit „imperfect”; medicină: astmă, dietă, epilepsie, frântură „fractură”, miopie, revmatismos, arsură „temperatură”, semnele boalelor „simptome”; filozofie: arhetip, dogmă, filosof, materie, ceinţă „esenţa lucrurilor”, fire „fiinţă”, plăsmuire „creaţie”, socoteală „raţiune”; fizică şi chimie: atom, energhie, himicesc „chimic”, electricità „electricitate”, magnet, recipient, tub); organizarea expunerii în structuri specifice oricărei comunicări ştiinţifice: definiţie, regulă, explicaţie, comentariu, clasificare, folosirea unor semne grafice speciale (paragraful, cifra care indică nota, semne pentru lungimea sau scurtimea silabei dintr-un vers, simbolurile de tip algebric şi cele ale substanţelor de tip chimic, prezenţa unor forme gramaticale specifice – pluralul autorului; pentru textele de matematică, se

96 Pentru detalii privind variantele stilistice ale vechii române literare, vezi Chivu, 2001.38

Aida Todi


folosesc ca moduri de expunere exerciţiul şi problema; pentru medicină – reţetele; abrevierile folosite în gramatici). c) Încercări de cultivare artistică a limbii române în epoca veche apar timid, în puţine lucrări: la Miron Costin, în poemul filozofic Viaţa lumii, apar discutate probleme privind versificaţia, exprimarea ideilor şi a învăţăturilor în versuri; în prefaţă, el încearcă să explice mecanismul unor elemente de versificaţie ca măsura, văzută ca o „împreunare de două slove”, rima, accentul tonic – indicând respectarea acestuia, precum şi ebvitarea hiatului prin eliziunea unor vocale; la Dosoftei – Psaltirea în versuri (care prezintă originalitate artistică: comparaţii, forţă sugestivă a ideii, are simţul ritmului, este spontan în găsirea unor forme ritmice variate şi originale; în prefaţă, el încearcă să definească elemente de versificaţie precum măsura şi rima); Dimitrie Cantemir scrie Istoria ieroglifică (primul roman din literatura noastră).

TEST DE AUTOEVALUAREMenționați câteva trăsături ale variantelor stilistice ale vechii române literare (câte 3 pentru fiecare stil).

STRUCTURA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640 – 1780

39

Aida Todi


Pricipalele trăsături lingvistice din această perioadă sunt cele din epoca precedentă. Se remarcă eforturile, atât teoretice, cât şi practice, ale oamenilor de cultură de a îmbogăţi limba română atât prin împrumuturi din diverse limbi (a căror opţiune uneori o motivează), prin mijloace interne sau recurgând la graiurile populare.

FoneticăStructura fonetică a limbii române literare din 1760-1780 îşi păstrează caracterul neunitar; în toate

variantele literare apar inovaţii datorate influenţei graiurilor populare, dar normele vechi rămân dominante.Se menţin unele fonetisme arhaice comune tuturor variantelor literare din epoca precedentă:

- păstrarea vocalei ă etimologic: băsearecă, lăcui, rădica, răsipi, păhar, năsip;- conservarea lui e în: arepi, ceti, dentre, inemă, nemeri, ulterior înlocuit cu i;- se menţine î- iniţial în majoritatea scrierilor: împle, îmbla, îmfla, cu excepţia textelor sudice (cronicile munteneşti);- este frecventă trecerea lui î la i: atita, ridere, tinăr;- se păstrează diftongul ia netrecut la ie în majoritatea scrierilor: boiar, priiatin, iaste etc.; - toate variantele literare nordice păstrează africatele arhaice dz, ğ în cuvinte moştenite din latină;- formele etimologice cu î (cîne, pîne) se menţin; forme cu diftong mai apar în aproape toate scrierile nordice, dar mai ales în sudul şi vestul Transilvaniei.

Inovaţii: Mai ales în scrierile muntene apar forme noi, preluate mai târziu de normă: - ă > i: ridica, risipi;- e > i: citi, din, dintre, nişte, nimeri;- î- > u-: umbla, umfla, umple, sub influenţa lui m (prin labializare);- diftongul ia > ie: boiar > boier, grăieşte, prieten, înnoieşte.

Unele fonetisme regionale, deşi îşi extind aria de răspândire în graiuri, nu apar în textele literare decât foarte rar: palatalizarea labialelor (excepţie f+iot); palatalizarea dentalelor; fricatizarea africatelor.

Scrierile din Moldova prezintă următoarele trăsături fonetice: diftongul ea > é deschis: avé, băté, zicé, mieluşé (Neculce, Dosoftei, foarte rar la Costin, Cantemir); diftongul ia > ie, mai ales în poziţie finală: abié, întârdziet, tăiet; ă protonic (înainte de accent) > a; închiderea lui e neaccentuat, atât în poziţie finală, cât şi în interiorul cuvintelor: aproapi, careli, să vinim, pisti (Neculce); e, ea sunt înlocuiţi cu ă, a, după labiale, când în silaba următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat „beat”, să margă, mărg, să răpadă „repeadă”, vorovăscu; palatalizarea labiodentalei f în stadiul hi apare mai frecvent în scrierile moldoveneşti; ca fonetisme arhaice, se păstrează diftongul ea din leage (mai ales la Dosoftei) şi -u final în cronici la sfârşitul cuvintelor terminate în grup consonantic (Neculce).

Varianta literară transilvăneană de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest, prin pierderea celei mai caracteristice trăsături fonetice – rotacismul; se înlocuieşte dz cu z; alternanţa lui î cu âi: cîne / câine; gi cu j: gios / jos.

Varianta literară bănăţeană păstrează fonetismul arhaic ń netrecut la i: călcâni, tămânie. În varianta munteană se menţin ca norme fundamentale z: zic, zi şi j: joc, jos în elemente latine;

diftongul îi în pîine, cîine, faţă de nord, unde predomină î; se păstrează vocalele anterioare după labiale: iubesc, lovesc; s, z, ţ, r nu sunt, de regulă, dure; fricativele prepalatale ş, j nu sunt dure (sunt urmate de vocalele i, e); diftongul ea > a după ş: grijaşte, uraşte; apar câteva inovaţii: sincoparea lui i (drept, dreptate); durificarea lui d, p, în special la cronicari (dăstul, dăparte); trecerea lui î > u: umbla, umfla, umplea în toate scrierile, dar mai ales în cronici; se generalizează forma să a pronumelui reflexiv: să mira, să întâmplase (Radu Popescu).

În morfologie apar inovaţii de provenienţă dialectală, dintre care unele s-au impus ca norme unice ale exprimării culte româneşti; se păstrează şi numeroase forme vechi şi populare comune tuturor variantelor populare.

Substantivul. Majoritatea trăsăturilor se păstrează din epoca precedentă:- pluralul în -e la unele substantive feminine şi neutre: cheltuiele, izbânde, talpe;- substantive neutre la plural în -ure (mai frecvente în cărţile populare: podure, glasure); la unii cronicari apar forme de plural în -uri: oraşuri, puncturi;- genitiv-dativul în -iei (nopţiei) apare mai rar decât în epoca trecută (excepţie – Cazania lui Varlaam);- forme analitice de genitiv-dativ, construite cu prepoziţiile: a, de, de la: în mijloc de besearică, purtători de trebile domniei, atunce a spus a tot norodul, din pântece de la maica noastră;- dativul cu la;

40

Aida Todi


- vocativul masculin nearticulat în -e: oame, lupe.Articolul

- numele proprii apar articulate în cronici: Radu Vodă Negrul, Cârnul, Cornescul;- la genitiv-dativ, numele proprii sunt tratate ca substantive comune (cu articol postpus): feciorul Mihnii Vodă, greşeala Radului Vodă; în secolul al XVII-lea, genitiv-dativul articolului adjectival este în toate textele la feminin singular cei (forma etimologică), şi nu celei, forma analogică după plural, care apare după 1780: cinei cei mare (Caz V I, Caz D), cinei ceii mari (Caz B2).

Adjectivul- se păstrează forma de plural goli pentru adjectivul gol;- adjectivul mare este invariabil: clopotele cele mare.

Pronumele- pronumele relativ care prezintă încă şi forme articulate: carele, carea, carii;- se întâlneşte frecvent particula şi la pronumele relative (cineşi, careşi, carevaşi, acestaşi etc.), la pronumele nehotărâte (cevaşi) și la pronumele demonstrative (acestaşi).

Numeralul- numeralele ordinale cu terminaţia în -lea alternează cu cele terminate în -le: al doilea / al doile;

Verbul- sunt generale formele iotacizate: auz, văz, spui, poci, cu excepţia variantei bănăţene;- variantele literare din Moldova au forme cu dentala refăcută, dar numai la verbele cu radicalul în -t, -d: să scoată, să sloboadă;- formă nediferenţiată de imperfect: pers. a III-a, singular – pers. a III-a plural: (ei) era / (el) era / spunea;- folosirea auxiliarului au la perfect compus, pers. a III-a sg. este încă aproape generală: (el / ei) au fost; formele cu auxiliarul a la persoana a III-a sg. sunt rare, apărând în textele munteneşti sporadic; ulterior se vor generaliza;- apar frecvent în toate scrierile formele de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit;- forme de viitor cu prezentul indicativ al verbului a avea + inf. verbului de conjugat: n-are a se duce; - sunt frecvente formele de viitor construite cu va + conj. prezent: va să vie, va să spânzure;- condiţionalul perfect este construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa;- formele de perfect simplu arhaic sunt rare faţă de perioada anterioară: vădzum, ziş, spuş; textele literare elaborate în acest interval nu prezintă pe -ră la persoana I şi a II-a pl. (cele mai vechi atestări au fost întâlnite în gramatica elaborată de călugărul Macarie, în 1772: vândurăm, vândurăţi);- continuă să apară în toate scrierile imperativul prohibitiv în -areţi, -ereţi, -ireţi: nu venireţi;- apare frecvent la cronicari reflexivul cu sens pasiv: s-au osândit “au fost osândiţi”: Mircea Vodă au murit în domnie şi s-au îngropat la Monastirea lui (LC).

Adverbul- se păstrează unele adverbe din epoca precedentă: chiar „clar”, alături de alte adverbe şi locuţiuni adverbiale specifice limbii vechi: aiave „asemenea”, aşişderea, atocma, cândai „poate”, încai „măcar”, oareşicând „cândva”, tând…tând („când…când”); acmu, amu „acum”;- dispar unele adverbe, folosite în secolul al XVI-lea: adoară „după aceea”, aore „câteodată”, cătelin „cu încetul”, iuo „unde”;- unele adverbe apar adesea cu particula deictică şi: acoloşi, aşeşi, încăşi.

Prepoziţia- formele arhaice pre, supt au încă o largă circulaţie, iar unele prepoziţii sunt folosite cu valori diferite faţă de limba literară actuală. În general, marcarea obiectului direct prin prepoziţia pe/pre, în cazul numelui de persoană, este un proces care poate fi socotit încheiat.

Conjuncţia: dintre conjuncţiile arhaice apar încă frecvent în toate scrierile: au „sau”, căci că „pentru că”, săvai că „măcar că, deşi”. Alături de toate aceste forme gramaticale vechi şi populare, menţinute în toate variantele literare, apar şi formele noi, care apropie limba din acea perioadă de epoca modernă.

Sintaxa În această perioadă nu se pot semala modificări importante în ceea ce priveşte sintaxa. În linii mari, sintaxa limbii literare prezintă aceeaşi dublă influenţă din partea limbii vorbite şi din partea unor persoane cultivate. Există frecvente acorduri prin atracţie sau după înţeles între subiect şi predicat, dativ adnominal frecvent, ca în texte mai vechi: fecior lui Ştefan, era fată unui preot, era nepot lui Traian. Există apoziţii

41

Aida Todi


acordate: O, ticăloase, Radule (LC); Mie, păcătosului (Antim Ivireanu); cheltuiala lui Ştefan Vodă, domnului muntenesc. Se întâlnesc, mai rar decât în perioada precedentă, situaţiile în care complementul direct şi cel indirect în dativ nu sunt anticipate sau reluate prin formule conjuncte de pronume personal: acea ascultare ce o faceţi mie (Antim Ivireanu); pre Mihail am vădzut (Dosoftei). Sunt situaţii în care se dublează complementul direct şi complementul indirect în dativ: o ferecă pe ea cu aur.

Construcţii verbale cu infinitivul se mai întâlnesc, dar sunt mai puţin frecvente decât în perioada precedentă, preferându-se construcţiile cu conjunctivul: care a mai trăi au avut97. Abundenţa coordonatelor copulative cu şi caracterizează scrisul unor cronicari receptivi la influenţa limbii vorbite – Ion Neculce. La Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir seriile de coordonate introduse prin şi nu apar atât de frecvent. În ceea ce priveşte inventarul elementelor conjuncţionale subordonate, Mioara Avram semnalează apariţia conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale: îndată ce (temporală), fiindcă (cauzală), chiar să (concesivă).98

Negaţia simplă apare mai rar, frecvenţa ei în operele unor scriitori erudiţi (Constantin Cantacuzino), ar putea fi rezultatul unei influenţe a sintaxei latineşti: nici te lasă, nici te-omoară; nici vorbesc de alţii. La Neculce apar anacoluturi. Sintaxa cărţilor bisericeşti, care în epoca precedentă fusese stângace, plină de construcţii străine, devine mai naturală, mai armonioasă, păstrând construcţii şi topică arhaică (Varlaam şi Dosoftei). Alături de construcţiile proprii limbii comune, în cărţile religioase se păstrează încă unele particularităţi sintactice vechi şi dislocări sintactice obişnuite în limba veche. În textele bisericeşti se întâlnesc şi fraze alcătuite după modele străine, dar frecvenţa lor e mult mai redusă decât în scrierile din epoca trecută nu îi îngreunează lectura textului tipărit. În structura sintactică a textelor laice se pot distinge două maniere sintactice: a) cronicarii savanţi (Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, stolnicul Nicolae Cantacuzino) au încercat să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară, în care uneori se pot recunoaşte modele străine; se remarcă preferinţa pentru o topică aparte, adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor din limba populară; întâlnim fraze ample cu o structură complexă, întrerupte adesea de maxime, zicători populare preluate savant. La Miron Costin apare influenţa sintaxei latineşti, cu plasarea verbului la sfârşitul frazei. De asemenea se remarcă existenţa unor construcţii participiale, abundenţa propoziţiilor incidente. Astfel de construcţii se întâlnesc şi la Dimitrie Cantemir, C-tin Cantacuzino. La Dimitrie Cantemir găsim influenţe latine, slave, turceşti; este o expresie a unui manierism stilistico-sintactic greco-latin; neobişnuite dislocări de frază, preferinţa pentru construcţii incidente; folosirea negaţiei simple, elemente relaţinale, folosite cu altă valoare faţă de cea pe care o au în limba actuală – sintetică, dar şi conjuncţiile etc. Sintaxa are un caracter elaborat, livresc; b) la cărturarii mai puţin erudiţi (Grigore Ureche, Radu Popescu, Ion Neculce), sintaxa e foarte asemănătoare cu cea a limbii populare: ei preferă frazele scurte, alcătuite din propoziţii principale, legate prin conjuncţii coordonatoare: şi, ci, iar, predomină coordonarea, iar subordonările sunt relativ rare; elementul subordonator cel mai frecvent este că, finala se introduce prin de, consecutiva prin cât, temporala prin cum, dacă, cât; reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal neaccentuată (după ce l-au slobozitu-l turcii); complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal, persoana a III-a, sg., feminin apare înaintea predicatului (şi o au trimis la împărăţie, de o au văzut); antepunerea şi în topica unor instrumente gramaticale – adverbul foarte, morfem al superlativului absolut; frecvenţa relativ mare a propoziţiilor exclamative şi interogative aparţine stilului oral; construcţii eliptice; fraze în care vorbirea directă se întrepătrunde cu cea indirectă.

Analiza sintactică a sintaxei cronicilor, pe care am întreprins-o în urmă cu câţiva ani, 99 evidenţiază, în primul rând, o categorie amplă de fenomene constante în limba română (prezente din perioada veche până astăzi); aici se încadrează: cele mai multe modalităţi de exprimare a diverselor funcţii sintactice; cele trei tipuri de subiect neexprimat (inclus, subînţeles, nedeterminat), distribuţia acestora în diferite contexte variind într-o oarecare măsură, de la un cronicar la altul; fenomenul opus (repetarea şi / sau reluarea subiectului) este extrem de frecvent, chiar definitoriu, pentru LC; ponderea majoritară a exprimării unor funcţii sintactice la nivel de propoziţie (complementul de agent, circumstanţialele instrumental, sociativ, de relaţie, opoziţional,

97 Pentru procesul înlocuirii infinitivului cu conjunctivul, v. Diaconescu 1965, 1972, 1977.98 Avram, 1960. Pentru observaţii privitoare la sintaxa din această perioadă, vezi şi teza noastră de doctorat, Todi, 2001.99 Observaţiile de mai jos constituie concluziile noastre rezultate în urma cercetării sintaxei cronicilor munteneşti din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi sunt preluate din teza de doctorat (Todi, 2001).

42

Aida Todi


de excepţie, cumulativ); frecventă în epocă, dar continuându-se până astăzi, în limba vorbită şi populară, este utilizarea pronumelui relativ care – complement direct – fără prepoziţie; complementul indirect în dativ construit cu la, ca în limba vorbită actuală. Cele mai multe aspecte întâlnite în cronici reprezintă elemente specifice epocii (şi limbii române vechi), dispărute ulterior sau păstrate, izolat, până astăzi; dintre acestea, ne-am oprit atenţia asupra următoarelor: prezenţa, cu diverse funcţii sintactice, a formelor variabile ale pronumelui relativ care (alternând însă cu cele invariabile), şi a diferitelor forme vechi şi populare a pronumelor nehotărâte (neştine, oarecine, cineşi, fieştecare(le), altucinevaşi etc.); valoarea pronominală (şi funcţia de subiect) a pronumelui de întărire însuşi, în toate cronicile munteneşti; însuşi apare frecvent şi ca adjectiv, ca în limba română actuală; specifică epocii în general (dar cu pondere evident crescută la Constantin Cantacuzino şi Radu Greceanu) este frecvenţa infinitivului-subiect, generat de expresii verbale impersonale; pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a constatat că infinitivul subiect este mai frecvent în scrierile religioase şi în operele cărturarilor influenţaţi de modele sintactice latineşti; infinitivul subiect apare însoţit de prepoziţia de numai în cronica lui Constantin Cantacuzino; printre diversele tipuri de acord al predicatului cu subiectul se numără şi aşa numitul acord gramatical “arhaic”, constând în omonimia persoanelor a III-a singular şi plural la unele timpuri (imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect), fenomen general sau regional în limba română a secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea; analiza predicatului verbal relevă o serie de particularităţi (morfologice, dar uneori cu implicaţii sintactice) specifice epocii: formarea unor moduri şi timpuri verbale, care în timp au dispărut sau şi-au restrâns sfera de circulaţie (viitorul cu va + conjunctiv alternând cu acela cu va + infinitiv, de astăzi; formele perifrastice de imperfect, cu gerunziul verbului a fi + participiul verbului; conjunctivul să aibi şi imperativele aibi şi pasă; imperativul prohibitiv de persoana a II-a plural, format de la infinitivul lung; prezumtivul perfect cu auxiliarul să fie + participiul) etc.; în ceea ce priveşte unele grupări având drept centru verbul, se constată o serie de aspecte care uneori le fac greu de încadrat în categoria locuţiunilor verbale propriu-zise: instabilitatea topicii, acceptarea unor determinanţi etc.; toate acestea le situează la graniţa dintre locuţiunile verbale propriu-zise şi grupările sintactice analizabile; specifică epocii în general, dar preponderentă în unele cronici, este frecvenţa pronumelui relativ care cu valoare demonstrativă şi având diferite funcţii sintactice; fenomenul pare a fi mai bine reprezentat la autorii cunoscători de latină (Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu, Radu Popescu, autorul Anonimului Brâncovenesc); răspândirea, încă pe scară largă, a infinitivului, are ca reflex ponderea mai mare a unor funcţii sintactice realizate la nivelul propoziţiei (complement direct, indirect, de scop etc.); regimul sintactic al unor verbe, diferit de cel din limba română actuală, explică construirea unor verbe, astăzi tranzitive, cu complement indirect în dativ (a ajuta, a crede, a judeca, a lăsa, a lumina, a măsura, a răsplăti, a urma); cauza acestui fapt ar putea fi, pe de o parte, influenţa stilului biblic; la unii cronicari, buni cunoscători ai limbii latine, ar putea fi vorba de o influenţă latină, unele dintre aceste verbe construindu-se cu dativul şi în latină; cu complement indirect în dativ se construiesc şi alte verbe, ca: a cuteza, a se învrednici, a se potrivi; regimul unor verbe este determinat uneori de semantismul lor (diferit de acela din limba română actuală): a se alătura (cu / lângă); a se apropia (către / cu); a se aprinde (spre); a se bucura (spre, dar şi de, ca astăzi); a se dezbate (de către); a se ierta (cu); a se întâmpina (cu); a se lăsa (de); a se lipi (cu); a se lovi (cu); a se milostivi (pre); a se nădăjdui (întru, pre, spre); a se scoate (de) etc.; în cronicile munteneşti, complementul indirect în dativ prezintă fenomenul de reluare şi anticipare prin pronume personal, dar formele nereluate şi neanticipate deţin încă o pondere mare (sunt mai frecvente decât cele de la complementul direct); exprimarea, destul de frecventă, a complementului indirect prin verb la infinitiv; reflexivul-pasiv ca regent al unui complement de agent; complementul circumstanţial de timp este frecvent exprimat prin verb la infinitiv (precedat de până a sau (mai) înainte de a) şi gerunziu; în ceea ce priveşte complementul circumstanţial de mod, semnalăm adverbul foarte (azi utilizat exclusiv ca morfem al superlativului absolut); nimic, adverbial, cu sensul „deloc” (azi regional), precum şi locuţiuni adverbiale, astăzi dispărute sau regionale (pentr-ascuns, pre amăruntul, cu deadinsul, fără cale, cu bună pace, (în) cea de apoi, de faţă „frontal”); nearticularea toponimelor feminine, fără a fi o regulă exclusivă, este frecventă la cronicarii munteni; exprimarea complementului de cauză prin locuţiunile adverbiale dirept (drept) aceea / aceasta, pentru aceea, care, deşi suferă concurenţa locuţiunii de aceea, sunt încă bine reprezentate; în cadrul complementului circumstanţial de scop apare constant prepoziţia întru, frecventă în epocă şi cu alte valori; verbele la infinitiv în această funcţie fără prepoziţie, în special la Radu Greceanu şi la Constantin Cantacuzino, reprezintă aproape o regulă; cu prepoziţia de apar mai rar; construirea complementului instrumental cu locuţiunea prin mijlocul (+ substantiv în genitiv) şi prin verbe la gerunziu; circumstanţialul de relaţie construit cu substantive precedate de prepoziţiile către, de către, despre, întru, cu; la Constantin Cantacuzino, şi prin verbe la infinitiv; complementul circumstanţial opoziţional exprimat prin verbe la

