INTRODUCERE ÎN

ARHEOLOGIA GENERALÃ

- NOTE DE CURS -

Lector univ. dr.: Marius-Mihai Ciutã

1

UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918" AN UNIVERSITAR 2006-2007FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOLOGIE

Anul II de studiu

CATEDRA DE ISTORIE-ARHEOLOGIE Semestrul I

TEMATICA GENERALĂ A CURSULUIINTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIA GENERALĂ

I. CONSTITUIREA ARHEOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1. Obiectul şi domeniul de cercetare (definiţii ale arheologiei) 2. Izvoarele şi metodele de cercetare ale arheologiei3. Istoricul preocupărilor şi evoluţia arheologiei pe plan mondial 4. Istoricul preocupărilor şi dezvoltarea arheologiei pe teritoriul României

II. RAPORTURILE ARHEOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE

1. Caracterul interdisciplinar al arheologiei2. Ştiinţe auxiliare:

a. Discipline auxiliare de importanţă generală cu aplicabilitate în cercetările arheologice

b. Discipline auxiliare particulare ale arheologiei3. Noţiuni de geomorfologie4. Noţiuni de pedologie5. Noţiuni de palinologie şi arheobotanică

III . METODOLOGIA CERCETĂRII OBIECTIVELOR ARHEOLOGICE

1. Cercetarea de suprafaţă şi identificarea obiectelor arheologice2. Indicii revelatori3. Prospecţiile arheologice de suprafaţă şi de adâncime4. Săpăturile arheologice „de salvare”. Cercetările cu scop de descărcare de sarcină

arheologică.

IV. METODE ŞI TEHNICI TRADIŢIONALE (CLASICE) DE CERCETARE ŞI DATARE ÎN ARHEOLOGIE. CRONOLOGIA RELATIVĂ.

1. Metoda stratigrafică2. Metoda tipologică3. Metoda comparativă4. Metoda cartografică

2

V. SĂPĂTURILE ARHEOLOGICE SISTEMATICE

1. Organizarea activităţii şantierului arheologic2. Tehnica săpăturilor3. Întocmirea documentaţiei de şantier:

a. Consemnarea observaţiilor în terenb. Recoltarea, marcarea, înregistrarea şi clasificarea materialelor recoltatec. Prelevarea probelor pentru analizele fizico - chimiced. Documentaţia grafică

VI. CRONOLOGIA ABSOLUTĂ. METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE DATARE ÎN ARHEOLOGIE

1. Metoda C14

2. Metoda potasiu - argon3. Metoda rezistivităţii electrice4. Metoda arheomagnetică5. Metoda palinologică

VII. METODE ŞI PROCEDEE DE ANALIZĂ, CONSERVARE ŞI RESTAURARE A OBIECTELOR ARHEOLOGICE, PE TEREN ŞI ÎN LABORATOR

VIII. DATE GENERALE PRIVIND LEGISLAŢIA PATRIMONIULUI CULTURAL ARHEOLOGIC ÎN ROMÂNIA

Lector dr. Marius-Mihai CIUTĂ

3

INTRODUCERE

Fără a avea pretenţia de a fi „regina ştiinţelor” - fie ele chiar şi numai cele socio-umane - prin caracterul său profund umanist - omul, respectiv evoluţia sa şi a creaţiilor sale, fiind practic în centrul preocupărilor sale - arheologia are totuşi calitatea de a nu-i fi străin, practic, nimic din tot ceea ce este specific naturii umane.

În aceeaşi măsură este aproape cert faptul că la ora actuală nu mai există domeniu de cercetare, disciplină şi/sau ştiinţă, care să nu-şi găsească aplicaţii directe, nemijlocite, în cadrul demersului de reconstituire arheologică, sub cele mai diferite şi intime aspecte, a evoluţiei societăţilor umane, de la apariţia primelor hominide, acum 7 milioane de ani în urmă, şi până în momentul actual. Istoria lui Homo Sapiens Sapiens - o istorie de peste 200.000 de ani - nu poate fii reconstituită, atât din perspectivă sincronă cât şi diacronă, fără aportul arheologiei, aspectele materiale şi spirituale ale evoluţiei umane caracterizându-se printr-o complexitate deosebită, a cărei distingere, respectiv clarificare, numai o „disciplină a detaliilor” - cum este arheologia - o poate realiza.

Cursul, respectiv seminariile, la disciplina Arheologie Generală, abordează problematica „iniţiatică”, introductivă şi totodată fundamentală a domeniului, respectiv explicarea terminologiei specifice (destul de dificilă dealtfel, datorită ineditului termenilor, proveniţi în marea lor majoritate din domenii ştiinţifice diferite - de regulă tehnice, exacte - şi/sau din limbi străine), detalierea şi analiza conceptelor şi noţiunilor (demers dificil din perspectiva punctelor de vedere diferite ce privesc, nu de puţine ori, în mod diferit o entitate), urmărirea evoluţiei preocupărilor de ordin arheologic şi a devenirii acestei discipline pe baze şi criterii ştiinţifice la sfârşitul secolului XIX.

Obiectivul fundamental al cursului îl reprezintă familiarizarea studenţilor cu principalele aspecte generale ale disciplinei (obiect, metode, tehnici – tradiţionale şi moderne – istoricul cercetărilor şi devenirea disciplinei, terminologie specifică, etc), urmând ca pe baza acestui fundament teoretic în anii următori (III-IV) să se realizeze aprofundarea demersului cunoaşterii arheologice, prin detalierea domeniilor şi/sau ramurilor arheologiei, pe de o parte, iar pe de alta, prin cunoaşterea celor mai moderne metode şi tehnici de investigaţie şi cercetare în arheologie.

Arheologia mileniului III tinde tot mai mult să devină o disciplină modernă, orientată, în principal, asupra implementării metodelor şi tehnicilor moderne, în unele cazuri chiar de ultimă oră (dacă ne gândim numai la metodele de datare absolută şi la cele de prospecţii şi de analiză a eşantioanelor destinate reconstituirii mediului, climei, faunei şi florei diferitor epoci investigate).

Structura şi conţinutul cursului sunt axate în principal asupra principiilor epistemologice ale acestei discipline, respectiv asupra motivaţiilor primare ale oricărui demers de acest gen, precum şi asupra metodelor tradiţionale, clasice, de cercetare în arheologie, care constituie „ABC”-ul învăţării şi înţelegerii acestei discipline.

4

Fiindu-i caracteristică (cel puţin la prima vedere) mai degrabă latura practică, efectivă, decât cea teoretică, arheologia are o doză de relativă dificultate în momentul în care se încearcă parcurgerea ei doar din manuale şi cursuri, ilustraţiile, oricât de sugestive şi inspirate ar fi, neegalând „performanţele” activităţii din teren. Acesta este motivul pentru care marea majoritate a studenţilor îşi desfăşoară activitatea de practică de specialitate pe şantierele universităţii, sub forma unor şantiere-şcoală. Totuşi, pentru ca studenţii ajunşi pe aceste şantiere să nu pornească de la „zero”, seminariile şi cursurile de la disciplina Introducere în Arheologie Generală vin să completeze minimul necesar de cunoştinţe pentru acomodarea cât mai rapidă şi adecvată a oricărui student la ceea ce înseamnă munca efectivă pe un astfel de şantier.

5

I. CONSTITUIREA ARHEOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1. Obiectul şi domeniul de cercetare (definiţii ale arheologiei) Dorinţa de a explica şi de a cunoaşte obârşiile omului şi evoluţia sa este

semnificativă pentru însăşi natura omenească şi nu există nici o societate omenească care să nu aibă un ansamblu de mituri referitoare la propriiile sale origini. Orice comunitate umană, indiferent de epoca în care a trăit sau trăieşte, şi-a pus (şi îşi pune!) întrebări cu privire la naşterea pământului, a oamenilor, a animalelor, despre originea focului, a fenomenelor naturale, etc., întrebări la care, în măsura posibilităţilor dictate depotenţialul spiritual şi nivelul de dezvoltare atins, îşi dă şi răspunsuri.

După cum afirma unul din pionierii arheologiei „arheologia (preistorică) face legătura între geologie şi istorie” (John Lubbock, Prehistoric Times, 1865). Deşi dacă, prin unele metode ale sale de cercetare, arheologia se apropie de ştiinţele naturii, ea rămâne eminamente o ştiinţă istorică, date fiind interpretarea realităţilor ce constituie aceste izvoare şi, în fond, finalitatea ei. Ca şi istoria, arheologia are drept obiect cunoaşterea trecutului omenirii, interpretând într-un mod raţional diferitele ei manifestări, într-un context caracterizat prin trei elemente: spaţiul, timpul şi cultura sau civilizaţia, folosind în acest scop metode proprii.

Noţiunea de cultură în arheologia preistorică are un conţinut cuprinzător, înţelegându-se prin cultură atât rezultatele muncii în producţia materială, reprezentând diferite obiecte realizate în vederea obţinerii unui anumit scop, cât şi organizarea socială a grupelor respective, ca şi modalitatea de expresie a unui anumit stadiu al dezvoltării gândirii umane.

"Studiul civilizaţiilor în parte sau complet ascunse sub pământ" (G. Rachet).Pentru perioadele premergătoare scrisului, arheologia este singura sursă sigură de

informaţii, obţinute în urma studierii materialelor contemporane cu evenimentele de atunci, despre viaţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti.

"Documentele arheologice" păstrate în pământ suferă, pe de o parte, de o opacitate materială, care se manifestă în urma interacţiunilor pe care le are obiectul respectiv cu mediul în care s-a păstrat - şi care de obicei se soldează cu transformări ale acestuia, iar pe de altă parte de o opacitate semantică, ce vizează modul de confecţionare, funcţionalitatea, mediul cultural căruia i-a aparţinut, factorii care au concurat, în fine, la păstrarea sa în sol, în condiţiile date.

În demersul studierii oricăror societăţi, indiferent de epocă, este necesar să pornim de la premisa principială conform căreia, semnificaţia oricărui act cultural (incluzându-le aici şi pe cele tehnice) este delimitat în timp şi spaţiu, astfel încât aceasta (semnificaţia) este sortită să rămână, din păcate, de cele mai multe ori, cunoscută doar parţial.

Sarcina arheologului, care la început de mileniu III are din ce în ce mai mult atributele unui antropolog cultural (cu apucături de inginer, uneori !?), este ca, în pofida celor mai sus enunţate, să se apropie, prin intermediul diferitelor tehnici, metode aparate şi nu în ultimul rând al interpretărilor - care de multe ori oscilează între argumentul de ordin

6

logic, raţional şi reconstitutiv şi eternul "dar dacă... totuşi..." -, cât mai mult de realităţile istorice pe care le studiază. Aceasta deoarece, în ultimă instanţă, arheologia este şi trebuie să rămână, ad etermum, o disciplină istorică.

Dificultatea unei astfel de reconstituiri apare a fi cu atât mai pregnantă cu cât societatea, civilizaţia care este studiată, se află la paliere cultural-temporale din ce în ce mai îndepărtate de momentul actual.

Departe de a mai fi o "ştinţă a cazmalei" (ein Wissenschaft des Spatens), cum o definea Hubert Schmidt la începutul secolului XX, arheologia preistorică porneşte în demersurile sale concrete de la premisa principială conform căreia orice săpătură arheologică (cu foarte mici excepţii ce ţin de cercetările ultimilor 5-10 ani) este în ultimă instanţă o deteriorare, o distrugere a unei situaţii contextuale care s-a păstrat în pământ ( in situ).

Din acest motiv, în încercarea deosebit de migăloasă de reconstituire a evoluţiei şi a principalelor caracteristici ale unei anumite culturi, comunităţi şi/sau grupuri umane ce au existat în preistorie, cercetarea arheologică trebuie să fie efectuată cu o deosebită minuţiozitate completată, în aceeaşi măsură, cu rigurozitate.

De precizia metodelor şi tehnicilor de săpătură adoptate pe de o parte, şi de acribia datelor şi observaţiilor sesizate şi înregistrate pe de altă parte, depinde, în cea mai mare măsură, succesul demersului arheologic. Putem afirma, din acest punct de vedere, că arheologia preistorică este o disciplină a detaliilor prin excelenţă (detalii, de la cele mai nesemnificative la prima vedere, până la cele mai evidente). Numai exactitatea surprinderii şi înregistrării detaliilor face posibil ca în final, când acestea vor fi luate ca un întreg prin punerea lor "cap la cap"), să furnizeze informaţii coerente şi complete care să conducă la deducţii şi consideraţii de ordin istoric.

Domeniile arheologieiArheologia preistorică, ale cărei începuturi - în ceea ce priveşte domeniul

cronologic de cercetare - se confundă cu debutul procesului de devenire a speciei umane, se ocupă de două perioade, şi anume: preistoria propriu-zisă, sau epoca pietrei şi a metalelor, epoci lipsite total de izvoare scrise şi protoistoria (care include un segment important al sfârşilului epocii fierului) în care există anumite ştiri scrise despre unele comunităţi umane. Pentru prima oară termenul de perioadă ante-istorică (la période ante-historique) a fost utilizat în anul 1833 de omul de ştiinţă francez Paul Tournal (1805-1872), acesta făcând referire la perioada din istoria umană întinsă până la apariţia documentelor scrise. În a doua jumătate a sec. XIX, din unirea ştiinţelor naturii (geologia, paleontologia, etc.) cu ştiinţele umaniste (etnografia, etnologia, antropologie, etc) a luat naştere, ca disciplină autonomă, arheologia preistorică. Naturaliştii (geologii şi paleontologii), care creaseră metoda stratigrafică şi noţiunea marilor epoci geologice, conferind un cadru cronologic şi spaţial, laolaltă cu etnologii, cei ce adunau informaţii cu privire la triburile primitive contemporane, pe care le comparau cu cele preistorice, reuşeau prin apropierea

7

tot mai accentuată a preocupărilor să dea naştere acestei noi discipline, care se dezvoltă de la început pe baze interdisciplinare.

Preistoria reprezintă sectorul temporal cel mai îndepărtat din istoria omenirii şi totodată cel mai îndelungat. Dacă acceptăm faptul că debuturile procesului antropogenezei umane pot fi plasate undeva înainte de 5 milioane de ani B.P., practic, preistoria reprezintă mai mult de 99 % din istoria noastră temporală ca specie. Arheologia preistorică este domeniul care apelează, probabil cel mai mult, la aportul datelor şi metodelor altor discipline. În cadrul ei există zeci de specializări, între care distingem: paleoantropologia, antropologia fizică, traseologia, paleoetnobotanica, paleogeo-morfologia, geologia, sedimentologia, malacologia, ihtiologia, paleozoologia, studiile IMDA, arheometria, etc.

Arheologia clasică - se ocupă cu studiul dezvoltării societăţilor antice din Orient, continuate de civilizaţia greco - romană şi statele contemporane cu aceasta din jurul Mediteranei. Arheologia greco - romană este prima constituită cronologic, până au apărut noi domenii (subdomenii) ca arheologia sumeriană, hitită, hindusă etc. Aceste noi aspecte au dat la iveală noi scrieri.

Arheologia medievală - prin aplicarea metodelor clasice arheologice la obiective medievale a apărut arheologia medievală. Rolul ei constă în cunoaşterea mai adâncită a vieţii materiale şi aduce elemente noi pentru o mai bună cunoaştere a bazelor de istorie socială.

Arheologia preindustrială şi industrială - a apărut din încercarea de a găsi dovezi materiale pentru perioada „manufacturieră”. Preocupări de o astfel de natură au apărut pentru prima dată în Anglia.

S-au cristalizat obiectivele fundamentale ale demersului arheologic. Datorită acestor contribuţii, cercetarea a tins să cuprindă totalitatea comportamentelor umane din societăţile timpurii. A tins să se ocupe cu descoperirea, păstrarea, analizarea şi interpretarea tuturor resturilor materiale cuprinse în sol, în vederea reconstituirii integrale a istoriei umane.

Prin această definire a scopului final al arheologiei, arheologia s-a constituit şi a rămas o ştiinţă istorică, în ciuda faptului că este şi una dintre cele mai deschise ştiinţe spre alte ştiinţe şi discipline. De aici complexitatea ei şi grija cu care această interdisciplinaritate trebuie abordată şi folosită.

2. Izvoarele şi metodele de cercetare ale arheologieiIzvoarele arheologice le completează pe cele scrise. Diversivitatea cercetării poate fi

analizată din mai multe perspective:1. Cadrul temporal - încadrat în periada de la cca. 3 sau 2 milioane ani î.Hr. până

în evul mediu târziu. Aceasta implică clasificarea arheologiei în funcţie de perioada istorică:

- arheologia preistorică

8

- arheologia greco-romană (sau clasică)- arheologia medievală (s-a constituit ca atare în context în care anumite monumente

istorice medievale au început să fie cercetate din punct de vedere arheologic). Utilitatea acestor cercetări s-a dovedit mare şi pentru elucidarea unor probleme privind epoca prefeudală.

- arheologia industrială (se referă la sec. al XVIII-lea, la marile prefaceri care au dus la revoluţia industrială)

2. Cadrul geografic - cercetarea arheologică nu cunoaşte limite politice şi nici graniţe.

Până la marile descoperiri geografice nu poate fi studiată în amănunţime fără a face cercetări arheologice şi etnologice, combinate cu cele antropologice.

Începând de la aceste conlucrări iniţiale dintre arheologie şi etnologie, problema conlucrării între cercetarea arheologică şi alte discipline s-a pus cu tot mai mare acuitate pentru că complexitatea obiectivelor atacate prin cercetările arheologice impunea o astfel de conlucrare.

În faţa arheologiei se ridică un spectru larg de preocupări, care cer o conlucrare cu disciplinele auxiliare.

Pentru a valorifica cât mai complet o descoperire arheologică, trebuie să se realizeze şi o reconstituire a mediului natural, să se desluşească formele de economie, progresul tehnologic atins de acea comunitate, transportul, meşteşugurile practicate, schimburile, care duc la stabilirea drumurilor comerciale.

Tot prin aceste cercetări arheologice trebuie stabilite tipurile aşezărilor şi locuinţelor. De aici se ridică unele probleme de demografie istorică.

Pe baza diverselor analize şi a studiilor pedologice se poate ajunge la concluzii privind starea sanitară a populaţiei. Se pune problema abordării unor relaţii care ţin de suprastructură, de viaţa spirituală, de artă.

Din studiul unor astfel de aspecte pe zone şi pe staţiuni se pot trage concluzii şi privind răspândirea unor elemente de cultură şi de civilizaţie.

LEGĂTURA ARHEOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢELimitele arheologice sunt delimitate implicit de natura izvoarelor cu care operează şi

aceste izvoare sunt parţiale în natura lor, datorită faptului că se păstrează mai mult sau mai puţin complet. Se ridică problema pregătirii specialiştilor, pregătire care trebuie să fie foarte bună şi cât mai completă pentru că trebuie să vizeze stabilirea unei metodologii cu capacitatea de a o prelucra. Se pune accent, în special, pe tehnica de săpătură.

ŞTIINŢELE AUXILIARE ALE ARHEOLOGIEI

Acestea se împart în: a. discipline auxiliare de importanţă generalăb. discipline auxiliare de importanţă particulară.Dintre disciplinele auxiliare cu aplicabiliate generală se pot menţiona:

9

- ştiinţe care permit reconstituirea mediului fizic (paleomediului): paleogeografia, paleobotanica, paleontologia, arheozoologia, geomorfolgia, antracologia, palinologia şi paleoecologia

- ştiinţele care uşurează reconstituirea speciei umane şi chiar a stării de sănătate a populaţiei: antropologia, paleopatologia.

- ştiinţele exacte: fizica, chimia, matematica, cibernetica şi informatica, care pot aduce rezultatele spectaculoase în ce priveşte redactarea, captarea.

- ştiinţele sociale: etnografia, etnologia, sociologia.Şi geologia poate fi aşezată între ştiinţele auxiliare de mare importanţă.Dintre disciplinele particulare menţionăm: istoria artelor, istoria arhitecturii, studiul

comparat al religiilor, epigrafia, paleografia, numismatica.Mai există o clasificare mai amănunţită, în sensul că sunt împărţite în 3 grupe: - ştiinţele istorice- ştiinţele tehnice- ştiinţele artistice

CONCEPTE ŞI TERMENI FOLOSIŢI ÎN ARHEOLOGIEArheologia are nevoie de o terminologie care trebuie să aibă întâi un caracter de

generalitate şi apoi o serie de termeni specifici adecvaţi metodei de cercetare a disciplinei arheologice. Aceşti termeni trebuie să fie adaptaţi la circuitul intern şi internaţional. Mulţi specialişti folosesc termenii cu înţelesuri diferite.

- cultură - acest termen are un sens mai larg, fiind folosit în mai multe discipline (ştiinţele socio umane). Din punt de vedere filosofic, conceptul acesta reprezintă un ansamblu de valori, rezultat al creaţiilor umane. Acest concept larg a fost aplicat în arheologie, la încercarea definirii obiectului de studiu. Defineşte urmele materiale rezultate din activitatea umană.

În practica curentă atât în arheologie, cât şi-n antropologie aceste vestigii sunt numite artefacte. Fiecare dintre aceste artefacte are o trăsătură caracteristică şi această trăsătură este definită în lumea arheologică şi antropologică cu termenul de atribut. În funcţie de aceste atribute pot fi stabilite tipurile de obiecte.

Prin tip de obiecte se înţelege obiectul care are anumite trăsături caracteristice, care-l defineşte, deosebindu-l de alte obiecte cu atribute diferite. Aceste obiecte cu atribute diferite se constituie în timp şi pot fi grupate pe tipuri de obiecte sau pe ansambluri de tipuri.

Tipurile asemănătoare pot fi grupate pe ansambluri de tipuri, care se realizează pe baza similitudinilor caracteristicilor formale.Tipurile alcătuiesc o cultură.

Conceptul de cultură s-a definit treptat, în timp, pornindu-se de la ideea că omul este făuritor de unelte şi implicit de cultură (există şi concepte culturale).

Termenul de complex de cultură a fost formulat de Ratzel şi apoi explicat de Frobenius. Frobenius merge mai departe, încercând să treacă de la complexe culturale la

10

arii de cultură. Aceste arii culturale sunt văzute ca cercuri de cultură, care sunt legate de grupări umane mari, care se definesc prin anumite caracteristici.

Luând conceptul de cultură în înţelesul general, în evoluţia arheologiei şi antropologiei ca ştiinţe, s-a precizat că-n conceptul de cultură trebuie cuprinse şi manifestările care ţin de suprastructură; anumite elemente sau artefacte sunt făcute pentru a însoţi unele practici magico-religioase. Şi ele pot avea elemente de tipologie.

Aceste obiecte de cult sunt creaţii umane care relevă dezvoltarea spirituală şi din care sunt desprinse elemente privind evoluţia gândirii, a viziunii umane despre lume şi viaţă, a mentalului colectiv.

De aceea prin uzarea sau prin folosirea diverselor accepţiuni ale termenului de cultură şi ale componentelor sale,s-a ajuns la unele elemente de consens între specialişti, care permit formulări cu caracter generalizator pentru specialităţile respective. Aceste elemente şi caracterele generalizatoare reuşesc să înglobeze majoritatea acelor elemente, care cuprind aspectele culturii materiale şi spirituale ale omului, ale colectivităţilor umane în evoluţia lor istorică. Luate şi privite în acest sens prin cultură arheologică se înţelege atât ansamblul rezultatelor muncii umane, a producţiei materiale, cât şi modalităţile de expresie ale unui stadiu în dezvoltarea gândirii umane, a acelei gândiri care înglobează şi elemente sau sugestii privind formele de organizare socială ale formelor umane respective.

Pornind de la această încercare de definire largă a conceptului de cultură, Claude-Levis Strauss a formulat concepţia structuralistă, sau modelul structuralist al evoluţiei istorice. Acest model structuralist pentru a putea fi clar definit, a necesitat o încercare de definire mai exactă a sensului termenilor uzitaţi, termeni care apoi să intre sau să poată fi cuprinşi într-un sistem de explicaţii coerente, explicaţii care să ofere posibilitatea înţelegerii evoluţiei economice, spirituale şi pe cât posibil şi sociale, adică posibilitatea de înţelegere a evoluţiei istoriei umane în general, cu deosebire a celei străvechi bazate pe izvoare arheologice în special, fapt pentru care sistemul, modelul şi concepţia structuralistă a lui Strauss, viziunea sa sistematică, a încercat să fie aplicată şi-n arheologie. Viziunea sa sistematică era bazată pe ierarhizarea de nivele.

Strauss porneşte de la ideea că în interiorul conceptului de cultură se poate descifra o ierarhie de nivele. În anumite culturi pot fi distruse tipuri, ansambluri şi subansambluri de tipuri. Şi acestea pot fi determinete, fie de particularităţile geografice şi de necesităţile cu caracter general al dezvoltării comunităţii, dar şi de specificul etnic sau de un anumit specific social.

El porneşte de la conceptul de tip şi spune că acest concept permite o clasificare elementară a descoperirilor arheologice. După aceasta se poate merge la comparaţia dintre aceste tipuri. Comparaţia ne duce la concluzia că tipul nu este o entitate statică, ci este una dinamică, de unde rezultă că o evoluţie în desfăşurarea ei cunoaşte o succesiune de stări. Aceste succesiuni de stări pot fi grupate într-o traiectorie, traiectorie care redă în final evoluţia tipului.

11

Această evoluţie a tipului capătă anumite valori, care ilustrează în fond gradul de evoluţie a tehnicii, precum şi diversificarea tehnicilor şi prin urmare posibilitatea de a judeca în final caracterul dinamic sau static al unei comunităţi.

Însăşi traiectoria unui tip poate indica faptul că fie că a dispărut datorită limitei posibile de evoluţie, fie că au apărut nevoi noi, care au atras după ele necesitatea creării unui non tip adecvat acestor idei.

Pot fi întâlnite interacţiuni şi raporturi între tipuri.Această frecvenţă de asociere sau de apartenenţă separată diferă de la o etapă la alta.

Aceste raporturi pot fi cuantificate şi comparate. Cuantificarea şi comparaţia poate sta la baza unui ansamblu de discriminări, care ne duce la o comparaţie mai complexă, comparaţie care poate sta la baza unor convluzii sau reconstituiri de ordin istoric.

Conceptul de cultură arheologică este un nivel superior de clasificare. Stabilind raporturile dintre tipuri avem posibilitatea să vedem care din aceste tipuri fac parte dintr-o cultură şi care se îmbină sau se interferează cu alte tipuri, din alte arii de cultură.

Analizând toate aceste elemente şi posibilităţile pe care ni le dau, Strauss spune că pe baza conceptelor de tip şi de cultură arheologică se pot reconstituii treptat, atât structura internă a comunităţilor, cât şi raporturile dintre aceste comunităţi, pretându-se la gruparea culturilor în entităţi subordonate şi ordonate ale comunităţii însăşi.

Tipul şi cultura sunt categorii formale, aplicate numai vestigiilor dar o serie de nuanţe şi implicaţii a acestor concepte permit o deducţie logică, care îngăduie explicarea anumitor procese ale evoluţiei istorice.

Conceptul de cultură şi evoluţia ca atare permite în interiorul ei descifrarea unor ierarhii de nivele. Cultura se constituie ca ansamblul dinamic, care reprezintă etape şi momente diferite în evoluţie. Aceste succesiuni de stări reprezintă o traiectorie de evoluţie a unei culturi, putând constitui temeiul pentru periodizarea arheologică, adică pentru situarea în timp a unor faze şi etape de evoluţie culturală.

Ruperea coerenţei duce la apariţia unor stări noi, care uneori pot avea şi ele coerenţe, dar care duc şi ele la o nouă rupere de coerenţă. Această coerenţă poate fi divizată în etape şi faze. Este modelul formal de periodizare, bazat pe structura sistemică, pe coerenţa de sistem, care se aplică la ansamblul culturii, acceptând modelul.