43

Aida Todi


infinitiv precedate de locuţiunea prepoziţională în loc de; prepoziţiile cele mai frecvente în exprimarea circumstanţialului de excepţie sunt fără, afară de (den), fără (de) numai, fără decât, făr’cât, mai mult decât, construite cu substantive, sau, uneori, cu verbe la infinitiv. Semnalăm, ca manifestare specifică de exprimare în epocă, atributul substantival în acuzativ cu prepoziţiile slave za şi ot (ambele preluate din slavona de cancelarie), cu repartiţie inegală pe cronici (frecvenţă maximă la Radu Greceanu şi în Letopiseţul Cantacuzinesc, apariţie izolată la Radu Popescu, preferinţa pentru corespondetentele româneşti de şi din în Anonimul Brâncovenesc), absente la Constantin Cantacuzino; şi conjuncţia slavă i, preluată din stilul administrativ, apare în pasaje similare din unele cronici. Caracteristic epocii este şi dativul adnominal (substantiv sau pronume); deşi mai puţin frecvent decât în perioada anterioară, este încă o normă, în toate variantele literare ale epocii; l-am întâlnit în toate cronicile studiate; se constată în acelaşi timp şi tendinţa de înlocuire cu genitivul; articularea numelor proprii masculine terminate în -u şi -a se realizează după modelul celor feminine, cu articolul hotărât enclitic (-lui, i): Radului, Mircii. Se constată încă exprimarea raportului de genitiv cu ajutorul prepoziţiei de; apoziţia acordată are o frecvenţă mare în toate cronicile munteneşti; alături de aceasta se întâlneşte însă şi cea neacordată; postpunerea formei de dativ posesiv a pronumelui reflexiv este mult mai frecventă decât astăzi; se remarcă, în structura unor substantive compuse denumind dregătorii elemente slave, la origine adjective; particulele slave biv, vel, vtori / ftori, treti intră în componenţa unor nume de funcţii preluate din slavona de cancelarie; articularea repetată (a substantivului şi a adjectivului determinat) constituie un fenomen de redundanţă, de cumul al mărcilor specifice; deşi procedeul are o răspândire mai largă în epocă, l-am remarcat în Letopiseţul Cantacuzinesc şi la Constantin Cantacuzino.

Printre elementele arhaice (întâlnite până la jumătatea secolului al XVII-lea) şi cu totul sporadic după această perioadă, se numără: complementul de agent construit cu prepoziţia de la; semnalat de noi de mai multe ori în Letopiseţul Cantacuzinesc, deşi studiile de specialitate precizează că acest tip este întâlnit numai în textele din perioada anterioară care aveau un original slav; adverbul decindea şi locuţiunea prepoziţională decindea de (ambele la Radu Greceanu), despre care s-a afirmat că dispăruseră încă din perioada anterioară; prezenţa infinitivului lung, în Letopiseţul Cantacuzinesc şi la Radu Greceanu, în funcţia de complement circumstanţial de scop, nesemnalată în studiile privind infinitivul; complementul circumstanţial de relaţie exprimat printr-un substantiv în dativ, determinând un adjectiv (după modelul slav), întâlnit în cronica lui Constantin Cantacuzino; infinitivul lung precedat de locuţiunea prepoziţională făr’ cât, cu funcţie de complement circumstanţial de excepţie, la Radu Greceanu: şi aşa domnul, tirăneştile lor porunci văzându, nu putea face într-alt chip, făr’ cât a mergirea şi numaidecât au făcut sfintele Paşti (...) Îndată au purces măriia-sa... (RG)100.

Inovaţii faţă de perioada anterioară pot fi considerate: complementele de agent construite cu de către (întâlnite de noi doar la Radu Greceanu), inexistente în secolul al XVI-lea, despre care avem motive să presupunem că vor fi existat în alte scrieri din secolul al XVII-lea; complementul concesiv, cu toate (cu) acestea, şi în topică schimbată (cu acestea toate), înregistrate de noi la Radu Greceanu şi la Radu Popescu şi traduse, pare-se, după o sintagmă grecească, cu circulaţie în spaţiul balcanic.

Fenomene izolate, atipice, greu de încadrat într-o tendinţă sau alta ori de pus pe seama unor influenţe străine, sunt: utilizarea genitivului nearticulat, precedat de articolul posesiv a (invariabil) în Anonimul Brâncovenesc: să să aşaze gândurile tuturor şi a vrăjmaşi şi a altora (AB); tendinţa de a declina numeralul cardinal, mai ales când construcţia are funcţie atributivă, şi de a nu-i asocia un articol adjectival (La Constantin Cantacuzino): şi istoresc şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaăi cărţi a lui... (CC); Antonie Bonfinie, într-a doao decadă a apatrai cărţi, zice aşa... (CC); prezenţa pronumelui reflexiv cu valoare de întărire într-un context similar celui în care apare adjectivul de întărire), numai la Radu Greceanu: nu numai lui sineşi au adus pacoste, ci şi însuşi veziriului (RG); flexiunea neobişnuită a unor adjective pronominale nehotărâte la Constantin Cantacuzino (iaste pricina atâtui rău şi atâteai pierzări – CC; une locuri – CC; otcârmuitori romani toatei Dachii – CC) şi acordul la plural, când determinatul este reprezentat de două substantive, ambele la singular (Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le – CC); prezenţa construcţiei infinitivale relative cu funcţie de atribut, la Constantin Cantacuzino: nemairămâind nimeni cine a lăcui aceste pământuri (CC); regimul de dativ al verbului a se putea, la Radu Greceanu (Puternicul Dumnezeu, căruia cele neputincioase toate să pot, aflat-au o cale – RG) şi construcţia cu complement indirect prepoziţional a verbului a dori (în Anonimul Brâncovenesc şi la Radu Greceanu): au dorit tare de Miron şi de Velicico – AB; dorindu de părinţii ei – RG; formarea complementului de agent cu la (cu o valoare apropiată de aceea de loc), la Radu Greceanu: Jalbele domnului şi ale săracilor nu să

100 Este de remarcat că la Radu Greceanu am înregistrat şi mai multe apariţii ale infinitivului scurt cu această funcţie.44

Aida Todi


asculta la cei mari stăpânitori (RG); utilizarea locuţiunii prepoziţionale în mijloc(ul) + substantivul vreme / vremi, însoţit de determinant demonstrativ, în exprimarea complementului de timp, frecventă la Radu Popescu: în mijlocul acestor vremi (...), murind Alexandru-vodă (...), i-au rămas doi feciori (RP); În mijloc vremilor acestora Cantacuzinii (...) au început să-l ficlenească (RP); tot în exprimarea timpului, semnalăm, în Anonimul Brâncovenesc, construcţia mai înainte până + infinitiv, rezultată din contaminarea celor două modalităţi, curente în epocă, cu infinitivul: (mai) înainte de şi până: în anul acesta, mai înainte până a aduce pe Staico paharnicul, un boieriu (...) încă au căzut în urgiia domnului (AB); Într-acest an, mai nainte până a să bate războiul acesta, o seamă de capete (...) s-au sculat (AB); izolată în epocă (şi eludată de către cercetările de până acum) este exprimarea complementului consecutiv prin construcţii infinitivale cu prepoziţia de; la Constantin Cantacuzino şi Radu Greceanu, unde acestea apar, o explicaţie posibilă ar fi utilizarea pe scară mai largă decât la ceilalţi cronicari, a infinitivului cu diverse funcţii sintactice.

În ceea ce priveşte topica, menţionăm unele fenomene specifice limbii vorbite a epocii: construcţia cu postpunerea auxiliarului la perfectul compus (la toţi cronicarii), uneori cu inserţia unui pronume personal neaccentuat, complement direct sau indirect, sau a morfemului reflexiv, frecventă în perioadele anterioare, este tot mai mult concurată de topica obişnuită, cu auxiliarul antepus, ca în limba vorbită; la viitor formele cu postpunerea auxiliarului sunt sporadice; formele cu pronumele personal neaccentuat o antepus perfectului compus coexistă, la toţi cronicarii, cu cele obişnuite astăzi.

La cronicarii erudiţi se constată intercalarea, între elementele formei de condiţional sau ale diatezei pasive, a unor semiadverbe sau adverbe (de s-ar cumva apropiia turcii – RP, bunăvoinţa este de sus dăruită sufletelor – RG); plasarea verbului la sfârşitul propoziţiei (caracteristică a topicii latine şi prezentă la cunoscătorii acestei limbi) antrenează antepunerea determinanţilor de orice tip (la Constantin Cantacuzino şi Radu Greceanu; postpunerea auxiliarului a fi sau a verbului copulativ este frecventă la Radu Greceanu; plasarea atributului în genitiv şi a adjectivului posesiv înaintea substantivului determinat (la Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino); antepunerea complementului direct.

O parcurgere atentă a cronicilor munteneşti relevă în sintaxa frazei mai multe aspecte interesante pentru cercetătorul istoriei limbii române.

Se pot desprinde, în primul rând, o serie de trăsături constante generale ale limbii române, care se pot regăsi din primele texte scrise şi până astăzi.

Includem aici preponderenţa exprimării în plan frastic a unor tipuri de subordonare (de scop, condiţională, consecutivă, concesivă) şi frecvenţa mult redusă a altora (de agent, sociativă, de relaţie, instrumentală).

Inventarul conectorilor se prezintă, în cea mai mare parte, ca în limba română contemporană; amintim aici prezenţa unor conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale plurivalorice (că, să, ca să, dacă, de), precum şi a unor relatori neconjuncţionali (pronume şi adjective pronominale relative sau nehotărâte cu valoare relativă; adverbe relative sau nehotărâte). Se constată, totuşi, o fluctuaţie în timp în ceea ce priveşte ponderea unora sau a altora.

O categorie foarte bine reprezentată şi pe care am încercat, în multiple rânduri, să o evidenţiem, este prezenţa unor elemente sintactice specifice limbii române vechi în ansamblu, elemente care nu se mai regăsesc după secolul al XVIII-lea sau supravieţuiesc doar regional şi popular. Trecem în revistă câteva: conectorii cum şi cum că, cu sensul de „că”, cum să, introducând diferite subordonate necircumstanţiale; pronumele relativ care în formele sale “articulate”, alături de cele “nearticulate”; formele fără pre din faţa pronumelui care (fenomen întâlnit şi astăzi, în limba vorbită şi populară) alternează cu acelea cu pre, mai ales la Radu Greceanu; frecvenţa atributelor apozitive introduse prin adecă (adecăte); chiar dacă sunt încă foarte numeroase construcţiile cu infinitivul după anumite verbe, concurenţa cu conjunctivul este din ce în ce mai mare; consecinţa majoră a acestui proces de înlocuire a infinitivului cu conjunctivul este ponderea crescută a subordonării în cadrul frazei; absenţa locuţiunii conjuncţionale până să şi înainte (ca) să la toţi cronicarii, este o urmare a aceluiaşi proces amintit mai sus (raportul temporal respectiv exprimându-se prin infinitiv precedat de prepoziţia până şi locuţiunea prepoziţională (mai) înainte de; frecvenţa conjuncţiei deacă (în special în Letopiseţul Cantacuzinesc), cu funcţie de conector al temporalei; preferinţa tuturor cronicarilor (cu excepţia lui Constantin Cantacuzino) pentru exprimarea datei în construcţii ample, introduse prin când; varietatea unor locuţiuni conjuncţionale, necristalizate încă pe deplin în momentul la care ne referim, de pildă: în vreme(a) ce, în vreme(a) când, într-o vreme ce, în vremile ce, pre vreme(a) ce, în ce ceas, în ceas ce care introduc temporale; locuţiunea conjuncţională ca cum, creaţie a secolului al XVII-lea (ca şi cum apare abia în secolul al XIX-lea); unele subordonate înregistrează, faţă de secolul al XVI-lea, o restrângere a inventarului de elemente conjuncţionale subordonatoare (cauzala, de pildă, la care concurenţa

45

Aida Todi


dintre de vreme că şi de vreme ce este specifică epocii); în cazul unor subordonate se manifestă încă acel cumul de conjuncţii din perioadele anterioare, chiar dacă respectivele construcţii sunt în restrângere (căci că, pentru cauzală, fără cât, fără decât, fără numai, fără cât numai, fără numai ce, fără de cât numai căci, pentru circumstanţiala de excepţie etc.); prezenţa, în regentă a corelativelor de tip adversativ (dac(ă), ci, însă, iar(ă)) etc. la concesive, în special la cele introduse prin măcar(ă) că şi de; în cadrul coordonării adversative se constată cumulul de conjuncţii (însă dar(ă), ci însă, ci dar(ă), ci numai); coordonarea disjunctivă cu au se mai întâlneşte la Constantin Cantacuzino şi în Anonimul Brâncovenesc; conjuncţia deci, deşi foarte frecventă la început de frază sau de paragraf, la toţi cronicarii studiaţi, pare să aibă valoare conclusivă mai evidentă în cronica lui Constantin Cantacuzino.

Se constată, în cronicile munteneşti, o serie de arhaisme (cu o răspândire destul de largă în secolele precedente, dar pe cale de dispariţie în epoca la care ne referim): în cadrul circumstanţialei de cauză, grupul format din corelativ urmat imediat de conjuncţie (cu care formează, de fapt, un corp comun); semnalată în texte din secolul al XVII-lea (pentr-aceasta că – la Varlaam; pentru aceasta căci – la Varlaam şi în Codicele Voroneţean), construcţia pentru aceasta că apare şi în Anonimul Brâncovenesc; relatorul cum să, prin care este introdusă circumstanţiala de scop în Letopiseţul Cantacuzinesc mai frecvent în secolul al XVI-lea şi care îşi restrânge considerabil circulaţia în secolul al XVII-lea; reminiscenţe ale construcţiei complementului direct fără p(r)e se manifestă, cu totul izolat, şi la nivelul frazei; aşa se întâmplă în următoarea frază din Anonimul Brâncovenesc, în care subordonata corespunde obiectului direct prepoziţional fără p(r)e: Matei-vodă cel Bătrân şi Grigorie-vodă, şi Duca-vodă, şi Şărban-vodă (...) au blestemat cine vă va milui şi cine vă va primi pe slujbe. (AB); este singura excepţie (celelalte completive directe rezultate prin expansiunea obiectului direct prepoziţional sunt însoţite de prepoziţia p(r)e).

Faţă de perioada anterioară, am înregistrat în cronicile munteneşti o serie de inovaţii, unele semnalate în literatura de specialitate, altele omise: în cadrul circumstanţialei de scop, elementele de relaţie ca doar(ă) + viitorul indicativ şi ca doar(ă) + conjunctivul prezent (ambele la Constantin Cantacuzino); ca doar(ă) + condiţionalul (la Radu Greceanu şi în Anonimul Brâncovenesc), în varianta că doar + condiţionalul (la Radu Popescu); locuţiunea conjuncţională până încât (să), care introduce concesive (la Radu Popescu), inovaţie înregistrată în textele de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea; circumstanţiala opoziţională introdusă prin în loc să, posterioară locuţiunii în loc de (ca reflex al înlocuirii infinitivului prin conjunctiv), este atestată pentru prima dată în cronica lui Radu Popescu.

Comparaţia cronicilor, fie între ele, fie cu alte scrieri anterioare sau din epocă, duce la degajarea unor fenomene sintactice izolate, atipice sau accidente, dificil de pus pe seama vreunei influenţe străine: predicativa introdusă prin care la Constantin Cantacuzino, într-un context ca: gheţii sînt cărora acum le zicem vlahi (CC); reluarea nejustificată a verbului copulativ, în cronica lui Radu Greceanu, în construcţia: socoteala întâi era pre la Teleajăn era să meargă (RG); completiva directă introdusă prin ca (doar), la Radu Popescu: s-au sculat asupra ungurilor cu sabie, gândind ca doar s-ar dezbate de cătră ei (RP); construcţia aparţine, credem, stilului indirect liber; conectorul cât de pentru completiva directă, în Anonimul Brâncovenesc (atunci nu ştim cât de oştile împărăteşti scăpar-ar au ba); dubla exprimare a pronumelui direct, în regentă şi în subordonată, apare izolat în Anonimul Brâncovenesc (ci nu l-au putut să-l plece – AB); fenomenul s-ar putea explica prin influenţa construcţiilor cu verbul a putea + infinitiv, mult mai frecvente în epocă decât astăzi; exprimarea duratei prin construcţii cu verbul a umple (cu sensul lui vechi), în Letopiseţul Cantacuzinesc (tot acolo au şăzut, din ghenar 5 dni, până s-au umplut zile 20 – LC, 153) şi la Radu Popescu (după ce s-au umplut ani 4 ai domniei lui, ca un om au murit Pătraşco-vodă); construcţie izolată este şi locuţiunea conjuncţională în chip că, semnalată în textul Anonimului Brâncovenesc, care introduce o modală condiţională (ireală sau ipotetică): au venit călugărul la Slatina, în chip că lucrează la vii); relatorii cauzali de vreme ce, la Radu Greceanu (au dat Dumnezeu şi Tucheli groful cădere den cinstea lui care avea de la împărăţie, tocma ca luceafărului, de vremea ce şi în urechile împăratului merseră cele mai multe răotăţi ce făcuse mai înainte – RG) şi cum că, în Anonimul Brâncovenesc (Însă cu atâta vitejie au venit nemţii şi cu atâta iuţime, cât s-a mirat foarte cei ce au fost acolo şi împăratul cu ai lui s-au speriat că-i vor prăpădi pă toţi, cum că venea Duca de Saxonia, care era ghenerariusemus (...) şi cu Haizler al doilea gheneral şi cu Bolin gheneral şi cu alţi ghenerali cu pâlcurile toate, pe carii văzându-i turcii au început... (AB); în cadrul circumstanţialei de scop poate fi amintită locuţiunea conjuncţională ca pentru să, la Constantin Cantacuzino, semnalată de Mioara Avram şi considerată o construcţie curioasă şi izolată, datorată probabil contaminării (au mai bine să le zicem sultani (...), ca pentru să se înţeleagă mai bine povestea – CC); tot la Constantin Cantacuzino apare ca modalitate atipică de construire a finalei: pentru ca doară + condiţional, obţinută, probabil, din contaminarea celor două procedee pentru (ca) să (frecventă în epocă) şi

46

Aida Todi


ca doar(ă) + condiţional (care aceia o face noianul bunătăţii şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunerecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor – CC); pentru cum + viitor apre doar în Letopiseţul Cantacuzinesc, alături de elementul subordonator ca să, pentru acelaşi tip de subordonată (Decii hirotoni şi 2 episcopi şi le dede şi eparhii cu hotară (...), şi-i învăţă pentru cum vor purta grijă şi vor paşte oile care le sînt date în seamă... – LC).

Câteva aspecte ar fi de subliniat şi în legătură cu topica frazei unor cronicari (în special la Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino). Influenţată de modele culte (latinesc şi grecesc), topica frazei acestora se evidenţiază prin encliza verbului, abundenţa construcţiilor gerunziale, antepunerea unor determinanţi, dislocări, digresiuni, perioade. Toate acestea se înscriu într-o tendinţă, evidentă şi la unii cronicari moldoveni culţi, de a cizela limba română după tiparul limbilor clasice.

Cercetarea atentă a cronicilor munteneşti poate constitui un sprijin real în datarea unor fenomene lingvistice: este cazul conjuncţiei consecutive încât, despre care în literatura de specialitate se precizează că a apărut la mijlocul sau spre sfârşitul secolului al XVIII-lea; opinia respectivă este infirmată, credem, de prezenţa conjuncţiei amintite în două dintre cronicile munteneşti din perioada studiată de noi; este vorba despre Letopiseţul Cantacuzinesc (două apariţii) şi despre cronica lui Radu Greceanu (în care conjuncţia menţionată apare de trei ori, în Predoslovie); întrucât cronica lui Radu Greceanu şi Letopiseţul Cantacuzinesc sunt mai vechi, putem stabili că apariţia conjuncţiei încât poate fi plasată la începutul secolului al XVIII-lea; tot în cadrul consecutivei, elementul introductiv de să apare în cronica lui Constantin Cantacuzino (Când luară dară atâta putere, şi când li se întoarse tăriia de să-şi poată răscumpăra şi izbândi pe atâta sume de romani şi atâta putere ce era a lor şi acolo de pază şi de otcârmuirea lucrurilor – CC); studiile de specialitate plasează acest conector abia în secolul al XIX-lea; prezenţa lui în cronica lui Constantin Cantacuzino pledează însă pentru apariţia în secolul al XVIII-lea, dacă nu chiar mai devreme.

În ceea ce priveşte modelele şi construcţiile sintactice livreşti, frecvent întâlnite în cronicile vremii (la cronicarii erudiţi) se pot constata următoarele:

O primă observaţie care se poate face este aceea că, dacă elementele de factură latină (cultă) şi greacă erau condiţionate, în mare măsură, de buna cunoaştere a limbilor respective, formulele slavone, utilizate frecvent în documentele de cancelarie, erau la îndemâna majorităţii; ca dovadă – frecvenţa lor şi în scrisorile şi documentele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Cele mai multe dintre modelele şi structurile sintactice latineşti, chiar dacă predomină la unii cronicari (în special la Constantin Cantacuzino şi la Radu Greceanu), se întâlnesc şi la ceilalţi, dar într-o măsură mai mică; este vorba, pe de o parte, despre anumite tipare pe care aceştia le-au preluat (unii de la alţii sau din scrierile culte ale perioadei anterioare), în virtutea unei tradiţii (de pildă, structurile sinonimice binare, negaţia simplă101, dativul cu esse); pe de altă parte, este cazul unor construcţii latineşti (de factură cultă sau populară), care, cu timpul, aveau să se impună în limbă, supravieţuind până astăzi (legătura relativă, în multiplele ei variante); şi într-un caz, şi în celălalt, credem că se poate vorbi despre un anumit m a n i e r i s m s i n t a c t i c mai mult sau mai puţin voluntar.

În sfârşit, unele trăsături reprezintă o constantă a stilului unor cronicari (fraza stufoasă, cu abundente construcţii gerunziale şi encliza verbului – la Constantin Cantacuzino şi Radu Greceanu; modelul gregorian de exprimate a datei – la Constantin Cantacuzino) sau apar, cu totul izolat, la un cronicar (construcţia participială în Anonimul Brâncovenesc).

Influenţa slavă102 se limitează, în general, la cuvinte şi construcţii frecvente în epocă, de regulă în stilul administrativ (cuvinte de relaţie frecvente în perioada respectivă, exprimarea datei), şi care ulterior au dispărut din limbă.

Numărul elementelor slave este mai ridicat în Letopiseţul Cantacuzinesc şi la Radu Greceanu, la cei doi şi frecvenţa acestora fiind considerabilă; astfel, de pildă, în ambele cronici constatăm ca reguli ponderea semnificativă a conjuncţiei i, şi a prepoziţiei ot (za apare, însă, numai la Radu Greceanu).

Formulele slave de exprimare a datei urmează, în linii mari (şi în proporţie variabilă de la o cronică la alta), modelele documentelor de cancelarie ale vremii; de la această regulă face excepţie cronica lui Constantin Cantacuzino.

O combinaţie inedită de elemente slavone şi latine se realizează în cronica lui Radu Greceanu, unde se constată, pe de o parte, influenţa latină cultă (manifestată în primul rând la nivelul topicii şi al structurilor sinonimice binare, în construcţia frazelor ample, adesea stufoase, cu abundenţă de gerunzii, în ponderea

101 Pentru discuţii privitoare la negaţie în limba română, vezi Rizescu, 1963.102 Pentru influenţa slavă în limba română, vezi şi Mihăilă, 1973.

47

Aida Todi


construcţiilor relative şi utilizarea negaţiei simple) şi cea greacă (locuţiunea adverbială cu toate (cu) acestea); pe de altă parte, un inventar bogat de modele slave, cu utilizare frecventă.

Cu toate (cu) acestea (şi în topică variabilă), structură după model grecesc, este prezentă la doi cunoscători ai acestei limbi (Radu Greceanu şi Radu Popescu); cronicile respective prezintă importanţă prin faptul că sunt printre primele scrieri care o înregistrează; locuţiunea s-a impus, ulterior, devenind normă a limbii comune, în formula fixă cu toate acestea şi stă la baza locuţiunii prepoziţionale cu tot / toată.

În linii generale, structura sintactică a vechii limbi române literare din perioada 1640-1780 este mult mai complexă, mai variată, mai limpede prin apropierea de sintaxa populară decât sintaxa epocii precedente, dar reprezintă doar un pas înainte spre claritate, concizie şi echilibru.

LexiculLexicul din această perioadă are un caracter eterogen103. În această perioadă, vocabularul scrierilor

religioase e mai bogat şi variat decât cel din perioada anterioară, datorită culturii traducătorilor. Se recurge în primul rând la mijloace de expresie proprii vorbirii populare, întrucât cărţile religioase se adresau unui public foarte larg şi eterogen. Vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde, pe lângă termeni populari şi regionali, arhaisme şi împrumuturi mai vechi din slavonă, unele neştiute până astăzi în terminologia religioasă a românilor. Se folosesc şi unele neologisme cu circulaţie mai largă în această perioadă.

Textele laice prezintă un vocabular mult mai bogat şi mai variat decât cele bisericeşti. Remarcăm un număr mai mare de neologisme şi calcuri, împrumuturi din cele mai cunoscute limbi de cultură vechi şi moderne, pe care scriitorii savanţi au făcut tot posibilul să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. Epoca se caracterizează printr-o creştere masivă a termenilor de alte origini. Din nevoia de a-şi spori posibilităţile de expresie, marii cărturari, aproape toţi cunoscători de limbi străine, au început să caute în vorbirea populară şi în limbi cunoscute termeni necesari, dar au şi creat cuvinte noi, recurgând la mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului. Se abandonează în această perioadă majoritatea slavonismelor, puse în circulaţie de textile româneşti din secolul al XVI-lea, adoptându-se multe neologisme greceşti şi latineşti, în special cuvinte privitoare la viaţa spirituală, abstractă, precum şi neologisme turceşti, referitoare la viaţa materială şi politico-administrativă. Cele mai multe elemente turceşti au fost abandonate în secolul XIX, când, datorită schimbărilor profunde survenite în viaţa social-politică şi culturală rom. au cedat locul neologismelor. Neologismele par să aibă preferinţe în această perioadă pentru anumite zone: Muntenia manifestă preferinţă pentru cuvintele de origine grecească; Moldova preferă cuvintele de origine polonă, rusă, ucraineană, turcă, greacă, iar Transilvania – pentru cuvintele de origine maghiară, latină, germană. Specifice pentru variantele literare de tip nordic (Moldova) sunt termeni precum agud „dud”, glod „noroi”, pântece, arină „nisip”, harbuz „pepene verde”, a sudui „a înjura”, ciobotă „cizmă”, mamcă „doică”, a şugui „a glumi”, ţintirim „cimitir”, curechi „varză”, mire, omăt, tină „noroi”. Tot în nord, însă de data aceasta în Transilvania şi în Banat: a aldui „a binecuvânta”, alenşig „duşmănie”, a bintătui „a pedepsi”, cloambă „creangă”, haznă „folos”, imală „noroi”, ludişor „prostuţ”, pită „pâine”, tăroasă „gravidă”, a zăuita „a uita”. Aparţin variantei sudice termeni precum: cearşaf, coşciug, cizmă, curte, ficat, ginere, a înjura, noroi, pisică, zăpadă.104

Întâlnim o serie de termeni, astăzi arhaici, de origine latină (dintre care unii păstraţi, regional, până astăzi), dar mai puţini decât în epoca anterioară: a aulma „a mirosi”, bucin „trâmbiţă”, camai „niciodată”, căscăund „prostănac”, a cerşi „a cere”, chiar „clar, limpede”, cust „trai, viaţă”, a dăzvoalbe „a lămuri, a explica”, duroare „durere”, fur „hoţ”, judeţ „judecată”, lucoare „lumină, strălucire”, measer „sărac”, mişel „sărac”, neştine „cineva”, a prepune „a bănui”, cândai „poate”, cust „viaţă”, a custa „a trăi”, foale „burtă, stomac”, a prepune „a bănui”, săvai „cu toate că, deşi”, strămurare „băţ ascuţit”, volbură „vânt”. Unii dintre aceşti termeni s-au păstrat până astăzi în unele graiuri. Există şi termeni de origine slavă, mai rari, denumind noţiuni abstracte: bdenie „veghe în rugăciuni”, blagocestie „evlavie”, a blagoslovi „a binecuvânta”, blagorodnic „nobil”, blagoveştenie „bunăvestire”, bogoiavlenie „bobotează”, a conceni „a sfârşi”, grumb „grosolan” (Dosoftei), a ijderi „a da naştere”, peasnă „cântare” (Ivireanu), pogrebanie „îngropare”, preobrajenie „schimbare la faţă”, promişlenie „prevedere”, slavoslovenie „preaslăvire” (în special în cărţile bisericeşti). Pe lângă aceştia, se păstrează şi unele cuvinte sau expresii neadaptate sau netraduse în limba română: iproci „şi aşa mai departe”.

Influenţe străine:

103 Lista de mai jos a fost preluată din Munteanu & Ţâra, 1983, p. 108-110.104 Ibidem, p. 110.

48

Aida Todi


Abandonarea slavonei la începutul secolului al XVII-lea a dus la necesitatea creării unei terminologii ştiinţifice româneşti, pentru scrierea şi traducerea în limba noastră a unor lucrări de fizică, matematică, geografie, logică, gramatică, filosofie, medicină, agronomie etc. Limba română începe să devină un mijloc de exprimare modern, capabil să pună la îndemâna vorbitorilor o structură fonetică şi gramaticală unitară, pe de o parte, şi un fond lexical bogat care să poată asigura o exprimare corectă a celor mai însemnate idei, sentimente şi noţiuni.

Şi factorul social-politic (domniile fanariote) a determinat unele modificări în structura administrativă a Ţărilor Române şi în viaţa culturală, în moda şi obiceiurile de la curte. În acest context s-a recurs la îmbogăţirea vocabularului prin două modalităţi: pe cale internă (prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) şi pe cale externă – prin împrumuturi din alte limbi.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Transilvania se dezvoltă vocabularul prin utilizarea unui număr mare de elemente lexicale de origine latină şi romanică (în special în scrierile ştiinţifice), termeni maghiari şi germani (în limbajul administrativ), În secolele XVII-XVIII, în Muntenia şi Moldova apar numeroase împrumuturi turceşti vizând viaţa materială şi socială; în special din epoca fanariotă datează un mare număr de elemente lexicale greceşti şi turceşti, favorizate de contextul social şi politic: relaţiile politice, militare şi economice foarte strânse cu Poarta, numărul mare al funcţionarilor şi negustorilor turci veniţi în Tările Române. În secolul al XIX-lea, mulţi dintre aceşti termeni au fost abandonaţi datorită schimbărilor profunde survenite în viaţa social-politică şi culturală românească şi au fost înlocuite cu neologisme latino-romanice.

În variantele literare din Transilvania, termenilor de origine turcă adoptaţi le corespund elemente lexicale maghiare: catifea– barşon; cearşaf – lepedeu sau germane: dulap – credenţ; tutun – duhan (a duhăni); rachiu – palincă.

Cuvinte de origine turcă105: Cele mai multe cuvinte turceşti au intrat în epoca fanariotă (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea);

majoritatea au ieşit din uz sau au căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. În legătură cu această categorie de turcisme, Şăineanu afirma că “mai toate turcismele din ultima perioadă, de ordine politică şi socială, au intrat definitiv în domeniul istoriei o dată cu dispariţiunea domnilor fanarioţi şi deci şi a influenţei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar neavând timp când să prindă rădăcini în limbă, au dobândit în gura românului o uşoară nuanţă de ironie şi au căzut în sfera comicului, devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura umoristică; această soartă curioasă a împărtăşit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a cărui ultimă fază contrastează în seriozitate şi persistenţă cu grecismele anterioare epocii fanariote.”106 Cuvintele de origine turcească sunt relativ uşor de recunoscut pentru că, aşa cum arăta Lazăr Şăineanu, „turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă”107; dăm doar cîteva exemple: acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte uşor de recunoscut, datorită vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea, catifea, cazma, cherestea, chiftea, cişmea, ciulama, dambla, dandana, duşumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, muşama, sarma, sofa, şandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.

Cele mai numeroase cuvinte de origine turcă sunt substantive (acadea, acaret; amanet; arpagic; arşic; atlas; baclava; babalâc; bacşiş; balama; baltag; berechet; boccea; buzdugan; bamă; basma; beci; belea; bidiviu; borangic; bumbac; bursuc; butuc; cafea; caimac; calcan; caldarâm; capcană; capot; catran; chef; cherem; chiabur; chindie; chiul, ciob; caşcaval; cataif; catifea; catâr; cazan; cazma etc.)108, adjective (bondoc; caraghioz; chefliu; chel; chior; coşcogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; saşiu; şiret „isteţ”; tembel; zevzec); adverbe (abitir; barim/barem; başca; ioc; tiptil); interjecţii (aferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc.); niciun verb turcesc nu a fost preluat de română; explicaţia este, probabil, faptul că finala infinitivelor turceşti (-mak şi -mek) nu este susceptibilă de a fi

105 Pentru mai multe detalii, vezi Şăineanu, 1900; Şăineanu, 1999; Todi, 2005a, 2005b.106 Ibidem, p. LXXII-LXXIII.107 Ibidem, p. L. El enumeră totuşi o serie de excepţii de la această regulă, printre care prezenţa dubletelor accentuale sau necesitatea diferenţierii prin formă a unor cuvinte. El arată că, chiar dacă se face abstracţie de aceste situaţii speciale, există totuşi un număr important de turcisme româneşti care nu respectă oxitonia caracteristică şi cvasigenerală (Ibidem, p. LI).108 Detalii şi numeroase alte exemple la Şăineanu, 1900; Todi, 2005a, 2005b.

49

Aida Todi


adaptată la limba română;109 în schimb, există în română multe verbe derivate de la substantive turceşti, şi care se conjugă, cu excepţia lui amaneta (amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a căftăni, a călăuzi, a căni, a cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorăi, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdări, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori.110

În ceea ce priveşte lexicul,111 o trecere în revistă a tuturor elementelor împrumutate din turcă arată că majoritatea denumesc realităţi ale vieţii materiale şi, pe lângă politică şi artă militară, se referă la nume de plante, animale şi minerale, la casă, îmbrăcăminte şi alimente, meserii, comerţ şi industrie; sunt inexistenţi termenii abstracţi, precum şi cei referitori la viaţa religioasă şi intelectuală: 112 politică: baş-; bei; beizadea; caimacam; divan; han („domnul tătarilor”); paşă; paşalâc; termeni militari: aga; alai; arnăut; bimbaşă; buluc; călăuz; cazac; ceauş; duium; ghiulea; iama; iatagan; ienicer; iureş; leafă; lefegiu; meterez; paloş; spahiu; surlă; zaherea; plante: abanos; anason; arpagic, bamă; bostan; bumbac; chimion (şi în varianta chimen); curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea; liliac; nufăr; pătlăgea; salcâm; susan; tarhon; tutun; zambilă; animale: balaban; bidiviu; bursuc; calcan; capcană; catâr; ciortan; guguştiuc; herghelie; liliac; maimuţă; minerale: chihlibar (şi în varianta chihlimbar); fildeş; mărgean; sidef; casă, construcţii: acaret; anteriu; beci; cat; cercevea; chepeng; chioşc; ciardac (şi cerdac); duşumea; geam; hambar; odaie; paiantă; şandrama; tavan; îmbrăcăminte: aba; basma; biniş; cabaniţă; caftan; capot; ciorap; condur; fes; fotă; giubea; halat; ilic; iminei; maramă; papuc; şal; şalvari; testemel; tichie; alimente: acadea, baclava; cafea; caimac; caşcaval; cataif; ceaun; chebap; chiftea; ciorbă; ciulama; covată; cuşcuş; farfurie; felegean; ghiuden; ghiveci; halva; iahnie; iaurt; ibric; ienibahar; magiun; maia; musaca; papară; pastramă; peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarailie (şi serailie); sarma; şerbet; telemea; tuzlama; zarzavat; meserii: bacal (varianta din Muntenia: băcan); badana (varianta din Muntenia: bidinea); boiangiu; cafegiu; caicciu; calfă; casap; cazangiu; cazma; cherestegiu; cioban; cişmegiu; dughengiu; dulgher; gelat; gherghef; hamal; hamalâc; herghelegiu; iaurgiu; macara; moloz; papugiu; pastramagiu; simigiu; tutungiu; zarzavagiu; comerţ şi industrie:

amanet; atlas, beşlic; boia; borangic; calp; calpuzan; calpuzanlâc; cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir; chilipirgiu; chirie; dugheană; ghiotură; hac; magaza (şi magazie); mofluz; muşteriu; oca; para; saftea; samsar; samsarlâc; tarabă; diverse: abitir; ageamiu; arcan; babalâc; bacşiş; balama; baltag; becher; berechet; boccea; bondoc; bre; buzdugan; calabalâc; caldarâm; calup; catran; caval; chef; cergă; chefliu; chel; cherem; chiabur; chindie; chior; chiul, chiulhan (şi chiolhan); ciob; ciomag; cişmea; conac; coşcogea; cusur; dambla; dandana; derbedeu; ghiol; geantă; habar; haimana; hain; hal; halal; hap; hatâr; haz, huzur; iatac; leş; lichea; lighean; liman; lulea; mahmur; mahon; manea; marafet; moft; mosafir (şi musafir); mucalit; mucava; murdar; muşama; nai; nur; nurliu; palavră; palavragiu; sadea; sictir; sofa; soi („rasă”); surghiun; sasiu; şiret („şnur sau panglică”); şiret („isteţ”); şiretlic; şiş; tabiet; taifas; talaz; taman; taraf; tărâm; tarla; tembel; temenea; tertip; tiptil; toi; trufanda; zeflemea; zevzec, ziafet (şi zaiafet); zor; zuluf.

În legătură cu repartiţia dialectală în limba română a elementelor turceşti, Şăineanu face câteva constatări importante:

a. Persistenţa turcismelor în poezia populară din Muntenia, Moldova şi Bucovina, Dobrogea demonstrează că influenţa orientală nu s-a mărginit numai asupra claselor înalte, ci a fost „rezultatul necesar al unor raporturi intime şi îndelungate.”113

b. În Moldova s-a conservat uneori forma <<primitivă>> (etimologică – n.n.) mai bine decât în Muntenia, unde a fost <<oarecum românizată>>) şi dă ca exemple o serie de forme paralele114.

109 Ibidem, p. LXV.110 Ibidem, p. LXV-LXVI.111 Pentru o clasificare a cuvintelor turceşti în limba română şi unele evoluţii semantice, vezi Şăineanu, 1999, p. 420-426.112 Termenii, unii deja ieşiţi din uz sau cu circulaţie regională, au fost preluaţi din lucrarea lui Şăineanu (Ibidem, p. 3-392).113 Ibidem, p. LXXIII.114 Ibidem, p. LXXIII-LXXIV. În legătură cu repartiţia dialectală, Şăineanu mai arată că „unele turcisme foarte populare sunt înlocuite în Moldova (în total sau în parte) cu corespunzătoare de origine greacă sau slavă: ciorap (călţun), caldarâm (pavea), cearşaf (prostire), dud (agud), peşchir (prosop) […]; dar şi viceversa, însă mai rar: babacă şi neneacă (proprii Moldovei), duducă (domnişoară), dugheană (prăvălie). […] Alteori figurează în cele două ţări [Muntenia şi Moldova – n.n.] cuvinte diferite, dar de aceeaşi origine orientală: bostan – dovleac, capangă – capcană, haraba – chervan” (Ibidem, p. LXXIV).