Toată evoluţia culturală poate fi ansamblată într-o evoluţie de gen spiralic, care cuprinde 5 faze:

1. faza de tranziţie; 2. faza formativă; 3. faza coerentă; 4. faza postcoerentă; 5. faza de tranziţie

12

3. Istoricul preocupărilor şi evoluţia arheologiei pe plan mondial

Pentru perioadele premergătoare scrisului, arheologia este singura sursă sigură de informaţii, obţinute în urma studierii materialelor contemporane cu evenimentele de atunci, despre viaţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti. "Documentele arheologice" păstrate în pământ suferă, pe de o parte, de o opacitate materială, care se manifestă în urma interacţiunilor pe care le are obiectul respectiv cu mediul în care s-a păstrat - şi care de obicei se soldează cu transformări ale acestuia, iar pe de altă parte de o opacitate semantică, ce vizează modul de confecţionare, funcţionalitatea, mediul cultural căruia i-a aparţinut, factorii care au concurat, în fine, la păstrarea sa în sol, în condiţiile date.

În demersul studierii oricăror societăţi, indiferent de epocă, este necesar să pornim de la premisa principială conform căreia, semnificaţia oricărui act cultural (incluzându-le aici şi pe cele tehnice) este delimitat în timp şi spaţiu, astfel încât aceasta (semnificaţia) este sortită să rămână, din păcate, de cele mai multe ori, cunoscută doar parţial.

Sarcina arheologului, care la început de mileniu III are din ce în ce mai mult atributele unui antropolog cultural (cu apucături de inginer, uneori !?), este ca, în pofida celor mai sus enunţate, să se apropie, prin intermediul diferitelor tehnici, metode aparate şi nu în ultimul rând al interpretărilor - care de multe ori oscilează între argumentul de ordin logic, raţional şi reconstitutiv şi eternul „dar dacă... totuşi...” -, cât mai mult de realităţile istorice pe care le studiază. Aceasta deoarece, în ultimă instanţă, arheologia este şi trebuie să rămână, ad etermum, o disciplină istorică.

Dificultatea unei astfel de reconstituiri apare a fi cu atât mai pregnantă cu cât societatea, civilizaţia care este studiată, se află la paliere cultural-temporale din ce în ce mai îndepărtate de momentul actual.

Departe de a mai fi o "ştinţă a cazmalei" (ein Wissenschaft des Spatens), cum o definea Hubert Schmidt la începutul secolului XX, arheologia preistorică porneşte în demersurile sale concrete de la premisa principială conform căreia orice săpătură arheologică (cu foarte mici excepţii ce ţin de cercetările ultimilor 5-10 ani) este în ultimă instanţă o deteriorare, o distrugere a unei situaţii contextuale care s-a păstrat în pământ ( in situ).

Din acest motiv, în încercarea deosebit de migăloasă de reconstituire a evoluţiei şi a principalelor caracteristici ale unei anumite culturi, comunităţi şi/sau grupuri umane ce au existat în preistorie, cercetarea arheologică trebuie să fie efectuată cu o deosebită minuţiozitate completată, în aceeaşi măsură, cu rigurozitate.

De precizia metodelor şi tehnicilor de săpătură adoptate pe de o parte, şi de acribia datelor şi observaţiilor sesizate şi înregistrate pe de altă parte, depinde, în cea mai mare măsură, succesul demersului arheologic. Putem afirma, din acest punct de vedere, că arheologia preistorică este o disciplină a detaliilor prin excelenţă (detalii, de la cele mai nesemnificative la prima vedere, până la cele mai evidente). Numai exactitatea surprinderii şi înregistrării detaliilor face posibil ca în final, când acestea vor fi luate ca un întreg prin

13

punerea lor "cap la cap"), să furnizeze informaţii coerente şi complete care să conducă la deducţii şi consideraţii de ordin istoric.

***Termenul arheologia vine de la cuvintele greceşti „arhaios” = vechi şi „logos” =

ştiinţă. Termenul a avut accepţiuni diferite. La Platon şi apoi la autorii bizantini, termenul de arheologie apare cu sensul de preocupare pentru lucrurile vechi. Arheologia se constituie prin însăşi înţelesul pe care l-a dat anticii, ca o disciplină istorică care urmăreşte să completeze informaţia şi documentaţia literară.

De la început, prin obiectivele pe care le abordează, arheologia se manifestă ca o ştiinţă deschisă spre alte discipline. Ea este asociată tuturor activităţilor umane, având posibilitatea de a încorpora şi de a reda, veridic, marile aspecte ale activităţii umane, de a scoate în evidenţa ingeniozitatea tehnică şi culturală a omului creator. Este o ştiinţă completă şi complexă, care şi-a constituit pe parcurs metode de cercetare de mare rigoare şi exactitate tehnică, dar şi interpretativă. Reconstituirea microcosmosului poate fi ratată, dacă nu se face reconstituirea cu cea mai mare fidelitate posibilă.

Încă din antichitate au existat scriitori care au avut anumite idei juste privind stadiile primitive ale omenirii. Astfel Hesiod, în lucrarea Munci şi zile, Lucreţiu în De rerum natura şi Dycaiarh, vorbesc despre diferite faze ale evoluţiei umane. Se constată existenţa unei concepţii raţionaliste, bazată pe o cercetare a istoriei naturii şi a vieţii, considerată ca un proces continuu având un caracter general şi în care nu a avut loc nici o intervenţie divină. Conform acesteia se considera că oamenii şi-au creat unelte din necesitate, fiind mai puţin înzestraţi de la natură cu anumite avantaje somatice. Tot la greci se pot identifica şi unele preocupări pentru paleontologie şi geologie. Astfel, de pildă Strabo, constatând existenţa fosilelor marine pe pământ, în locuri în care nu mai existau mări sau lacuri, întrevede „revoluţiile geologice” aşa cum le va defini Couvier, cu nouăsprezece secole mai târziu.

Cele mai vechi încercări de cunoaştere şi interpretare a vremurilor preistorice le găsim reflectate în tradiţia unui potop catastrofal care a distrus vechea omenire. Această idee apare în mai toate scrierile aparţinând popoarelor antice orientale (evreii, babilonienii, iranienii, indienii). După acest „potop”, a cărui existenţă s-a păstrat cu certitudine multă vreme pe cale orală, ar fi început o nouă vârstă a lumii. Durata istoriei omenirii este redusă astfel, potrivit concepţiei biblice, la aproximativ 6000 de ani, când era plasată facerea lumii.

Evul Mediu a fost pe deplin subordonat, spiritual, ideii creştine, astfel că Biblia (în special Vechiul Testament), a fost singura sursă care oferă „adevăruri imuabile”, la orice întrebare referitoare la originile şi evoluţia omenirii.

Reprezentanţii de seamă ai scolasticii şi patristicii medievale (Grigore din Nazians, Grigore din Tours), indiscutabil influenţaţi de ideea creaţionistă biblică, se rezumă doar la a prelua unele idei şi opinii de la antici, cum ar fi de exemplu ideea lui Eschil cu privire la aspectul fizic al primilor oameni.

14

Atunci când se găseau lame de silex, se credea că au fost produse de trăznet, de unde şi denumirea de ceraunii (Keraunii) săgeţi de fulger sau pietre de fulger, care le-a fost dată; li se atribuiau puteri magice, profilactice sau divinatorii. Fenomenul s-a dovedit a fi general valabil pe întregul cuprins al pământului (China, Malaezia, Siberia etc), la nivelul antichităţii şi chiar mai târziu, până în Evul Mediu sau chiar până în zilele noastre, şi deopotrivă curios: cum puteau face astfel de confuzii oameni care, ei înşişi mai foloseau încă unelte şi arme din piatră. Sunt frecvente cazurile în care obiecte descoperite, aparţinând epocilor preistorice (neolitic, epoca bronzului sau a fierului), sunt refolosite în antichitatea clasică, dar cu conotaţii magice, ca talismane şi/sau obiecte apotropaice (ex. securi din piatră neolitice, lame de silex şi obsidian, arme din bronz). Reconstituirea microcosmosului poate fi ratată, dacă nu se face reconstituirea cu cea mai mare fidelitate posibilă.

Acestă preocupare pentru lucrurile vechi se dezvoltă mult în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ca urmare a creşterii interesului umaniştilor pentru antichităţi şi se dezvoltă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ca urmare a descoperirilor de la Pompei şi Herculanum şi în urma contactelor cu populaţiile mai puţin dezvoltate, decât cele europene, cu tehnici reduse, întâlnite în noile continente ca urmare a descoperirilor geografice. Aici au intervenit şi studii etnologice şi etnografice.

În această situaţie istorică este firesc să se creeze aşa-numitele societăţi de anticari. Prin contribuţia unor personalităţi, cum au fost anticarii la început, s-au creat treptat

şi o serie de instituţii specializate, acele colecţii muzeale, şi-n acelaşi timp s-au concretizat principiile arheologice care trebuie să stea la baza acestor cercetări.

De-a lungul vremii s-au cristalizat obiectivele fundamentale ale demersului arheologic. Datorită acestor contribuţii, cercetarea a tins să cuprindă totalitatea comportamentelor umane din societăţile timpurii. A tins să se ocupe cu descoperirea, păstrarea, analizarea şi interpretarea tuturor resturilor materiale cuprinse în sol, în vederea reconstituirii integrale a istoriei umane. Prin această definire a scopului final al arheologiei, arheologia s-a constituit şi a rămas o ştiinţă istorică, în ciuda faptului că este şi una dintre cele mai deschise ştiinţe spre alte ştiinţe şi discipline. De aici complexitatea ei, de aici şi grija cu care această interdisciplinaritate trebuie abordată şi folosită.

În secolul XVI, intelectuali ca Agricola, Cardan şi Gessner descriu noi varietăţi de pietre de trăznet, atribuindu-le origini celeste potrivit credinţelor populare, fără însă a încerca nici o interpretare personală asupra naturii lor. Michele Mercati (1541-1593), doctor al papei Clement al VIII-lea şi intendent al grădinii Vaticanului, este primul care recunoaşte natura umană a cerauniilor, deşi peste un secol încă mai există autori care fac confuzii flagrante atunci când consideră că aceste obiecte au fost confecţionate iniţial din metal. În secolul XVII, William Dugdale atribuie bretonilor, şi anume „din vremea când nu ştiau încă să facă arme din metal”, topoarele de piatră descoperite.

Medicul danez Oliger Jacobaeus a fost primul care a întrebuinţat comparaţia etnologică pentru a indica destinaţia acelor „pietre de fulger”, studiind unelte şi arme

15

asemănătoare prezente la populaţiile primitive contemporane lui (ex. indienii din America de Nord).

Dealtfel descoperirile geografice din sec. XVI-XVII, a societăţilor omeneşti din Lumea Nouă, aflate în diferite stadii de primitivism, deschideau perspective extraordinare asupra cunoaşterii omului şi societăţii omeneşti primitive. Astfel, etnografia comparată, bazată pe tocmai compararea obiceiurilor şi felului de viaţă al Lumii Vechi cu „sălbaticii” din Lumea Nouă, găseşte acum câmp dechis.

La comanda regelui Iacob I, în anul 1620 arhitectul Inigo Jones (intendent general al monumentelor regale) studia ansamblul megalitic de la Stonehenge, pe care îl declara a fi „un templu roman.... ridicat în stil toscan”(!) sau un „monument druidic”, această din urmă opinie fiind îmbrăţişată şi de John Aubrey, cel care a studiat ulterior monumentul, precum şi de către viitorii cercetători ai următoarelor secole. Aceeaşi soartă o au şi descoperirile realizate în 1685 de către nobilul francez M. de Cocherel, care sapă la baza unui dolmen şi găseşte o serie de securi de piatră şi vârfuri de lănci, publicate mai târziu de Montfaucon (Antichitatea explicată) şi atribuite „primilor franci sau francezi care au locuit Galia, sub domniile lui Clodion (Clovis), Meroveu şi Childeric”!, de către benedictinul Jaques Martin.

Secolului XVIII îi aparţin primele săpături arheologice care vizează obiective preistorice. J.H. Nunningh (1675-1753) este cel care sapă o serie de tumuli funerari din Westfalia, publicând şi un raport asupra cercetărilor în 1713 (Sepulcretum Westphalico-Mimigardico), în care intrepretarea dată materialelor descoperite este greşită.

În anul 1740, apărea la Paris Istoria Academiei regale de inscripţii şi litere, în care Mahudel, folosindu-se de metoda propusă de Jacobaeus (comparativă), demonstra faptul că abia după multe secole de la „naşterea lumii” oamenii au cunoscut folosirea bronzului şi a fierului, piatra fiind deci materia care a înlocuit aceste materiale. Apare astfel, pentru prima dată, ideea unei vârste a pietrei. Mai mult, Mahudel a procedat la studiul pietrelor după uneltele pe care el însuşi le-a descoperit, stabilind comparaţii cu uneltele de bronz pentru a le determina vârsta.

Naturalistul suedez Johann-Gottschalk Wallerius, în a sa lucrare „Mineralogia sistematică”, a încercat o primă clasificare a uneltelor în funcţie de morfologia lor, idee preluată şi perfecţionată ulterior de Arnold Vosmaer.

Un alt naturalist, Buffon, este cel care în lucrarea Epocile naturii realiza un tablou al „condiţiilor primilor oameni martori ai mişcărilor convulsive ale pământului”.

În anii 1740, respectiv 1743, William Stakeley publica primele lucrări asupra monumentelor de la Stonehenge şi Avebury. Săpăturile efectuate asupra cromlecilor, dolmenilor şi menhirilor, atribuite, în mod eronat, celţilor, au făcut posibilă apariţia unei adevărate isterii arheologice, numită celtomanie, care a avut doar un singur merit şi anume detaşarea arheologiei preistorice de arheologia clasică.

Problema duratei timpurilor preistorice era pusă pentru prima dată de F.X Burtin şi de John Frere, în 1784, respectiv 1797, când sunt remarcate poziţiile stratigrafice în care au fost descoperite anumite unelte şi arme („sub trei straturi de oseminte pietrificate de animale” respectiv la „12 picioare = 4m adâncime”). Ca urmare a cercetărilor întreprinse

16

de J. Frere, studiul preistoriei se impune ca disciplină autentică şi autonomă în cadrul lumii academice în prima jumătate a secolului XIX.

De acum, tot mai frecvent sunt cercetate, în paralel cu construcţiile megalitice, peşterile şi grotele din zona franco-cantabrică şi din insulele britanice. Se întreprind săpături care dezvelesc „oseminte omeneşti amestecate cu oseminte de animale”, se realizează tot mai numeroase propuneri de interpretări asupra acestora, marea lor majoritate, chiar dacă surprind anumite realităţi stratigrafice, remarcându-se prin naivitate şi fantezism. Un deosebit impact asupra interpretărilor a avut şi ideea lui J. Cuvier (Discurs asupra revoluţiilor suprafeţei globului), celebrul întemeietor al paleontologiei, care afirma că „nu există oase de oameni fosili” ale „omului ante-diluvian sau martor al diluviului”. Mai mult, cercetătorul a mers până acolo încât să afirme că oasele umane descoperite în peşteri, indiferent la ce adâncime au fost îngropate acolo ulterior, aparţin unor etape vechi ale istoriei oamenilor, din vremurile anterioare antediluviene. Ideea biblică a potopului, după cum se vede, încă domină perspectiva temporală, constituind un reper „absolut” de cronologie relativă (evenimentele erau datate ca fiind ante- sau post-diluviene).

Către jumătatea sec. XIX, începe să se folosească şi să se răspândească termenul de preistorie. De la ezitarea între anteistorie, istorie antediluviană, de istorie naturală a omului, de paleontologie, etc, oamenii de ştiinţă au optat pentru termenul de preistorie. Se pare că acest termen a fost folosit pentru prima dată de către cercetătorul englez Daniel Wilson, în lucrarea sa The Archaeology and Prehistoric Annals of Scotland, apărută în Scoţia în anul 1858. Din 1865, odată cu apariţia lucrării lui John Lubokk, Prehistoric Times, termenul se va impune.

Un rol deosebit de important în înţelegerea realităţilor preistorice relevate de cercetările acestei perioade îi revine lui Boucher de Perthes (Jaques Boucher de Crévecoeur de Perthes). Beneficiind de un mediu propice deprinderilor ştiinţifice (tatăl său, un pasionat al paleontologiei şi al arheologiei întemeiase împreună cu câţiva colegi o „Societate de emulaţie”; dintre aceşti se distinge L. Traullé care constatase, observând lucrările din turbării, că antichităţile „gallice” se găseau la cele mai mari adâncimi, urmau cele romane iar deasupra acestora cele france), tânărul director al vămilor din Abbeville (preşedinte al Societăţii înfiinţate de tatăl său) se interesează cu asiduitate de antichităţile descoperite în albia Sommei. În anul 1846 rezultatul cercetărilor sale apare sub forma tratatului Despre industria primitivă sau despre arte la originea lor (care avea să devină primul volum din celebra, mai târziu, Antichităţile celtice şi antediluviene, următoarele volume apărând în 1857 şi 1864). Este meritul lui Boucher de Perthes acela de a fi pus bazele arheologiei ca ştiinţă. Autorul îşi perfecţionează metodele de cercetare, distingând, pentru prima dată, pe baze tipologice şi stratigrafice, uneltele „celtice” (neolitice) de cele mult mai vechi, antediluviene (paleolitice). El susţine, pornind de la propriile cercetări şi descoperiri, ideea existenţei omului înainte de „potopul biblic”. Tot el este autorul celebrelor cuvinte, care rezumă întreaga concepţie pe care se sprijină documentarea arheologiei preistorice: „Când lipseşte scrisul, pietrele vorbesc”.

17

Teoriile sale, întâmpinate iniţial cu rezerve sau chiar ostilitate de mediile academice franceze, încep, treptat, să câştige aderenţi, în ceea ce priveşte acceptarea şi folosirea metodelor (printre aceştia: Dr. Rigollot care realizează săpături la Saint-Acheul; paleontologul Falconer din Anglia; geologii Prestwich şi Charles Lyell).

Ch. Lyell publica, în urma vizitelor şi discuţiilor avute la Abbeville, lucrarea Vechimea omului dovedită de geologie, una din primele mari tratate sistematice asupra preistoriei, abordând inclusiv recent apăruta lucrare a lui Ch. Darwin: Originea speciilor prin selecţie naturală (1859). Această din urmă lucrare (alături de Descendenţa omului, a aceluiaşi autor, apărută în 1871) va avea, dealtfel, o influenţă am putea spune decisivă asupra perspectivei preistoriei precum şi asupra fundamentării metodologice a unor ştiinţe şi discipline la sfârşitul secolului XIX, printre care şi arheologia !

În anul 1864, Gabriel De Mortillet înfiinţa prima Revistă de Preistorie în Franţa, pentru ca în anul 1867 să se organizeze, la Paris, primul Congres Internaţional de Arheologie şi Antropologie Preistorică, cu ocazia Expoxiţiei Universale, al cărui „suflet” organizatoric a fost acelaşi neobosit G. De Mortillet.

Iată deci modul în care, către jumătatea sec. XIX, din unirea ştiinţelor naturii (geologia, paleontologia, etc) cu ştiinţele umanistice (etnografia, etnologia, antropologie, etc) ia naştere, ca disciplină autonomă, preistoria. Naturaliştii (geologii şi paleontologii) care creaseră metoda stratigrafică şi noţiunea marilor epoci geologice, conferind un cadru cronologic şi spaţial, laolaltă cu etnografii, cei ce adunau materiale şi informaţii cu privire la triburile primitive contemporane lor, pe care le comparau cu cele preistorice, reuşesc ca, prin apropierea tot mai accentuată a preocupărilor lor să dea naştere acestei noi discipline, care se dezvoltă pe baze noi, de la început interdisciplinare.

A doua jumătate a secolului XIX este şi perioada în care este consacrată arta paleoliticului superior, la început fie şi sub forma recunoaşterii apartenenţei sale.

După o serie de descoperiri izolate de mărturii ale artei paleolitice, constând din plachete gravate sau în gravuri pe pereţii unor peşteri (prima dintre ele, consemnată, fiind cea a unei gravuri din peştera Chaffaud) în 1864 E. Lartet şi H. Christi publică în Revue Archéologique un articol în care se dezvăluie arta Cuaternarului, descoperită de aceştia într-o serie de peşteri (Moustier, Madeleine, Laugerie Haute).

Din păcate, primele descoperiri ale artei majore (picturii rupestre), au fost considerate falsuri, extraordinarele lor calităţi neputând fi acceptate de „savanţii” acelor ani (celebru este cazul peşterii Altamira, descoperită în anul 1879 (1868) de Don Marcellion de Santuola, proprietarul domeniului pe care se afla aceasta, autenticitatea acesteia fiind respinsă iniţial şi acceptată abia în 1902 de medile academice ca fiind o capodoperă a artei paleolitice (E. Carthailac – Mea culpa d`un sceptic). Înmulţirea descoperirilor de acest fel a făcut însă ca, în final, această artă să fie recunoscută şi să apară chiar primele încercări de interpretare a picturilor.

Desenarea releveurilor, descifrarea şi interpretarea picturilor rupestre va fi legată, probabil pentru totdeauna, de numele lui Henri Breuil. Descoperitor el însuşi a numeroase peşteri celebre ce conţin mărturii ale artei rupestre, el contribuie la reabilitarea Altamirei în

18

colaborare cu E. Carthailac (iniţial adversar declarat al autenticităţii picturilor, ulterior revine printr-un exemplu de recunoaştere ştiinţifică a unei greşeli în Mea culpa d`un sceptic -1902). El a consacrat şi numele de „Capelă Sixtină a artei cuaternare”, atribuit Altamirei. Având o prestigioasă erudiţie, abatele Breuil a cartat şi desenat marea majoritate de peşteri cu picturi din Franţa, Spania şi din toate celelalte ţări ale Europei. (Dacă Boucher de Perthes este părintele preistoriei, Henri Breuil este maestrul ei incontestabil).

Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec XX constituie perioada în care se pun bazele principalelor metode folosite în arheologia preistorică, care vor determina continua diferenţiere şi particularizare a acestei discipline, în aceeaşi măsură cu ceea ce a însemnat integrarea arheologiei preistorice în istorie.

Metoda stratigrafică - H. Schliemann a fost primul care o foloseşte în săpăturile de la Troia (1870) însă cel care fundamentează principiile de bază ale stratigrafiei este asistentul său de săpătură Willhelm Dörpfeld.

Metoda tipologică - bazele puse de Hildebrand (187?) şi fundamentată ulterior de Oscar Montelius (1901-1902) şi de Paul Reineke..

Metoda comparativă (...).Metoda chorologică-cartografică (...).Odată cu începutul sec. XX atenţia lumii ştiinţifice cu preocupări arheologice

preistorice se îndreaptă, tot mai insistent, către cunoaşterea şi interpretarea Europei Sud-Estice, pornindu-se de la cunoaşterea recent descoperitei civilizaţii egeene. Acum apar o serie de teorii privind originea diferitelor civilizaţii scoase la lumină. Se conturează tot mai clar două poziţii principale: aceea a celor care susţineau ideea unei dezvoltări locale şi cea a celor care pun bazele teoriei difuzioniste a culturii (apărători ai ideii „Ex oriente lux”) conform căreia culturile europene sunt doar palide reflectări a celei orientale.

Reprezentanţi ai primei teorii, suedezul O. Montelius şi germanii S. Müller şi E. Meyer, austriacul M. Hoernes, sunt numai câteva dintre numele cele mai cunoscute care se apleacă, cu predilecţie, spre cunoaşterea acestor civilizaţii, în încercarea de a le integra în cadrul dezvoltării generale a Europei preistorice şi a Orientului Apropiat. Expresia extremă ateoriei difuzioniste, rasismul, a găsit un teren prielnic în Germania şi Italia, fiind asociate ideilor expansioniste ale acestor state de mai târziu, motiv pentru care această teorie a fost mult timp vehement contestată.

Alţi cercertători, precum francezul S. Reinach, austriacul M. Munch, germanii G. Kosina şi H. Schmidt, conferă civilizaţiilor timpurii preistorice din spaţiul egeeo-mediteranean un rol esenţial în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a Europei preistorice.

Tot acum se pun bazele studiilor cu privire la originile populaţilor indo-europene şi relaţiile dintre acestea şi civilizaţiile autohtone europene.

În jurul curentelor de idei vizând problemele fundamentale cu privire la neoliticul central şi est european au loc o serie de controverse, alimentate în special de descoperirile realizate la sfârşitul secolului XIX: Vinča (M. Vasic) şi Jablanica în Serbia, Turdaş în Transilvania (1875), Tripolje în Ucraina, Petreni în Basarabia, Horodnica în Galiţia,

19

Sipenic în Bucovina nordică, Cucuteni în Moldova, Ariuşd în sud-estul Transilvaniei, Butimir în Bosnia, Boskovstejn în Polonia etc.

Investigaţiile realizate în aceste staţiuni au dovedit existenţa unor aşezări preistorice neaşteptat de întinse, unele dintre ele cu mai multe niveluri de depuneri, dovedind o intensitate neobişnuită de locuire. Magistrale s-au dovedit a fi, din punctul de vedere al tehnicii de săpare dar şi a interpretării şi publicării rezultatelor, cercetările arheologice ale lui Miloje Vasic în situl de la Vinča (un tell cu peste 10 m de depuneri arheologice din care mai mult de 2/3 aparţin neoliticului dezvoltat).

Cercetătorul Polihradi a sesizat, încă de la sfârşitul secolului trecut că descoperirile preistorice realizate de el în Moravia şi în sudul Austriei, deşi contemporane cu cele din estul Europei, aparţin unui alt cerc de culturi, diferite de cele răsăritene.

Tot acum se conturează şi primele teorii şi ipoteze asupra originilor ceramicii, precum şi încercările de surprindere a evoluţiei .

Sub influenţa descoperirilor senzaţionale realizate de H. Schliemann la Troia se încearcă realizarea primelor lucrări-sinteze asupra legăturilor pe care civilizaţiile est-europene preistorice le au cu zona vest-anatoliană. În această direcţie se încadrează şi încercările lui O Tischler şi ale Zs. Torma de a distinge, de cele mai multe ori în mod forţat, "influenţele" troiene din aşezările de la Turdaş, şi chiar ale lui Wosinszky Már, care presupune influenţe miceniene în aşezările din Polonia.

Astfel de exagerări mai întâlnim şi la Nadaillac, care vorbeşte despre o adevărată "migraţie greacă" spre nord, iar Reinach crede că distinge în ceramica culturii Butimir influenţe ale artei miceniene.

Tot acum Gr. Buţureanu consideră că ceramica culturii Cucuteni aparţine ariei culturale răsăritene iar J. Teutsch vorbeşte despre "imitarea barbară" a vaselor ceramice miceniene în ceea ce priveşte ceramica pictată din sud-estul Transilvaniei.

H. Schmidt, reuşeşte în acest context o mai clară expunere, plasând civilizaţiile preistorice cu ceramică pictată din Europa răsăriteană înaintea Troiei II, schimbând relaţia de dependenţă acceptată până atunci. El consideră spre exemplu spirala, ca motiv fundamental ornamental, ca având origine dunăreană, de aici ea răspândindu-se în întreg neoliticul european. El insistă însă asupra influenţelor nordice asupra culturilor neolitice est-europene, precum şi asupra implicaţiilor profunde ale antecedentelor neoliticului dunărean şi balcanic asupra dezvoltării culturii egeene.

Urmaşul şi discipolul lui H. Schmidt, Ernest von Stern, în urma cercetărilor de la Petreni, consideră că ceramica pictată îşi are originile în Europa de est, de unde, ca urmare ale unor migraţii, ajunge în zonele sudice, explicând apariţia stilului dezvoltat şi a motivelor pictate din Grecia.