50

Aida Todi


Sufixele păstrate din turcă sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al productivităţii, ele ataşându-se şi la cuvinte de alte origini:115 -giu, -ciu < tc. ği, či: formează substantive sau adjective, indicând meseria, îndeletnicirea, deprinderea, ocupaţia (abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu, giuvaergiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu, papugiu, pastramagiu, simigiu, tinichigiu, tutungiu, zarzavagiu etc.) sau o trăsătură negativă a personalităţii, un nărav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu, zorbagiu etc.).116 După acest model (al cuvintelor preluate ca atare din turcă) s-au format derivate de la alte cuvinte turceşti (sacagiu, damblagiu, lefegiu, mahalagiu, moftangiu, palavragiu, zamparagiu) sau chiar de la elemente romanice (barcagiu, laptagiu, lampagiu, duelgiu, reclamagiu, scandalagiu), neogreceşti (marfagiu, pomanagiu, zavergiu).117 Derivatele cu sufixul -ciu/-giu alternează cu sinonimele româneşti în -ar sau -aş: capugiu – portar; caicciu – luntraş; papugiu – cizmar etc.;118 sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuanţe: conabiu, fistichiu, havaiu, limoniu, naramgiu; de la acestea, s-au format şi altele precum: caisiu, chihlibariu, năutiu; sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează mai ales nume abstracte exprimând: o stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (caraghiozlâc, hainlâc, mucalitlâc, şiretlâc), o ocupaţie şi folosul / rezultatul acesteia (hamalâc, samsarlâc), un anumit teritoriu (paşalâc), o colectivitate (boccealâc, calabalâc, mezelic) şi care a dat şi derivate analogice (avocatlâc, berbantlâc, crailâc, senatorlâc). Sufixul alternează cu sinonimul său -ie: hainie – hainlâc, murdărie – murdarlâc, surghiunie – surghiunlâc.119

Productivitatea cuvintelor de origine turcă este dovedită şi de multiplele derivate pe care termenii turceşti le-au format în româneşte: de la chirie (alături de chirigiu) s-au format chiriaş, a închiria; de la cioban, ciobănesc, a ciobăni, ciobănie, ciobănaş, ciobăniţă; de la duşman, a duşmăni, duşmănesc, duşmănie, duşmănos etc.,120 iar pe de altă parte de frecvenţa unor sufixe, în special -giu şi -lâc.

O serie de cuvinte turceşti şi-au schimbat, în limba română, sensul, dobândind un sens figurat, metaforic sau unul ironic. Astfel:bucluc a primit sensul de „belea”; catran – la origine termen de marină – a devenit verb: a se cătrăni; lichea – cu sensul iniţial de „pată” – a ajuns să însemne „om pătat, secătură”; mucalit – la origine „actor”; pehlivan la origine, „voinic, atlet”; caraghioz era numele arlechinului într-o farsă foarte răspândită; marafet „ştiinţă, talent”, astăzi, cu sensul de „viclenie, afacere necurată, încurcătură”; tertip „proiect, plan”, astăzi „intrigă, şmecherie”;

Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens (mai ales termeni care iniţial făceau parte din vocabularul militar): alai „regiment” > „paradă domnească” > „mulţime de oameni” (uneori, folosit chiar cu sens depreciativ); beşlegă „căpitan de beşlii” > „bătrân, bătrân nevoiaş”; buluc „companie de soldaţi” > „gloată, droaie, grămadă”; bulubaşă „căpetenia unui buluc” > „mai-marele unei şatre de ţigani”; chilipir „prada soldaţilor în război”> „lucru uşor / ieftin dobândit”; dandana „pompă militară” (sinonim cu alai) > „gălăgie” > „încurcătură”; leafă „soldă” (în special solda lunară a ienicerilor”), de unde lefegiu (soldat); salahor însemna, iniţial, „săteanul care, scutit de dări, lucra la repararea unor fortăreţe”.

Influenţa neogreacă asupra limbii române s-a exercitat în special în secolului al XVIII-lea, în vremea domniilor fanariote, când greaca a avut o mare influenţă şi o contribuţie importantă la dezvoltarea culturii şi a învăţământului grec în Principate121. În această perioadă, un mare număr de greci au emigrat în ţările române, unde au ajuns să aibă importante poziţii sociale, economice şi politice; în secolul al XVIII-lea, limba greacă devenea limba de cultură a clasei dominante: se înfiinţau şcoli greceşti – în 1660 la Iaşi, iar în 1689 la Bucureşti – întemeiată de Constantin Brâncoveanu; mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni şi-au redactat lucrările în greacă ori au preluat cuvinte din greacă, pentru a suplini carenţele din lexicul românesc; în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea (la Dosoftei, M. Costin, A. Ivireanu,

115 „Numărul sufixelor şi al particulelor turceşti care au intrat în limba noastră, arăta Şăineanu, dovedesc asemenea o circulaţiune intensivă.” (Ibidem).116 Exemplele apar la Şăineanu, 1900, p. LII-LIII. La acestea am putea adăuga cuvântul geamgiu, pentru care DEX indică etimologie turcească.117 Ibidem, p. LIII.118 Ibidem, p. LIII. Afirmaţia lui Şăineanu era valabilă pentru o epocă mai îndepărtată din istoria limbii române (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea); între timp, mulţi termeni derivaţi cu sufixul -ciu, -giu şi-au restrâns utilizarea.119 Ibidem, pp. LIV-LV. La acestea, Şăineanu adaugă sufixul -man, precum şi numeroase sufixe diminutivale (p. LV-LVII).120 Pentru mai multe derivate, unele ieşite deja din uz în ultimul secol, vezi Şăineanu, p. LXXIV-LXXV.121 Detalii la Mihăescu, 1966.

51

Aida Todi


Stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir), numărul de grecisme este considerabil. Majoritatea termenilor din această perioadă aparţin domeniilor: administraţie, politică, justiţie, viaţa socială, medicină, comerţ, limbaj curent. Este de remarcat faptul că, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la începutul secolului al XX-lea, prin neogreacă au pătruns în română şi primele cuvinte latino-romanice, din franceză şi italiană.122 Termenii greceşti denumesc realităţi economice, aspecte ale organizării politice şi administrative, manifestări ale vieţii sociale şi culturale.123 Puţine dintre aceste cuvinte au devenit populare; dintre cele peste 1200 de cuvinte întâlnite în scrierile din această perioadă, aproximativ 100-150 s-au păstrat până astăzi, dintre care: agale, alandala, ananghie, anapoda, babac, calapod, cartofor, catadicsi, categorisi, conopidă, dichisi, epitrop, fidea, franzelă, economisi, ifos, igrasie, ipsos, ison, lefter, logos, magazie, misit, molimă, nostim, orfan, pat, plictisi, pramatie, prosop, saltea, sclifosi, sclivisi, sindrofie, taifas, ţaţă etc. Aceste cuvinte au intrat mai ales în Muntenia şi Moldova.

Dintre cuvintele neogreceşti pătrunse în limba română în epoca fanariotă, multe abandonate, în special în secolul următor, amintim: în ştiinţe şi învăţământ: agramat „ignorat”, vivliotecă „bibliotecă”, ipochimen „persoană/ subiect”, spudaxi „a-şi face studiile”, vivlion „carte”; artă: melos „arie, cântec”, tragodie „tragedie”, musicos „muzică”; familie: babac „tată”, ţaţă „mătuşă”, zulie „gelozie”; conversaţie şi corespondenţă: alilografie „corespondenţă”, poliloghie, plic, a catadicsi, a plictisi, a filonichisi „a discuta”; ierarhie socială: arhondologie „carte nobiliară”, ipolipsis „stimă, consideraţie”, pronomii „privilegii”; politică: aftocrat „autocrat”, eterie „revoluţie, revoltă”, anarhie, despotismos, politie „stat, oraş”; comerţ: apodixis „chitanţă”, caltaveta „jartieră”, fundă, stambă; meserii: arhitecton, mistrie, a plămisi „a nivela”; administraţie: anafora „raport adresat domnului”, a chivernisi „a guverna”, „a administra”; legislaţie: alichie „nedreptate”, protimisis „drept de proprietate”.

Prin intermediul împrumuturilor greceşti a intrat în română şi sufixul -isi (-esi) – a (se) fandosi, sclifosi, sclivisi, dichisi etc., care ulterior s-a ataşat şi la cuvinte de alte origini: a aerisi etc.

Fără a reprezenta un factor determinant în evoluţia structurală a limbii române, elementele greceşti au pătruns doar în lexic, deşi numărul cuvintelor este destul de redus, proporţional şi din punctul de vedere al puterii de circulaţie. Mulţi dintre termenii greceşti intraţi în epoca fanariotă au dispărut cu timpul.

Variantele literare din Moldova şi Muntenia au împrumutat elemente din neogreacă mai mult decât în Transilvania, unde era preferată ca limbă de cultură latina. Grecismele din perioada fanariotă încep să dispară în secolul al XIX-lea (puţinele elemente neogreceşti care au rămas în limba română s-au adaptat perfect la spiritul limbii române din punct de vedere fonetic şi morfologic), când are loc o puternică influenţă occidentală, iar franceza devine limba de cultură cea mai cunoscută.

De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea încep să pătrundă neologisme de origine latină şi romanică, prin intermediul umaniştilor din această perioadă, care îmbogăţesc lexicul românesc cu termeni de largă circulaţie: Miron Costin, Constantin Cantacuzino.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, sursa cea mai importantă de modernizare a lexicului românesc devin latina şi limbile romanice, în special limba franceză în această direcţie un rol importat avându-l Şcoala Ardeleană şi curentul latinist. În această epocă, folosirea limbii române în scris se extinde în toate provinciile, devenind mijlocul de comunicare preferat de cărturari şi impunându-se la începutul secolului al XVIII-lea, atât în scrierile bisericeşti, cât şi în cele laice.

TEST DE AUTOEVALUAREMenționați câteva trăsături lingvistice ale textului de mai jos.CAZANIA, 1643 – VARLAAM. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943.

Apropiie-te cătră Dumnedzău, cela ce nu iubeaşte perirea păcătosului. Cadzi cătră mila lui, că de multu te aştaptă. Ispoveduiaşte înaintea lui păcatele tale, smereaşte-te, pleacă-te îanintea lui, că Svenţiia Sa au dzis: “Cela ce să va smeri înălţa-să-va”. Înfrânge-ţi cu foame şi cu sete inima ta. Dzi c-ai greşitu, că Dumnedzău iaste milostivu şi va ierta păcatele tale. Nu va hi să suspini şi să lăcrămedzi şi să nu audză suspinile tale, şi lacrămile tale le va vedea. Nu va hi să te smereşti şi să nu uite mânia sa carea o ai mâniată asupra ta cu faptele tale ceale reale. Nu va hi să te rogi şi să nu te iarte. (p. 19).

Cade-se a tot pravoslavnicul creştinu să ştie că patru posturi ce sămtu preste totu anulu tocmite şi

122 Avram & Sala, 2001, p. 72.123 Galdi, 1939, p. 86.

52

Aida Todi


puse de apostoli şi de sventele săboară, pentr-acea i-au tocmitu, pentru ca să postească hiecare creştinu şi să să ispoveduiască şi să se cumenece de patru ori într-un anu. Iară mai vârtosu aceasta postu iaste alesu din tot anulu şi iaste tocmit dintru ntâiu, ca, de va şi treace vrun postu de cealalalte să nu poată griji creştinul de svânta cumenecătură să să cumenece, iară acesta post nice într-un chip să nu treacă creştinului fără ispovedaniie şi fără svânta cumenecătură. Căci că păinea carea o agonisim dentru usteneală să chiiamă şi iaste păine de dureare. (p. 34).

Asamănă-se împărăţiia ceriului unui om împăratu ce vru să să întrebe în cuvente cu robii săi. Şi deaca începu elu a să întreba, aduseră la dânsu un datornic cu o mie de talanţi şi neavându el cu ce plăti, dzise domnul său să-i vândză muiarea şi feciorii şi tot cât are şi să plătească. (p. 210).

Marele şi puterniculu Dumnedzău multe şi mari ciudese au făcutu în vreame de demult: potop fu în toată lumea de să înecară toţi oamenii; Sodomulu şi Gomorulu le arsă cu foc din ceriu şi le prăpădi şi toţi oamenii dintr-înse cădzură în fundul pământului cu tot ce avea ei; războae în lume mari să făcea, robii şi ucideri, nu pentr-altă pentru ceva, ce numai pentru să audză şi să vadză oamenii şi să să întoarcă cătră Dumnedzău şi să să părăsască de păcatele ce făcea. Căci că lumea era plină de de răutăţi şi de scrânăvii, încă din greşala lui Adam, şi oamenii nu se închina lui Dumnedzău, ci să închina piietriloru şi leamnelor, bodzilor celoru muţi şi surdzi. (p. 474).

TEST DE VERIFICAREMenționați câteva trăsături lingvistice ale textelor de mai jos.DOSOFTEI, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu. Studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

Doamne, dă-ţ giudeţul la-mpăratul,Dă-ţ şi dereptatea şi tot sfatul.

Să ţî-l ţâie hiiu-său ce are,Să domnească, să hie crai tare,

Să-ţ giudece lumea- dereptate,Să n-aibă mişeii strâmbătate.

53

Aida Todi


Pacea-n lume ca munţâi să crească,Dereptatea dealuri să-şi ivască.

Să-ş facă mişeilor giudeţe,Asupriţii să-i ia cu blândeţe,

Pre clevetnic şi pârâş să plece,Şi puterea strâmbilor să sece.

Şi să custe ca soarele craiul,Şi ca luna să-i hie lung traiul.

Şi să-ntreacă preste rod de rudă,Că s-a pogorî fără de trudă

În făţare ca roua pre lânăŞi-n pământ ca picătura lină. (p. 161).

54

Aida Todi


CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ DE LA PRAVILELE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI DE LA ALTE GIUDEAŢE (IAŞI, 1646)

TOŢI CEIA CE SÎMT CREŞTINI PRAVOSLAVNICI, CINE VA CETI CA SĂ ÎNŢELEAGĂ

Cum izvorăsc şi es toate apele den mare şi împărţindu-să să răşchiră pren toate vinele pămîntului de adapă tot pămîntul, aşea într-acesta chip şi svintele scripturi izvorăsc şi es dentru înţilipciunea dumnezăirei şi alte toate învăţăturile ceale bune; drept aceaia iarăşi cum vedem pre toţi înţelepţii şi putearnicii lumii cu mare osîrdie şi nevoinţă şi cu multă cheltuială cearcă şi sapă pămîntul şi meşterşuguesc de găsesc de aceale vine de izvor de apă şi, daca le găsesc, bucurîndu-se foarte, iscusit cu mare meşterşug silesc de scot acel izvor pănă în faţa pămîntului pentru binele şi răpaosul a mulţi ce lăcuesc pre acel loc; aşea iaste şi izvorul svintelor scripturi.

Mulţi înţelepţi şi putearnici împăraţi cu multă rugă şi nevoinţă şi cu mare osîrdie s-au cumpătat de-au cercat pănă s-au spodobit de-au găsit izvorul vieţii cel nescădzut, ce să dzice svînta scriptură şi cu multă dragoste şi bucurie lumii l-au arătat pentru binele şi folosul a mulţi; dup-acea pre urma lor, cu bună învăţătură ca o moşie tuturor împreună l-au lăsat şi mai vîrtos celor lipsiţi şi însătaţi de învăţătură; pentru că cum nu poate nime a lăcui în ceastă lume fără de apă, aşea nu poate fi nice fără învăţătură, cum dzice Isaiia pr(o)rocul: «Zavistiia cuprinde pre oamenii cei neînvăţaţi». Drept aceaia şi al nostru prea luminat întru creştinătate şi dirept întru credinţă Ioan Vasilie voevoda, domnul şi biruitoriul ţărîi Moldovei, urmînd urma celor buni şi înţelepţi domni, socotind neputinţa şi slăbiciunea acestui loc şi împuţinarea izvoarălor svintelor scripturi şi altor învăţături şi cunoscînd nevoia ce va veni şi scădearea asupra oamenilor, ce vor fi lăcuitori în ţara Moldovei, fiind fără învăţătură, vor fi de pururea însătaţi şi lipsiţi ca şi cum are fi într-un loc secetos fără de apă, şi mai vîrtos vădzînd nedreptăţile şi asuprealele mişeilor carele fac cei neînvăţaţi şi neînţelegători, diregătorii şi giudeaţele de pre la toate scaunele Moldovei, drept aceaia cu multă osîrdie s-au nevoit măriia sa de-au cercat pre multe ţări, pănă l-au îndireptat Dumnedzău de-au găsit oameni ca aceia, dascali şi filosofi, de-au scos den cărţi elineşti şi lătineşti toate tocmealele ceale bune şi giudeaţele celor buni creştini şi svinţi împăraţi, carile ca o lumină lumineadză şi arată tot lucrul celor întunecaţi şi proşti şi neînvăţaţi ca să cunoască strîmbătatea tuturor şi să giudece pre direptate: carele să cheamă acmu Pravilele împărăteşti. Aceastea înţelepciuni şi aceasta învăţături ne-au dat şi ne-au lăsat noo tuturor rodului romînesc, ca să ne fie noo de pururea izvor de viiaţia în veaci nescădzut şi nesvîrşit.

55

Aida Todi


56

Aida Todi


APLICAŢII (TEXTE PROPUSE SPRE ANALIZĂ)

PALIA DE LA ORĂŞTIE (1581-1582). Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Acadmiei R.S.R., 1968.

2. Şi zise: rogu-vă, buni domnii mei, turnaţi-vă la casa slugiei voastre şi mîneţi acolea, să vă speale picioarele voastre şi demîneaţă sculaţi-vă şi meargeţi pre calea voastră. Ce ei ziseră: ba, ce aicea în uliţă vom mînea.3. Şi sili pre ei cum să se toarne la el şi întrară în casa lui şi uspăţ găti lor şi pîine coapse lor şi mîncară.

4. Şi după aceaia, mainte pînă nu se era culcaţi, vineră bărbaţii oraşului Sodomului şi încungiurară casa de la mici toţi pînă la mari, toţi oamenii den toate părţile. 5. Şi chiemînd afară pre Lot ziseră lui: unde sînt cei bărbaţi carii în ceastă noapte la tine au venit? scoate-i afară la noi să cunoaştem pre ei.

6. Lot ieşi la ei înaintea uşiei şi după el încuie uşa. 7. şi dzise: rogu-vă, fraţii miei, nu facereţi aşa rău. 8. Iaca doao feate am, carile [!] încă bărbat n-au cunoscut, da-voiu iale afară voao şi faceţi cu iale cum veţi vrea, numai pre ceşti oameni nemică să nu faceţi, că derept aceasta au venit supt umbra caseei meale. 9. Iară ei ziseră: pasă, de-acii! Şi ziseră: tu însuţi eşti aicea venit şi veri să biruieşti, derept aceasta mai vîrtos vom face cu tine decît cu ei. (p. 60).

3. Sculă-se după aceaia Avraam de la mortul lui şi grăi cu feciorii lui Het şi zise: 4. striin şi om venit sînt între voi, daţi mie uric [!] de îngrupare la voi, cum mortul mieu ce zace înaintea mea să îngrop. 5. Şi răspunseră lu Avram feciorii lui Het şi ziseră: 6.ascultă-ne, bun doamne, că om mare lui Dumnezeu eşti tu între noi, îngroapă mortul tău în mormîntul cel mai cinstit la noi, nimea nu va sta dentre noi în aleanu-ţi, cum în mormînt să nu îngropi mortul tău.

7. Răspunse Avraam şi plecă capul înaintea oaminilor acelui pămînt, feciorilor lui Het, 8. şi grăi cu ei zicînd: să vă pare voao, cum să îngrop mortul mieu care dzace înaintea mea, ascultaţi mine şi rugaţi derept mine pre Efron, feciorul lui Zoar, 9. cum să dea mie peşterea înduplecată a lui, care iaste la capul pămîntului lui de arătură şi să dea mie în atîţia bani cît va agiunge, loc de îngrupare între voi; 10. că Efron lăcuiia între feciorii lui Het. (p. 73)

2. El dzise: iaca, că m-am bătrînit şi nu ştiu cînd voiu muri.3. Ia, derept acea, siriul tău, cucura, arcul şi pasă la cîmp şi prinde vînat mie, 4. şi fă mîncare mie carea iubesc şi adu mie, cum să mînînc şi să te blagoslovească sufletul mieu, mainte de cît voiu muri. 5. Auzi Răveca aceaia ce Isac grăi lui Isav, duse-se derept acea Isav la cîmp, cum să prinză vînat şi să aducă acasă.

6. Şi zise Răveca lui Iacov, fiiului [!] său: iaca, audziiu cum tatăl tău grăi cu Isav, frate-tău, şi aşa zise [!]: 7. adu vînat mie şi dereage mie mîncare cum să mînînc şi să blagoslovesc tine înaintea Domnului pînă voiu muri. 8. Ascultă, derept acea, drag fiiul mieu, glasul mieu în aceaia ce eu ţie voiu spune. 9. Rog, pasă la oi şi adu mie 2 iezi buni, cum dentr-înşi să fac mîncare tătîni-tău, atare care iubeaşte el, 10. şi du tătîni-tău cum să mănînce şi să te blagoslovească înaintea morţiei lui. 11. Iacov iară dzise Răvecăei, mîni-sa: iaca, Isav frate-mieu e flocos, iară eu-s neated. 12. Doară pipăi-va mine tată-mieu şi mă tem cum că va părea lui cum că am vrut să celuiesc el şi în locul blagosloveniei să nu mă blasteme. 13. Mumă-sa iară dzise lui: pre mine cază blăstemul tău, drag fiiul mieu. (p. 89).

20. Şi Iacov făgăduită şi zise: să Dumnezeu fure cu mine şi mă va păzi pre ceastă cale pre carea sînt acmu şi-mi va da 5pîine a mînca şi veşminte a mă îmbrăca 21. şi iară cu pace mă va aduce la casa tătîni-mieu şi Domnul Domnezeul mieu va fi.22. Şi acea piiatră care-am pus pre semn, casă lui Domnezeu să fie şi în tot varece veri da mie, dejmă da-voiu ţie. (p. 96-97).CAP 29. 1. Purcease derept aceaia Iacov şi mearse la pămînt cătră răsărita soarelui. 2. Şi cînd văzu o fîntînă în cîmp lîngă care trei cîrdure de oi zăcea, că den fîntînă obiceaiu era a adăpa oile şi o piiatră mare era pre gura fîntînei. 3. Şi acolo se aduna toate oile şi răsturnînd piiatra despre gura fîntîniei şi oile adăpa şi piiatra iară la gura fîntîniei rădica.

4. Şi Iacov zise păstorilor: dragi fraţi, de unde set? Şi răspunseră: din Haran sîntem [!]. 5. Şi dzise lor: cunoaşteţi pre Laban, feciorul lui Nahor? Răspunseră: bine, iaca aicea vine Rahila, fata lui cu oile.

7. Şi zise: încă prea devreame iaste şi nu-i vreame încă a mîna acasă oile, adăpaţi mainte oile şi păsaţi şi le paşteţi.8. Răspunseră: nu poate pînă toate oile aicea nu se adună şi piiatra despre uşa fîntîniei nu se răstoarnă cum să adape oile. 9. Cînd încă grăiia cu ei, vine Rahiila cu oile tătîni-său, că ea păştea oile. 10. Cînd amu văzu

57

Aida Todi


Iacov pre Rahiila, fata lui Laban fratelui mîni-sa şi oile lui Laban fratelui mîni-sa, acolo mearse şi răsturnă piiatra de pre gura fîntînii şi adăpă oile lui Laban, fratelui mîni-sa. 11. Şi sărută pre Rahiila şi cu glas mare plînse, 12. şi spuse ei cum că ară fi frate tătîni-său şi fecior Răvecăei. Rahiila iară curse şi spuse tătîni-său.

13. Cînd amu Laban auzi cum Iacov, feciorul soru-sa acolo au venit, curse înainte, îmbrăţişe-l şi-l sărută şi-l duse la casa lui. Cînd amu era auzit oca venitului lui Iacov, 14. zise: osul mieu şi carnea mea eşti. Şi deacă era venit o lună 15. dzise Laban lui Iacov: au unde eşti mie frate, în har sluji-veri mie? Spune-mi ce simbrie pofteşti.

16. Laban iară doao feate avea: ceii mari era numele Liia, ceii mai mici era numele.

FRAGMENTUL TODORESCU. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic şi indice de Ion Gheţie (extras din volumul Texte româneşti din secolul al XVI-lea), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982.

(I)(1) La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că (2) domnulu-i va odihni carii mor în credinţa lui.(3) Cu sine-i va rădica sus care cu el adevereadză, cum (4) morţii săi îi va învia şi sus în cer îi va duce.(5) Aceasta o face să-l fericăm, binele lui să nu-l ui(6)tăm, ce mai tare să-l lăudăm cine aşteătăm sculătura.(7) Aceştea-i lasă în odihnă, tremete să viedze şi las(8)ă acolo viselind, cum să aibă tot binele.(9) Credzuţii miei, întraţi luntru, porţile vă încunaţi, (10) puţinelu închideţi, să nu între mânia me.(11) Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochiloru, pâ(12)nă-mi va trece mânia-mi, tot acolo odihniţi.(13) Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând, (14) pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.(15) Cu care aleanişii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va (16) ţine oamenii săi, că s-au în el usbăitu.(17) Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru(18)pul lui, ce Domnezeu viaţa lui rădica-va pre vecie.(19) mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că (20) iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui. (p. 336)...............................................................................................................

(II)(29) Ome, pomeneşte-te despre cea moarte tristă, pomeneş((30)te-te despre ceasul a morţiei tale. Pomeneşte-te, om (31) criştinu, că vei acmuşu muri.(1) Omul se schimbă ca şi floare câmpului: demi(2)neţa înfloreşte, iară seara ea seacă. Pomeneşte-te, om (3) criştinu, că vei acmuşu muri.(4) Despuiat ai venit den trupulu mînii-ta; den pământ (5) eşti, iară în pământ acmuşu te vei schimba..... (p. 337)

CODICELE VORONETEAN. Ediţie critică, studiu filologic şi lingvistice de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981.

Faptele apostolilor, XXII, 21-2422r ( 1) tră minre: «Pasă, că eu întru lim

( 2) bi deparrte tremiţu-te»". A( 3) sculta-lu elu pînră la ace( 4) sta cuvîntu. Deaci-şi rrădi( 5) cară glasul său grăindu:( 6)"Ia de spre pămîntu cel ca a ( 7) cela, că nu i se cade a vie." Şi( 8) strigîndu ei şi lepădîndu-( 9) şi veşmentele, pulbere vă(10) rrsîndu spre văzduhu. Deaci dzi(11) se miiaşul se-lu ducă elu în(12) tru pîlcu şi dzise cu rra(13) ne se-lu întreabe elu de se în(14) ţeleagă dereptu care vină...

Faptele apostolilor, XXII, 24-2822v ( 1) aşa strigă spri-nsu. Şi deca-

58

Aida Todi


( 2) lu strinseră elu cu oajde,( 3) dzise cătră cela ce sta, su( 4) taşului, Pavelu, de se "omul ( 5) cela rrimleanul, fără osîndu,( 6) binre easte voao a-l bate?"( 7) Audzi sutaşul şi se apro( 8) pie cătră miiaşu de spuse,( 9) grăi: "Vedzi ce veri se faci;(10) acesta omu rrimleanu easte".

Iacob, I, 15-1957r ( 1) ……………..Nu vă blăznireţi,

( 2) fraţii miei ceia dragii. To( 3) ată darea bunră şi totu da( 4) rrul desfîrşitu de sus easte( 5) deştinsu, de la tatăl lumi( 6) riloru şi de la elu nu easte( 7) schimbare sau adaugerea u( 8) mbreloru. Vru amu şi născu( 9) noi cu cuvîntul cela deade(10) vărul a fi noi dintru întîiu(11) vrura de zidurile lui. Sfîrşitu, miercuri.(12) Deaci, fraţii miei ceia dragii,(13) se fie totu omul currundu(14) a audzi şi amînatu a grăi

Iacob, I, 19-2357v ( 1) şi amînatu întru mînie; că mî

( 2) nia amu bărrbatului derepta( 3) tea lu Dumnedzeu nu lucreadză .( 4) Deaci părrăsiţi toată spurr( 5) căcirea şi rrămăşiţele rre( 6) ului, întru blîndeaţe pree( 7) miţi istovul cuvîntu cel ce( 8) poate spăsi sufletele voa( 9) stre. Fiţi făcători-cu(10) vîntul,nu numai sscultă(11) tori, cugetîndu întru sin(12) re: Cum easte ascul<l>tătoriul(13) cuvîntului, e nu făcăto(14) riu, acela aseamără-se bărrbatului

Iacob, I, 23-2758r (1) celuia ce-şi socoteaşte faţa

(2) firiei sale întru oglindă. Soco(3) ti-şi sinre şi se duce şi(4) acieşi ultă cum era. Iară ce(5) la ce se pleacă întru leage desfîrşi(6) tu şi slobodă, lăcuiaşte, ace(7) la nu easte ascultătoriu şi(8) ultătoriu, ce făcătoriu lu(9) crului acela, fericatu întru(10) facirile sale fi-va. De se ne(11) ştinre pare-I credinciosu a fi întru(12) voi, neînfrîrîndu-ş limba sa, ce blă(13) zneaşte înrema sa, aceluia easte(14) deşarrtă credinţa. E credinţa

Iacob, I, 27-II, 3

59

Aida Todi


58v (1) curată şi nespurrcată de la Dumnedzeu(2) tatăl, aceasta easte: se cearrcete săra(3) cii şi văduole întru scîrbiia(4) loru şi, nespurrcatu, se-şi fe(5) rească sinre de lume. Sfîrşitu, gioi.

PRAVILA RITORULUI LUCACI (1581). Text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Bucureşti, 1971.

De veri se cunoşti ce iaste Dumnedzău şi cum iaste a i se închina lui, ascultă şi ia aminte înţelegîndu şi se ştii cu adevăru pre tatăl şi pre fiiul şi pre duhul sfîntu: o lumină e, o vreare e, o preaînţelepciune, o puteare e, că nu iaste unul mainte de veaci şi altul după // fapta veacilor, ce e împreună: tatăl şi fiiul şi duhul sfîntu. Fiiulu e întru tatăl şi duhul întru fiiul. Împreunată fu fiirea, printr-acea e o fire şi iaste o dumnedzăire. Deaci se împarte în trei pre încheieturile tocmealeei-şi. Deaci într-una şi într-o împreunare iaste iarăşi, după cum au fost cuvîntul. // Prentr-acea pre tatăl şi pre fiiul şi pre duhul sfîntu spuindu, pre unul, pre Dumnedzău chemăm şi-i ghicem că numele lui împreună iaste, a tatălui şi fiiului şi a duhului sfîntu. Iară ce e de-a gicerea: tatăl şi fiiul şi duhul sfîntu nu sîntu împreună şi unul numerele, ce-s usebi, căruiaşi de sine usebite numerele săstavelor, // anume a încheieturilor făpturiei-şi, că tatăl nu se cheamă fiiu şi iarră fiiul nu se cheamă tată, şi duhul sfîntu nice tată, nice fiiu nu se cheamă, întreirea se cheamă Dumnedzău. Grăiescu trei săstave, anume trei feaţe, se veri se ştii. Deaci nu gicem că doară sîmtu trei faceri usebite sau trei fiiri fă-//cute ca şi cumu e de trei ori blăstămatul Arie, de au grăitu în pizmă credinţe strîmbe; ce pre unul Dumnedzău o fiire e, unulu e, fiind în trei feţe lui spunem. Deace nu-l grăim într-o faţă, ca preablăstamaţii Savelianii, ce în trei încheieturi, anume trei feaţe într-o // dumnedzăire fii<n>d unul şi într-o fiire lui spunemu şi i ne rrugămu şi îlu cinstimu şi îlu măirimu în vaci cu adevăr. Credzi întru tatăl şi întru fiiul şi întru duhul svîntu. Tatălu e nenăscut şi nefăcut, fiiulu e născut den tatăl, însă nefăcut. // Şi ce iaste unul cu tatăl duhul svîntu, ce iase dentru tatăl şi răpausă pre fiiul: întreirre ce iaste într-una şi neîmpărţită în trei feaţe şi într-o fiire.

Pravila svenţilor oteţi după învăţătura a marelui Vasilie

Cela ce ucide om, Vasilie dă pocăinţă, post 15 ai, noi dăm, duhovnici, 5 ai, a treia parte ispoveadnicilor de la toate păcatele lor, cumuşi au lăsatu Ioan Milostivu împotrivă păcatelor; curvar, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 150 în dzi (...). Cela ce va curvi cu soru-sa, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Cela ce va curvi cu doao soruri sau doi fraţi cu o muiare, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Cela ce va curvi cu maştehă-sa post // 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Cumătrul cu cumătră-sa de vor curvi, post 12 ai, noi dăm 4 ai, închinăciuni 100 în dzi, iară de va curvi cu sora cumătră-sa, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 100 în dzi. Iară feciorii cumătrilor de se vor mesteca, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Iară cu fata ceaea ce va fi botădzată sau cununată dins, de va curvi cu hină-sa, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Iară cu soacră-sa de va curvi, post 12 ai, noi dăm 4 ai, închinăciuni 150 în dzi. Vărul cu vară-sa de vor mesteca-se, post 4 ai; iară al doile văru cu vara sa post 3 ai; al treilea văru, post 2 ai, închinăciuni 50 în dzi. Muiarea ceea ce va bea ierbi să nu facă feciori, peste 20 de ai, noi // dăm 7 ai, închinăciuni 200 în dzi. Iară care muiare bea ierbi să facă feciori, post 7 săptămîri şi să ia molitvă să o ungă cu mir pre faţă. Iară muiarea ceaea ce duce muiarea suptu altu barbatu, post 4 ai, închinăciuni 100 în dzi. Iară cela ce va face iuboste cu muiarea altuia şi va împărţi muiarea de la barbatu-şi, post 9 ai, închinăciuni 150. Muiarea de va omori feciorul în sine, post 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Cine va piarde om cu otravă, post 7 ai, închinăciuni 150. Cine va curvi cu vită, post 6 ai, noi dăm 2 ai, închinăciuni 50 în dzi. Cela ce va curvi ca sodomleanii pre şedzut, post 6 ai, închinăciuni 100 în dzi. Iară cela ce face iuboste cu mîra sau cu coapsele, post 1 an. Iară muiarea ceaea ce va face curvie u-//na cu altă, post 1 an, închinăciuni 100 în dzi, iară de va fi fată, post nu, iaste anatemată. Cine va înşela fata şi nu o va lua, post 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Muiarea sau bărbatul, de va face a doa nuntă 2 ai, a treia nuntă, 3 ai, a patra nuntă, să se leapede de leage; iară popeei tînăru să nu se ispovedească păna nu va învăţa pravila bine. (p. 161-168).

CORESI – LITURGHIERUL (1570). Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş; Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.

60

Aida Todi


Să meargă cătră preutul diaconul, să ţie în mâna dereaptă stihariul cu urariul şi să-ş închine capul său, să grăiască: “Blagosloveaşte, părinte, stihariul cu urariul”. E preutul să blagoslovească el, grăiască: “Blagoslovit Dumnezeul nostru pururea şi acmu şi pururea şi întru veacii veacului”. Deaciia să meargă întru o laturi de oltariu şi să se îmbrace în stihariu, să se roage aşa ca şi preutul: “Bucură-se sufletul mieu în Domnul, că mă îmbrăcă întru cămaşe de spăsenie124 şi cu văşmânt de veselie îmbrăcă-mă; ca unui ginere puse-mi cunună şi ca o nevastă înfrâmseţă-mă cu frâmseaţe”. Să sărute urariul, să-l puie spre umărul stâng; răcaviţele să le bage în mâini, la dereapta amu să grăiască: “Dereapta ta mână, Doamne, preaslăvi-se în vârtute; dereapta ta mână, Doamne, frâmse dracii şi cu multă slava ta sfărâmit-ai vrăjmaşii. La stânga să grăiască: Mâinile tale feaceră-mă şi zidiră-mă, înţelepţeaşte-mă şi învăţa-mă-voiu porâncitelor125 tale”. (p. 127-128).

E diaconul să bage în sfântul potiri den vin şi apă împreună, zică mainte cătră preutul: “Blagosloveaşte, părinte”. Şi să priimească de acealea blagoslovenie. E preutul să ia în mâini a doa precure, să grăiască: “Întru cinste şi în pomeană preablagoslovitei împărăteasa nostră a lu Dumnezeu născătoare şi curată fată Mariia, ce derept rugăciunea ei, priimeaşte, Doamne, jărtva aceasta ce e între ceriu al tău jărtăvnic.” Şi să ia o parte cu sfânta copie126, să o puie ea de-a stânga sfinteei pâine. La a treia prescure să grăiască: “Cu tăria a cinstitei şi viaţă-făcătoare crucea, cinstiţii ceriului, tării fără trupure, cinstitul şi slăvitul prorocul înnainte-curătoriu127 şi botezătoriul Ioan, sfinţii, slăviţii şi de toţi lăudaţii apostoli şi întru sfinţi părinţii noştri preuilor începători Vasilie cela Marele, Grigorie, cuvântul lu Dumnezeu, şi Ioan cu rostul de aur (...), toţi prebodobnicii şi Dumnezeu purtătorii părinţii noştri Antonie, Evtimie, Sava, Onufrie, Atanasie Antoneanul, Simeonul sârbilor, toţi preabodobnicii, sfinţii ceia ce n-au luat argint şi ciude-făcători 128 Cozma şi Dămian, Pantelimon şi toţi sfinţii fără argint, sfinţii şi derepţii, ai lu Dumnezeu părinţi Ioachim şi Anna, sfântul ce-i iaste zioa, şi toţi sfânţii; ce derept ruga lor cearcetă-noi, Doamne”. (p. 129)

“Iară şi iară, Domnului să ne rugăm. Foloseaşte, spăseaşte129, miluiaşte şi fereaşte noi, Doamne, cu a ta dulceaţă, preasfântă, curată şi preablagoslovită”. Popa să strige: “Că dulce şi de-oameni-iubitoriu Domn eşti şi ţie mărie tremeatem, tatăl şi fiiul şi sfântul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac”. Diaconul să facă închinăciune, să între înlăuntrul altariului şi să stea acolo şi să cânte a treia antifonă: “Veniţi să ne bucurăm Domnului, să strigăm Domnului nostru: Spăseaşte-ne, fiiul lu Dumnezeu, cela ce înviseşi den moarte, cântămu-ţi, lăudămu-te”. (p. 133).

“Milă şi lăsarea păcatelor şi preagreşalelor nostre, Domnului să ne rugăm. Bunele şi folosurele sufletelor noastre şi de pacele lumiei, Domnului să ne rugăm. A creştinilor sfârşire întru viaţa noastră fără chinure, neruşinaţi, în pace şi bunul răspuns la înfricoşatul judeţ130 a lu Hristos cearem. De împreunarea credinţeii, mestecarea sfântului duh cerşură înşiş lor şi unul altuia şi toată viaţa noastră lu Hristos Domnului să o dăm.” Strigare: “Şi cuviiuşază noi, despoietoare, cu îndrăznire a cuteza a chema tine al ceriului Domn şi tată şi a grăi.” Oamenii să zică: “tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău, să vie împărăţiia ta, fie voia ta, cum în ceriu, aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăzi şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în năpaste131, ce ne izbăveşte pre noi de hitleanul132”. (p. 143-144).

E diaconul să se apropie, facă mătanie cu toată smereniia, ceară iertăciune şi aşa să vinie popa, dea lui, grăiască: “Cinstitul şi sfântul trup al Domnului şi Dumnezeu şi mântuitoriul nostru Isus Hristos dă-se (...)”. Şi diaconul să sărute mai-marelui mâna şi să ia să meargă înnaintea sfinteei mease şi pleace capul şi roage-se, zică: Crez, Doamne, şi spuiu că tu eşti Hristos, fiiul Domnului viu, ce deştinseşi 133 den ceriu şi împeliţaşi-te134 den duhul sfânt să spăseşti greşiţii, ce întâiu sînt eu.” (p. 145).

CAZANIA, 1643 – VARLAAM. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943.

124 Spăsenie – mântuire.125 Porâncită – poruncă.126 Copie (sl.) – cuţit cu două tăişuri întrebuinţat în biserică la tăiatul prescurii.127 Înnainte-curătoriu –precursor.128 Ciude-făcător – făcător de minuni.129 A spăsi – a mântui130 Judeţ – judecată.131 Năpaste – ispită.132 Hitlean – diavol.133 A deştinge – a coborî.134 A se împeliţa – a se întrupa (peliţă – trup).

61

Aida Todi


Apropiie-te cătră Dumnedzău, cela ce nu iubeaşte perirea păcătosului. Cadzi cătră mila lui, că de multu te aştaptă. Ispoveduiaşte înaintea lui păcatele tale, smereaşte-te, pleacă-te îanintea lui, că Svenţiia Sa au dzis: “Cela ce să va smeri înălţa-să-va”. Înfrânge-ţi cu foame şi cu sete inima ta. Dzi c-ai greşitu, că Dumnedzău iaste milostivu şi va ierta păcatele tale. Nu va hi să suspini şi să lăcrămedzi şi să nu audză suspinile tale, şi lacrămile tale le va vedea. Nu va hi să te smereşti şi să nu uite mânia sa carea o ai mâniată asupra ta cu faptele tale ceale reale. Nu va hi să te rogi şi să nu te iarte. (p. 19).