În urma săpăturilor lui Sir Arthur Evans de la Knossos (Creta) şi ale lui Hristos Tsountas de la Sesklo şi Dimini, se relevă, cercetătorilor din domeniul preistoriei, o lume nouă. Deasemenea, dezvelirea de către Sir. Leonard Wolley la Ur, sub un strat de depuneri de mâl, a straturilor cu urme de locuire umană preistorică, a readus în discuţie problema "diluviuliu şi a antediluviului"

20

În anul 1940 este descoperită (într-o manieră asemănătoare cu cea a Altamirei) peştera de la Lascaux ("Altamira franceză"), cercetată de H. Breuil, devenit între timp profesor la College de France, iar în anul 1956 este descoperită şi peştera de la Rouffignac.

După al doile război mondial, îndeosebi în urma lucrărilor de sinteză publicate de V.G. Childe ( The Dawn of European Civilisation, From Prehistory to History, etc), teoria Ex Oriente Lux a fost repusă în discuţie, în legătură cu originile şi difuziunea neoliticului, dar de data aceasta ea este privită în cadrul preistoriei universale.

Tot în acest context se dezvoltă de pe acum noi tendinţe de interpretare a preistoriei, de înţelegere a evoluţiei umane în contextul unor determinări stricte, dominante. Astfel, în timp ce unii specialişti consideră că elementul de unitate şi chiar de determinare în apariţia şi dezvoltarea diferitelor culturi preistorice este mediul geografic (şcoala deterministă geografică) alţii ţin mai mult seama în aceste demersuri de aspectul economic şi social (şcoala materialistă-dialectică).

În mod inerent, aceste perspective diferite vor duce la apariţia unor interpretări diferite ce vor duce, în final la apariţia unor şcoli, curente, terminologii la rândul lor diferite, nu de puţine ori aflate în opoziţie.

Astfel, noţiunea de cultură sau complex cultural a fost determinată sub influenţa antropogeografului Fr. Ratzel şi etnologului L. Frobenius, care, înstudierea popoarelor actuale cu un nivel de dezvoltare înapoiat (numite impropriu Naturvölker, adică lipsite de cultură în sens larg, deşi aceste societăţi au o cultură proprie, cu o istorie proprie) au introdus noţiunile de complex cultural sau de cerc (arie) de civilizaţie. La aceşti autori însă, cercurile culturale erau legate de anumite rase sau popoare, ceea ce nu este totdeauna valabil.

Cea de a doua jumătate a secolului XX înseamnă pentru arheologie perioada de definitivare a metodelor şi tehnicilor de săpărură proprii, de particularizare tot mai accentuată de restul domeniilor arheologiei, printr-o dezvoltare fără precedent, care duce, treptat, la dobândirea unui caracter universal. Asistăm la o creştere în progresie geometrică a cercetărilor arheologice asupra unos situri cu obiective preistorice (putem spune că avem de a face cu o adevărată "explozie" de săpături arheologice), care duc în mod inerent la descoperirea unor noi realităţi, a unor noi culturi, la mult mai buna cunoaştere a celor deja descoperite, la mai precisa surprindere a originilor, legăturilor şi a sincronismelor culturale, pe arii vaste, şi, în ultimă instanţă, la crearea unor cercetători specialişti în acest domeniu.

Datorită acestor contribuţii, cercetarea de tip arheologic a tins să cuprindă totalitatea comportamentelor umane din societăţile timpurii. Ea a ajuns astfel să se ocupe cu descoperirea, păstrarea, analizarea şi interpretarea tuturor resturilor materiale cuprinse în sol, în vederea reconstituirii integrale a istoriei umane. Prin această definire a scopului final al arheologiei, arheologia s-a constituit şi a rămas o ştiinţă istorică, în ciuda faptului că este şi una dintre cele mai deschise ştiinţe socio-umane spre alte ştiinţe şi discipline exacte sau ale naturii. De aici complexitatea ei, de aici şi grija cu care această multidisciplinaritate trebuie abordată şi folosită.

21

Asistăm la naşterea unor şcoli de arheologie, dintre cele mei prestigioase, beneficiind şi de un suport material solid, amintindu-le pe cele: germană, franceză, engleză şi mai târziu, americană. Oarecum mai modeste în ceea ce priveşte în primul rând sprijinul material şi posibilităţile de "ieşire în afară" (efectuarea de săpături în alte ţări), însă la fel de prestigioase pe plan ştiinţific, apar cercetările din alte ţări: Rusia, Italia, Grecia, Turcia, Iran, Iraq, Israel, Egipt, ca să enumerăm doar câteva dintre ţările care şi-au creat şcoli proprii de arheologie preistorică.

Asistăm la generalizarea (pe principii legale şi consfinţite prin protocoale şi autorizaţii) misiunilor arheologice înfiinţate de anumite Institute de prestigiu în diferite puncte geografice importante pentru înţelegerea anumitor fenomene culturale ale preistoriei ( în acest sens amintim: Misiunea Academiei Engleză din Turcia de la Catal Hüyük, începută în anii '50 sub conduserea lui Sir James Mellaart şi care continuă şi astăzi; Misiunea aceleiaşi instituţii de la Jerihon, din aceeasi perioadă, condusă de Kathleen Kenyon; Misiune germană a Institutului de la Heidelberg din Tessalia, din anii '50 aflată sub conducerea lui J. Milojčic şi Misiunea aceleiaşi instituţii, din anii '90 din Anatolia occidentală (cu sediul la Istambul).

În Europa de est, remarcabile progrese au făcut şcoala sârbă (iugoslavă) de arheologie (cu reprezentanţi de marcă în M. Vasic, Vl Milojčic, M. şi D. Garašanin), şcoala română (una din cele mai apreciate şcoli în anii postbelici, cu reprezentanţii de marcă Vl. Dumitrescu şi Ion Nestor, D. Berciu) şi şcoala ungară de arheologie preistorică (I. Kutzian).

Tot pe linia dezvoltării, amintim cadrele instituţional-organizatorice, absolut necesare pentru buna desfăşurare a demersurilor cercetării şi comunicării rezultatelor obţinute în diferite spaţii geografice.

Amintim astfel înfiinţarea unor institute profilate exclusiv pe cercetarea arheologică preistorică (ca de exemplu: Institut für Ur und Frühgeschichte de la Heidelberg....)

Apar, în cadrul majorităţii universităţilor de prestigiu, catedre de Arheologie preistorică, iar în acdrul Muzeelor şi Institutelor de Arheologie, depertamente speciale, autonome, de cercetare preistorică.

Tot mai frecvente sunt publicaţiile de specialitate, fie orientate exclusiv spre cercetările preistorice, fie care au ca domeniu separat studiul acestei discipline (Gallia Prehistorica, Etudes de Prehistoire, Cahiers de prehistoire, Brithish Archaeological Repports, Prehistorische Zeitschrift, Acta Archaeologica et Prehistorica, Jahrbuch des Romisch-Germanisch Zentral Museum, Paleorient, Anthropology, Current Anthropology, Scientific American, Antiquity, Advances in Archaeologycal Method and Theory, World Archaeology, Anthropologica, Archaeometry).

Deosebit de importante, prin eficienţa şi rezultatele obţinute s-au dovedit a fii congresele, conferinţele, reuniunile de specialitate şi sesiunile de specialitate din domeniul preistoriei, cercetătorii din diferite spaţii geografice reuşind prin intermediul acestora să fie la curent cu ultimele descoperiri în domeniu şi realizănd chiar colaborări fructuoase prin compararea şi verificarea rezultetelor cercetărilor proprii (de exemplu Congresul

22

Internaţional de Ştiinţe Pre şi Protoistorice, UISPP, ajuns la cea de a XIV-a ediţie). În multe cazuri au apărut şi Acte ale acestor reuniuni în care s-au publicat şi comunicările prezentate (de exemplu Actes UISPP).

În ultimii 20 de ani şi-au făcut loc tot mai impetuos în cercetarea societăţilor preistorice şi a cadrului în care au evoluat acestea, metodele de ultimă oră din domeniul ciberneticii, fizicii, chimiei, matematicii, biologiei, etc. şi chiar al comunicaţiilor (ca să amintim doar mai noile rapoarte arheologice, bibliografii şi chiar lucrări existente în anumite site-uri INTERNET).

23

4. Istoricul preocupărilor şi dezvoltarea arheologiei pe teritoriul României

4.1. Dezvoltarea arheologiei până în sec. XXMUNTENIA, DOBROGEA ŞI OLTENIAÎn România, ca şi în restul Europei, începuturile preocupărilor pentru arheologie sunt

de găsit la începutul sec. XVII-XVIII, prin colecţionarea întâmplătoare de inscripţii şi monede. Aceste preocupări trezesc interesul cărturarilor. Preocupările pentru antichităţi s-au conturat mai evident în al doilea sfert al secolului al XIX-lea.

Primele aşezări neolitice au fost descoperite în Câmpia Română în jurul anului 1840 de către inginerul topograf Al. Popovici.

În anul 1834 prin stăruinţa banului Mihalache Ghica lua naştere Muzeul Naţional (de istorie naturală şi antichităţi). El intreprinde săpături arheologice, pentru îmbunătăţirea colecţiei adunate de el, în staţiunile romane din Oltenia. El este primul care dă acele dispoziţii privind regimul descoperirilor - a fost o lege prin care se constituia obligativitatea depunerii descoperirilor la acest muzeu naţional.

În anul 1837 este descoperit Tezaurul de la Pietroasa, de doi localnici, care, în dorinţa de a împărţi şi valorifica piesele din metale preţioase, au afectat grav starea originală a artefactelor. În urma intervenţiei decisive a aceluiaşi Mihalache Ghica, în anul 1842 acest tezaur intră în patrimoniu Muzeului Naţional.

Un alt mare anticar pentru vremea sa a fost Nicolae Mavros - primul şi cel mai mare donator şi fondator al Muzeului Naţional, pentru ca în 1864, datorită demersurilor sale, Al. Ioan Cuza este cel care printr-un un decret constituie Muzeul Naţional de Antichităţi.

Donaţia lui N. Mavros a fost completată apoi de colecţiile altor anticari, ca: Cezar Bolliac, Papazoglu, D. Sturdza, N. Kreţulescu şi alţii. Aceste donaţii au constituit principalul fond de colecţii al Muzeului Naţional în primii săi ani de funcţionare. Acestei etape foarte importante, numită etapa anticarilor, îi urmează etapa romantică, care este etapa generaţiei paşoptiste. Generaţia "paşoptistă", adoptă ca "metodă" de cunoaştere activitatea de colecţionare a obiectelor arheologice "întregi şi frumoase", fără nici o preocupare în ceea ce priveşte încadrarea lor cultural-cronologică. Dintre cei mai cunoscuţi colecţionari, care au posedat şi materiale preistorice, amintim: C. Bolliac, M. Ghica, N. Mavros, etc..

Această etapă este reprezentată pe plan teoretic de N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu, care au subliniat importanţa documentelor arheologice, epigrafice şi numismatice pentru scrierea istoriei naţionale.

Cezar Bolliac (1813-1881), cel mai de seamă reprezentant al generaţiei paşoptiste în domeniul arheologiei, activ colecţionar şi neobosit popularizator al cunoştinţelor arheologice. Tributar, din anumite puncte de vedere, unor concepţii învechite ale " mentalităţii anticarilor", el este totuşi primul care are meritul de a fi semnalat şi chiar sondat anumite situri pre- şi protoistorice. Lipsit de metodă şi animat de multe ori de un spirit aventurier, de "căutător de comori", el este primul care abordează prin săpături aşezarea neolitică de la Vădastra, între anii 1871-1873. Pasionat căutător şi colecţionar de

24

antichităţi se plasează la un loc deosebit în cadrul generaţiei anticarilor. A creat şi susţinut revista “Răcnetul Carpaţilor”. A intrat şi în Comitetul Arheologic care dirija Muzeul Naţional de Antichităţi. Din 1865 Cezar Bolliac îşi concentrează săpăturile în staţiunile geto-dace de la Tinosu, Piscul Crăsani şi Zimnicea şi îşi continuă săpăturile la aşezarea neolitică de la Vădastra.

Prin săpăturile de la Vădastra, el sesizează că era capabil să fundamenteze “conştiinţa că pe aceste locuri exista istorie pe când nu era istoria”.

Preocupări similare avea în acea vreme şi Alexandru Odobescu (1834-1895),. Ela a rămas în memoria arheologilor ca un cercetător de cabinet, mai ales datorită aprecierilor sale de ordin teoretic, conceptual. Tot ce a creat în acest sens, a pus bazele ştiinţei arheologice româneşti.

Prin erudiţia sa şi prin preocupările sale teoretice, a fost un deschizător de drumuri. El poate fi considerat primul mare arheolog român şi creatorul arheologiei ştiinţifice româneşti.

Pentru anticari, obiectul arheologic prezenta o curiozitate şi abia în ultimă instanţă, mai ales la C.Bolliac, el devine document istoric (după Al. Odobescu).

Al. Odobescu se distanţează de moda arheologică a perioadei anticarilor şi vizavi de C. Bolliav ia o atitudine critică, fiind primul care introduce în istoria arheologiei româneşti spiritul critic, care este în natură să pună în discuţie orice descoperire. Celebru este articolul (Fumuri arheologice din pipe preistorice) prin care Al Odobescu îl critică pe Bolliac - într-o manieră care va deveni obişnuită confruntărilor teoretice din domeniul arheologiei, dealtfel foarte constructivă - de lipsa oricărei observaţii stratigrafice, lipsă care duce la grave erori de interpretare a materialelor. În această critică făcută lui Bolliac, el nu viza persoana lui Bolliac, ci mai degrabă mentalitatea, felul de a concepe arheologia. Momentul acestei schimbări de mentalitate rezultă şi din relatările lui Al. Odobescu, prin colaborarea lui cu C. Bolliac. Referitor la această colaborare, el apreciază virtuţile, spiritul de acţiune al lui Bolliac în contextul activităţii pe care o desfăşoară. Al. Odobescu spunea textual: ”căci repeziciunea excursiilor colectorului şi multiplicitatea acţiunilor sale nu i-au permis a lua asupra fiecăreie bucăţi în parte, acele note minuţioase asupra localităţii şi circumstanţelor descoperite”.

Prin urmare el încearcă şi reuşeşte până la urmă să schimbe o mentalitate legată de epoca mai veche şi să creeze o concepţie, care este concepţia ştiinţifică a vremii sale. El a înţeles importanţa activităţilor sistematice de teren pentru că era autodidact ca şi Bolliac. Un merit deosebit însă i-a revenit în identificarea mai multor puncte cu descoperiri de materiale preistorice, realizate în urma unor asidue cercetări de teren. Bolliac ocupă un rol important în istoria cercetării arheologice fie şi prin aceea că a realizat importanţa arheologiei preistorice, capabilă că fundamenteze "cunoştinţa că pe aceste locuri exista istorie pe când nu era istoria".

Spre deosebire de Bolliac, el depăşeşte acest stadiu al popularizării şi susţine primul Curs de arheologie al Universităţii din Bucureşti. El inaugura şi studiul acestei discipline

25

prin deschiderea în anul 1874 a cursului de Arheologie, pe care îl ţine la Universitatea din Bucureşti fiind primul titular al acestei catedre.

Bazat pe o erudiţie şi o metodă superioară de abordare a istoriei în general şi a arheologiei în special, Alexandru Odobescu este cel care s-a preocupat în mod constant de introducerea unui sistem riguros în cercetarea epocilor preistorice. Deşi considerat mai mult un "arheolog de cabinet" el a fost un deschizător de drumuri în studiul societăţilor vechi, fiind practic cel care introducea, pentru prima dată, metode ştiinţifice în demersul arheologic. Astfel el aplică sistemul celor trei perioade preistorice: perioada pietrei, bronzului şi a fierului, insistă atât pe necesitatea încadrării cronologice a unor descoperiri arheologice (pornind de la principiile stratigrafice şi tipologice) cât şi asupra atribuirii etnice a acestora.

În anul 1874, dovedind o viziune modernă asupra priorităţilor şi perspectivelor cercetării ştiinţifice arheologice lansează celebrul Cestionariu ce se adresează intelectualităţii satelor (Cestionariu sau izvod de întrebări la cari se cere a se da răspunsuri în privinţa vechilor aşedeminte de se află în deosebitele comune ale României).

În lucrările sale dovedea o poziţie avangardistă atunci când insistă asupra introducerii metodelor statistice în cercetarea arheologică. Prin participarea sa la cel de-al IV-lea Congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică de la Copenhaga (1879) şi prin publicarea unui studiu asupra armelor şi uneltelor din piatră şi os preistorice (1872), Al Odobescu se înscrie ca primul cercetător temeinic al epocilor preistorice de pe teritoriul României.

Odobescu a simţit nevoia de a lărgi sfera preocupărilor de la arheologia clasică la noile domenii care se conturau, la aceste sectoare şi perioade încă nedesţelenite în arheologie. Din cursul său reiese necesitatea abordării perioadei periodului preistoric şi al celui barbar, al migraţiilor.

În categoria anticarilor el introduce şi pe M. Ghica şi pe N. Mavros, care-şi limitau preocuparea la obiectul în sine, dar nu făceau, ca şi Odobescu, efortul cercetărilor de teren. Aceştia au determinat o aplecare spre cercetarea de teren, fiind cei care l-au pus pe Bolliac să cerceteze ruinele de la Reşca, făcând ca în arheologia românească să dobândească un rol tot mai accentuat cercetarea în teren.

În acest timp, Al. Odobescu a determinat o sporire a interesului acestor cercetători pentru situl explorat. Tot el a determinat până la urmă pe aceşti cercetători de teren să încerce lucrări de datare a antichităţilor descoperite. Ei au avut şi au meritul şi rolul lor în dezvoltarea generală a arheologiei româneşti.

Al. Odobescu a înţeles primul de la noi care sunt rosturile esenţiale, ţelurile şi metodele arheologice şi prin publicaţiile sale, le-a introdus în ştiinţa românească. Prin Odobescu, arheologia încetează a mai fi redusă la adunarea şi cel mult clasificarea formală a antichităţilor. Ea devine, sub influenţa lui Odobescu, o cercetare care strânge, ordonează şi interpretează aceste documente ale pământului, astfel încât “rezultatele dobândite să poată fi de folos ştiinţei, să poată servi la comparaţii etnografice şi la teorii de istorie”.

26

În viziunea lui pentru a putea atinge acest ţel legat de comparaţie etnografică şi teoria istorică, arheologul trebuia să abordeze şi să rezolve, după Odobescu, cele două probleme fundamentale care le ridică antichităţile preistorice, şi anume problema cronologică şi atribuirea etnică, adică probleme care ridică dificultăţi foarte mari şi astăzi.

La nivelul de atunci al cunoştinţelor îndruma deci pe arheologi spre o abordare ştiinţifică, sistematică la nivel european. El este primul care introduce în arheologia românească şi ceea ce numim statistica arheologică. Primul pas în această direcţie a fost întocmirea şi difuzarea în anii 1870-1871 a amintitului “Cestionariu arheologic”, care s-a soldat cu peste 1.600 de informaţii arheologice, pe care Odobescu le-a şi valorificat parţial în publicaţia “Antichităţile judeţului Dâmboviţa şi Dorohoi”. Legătura cu „exteriorul” în încercarea de a ţine deschise canalele comunicării au determinat şi participarea sa la cel de al patrulea Congres de Antropologie şi Arheologie, de la Copenhaga - 1879.

Activitatea sa publicistică culminează cu publicarea “Tezaurului de la Pietroasa”, din jurul anului 1900. Aceasta este o capodoperă, nu numai prin conţinut, dar şi prin metoda ştiinţifică folosită. În 1877 publică şi cursul de Istoria arheologiei.

La catedra de arheologie a Universităţii din Bucureşti şi în arheologia românească, el este continuat de Grigore Tocilescu (1850-1909). Este în epoca în care arheologia se individualizează, ca disciplină.

Gr. Tocilescu continuă pe toate planurile activitatea lui Al. Odobescu şi printr-o serie de lucrări, dovedind preocupări în ceea ce priveşte epocile preistorice ca în studiul “Dacia înainte de romani” (1880), în care abordează, pentru prima dată, într-o formă sintetică preistoria românească, în fapt, o sinteză semnată în colaborare cu Al. Odobescu, ce cuprindea date despre epoca neolitică din toate provinciile româneşti, ulterior părăsind acest domeniu în favoarea celui al epigrafiei şi arheologiei romane.

El şi-a completat studiile la Viena şi Praga şi ca urmare a acestor studii, el se dedică arheologiei, în general, şi epocii romane (epigrafie). Sub conducerea sa, Muzeul Naţional de Antichităţi a devenit un nucleu de cercetare activă, în care se evidenţiază monumentul triumfal de la Adamclisi.

Împreună cu Newman şi Bendorf publică în 1895 o monografie a monumentului de la Adamclisi. - 1871 - Trophaeum Traiani. El a avut şi meritul de a fi cooptat la aceste cercetări de cei doi savanţi străini amintiţi.

A identificat peste 65 de staţiuni romane şi a recoltat peste 600 de inscripţii. În Oltenia a cercetat fortificaţiile de pe limesul Alutan, iar în vestul Munteniei fortificaţiile de pe limesul Transalutan, rezultatele publicându-le în 1900. A delegat pe inginerul topograf Pamfil Polonic să realizeze o cartare a Dobrogei, care să includă şi principalele situri arheologice semnalate, conştientizând valoarea demersului topografic în cadrul cercetării arheologice.

În legătură cu Muzeul Naţional de Antichităţi ar fi de adăugat faptul că Gr. Tocilescu face din acest muzeu şi un centru de protejare a patrimoniului arheologic. În acea vreme protejarea şi respectul datorat patrimoniului istoric cultural era puţin dezvoltat în ţara

27

noastră. Gr. Tocilescu a făcut demersul pentru protejarea siturilor preistorice şi protoistorice. După o luptă de două decenii el a obţinut şi hotărâri favorabile, prima pentru ruinele de la Drobeta şi a doua pentru Adamclisi.

Tocilescu a săpat enorm, chiar dacă nu întotdeauna cu o metodă adecvată şi cu atenţia cuvenită, săpăturile sale fiind făcute într-o tehnică aproximativă. Din păcate după săpăturile sale au rămas puţine rapoarte de săpături. El a introdus în arheologia românească ideea unor misiuni sau colective mixte cu arheologi străini.

În 1912 apărea la Iaşi sinteza lui I. Andrieşescu "Contribuţie la Dacia înainte de romani", moment după care acesta este luat de către V. Pârvan ca asistent la catedra de arheologie şi subdirector la Muzeul Naţional de Antichităţi. I. Andrieşescu a efectuat în repetate rânduri, sapături arheologice la Sălcuţa (1916, 1919 şi 1920)

În timpul primului război mondial unii arheologi germani şi austrieci, profită de situaţia creată după pacea de la Bucureşti (1917) şi "braconează" unele staţiuni preistorice importante. Astfel sunt sondate aşezări din Dobrogea de către Carl Schuchard la Cernavova (1917), iar Paul Träger abordează unele aşezări din împrejurimile Bucureştiului.

În România, ca aproape pretutindeni în lume, arheologia a devenit o ştiinţă abia în ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul secolului XX, prin „unirea tipologiei cu stratigrafia”, marcându-se astfel separarea de simplul demers al anticarilor.

Lui Gr. Tociescu i-a urmat la conducerea muzeului, dar şi în domeniul cercetării Vasile Pârvan.

În jurul anului 1900 se pun bazele învăţământului superior şi la Iaşi. Primul profesor la catedra de arheologie şi antichităţi a fost Teohari Antonescu. Această catedră a fost înfiinţată în 1895. A fost student a lui A. Odobescu şi a urmat ideile sale. În 1911 scoate o lucrare privind Columna lui Traian. În aceeaşi perioadă debutează primele cercetări preistorice, care se desfăşoară regional (în Moldova).

Cei care iniţiază cercetarea preistorică în Moldova sunt N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu (cei doi sapă pentru prima dată la Cucuteni).

Rezultatele obţinute de ei au trezit interesul arheologilor străini, printre care şi interesul lui Huber Smith, care între 1909-1910, printr-un acord cu autorităţile româneşti, începe săpături la Cucuteni. Rezultatele au fost publicate în 1930 în monografia “Cucuteni”. Majoritatea descoperirilor au luat drumul muzeului din Berlin. El a stabilit cele 3 faze ale culturii Cucuteni (A, AB, B). Pentru metodologia de cercetare această monografie a jucat un mare rol în dezvoltarea arheologiei româneşti.

TRANSILVANIAÎn Transilvania preocupările de acest gen s-au manifestat sub forma unor preocupări

pentru antichităţi, a organizării unor muzee sprijinite de statul austro- ungar. Aici preocupările cele mai vechi pentru "antichităţi", înţelegând prin aceasta şi epocile preistorice, datează din perioada umanistă (sec. XV-XVII – în Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Braşov) şi continuă până în epoca modernă. Atenţia acordată vestigiilor arheologice s-a concretizat prin colecţionarea întâmplătoare de inscripţii, monumente şi monede de către

28

diferiţi intelectuali, urmată de înfiinţarea unor muzee (în 1817 s-a înfiinţat Muzeul Brukenthal din Sibiu, în 1850 Muzeul Ardelean din Cluj iar în 1879 Muzeul Naţional Secuiesc din Sf. Gheorghe) sau apariţia unor periodice ştiinţifice şi publicaţii locale (Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Braşov şi Sibiu - 1843), Erdely Museum (Cluj, 1874). Literatura arheologică este legată de activitatea acestor muzee, asociaţii şi redactată în limba germană şi maghiară.

Pe lângă Muzeul Brukenthal şi pe lângă asociaţiile săseşti, au activat intelectuali ca Michael Ackner (1782-1862) - remarcat prin publicaţiile din domeniul epigrafiei, numismaticii şi arheologiei. Este unul dintre primii cercetători a cetăţilor dacice de la Grădiştea Muncelelui.

A. Bieltz, alt cărturar al vremii s-a ocupat mai ales se numismatică, fiind autorul unor studii despre monedele dacice.

O figură foarte interesantă a fost Carl Goss (1844-1891), cel care s-a remarcat ca un valoros cercetător al Daciei Traiane şi el este cel care a realizat o primă cronică a descoperirilor arheologice din Transilvania.

Tot în a doua jumătate a sec. al XIX-lea trăieşte şi Karoly Torma. El s-a remarcat tot ca epigrafist, dar şi aici în Transilvania începe să prindă şi curentul acesta al cercetărilor preistorice.

Zsofia TormaProvenită dintr-un mediu familial cu tradiţie în ceea ce priveşte interesul pentru

cercetarea antichităţilor (tatăl, Jozsef Torma, un nobil învăţat ce făcuse investigaţii în fortificatia romană de la Ilişiua, iar fratele, Karoly Torma, devenit profesor universitar la Cluj, s-a remercat ca un cunoscut epigrafist şi arheolog), Zsofia Torma (1840-1899) rămâne în istoria cercetării româneşti ca prima femeie arheolog şi ca prima care a sondat siturile arheologice de la Turdaş (1875) şi Valea Nandrului (1876). Membră fondatoare, în anul 1880, a Societăţii de istorie şi arheologie a comitatului Hunedoara (cu sediul la Orăştie), Zsofia Torma a desfăşurat temeinice cercetări de teren în întreagul areal al Orăştiei, punând bazele unei impresionante colecţii de materiale arheologice preistorice (colecţie ce va intra în fondurile Muzeului din Cluj, fiind publicată mai târziu - 1941 - de Marton Roska).