Cade-se a tot pravoslavnicul creştinu să ştie că patru posturi ce sămtu preste totu anulu tocmite şi puse de apostoli şi de sventele săboară, pentr-acea i-au tocmitu, pentru ca să postească hiecare creştinu şi să să ispoveduiască şi să se cumenece de patru ori într-un anu. Iară mai vârtosu aceasta postu iaste alesu din tot anulu şi iaste tocmit dintru ntâiu, ca, de va şi treace vrun postu de cealalalte să nu poată griji creştinul de svânta cumenecătură să să cumenece, iară acesta post nice într-un chip să nu treacă creştinului fără ispovedaniie şi fără svânta cumenecătură. Căci că păinea carea o agonisim dentru usteneală să chiiamă şi iaste păine de dureare. (p. 34).

Asamănă-se împărăţiia ceriului unui om împăratu ce vru să să întrebe în cuvente cu robii săi. Şi deaca începu elu a să întreba, aduseră la dânsu un datornic cu o mie de talanţi şi neavându el cu ce plăti, dzise domnul său să-i vândză muiarea şi feciorii şi tot cât are şi să plătească. (p. 210).

Marele şi puterniculu Dumnedzău multe şi mari ciudese au făcutu în vreame de demult: potop fu în toată lumea de să înecară toţi oamenii; Sodomulu şi Gomorulu le arsă cu foc din ceriu şi le prăpădi şi toţi oamenii dintr-înse cădzură în fundul pământului cu tot ce avea ei; războae în lume mari să făcea, robii şi ucideri, nu pentr-altă pentru ceva, ce numai pentru să audză şi să vadză oamenii şi să să întoarcă cătră Dumnedzău şi să să părăsască de păcatele ce făcea. Căci că lumea era plină de de răutăţi şi de scrânăvii, încă din greşala lui Adam, şi oamenii nu se închina lui Dumnedzău, ci să închina piietriloru şi leamnelor, bodzilor celoru muţi şi surdzi. (p. 474).

DOSOFTEI, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu. Studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

Doamne, dă-ţ giudeţul la-mpăratul,Dă-ţ şi dereptatea şi tot sfatul.

Să ţî-l ţâie hiiu-său ce are,Să domnească, să hie crai tare,

Să-ţ giudece lumea- dereptate,Să n-aibă mişeii strâmbătate.

Pacea-n lume ca munţâi să crească,Dereptatea dealuri să-şi ivască.

Să-ş facă mişeilor giudeţe,Asupriţii să-i ia cu blândeţe,

Pre clevetnic şi pârâş să plece,Şi puterea strâmbilor să sece.

Şi să custe ca soarele craiul,Şi ca luna să-i hie lung traiul.

Şi să-ntreacă preste rod de rudă,Că s-a pogorî fără de trudă

În făţare ca roua pre lânăŞi-n pământ ca picătura lină. (p. 161).

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ DE LA PRAVILELE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI DE LA ALTE GIUDEAŢE (IAŞI, 1646)

TOŢI CEIA CE SÎMT CREŞTINI PRAVOSLAVNICI, CINE VA CETI CA SĂ ÎNŢELEAGĂ

Cum izvorăsc şi es toate apele den mare şi împărţindu-să să răşchiră pren toate vinele pămîntului de adapă tot pămîntul, aşea într-acesta chip şi svintele scripturi izvorăsc şi es dentru înţilipciunea dumnezăirei şi

62

Aida Todi


alte toate învăţăturile ceale bune; drept aceaia iarăşi cum vedem pre toţi înţelepţii şi putearnicii lumii cu mare osîrdie şi nevoinţă şi cu multă cheltuială cearcă şi sapă pămîntul şi meşterşuguesc de găsesc de aceale vine de izvor de apă şi, daca le găsesc, bucurîndu-se foarte, iscusit cu mare meşterşug silesc de scot acel izvor pănă în faţa pămîntului pentru binele şi răpaosul a mulţi ce lăcuesc pre acel loc; aşea iaste şi izvorul svintelor scripturi.

Mulţi înţelepţi şi putearnici împăraţi cu multă rugă şi nevoinţă şi cu mare osîrdie s-au cumpătat de-au cercat pănă s-au spodobit de-au găsit izvorul vieţii cel nescădzut, ce să dzice svînta scriptură şi cu multă dragoste şi bucurie lumii l-au arătat pentru binele şi folosul a mulţi; dup-acea pre urma lor, cu bună învăţătură ca o moşie tuturor împreună l-au lăsat şi mai vîrtos celor lipsiţi şi însătaţi de învăţătură; pentru că cum nu poate nime a lăcui în ceastă lume fără de apă, aşea nu poate fi nice fără învăţătură, cum dzice Isaiia pr(o)rocul: «Zavistiia cuprinde pre oamenii cei neînvăţaţi». Drept aceaia şi al nostru prea luminat întru creştinătate şi dirept întru credinţă Ioan Vasilie voevoda, domnul şi biruitoriul ţărîi Moldovei, urmînd urma celor buni şi înţelepţi domni, socotind neputinţa şi slăbiciunea acestui loc şi împuţinarea izvoarălor svintelor scripturi şi altor învăţături şi cunoscînd nevoia ce va veni şi scădearea asupra oamenilor, ce vor fi lăcuitori în ţara Moldovei, fiind fără învăţătură, vor fi de pururea însătaţi şi lipsiţi ca şi cum are fi într-un loc secetos fără de apă, şi mai vîrtos vădzînd nedreptăţile şi asuprealele mişeilor carele fac cei neînvăţaţi şi neînţelegători, diregătorii şi giudeaţele de pre la toate scaunele Moldovei, drept aceaia cu multă osîrdie s-au nevoit măriia sa de-au cercat pre multe ţări, pănă l-au îndireptat Dumnedzău de-au găsit oameni ca aceia, dascali şi filosofi, de-au scos den cărţi elineşti şi lătineşti toate tocmealele ceale bune şi giudeaţele celor buni creştini şi svinţi împăraţi, carile ca o lumină lumineadză şi arată tot lucrul celor întunecaţi şi proşti şi neînvăţaţi ca să cunoască strîmbătatea tuturor şi să giudece pre direptate: carele să cheamă acmu Pravilele împărăteşti. Aceastea înţelepciuni şi aceasta învăţături ne-au dat şi ne-au lăsat noo tuturor rodului romînesc, ca să ne fie noo de pururea izvor de viiaţia în veaci nescădzut şi nesvîrşit.

După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă romînească ca să poată înţeleage toţi. (p. 37-38).

PRAVILE TOCMITE, ALEASE ŞI SCOASEPENTRU TOŢI LUCRĂTORII PĂMÎNTULUI, ANUME: PENTRU PLUGARI,PENTRU LUCRĂTORII VIILOR, PENTRU NĂMIŢI ŞI PENTRU PĂSTORI,ARĂTÎND ÎMPREUNĂ TUTUROR GIUDEŢUL ŞI CERTAREA CE LI SĂ VA

DA FIEŞTECĂRUIA DUPĂ DEALA SA, CARII VOR ÎNBLA CU NEDIREPTATE

1. Cade-să a tot plugariul să-ş are şi să-ş lucreadze pămîntul cu direptate, iară să nu cumva îndrăznească a eşi den hotarul său să apuce hotarul deaproapelui său. 2. De va eşi neştine den hotarul său şi va micşura hotarul vecinului său, de va face aceasta la vreamea plugului cîndu-ş ară pămîntul, să-ş piiardză lucrul şi osteneala ce va fi făcut acolea; iară de va fi schimbat hotarul cîndu ş-au sămănat sămînţa, atunce să-ş piiardză şi sămînţa şi arătura şi toată roada ce va face acel pămînt ce-au sămănat pre loc strein, pentru căci au călcat hotarul altuia.3. Oarecine den plugari de va intra în pămîntul altuia de-l va ara şi-i va şi sămăna şi nu va fi întrebat pre stăpînul pămîntului, dăm învăţătură ca să nu ia nemică dentr-acel pămînt, nice pentru munca lui, nice pentru arătură, nice den ro(a)da ce va face şi necum altă, ce nice sămînţa ce-au aruncat acolea, nice aceaia ca să nu aibă voe să o ia. 4. De să vor tocmi doi plugari ca să-ş schimbe pămînturile mainte de vreamea sămănăturii şi dup-acea unul de dînşi va vrea să întoarcă, de va fi apucat celalalt să fie sămănat pămîntul, nu vor putea întoarce; iară de nu va fi sămănat nice unul, pot să strice acea tocmală. Iară de să va prileji cela ce va să strice tocmala să nu fie arat şi celalalt va fi arat, atunce ca să are şi cela şi daca va ara să întoarcă, să-şi ia cineş pămîntul şi să fie tocmală stricată.5. De să vor tocmi doi plugari să schimbe neşte pămînturi, veri noo, veri vechi şi de să va afla unul de dînşi să fie luat mai mic pămînt şi mai prost, acolea să să socotească să-i mai dea şi dentr-alt pămînt să fie tocma; iară de le va fi fost tocma aşea precum va fi, să nu mai dea nemică.6. De să vor tocmi doi plugari să schimbe niscare pămînturi dennaintea a doi sau a trei marturi şi tocmala lor s-au grăit să fie stătătoare, aceaia tocmală ca să stea întreagă şi adevărată şi neclătită.7. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sămănat şi nu-ş va întreba întăi la giudeţ să vadză cumu-i va mearge leagea, ce va mearge la pămînt fără ştirea celuia ce l-au

63

Aida Todi


sămănat şi fără ştirea giudeţului locului aceluia şi să va apuca de va secera, acesta, macar de i s-are şi vini să fie a lui pre direptate, iară ca să nu i se dea nemică. Iară de va fi şi pîrît la giudeţ şi de-i va fi făcut giudeţul carte să ţie el, daca să va afla c-au pîrît pre strîmb şi n-au avut el treabă, acesta, den roadă ce va fi strîns, să întoarcă înapoi de doo ori pre cît va fi luat.8. Oricine să va afla c-au tăiat pădure, sau au săpat de-au făcut laz pre locul altuia, şi mai apoi de-l va fi lucrat sau-l va fi sămănat, dăm învăţătură ca să nu ia nemică dentr-aceaia roadă. (p. 54-59).

GRAMATICA RUMÂNEASCĂ (Braşov, 1757). Editată de N. A.Ursu, Bucureşti, 1969.

PENTRU VREME

Ce este vremea? Este prin care să arată orice grai precum este acum săvîrşitori, sau demult, sau fiitori.

Vremile graiurilor cîte sînt? Cinci: vremea cea d e a c u m, vremea cea t r e c u t ă n e s ă v î r ş i t ă, vremea cea s ă v î r ş i t ă, cea s ă v î r ş i t ă d e m u l t t r e c u t ă şi f i i- t o a r e.

Ce este vremea cea de acum? Este prin care să arată a fi lucrare sau pătimireacum, precum: dovedesc, mă dovedesc.

Ce este vremea cea trecută nesăvîrşită? Este prin care să arată lucrarea sau pătimirea a fi începută iară nu săvîrşită, precum: dovedeam, mă dovedeam.

Ce este vremea cea trecută săvîrşită? Este ceea ce lucrare sau pătimire săvîrşită însemnează, precum: am dovedit, dovedit am fost.

Ce este cea trecută demult săvîrşită? Este ceea ce însemnează lucrare sau pătimire demult săvîrşită, precum: dovedisem, dovedit fusesem.

Ce este cea fiitoare? Este ceea ce însemnează lucrare sau pătimire a să săvîrşi, precum: voi dovedi, mă voi dovedi.

Însemnează. 1. ... adecă înmulţire, este ceea ce să află întru vremea cea trecută săvîrşită lucrătoare am şi întru cea pătimitoare m-am, cele ce la alte dialecturi să numesc particulae seu verba auxiliaria, adecă părticele sau graiuri ajutătoare, prin care să despărţesc de la alte vremi, precum: am scris, m-am scris. Asemine şi întru vremea cea fiitoare lucră[toare] voi, şi întru cea pătimitoare mă voi, precum: voi scrie, mă voi scrie.

2. Vremile care să sfîrşesc la –sem să închipuiesc de la vremea cea săvîrşită trecută, lăpădîndu-să...., adecă înmulţirea vremii, precum: am zis, zisesem, iară celelalte vremi de la faţa a doao a închipuirii cei arătătoare, numărului celui unitori. Aşijderea cele pătimitoare să închipuiesc de la cele lucrătoare, după cum vor arăta înjugările cele obşte.

PENTRU ÎNJUGARE

Ce este înjugarea? Este plecarea graiurilor prin vremi, prin închipuirile plecării şi prin feţe. De cîte feliuri este înjugarea? De doao feliuri: u r m ă t o a r e şi n e u r m ă t o a re.Ce este cea următoare? Este ceea ce închipuieşte vremile sale de la vremea cea de acum şi de la cea

săvîrşită. Ce este cea neurmătoare? Este ceea ce pre chipul cel de obşte al înjugării nu-l păzeşte, ci-l scade, sau

îl prisoseşte, sau îl schimbă.

PENTRU ÎNJUGĂRILE CELE URMĂTOARE

Cîte sînt înjugările cele următoare? Cinci. Î N J U G A R E A 1

Ce este? Este ceea ce sfîrşindu-să la –sc are haractirul său la i întru cea săvîrşită şi fiitoare.A r ă t a r e a

graiului celui oxitonesc

l u c r ă t o r i p ă t i m i t o r i Închipuirea cea arătătoare

Vremea cea de acum* Adecă ceea ce urmează arătării cei de obşte. ** Adecă cel ce este cu oxia închipuit întru cea de pe urmă slovenire.

64

Aida Todi


U n. săvîrşesc, -eşti, -aşte mă săvîrşesc, te săvîrşeşti, să săvîrşaşteÎ n m. săvîrşim, -şiţ, -şesc ne săvîrşim, vă săvîrşiţ, să săvîrşesc

Vremea cea trecută nesăvîrşităU n. săvîrşeam, -am; -ai, -a mă săvîrşeam, te săvîrşeai, să săvîrşeaÎ n. săvîrşeam, -aţ, -a ne săvîrşeam, vă săvîrşeaţ, să săvîrşea

Vremea cea trecută săvîrşităU n. am săvîrşit, ai săvîrşit, au săvîrşit m-am săvîrşit, te-ai săvîrşit, s-au săvîrşitÎ n. am săvîrşit, aţ săvîrşit, au săvîrşit ne-am săvîrşit, v-aţ săvîrşit, s-au săvîrşit sau u n. săvîrşit, -tă, -t sînt sau am fost eşti sau ai fost, este sau au fost î n. săvîrşiţ, -te, -te sîntem sau am fost, sînteţ sau aţ fost, sînt sau au fost

Vremea cea trecută demult săvîrşităU n. săvîrşisem, -eşi, -e mă săvîrşisem, te săvîrşiseş, să săvîrşiseÎ n. săvîrşisem, -eţ, -e ne săvîrşisem, vă săvîrşiseţ, să săvîrşise sau săvîrşit, -tă, -t eram sau fusesem, erai sau fuseseş, era sau fusese săvîrşit, -te, -te eram sau fusesem, eraţ sau fuseseţ, era sau fusese

Vremea cea fiitoareU n. voi săvîrşi, vei săvîrşi, va săvîrşi mă voi săvîrşi, te vei, să va săvîrşiÎ n. vom săvîrşi, veţ săvîrşi, vor săvîrşi ne vom, vă veţ, să vor săvîrşi

sau săvîrşit, -tă, -tă voi fi, vei fi, va fisăvîrşiţ, -te, -te vom fi, veţ fi, vor fi

Închipuirea cea poruncitoareVremea cea de acum

U n. săvîrşaşte tu, să săvîrşască el săvîrşaşte-te tu, săvîrşască-se elÎ n. săvîrşiţi voi, să săvîrşească ei săvîrşiţi-vă voi, săvîrşască-se ei

Închipuirea cea poftitoareVremea cea de acum şi cea nesăvîrşită

U n. o, de săvîrşeam, -ai, -a o, de mă săvîrşeam, te, să săvîrşeaÎ n. o, de săvîrşeam, -aţ, -a o, de ne săvîrşeam, vă, să săvîrşea

Vremea cea săvîrşităU n. o, de am săvîrşit, ai, au o, de m-am săvîrşit, te-ai, s-auÎ n. o, de am săvîrşit, aţ, au o, de ne-am săvîrşit, v-aţ, s-au săvîrşit sau o, de săvîrşit, -tă, -t sînt sau am fost, eşti sau ai fost, este sau au fost o, de săvîrşit, -te, -te sîntem sau am fost, sînteţ sau aţ fost, sînt sau au fost

Vremea cea demult săvîrşităUn. o, de aş fi fost săvîrşit, ai fi o, de m-aş fi fost săvîrşit, te-ai fi fost, fost, ar fi fost săvîrşit o, de s-ar fi fost săvîrşitÎ n. o, de am fi fost săvîrşit, aţ o, de ne-am fi fost săvîrşit, v-aţ fi fost, fi fost, ar fi fost săvîrşit o, de s-ar fi fost săvîrşit

sau o, de aş fi fost săvîrşit, săvîrşită, -t, şi alteleo, de am fi fost săvîrşiţ, -te, -te şi altele

Vremea cea fiitoareU n. o, de aş, ai, ar săvîrşi o, de m-aş, de te-ai, de s-ar săvîrşiÎ n m. o, de am, aţi, ar săvîrşi o, de ne-am, de v-aţi, de s-ar săvîrşi

sau o, de aş fi, ai fi, ar fi săvîrşit, -tă, -to, de am fi, aţ fi, ar fi săvîrşit, -te, -te

Închipuirea cea încheietoare

Vremea cea de acumU n. cînd săvîrşesc, -eşti, -aşte cînd mă săvîrşesc, te, să săvîrşaşeÎ n m. cînd săvîrşim, -şiţ, -esc cînd ne săvîrşim, vă, să săvîrşesc

Vremea cea nesăvîrşităU n. cînd săvîrşam, -ai, -a cînd mă săvîrşam, te, să săvîrşa

65

Aida Todi


Î n m. cînd săvîrşam, -aţ, -a cînd ne săvîrşam, vă, să săvîrşaVremea cea săvîrşită

U n. cînd am săvîrşit, ai, au cînd m-am, te-ai, s-au săvîrşitÎ n m. cînd am săvîrşit, aţ, au cînd ne-am, v-aţ, s-au săvîrşit

cînd aşi fi săvîrşit, ai fi, ar ficînd sînt sau am fost, eşti sau ai fost, estecînd am fi săvîrşit, aţ fi, ar fi sau au fost săvîrşit, -tă, -t

cînd sîntem sau am fost, sînteţ sau aţ fost,sînt sau au fost săvîrşiţ, -te, -te

Vremea cea demult săvîrşităU n. cînd săvîrşisem, -eşi, -e cînd mă săvîrşisem, te, să săvîrşiseÎ n m. cînd săvîrşisem, -eţ, -e cînd ne săvîrşisem, vă, să săvîrşise

Sau cînd eram sau fusesem, erai sau fuseseş,era sau fusese săvîrşit, -tă, -t

Vremea cea fiitoareU n. cînd voi săvîrşi, vei, va cînd mă voi săvîrşi, te vei, să vaÎ n m. cînd vom săvîrşi, veţ, vor cînd ne vom săvîrşi, vă veţ, să vor

Sau cînd aş săvîrşi, ai, ar cînd m-aş săvîrşi, te-ai, s-ar cînd am săvîrşi, aţ, ar cînd ne-am săvîrşi, v-aţi, s-ar

Închipuirea cea nehotărîtoareVremea cea de acum şi cea fiitoare

U n. şi î n m. a săvîrşi a mă săvîrşi, te, să, ne, vă, să

Împărtăşirea vremii cei de acumU n. săvîrşind eu, tu, el săvîrşindu-mă, săvîrşindu-te, săvîrşindu-seÎ n m. săvîrşind noi, voi, ei şi ele săvîrşindu-ne, săvîrşindu-vă, săvîrşindu-să

.............................................................................................................Împărtăşirea vremii cei fiitoare

U n. sînt să săvîrşesc, eşti să trebuie să mă săvîrşesc, să te săvîrşeşti, săvîrşeşti, este să săvîrşască trebuie să săvîrşascăÎ n m. sîntem să săvîrşim, sînteţ săsăvîrşiţ, trebuie să ne săvîrşim, să vă săvîrşiţ, sînt să săvîrşască

trebuie să să săvîrşască

După această arătare a graiului celui lucrători şi pătimitor să înjugă toate graiurile care să sfîrşesc la –sc.

Î N J U G A R E A 2Ce este înjugarea a doao? Este ceea ce sfîrşindu-să la -z are haractirul său întru vremea cea trecută săvîrşită şi întru cea fiitoare la a, precum: îmbunez, voi îmbuna, am îmbunat.

Î N J U G A R E A 3Ce este înjugarea a treia? Este ceea ce sfîrşindu-să la -eg are haractirul său întru vremea cea trecută

pre s şi întru fiitoare pre u, precum: aleg, am ales, voi alege. …………………………………………………………………

Î N J U G A R E A 4Ce este înjugarea a patra? Este ceea ce sfîrşindu-să la -t are haractirul său întru vremea cea trecută săvîrşită şi întru cea fiitoare la a, precum: arăt, voi arăta, am arătat.……………………………………………………………………..