În urma publicării şi difuzării primelor ei rezultate, a fost aleasă ca membră de onoare a Asociaţiei Germanilor din Transilvania, iar lumea ştiinţifică internaţională a început să se intereseze asupra descoperirilor de la Turdaş. În anul 1878 realiza prima lucrare de sinteză (cu peste 50 pagini şi IX planşe), dezvoltată şi îmbogăţită ulterior cu noi descoperiri. Zs. Torma dovedeşte o viziune modernă, ştiinţifică, în abordarea şi interpretarea realităţilor arheologice. Astfel ea pune un deosebit accent pe folosirea cu predilecţie a rezultatelor şi metodelor interdisciplinare aplicate în arheologie. Pornind de la o analiză şi descriere temeinică a spaţiului geografic ce cuprinde aşezarea neolitică de la Turdaş-La Luncă, concretizată şi printr-o ridicare topografică, cercetătoarea, pe deplin conştientă de importanţa posibilităţii reconstituirii mediului în care a avoluat comunitatea neolitică de la Turdaş, realizează, cu ajutorul unor cunoscuţi specialişti, determinări asupra

29

florei şi faunei descoperite, precum şi determinări metalografice asupra obiectelor metalice descoperite.

Ea a susţinut necesitatea colaborării între specialiştii în arheologia preistorică (o ştiinţă tânără la acea vreme, plasată undeva între istorie şi geologie) cu cei din domeniile antroplogiei, etnografiei, biologiei, geologiei, zoologiei, metalurgiei etc. Dovedind un spirit avangardist, încredinţa resturile osteologice umane descoperite unor specialişti pentru determinări paleoantropologice, după cum, în aceeaşi manieră, încredinţa geologilor uneltele din piatră şi silex în vederea identificării lor calitative precum şi a locurilor de provenienţă a acestora. A realizat şi o schiţă generală asupra descoperirilor arheologice (tipul de aşezare, tipurile de locuinţe, uneltele, ceramica tipurile de decor, plastica antropo- şi zoomorfă etc.).

Adevărat pionier în ceea ce priveşte aplicarea multidisciplinarităţii în arheologie Zs. Torma, alături de senzaţionalele sale descoperiri, a devenit cunoscută în lumea academică europeană prin participarea la o serie de congrese şi conferinţe (Budapesta 1876, Berlin 1880, Frankfurt, Berlin şi Mainz 1882, Wiena 1889), precum şi prin prodigioasa sa corespondenţă cu spiritele cele mai luminate ale vremii (H. Schliemann, S. Reineke, J. Hampel, Vass, etc). Lucrarea sa de căpătâi, Dacia înainte de cucerirea romană, deosebit de vastă (peste 86 planşe şi mai mult de 2000 de figuri), o sinteză a întregii sale activităţi, a rămas, din păcate, în manuscris.

Tot la sfârşitul sec XIX este de remarcat activitatea lui Téglas Gabor, cel care realiza primele investigaţii în situri cu obiective paleolitice. Dealtfel Transilvania era teritoriul în cadrul căruia au fost efectuate primele descoperiri de piese paleoliticeasociate cu defense de mamut. T. Gabor a realizat cercetări în peştera Nandru, în peşterile din munţii Banatului (Anina), în peşterile din comitatul Hunedoara (Petroşi), peştera Boiţa (Hd), în urma acestora rezultând primele sinteze cu privire la epocile străvechi (în special cu privire la Paleolitic) din Bazinul Transilvaniei (Az erdely medence östörtenelmehez - Les gites prehistoriques du plateau transylvanien, 1887).

În Banat, în iulie 1872 se constituie Asociaţia de Istorie şi Arheologie ce avea ca scop declarat descoperirea trecutului, salvarea de la distrugere a vestigiilor prin colecţii şi achiziţii şi popularizarea lor. Asociaţia avea şi un buletin Törtenelmi es Regeszeti Ertesitö.

O activitate deosebită desfăşoară la sfârşitul secolului în domeniul arheologiei preistorice Felix (Bodog) Milleker, concretizată în lucrarea sa Delmagyarorszag regisegleletei a honfoglolas elötti idökböl (Descoperirile arheologice din Ungaria de Sud de dinainte de stabilirea maghiarilor).

Alţi arheologi în Banat care au afactuat săpături preistorice ar mai fi de amintit: Orosz Endre (săpături la Chelcea, Cărpiniş), M. Roska (Periam), F. Milleker (Vatina şi Vărădia).

În Bucovina se cuvine amintită activitatea lui Dionisie Olinescu, conducătorul Societăţii române de arheologie, întemeiată în 1886.

Carl Seraphin, profesor la Gimnaziul săsesc din Sighişoara, este cel care realizează primele investigaţii în aşezarea preistorică de la Sighişoara-„Wietenberg”. În urma unor

30

descoperiri întâmplătoare realizate pe dealul pe care se află staţiunea din epoca bronzului, publicate de C. Seraphin în 1899, au loc săpăturile propriu-zise (între anii 1901-1903). Atenţia profesorului sighişorean s-a îndreptat spre sondarea platoului superior unde identifică un singur strat de cultură în care află un inventar arheologic amestecat (ep. bronzului şi ep. dacică). A dezvelit peste 100 de gropi (marea majoritate dacice) pe care le-a marcat cu materiale moderne (cuie), pentru a împiedica posibilele confuzii - ce ar fi apărut la reluarea cercetărilor - în lipsa realizării unui plan topografic al staţiunii. Rezultatele acestor săpături sunt publicate în ultimele decenii de Kurt Horedt (“Cultura Wittenberg”).

De remarcat în această perioadă este activitatea lui Posta Béla, profesor universitar la Cluj, titularul catedrei de arheologie. În jurul personalităţii sale se formează un nucleu al unei prestigioase şcoli de arheologie, dintre principalii săi discipoli amintindu-i pe: Kovacs Istvan, Fr. László, Marton Lajos (săpături la Salonic în Grecia) şi Marton Roska. Editează revista Dolgozatok (Cluj 1910-1919).

Julius Teutsch, intelectual care a activat la Braşov, a fost primul care a făcut primele cercetări arheologice la Braşov-Schneckenberg, Bod-Dealul Popilor, Hărman, etc. El a realizat şi o lucrare de sinteză asupra propriilor descoperiri din zona Depresiunii Braşovului (Praistorische Funde aus dem Burzenlande) apărută la Wiena în anul 1900.

În legătură cu Muzeul Naţional din Sfântu Gheorghe, înfiinţat din iniţiativa contesei Miko, se dezvoltă preocupările arheologice, punându-se bazele primelor săpături arheologice în zonă, care ajung la o dezvoltare maximă până la sfârşitul primului război mondial.

Ferencz László. Cercetarea arheologică din sud-estul Transilvaniei stă la începutul secolului XX sub semnul puternicei personalităţi a lui Fr. Laszlo.

Staţiunea cu ceramică pictată de pe teritoriul satului Ariuşd a fost descoperită de B. Orban încă din 1868, fără a trezi prea mult interes. De-abia spre sfârşitul secolului XIX, J. Teutsch şi preotul Csulak vor întreprinde mai multe sondaje pe dealul Tyiszk, iniţiind astfel investigaţiile din Transilvania. J. Teutsch a fost dealtfel cel care, a făcut cunoscută aşezarea de la Ariuşd în cercurile arheologice internaţionale. Investigaţiile au fost continuate de arheologii amatori I. Marţian şi, din nou, J. Teutsch, care realiza şi cercetări de suprafaţă în întreg sud-estul Transilvaniei, depistând noi aşezări similare, cu ceramică pictată.

Ferencz László şi-a început activitatea în primii ani ai secolului XX, prin recunoaşteri de teren şi mici sondaje. Fiind la curent cu descoperirile realizate de expediţiile arheologice germane din nordul Siriei şi din Turkestan, precum şi cu preocupările cu privire la problematica culturilor şi civilizaţiilor cu ceramică pictată din zona dunăreană, el îşi orientează atenţia asupra staţiunii de la Ariuşd începând cu anul 1904, după ce vede colecţia lui J. Teutsch. Formaţia sa iniţială, de specialist în domeniul ştiinţelor naturale va fi cea care îşi va pune, la modul pozitiv, amprenta asupra activităţii sale de arheolog.

Între anii 1907 şi 1913 arheologul de la Muzeul Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, va întreprinde săpături sistematice destul de ample în staţiunea "Dealul Tyiszk",

31

(săpături reluate apoi în 1925) contribuind substanţial la definirea ariei şi caracteristicilor civilizaţiei cu ceramică pictată din Transilvania. El a explorat o suprafaţă de 515 m2, aproximativ 1/10 din întinderea totală a aşezării, o muncă extrem de laborioasă dacă, fie şi numai dacă ţinem cont că grosimea stratului arheologic atinge uneori adâncimi de până la 3,80 - 4 m ! Trebuie să subliniem faptul că cercetările de la Ariuşd se înscriu ca primele săpături sistematice de pe teritoriul României şi preced (cu 3 ani!), pe cele efectuate de H. Schmidt la Cucuteni. Este demn de menţionat faptul că în 1908, după două campanii de săpături, şi apoi în 1909, situl de la Ariuşd a fost vizitat chiar de către H. Schmidt, care a luat parte la săpături timp de două zile, având o opinie deosebit de favorabilă asupra tehnicii de săpătură folosite.

F. Laszlo a fost unul dintre preistoricienii transilvăneni care a iniţiat săpăturile de la Ariuşd, introducând metode de săpătură moderne, care au dus la descoperiri impresionante, care au trezit interesul lui G. Childe. Conştient de cerinţele care se conturau în domeniul arheologiei preistorice, a urmărit pentru prima dată, cu o scrupulozitate neobişnuită pentru epoca sa (ţinând cont de stadiul atins de tehnicile de săpătură la începutul sec. XX), vestigiile locuirilor ariuşdene şi a determinat şase niveluri de locuire (toate din faza A), patru dintre ele conţinând dărâmături de locuinţe. Folosind în cadrul săpăturilor sale metoda stratigrafiei verticale (de o deosebită importanţă dovedindu-se în acest demers cunoştinţele dobândite de el la Cluj, la cursurile geologului Cholnoky Jenö), în cadrul secţiunilor practicate, combinată cu dezvelirea integrală, în suprafaţă, a complexelor arheologice surprinse, a descoperit "in situ" locuinţe de suprafaţă, cuptoare, vetre exterioare, morminte şi un deosebit de bogat material arheologic. De remarcat maniera în care cercetătorul a înregistrat observaţiile făcute, el ţinând jurnale zilnice de săpătură, jurnale de desene ale situaţiei stratigrafice a grundurilor şi chiar a obiectelor descoperite, cu specificarea precisă a locului (adâncime, complex, secţiune, carou) şi momentului descoperirii. În acest sens el a realizat şi o caroiere, prin metode geometrice, a zonei de sit abordată prin săpături arheologice, mai mult chiar, reuşind să folosească şi fotografia pentru înregistrarea situaţiilor concrete. S-a ocupat personal de conservarea şi restaurarea obiectelor descoperite, încercând să realizeze şi propuneri de reconstituire a unor complexe preistorice (locuinţe, cuptoare, etc.) axându-se pe analogiile de ordin etnografic.

Pune astfel bazele colecţiei preistorice a Muzeului Naţional Secuiesc din Sf Gheorghe, în cadrul căreia, în anul 1911 se aflau peste 6500 de piese. El realizează şi încadrarea cronologică a aşezării de pe "Dealul Tyiszk", considerând-o ca aparţinând ultimei părţi a epocii pietrei. Săpăturile sunt întrerupte în timpul războiului I mondial, perioadă în care Fr. Laszlo desfăşoară o prestigioasă activitate de corespondenţă cu V. G. Childe şi V. Pârvan. acesta a combinat săpătura verticală cu cercetarea pe orizontală.

Din nefericire, minuţioasele săpături de la Ariuşd, reluate în anul 1925 (şi cu un sprijin financiar de 50.000 de lei din partea Ministerului Culturii din România, sumă obţinută la intervenţia lui V. Pârvan), nu au putut fi publicate într-un volum monografic, din cauza sfârşitului prematur al arheologului (1925).

32

La sfârşitul vieţii sale Fr. Laszlo descoperise peste 30 de aşezări preistorice în Depresiunea Braşovului, dintre care a sondat aproape 10 (Leţ, Ilieni, Zoltan, Malnaş, Olteni, Sfântu Gheorghe, etc.), făcând deseori referire la nivelurile superioare celor neolitice, pe care le-a încadrat, în mod corect, ca aparţinând epocii bronzului (culturile Schneckenberg, Wietenberg, Noua).

În aceeaşi perioadă, I. Kovacs realizează săpături ample şi lansează o serie de publicaţii privind necropolele de la Decea Mureşului, Târgu Mureş, Apahida, Sântana de Mureş, Bandu de Câmpie.

Iuliu Marţian a publicat un Repertoriu arheologic pentru Ardeal, la Wiena (1909) republicat apoi la Bistriţa (1920).

În Banat, în iulie 1872 se constituie Asociaţia de Istorie şi Arheologie ce avea ca scop declarat descoperirea trecutului, salvarea de la distrugere a vestigiilor prin colecţii şi achiziţii şi popularizarea lor. Asociaţia avea şi un buletin Törtenelmi es Regeszeti Ertesitö.

O activitate deosebită desfăşoară la sfârşitul secolului în domeniul arheologiei preistorice Felix (Bodog) Milleker, concretizată în lucrarea sa Delmagyarorszag regisegleletei a honfoglolas elötti idökböl (Descoperirile arheologice din Ungaria de Sud de dinainte de stabilirea maghiarilor).

Alţi arheologi în Banat care au afactuat săpături preistorice ar mai fi de amintit: Orosz Endre (săpături la Chelcea, Cărpiniş), M. Roska (Periam), F. Milleker (Vatina şi Vărădia).

În Bucovina se cuvine amintită activitatea lui Dionisie Olinescu, conducătorul Societăţii române de arheologie, întemeiată în 1886. în anul 1924 este de menţionat vizita de documentare în Transilvania întreprinsă de către H. Breuill, ocazie cu care cercetează o serie de peşteri şi situri arheologice preistorice.

MOLDOVAD. Cantemir în Descripţio Moldaviae, face referiri asupra istoriei străvechi a

pământurilor moldave. Tot el este cel care, după "exilarea" în Rusia ţaristă, a efectuat săpături arheologice în zona de nord a Caucazului, prilej cu care a scos la lumină vestigii aparţinând epocilor preistorice. Începuturile cercetărilor cu privire la preistoria Moldovei se confundă cu primele investigaţii ale civilizaţiei Cucuteni. Situaţia se explică atât prin densitatea excepţională a aşezărilor cât şi prin frumuseţea deosebită a materialelor care nu puteau să nu trezească interesul descoperitorilor.

Entuziasmul, dar şi diletantismul, caracterizează prima perioadă a investigaţiilor, o judecată dură dacă ţinem seama că pasionaţii arheologi amatori români au dat dovadă de o intuiţie deosebită care a suplinit adeseori pregătirea de specialitate. La puţin timp după ce Schliemann răscolise celebra Troie, diletanţii români fac dovada unor preocupări de cercetare metodică, ştiinţifică. Ei încearcă, în pofida faptului că uneori pot fi bănuiţi de goană după senzaţional, să afle care a fost viaţa locuitorilor străvechi.

Primul cărturar care descoperă o aşezare cucuteniană, fără a-şi da seama de importanţa ei, este Gh. Asachi, care, în anul 1847, pe baza materialelor arheologice descoperite la Văleni-Piatra Neamţ, presupune că a găsit locul anticei Petrodava. În anul

33

1870 prof. D. Butculescu realizează primele investigaţii arheologice (săpături), lipsite de metodă ştiinţifică, la Calomfireşti.

Al. Odobescu, în anul 1874 a avut iniţiativa de a difuza în mediul intelectual rural (preoţi, învăţatori) un Cestionar (Cestionariu sau izvod de întrebări la cari se cere a se da răspunsuri în privinţa vechilor aşedeminte de se află în deosebitele comune ale României), cu şase întrebări referitoare la puncte de interes arheologic din România.

Paternitatea descoperirii aşezării eponime de la Cucuteni-Cetăţuie revine folcloristului ieşean Theodor Burada care în 1884, aflându-se la Cotnari, a aflat de descoprirea unor vase pictate şi statuete descoperite de lucrătorii de la cariera de piatră. În urma deplasării la faţa locului, impresionat de materialele văzute, sesizează autorităţile pentru protejarea sitului şi în convinge pe N. Beldiceanu, profesor şi scriitor, să întreprindă săpături arheologice. Acesta din urmă, în urma unei investigaţii de teren pe care o întreprinde împreună cu D. Butculescu, se convinge de importanţa staţiunii de pe Cetăţuie. În luna iunie 1885, Beldiceanu începe explorarea staţiunii de la Cucuteni prin săpături. Se pare că aceste săpături nu au surprins decât stratul Cucuteni B, din care s-au recoltat resturi de vase pictate, unelte de piatră şi idoli. Beldiceanu, în cuprinsul anilor 1884-1885 reuşeşte să realizeze, în urma cercetărilor proprii şi a achiziţiilor de la anticarii ieşeni, o colecţie impresionantă de materiale arheologice cucuteniene. Începând din anul 1887 la cercetări este asociat şi profesorul Gr. C. Buţureanu, care va prelua practic conducerea cercetărilor în calitate de principal finanţator al săpăturilor, realizate în continuare de N. Beldiceanu. În lipsa unui suport real, financiar din partea Societăţii ştiinţifice şi literare de la Iaşi, Gr. Buţureanu prezintă la Congresul Internaţional de antropologie si arheologie preistorică de la Paris comunicarea "Notes sur Coucouteni et plusieurs autres staţions de la Moldavie de Nord", primită cu un deosebit interes de comunitatea academică internaţională, care de acum înainte se va interesa permanent de rezultatele cercetărilor realizate în staţiunile cucuteniene.

Stimulaţi de succesul comunicării, Buţureanu împreună cu Beldiceanu au extins aria cercetărilor, abordând prin săpături arheologice şi alte situri în care fuseseră semnalate materiale ceramice pictate, intenţia lor fiind "să căutăm staţiunile repartizate mai bine, ... din toată Moldova".

Într-adevăr pînă la sfârşitul secolului cei doi vor descoperi peste 20 de aşezări cucuteniene, punând bazele unor colecţii impresionante (de ex cea a lui Beldiceanu, mai puţin bogată decât cea a lui Buţureanu, număra peste 600 de piese), care sunt depuse în subsolul Universităţii din Iaşi.

În anul 1885 Gh. Ştefănescu a fost cel care a realizat prima descoperire paleolitică de pe teritoriul Moldovei. Era vorba de aşezarea de la Mitoc-"La Pichetul Vechi".

În anul 1888, staţiunea eponimă a culturii Cucuteni era abordată prin săpături arheologice de către M. Diamandi, rezultatele acestei investigaţii fiind comunicate la Paris, într-o şedinţă a Societăţii de Antropologie. Rezultatele activităţii de teren şi de săpături au fost prezentate, anual, de Beldiceanu şi de Buţureanu în ziarele şi revistele vremii.

34

Metoda de săpătură folosită "prin fântâni care să pătrundă până la pământul viu, aşa încât să avem pe de o parte stratificaţiunea complectă a staţiunilor iar pe de alta, materialul găsit, pe adâncimi, să fie scos din mai multe fântâni" dovedeşte temeinice cunoştinţe de stratigrafie.

Din 1895 se reiau săpăturile de pe Cetăţuia cu ajutorul unor subvenţii de la Ministerul Instrucţiunii Publice, abandonate destul de repede din lipsă de fonduri. Arheologii români, în special Gr Buţureanu, reuşesc să schiţeze principalele trăsături ale culturii Cucuteni, încă de la începuturi. În lucrările apărute se sublinia că era vorba de o aşezare a unei civilizaţii cu ceramică pictată, atribuită unor populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale domestice, datată în epoca neolitică. Totuşi, deşi teoretic dispuneau de cunoştinţele de stratigrafie pionierii cercetării de la Cetăţuia nu au sesizat existenţa mai multor straturi suprapuse, distincte. Totuşi ei au sesizat existenţa unui element străin în mediul cucutenian (aşa numita, mai târziu, „ceramică de tip C”), distins pe baza ceramicii de proastă calitate, ce apare în contextul celei fine, pictate şi care, în mod corect a fost atribuit unei componente infiltrate arice (indo-europene).

Gr. Buţureanu considera statuetele antropomorfe ca amulete şi explica ornamentele incizate şi pictate prin practicarea tatuajului, ipoteză susţinută şi astăzi de unii cercetători. Acelaşi apelează frecvent la comparaţii precum şi la analogii de ordin etnografic pentru comunităţi tradiţionale sau primitive, atât din spaţiul dunărean cât şi din spaţii mai îndepărtate (Africa, Oceania). În anul 1898 Buţureanu termina redactarea studiului Preistoria în România, în care prezenta amănunţit cercetările de la Cucuteni, Rădăşeni şi din alte staţiuni, lucrare însoţită de 450 de desene după obiectele descoperite, manuscris din păcate pierdut. În acelaşi an el a fost ales ca membru al Societăţii de antropologie de la Paris.

Odată cu sfârşitul sec. XIX se încheia şi prima etapă a cercetării culturii Cucuteni. Rezultatele obţinute până acum de arheologii români, comunicate cercurilor arheologice internaţionale, s-au bucurat de un deosebit ecou. Astfel, la cel de-al XII-lea Congres internaţional de antropologie şi arheologie de la Paris, din anul 1900, reputatul arheolog francez A. de Mortillet a susţinut o comunicare cu titlul "Le neolithique en Roumanie et specialement sur la staţion de Cucuteni" în cadrul unei şedinţe prezidate de O. Montellius şi S. Reinach.

În primul deceniu al secolului XX, a fost semnalată o nouă descoperire importantă privind epocile paleolitice, respectiv aşezarea de la Ripiceni-Izvor.

O etapă nouă în ceea ce priveşte dezvoltarea preocupărilor cu specific arheologic preistoric pe teritoriul Moldovei îl constituie cercetările intreprinse de reputatul cercetător Hubert Schmidt. Profesor la Universitatea den Berlin, colaborator apropiat al lui W. Dörpfeld (întemeietorul metodei de cercetare stratigrafică), având o deosebit de bogată experienţă anterioară (expediţii arheologice în Orient, în Siria de Nord, Turkestan etc.), acesta dorea să elucideze relaţiile posibile dintre culturile cu ceramică pictată din spaţiul dunărean şi civilizaţiile din Orient.

35

Cunoscând situaţia existentă în România, în ceea ce priveşte rezultatele cercetărilor arheologice, din publicaţiile lui Beldiceanu şi Buţureanu (H. Schmidt considera, nu tocmai onest, că descoperirile realizate de cercetătorii români amintiţi au fost "săpături furate, realizate pentru interese personale" !), el obţine aprobarea statului român pentru reluarea săpăturilor în situl de la Cucuteni - Cetăţuie, ca delegaţi supraveghetori ai săpăturilor din partea autorităţii române fiind desemnaţi prof. Teohari Antonescu şi prof. C. Dascălu.

Săpăturile s-au desfăşurat între anii 1909-1910, în ultimul an fiind sondată şi aşezarea "din vale" de la Dâmbu Morii. Metoda de săpătură adoptată, în secţiuni şi casete, a permis datorită riguroaselor observaţii stratigrafice, determinarea succesiunii depunerilor culturale de la Cucuteni, unde arheologul german distingea două faze cronologice principale distincte: Cucuteni A şi Cucuteni B. Pornind de la realităţile stratigrafice sesizate prin coroborarea rezultatelor obţinute în cele două staţiuni, la care s-a adăugat şi o complexă analiză tipologică tipologico-stilistică, Schmidt a realizat o schemă generală a periodizării culturii Cucuteni, schemă valabilă pentru întreaga arie de răspândire a complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolje.

Tot acum a fost sesizată şi existenţa unei faze de tranziţie A-B, cu toate că, inexplicabil, arheologul berlinez va renunţa la această formulare în monografia publicată mai târziu. Publicată în 1932, monografia stabileşte succesiunea celor şase stiluri picturale (α - γ - corespunzând fazei A-B) şi δ - ξ pentru faza Cucuteni B. Complexele de locuire nu au fost cercetate integral (prin deschiderea de casete adiacente secţiunilor), astfel că informaţiile cu privire la această problemă sunt mai sărăcăcioase.

Prin concluziile prezentate în monografie, raportate la principalele descoperiri din aşezările din întreaga arie cucuteniană, realiza, practic, o primă privire de ansamblu asupra stadiului cunoştinţelor cu privire la culturile cu ceramică pictată din zona dunăreană, stabilind şi locul culturii Cucuteni în contextul eneoliticului sud-est european şi realizând primele racordări la cronologia din Orientul Apropiat. Practic, toate cercetările ulterioare, toate lucrările şi sintezele ce vizează problematica complexului cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie, se vor raporta, în mod constant, la rezultatele formulate în monografia cercetătorului german.

Materialele arheologice rezultate în urma săpăturilor întreprinse de H. Schmidt au fost duse la Muzeul Etnologic din Berlin, de unde, apoi, în condiţiile celui de al doilea război mondial, au fost evacuate, nefiind găsite nici până în prezent.

După săpăturile din 1909-1910, a urmat o nouă perioadă de hiatus în ceea ce priveşte cercetarea civilizaţiilor preistorice de pe teritoriul Moldovei, perioadă întreruptă doar după primul război mondial de către discipolii lui V. Pârvan, care, folosind metode sistematice, vor aborda noi staţiuni arheologice preistorice, tot de acum dezvoltându-se şi diversificându-se domeniul preistoric prin abordarea şi a altor obiective decât cele cucuteniene.

În domeniul cercetării paleoliticului, se distinge în această perioadă personalitatea lui N. N. Moroşan, reputat arheolog, paleontolog şi geolog. El investighează staţiunile de la Ripiceni- Izvor şi Stânca-Ripiceni susţinând, pe baze ştiinţifice, existenţa paleoliticului în

36

Moldova. Printr-o laborioasă activitate de recunoaştere în teren a noi puncte paleolitice, prin aplicarea metodei stratigrafico-paleontologice la cercetarea siturilor arheologice, prin studiile şi sintezele sale (Le Pleistocene et le Paleolithique de la Roumanie du Nord-Est - 1938) N.N. Moroşan este considerat întemeietorul cercetării complexe moderne a paleoliticului din ţara noastră şi precursorul studiilor interdisciplinare de la noi în domeniul preistoriei.

4.2. Dezvoltaea arheologiei româneşti în secolul XXMuntenia, Oltenia, Dobrogea.După primul război mondial, Vasile Părvan, ajutat de I. Andrieşescu - pe care-l

numise deja din 1915 cu organizarea secţiei de Preistorie din cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi - şi, mai târziu, de discipolii crescuţi la Universitatea bucureşteană, a început organizarea sistematică a activitătii arheologice pe întreg teritoriul României Mari. Odată cu numirea lui V. Pârvan, în 1910, ca director al Muzeului Naţional de Antichităţi, el adaugă celor făcute până atunci acestor instituţii, o serie de rigori de dimensiuni morale şi de reflecţii filosofice, menite să întregească concepţiile lui Odobescu, printr-o sistematizare a conceptelor. El a făcut aici şi un implant de clasicism şi a adunat în cursurile sale, ceea ce mai târziu s-a numit „generaţia criteriilor”.

V. Pârvan a pus bazele arheologiei moderne. El continuă cercetările mai ales în zona clasică, dar nu neglizează nici studiul preistoriei şi deplasează o bună parte a activităţilor sale şi asupra pre-şi protoistoriei spaţiului carpato-danubian.

Rodul acestei noi orientări a fost opera sa “GETICA”, care pe baze arheologice, el constituie lumea geto-dacă de la sfârşitul epocii bronzului, până la cucerirea romană. El pune în valoare în această lucrare primele informaţii privind săpăturile efectuate la Zimnicea, la Poiana (Gh. Ştefan), în Munţii Orăştiei la Costeşti şi Grădiştea Muncelului. Din inţiativa lui, colaboratorii săi au intreprins pentru prima dată cercetarea unui mare număr de staţiuni, precum cele neolitice de la Sultana, de la Gumelniţa, ca şi cele de la Boian şi Vădastra (V. Cristescu).

Concomitent sunt atacate staţiunile din epoca bronzului de S. Andrieşescu, continuate apoi de I. Nestor (Sărata Monteoru), D. Popescu efectuează săpături la Lechinţa de Mureş.

El este cel care informează pe C. S. Nicolăescu-Plopşor pentru paleolitic, pe Vladimir şi Hortensia Dumitrescu pentru neolitic, D. Popescu pentru bronz, pe Radu şi Ecaterina Vulpe, Gr. Florescu pentru epoca geto-dacă şi romană. El, este cel care-l lansează pe I. Nestor.

V. Pârvan deschide şi linia cercetărilor în arheologia medievală, potenţează secţia de epigrafie. Tot la şcoala lui V. Pârvan se formează şi istoricii evului mediu (Giurăscu, Gh. Brătianu).

În acest fel se crează ceea ce numim astăzi “Şcoala Pârvan”. Ea a dominat învăţământul şi cercetarea în perioada interbelică şi a constituit nucleul ştiinţific care a ferit şcoala romănească de arheologie de degradare în perioada comunistă.

37

El a transformat Muzeul Naţional de Antichităţi într-un centru de formare a unei pleiade de tineri cercetători, dar şi de formare a unei concepţii ştiinţifice moderne şi a unui centru care a încercat să polarizeze întreaga activitate de cercetare arheologică din România întregită după 1918.

Marile sale însuşiri intelectuale, didactice şi morale i se adaugă şi talentul de bun manager, în ceea ce priveşte cercetarea arheologică.

După 1918 el a desfăşurat o acţiune susţinută pentru ajutorarea unor muzee locale şi pentru înfiinţarea de noi unităţi de acest gen pe tot teritoriul României. A vrut chiar să transforme Muzeul Naţional de Antichităţi într-un coordonator general în aceste unităţi din România.

Această concepţie a stat la baza dezvoltării, pe baze diferite, muzeelor după cel de-al doilea război mondial. În linii generale, muzeele au avut şi au la bază aceste principii fixate de Pârvan. După cel de-al doilea război mondial, cercetarea ştiinţifică, în general, şi cea arheologică a putut rezista, în ciuda presiunilor enorme, care s-au făcut asupra cercetării, luaţi individual şi asupra instituţiilor de cercetare, presiuni exercitate de organele de partid şi de stat, în încercarea de a subordona arheologia.

Obiectivitatea şi aparatul ştiinţific care a stat la baza tratatului de “Istoria României” (1960) n-a prea convenit autorităţilor. Acest tratat constituie o sursă importantă de informare.

În 1922 a reuşit să dezvolte, să consolideze şcoala arheologiei româneşti, adăugându-i şi elemente de valorificare şi de difuziune. Aşa a luat naştere revista “Dacia”, care cu seria nouă a ajuns la volumul 40; “EFEMERIS DACO-ROMANA”, care era revista Şcolii Româneşti de Arheologie de la Roma.

Şcoala românească de arheologie rezistă vicisitudinilor perioadei staliniste şi apoi comunismului naţional, devenind una dintre cele mai apreciate şcoli de arheologie europene.

În 1923 s-au organizat periegheze de-a lungul Dunării, Dîmboviţei şi Ialomiţei. S-au găsit aşezările neolitice: Boian, Sultana, Vărăşti. În această perioadă are loc o deplasare tot mai accentuată a interesului lui V. Pârvan din domeniul arheologiei clasice greco-romane în acela al arheologiei pre- şi protoistorice. Rezultatul acestei noi şi intense preocupări este monumentala sa lucrare Getica. O protoistorie a Daciei (1926).

În perioada interbelică, sub coordonarea lui V. Pârvan (până în 1927), s-a constituit în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi un adevărat nucleu al activităţii de cercetare. Ca specialişti în cercetarea preistoriei s-au remarcat: Vl. Dumitrescu, I. Nestor, R. Vulpe, D. Popescu, V. Christescu, Hortensia Dumitrescu, Ecaterina Vulpe, Gh. Ştefan, M. Petrescu-Dâmboviţa, D. Berciu, etc.

Tot acum se pun bazele instituţionale ale arheologiei preistorice ca disciplină distinctă predată în cadrul institutelor de învăţământ universitar. Aici se cuvine să amintim de memoriul înaintat de prof. I. Andrieşescu în anul 1927, către N. Iorga (pe atunci în ministerul culturii şi învăţământului) de înfiinţare a unei catedre de arheologie preistorică şi a unui Seminar de specialitate la Universitatea din Bucureşti.

38

În această perioadă s-au efectuat săpături arheologice la: Sultana (I. Andrieşescu), Boian şi Vădastra (V. Christescu), Gumelniţa (Vl. Dumitrescu), Căscioarele (Gh. Ştefan), Glina (1926-1927, I. Nestor) şi Sărata Monteoru (I. Andrieşescu şi I. Nestor) Vidra şi Jilava (Dinu V. Rosetti), Lechinţa de Mureş (D. Popescu) etc.

Prin săpătuirle de la Izvoarele (jud Neamţ) R. Vulpe a descoperit şi delimitat un strat aparţinând culturii Precucuteni, iar Vl Dumitrescu, prin săpăturile de la Traian-Dealul Fântânilor, a strâns numeroase materiale ce i-au permis definirea mai precisă a stilurilor de pictură din faza Cucuteni A-B. C. Nicolaescu-Plopşor realizează în această perioadă o serie de cercetări de suprafaţă în Oltenia şi Muntenia, abordând o serie de situri paleolitice (Paleoliticul în România). Tot în Oltenia activează şi D. Berciu, care în 1939 redactează o sinteză asupra preistoriei acestui teritoriu. Dinu V. Rosetti se remarcă în abordarea sistematică a unor situri preistorice din împrejurimile Bucureştiului.

Publicaţia Dacia, conţinea în primele sale numere o majoritate certă de studii şi lucrări care abordează epocile preistorice.

H. Schroller realiza o sinteză despre neoliticul şi eneoliticul Transilvaniei.În staţiunea de la Wietenberg, cercetările sunt reluate în 1938 de K. Horedt,

materialele de epoca bronzului descoperite de acesta aici făcând obiectul tezei sale de doctorat (Cultura Wietenberg - contribuţii la epoca bronzului în Transilvania), teză susţinută în anul 1939 la Bonn.

Tot în această perioadă M. Roska definitiva Repertoriul Arheologic al Transilvaniei (Thesaurus antiquitatum transilvanicarum. I. Praehistorica. Kolozsvar, 1942), precum şi lucrarea în care reunea întreaga colecţia a Zsofiei Torma (A Torma Zsofia Gyüjtemeny ..., Kolozsvar, 1941)

I. Andrieşescu devenea titularul primei catedre de arheologie preistorică la Universitatea din Bucureşti. Tot lui i-a revenit sarcina de a conduce Muzeul Naţional de Antichităţi. În această calitate realiza săpături arheologice la Sărata Monteoru (1926-1927), Fedeleşeni (1928), Oinac (1929-1930), etc.

În anul 1932-1933 a apărut prima sinteză a preistoriei teritoriului României realizată de I. Nestor (Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien), apărută la Berlin, la numai un an de la publicarea unei alte sinteze celebre, de data aceasta a unei culturi eneolitice şi anume monografia Cucuteni a lui H. Schmidt. Sinteza tânărului discipol al lui Pârvan (28 ani !), născută ca lucrare de doctorat la Marburg/Lahn sub îndrumarea lui Gero von Merhart, realiza prima tratare de ansamblu a pre- şi protoistoriei româneşti. Remarcabile sunt în această lucrare simţul critic, metoda precisă şi capacitatea sa de cuprindere care i-au permis să aducă contribuţii originale privind toate perioadele trecutului preroman.

În anul 1937, România găzduia cel de-al XVII-lea Congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică, care a prilejuit o afirmare a valorii şcolii româneşti de arheologie preistorică pe planul ştiinţei europene.

În anii războiului unele muzee îşi continuă activitatea, în ciuda unor greutăţi materiale şi financiare. Astfel, Muzeul din Alba Iulia realizează o serie de săpături în

39

siturile de la Limba-Vărar, Petreşti-Groapa Galbenă, Alba Iulia-Lumea Nouă, etc. În 1945 apărea o altă sinteză despre neoliticul în Muntenia, semnată de M. Petrescu-Dîmboviţa.

Perioada de după 1949 până în prezentSe înfiinţează catedrele de arheologie preistorică la Universitatea Bucureşti, Cluj,

Iaşi. Se pune în aplicare metoda de a se cerceta în întregime (exhaustiv) unele aşezări (prima a fost cea de la Hăbăşeşti).

Muzeul Naţional de Antichităţi se transformă în 1956 în Institutul de Arheologie al României, iar după constituirea aşa-numitei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice, devine subordonat acesteia.

După 1950, în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi apar o serie de publicaţii: ”Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie” (SCIVA), “Materiale şi cercetări arheologice” revista “Dacia” (1957), “Studii şi cercetări de numismatică” (1957), seria “Biblioteca de arheologie” ( 40 vol - monografii de săpături în diferite staţiuni).

La Iaşi arheologia ia o mare dezvoltare sub conducerea academicianului M. P. Dâmboviţa. Arheologia Moldovei. La Cluj se înfiinţează Institutul de Arheologie şi Istoria Artei. 1971 - Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei.

La Sibiu şi Tg. Mureş s-au înfiinţat Institute de ştiinţe socio-umane, sub egida Academiei. La Bucureşti se înfiinţează Muzeul Naţional Militar.

Muzeele judeţene de istorie, pornind de la concepţia lui Pârvan, au reuşit să se transforme în instituţii de cercetare ştiinţifică şi de păstrare a patrimoniului.

Pe aceeaşi linie se dezvoltă şi cercetările muzeului din Cluj Napoca, care devine Muzeul de Istorie al Transilvaniei - “Arta Musaei Napocensis”, Deva“Sargetia”,Bacău “Carpica”, Alba Iulia “Apulum”, Brăila “Istros”, Oradea - “Crisia”, Constanţa - “Pontica”, Iaşi “Cercetări arheologice”.

Activitatea de cercetare arheologică este pusă sub egida Comisiei Naţionale de Arheologie, de pe lângă Academia Română.

Din eforturile deprinse de toate cele amintite se dezvoltă o cercetare ştiinţifică extrem de intensă, care ar contracta cu intenţia forurilor politice de a-şi subordona cercetarea arheologică. După anii ‘70 s-a pus totul pe seama unei continuităţi.

Un rol important l-au jucat Institutele de istorie şi arheologie din Cluj şi Iaşi, precum şi muzeele judeţene şi orăşeneşti (Alba Iulia, Deva, Timişoara, Sfântu Gheorghe, Oradea, Zalău, Brăila, Piatra Neamţ, Braşov etc). În prezent sunt peste 80 muzee cu materiale arheologice.

Au fost identificate şi definite mai multe culturi noi: Starčevo-Criş, cultura ceramicii lineare, Hamangia, Dudeşti, Cîrcea, Gura Baciului-Ocna Sibiului (Precriş). În Banat şi Crişana s-au descoperit aşezări de tip Szakalhat, Tisa, Ciumeşti, Tiszapolgar, Bodrogkeresztur. S-a ajuns la precizarea periodizării majorităţii culturilor neolitice şi elemente specifice fiecărei faze. S-a început colaborarea cu specialişti din domenii înrudite: geologia, antropologia, pedologia, paleofauna. În anul 1956 este înfiinţat Institutul de Arheologie la Bucureşti, una din instituţiile visate de V. Pârvan.

40

În anii '50 înregistrăm o adevărată „explozie” din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ, a cercetărilor arheologice preistorice. Colectivul condus de C.S. Nicolaescu-Plopşor abodrează prin săpături arheologice marea majoritate a peşterilor cu depuneri arheologice din România, realizând studii de sinteză privind paleohabitatul şi epocile paleolitice şi epipaleolitice. Tot în această direcţie se cuvine să-l amintim şi pe N.N. Zaharia, care efectuază săpături într-o serie dintre cele mai importante situri paleolitice din Moldova (Mitoc-Malul Galben, Erbiceni, etc.). Au apărut monografii ample despre aşezările Stoiceni, Hăbăşeşti, Izvoare, Cârna, Sălcuţa, Tangîru, Petru Rareş, Gornea, Rast, Tîrpeşti.

Publicaţiile Dacia (serie nouă) şi SCIV (Studii şi comunicări de Istorie Veche - devenită SCIVA din anii '70), sunt orientate în mare măsură în publicarea de materiale şi studii privitoare la arheologia epocilor preistorice. Totodată, revistele şi publicaţiile editate de Institutele de Arheologie şi muzeele din ţară cuprind, în mare măsură lucrări ce tratează probleme ale preistoriei (Materiale şi cercetări Arheologice, Acta Musei Napocensis, Apulum, Sargeţia, Arheologia Moldovei, Acta Musei Porollisensis, Arhivele Olteniei, Tibiscus, Analele Banatului, Crisia, Hierasus, Memoria Antiqvitatis, Aluta, Cumidava, Ziridava, Studii şi Comunicări (Sibiu, Satu Mare), Marisia, Pontica, etc)

Între anii 1955-1958 sunt efectuate săpături de salvare în cadrul Grupul de cerectări complexe Bicaz, condus de C.S.Nicolaescu-Plopşor şi M. Petrescu-Dâmboviţa, în arealul ce urma să fie acoperit de apele lacului de acumulare de la Bicaz, săpături ce au dus la depistarea, respectiv cercetarea a numeroase situri arheologice.

Sectorul Paleolitic din cadrul Institutului de Arheologie devine în 1963 Secţie, fiind condusă de câtre C.S.Nicolaescu-Plopşor, până la sfârşitul vieţii (1968).

S-au realizat 2 sinteze importante: culturile preistorice prezentate pe scurt de D. Berciu şi Vl. Dumitrescu în Istoria României (vol.I, 1960) şi Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări (1961) de D. Berciu. Au apărut monografii de culturi şi studii ample: Hamangia (D. Berciu - 1966), Boian (E. Comşa - 1974), Precucuteni (Silvia Marinescu Bîlcu, 1974), Dudeşti (E. Comşa, 1971), Petreşti (I. Paul, 1970-1992), ca şi lucrări de sinteză pe provincii N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei (1976) şi Gh. Lazarovici Neoliticul Banatului (1979). Vl. Dumitrescu a publicat Arta neolitică în România (1968), Arta preistorică în România (1974), Arta culturii Cucuteni (1979). În 1972 apare Harta arheologică a României realizată de un colectiv coordonat de Emil Condurachi, Vl. Dumitrescu şi Mircea Petrescu-Dâmboviţa. Tiberiu Bader Epoca bronzului în nord-vestul României, În 1982, Eugen Comşa publică o lucrare de popularizare despre neolitic, Neoliticul din România, iar în 1987 Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii.

Săpături importante, de anvergură: V. Chirica, la Mitoc-Malul Galben (începute în 1978), Al. Păunescu la Giurgiu-Malul Roşu, ... ,etc.

Cercetări interdisciplinareCercetările paleoantropologice în ceea ce priveşte teritoriul României, s-au

dezvoltat mai târziu şi mai lent decât cele de antroplogia omului contemporan. Totuşi,

41

prima lucrare de paleoantropologie datează din secolul trecut şi aparţine lui M.S. Obedenaru, care în 1874 a prezentat o comunicare referitoare la două cranii preistorice în cadrul şedinţei Socieţăţii de Antropologie din Paris, al cărei membru era. La începutul secolului E. Pittard publică o lucrare asupra unei serii de schelete, greşit atribuite culturii Cucuteni. A. Donici, publică în 1930 un studiu asupra unor cranii scitice descoperite în România.

Afirmarea antropologiei va deveni posibilă doar odată cu înfiinţarea primelor instituţii specializate pt studii din acest domeniu, în cele trei centre universitare de la noi: Catedra de Antropologie şi Paleoantropologie de la Universitatea din Iaşi (1926); Laboratorul şi Muzeul de Antropologie de pe lângă Catedra de Anatomie şi Embriologie de la Univ. din Bucureşti (1937) şi Societatea care se va transforma în 1940 în Institut de Antroplogie din Cluj (1933).

Prof I.G. Botez realizează primul curs de Paleontologie umană (apărut în 1935 sub îngrijirea O. Necrasov) şi tot el, împreună cu N.N. Moroşanu, realizează primele studii moderne şi multilaterale privind Stratigrafia, Paleoantropologia şi Arheologia paleoliticului din România.

La Bucureşti, prof. F. Rainer, în colaborare cu I. Simionescu, realizează un studiu amănunţit asupra craniului paleolitic descoperit în peştera Cioclovina (1942), precum şi asupra a 4 cranii din curganele dobrogene, prezentat la Congresul Internaţional de Antropologie de la Bucureşti din 1937. La Cluj prof I. G. Russu îşi continuă activitatea şi după al doilea război mondial.

La Bucureşti activitatea ia o nouă amploare după al doilea război mondial odată cu iniţiatina prof. Şt. Milcu de înfiinţare a Secţiei de Antropologie a Academiei Române, devenită apoi Centru Naţional de Antropologie, condus de Şt. Milcu şi apoi de O. Necrasov (cea care a condus în prealabil secţia de Paleoantropologie a acestui Centru). Practic acum are loc o adevărată explozie a cercetărilor. Marea majoritate a descoperirilor de schelete sau elemente osoase umane preistorice sunt acum analizate, prelucrate şi publicate. Amintim doar studiile lui Cantemir Rişcuţia asupra scheletelor de la Schela Cladovei, studiul lui I.G. Russu şi I. Mariş asupra scheletului neolitic timpuriu de la Sf. Gheorghe-Bedehaza, şi studiile şi sintezele realizate de O. Necrasov cu privire la resturile umane din toate epocile preistorice. Dealtfel Olga Necrasov se manifestă ca o personalitate de frunte în perioada postbelică în domeniul paleoantropologiei, ea stabilind liniile de dezvoltare a acestei discupline şi fiind, practic, creatoare de şcoală paleoantropologică în România. Alţi specialişti care au activat (sau încă mai activează) pe acest tărâm sunt: M. Cristescu, S. Haimovici, C. Maximilian, Dardu Nicolaescu-Plopşor, etc.

Palinologia. M. Boşcaiu, N. Lupşa şi E. Pop sunt primii biologi care realizează primele diagrame polinice pe baza studiului eşantioanelor din turbării din zona montană a României, diagrame care au o aplicabilitate deosebită apoi în studiul epocilor preistoricve, îndeosebi pentru reconstituirea mediului geo-climatic din epocile paleolitice. În anul 1959, la iniţiativa lui C.S. Nicolaescu-Plopşor ia fiinţă laboratorul de Palinologie de la Craiova.

Concluzii

42

În România, ca aproape pretutindeni în lume, arheologia a devenit o ştiinţă abia în ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul secolului XX, prin "unirea tipologiei cu stratigrafia" şi trecerea din domeniul ştiinţelor naturale a preistoriei în cel al ştiinţelor istorice, marcându-se astfel separarea de simplul demers al anticarilor.

După primul război mondial arheologia românească a beneficiat de o serie întreagă de specialişti educaţi în universităţile din Franţa şi Germania, care au pus bazele archeologiei ca ştiinţă, prin adoptarea principiilor stratigrafice. Săpăturile conduse de Ion Nestor (în special în domeniul preistoriei) şi de către Vasile Pârvan (arheologie greacă şi romană) au devenit adevărate "şcoli arheologice" pentru noile generaţii, ca de exemplu şantierul Histria (unde Marcelle Flot a lucrat între 1927-1942), considerat şi astăzi drept "o şcoală naţională de arheologie".

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a marcat pentru România instaurarea unui nou sistem politic - comunismul -, care a adus după sine experienţe nefaste în plan cultural. Istoria şi arheologia au fost considerate de noul sistem drept "ştiinţe politico-ideologice", ele fiind supuse unui control strict din partea statului şi a partidului comunist, puţini fiind aceia care au îndrăznit să nu se supună acestei autorităţi arbitrare. În anii '50 multe din personalităţile istorice care nu părăsiseră România, au cunoscut infernul închisorilor comuniste. Pe de altă parte trebuie să recunoaştem că politica oficială a partidului comunist a pus accent, în special din anii '60 pe componenta naţionalistă, ceea ce a favorizat - din punct de vedere al mijloacelor de cercetare - arheologia românească. Astfel până la începutul anilor '70 a existat o perioadă de ample şi susţinute cercetări de teren. Dar treptat situaţia a început să se schimbe, iar stasis-ul socialismului a început să se reflecte treptat şi în arheologie. În anii premergători lui 1989 situaţia s-a deteriorat foarte mult.

Libertatea circulaţiei şi posibilităţile de documentare şi informare survenite după 1989 au generat un nou impuls al cercetării arheologice româneşti. Noile realităţi, ale unei societăţi gata să adopte economia de piaţă, dar având încă "poveri" economice ale perioadei precedente, au influenţat noile tendinţe de cercetare arheologică. Moştenirea vechilor mentalităţi, refuzul de a accepta o deschidere culturală reală către comunitatea ştiinţifică internaţională, afectează încă şi limitează posibila dezvoltare a acestei ştiinţe.

Periodice arheologice în România: Bucureşti Dacia N.S. şi Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie; (Academia Română – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”); Constanţa – Pontica; Cluj – Acta Musei Napocensis; Ephemeris Napocensis; Timişoara – Analele Banatului; Iaşi – Arheologia Moldovei, Studia Antica et Archaeologica; Piatra Neamţ – Memoria Antiqvitatis; Alba Iulia – Apulum, Patrimonium Apulense; Deva – Sargetia; Reşiţa – Banatica; Zalău – Acta Musei Porolissensis, Braşov – Cumidava; Sibiu – Studii şi Comunicări şi Acta Terre Septemcastrensis; Arad – Ziridava; Oradea – Crisia; Craiova – Arhivele Olteniei; Turda – Potaissa; Brăila – Istros; Călăraşi – Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos; Târgu Mureş – Marisia; Sfântu Gheorghe – Aluta; Hunedoara – Corviniana; Satu Mare – Studii şi Comunicări;

Cu un fond documentar propriu, metode eterogene aparte şi un repertoriu special de tehnici de investigaţie arheologia a beneficiat de la bun început de prospeţimea

43

amatorismului şi omnivoria metodologică, cea care i-a permis să preia conceptele (şi concepţiile!) istoricilor, sociologilor, filosofilor şi naturaliştilor. Tot această disciplină, cu totul specială (continuăm să credem acest lucru), se află la ora actuală în pragul unor restructurări conceptuale şi refundamentări teoretice şi epistemologice majore, dovedind astfel nevoi proprii de „primenire”, dealtfel indispensabile în actualul context general al disciplinelor ştiinţifice care se realiniază la noile realităţi şi „standarde”. După primul război mondial arheologia românească a beneficiat de o serie întreagă de specialişti educaţi în universităţile din Franţa şi Germania, care au pus bazele arheologiei ca ştiinţă, prin adoptarea principiilor stratigrafice. Săpăturile conduse de Ion Nestor (în special în domeniul preistoriei) şi de către Vasile Pârvan (arheologie greacă şi romană) au devenit adevărate "şcoli arheologice" pentru noile generaţii, ca de exemplu şantierul Histria (unde Marcelle Flot a lucrat între 1927-1942), considerat şi astăzi drept "o şcoală naţională de arheologie".

Promovarea unor proiecte comune cu lumea ştiinţifică internaţională este un deziderat major al prezentului cercetării arheologice româneşti.

Izvoarele şi metodele de cercetare specifice arheologiei.

- Arheologice- Etnologice- Comparative- Experimentale

În lipsa oricăror izvoare scrise care să furnizeze informaţii cu privire la evoluţia comunităţilor umane din epocile preistorice, reconstituirea vieţii cotidiene, sub toate aspectele sale (materiale şi spirituale) poate fi realizată doar prin recurgerea la anumite metode specifice, din care unele care se bazează pe studierea concretă, directă, a urmelor materiale a activităţilor umane, iniferent de ce natură au fost acestea şi care au reuşit să se conserve până în zilele noastre (cum sunt de pildă urmele arheologice), iar altele, bazate pe surse indirecte, se bazează pe interpretările de ordin etnografic, prin compararea unor comunităţi primitive moderne şi/sau contemporane şi atribuirea - pe baza unor criterii de tip analogie/identitate - a unor trăsături asemănătoare comunităţilor primitive propriu-zise. Aceasta se realizează pornindu-se de la ideea că fiinţa respectiv societăţile umane se adaptează şi aleg soluţii comportamentale în general asemănătoare în condiţii (situaţii) la rândul lor, asemănătoare. Se postulează astfel posibila existenţă a unor tipare, a unor matrici comportamentale, determinate de o serie de condiţionări de diferite naturi (naturale, economice, sociale, religioase, etc). Lingvistica (studiul evolutiv şi comparativ al limbilor), istoria religiei şi studiul comparativ al religiilor, ....

Reconstituirile arheologice

44

Dat fiind faptul că recurg la analiza unor urme concrete, palpabile, raţionamentele bazate pe materialele arheologice au o mai mare obiectivitate, fie şi din simplul motiv conform căruia, contactul nemijlocit cu artefactul preistoric respectiv analiza sa funcţional-tipologică realizată pe baza studierii caracteristicilor morfologice, conferă o perspectivă mult mai apropiată de realitate. Pe de altă parte, numai datorită arheologiei, epoca îndelundată „anteistorică” sau „preistorică” a fost integrată în istorie.

Principiul fundamental de la care trebuie să se pornească în interpretarea urmelor materiale preistorice, este acela conform căruia avem de a face cu societăţi care subordonează orice creaţie ideii de eficienţă. Comunităţile preistorice, indiferent de epoca pe care au parcurs-o, au fost nişte ansambluri umane subordonate eficienţei. Din comportamentul lor, chiar dacă este vorba despre manifestări ce ţin de viaţa spirituală, pot fi excluse, cu desăvârşire, „gesturile gratuite”, acţiunile conştiente lipsite de orice finalitate practică. (Chiar şi gesturi cum ar fi sacrificiile umane sau canibalismul - ca acţiuni ce frizează, din punctul nostru de vedere (!), absurdul - au o finalitate practică în conştiinţa celor care le practicau. Nu au existat niciodată, după cum nu există nici acum, societăţi fundamental catabazice).

Reconstituiri realizate pornind de la realităţi etnologico-comparativeFolosirea metodei etnologice în reconstituirea societăţilor primitive, pornind de la

studiul comparativ al manifestărilor popoarelor arhaice actuale coroborat cu mărturiile arheologice, trebiue privită cu o oarecare circumspecţie, date fiind cauzele care au determinat aceste societăţi actuale să rămână la un stadiu înapoiat de dezvoltare. Ceva, cel mai probabil o anomalie, le-a făcut pe acestea să-şi încetinească (uneori chiar să-şi oprească!) evoluţia, actfel încât ele nu pot fi consfinţite în nici un caz ca modele de comparaţie cu societăţile preistorice, societăţi care, în marea majoritate a cazurilor au evoluat în limite normale. Cele mai celebre exemple de studiere a societăţilor arhaice actuale le avem în cazul misionarilor iezuiţi din Lumea Nouă a secolelor XVII-XVIII, pe baza scrierilor lor încercându-se, nu de puţine ori, să se reconstituie comportamentele grupurilor preistorice. Cazuri asemănă toare avem şi în cazul unor comunităţi din Africa, Australia şi chiar Asia.

În explicarea diferenţelor culturale au fost formulate atât teorii de natură biologică, cât şi de natură psihologică, dintre care amintim cea a cercetătorului italian Alberto Carlo Blanc, care a adus importante contribuţii în cunoaşterea paleoliticului din Italia, pornind de la studiul culturilor „primitive” actuale şi de la confruntarea lor cu cele preistorice, a ajuns la o interpretarea genetică şi istorică căreia i-a dat numele de ethnolysă, bazată pe existenţa unui polimorfism originar biologic şi etnologic. O asemenea poziţie metodică nu ţine seama însă de dezvoltarea reală a diferitelor culturi atât prin forţele interne, cât şi datorită unor factori externi.