Î N J U G A R E A 5Ce este înjugarea a cincea? Este ceea ce sfîrşindu-se la -c are haractirul său întru vremea cea trecută

pre a şi întru cea fiitoare iară pre a, precum: spurc, am spurcat, voi spurca. (p. 50 ş.u.)

66

Aida Todi


DICŢIONAR DE TERMENI LINGVISTICI

67

Aida Todi


Accent: pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziţie, frază); unitate suprasegmentală intensivă.135

Accident (fonetic) / schimbare fonetică necondiţionată: schimbare fonetică întâmplătoare neregulată (rezultat al coarticulaţiei sunetelor) a unui sunet, în cuvânt sau în fonetică sintactică; accidentele fonetice sunt: afereza, apocopa, asimilarea, diereza, disimilarea, epenteza, haplologia, metateza, proteza, sincopa, sinereza.Acomodare: asimilare constând în modificarea unuia (sau a două) trăsături articulatorii ale unui sunet, sub influenţa unui alt sunet învecinat.Adnominal (dativ ~): dativul dependent de un substantiv, cu funcţie sintactică de atribut; dativul nominal, prezent şi în latină, se caracterizează, în română, prin substantive nearticulate aparţinând clasei numelor de rudenie (ex. văr mamei, nepot Tomşii) sau de demnităţi (domn Ţării Rumâneşti); astfel de construcţii se întâlnesc frecvent în vechile texte româneşti, cu timpul restrângându-şi aria de utilizare. În româna actuală, dativul adnominal „poate apărea şi în vecinătatea unor substantive (articulate sau nearticulate) de provenienţă verbală, unde construcţia cu dativul reflectă păstrarea disponibilităţilor combinatorii de tip verbal (ex. trimiterea de ajutoare copiilor)”.136

Adstrat: Totalitatea elementelor străine care se adaugă unui idiom după constituirea lui.137 Afereză: Accident fonetic constând în căderea unu sunet sau a unei silabe la iniţială de cuvânt; este caracteristică dialectului meglenoromân (veam, daug) şi istroromân (flå; prope); tipuri de afereză se întâlnesc şi în evoluţia unor cuvinte latineşti (lat. aranea > rom. râie; lat. *hirundella > rom. rândunea, lat. *umbilicus > rom. buric).138

Analogie: Factorul cel mai important care stă la baza abaterii; este „forma în care se manifestă legea generală de regularizare şi de organizare tot mai coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei limbi” 139; a fost definită ca „regularizare a unei forme sub presiunea altor forme cu care aceasta este asociată în funcţie de anumite criterii” 140; se poate produce la nivel fonetic, morfologic şi sintactic, dar este deosebit de puternică în gramatică, mai ales în morfologie. Prin analogie se explică formele făcui, făcut (verb care în româna veche era neregulat), refacerea formelor de singular bocanc, copac (în loc de bocanci, copaci), după modelul substantivelor sac/saci, mac/maci etc.141

Anticipare: în fonetică, anticiparea este pronunţarea unui sunet într-o silabă anterioară celei în care apare; poate fi vocalică şi consonantică; inovaţie convergentă (prezentă în dacoromână şi istroromână: drom. câine, pâine, mâine, istr. coini, poini), anticiparea lui i în cuvintele câine, pâine a devenit, cu timpul, normă în româna literară; ca fenomen dialectal productiv, se întâlneşte astăzi în Oltenia (straichină, oichi, roichie etc.); în morfologie, dublarea (prin reluare sau anticipare) a complementului direct şi indirect este o regulă care individualizează limba română printre limbile romanice. Antroponimie: 1. Ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană; antroponomastică; 2. Totalitatea numelor de persoană dintr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă142.Apocopă: accident fonetic constând în căderea unui sunet sau a mai multor sunete de la sfârşitul unui cuvânt (cinematograf > cinema; mamă-ta > mă-ta); se marchează grafic prin liniuţa de unire sau apostrof (las’ să zică).Arie (~ lingvistică) (Matteo Bartoli): Teritoriu delimitat de o isoglosă sau de un grup de isoglose, pe care se înregistrează una sau mai multe particularităţi lingvistice. Poziţia unor arii a fost considerată de specialişti ca definitorie pentru evoluţia istorică. Este cunoscută teoria lui M. Bartoli, care afirma că ariile laterale, izolate sau compacte, au un caracter conservator mai pronunţat, în timp ce inovaţiile se produc în centru; aşa s-ar explica, astfel, unele trăsături mai arhaice ale latinei populare conservate în română, precum şi similaritatea unor aspecte lingvistice între ariile laterale ale latinităţii (de ex., româna şi spaniola).Asibilare / Africatizare: trecere a unei consoane muiate în seria semioclusivelor: t’>č sau š (o formă de palatalizare care determină transformarea consoanelor oclusive în africate, ca urmare a dezvoltării unei articulaţii suplimentare fricative); în română este regulă asibilarea oclusivelor velare latine [c, g], urmate de vocale prepalatale [e, i], care au devenit africate prepalatale [č, ğ] în drom. şi [ţ, dz] în arom. (lat. caelum > drom. cer, arom. ţer; lat. gemo > drom. gem, arom. dzem).Asimilare: accident fonetic frecvent; acţiune a unui sunet asupra altui sunet, având drept urmare modificarea sunetului; două sunete diferite, alăturate sau la distanţă, capătă caractere comune, în ceea ce priveşte modul sau locul de articulare, devenind asemănătoare sau chiar identice prin extinderea uneia sau mai multor mişcări articulatorii de la un sunet la celălalt; lat. corona > rom. cunună. Există mai multe tipuri de asimilare, în funcţie de diverse criterii: asimilare în contact / asimilare la distanţă; asimilare parţială; asimilare totală; asimilare progresivă / asimilare regresivă; asimilare vocalică / asimilare consonantică.

135 DSL, s.v.136 DSL, s.v. Procedeul a fost reactualizat ulterior, de Eminescu, în poeziile sale: „somnul, vameş vieţii”; „preot deşteptării noastre”; „eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele”.137 DEX, s.v.; Tagliavini, 1977, p. 211.138 DSL, s.v.139 Guţu Romalo, 2000, p. 19-21.140 DSL, s.v.141 Guţu Romalo, 2000, p. 21.142 DEX, s.v.

68

Aida Todi


Betacism: Fenomen specific latinei vulgare, constând în confuzia lui b cu v din cauza pronunţării foarte apropiate; frecvent în special când se află în poziţie iniţială; înregistrat în izvoare (inscripţii).Exemple: lat. cl. veteranus > lat. pop. beteranus > rom. bătrân; lat. cl. vervex > lat. pop. berbex > rom. berbec(e).Bilingvism: coexistenţa a două limbi în aceeaşi ţară, regiune sau localitate; calitate a unui individ sau a unei populaţii bilingve. Aşa cum s-a arătat, „contactele dintre limbi (termen introdus de André Martinet) presupun existenţa unor contacte istorice, culturale, politice sau economice, dar mai ales geografice. Caracterul activ sau pasiv al uneia dintre limbile aflate în contact depinde de factori extralingvistici (de exemplu, de prestigiul cultural sau social al vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbile în această situaţie, de tradiţie etc.). Prestigiul constituie, desigur, factorul de bază care asigură victoria unei limbi asupra alteia sau impunerea unei inovaţii oarecare”143 – de pildă, latina s-a impus în toate provinciile Imperiului Roman, eliminând idiomurile autohtone. Existenţa unor perioade de bilingvism în diversele comunităţi lingvistice explică prezenţa elementelor de substrat şi de superstrat. Se poate vorbi despre bilingvism în cazul populaţiei autohtone, care a învăţat latina de la populaţia cuceritoare; de asemeni, prezenţa elementelor slave din limba română se poate explica prin bilingvismul slavo-român, cel mai amplu fenomen de acest fel din istoria limbii române, după formarea ei. În perioada actuală se poate vorbi despre bilingvismul româno-maghiar din Transilvania, care datează de mai multe secole.Calc lingvistic: adoptarea nu a cuvântului străin, ci numai a sensului său.Comparativ-istorică (metoda ~): metodă de cercetare în lingvistica diacronică, elaborată la începutul secolului al XIX-lea, şi care se bazează pe analiza comparativă a limbilor indoeuropene (se compară fonetismul şi cuvintele cu sensuri similare din două sau mai multe limbi considerate a fi înrudite; uneori se iau în calcul şi dialectele. Permite reconstrucţia limbilor neatestate (slava comună, româna comună), precum şi a cuvintelor nedescoperite încă în izvoare. Uneori reconstrucţiile sunt confirmate prin descoperirea unor atestări ulterioare.Cronologie relativă / absolută: datarea sau stabilirea ordinii unor fenomene lingvistice (inovaţii, dispariţii, evoluţii semantice etc.). Se pot distinge două tipuri de cronologie: una absolută, bazată pe metoda filologică si ţinând seama de diferitele tipuri de atestări; cea relativă presupune stabilirea ordinii în care s-au produs fenomenele, ţinând seama de relaţiile de condiţionare reciprocă dintre acestea.144 Deponent (verb ~): termen folosit în gramatica latină pentru a desemna o clasă de verbe caracterizate prin prezenţa mărcilor flexionare ale diatezei pasive, cu semnificaţii active. În latina populară, prin procesul de reorganizare a flexiunii, aceste verbe dispar, trecând la diateza activă.Diacronie (v. şi sincronie): concept introdus în lingvistică de Ferdinand de Saussure şi desemnând o fază de evoluţie a limbii, de fapt o succesiune de sincronii (în opoziţie cu sincronie, care desemnează un anumit stadiu de limbă). Este vorba despre două perspective fundamentale diametral opuse, în concepţia lui Saussure, din care poate fi privită limba. E. Coseriu spunea că limba se constituie în diacronie şi funcţionează în sincronie.Diereză: despărţirea unui diftong în două silabe diferite (hiat). În istoria limbii române, astfel de situaţii se întâlnesc în cazul diftongului au din lat. cl. laudo, taurus, aurum etc., redus la o în limbile romanice occidentale şi devenit hiat (a – u) în română: laud, taur, aur. În limba literară, se întâlneşte la articularea unor substantive: seu/se-ul.Diftongare condiţionată (metafonie): transformare a unei vocale, de regulă accentuate, în diftong. În evoluţia limbii române (şi a limbilor romanice, în general) este importantă diftongarea vocalelor á şi ó. În română, á şi ó trec la ea şi oa când sunt urmate în cealaltă silabă de a sau e.Ex.: lat. solem > rom. soare; lat. mola(m) > rom. moară; lat. feta > rom. feată (păstrat în dialectele sud-dunărene; în drom. a devenit fată, printr-o inovaţie specifică). În română şi în limbile romanice se diftonghează şi ĕ accentuat: lat. fĕlem > rom. fiere; lat. fĕrrum > rom. fier etc.Disimilare: accident fonetic prin care un sunet dintr-un cuvânt îşi modifică unele trăsături articulatorii sub influenţa altuia (fie în vecinătatea imediată, fie la o oarecare distanţă). Există mai multe tipuri de disimilare, în funcţie de natura sunetelor implicate (vocalică, consonantică), de distanţa dintre aceatea (în contact sau la distanţă), în funcţie de numărul trăsăturilor articulatorii pierdute în urma aceastei transformări (parţială sau totală)145.Dublet (~ etimologic): pereche de cuvinte având acelaşi etimon, dar evoluţii fonetice diferite; în limba română multe dublete etimologice s-au constituit prin procesul de reromanizare (relatinizare) din secolul al XIX-lea: astfel, multe cuvinte moştenite din latină sunt dublate de un cuvânt împrumutat din acelaşi etimon latin, fie direct din latină, fie printr-o altă filieră (de regulă, o limbă romanică, dar nu numai)146.Ex. lat. directus > rom. drept (moştenit); direct (împrumutat); lat. veteranus > rom. bătrân (moştenit), veteran (împrumutat) etc.Eliziune: fenomen prin care o vocală finală neaccentuată dispare în contact cu prima vocală a cuvântului următor. În unele limbi are caracter sistematic (franceză: l’arbre, l’eau); în română: într-un; într-o etc. Enclitic: proprietate a unui element lipsit de accent de a se alătura la cuvântul precedent: -a în rom. casa

143 Steinke & Vraciu, 1999, p. 35-36.144 Pentru detalii, vezi DSL, s.v.145 Pentru exemple şi mai multe detalii, vezi DSL.146 Pentru conceptul de dublet (triplet) etimologic vezi Moroianu, 2005.

69

Aida Todi


Epenteză: accident fonetic constând în introducerea unui sunet neetimologic într-un cuvânt, de obicei (în limba română) într-un grup consonantic. sl. zlobivu > rom. zglobiu; ca fenomen dialectal, se întâlneşte în graiurile vestice: sclab, sclănină, hirean, hărană etc. Etimologie: ştiinţa care urmăreşte şi explică dezvoltarea cuvintelor de la formele şi înţelesurile lor cele mai vechi până la formele şi înţelesurile lor actuale sau până la un moment dat din evoluţia limbilor repective 147. Se pot distinge mai multe tipuri de etimologii: etimologie internă, etimologie directă / indirectă, etimologie multiplă, etimologie populară148, etimologie colectivă, etimologie literară149.Etimon: formă atestată sau reconstruită (prin metoda comparativ-istorică) din care provine un anumit cuvânt.Fricatizare: fenomen dialectal românesc relativ recent constând în transformarea africatelor č si ğ (consoane care presupun combinarea a două mişcări articulatorii: una oclusivă şi una fricativă) în consoane fricative (š şi ž), prin pierderea elementului oclusiv. Se întâlneşte în special în Moldova, Banat, şi, parţial, Crişana (numai africata ğ). Geminată (consoană ~): termen care desemnează consoanele duble din latină.Geografie lingvistică: metodă de cercetare specifică dialectologiei (creată de Jules Gillieron), care constă în înregistrarea pe hărţi a formelor lingvistice regionale culese pe baza anchetelor dialectale şi interpretarea lor în raport cu distribuţia spaţială150. Haplologie: accident fonetic prin care un sunet sau un grup de sunete (uneori silabe) care se repetă se pronunţă o singură dată. Ex. jumătate > jumate. Ca fenomen dialectal, e mai frecventă în Maramureş.Hiat: un grup de două vocale alăturate care aparţin unor silabe diferite. Poate apărea în cadrul aceluiaşi cuvânt (a-le-e, al-co-ol; i-de-al etc.) sau în cuvinte alăturate (de acolo etc.).Hipercorect: (despre forme gramaticale, despre cuvinte, grafii etc.) care este eronat din cauză că i s-a aplicat, prin analogie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situaţii; care conţine o greşeală izvorâtă din teama de a nu greşi; Hipercorectitudine: greşeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conştient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare; sin. hiperurbanism. Câteva exemple (a doua formă e cea corectă): bleumaren pt. bleumarin, şpicher pt. spicher, piftea pt. chiftea. Unele forme hipercorecte au fost admise, cu timpul, de normă.

147 Pentru detalii în legătură cu etimologia limbii române, vezi: Coteanu & Sala, 1987; Sala, 1999.148 Pentru conceptele de etimologie multiplă şi etimologie populară, vezi Hristea, 1968.149 Sala, 1999, p. 58-84.150 Pentru detalii, vezi DSL, s.v.

70

Aida Todi


Idiom: varietate lingvistică (limbă, dialect, subdialect, grai). Inovaţie: modificare produsă în structura unui idiom, ca urmare a acţiunii unor factori lingvistici sau extralingvistici; fenomen (lingvistic) nou (fonetic, morfologic, lexical etc.); inovaţiile se opun fenomenelor de conservare.Iotacizare: fenomenul de alterare, sub acţiunea legilor fonetice, a consoanelor dentale finale din radicalul unor verbe latineşti (t, d, n, l, r), sub influenţa iotului următor151 (ex. lat. audio > rom. auz; lat. venio > rom. viu etc). Pe lângă iotacizarea etimologică, există şi o iotacizare analogică, creată prin tendinţa limbii de a regulariza sistemul verbal. Împrumut: mijloc extern de îmbogăţire a unei limbi (în opoziţie cu mjloacele interne: derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale); rezultat al contactului între idiomuri152.Ladin(ă): nume dat dialectelor retoromane vorbite la frontierele Elveţiei, Italiei şi AustrieiLatină vulgară: limba vorbită în mod obişnuit de romani; ansamblu de tendinţe ale limbii vorbite, realizate în timp şi spaţiu, în grade diferite.Lege fonetică: concept introdus de neogramatici, exprimând regularitatea schimbărilor fonetice; raporturile de corespondenţă se stabilesc între sunetele dintr-o limbă sau din mai multe limbi înrudite şi cele din limba de origine şi sunt repetabile în acelaşi context fonetic, în cuvinte diferite.Limba literară: aspectul normat şi cultivat al unei limbi naţionale – acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris care îi asigură o anumită stabilitate şi unitate precum şi prin caracterul (aspectul) ei îngrijit (cultivat)153. A fost numită de unii lingvişti limba culturii (Al. Niculescu), limbă de cultură (langue de civilisation, kultursprache).Metafonie: modificarea timbrului unei vocale sub influenţa unei vocale aşezate în silaba următoare (ex. lat. ó…a, e>oa; é…a, e>ea: lat. solem > rom. soare; lat. molam > rom. moară) (v. Diftongare condiţionată).Metateză: accident fonetic constând în schimbarea ordinii unor sunete sau silabe în interiorul cuvântului. Unele metateze s-au produs în evoluţia de la latină la română (lat. paludem > rom. pădure; lat. formosus > rom. frumos) sau în cazul unor elemente împrumutate (sl. poklonu > rom. plocon); altele sunt fenomene populare, neadmise de limba literară.Monoftongare: schimbare fonetică în urma căreia un diftong se contrage într-o singură vocală; este specifică latinei vulgare reducerea diftongului ae (din lat. cl.) la e; în dacoromâna veche, diftongul ea, provenit din lat. é…a, e trece la e (lat. legem > rom. com. leage > drom. lege).Moştenit: element lingvistic (sunet, morfem, cuvânt etc.) transmis din limba de bază.Muta cum liquida: grup de consoane alcătuit dintr-o oclusivă şi o vibrantă sau laterală: cr, br, dr etc. Componentele acestui grup nu se pot despărţi în silabe; în evoluţia limbii române, grupul muta cum liquida a determinat conservarea lui u final la unele verbe: umflu, intru, umplu, latru etc.; u plenison se întâlneşte după acest grup şi la substantiv: codru, ministru etc.Nazalizare: este fenomenul de asimilare a vocalei de către consoană: când o vocală este urmată de o consoană nazală vocala poate căpăta vibraţii nazale, producându-se uneori propagarea nazalităţii (vezi).Neolatine / Romanice: (limbi) care continuă limba latină; romanice; (despre popoare): care descind din romani, de origine latină.154 Occidentalizarea romanică desemnează un vast fenomen cultural conştient, cu un consecvent program lingvistic, desfăşurat, aproape simultan, dar paralel, în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova ultimelor decenii ale aceluiaşi secol şi în Muntenia, mai ales după 1821-1825. Acest proces creează în română un fel de <<bilingvism (cultural) conştient>>.155 Pentru a desemna acest fenomen s-au mai utilizat şi termenii de re-romanizare (Sextil Puşcariu) sau re-latinizare a limbii române (Al. Graur). Onomastică: Disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii; totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc.156

Palatalizare: transformarea (muierea) unor consoane sub influenţa iotului următor. Fenomen întâlnit în evoluţia limbii române (lat. leporem > rom com. ľepure > rom. iepure; lat. cuneus > rom. com. cuńu > rom. cui etc.). Ca fenomene dialectale, în română se palatalizează labialele şi dentalele157. Panromanic: cu răspândire pe întreg teritoriul unde se vorbesc limbi romanice.Paradigmă: totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt flexibil dintr-o limbă.Perifrază-Perifrastic: exprimare prin mai multe cuvinte echivalând cu un singur cuvânt.Polnoglasie: fenomen lingvistic caracteristic limbilor slave de est, care constă în prezenţa grupurilor de sunete -oro-, -olo-, -ere- între consoane, corespunzând grupurilor ra, la, re, le din vechea slavă.Propagarea (~ nazalităţii): fenomen (accident) fonetic constând în apariţia într-un cuvânt a unui sunet identic cu alt

151 Pentru o prezentare detaliată a iotacizării, exemple şi bibliografie, vezi Pop, 1966, p. 281-315, Zamfir, 2005; Todi, 2002a, p. 21-33.152 Vezi şi DSL, s.v.153 Pentru discuţia amplă a termenului de limbă literară, vezi Iordan, 1954, Gheţie, 1982.154 DEX, s.v.155 Niculescu, 1978, p. 6.156 DEX, s.v. 157 Pentru mai multe detalii, vezi DSL, s.v.