Tot de la o asemenea poziţie pornea şi psihologul C.G. Jung, care studiind psihologia popoarelor primitive, ajunge la concluzia că, în cursul dezvoltării cerebrale, ansamblul unei populaţii se caracterizează prin dobândirea anumitor celule cerebrale care

45

devin ereditare formând ceea ce el numeşte engame, bază a unor prototipuri sau imagini originare sau arhetipuri.

Explicaţia psihologică dată de unul din întemeietorii etnografiei, A. Bastian (Die Völkerkunde und die Volkerverkehr..., care vedea la baza diferitelor culturi aceleaşi gânduri elementare (Elementargedanke), cu modificări de suprafaţă, a fost şi ea asiduu contestată .

Reconstituiri experimentale (traseologia, olărit exerimental)(...)

46

II. LEGĂTURA ARHEOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE.

1. Caracterul interdisciplinar al arheologiei.

De la bun început, prin obiectivele pe care le abordează, arheologia este o ştiinţă larg deschisă spre aplicaţiile, metodele şi tehnicile oferite de alte discipline. Ea este asociată, legată de întreaga activitate umană, având posibilitatea de a încorpora şi de a reda veridic marile aspecte ale activităţii umane, de a scoate în evidenţa ingeniozitatea tehnică şi culturală a omului creator. Este o ştiinţă completă şi complexă, care şi-a constituit pe parcurs metode de cercetare de mare rigoare şi exactitate tehnică, dar şi interpretativă.

Particularităţile generale ale siturilor cu obiective arheologice preistorice, la care se adaugă particularităţile intrinseci, specifice fiecărui tip de obiectiv în parte, fac ca această ramură a arheologiei să se constituie într-o adevărată disciplină de avangardă, ea fiind cea care a furnizat şi încă mai furnizează, principalele "instrumente" de lucru (metode, tehnici, mijloace, aparate, etc.), arheologiei generale. (vezi primul curs).

Vechimea deosebită a urmelor materiale (de ordinul miilor şi a zecilor sau sutelor de mii de ani), materialele din care acestea au fost confecţionate (nu de puţine ori friabile şi instabile ca urmare a vechimii) precum şi condiţiile de păstrare sunt tot atâţia factori care au făcut ca din preistorie să nu se păstreze, decât cu foarte puţine excepţii (condiţii anaerobe, îngheţări accidentale, carbonizări parţiale), decât acele obiecte confecţionate din materiale cu structuri cristaline şi/sau amorfe şi minerale, care au proprietatea de a se fosiliza. Din păcate, materialele organice (lemnul, pielea, fibrele vegetale, cerealele, etc) au ca însuşire de bază perisabilitatea, dezagregarea, de obicei în perioade scurte, cauzată de reacţiile de oxidare realizate în contact cu mediul, astfel că sunt rarisime cazurile în care acestea fosilizează.

Iată unul din motivele pentru care arheologia preistorică face apel la o serie de discipline "de graniţă", care reuşesc prin rezultatele lor să completeze, în parte, lipsurile, imense uneori, cu care se confruntă investigarea obiectivelor preistorice. Caracterul inter- şi pluridisciplinar este astfel o premiză esenţială a demersului arheologiei preistorice.

2. Ştiinţe auxiliare ale arheologiei. a. Discipline auxiliare de importanţă generală cu aplicabilitate în cercetările

arheologice. b. Discipline auxiliare particulare ale arheologiei.

O serie de discipline autonome, considerate (impropriu) ca auxiliare, reconstituie anumite aspecte ale "peisajului" lumilor preistorice. Astfel, geologia, paleobotanica, palinologia, paleozoologia, paleogeografia, etc. sunt câteva dintre disciplinele care ajută la reconstituirea mediului climatic şi geografic, respectiv a florei şi faunei din diferite paliere ale preistoriei. Omul a fost, este, şi cel mai probabil va fi, un element component al naturii, un sistem autonom văzut ca o parte integrantă a mult mai vastului sistem natural,

47

astfel că evoluţia sa nu poate fi în nici un caz înţeleasă în mod separat de aceasta, ci numai odată cu surprinderea şi cunoaşterea relaţiilor, raporturilor, interconexiunilor dintre aceste două sisteme (Om - Mediu ? sisteme între care au loc schimburi de ordin material, energetic, informaţional).

Pentru cunoaşerea sistemului (edificiului) uman antropologia fizică, demografia istorică şi plaeoantropologia, permit reconstituirea edificiului somatic uman, a morfologiei şi a stării de sănătate a acestuia în diferite epoci.

La înţelegerea unor mecanisme psihice şi cutumiare ale omului preistoric, participă, pe baza unor analogii de ordin etnografic cu societăţile primitive şi tradiţionale contemporane şi alte discipline cum ar fi: istoria şi studiul comparat al religiilor, mitologia, istoria artelor, psihologia, sociologia, etnografia, etnologia, etc.

Caracterul interdisciplinar poate fi aprofundat prin aplicarea unor discipline şi ştiinţe exacte (fizica, chimia, astronomia, cibernetica, matematica), care , prin aplicaţiile pe care le pot avea, atât în cadrul efectuării săpăturii propriu-zise cât şi în interpretarea materialelor rezultate (pe criterii calitative şi cantitative).

48

ELEMENTE ŞI NOŢIUNI INTERDISCIPLINARE

Încă de la începuturile ei, societatea umană a fost condiţionată în dezvoltarea ei de unele fenomene naturale, care constituie un întreg inseparabil. Omul se supune aceloraşi legi ale naturii, ca toate vieţuitoarele.

Complexitatea factorilor care au determinat dezvoltarea diferitelor grupuri sociale impune o analiză interdisciplinară a faptelor şi fenomenelor. Formarea unei imagini bazate pe un număr restrâns de urme ar fi pe cât de incompletă pe atât de incorectă.

Însuşirea unor noţiuni exacte despre geologie, pedologie, geomorfologie, hidrologie etc. , contribuie la încercarea de reconstituire a paleohabitatului uman, a condiţiilor paleoecologice, care ar trebui să le facă faţă omul. Tot în cadrul consideraţiilor generale, amprentele vechilor civilizaţii se găsesc în sol sub forma unor anomalii în desfăşurarea proceselor naturale de pedogeneză.

Cercetarea arheologică trebuie să ţină cont de sol şi de particularităţile solului, din mai multe motive:

- solul a constituit un element favorabil sau nefavorabil al habitatului uman- marea majoritate a vestigiilor arheologice se găsesc în sol- problema solului nu trebuie tratată nu numai ca fertilitatea lui sau că aici se găseşte

marea majoritate a vestigiilor, ci şi în felul cum se păstrează anumite elemente de ceramică în sol (calitatea solului).

Prin pedologie putem înţelege fenomenele ce se petrec în sol.Noţiunile de geologie sunt legate de mineralogie, de petrografie, de mecanica

rocilor.În general scoarţa pământului depozitează şi păstrează urmele fosilizate ale unor

vieţuitoare, unele dispărute. Între aceste vieţuitoare se află şi omul cu toată varietatea lui de activităţi.

Trebuie să ţinem seamă că fenomenele petrecute în aceste depozite influenţează microstratigrafia.

Amprentele antropogene sunt reprezentate prin siturile arheologice, situri care alături de inventarul lor mobil facilitează reconstituirea habitaturilor umane şi implicit a condiţiilor fizico-geografice. Aceste cunoştiinţe sunt necesare şi-n acţiunile pe care arheologii trebuie să le intreprindă pentru observarea corectă şi cum aceste elemente sunt păstrate în sol. Aceste cunoştiinţe sunt necesare şi pentru a evita prin acţiunile de cercetare, declanşarea unor dezechilibre în cadrul mediului, prin intervenţii nepermise, care ar duce la dispariţia sau accentuarea stării de dezechilibru existent.

Pentru ca siturile să poată fi studiate arheologul are nevoie de o serie de cunoştiinţe de topometrie. Multe aspecte, cum sunt şi cele privind reconstituirea reliefului antropogen, nu pot fi vizibile cu ochiul liber.

Disciplina topografiei - topografia arheologică este în curs de constituire.Topografia arheologică poate contribui la elaborarea unor norme de protecţie a

siturilor arheologice.

49

Topografia - este un cuvânt de origine greacă (topos = loc, graphos = descrierea).După dicţionarul explicativ al limbii române, topografia este “ o ramură a geodeziei,

care se ocupă cu tehnica măsurătorilor unei părţi a scoarţei terestre, cu determinarea poziţiei elementelor scoarţei terestre pe suprafeţe mici, precum şi cu tehnica reprezentării grafice sau numerice a suprafeţei măsurate, în scopul întocmirii de hărţi şi planuri”.

Are 2 ramuri - topometria (ca ramură matematică) - se ocupă cu măsuri exacte, matematice ale suprafeţelor de teren.

- topometria descriptivă - se ocupă cu descrierea sub diferite aspecte a unor locuri şi a unor ansambluri ale unor construcţii, încăperi sau chiar obiecte, care nu sunt neapărat legate de suprafaţa topografică a scoarţei terestre.

Ambele ramuri sunt utilizate în diverse domenii ale activităţii umane: minerit, hidrologie, construcţii, geologie, arheologie, etc.

Topografia apelează la diverse discipline conexe, definindu-se ea însăşi ca topografie arheologică. Topografia arheologică reprezintă o metodă complexă de cercetare interdisciplinară în arheologie.

Geografia fizică reprezintă baza fizică a geografiei. Studiul combinat al mai multor ştiinţe despre pământ.

Specialiştii socot că geografia fizică nu e o ramură distinctă a ştiinţei, ci mai degrabă o grupare a ştiinţelor naturii. Influenţele mediului asupra omului au fost diferite şi în timp, nu numai în spaţiu.

Relaţiile dintre om şi mediu au fost şi sunt într-o continuă interdependenţă, dar şi într-o continuă modificare.

Pentru că unele din componentele mediului au suferit modificări antropice, a avut loc un proces de umanizare a peisajului, proces care evoluează în raport cu dezvoltarea tehnicii, dar şi cu creşterea populaţiei.

Tot la geografia fizică trebuie să apelăm atunci când trebuie să constituim mediul, în ansamblu, precum şi atunci când întocmim hărţi.

Gradul de continentalism al climei din vechime era atenuat (de ex. iernile era mai blânde şi bogate în zăpezi). Lipsa viiturilor mari permite o aşezare lângă apă.

Fenomenele legate de vegetaţie, meteorologie, pedologie, geomorfologie şi altele au influenţat mult societatea, din cele mai vechi timpuri, fără ca omul să devină conştient de aceste modificări.

NOŢIUNI DE PEDOLOGIEPedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului. Prin sol se înţelege stratul

superficial, afânat al litosferei, care prin fertilitate este capabil să întreţină viaţa plantelor superioare.

Solul este mediul natural, suport şi furnizor de elemente nutritive şi apă.Cercetările arheologice trebuie să ţină cont de sol şi de particularităţile acestuia,

deoarece marea majoritate a vestigiilor arheologice se găsesc în sol.

50

Solul este format dintr-o parte minerală şi una organică. Acestea sunt strâns legate între ele şi se influenţează reciproc. Toate aceste procese şi acţiuni s-au produs în timp, de aceea timpul constituie unul dintre factorii de importanţă majoră în formarea solului.

Partea minerală a solului provine din dezagreagarea rocilor de bază, apoi prin alterare sau pe calea degradării biochimice.

Partea organică este alcătuită din humus. Humusul este o substanţă organică, complexă, specifică solului, provenită în general din descompunerea materiei organice din sol. Humusul este o substanţă stabilă cu reacţie chimică acidă.

În compoziţia acestuia intră humina, adică acei acizi humanici care i-au naştere ca urmare a acţiunii bacteriilor aerobe, apoi acizii pulvici, care iau naştere ca urmare a acţiunii ciupercilor, acizi ulminici - “bacterii anaerobe”. Humina este fracţiunea cea mai stabilă, fiind formată din acizi humizi învechiţi, formaţi din partea argiloasă, insolubilă la alcani.

Humusul este de mai multe tipuri, în funcţie de componenţa lui:- humusul de tip mull calcic, care ia naştere pe roca mamă calcaroasă în condiţiile

de vegetaţie de stepă, într-un climat subarid, care favorizează descompunerea rapidă şi completă a resturilor organice.

- humusul de tip mull forestier, care ia naştere în zona pădurilor de foioase, pe rocă mamă necalcaroasă, într-un climat mai bogat în precipitaţii, decât cel de tip mull calcic (în zona stejarului).

- humusul de tip moder, care ia naştere în zona pădurilor de foioase, pe rocă mamă silicoasă, în prezenţa ciupercilor acidofile. Mineralizarea nu este completă.

- humusul de tip mor este tipic pentru mediile acide cu activitate biologică slabă. Se formează în zonele cu climă rece şi umedă, pe roca mamă silicioasă, tot în prezenţa ciupercilor acidofile. Mineralizarea este lentă.

- humusul de tip anmor, ia naştere în mediul temporar saturat cu apă, în prezenţa bacteriilor anaerobe, fiind caracteristic pentru solurile grele, acide.

- humusul de turbă, se formează în medii permanent saturate cu apă, având o reacţie chimică acidă. Materia organică este puţin humificată. În cele mai multe turbării materia organică se transformă în cărbune de pământ.

Humusul are o importanţă deosebită peentru sol, atât din punct de vedere fizic, fizico-chimic, cât şi biologic.

În combinaţie sau alături de fracţiunea argiloasă de carbonat are o contribuţie deosebită în formarea profilelor de sol.

Bioacumularea constă în acumularea humusului în partea superioară a solului.Eluvierea constă în deplasarea substanţelor solide şi coloidale pe verticală, odată cu

apa provenită din precipitaţii sau irigaţii.Iluvierea este depunerea materialului iluviat în straturile mai profunde ale solului.Circulaţia pe verticală a soluţiilor solului se face şi pe regulile circulaţiei capilare sau

periculare. Acest fapt duce la stabilirea unor legături de interdependenţă şi de interacţiune.- dispunerea firească a orizonturilor în profilul solului

51

În partea superioară se află orizontul de bioacumulare, sub acesta se află cel de eluviere, iar sub acesta cel de iluviere.

Stratele de sol rezultate în urma procesului biogenetic, prin eluviere, iluviere şi acumulare se deosebesc între ele, având caracteristici diferite şi poartă denumirea orizonturile profilurilor de sol.

Datorită condiţiilor diferite oferite de factori pedogenetici (clima,roca mamă) profilurile solului nu seamănă între ele. La aceşti factori se mai adaugă şi timpul.

Există soluri cu orizonturi foarte diferite.

52

Cap. III. METODOLOGIA CERCETĂRII OBIECTIVELOR ARHEOLOGICE.

1. Cercetarea de suprafaţă şi identificarea obiectivelor arheologice.

În abordarea arheologică sistematică a oricărui obiectiv arheologic, indiferent de epoca căruia îi aparţine, există o anumită succesiune a operaţiunilor, a demersurilor teoretice şi practice care trebuie efectuate. Vom considera, în cele ce urmează, un caz ideal al abordării unui obiectiv arheologic, indiferent de epocă, urmând să detaliem şi/sau să aducem lămuriri suplimentare (după caz).

Demersul abordării ştiinţifice prin intermediul unei săpături arheologice este, dintr-o perspectivă structural-sistemică şi respectând principiul derulării cronologice a principalelor acţiuni şi/sau activităţi întreprinse, subordonat unei succesiuni tripartite:

A - activităţi şi demersuri ante-săpătură,B - activităţi realizate în timpul săpăturii propriu-zise,C - activităti efectuate în urma săpăturilor, (activităţi post-săpătură).

A. 1 - alegerea şi identificarea sitului în scopul abordării arheologice;2 - documentarea biblio-cartografică; 3 - realizarea prospecţiilor arheologice (de suprafaţă şi de adâncime, cu sau fără prelevare de probe).4 - realizarea documentaţiei cartografice şi topografice,( a bornării, a caroierilor şi a altor demersuri de ordin cartografic în vederea realizării unui sistem de puncte de referinţă (sisteme de referinţă, puncte fixe), atât pe orizontală (în plan) cât şi pe verticală).5 -pregătirea logistică şi a aspectelor de natură juridică şi financiară, în vederea derulării săpăturilor arheologice.6 - conceperea unei strategii, pe termen scurt sau lung, cu privire la metodele (formele) de "atacare" a obiectivului arheologic vizat (financiar, tehnic, material, etc.).7 - formarea (alcătuirea) unui colectiv de cercetători, cu caracter intredisciplinar în cadrul căruia să se realizeze repartizarea responsabilităţilor ştiinţifice şi de orice altă natură.

B. 1 - trasarea secţiunilor-suprafeţelor destinate săpării;2 - realizarea săpăturii propriu-zise şi observarea şi înregistrarea, scrisă, a observaţiilor, datelor atât de ordin tehnic (coordonate: adâncime, axe XOY, caroul, data etc) cât şi de ordin stratigrafic şi morfologic.3 - realizarea desenelor (grundisurilor, situaţii "in situ", cote de adâncimi privind evoluţia nivelurilor de călcare şi locuire, profilele (verticale) stratigrafice etc).4 - realizarea documentaţiei foto şi video;

53

5 - prelevarea şi prelucrarea/depozitarea primară a materialelor arheologice.6 - prelevarea probelor de sol, de materiale pentru analize de ordin interdisciplinar;7 - emiterea primelor concluzii, consideraţii de ordin tipologic, stratigrafic, cultural-cronologic, etc. (Raportul preliminar de săpătură)

C. 1 - prelucrarea primară a materialului arheologic (spălare, curăţare, restaurare, inventariere, desenare, descriere parametrii tehnologici), pe complexe şi contexte descoperite (în unele cazuri, atunci când este posibil, aceste operaţiuni sunt efectuate în timpul săpăturii);

2 - realizarea încadrării cultural-cronologice, pornindu-se de la interpretarea comparativă şi analogiile de ordin tipologico-stilistic cu materiale existente şi publicate;

3 - verificarea datelor obţinute cu rezultatele analizelor de ordin interdisciplinar;4 - valorificarea ştiinţifică a materialelor şi a situaţiilor arheologice surprinse;

*Deşi putem cuantifica - într-o manieră pur principială, asemănătoare celei mai sus

prezentate - principalele operaţiuni întreprinse în cadrul unui demers de cercetare ştiinţifică a unui obiectiv arheologic, acestea pot fi diferite de la un caz la altul, fiecare sit arheologic fiind, prin excelenţă, un caz unic, irepetabil, cu o "personalitate" proprie, conferită de particularităţile sale intrinseci, astfel încât, maniera de abordare a lui, ordinea de derulare a operaţiunilor şi realizarea propriu-zisă a lor este o chestiune de opţiune şi de experienţă a arheologului. În fond, fiecare săpătură arheologică este unică în felul ei iar modul de executare depinde de o serie de factori, dintre care, în ultimă instanţă, cel decisiv este nivelul de cunoştinţe şi experienţa cercetătorului arheolog.

A.1. Alegerea şi identificarea staţiunii în vederea desfăşurării de cercetări arheologiceAlegerea unei staţiuni în vederera abordării ei sistematice prin intermediul

cercetărilor arheologice este influenţată de mai mulţi factori.În cadrul acestora amintim: scopul sau obiectivele urmărite de cercetător (respectiv

colectivul de cercetare sau instituţie) cu predilecţie; specializarea acestora, posibilităţile financiar-logistice care le stau la îndemână; starea în care se află staţiunea (situaţia proprietăţii, starea de conservare, distanţa de instituţie, distanţa de punctele de alimentare; implicarea afectivă-subiectivă a cercetătorului; etc).

În orice caz, Memoriul cu valoare justificativă pe care cercetătorul (colectivul) îl va înainta Comisiei Naţionale Arheologice, va trebui să se sprijine pe argumente ştiinţifice solide, obiective, pentru ca acest organism să aprobe iniţierea de cercetări sistematice asupra unei staţiuni. În acest caz se va ţine seama de componenţa colectivului de cercetare,

54

de probitatea profesional-ştiinţifică a membrilor acestuia, de experienţa acestora, de posibilităţile logistico-financiare.

Tot în cazul alegerii staţiunilor este de recomandat consultarea Repertoriilor arheologice, ale unor teritorii mai restrânse sau mai extinse (ex. repertoriul unei unităţi geografice, repertorii ale unor unităţi teritoriale mai mari) mergând până la hărţi arheologice ale unor ţări, unele dinttre aceastea fiind publicate, ex. Repertoriul arheologic al judeţului Alba (Cluj, Braşov, Mureş, etc), Repertoriul arheologic al Moldovei, Harta arheologică a României, 1972).

Totodată, decisiv este şi profilul instituţiei care cuprinde colectivul de cercetare şi/sau tema de cercetare (Grant) pe care instituţia o are de realizat (ex. Centrul de Cercetări Pre- şi Protoistorice, Alba Iulia cu tema de Grant: Pre şi protoistoria bazinului mijlociu al Mureşului.sau Culturi şi civilizaţii neo-eneolitice şi din epoca bronzului în Transilvania de sud-est şi centrală).

Sunt frecvente situaţiile în care sunt abordate staţiuni arheologice sondate anterior, care au dezvelit realităţi inedite, importante, şi care, din diferite motive, au fost abandonate, reabordarea lor fiind imperios necesară pentru lămurirea unor situaţii stratigrafice şi/sau de evoluţie a planului.

Un regim special au acele staţiuni recent semnalate şi care, din diferite cauze (de factură antropică cau naturală), necesită o abordare imediată. Este cazul săpăturilor de salvare.

De obicei, în cazuri normale, sunt preferate în vederea abordării, staţiunile mai importante, care prezintă o bogăţie deosebită a materialelor şi/sau situaţii stratigrafice complexe, relevate în urma sondajelor mai vechi, a unor cercetări de suprafaţă (periegheze) sau a unor deranjamente ale solului (rupturi de pământ, alunecări de teren, care au antrenat şi materiale arheologice la suprafaţă).

A. 2. Documentarea biblio-cartografică, are loc, uneori, concomitent cu alegerea şi identificarea (pe hartă) sitului avut în atenţie în vederea abordării arheologice. Este o premisă esenţială în cadrul oricărui demers ştiinţific de o astfel de natură, lipsa ei fiind de neacceptat.

Documentaţia bibliografică se realizează în cadrul muzeelor (biblioteci, arhive) aflate în vecinătatea obiectivului (de regulă, în cazul României, la muzeele judeţene sau la instituţiilor de profil naţionale - Institutele de Arheologie, etc), sau pur şi simplu parcurgând deja amintitele Repertorii arheologice. Această acţiune se realizează pentru familiarizarea arheologului cu toate cercetările şi semnalările realizate în prealabil în arealul aflat în atenţie, precum şi în vecinătatea acestuia, practic, cu istoricul cercetărilor (în cazul în care acestea au existat: cine, când, în ce mod şi cu ce rezultate a mai făcut cercetări arheologice - şi nu numai - în spaţiul vizat),

Documentarea cartografică, asupra zonei planificate cercetării, se realizează tot în cadrul muzeelor (serviciul cartografic) sau al OCOT-urilor (Oficiul de Cadastru şi Organizarea Teritoriului) locale, practic prin studiul hărţilor. Există o serie de hărţi,

55

realizate în diferite momente istorice şi la scări diferite. În principiu este bine să fie consultate toate hărţile, deoarece unele pot oferi informaţii nebănuite privind evoluţia caracteristicilor spaţiului studiat. Astfel, de exemplu, pentru teritoriul Transilvaniei deosebit de folositoare sunt hărţile cadastrale austriece realizate în secolul trecut.

Pot fi obţinute prin consultarea hărţilor o serie de date importante, cum ar fi: localizarea amplasării staţiunii; starea acesteia (dacă se află în spaţii intravilane sau extravilane); căile de acces; localităţile învecinate; caracteristicile geo-morfologice ale arealului; toponimia locurilor (uneori şi în limbile minorităţilor etnice, dacă există); existenţa unor puncte (sisteme) fixe, naturale sau antropice, de referinţă; existenţa unor construcţii sau amenajări care la ora actuală nu mai există, fluctuaţii (variaţii) ale unor cursuri de ape; etc, elemente de care arheologul va trebui să ţină seama.Există mai multe metode de analiză a hărţilor, în funcţie de scopul pe care-l urmărim. Pentru topografia arheologică sunt specifice şi necesare: analiza mişcărilor neotectonice; evoluţia reţelei hidrografice a teraselor şi a ţărmurilor marine; analiza şi corelarea depozitelor cuaternare şi a microformelor de relief purtătoare de straturi de cultură; analiza curbelor de nivel pe hărţi şi planuri topografice la scări mari şi foarte mari în vederea separării microformelor de relief naturale de cele antropogene şi a depistării sistemelor de fortificaţii sau a ariilor favorabile aşezărilor umane; analize de conţinut (pedologice, de vegetaţie etc.) şi altele.

O atenţie aparte trebuie acordată analizei comparative a documentelor cartografice din perioade diferite. În condiţiile în care acestea nu sunt actualizate şi conţin, involuntar, informaţii cumulate, ele pot furniza elemente, respectiv date topografice sau fizico-geografice, azi dispărute din teren, privind, de exemplu, evoluţia ţărmurilor marine şi/sau evoluţia râurilor şi a zonelor de confluenţă a acestora şi, în legătură cu aceasta, existemţa unor „puncte fixe” care să confirme locaţia unor contexte, poziţia aşezărilor sau traseele unor drumuri vechi, azi dispărute.

Informaţii privind paleohabitatul, obţinute pe această cale, pot şi trebuiesc completate şi cu alte metode de prospectare ce pot fi obţinute pe parcursul cercetărilor, prin efectuarea unor analize asupra depozitelor pedogeologice, care sunt în strânsă legătură cu morfologia reliefului.

Datele obţinute pe această, cale pot furniza, deci, elemente utile pentru identificarea unor staţiuni şi, implicit, pentru direcţionarea investigaţiilor arheologice propriu-zise.

Ridicările totale pot fi realizate prin mijloacele moderne (teodolit, staţia totală), la scări foarte mari (1:1000; 1:500; 1:100; 1:50), cu o desime mare a punctelor preluate, astfel încât, prin procesarea şi suprapunerea lor pe hărţi (normale, 2D, 3D) să iasă în evidenţă toate anomaliile (indicii revelatori) ce pot trăda existenţa în structura solului a unor potenţiale obiective arheologice.

Cadastrul de specialitate arheologic este un subsistem de evidenţă a siturilor arheologice sub aspect tehnic (locaţie, poziţie, configuraţie, dimensiuni) şi economic, şi urmăreşte corelarea acestuia cu lucrările specifice, necesare înscrierii în documentele tehnice ale cadastrului general a siturilor şi obiectivelor arheologice. În condiţiile în care

56

numărul potenţialelor situri arheologice este în continuă creştere (şi datorită utilizării metodelor şi mijloacelor moderne de prospecţie), devine o condiţie absolut necesară păstrarea unei evidenţe stricte (riguroase) a acestora, atât din perspectiva culturală (patrimonială), cât şi din perspectiva spaţială (geografică). Repertoriile arheologice reprezintă un pas, important ce-i drept, într-un astfel de demers, ele fiind însă incomplete în lipsa unui sistem strict de evidenţiere cu ajutorul sistemului cadastral. O hartă, indiferent de specificul ei, necesită cunoştinţe specifice pentru a fi citită.Toate staţiunile şi siturile arheologice pot fi înscrise în documentele tehnice ale cadastrului general şi în baza acestora, precum şi a regimului juridic, se va realiza înscrierea în cartea funciară cu menţiunea: lista monumentelor şi siturilor arheologice. La întocmirea lucrărilor de Cadastru Arheologic în Cadastrul General al României, se vor inventaria (lua în evidenţă) toate lucrările de cadastru, topografie şi cartografie, executate în legătură cu actualele şi potenţialele situri arheologice.

Această inventariere va cuprinde planurile de situaţie la diverse scări şi în diverse etape de săpare (cercetare) a siturilor arheologice, ridicările topografice, planurile orizontale (grundriss-urile), în general toate documentele grafice cu valoare ştiinţifică, precum şi cele ce au fost conţinute în Proiectul de Săpătură pe baza căruia s-au obţinut diversele avize şi autorizaţii de săpătură din partea organismelor în drept (Direcţia Arheologică, Comisia Naţională de Arheologie, etc.). Se vor solicita, din partea Oficiilor de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (OCOT), precum şi din partea Departamentelor de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, informaţiile tehnice asupra poziţionării şi amplasării siturilor arheologice, cuprinse în planurile şi registrele cadastrale, locale şi naţionale (suprafaţa, categoria de folosinţă a terenului unde se află situl arheologic, proprietarul terenului, date referitoare la acoperirea zonei cu planuri topografice sau cadastrale aflate în arhiva proprie). Se recomandă utilizarea trapezelor cadastrale realizate la scara întregii ţări în anii `40 (sc. 1:5000) şi anii `70 (sc. 1:10.000) (fig. 4), cu menţionarea nomenclaturii specifice (codurile) cu ajutorul căreia pot fi identificate amplasamentele exacte ale trapezului. În urma inventarierii rezultă o structură logică, omogenă şi ierarhizată:

1. Denumirea sitului arheologic;2. Situl, adresa şi destinaţia acestuia;3. Complexul de lucrări proiectate şi suprafaţa estimată (aproximativă)a fi cercetată;4. Actele juridice de atribuire (emitent, dată, formă, suprafaţă in documente);5. Categoriile de folosinţă a terenurilor acoperitoare siturilor arheologice;6. Informaţii oferite de OCOT, DUAT şi DJPCC (Oficiile Judeţene de Patrimoniu);7. Informaţiile oferite de Cartea Funciară (acolo unde există), prin care se

completează datele de natură juridică asupra terenului unde se află obiectivul.La ora actuală topografia arheologică se dovedeşte a fi un domeniu deosebit de

important în cadrul demersurilor arheologice. Practic, nici o cercetare arheologică nu mai poate fi efectuată în lipsa acestei activităţi de redare a realităţilor geo-morfologice sub formă grafică şi/sau digitală (plan de situaţie şi sistem de referinţă topografic), efectuată înaintea oricărui demers de săpătură arheologică.

57

În acest context, colaborarea dintre topograf şi arheolog se conturează ca un aspect esenţial al demersului arheologic. Conlucrarea dintre cei doi trebuie să se bazeze pe înţelegere reciprocă, grija şi înţelegere pentru specificul lucrărilor celuilalt partener în interesul ambelor părţi, grija faţă de reperele plantate şi faţă de modul lor de păstrare. Este recomandată la ora actuală chiar o iniţiere a arheologului în problemele elementare de topografie, astfel el putând să conştientizeze complexitatea lucrărilor de acest gen dar şi limitele pe care le are topograful în realizarea anumitor lucrări.

Topografia arheologică, fiind o ramură a topografiei generale, implică o serie de operaţiuni suplimentare de teren dar şi lucrări aparte de birou. În cadrul lucrărilor de topografie arheologică se disting mai multe etape, în cadrul cărora atât topograful cât şi arheologul îşi au rolul lor bine definit. Într-o primă fază, în cadrul realizării „Proiectului lucrării” se efectuează recunoaşterea zonei în care urmează să fie efectuate ridicările topografice respectiv investigaţiile arheologice. Este indicată localizarea prin intermediul hărţilor (sc. 1:25.000 până la 1:5000) dar şi al aerofotogramelor, pentru observarea detaliilor de referinţă prin intermediul cărora se va realiza marcarea zonei arheologiceprin încercuire sau perimetrarea ei punctată.

Marcarea pe hărţi se realizează, de regulă, la faţa locului, pentru evitarea unor erori de fixare a obiectivului dar şi pentru corecta evidenţă a oricăror alte potenţiale obiective din areal. La faţa locului, arheologul va prezenta topografului care sunt „pretenţiile” sale cu privire la executarea lucrării. Astfel topograful va reuşi să-şi formeze o imagine completă cu privire la procedeele şi metodele pe care le va utiliza, prezentându-i arheologului şi detalii cu privire la forma finală a planului topografic. Stabilirea scării se va stabili de comun acord de către cei doi specialişti, topograful fiind în măsură să recomande şi să justifice avantajele şi/sau dezavantajele unei anumite scări de lucru (numai anumite scări pot pune în evidenţă anumite datalii şi aspecte ce îl pot ajuta pe arheolog). Este cunoscut faptul că o scară mare (1:100, 1:200, 1:500) prezintă deosebite avantaje, fiind în măsură să pună în evidenţă detalii specifice, necesitând însă şî un grad de precizie mai mare şi lucrări de teren cu o concentrare de forţe mai mare, iar măsurătorile cu un maxim de atenţie şi precizie. Arheologul va preciza în scris, în acest sens, ansamblul de lucrări pe care le solicită: felul şi natura obiectuvului, suprafaţa ce urmează a fi ridicată topografic, scara planului, numărul de profile longitudinale şi transversale precum şi csara lor, cotele pe care le doreşte şi localizarea lor precisă, amplasarea bornelor şi altor puncte de referinţă orizontală şi verticală etc. Orice ridicare topografică necesită o bornare prealabilă a sitului, în scopul regăsirii uşoare a punctelor fixe, faţă de care sunt calculate unităţile de cercetare (distanţe, altitudini etc.)

În conformitate cu realităţile relevate până în acest moment, topograful îşi va întocmi o schiţă a planului de „atac” a lucrării, pichetând suprafaţa respectivă cu ţăruşi, buloane, sau borne. Tot în această fază, el efectuează şi anumite lucrări ajutătoare preliminare: fixarea pe hartă a principalelor puncte de reper, căutarea drumurilor de acces spre obiectiv, stabilirea orientării lui, căutarea principalelor puncte de triangulaţie şi obţinerea datelor acestora în scopul legării lucrării de acestea. Urmează conceperea

58

planului de ridicare topo a obiectivului arheologic, stabilind soluţiile cele mai eficiente şi mai precis adaptabile la terenul respectiv. Topograful îl informează pe arheolog ce suprafaţă de hârtie va ocupa planul la diferite scări, asupra timpului necesar pentru conceperea lui, precum şi de oamenii (operatorii) necesari pentru efectuarea lucrărilor.

În scopul ridicării canevasului de ansamblu, mai trebuie realizate următoarele operaţii: lucrări de triangulaţie (cele mai dificile deoarece includ întreaga lucrare în sistemul de proiecţie şi sistem de referinţă - cote – naţional sau a zonei respective pentru ca în acest fel zona arheologică să fie foarte precis localizată); drumuiri, intersecţii înainte şi intersecţiile înapoi (retrointersecţii), sistem de triunghiuri, patrulatere cu punct central etc. Păstrarea punctelor de sprijin oferă posibilitatea identificării diferitelor detalii de teren chiar dacă au fost acoperite sau au fost luate de la locul lor. Avantajul topografiei arheologice constă în faptul că unele operaţiuni specifice ei pot fi efectuate concomitent cu lucrările arheologice sau după terminarea lor, când ne apar multe dintre detaliile pe care dorim să le reprezentăm şi pot fi verificate eventualele erori de calcul. În anumite situaţii (în special în mediul urban), este necesară „punerea la zi” a ridicării topografice, în eventuala prezenţă a unor factori ce pot afecta morfologic zona investigaţiilor arheologice.

După obţinerea datelor din punctele de triangulaţie în zona de ridicat se va trece la executarea unui sistem de sprijin chiar pe obiectivul arheologic ce trebuie redat topografic pe hârtie.

Ridicarea topografică propriu-zisă se poate realiza cu ajutorul teodolitului, tahimetrului sau, mai recent, cu staţia totală. Din echipa topografică, pe lângă topograful specialist, mai fac parte: un secretar care va consemna într-un caiet special, de teren, datele citite la aparat de către topometru (distanţe, unghiuri, etc.); doi stadieri care să ştie ţine şi umbla cu mira şi cu ruleta dar care pot fi utilizaţi şi la bornare, la manevrarea instrumentelor şi chiar la prepararea terenului pentru desfăşurarea optimă a lucrărilor; un tehnician care să facă schiţa terenului şi să marcheze pe ea fiecare punct citit la stadie cât şi puncrtele de reper luate la începutul lucrării (Ursuţ, Paul 1980, 309). Această schiţă este memoria topometrului, practic o „fotografie” a terenului care va reflecta forma şi conţinutul viitorului plan arheologic. Urmează culegerea datelor de pe teren, o etapă deosebit de importantă, în cadrul ei fiind puse în evidenţă pregătirea şi experienţa topografului, factori esenţiali în obţinerea unei ridicări topografice corecte şi performante. Un alt factor important ce poate afecta calitatea rezultatelor este timpul (vremea) care în condiţii de extreme (temperaturi ridicate sau coborâte, precipitaţii etc.) poate afecta aparatele utilizate, necesitând anumite corecţii din partea topografului. Topograful decide care sunt „punctele sensibile” ale terenuluicu schimbările de pantă, cu ridicături şi gropi (alveolări) etc, ce urmează a fi vizate pentru ca planul obţinut să reflecte obiectiv terenul.

Concomitent cu realizarea reţelei de nivelment (altitudinile succesive) se urmăreşte realizarea unei caroieri (10 x 10 m; 20 x 20 m), care se va constitui ca reţea de sprijin (sistem de referinţă) atât pentru amplasarea unităţilor de cercetare cât şi în cazul oricăror lucrări de prospecţii geo-fizice (rezistivitate, magnetometrie). Pe harta ridicării topografice sunt localizate, cu o deosebit de mare precizie (utilizându-se în acest scop tot staţia totală)

59

şi unităţile de cercetare (secţiuni, suprafeţe, casete etc.), în scopul regăsirii lor facile precum şi pentru poziţionarea cât mai exactă a oricărui complex, context sau artefact descoperit în decursul săpăturii arheologice. Utilizarea mijloacelor topografice îşi găseşte aplicaţii atât înainte de efectuarea săpăturii cât şi în timpul acesteia, asistenţa topografică permanentă fiind necesară pentru localizarea contextelor descoperite.

Urmează etapa de birou, ce cuprinde operaţiuni specifice: extragerea drumuirii separat din carnatul de observaţii, efectuarea mediilor unghiurilor orizontale şi verticale, reducerea la orizont a distanţelor, calculul coordonatelor XYZ etc. Iniţial se calculează datele relative (relativele) iar după compensare datele absolute (absolutele). Urmează raportarea rectangulară a punctelor care au coordonate şi raportarea polară a punctelor, care se efectuează în funcţie de datele citite în teren la care se vor menţiona datele absolute. Aceste puncte urmează a fi legate în desen, pe baza şchiţei din teren. O atenţie deosebită este acordată planului „în creion”, deoarece el reprezintă, în fapt, originalul adevărat al întregii lucrăricare va fi utilizat la redactarea planului dorit de specialist. Un aspect important în obţinerea planului final, de care depinde claritatea şi semnificaţia planului topo arheologic, îl reprezintă renunţarea la o serie de detalii topografice care ar afecta „citirea” acestuia (limite de clădiri, garduri, stâlpi, tufe, pomi, magazii etc.).

Desenarea unui plan arheologic se va face de un desenator experimantat, care să cunoască specificul meseriei de arheolog şi să sublinieze detaliile necesare prin semne convenţionale specifice. Desenul iniţial se va face pe hârtie milimetrică, în creion, urmând ca apoi el să fie copiat în calc, cu tuş negru, utilizând trase cu grosimi diferite în redarea unor detalii.

În cazul utilizării unei staţii totale, aceste operaţii sunt efectuate, după descărcarea lor prealabilă, de către calculator prin programele dedicate pentru aceste calcule. La ora actuală staţiile totale sunt utilizte cel mai frecvent în realizarea planurilor topografice arheologice, mai ales pentru uşoara procesare şi gestionare a datelor, pentru uşoara reproducere a acestora (digitală şi/sau pe hârtie plotată), precum şi pentru uşoara integrare a lor în cazul unor baze de date cu competenţă superioară, organizate pe nivele, de tipul GIS.GPS (Geographyc Position System)

Devenit o prezenţă obişnuită în cadrul şantierelor arheologice, GPS -ul este un aparat profesional cu ajutorul căruia, lucrându-se în regimul teledetecţiei şi localizării în funcţie de datele oferite de sistemul de sateliţii geostaţionari (în număr de minim 4), pot fi cunoscute cu o deosebit de mare precizie (în funcţie de performanţele aparatului) toate coordonatele spaţiale ale punctului avut în vedere. Pentru uşoara regăsire a punctelor aflate în atenţia arheologilor, este absolut necesară pozitionarea lor după acest sistem, ulterior date suplimentare putând fi obţinute şi prin consultarea hărţilor realizate prin analiza satelitară.

Sistemul GPS, conceput iniţial, cu aplicabilitate în domeniul militar, se baza pe utilizarea a patru sateliţi, pe cunoaşterea timpului de propagare dintre aceştia şi pe folosirea unui receptor GPS cu ajutorul cărora se poate determina longitudinea, latitudinea,

60

altitudinea şi ora precisă în orice moment de timp. Precizia măsurării cu un astfel de sistem variază între 30 m (militar) şi 150 m (comercial). Există diferite variante de GPS-uri, de la cele mai simple, „la purtător” sau de buzunar, care oferă date relativ corecte (similare celor încorporate în sistemele de regăsire a automobilelor) până la cele profesionale (staţii fixe şi sisteme care sunt utlizate în navigaţia avioanelor şi/sau a navetelor spaţiale).

Funcţionarea unui sistem GPS este asigurată de un grup de sateliţi care se rotesc în jurul pământului şi emit semnale codate ce conţin datele oribitale ale tuturor sateliţilor, ceasul lor propriu, condiţiile de "sănătate" ale sateliţilor. Pentru a acoperi întreaga suprafaţă a globului, numărul necesar de sateliţi lansaţi ar trebui să fie de 24. În prezent, aceştia nu sunt încă toţi lansaţi, deşi sistemul este operant în SUA, Japonia şi unele ţări europene, având perspective certe de dezvoltare a reţelei de conectare la sistem şi de mărire a suprafeţei de acoperire.

A. 3. Realizarea unor prospecţii arheologice (de suprafaţă şi de adâncime, cu sau fără prelevare de probe).a. Prospecţii de suprafaţăÎn prezent prospecţia de suprafaţă se bazează şi se realizează în mai multe tehnici

combinate. Ea începe cu delimitarea şi cartarea limitelor aşezării, a staţiunii precum şi a accidentelor de detaliu caracteristice. Continuă cu culegerea materialelor arheologice, clasarea şi încadrarea cronologică şi culturală a acesteia, apoi cu prospecţiunile geofizice care au ajuns în prezent să poată determina chiar planul straturilor superficiale încă nedescoperite.

INDICII REVELATORI DE NATURĂ ARHEOLOGICĂsunt în aceste perioade mai apropiaţi de "punctele critice" adică de acele momente în

care sunt cel mai bine puse în evidenţă urmele arheologice.Obiectivul fundamental al prospecţiilor arheologice este acela al perceperii, depistării, delimitării şi interpretării oricăror tipuri de structuri şi fenomene generate de activităţile omeneşti şi „ascunse” în structura solului.

Indicii revelatori de interes arheologic sunt reprezentaţi de amprentele antropogene din diferite epoci istorice, care se află în structurile naturale ale solului şi se manifestă sub forma unor anomalii în componenţa acestuia, anomalii ce pot fi sesizate de la suprafaţă.

Generalizând, putem afirma că aceste anomalii apar ca formaţiuni heterogene în structuri naturale, omogene, dar şi invers ca formaţiuni omogene în structuri naturale heterogene.

Utilizăm sintagma „indici revelatori de interes arheologic” deoarece în structura solului pot exista o sumedenie de alte anomalii care se datorează unor cauze diferite, fie ele şi antropogene, dar care nu prezintă nici o importanţă din punct de vedere arheologic şi

61

care, uneori, pot înşela chiar şi ochiul specialistului avizat (în bibliografia de specialitate franceză ele sunt numite leurres = momeli). Astfel de exemple de „falsificare” a unor indici arheologici sunt constituite de meandrele ş canalele colmatate sau părăsite ale unor râuri (ce pot fi confundate cu aşezări fortificate de forma circulară); tranşeele şi/sau gropile provocate de obuze (ce pot fi confundate cu anumite structuri protoistorice); vechi drumuri sau chiar căi ferate abandonate şi acoperite de vegetaţie (ce pot fi confundate cu drumurile sau limes-urile romane); depuneri eoliene sau de steril în formă de movilă (ce pot fi confundate cu tumulii preistorici sau cu aşezări de tip tell); anumite amenajări de delimitare a hotarului unor aşezări din evul mediu (ce pot fi confundate, la rândul lor, cu tumulii funerari); anomalii provocate de fenomenele periglaciare (ce pot fi confundate cu unele structuri de habitat din diferite epoci); urmele lăsate de stâne recent părăsite, bogate în îngrăşăminte naturale (ce pot fi confundate cu diverse tipuri de construcţii antice), urmele unor terasări antropice recente realizate în scopuri agricole pot fi confundate cu amenajări defensive preistorice sau clasice etc. După cum se poate constata, aceste „momeli” pot fi clasificate, din punct de vedere al genezei lor, ca fiind de factură antropică sau de origine naturală.Indicii revelatori pot fi clasificaţi după mai multe criterii:

- după origine (anomalii naturale, antropice, biogene, mixte);- după metoda (metodele) de depistare (prospectare);- după modul de manifestare (i. r. letargici sau criptoanomalii – anomalii ascunse în

pământ ce aparţin de regulă perioadelor vechi ale istoriei, care nu produc efecte observabile la suprafaţă deoarece tind să se uniformizeze cu mediul în care se află şi care pot apărea, rar, doar în anumite momente „critice”; i. r. activi – apar şi pot fi depistaţi în mod permanent la suprafaţa pământului; i.r. temporari – sunt relevaţi în anumite perioade limitate ca timp iar prezenţa lor poate fi sesizată în funcţie de prezenţa şi de amploarea fenomenelor care le condiţionează pe de o parte şi de tipul de metodă de prospecţie utilizat, pe de altă parte. Aceşti indici pot fi într-o stare letargică pentru un anumit tip de prospecţii şi în acelaşi timp să se afle într-un moment critic pentru un alt tip de prospecţie).

În interpretarea acestor indici depistaţi în teren se recomandă multă prudenţă, chiar suspiciune, această atitudine fiind preferată unui entuziasm lipsit de o bază obiectivă controlată. Totodată se recomandă verificarea repetată şi încrucişată (coroborată) prin intermediul mai multor metode de prospectare a oricărui indiciu relevat. În ceea ce priveşte aplicabilitatea efectivă în cadrul practicii arheologice, clasificarea indicilor revelatori urmează un alt criteriu şi anume cel legat de elementele principalele de evidenţiere propriu-zisă a acestora:

1) indicii revelatori topografici - anomaliile privind morfologia microformelor de relief antropogen.

În situaţia în care modificările antropogene ale reliefului se atenuează până la aplatizare, singura metodă de depistare a acestor anomalii este cea a întocmirii unor planuri

62

topografice la scări foarte mari. Condiţia obligatorie este recoltarea a cât mai multe puncte de nivelment, prin care se crează posibilitatea trasării unor curbe de nivel la distanţe mici (10-20 cm).

2) indicii revelatori sciografici sunt acele anomalii antropogene care sunt evidenţiate prin umbrele pe care le produc. Umbrele se produc datorită iluminaţiei în anumite momente ale zilei.

Înregistrarea acestor umbre este legată de aşa-numitul moment critic, atunci când razele solare cad direct pe obiectiv.

3) indicii revelatori fitografici sunt legaţi de particularităţile covorului vegetal de la suprafaţa solului.

Prezenţa ori absenţa unor condiţii optime pentru covorul vegetal, se reflectă în comportamentul acestui covor vegetal.

Există anumite categorii de plante. După unele criterii, botaniştii grupează aceste plante în diferite categorii:

- plante hidrofile (papura, stuful, nufărul ş.a). Existenţa acestor categorii de plante sugerează absenţa locuirii.

- plante hidrofite , ce preferă terenulrile cu umiditate bogată, simţindu-se bine în prezenţa apei gravitaţionale. Ele sunt: izma broaştei, podbarul, coada calului şi altele.

- plante mezolite (marea majoritate a plantelor) - preferă un sol cu o umiditate şi o temperatură moderată (trifoiul alb, măzărichea şi altele).

- plantele xerofite preferă solurile calde cu umiditate redusă: scaiul dracului, mărăcinişul etc.

- plante halofite sunt caracteristice solurilor sărătoase (salcia, iarba sărată)- plantele psomofite sunt plante iubitoare de nisipuri. La noi în ţară sunt mai puţin

reprezentate.Dispunerea acestor categorii de plante în covorul vegetal poate indica

particularităţile specifice unor porţiuni reduse de teren care pot fi propice acestor categorii de plante şi care pot indica existenţa sau inexistenţa, în aceste porţiuni, unor urme ale locuirii umane sau de intervenţii umane.

De exemplu, deasupra unor structuri compacte (ziduri) plantele vor avea rădăcini mai puţin ramificate, situaţie ce le va afecta viteza de creştere, dimensiunile şi chiar aspectul cromatic. De asemenea, deasupra unor structuri compacte realizate din calcar de pildă, vor creşte cu predilecţie specii de plante cărora aportul de carbonat de calciu le este favorabil, în vreme ce speciile care nu „agreează” acest compus chimic vor fi sesizate mai rar sau chiar deloc. Această categorie de indici trebuie tratată cu prudenţă, deoarece ele se pot datora şi altor cauze (naturale sau antropice fără interes arheologic - contemporane).Această categorie de indici trebuie tratată cu prudenţă.

4) indicii revelatori cromatici - se evidenţiază prin diferenţele de culoare ale plantelor şi (sau) solurilor sau de nuanţe ale aceleiaşi culori.

Aceşti indici trebuie să fie trataţi în corelaţie cu cei fitografici (în cazul plantelor).

63

O atenţie deosebită trebuie acordată suprafeţelor ocupate cu plante de cultură sau cu plante spontane. Diferenţele de culoare se pot observa şi în timpul vegetaţiei, mai ales în perioadele secetoase şi în perioadele cu exces de precipitaţii.

5) indicii revelatori litologici - se evidenţiază prin compoziţia litologică a substraturilor zonelor de interes arheologic. Se referă la componenţa litologică a subsolului zonelor de interes arheologic.

Componenţa litologică poate fi : unitară diferenţiată

Pe terasele râurilor sau în zonele de meandrare pot fi depistate lentile purtătoare de straturi de cultură, în alternenţa cu lentile sterile din punct de vedere arheologic.

Singura metodă de a evidenţia situaţia reală şi mişcările care au avut loc în timp, rămâne analiza litologică, care se poate realiza fie prin forare, fie prin fotografia aeriană în spectrul infraroşu (ex. cursul mijlociu al Mureşului, Valea Sebeşului şi altele).

6) indicii revelatori hidrici - se evidenţiază prin diferenţele de potenţial hidric dintre straturile depozitelor pedologice. Aceste diferenţe pot fi puse în evidenţă prin metode de prospecţii electrice şi prin aceleaşi fotografii aeriene în spectru infraroşu. I.r. hidrici se află în strânsă legătură cu granulaţia şi porozitatea solului. Ei produc efecte asupra plantelor în perioada de vegetaţie, putând fi puşi în evidenţă cu ajutorul fotografiei aeriene sau în spectru infraroşu deoarece diferenţele de umiditate crează, inerent, diferenţe termice între diferitele structuri pedologice.

De regulă, în acest caz indicii hidrici pot fi asociaţi cu cei vegetali. Solul şi depozitele de roci moi (pământuri) de la suprafaţa scoarţei terestre (depozitele pedologice) alcătuiesc mediul în care se desfăşoară activitatea de prospectare arheologică. În acest mediu se găsesc structurile pe care le urmăresc, de regulă, arheologii şi tot aici se petrec fenomenele generate de indicii revelatori, pe care încercăm să le evidenţiem.

7. Indicii revelatori pedologiciÎn urma modificărilor fizice şi chimice produse în profilurile de sol actuale ca urmare

a fenomenelor de amestec fizic, pe verticală, a orizonturilor pedologice, duce la modificări de comportament al plantelor, la modificări ale regimului termohidric al solului, fiecare dintre ele putându-se pune în evidenţă prin procedee specifice. Modificările în chimismul solului prin schimbările de conţinut în ceea ce priveşte materiile organice şi minerale, pe areale mici, duce la apriţia unor fenomene observabile la suprafaţă care pot fi sesizate la suprafaţă, constituindu-se în indicatori pentru arheologi, în demersul prospectării ariilor supuse aten, în demersul prospectării ariilor supuse atenţiei (fig. 6). Este adevărat că nu de puţine ori, anomaliile pedologice pot induce în eroare pe arheologi, unele configuraţii cromatice sau vegetale manifestate la suprafaţa solului putând avea alte origini decât cele antropice. Un aspect important în demersul de reconstituire a paleohabitatelor umane îl constituie analiza şi precizarea tipului (tipurilor) genetic (e) de sol. Cartarea cu exactitate a solurilor de tip forestier, de mlaştină, etc., conduce la anumite concluzii, privind învelişul vegetal existent în antichitate pe diferite suprafeţe de teren (solurile fosile).

64

Influenţa bilanţului hidric asupra indicilor revelatoriApa se prezintă în sol sub diferite forme: apa de cristalizare (de constituţie),

peliculară, capilară şi gravitaţională. Prezenţa apei în aceste forme este diferită în timp şi spaţiu. Apa de constituţie şi cea peliculară au o prezenţă cvasipermanentă în depozitele pedogeologice. Urmează apoi apa capilară şi, în sfârşit, cea gravitaţională. În condiţii de uscăciune, ordinea în care acestea dispar este următoarea: întâi dispare apa gravitaţională, apoi cea capilară, apoi cea peliculară, de constituţie; în vreme ce completarea lor se face în ordine inversă.

Cantitatea de apă existentă într-un depozit pedologic depinde de capacitatea acestuia de a absorbi şi reţine (înmagazina) o anumită cantitate de apă = potenţial hidric. Potenţialul hidric depinde de: structura şi alcătuirea granulometrică; de dimensiunile şi numărul porilor (capilarele); de caracteristicile fizice şi chimice ale depozitului respectiv. În aceste structuri pot interveni o serie de modificări ulterioare (de ordin natural sau antropogen) ce pot modifica potenţialul hidric.

Modificarea şi/sau refacerea lui reprezintă o problemă de durată, iar uniformizarea respectiv egalizarea cu structurile din jur necesită un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. În foarte multe din cazuri, intervenţiile antropice pot produce modificări ale potenţialului hidric care se constituie ca un proces ireversibil, ca urmare a modificărilor complexe care afectează structurile. Diferenţele flagrante ale structurii şi ale chimismului depozitelor pedologice conduc la diferenţe de potenţial hidric, care generează, la rândul lor, diferenţe de umiditate. Aceste diferenţe, generate de intervenţiile antropice, determină un comportament contrastant, în discordanţă cu structurile din jur, manifestat sub forma unor anomalii. Diferenţele de umiditate, chiar şi pe areale de mici dimensiuni, atrage după sine comportamente diferite, pe anumite direcţii. În funcţie de adâncimea la care acţionează şi se manifestă aceste anomalii, ele pot infuenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea covorului vegetal de la suprafaţă, în sensul modificării aspectelor cromatice a plantelor cultivate dar şi a solului necultivat. În cadrul aceleiaşi specii de plante, în condiţii de umiditate diferită apar nuanţe diferite, iar atunci când diferenţele de structură respectiv potenţial hidric se permanentizează este posibilă apariţia unor compoziţii vegetale diferite.