71

Aida Todi


sunet din acelaşi cuvânt; în istoria limbii române se cunoaşte cazul lat. genuculus > rom. genunchi, lat. minutus > rom. mănunt > mărunt, lat. canutus > rom. *cănunt > cărunt.158 Proteza: accident fonetic constând în adăugarea unui sunet la iniţiala cuvântului; fenomenul este frecvent în aromână, unde apare vocala protetică a-. Romania: ansamblul limbilor romanice („complexul lumii neolatine, în care se vorbesc limbile romanice direct continuatoare ale latinei”)159.Romania nouă este rezultatul colonizării unor teritorii (pe care romanii nu au ajuns niciodată, în expansiunea lor) de către naţiuni care vorbeau limbi romanice (de pildă, America de Nord şi de Sud).Romania pierdută: multe teritorii care au aparţinut cândva Imperiului Roman nu au fost niciodată romanizate din punct de vedere lingvistic; altele, care au fost totuşi romanizate, superficial, au renunţat, de-a lungul secolelor, la folosirea latinei, fie prin repunerea în circulaţie a limbilor preexistente, fie prin substituirea lor cu noi idiomuri aduse de alte popoare cuceritoare; studierea acesteia (a stadiilor romanităţii apuse, precum şi a elementelor latine rămase în limbile care au reuşit să „învingă” latina) este totuşi posibilă, în primul rând prin toponimie160.Rotacism: în evoluţia limbii române, trecerea lui n intervocalic la r în cuvinte de origine latină; fenomenul, specific istroromânei, are caracter dialectal, iar astăzi este în regres, întâlnindu-se în aria nordică a dialectului dacoromân: lat. luna > rom. lură. Rotacizare: trecerea lui l intervocalic la r în cuvintele de origine latină; are caracter regulat: lat. molam > rom. moară, lat. solem > rom. soare; lat. caelum > rom. cer.Semasiologie (semantică): studiul ştiinţific al sensurilor cuvintelor; în sens restrâns, este echivalentă numai cu semantica lexicală diacronică sau tradiţională; a apărut în secolul al XIX-lea (în lingvistica românească, Lazăr Şăineanu) şi s-a utilizat rar în secolul al XX-lea.161

Sigmatic (perfect ~): formă de perfect simplu sau de participiu cu sufixul s la verbele româneşti de conjugarea a III-a (scrise, duse etc.).Sincopă: accident fonetic constând în căderea unei vocale neaccentuate din interiorul cuvântului; fenomenul e frecvent în latina vulgară şi atestat în inscripţii (App. Pr.).Sincronie: un anumit stadiu de limbă; un aspect al limbii la un moment dat; în opoziţie cu diacronie; ambii termeni au fost introduşi de Ferdinand de Saussure. Sinereză: fenomen fonetic prin care două vocale alăturate, situate în silabe diferite, se contopesc într-un diftong, pronunţându-se într-o singură silabă. Substrat: Elemente pătrunse într-o limbă din limba populaţiei autohtone care a adoptat-o, părăsindu-şi limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migraţiuni sau a unei colonizări162; substratul limbilor romanice îl reprezintă acele limbi peste care latina s-a suprapus în expansiunea sa.Superstrat (adstrat163): influenţa exercitată de un idiom asupra altuia, în condiţiile unui contact îndelungat, înainte ca acesta din urmă să se constituie ca idiom nou; limbile popoarelor care au locuit, deseori ca dominatori şi stăpânitori, în teritoriile lingvistice romanizate; pentru română, superstratul este reprezentat de elementul slav, turc, maghiar; se mai poate vorbi despre un superstrat cultural latin.164 Toponimie: totalitate a numelor proprii de locuri, de ape, de munţi etc. dintr-o ţară sau dintr-o regiune; ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri; toponomastică.

158 DSL, s.v.159 Tagliavini, 1977, p. 130. Pentru descrierea, pe scurt, a fiecărei limbi romanice, precum şi a zonelor unde se vorbesc, vezi Sala & Vintilă-Rădulescu, 2001.160 Tagliavini, 1977, p. 130-131.161 DSL, s.v.162 DEX, s.v.163 DEX, s.v. 164 Tagliavini, 1977, p. 257 ş.u.

72

Aida Todi


DIN TERMINOLOGIA SCRIERILOR VECHI ROMÂNEŞTI(DEX 1996)

Bucoávnă, bucoávne s.f. (Înv.) Abecedar (cu caractere chirilice); p.gener. carte veche tipărită cu litere chirilice. – Din sl. azǔbukovĭno.Catehísm, catehísme s.n.1. Expunere a principiilor religiei creştine, sub formă de întrebări şi răspunsuri; catihis, carte care cuprinde această expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune riguros esenţa unei doctrine, a unei concepţii. – Din ngr. katéhismos.Cazánie, cazánii s. f. Predică prin care se explică un pasaj oarecare din evanghelie. Carte religioasă care cuprinde predici sau povestiri în care se comentează texte evanghelice. – Din sl. kazanije.Ceaslóv, ceasloáve s.n. Carte bisericească cuprinzând anumite rugăciuni şi cântări pentru diferite ceasuri (4) ale zilei şi care servea cândva şi ca abecedar. (var. ceasoslov) – Din sl. časoslovǔ.Códice, códice s.n. 1. reunire de table cerate, reprezentând cea mai veche formă de carte la romani. 2. Culegere (maunscrisă) de legi, de documente medievale sau, p. ext., de orice texte vechi (medievale), de obicei cu conţinut variat (var. codex, codexuri, s.n.). – Din lat. codex, -icis.Didahíe, didahíi s.f. (bis., înv.) Predică, cazanie. P. gener. Învăţătură, morală (acc. şi didáhie) – Din ngr. didahí.Gromóvnic, gromóvnice s.n. Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorţii omului şi asupra stării timpului pe baza interpretării tunetelor şi fulgerelor în raport cu zodiac în care ele se produc. – Din sl. gromovĭnǔ.Glosár, glosáre s.n. Listă sau colecţie de cuvinte regionale, învechite sau puţin cunoscute, însoţite de explicaţia lor, concepută ca operă anexă ori independentă. (Înv.) Dicţionar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire. Letopiséţ, letopiséţe s.n. 1. Scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică; cronică, hronic. (Acc. şi letopíseţ). – Din sl. lĕtopĭsĭcĭ.Hrisóv, hrisoáve s.n. (În evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Act domnesc care servea, ca titlu de proprietate, de privilegiu etc.; ispisoc. – Din ngr. hrisóvuilon (bulă de aur). Liturghiér, liturghiére s.n., Carte cuprinzând rânduiala slujbei liturghiei. Liturghie + sufixul -ar.Molitvélnic, molitvélnice s.n. carte de ritual ortodox, care cuprinde o serie de rugăciuni (Var. molitvenic, molitfelnic s.n.). – Din sl. molitvĭnikǔ. Vezi şi: molítvă, s.f. 1. (În ritualul Bisericii ortodoxe) Rugăciune (citită de preot pentru iertarea păcatelor, în împrejurări speciale); p. ext. oficierea acestei rugăciuni. 2. (Înv.) Termen de reverenţă folosit faţă de clerici (var. molitfă, moliftă s.f.) – Din sl. molitva.Octoíh, octoihuri s.n. Carte bisericească destinată cultului ortodox în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe opt glasuri); fiecare dintre cântările cuprinse în această carte. (Acc. şi octóih –Var. ohtóih). – Din sl. oktoihǔ.Osmoglásnic165 osmoglásnice s.n. (Învechit) Octoih. – Din sl osmoglasnikǔ.Pálie, pálii s.f. (Înv.) Carte care conţine Vechiul Testament (Acc. şi palíe). – Din ngr. paleá.Parimíe, parimíi s.f. 1. (Rar) Proverb; maximă; pildă, învăţătură. 2. Parimiar. (Var. paremíe) – Din ngr. parimía.Penticostár, penticostáre s.n. carte bisericească cuprinzând ritualul slujbelor dintre Paşti şi prima duminică după Rusalii. – Din ngr. pentikostárion.Právilă, právile s.f. (Înv.) 1. Lege (sau corp de legi), dispoziţie, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). Loc. adv. După pravilă (conform legii, legal; just, drept). Peste pravilă (pe nedrept, ilegal). Expr. A pune (a rândui) pravilă (a stabili o regulă). Lege naturală, lege a firii; p. ext. destin. Carte care conţine astfel de legi. Pravilă împărătească (corp de legi şi de dispoziţii juridice întocvmit iniţial pe vremea împăratului Iustinian. 2. Normă după care se produce sau se alcătuieşte ceva; regulă. 3. Regulă de comportare. Obicei, tradiţie, datină. – Din sl. pravilo.Predoslovíe, predoslovíi s.f. (Înv.) Prefaţă, precuvântare, introducere. (Acc. şi predoslóvie). – Din sl. prĕdǔslovije.Psaltíre, psaltíri s.f. Carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David şi care face parte din Vechiul Testament (var. saltire s.f.). – Din sl. psaltyrĭ.Tetraevánghel, tetraevánghele s.n. Carte care cuprinde cele patru Evanghelii; evangheliar (Var. tetravánghel s.n.) – Din ngr. tetraevanghélion.Zápis, zápise s.n. (Înv.) Document, dovadă scrisă, act. – Din sl. zapisǔ.

165 Preluat din DLR, tom VII, partea a II-a. În DEX nu este înregistrat.73

Aida Todi


BIBLIOGRAFIE ŞI ABREVIERI

A. IZVOARE

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ DE LA PRAVILELE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI DE LA ALTE GIUDEAŢE (IAŞI, 1646).CODICELE VORONEŢEAN 1563-1583. Ediţie critică, studiu filologic şi lingvistice de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981.CORESI, LITURGHIERUL (1570). Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.DOSOFTEI, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu. Studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.FRAGMENTUL TODORESCU. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic şi indice de Ion Gheţie (extras din volumul Texte româneşti din secolul al XVI-lea), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982.GRAMATICA RUMÂNEASCĂ (Braşov, 1757). Editată de N. A. Ursu, Bucureşti, 1969.PALIA DE LA ORĂŞTIE (1581-1582). Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Acadmiei R.S.R., 1968.PRAVILA RITORULUI LUCACI, 1581. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Bucureşti, 1971.VARLAAM, CAZANIA, 1643. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943.

B. DICŢIONARE ŞI LUCRĂRI NORMATIVE

DEX: Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1996.DOOM 1: Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.DOOM 2: Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.DSL: Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană-Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1997.ÎOOP: Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

C. STUDII ŞI ARTICOLE

Avram, 1960: Avram, Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română , Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.Avram & Sala, 2001: Avram, Mioara & Sala, Marius, Faceţi cunoştinţă cu limba română, Editura Echinox, Cluj.Berea-Găgeanu, 1979: Berea-Găgeanu, Elena, Viitorul în limba română, Bucureşti, Tipografia Universităţii.Bociort, 1972: Bociort, Ignat, Aspecte metodologice într-o discuţie privitoare la periodizarea limbii române culte, în Studii lingvistice, Timişoara, 1972, p. 161-174. Candrea, 1916: Candrea, I. A., Limba textelor rotacizante din veacul al XVI-lea. Extras din Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI- lea şi al XVII-lea, Bucureşti, SOCEC.Cazacu, 1960: Cazacu, Boris, Studii de limbă literară. Probleme actuale ale cercetării ei, Bucureşti.Cazacu, 1985: Cazacu, Boris, Limba română literară. Probleme teoretice şi interpretări de texte, Societatea de ştiinţe filologice din Republica Socialistă România, Bucureşti.Chivu, 1980: Chivu, Gheorghe, Observaţii asupra vocativului în -lor în secolul al XVI-lea, în SCL, 1980, nr. 3, p. 285-295.Chivu, 2001: Chivu, Gheorghe, Avea româna literară veche variante stilistice?, Bucureşti, Editura Academiei Române (seria Conferinţele Academiei Române: “Limba română şi relaţiile ei cu istoria şi cultura românilor”).Ciobanu, 1941: Ciobanu, Ştefan, Începuturile scrisului în limba română, Ac. Rom., MSL, seria III, tom X, 1941, p. 21-58.Coteanu, 1961: Coteanu, Ion, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti.Coteanu, 1963: Coteanu, Ion, Anticiparea complementului prin pronume, o regulă gramaticală nouă? în LR, XII (1963), p. 242-246. Coteanu, 1981: Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Editura Academiei, Bucureşti. Coteanu & Sala, 1987: Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia şi limba română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti.Cvasnîi-Cătănescu, 1996: Cvasnîi-Cătănescu, Maria, Limba română. Origini şi dezvoltare, Humanitas, Bucureşti.

74

Aida Todi


Densusianu, 1901-1938/1961: Densusianu, Ovid, Histoire de la langue roumaine, Paris, Ernest Leroux, I: 1901; II: 1914-1938 (în limba română – 1961: Istoria limbii române, Editura Ştiintifică, Bucureşti, vol. I-II).Densusianu, 1977: Densusianu, Ovid, Evoluţia estetică a limbii române, în Opere, vol. III, Minerva, Bucureşti. Diaconescu, 1965: Diaconescu, Ion, Unele aspecte ale înlocuirii infinitivului în limba română din secolul al XVI-lea , în Omagiu Rosetti, p. 167-170.Diaconescu, 1972: Diaconescu, Ion, Concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv în limba română, în LL, 1972, nr.3, p. 317-327.Diaconescu, 1977: Diaconescu, Ion, Infinitivul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Diaconescu Paula, 1970: Diaconescu, Paula, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti.Dimitrescu, 1960: Florica Dimitrescu, Despre pre la acuzativ în limba textelor traduse din slavă în secolul al XVI – lea, SCL, XI (1960), nr. 2, p. 219-226.Dimitrescu, 1973: Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Dimitrescu, 1975: Introducere în morfosintaxa istorică a limbii române, curs litografiat, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti.Dragoş, 1995: Dragoş, Elena, Elemente de sintaxă istorică românească, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.Drăganu, 1943: Drăganu, Nicolae, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor. Un capitol de sintaxă românească, Institutul de Linguistică Română, Bucureşti.Dumistrăcel, 1978: Dumistrăcel, Stelian, Influenţa limbii literare asupra graiurilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.Gáldi, 1939: Gáldi, Ladislau, Les mots d’origine néogrecque en roumain à l’époque des phanariotes, Budapest. Gheţie, 1972: Gheţie, Ion, Vechimea formelor verbale în -m de la persoana I sg. a imperfectului, în SCL, XXIII (1972), nr.3, p. 59-61.Gheţie, 1975: Gheţie, Ion, Baza dialectală a românei literare, Editura Academiei, Bucureşti.Gheţie, 1978: Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.Gheţie, 1982: Gheţie, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti.Gheţie, 1994: Gheţie, Ion, Introducere în dialectologia istorică românească, Editura Academiei, Bucureşti. Gheţie, 1997: Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru, Mirela Teodorescu Ion Gheţie (coord.): Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Editura Academiei Române, Bucureşti.Gheţie & Mareş, 1974: Gheţie, Ion & Mareş, Al., Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Editura Academiei, Bucureşti.Gheţie & Mareş, 1985, Gheţie, Ion & Mareş, Al., Originile scrisului în limba română, Bucureşti.Gheţie & Mareş, 2001: Gheţie, Ion & Mareş, Alexandru, De când se scrie româneşte, Univers enciclopedic, Bucureşti.Gheţie & Teodorescu, 1965: Gheţie, Ion; Teodorescu, Mirela, În legătură cu desinenţa -u a pers. 3 pl. a imperfectului indicativ, în SCL, 1965, nr. 1, p. 87-101.Graur, 1968: Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române, Editura ştiinţifică, Bucureşti.Guruianu, 2005: Guruianu, Viorel, Sintaxa textelor româneşti originale din secolul al XVI-lea. Sintaxa propoziţiei, Editura Universităţii din Bucureşti.Guţu Romalo, 1969: Guţu Romalo, Valeria, În legătură cu construcţia prepoziţională a complementului direct în limba română, în LR, XVIII (1969), nr.2, p.177-179. Guţu Romalo, 2000: Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi (versiune nouă), Humanitas educaţional, Bucureşti.Haneş, 1904: Petre V. Haneş, Limba literară română în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti (ediţia a II-a: 1927).Hristea, 1968: Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti.Iordan, 1954: Iorgu Iordan, Limba literară. Privire generală, în LR, III (1954), nr. 6, p. 52-77.Ivănescu, 1989: Ivănescu. G., Studii de istoria limbii române literare, Junimea, Iaşi.Lombard, 1954-1955: Lombard, Alf, Le verbe roumain. Étude morphologique, t. I-II, C.W. Gleerup, Lund.Mihăescu, 1966: Mihăescu, Haralamb, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti.Mihăilă, 1973: Mihăilă, Gh., Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti.Moroianu, 2005: Moroianu, Cristian, Dublete şi triplete etimologice în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti.Munteanu & Ţâra, 1983: Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.Niculescu, 1959: Niculescu, Alexandru, L'objet direct prépositionnel dans les langues romanes, în Recueil d'études romanes, Édition de l’Académie, Bucureşti.Niculescu, 1965/1978: Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuţii gramaticale, vol. I (1965), vol. II (1978), Editura ştiinţifică, Bucureşti.

75

Aida Todi


Pamfil, 1973: Pamfil, Viorica: Formele de trecut indicativ în limba română din secolul al XVI-lea şi frecvenţa lor , în CL, XVIII (1973), nr. 2, p. 205-216.Panaitescu, 1965: Panaitescu, P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti.Pană-Dindelegan, 1968: Pană-Dindelegan, Gabriela, Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, în SCL, XIX (1968), nr.3, p.265-296.Petrovici, 1960: Petrovici, Emil, Baza dialectală a limbii române literare, în LR, an IX (1960), nr. 5, p. 66-70.Pop, 1966: Pop, S., La iotacisation dans les verbes roumains, în Récueil posthume de linguistique et dialectologie , Societas Academica Dacoromana, Acta Philologica, tomus IV, 1966, p. 281-315.Rizescu, 1963: Rizescu, Ion: Cu privire la dubla negaţie în limba română, în SCL, XIV (1963), nr.4, p. 471-478.Rosetti 1926: Rosetti, Alexandru, Lettres roumaines de la fin du XVIe et du début du XVIIe siècle tirées des archives de Bistritza (Transylvanie), Atelierele grafice Socec &, Societate Anonimă, Bucureşti. Rosetti, 1944: Rosetti, Alexandru, Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti.Rosetti, 1978: Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă.Rosetti, Cazacu, Onu, 1971: Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti.Sala, 1999: Sala, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Univers enciclopedic, Bucureşti.Sala & Vintilă-Rădulescu, 2001: Sala, Marius, Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile Europei, Univers enciclopedic, Bucureşti.Seche, 1966-1969: Seche, Mircea, Schiţă de lexicografie a limbii române, I-II, Bucureşti.Steinke & Vraciu, 1999: Steinke, Klaus & Vraciu, Ariton, Introducere în lingvistica balcanică, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi.Şăineanu, 1900: Şăineanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, I-III. Şăineanu, 1999: Şăineanu, Lazăr, Semasiologia limbii române, Editura de Vest, Timişoara.Teiuş, 1980: Teiuş, Sabina, Coordonarea în vorbirea populară românescă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.Todi, 2001: Todi, Aida, Elemente de sintaxă românească veche, Paralela 45, Bucureşti-Piteşti.Todi, 2002a: Todi, Aida, Aspecte ale morfologiei verbului în secolul al XVI-lea, Ex Ponto, Constanţa.Todi, 2002b: Todi, Aida, Derivarea regresivă în limba română veche, în volumul colectiv “Perspective actuale în studiul limbii române” (coord. Gabriela Pană-Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti, p. 243-248.Todi, 2003-2004: Todi, Aida, Consideraţii asupra imperativului în limba română veche: Codicele Voroneţean, în Analele Universităţii Iaşi, secţiunea III, tomurile XLIX-L, 2003-2004 (Studia linguistica et philologica in honorem D. Irimia), p. 547-550. Todi, 2005a: Todi, Aida, Aspecte ale relaţiilor interculturale româno-turce: influenţa limbii turce asupra limbii române, în Annales Universitatis Apulensis, Philologica, Alba Iulia, tom 3, VI, 2005, p. 175-179.Todi, 2005b: Todi, Aida, Istoria limbii române. Note de curs, Cartea Universitară, Bucureşti.Todi, 2005c: Todi, Aida, The Conditional in Old Romanian, în volumul colectiv MicroCAD, International Scientific Conference (University of Miskolc), 10-11 March 2005, Miskolc, Hungary, p. 127-132.Todi, 2006: Todi, Aida, Din istoricul raporturilor lingvistice slavo-române: termeni creştini în textele româneşti din secolul al XVI-lea, în Annales Universitatis Apulensis, Philologica, Alba Iulia, 7, tom I/2006.Todi, 2007: Todi, Aida, Pentru o limbă română corectă, Bucureşti, All.Vasiliu & Ruxăndoiu, 1986: Vasiliu, Emanuel, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limba română în secolele al XII-lea-al XV-lea – fonetică, fonologie, gramatică, Bucureşti.Zamfir, 2005: Zamfir, Dana Mihaela, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea – al XVII-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române.

76

ilr cursuri sem ii

Documents