Potenţialul hidric diferit poate fi sesizat cu ajutorul vegetaţiei (indicii fitografici-vegetali asociaţi de regulă) dar şi prin intermediul prospecţiilor electrice, structurile umede reacţionând diferit la trecerea curentului electric. Apa din structura solului se comportă ca un electrolit, astfel că rezistivitatea electrică va fi în raport invers proporţional cu conţinutul hidric, care este mai mare.

Influenţa regimulul termic asupra manifestării indicilor revelatoriStructurile solului prezintă, pe lângă potenţialul hidric, o altă caracteristică

omniprezentă, determinată de compoziţia minerală, densitate şi gradul de compactare, anume potenţialul termic.

În natură, variaţiile termice sunt fenomene frecvente, ciclice, mediile reacţionând în moduri diferite la această variaţie tocmai datorită densităţilor diferite. De regulă, cu cât un

65

mediu are o densitate mai mică cu atât variaţia termică va fi mai repede (mai prompt) înregistrată. De pildă, la schimbările de temperatură, aerul este primul mediu care înregistrează oscilaţiile, apoi apa şi apoi solul. Temperatura aerului este preluată, la rândul ei, în mod diferit de depozitele pedologice cu structuri şi densităţi diferite. Structurile pedologice afectate de intervenţiile antropice, cu structură diferită, vor reacţiona contrastant faţă de structurile din jur, neafectate. De exemplu, o amenajare cu o structură compactă şi o porozitate redusă, alcătuită din particule fine coloidale cu densitate ridicată (zid de piatră) având un potenţial termic diferit de cel al pământului înconjurător, cu o structură mai afânată, mai aerisită. Diferenţa de potenţial termic (temperatură), concretizată printr-o mai pronunţată inerţie la schimbările de temperatură (diurne sau nocturne) poate fi observată cu ochiul liber, la fotografie aeriană (fig. 11-12) sau în spectru infraroşu.

În cercetările arheologice obişnuite, această diferenţă de temperatură care reprezintă unul din indicii revelatori, se poate observa mai ales toamna târziu sau primăvara devreme, atunci când variaţiile termice înregistrează valori mari. De pildă bruma sau prima zăpadă căzută, se va topi mai repede deasupra structurilor cu o densitate mai mare, deoarece potenţialul lor termic superior pământului din jur va face să se degaje căldură mult mai mult timp. Invers, la topirea zăpezilor, acestea vor persista mai mult deasupra structurilor mai compacte, prin urmare mai reci. Uneori vara, după perioade îndelungate de căldură excesivă, structurile mai dense (fundaţii compacte, ziduri, aglomerări de ceramică) se încălzesc mai puternic decât pământul din jur, înmagazinând energia calorică, astfel că în cazul unor ploi, apa se evaporă mai repede deasupra acestor structuri mai compacte, microarealele aflate deasupra zidurilor căpătând astfel o culoare mai deschisă. De regulă, înregistrarea diferenţelor termice se realizează în aşa numitele momente (temperaturi) critice. Ele dispar însă odată cu depăşirea pragului critic (minim sau maxim) în structurile cu potenţiale diferite.

Între regimul termic şi cel hidric din sol există legături strânse şi interacţiuni reciproce, ambele declanşând fenomene relativ similare în structura solului. Aceşti doi parametrii pot fi urmăriţi în asociere cu indicii revelatori de interes arheologic aflaţi la suprafaţă, fiind de cele mai multe ori asociaţi. În anumite situaţii se pot face şi cercetări de durată (nu doar în momentele critice), legate de caracteristicile zonale, persistente în timp (de exemplu în stabilirea indicilor de ariditate – reprezentând starea termohidrică din sol pentru o perioadă de timp, dată). Raportul dintre precipitaţii şi temperatură poate fi monitorizat printr-o serie de parametrii (geografici, meteorologici, eolieni, atmosferici etc.), bilanţul hidric al solului putând fi calculat după formula BHA = BHP + IAD x KD (unde: BHA = bilanţ hidric actual; BHP = bilanţ hidric precedent; IAD = indice de ariditate diurn; KD = coeficient de descreştere a umidităţii). IAD = 100P/T (unde P = cantitatea de precipitaţii în mm/24 ore; T = temperatura diurnă)

Momentele critice de manifestare ca indici revelatori, ale bilanţului hidric şi a celui termic, depind de profunzimea, intensitatea şi tăria lor, precum şi de metodele utilizate, precum şi de categoria de indici de suprafaţă cu care sunt asociaţi. Metodele de prospecţie trebuie să se armonizeze cu momentele critice, deoarece în lipsa unei astfel de coroborări

66

rezultatele pot fi nule. De exemplu, este inutilă realizarea unei prospecţii electrice atunci când bilanţul hidric al solului are valori foarte ridicate („musteşte de apă”) deoarece valorile rezultatelor sunt puternic afectate (distorsionate) de prezenţa apei, diferenţierile dintre structuri nemaiputând fi distinse.

Cu cât diferenţele de comportament ale structurilor sunt mai mari, mai accentuate, cu atât rezultatele valorilor obţinute prin prospecţii (amplitudinea valorilor) vor fi mai clar înregistrate.

METODE DE PROSPECTARE

Pot fi socotite de două feluri:a) metode de prospectare de cabinetb) metode de prospectare de terenÎn cadrul metodelor de prospectare de cabinet, documentarea bibliografică joacă un

rol important. Această documentare bibliografică constă în depistarea tuturor datelor referitoare la zona pe care urmează să o cercetezi, a repertoriilor arheologice, precum şi includerea în bazele de date informatizate.

Analiza hărţilor intră şi ea în cadrul metodelor de prospectare de cabinet. În funcţie de specificul acestor hărţi, ele pot furniza informaţii preţioase asupra fenomenelor de interes istoric deosebit.

Există mai multe metode de analiză a hărţilor, în funcţie de interesul pe care-l urmărim.

- analiza şi corelarea depozitelor cuaternare şi a microformelor de relief purtătoare de straturi de cultură, analiza curbelor de nivel şi a planurilor, la care se adaugă şi analizele de conţinut ale solului.

O atenţie importantă trebuie acordată analizei comparative a documentelor din perioadae diferite (hărţi ale aceleaşi zone din perioade diferite). Astfel se poate sesiza evoluţia ţărmurilor marine, a râurilor şi-n legătură cu aceste modificări şi poziţia aşzărilor sau teraselor drumurilor mai vechi, drumuri care astăzi nu mai sunt folosite.

Informaţiile privind paleohabitatul trebuie completate şi cu alte metode de prospectare, cum ar fi prospectarea metodelor pedologice.

Datele acestea pot furniza elemente utile pentru identificarea unor staţiuni şi implicit pentru direcţionarea activităţii.

Periegheza (perios, ghezos = a se deplasa la faţa locului) .

PerieghezaEtimologic (perios = a merge, a (te) deplasa, geos (Geea) = pământ) ar fi vorba de

"deplasăre la faţa locului" sau "deplasare pe suprafaţa pământului". Primul care foloseşte termenul este Herodot în lucrarea sa "perioghesos" care cuprinde călătoriile sale din Africa

67

de Nord şi Orientul Apropiat. Chiar dacă, la prima vedere, pare a fi o acţiune lipsită de orice componentă ştiinţifică-sistematică şi având o motivaţie oarecum limitată: "o simplă plimbare menită a căuta materiale arheologice la suprafaţa pământului", periegheza se desfăşoară, astăzi, după anumite reguli, cu operaţiuni succesive, având nevoie de o pregătire prealabilă temeinică, de un instrumentar specific, adecvat, şi de o etapă post-periegheză, în care se prelucrează materialele şi informaţiile obţinute.

Această cercetare de suprafaţă, care nu necesită nici un fel de autorizaţie prealabilă, constituie un gen de explorare care se dovedeşte deosebit de interesant şi fructuos dacă cercetătorul posedă cunoştinţe dezvoltate de arheologie şi o bogată experienţă.

Scopul ei este acela de a detecta, sesiza, delimita (în măsura posibilităţilor), obiective arheologice, sau urme, rămăşiţe care să ateste existenţa sub nivelul de călcare vestigii de interes arheologic, în vederea cercetării lor sistematice (prin săpături) ulterioare. În realitate (sau, mai bine spus, de cele mai multe ori) perieghezele nu sunt integrate în ansamblul succesiv de operaţii mai sus amintit, ci sunt efectuate într-un mod oarecum separat, constituindu-se astfel ca tipuri cercetări în sine şi de sine stătătoare, unii cercetători rezumându-se, din diferite motive, doar la efectuarea şi, eventual, publicarea rezultatelor acestora. Sunt abordate spre cercetare atât zone, puncte, în care au mai fost realizate anterior semnalări de materiale arheologice (este recomandat ca perieghezele să abordeze în mod repetat aceeaşi zonă!) în acest caz fiind vorba de o reidentificare a unui punct, cât şi zone necercetate anterior, care se constituie ca "pete albe" pe harta descoperirilor arheologice.

Ele se desfăşoară conform premiselor principiale definite de trinomul CE; CÂND; CUM caut ? (mai precis: Ce anume caut, Când, Cum, în ce mod realizez căutarea ?)

Prima etapă a perieghezei (Ce caut), este cea care ţine de documentarea bibliografică şi cartografică a spaţiului care se doreşte a fi cercetat, documentare similară celor realizate ca preliminarii la cercetările sistematice (este de la sine înţeles faptul că dacă periegheza este parte integrantă a unei cercetări sistematice documentarea biblio-cartografică este deja realizată în momentul demarării acţiunii perieghetice). Nu întâmplător, această etapă preliminară a fost numită şi "prospecţie de birou". În această etapă se fixează ariile geografice ce urmează a fi investigate, şi se pregăteşte logistic periegheza. "Ustensilele" necesare într-o periegheză sunt: harta, sau hărţi ale zonei (la scări cât mai mari), busola, pungi de plastic, bilete de identitate pentru recunoaşterea materialelor, piolet sau ciocan de geolog, coli de hârtie şi ustensile de scris şi desenat, aparat de fotografiat, rulete de diferite dimensiuni, semne de marcare şi, nu în ultimul rând, Fişe de periegheză - tipizate.

Pe baza bibliografiei de specialitate, studiate în prealabil, reiese o anumită preferinţă a anumitor comunităţi umane aparţinând diferitor epoci, pentru anumite forme de relief pentru amplasarea aşezarilor sau a altor amenajări (Ex. Neolitic - terasele joase în fazele timpurii, dar şi mai înalte în eneolitic; Coţofeni - toate formele de relief dar se manifestă o preponderenţă pentru zonele înalte, pe vârfuri de deal; ep bronzului - boturile de deal, şi în general zonele ridicate; Hallstatt - aşezări fortificate în zone apărate natural, la înălţime).

68

Obiectivele arheologice preistorice, date fiind caracteristicile lor generale, nu produc modificări notabile în structura solului (ca de exemplu obiectivele antice clasice sau cele medievale) care să fie vizibile la suprafaţă prin obsevarea denivelărilor prezente. În mod excepţional amintim însă şi obiective preistorice (ca de exemplu tumulii sau sistemele de fortificaţie din epocile bronzului şi a fierului), care pot fi sesizate şi sub forma aceasta.

Perieghezele se desfăşoară, de regulă, primăvara devreme şi toamna târziu, în perioada arăturilor, după căderea ploilor sau după topirea zăpezilor.

Este recomandabil ca perieghezele să nu se efectueze în mod individual, colectivele de cercetători, împărţite pe echipe, fiind mult mai eficiente şi mai avantajoase din toate punctele de vedere.

În desfăşurarea propriu-zisă a perieghezei se pune accent pe: analiza toponimiei şi a cadastrului, observaţia atentă a configuraţiei terenului, a terenurilor în pârloagă sau cultivate, a terenurilor proaspăt arate, a muşuroaielor de cârtiţe, a unor accidente ale solului (alunecări de teren, rupturi, râpi, prăbuşiri de maluri, etc), a oricăror sanţuri realizate pentru diferite construcţii sau amenajări, observaţia vegetaţiei, a detaliilor cromatice, a tipurilor (speciilor) de plante, etc.

Un rol important trebuie acordat "informatorilor", acele persoane, de regulă în vârstă, care cunosc bine "hotarul" şi mai ales toponimicele, şi pot furniza informaţii preţioase cu privire la apariţia, prezenţa sau semnalarea anterioară unor materiale cu caracter arheologic, sau chiar cu privire la cercetări anterioare realizate în zonă şi nemenţionate în bibliografie.

Odată cu desfăşurarea propriu zisă a perieghezei, la debutul acesteia, se desemnează echipele, zonele supuse cercetărilor, punctele de întâlnire, tipurile de semnale (în lipsa unor aparate adecvate)

La semnalarea unor materiale arheologice (ceramică, obiecte de metal, chirpic, unelte din piatră, etc) echipa de periegheză se regrupează în zona ce prezintă respectivele vestigii. Se procedează la "recoltarea" materialelor şi punerea lor în pungi, însoţite de biletul pe care se notează numele locului, simbolul descoperirii şi, dacă este posibil, încadrarea culturală a acestora. Tot acum se procedează la completarea Fişei de periegheză tipizate şi se realizează o ridicare topografică expeditivă pentru recunoaşterea punctului. Se completează cu realizarea unor fotografii cât mai relevante ale zonei.

La înapoierea din deplasare, materialele arheologice sunt prelucrate în mod normal ca şi când ar proveni dintr-o săpătură arheologică (spălare, curăţare, desenare, încadrare cultural-cronologică, interpretare, publicare). De reţinut necesitatea actualizării şi completării Fişei de periegheză (deoarece există unele rubrici ce pot fi completate doar în urma prelucrării materialelor) urmată de introducerea ei (a informaţiilor conţinute) în baza de date informatizată a instituţiei.

Fotografia aerianăReprezintă, probabil, una din metodele cu cele mai spectaculoase rezultate în cadrul

aplicaţiilor prospective arheologice, fiind utilizată la scară mare în marea majoritate a

69

ţărilor lumii. Metoda prospecţiei arheologice prin intermediul fotografierii aeriene face parte din categoria prospecţiilor arheo-geofizice de suprafaţă, pasive, având avantajul surprinderii, datorită perspectivei generale – oferită de înălţime – a unor obiective de diferite dimensiuni (de regulă mari), imposibil sau foarte dificil de surprins în mod normal la suprafaţa solului. Chiar dacă arheologul poate detecta resturile unor structuri în teren, el nu poate avea o viziune de ansamblu asupra acestora de la acest nivel (dimensiuni, morfologie etc.), perspectiva integrală şi clară fiind posibilă doar din punctul (sau punctele) de vedere ce-l (le) poate oferi fotografia aeriană.

Arheologie aeriană: metodă de prospecţie ce utilizează mijloace aeronautice şi fotografice pentru detecţia şi înregistrarea siturilor şi structurilor (obiectivelor) presupuse a fi arheologice.

Sit (structură) presupus (ă) a fi de interes arheologic: Eterogenitatea aspectului solului sau a vegetaţiei, perceptibilă din perspectiva aeriană, în cadrul căreia ordonarea geometrică poate caracteriza originea antropică. Prezumţia caracterului arheologic pote fi obţinută (confirmată) prin compararea cu urmele (trasele) analoage a căror origine este confirmată, ţinând cont şi de posibilele „capcane” sau „momeli” (leurres).

Începuturile metodei fotografiei arheologice pot fi plasate în secolul XIX, mai precis în 1829, când francezii A. Niepce şi Ph. Daguerre descopereau proprietatea bromurii de argint de a se înnegri la lumina solară şi inventau un sistem de formare şi fixare a imaginii pe un suport dur (sticlă), născându-se astfel posibilitatea de înregistrare a imaginilor prin procedeul fotografic (daguerrotipie). La scurt timp după această importantă descoperire, când încă se mai foloseau ca negative plăcile umede preparate la faţa locului în camere obscure, fotografia a început să pătrundă în activitatea de cercetare a suprafeţei terestre.

În 1858, Gaspar Felix Tournachon, cunoscut sub pseudonimul Nadar, solicita un brevet pentru un procedeu inedit de fotografie, aerostatică, aplicabil la ridicarea planurilor topografice, hidrografice şi cadastrale. Fotografierea se făcea din nacela unui balon unde era amplasată o cameră obscură în care se preparau, pe loc, plăcile fotografice. În acelaşi an (1858) s-au făcut şi primele încercări de fotografiere aeriană cu ajutorul unui zmeu şi/sau al unui balon captiv în Italia la Ostia, Neapole şi chiar în Forumul de la Roma. În timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, precum şi al Războiului de Secesiune din America de Nord, s-au dezvoltat, pentru prima, oară aplicaţiile militare (în scopuri de spionaj) ale fotografiei aeriene, prilej cu care au fost detectate şi unele structuri arheologice.

70

Prima utilizare efectivă a fotografiei aeriene în arheologie a avut loc în anul 1879, când germanul Stoltz realiza ridicarea topografică şi releveul arheologic al ruinelor de la Persepolis. În anul 1906, englezul P.H. Sharpe, realiza primele fotografii oblice şi verticale din nacela unui balon, asupra complexului megalitic de la Stonehenge. În 1909 au fost realizate primele fotografii dintr-un avion, iar în 1917, Eastman Kodak Company, înfiinţa prima şcoală de fotografie aeriană în Marea Britanie.

În timpul primului război mondial, cu ocazia zborurilor de spionaj efectuate de armata franceză şi cea germană, o serie de obiective de interes arheologic au putut fi descoperite în urma fotografierii suprafeţei terestre. De exemplu, cu aceasta ocazie s-a putut reconstitui o mare parte din sistemul cadastral de epocă romană din estul şi sud-estul Franţei. Între anii 1925-1932 au fost studiate prin aerofotografie limes-urile de epocă romană din Siria şi Numidia de către reverendul militar Pčre Poidebard, respectiv colonelul Baradez. În Marea Britanie, în anul 1927, maiorul G.W.G. Allen a realizat zboruri repetate în cadrul cărora a detectat cu ajutorul fotografiei aeriene o serie de situri arheologice, printre care şi cel de la Dorchester, alţi pionieri al utilizării fotografiei aeriene în această ţară fiind O.G.S. Crawford şi K. St Joseph, care au încercat, cu sprijinul Departamentului de Prospecţii al Universităţii din Cambridge, realizarea primelor hărţi arheologice, pornind de la rezultatele obţinute prin fotografierea din aer.

De acum sunt puse bazele, în Marea Britanie, a ceea ce se va numi mai târziu „Aerial Archaeology”. În timpul celui de al doilea război mondial a continuat perfecţionarea metodologiei de realizare a fotografiei aeriene şi, în mod special, a procedeelor de interpretare, teledetecţie şi fotorestituţie.

Teledetecţie: metodă de a obţine (acumula) informaţii cu privire la o entitate, fără a avea contact fizic direct, cu aceasta. În arheologie această metodă este aplicată de regulă în cazul fotografiei aeriene, a imaginilor obţinute din sateliţi şi în cazul prospecţiilor geofizice.

Principalele ţări europene în cadrul cărora această metodă a găsit un câmp de aplicaţie foarte larg, punându-se astfel bazele teoretice si principiale ale unei documentări ştiinţifice şi sistematice pornind de la informaţiile furnizate de metodă, au fost (şi continuă să rămână) Franţa, Marea Britanie şi Italia. În Franţa, în mod special în anii `60-`70, o serie de specialişti de marcă (dintre care amintim pe R. Agache, R. Chevallier şi J. Dassié, prospecţiile aeriene au luat un având deosebit, fiind înfiinţat un serviciu special în cadrul departamentului arheologic naţional (Societatea Franceză de Fotogrammetrie şi Teledetecţie, aflată sub egida Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice - CNRS), care s-a ocupat cu sistematizarea şi coordonarea cercetărilor de aerofotografie prin acoperirea unor suprafeţe cât mai mari, în perspectiva întocmirii unei hărţi generale arheologice. Au fost astfel prospectate prin intermediul metodei largi spaţii din Normandia, Picardia, Bretania, Aquitania, Alsacia, Burgundia, Provence etc. Un model în ceea ce priveşte publicarea acestor rezultate rămăne lucrarea semnată de R. Agache şi B. Breart „Atlas

71

d`archeologie aeriene de Picardie” (Amiens, 1975) (fig. 13). Este celebru cazul anului 1976, când o puternică şi prelungită secetă a adus „servicii” deosebite cercetătorilor din Franţa, punând în evidenţă mii de obiective arheologice, inedite, detectate în urma fotografierii aeriene.

Într-o manieră asemănătoare, în Italia aceloraşi ani s-a constituit un serviciu distinct de cercetări cu ajutorul fotografiei aeriene (Serviciul de Arheologie Aeriană - Aerofototeca), în cadrul Comisiei Arheologice Naţionale - serviciu coordonat iniţial de A. Castagnolli şi apoi de distinsul arheolog de origine română, Dinu Adameşteanu - rezultate deosebite au fost obţinute utilizând fotografia aeriană în siturile etrusce din Tarqvinia, unde utilizarea metodei a fost încurajată de M. Lerici.

Şi în Marea Britanie s-au realizat hărţi aeriene generale, sub coordonarea Serviciului de Fotografie Aeriană (Ordonance Survey), progrese însemnate fiind înregistrate în ceea ce priveşte aspectele metodologice ale utilizării fotografiei aeriene în arheologie. De timpuriu au luat fiinţă diferite asociaţii şi organizaţii preocupate de planificarea şi dezvoltarea acestei metode (ex. Comitetul pentru Fotografie Aeriană al Universităţii din Cambridge – CUCAP, 1949)

Deosebita „priză” pe care a avut-o metoda în cadrul diferitelor şcoli europene de arheologie poate fi relevată şi prin numărul mare de sesiuni, conferinţe şi congrese internaţionale care s-au desfăşurat începând cu anii `70, dar şi prin înfiinţarea unor departamente speciale de fotografie aeriană în diferite ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Elveţia etc.) dar şi prin înfiinţarea unor departamente de profil în cadrul unor prestigioase universităţi (Toulouse, Roma, Besançon, Cambridge, Tours, Durham, Birmingham, etc). Recent, ţări care au aparţinut fostului „bloc comunist” şi-au dezvoltat aplicaţii ale arheologiei aeriene (Slovenia, Polonia, Cehia, Ungaria etc.).

În România, aerofotograme s-au efectuat în anii `70, în cadrul Laboratorului Naţional de Aerofotometrie, ocazie cu care au fost studiate mai multe obiective şi situri arheologice (Histria, Callatis, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Capidava etc.). Din păcate, la ora actuală nu există preocupări constante în această direcţie, fotografia aeriană fiind utilizată doar în cazuri izolate, pe unele şantiere cu finanţări „mai consistente” sau în cazul unor colaborări cu instituţii din străinătate (Alba Iulia-„Partoş”, Valea Mureşului, Dudeştii Vechi etc.). Deşi după 1990 regimul zborurilor nu mai este restricţionat în ţara noastră de diferite reglementări, cum s-a întâmplat până în 1989, totuşi, avântul pe care această metodă ar fi trebuit să-l ia (în mod normal, ţinând cont de nivelul atins în ţările mai sus amintite) este redus, destul de puţine fiind situaţiile în care metoda fotografiei aeriene este folosită în investigarea obiecitvelor şi siturilor arheologice (amintim fotografiile aeriene realizate în cadrul Proiectului Apulum de către D. Anghel şi fotografiile realizate de-a lungul văii Mureşului în cadrul unui proiect între Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi o instituţie similară din Marea Britanie).

La ora actuală metoda are o dezvoltare deosebită, metodologia sa extinzându-se odată cu implementarea unor metode de ultimă oră în ceea ce priveşte mijloacele de zbor precum şi cele de realizare a fotografiei. Războiul rece a dus la conceperea unor aparate de

72

zbor speciale, cu rol iniţial de spionaj, care s-au dovedit a fi deosebit de oportune în detectarea şi investigarea obiectivelor arheologice. Aparatele clasice de fotografiat sunt acum înlocuite de camere digitate (foto/video) cu posibilităţi mărite de restituire a informaţiilor spaţiale. Procesarea imaginilor aeriene digitale se află într-o continuă înnoire, cu performanţe deosebite în ceea ce priveşte rezoluţia, claritatea, posibilitatea de restituţie, stocare şi gestionare a fotografiilor, în vreme ce imaginile din satelit au dus teledetecţia spre noi graniţe, imposibil de bănuit. Noile tehnologii şi programe (GPS, GIS) îşi fac, la rândul lor, tot mai simţită prezenţa în cadrul arheologiei aeriene.

Fotografierea suprafeţei terestre din perspectivă aeriană oferă un plus de informaţii certe utilizate în observarea şi interpretarea multor fenomene interesând ramuri de activitate diverse. Fenomenele care permit observarea din aer (de la diferite înălţimi), a urmelor unor structuri arheologice (istorice) sunt foarte variate precum şi variabile în cadrul manifestărilor lor specifice. În funcţie de specificul acestora se utilizează o gamă variată de tehnici şi mijloace de înregistrare şi prelucrare a datelor. Este suficient să amintim stereofotogrammetria şi aerofotogrammetria (ca metode de convertire a fotografiilor în hărţi, pe principiile fotogrammetriei); aparatele de zbor special amenajate; tehnicile moderne de întocmire şi actualizare a hărţilor la scară mare, sau fotografierea în diferite spectre ce se execută cu ajutorul sateliţilor artificiali (teledetecţia), cu scop de cercetare în diverse ramuri ale ştiinţei ca: geologia, pedologia, hidrologia, meteorologia, agricultura; ori în scopuri militare.

În arheologie se practică, în special, fotografia aeriană de la joasă altitudine, cu scopul de a depista, a localiza şi cerceta siturile arheologice. În ultimă instanţă, însăşi natura vestigiilor aflate în subsol (şanturi, ziduri, tumuli, aglomerări de habitat) determină condiţiile de vizibilitate a lor (fig. 15). Mediul geologic şi pedologic, densitatea,altfel spus compoziţia, structura şi natura solului în care se păstrează vestigiile este deosebit de important: solurile pot avea culori diferite, pot reţine mai multă sau mai puţină umiditate. Prin fotografia aeriană sunt distinşi (scoşi în evidenţă) indicii revelatori ca: umbrele (shadow marks), diferenţele cromatice ale solului (soil marks) şi diferenţele oferite de vegetaţie (crop marks).Condiţiile climatice, respectiv anotimpurile în timpul cărora sunt efectuate fotografiile aeriene, sunt, la rândul lor, determinante, mai ales că de cele mai multe ori structurile de interes arheologic sunt scoase în evidenţa ca urmare a unor diferenţe de umiditate sau temperatură din sol (de exemplu, în Anglia şi Franţa, majoritatea zborurilor se fac în lunile mai şi septembrie, de regulă dimineaţa între orele 7-9 şi seara, între orele 18-20, când lumina razelor solare cade oblic pe suprafaţa pământului).

Momentele de maxim şi minim în ceea ce priveşte manifestarea unor fenomene naturale (secetă, ploi abundente, îngheţ, dezgheţ, caniculă etc) pun în evidenţă mult mai bine indicii revelatori surprinşi prin fotografia aeriană. În fine, activităţile umane şi mai ales practicile agricole joacă un rol major: de la un an la altul, în funcţie de tipurile (speciile) vegetale cultivate un obiectiv arheologic poate fi observat sau nu; lucrările mai mult sau mai puţin profunde pot afecta şi face să fie vizibile structurile aflate sub pământ,

73

etc.; motiv pentru care fotografierea aeriană este o metodă de prospecţie care trebuie repetată periodic asupra acesluiaşi teren, deoarece anumiţi indici care la un moment dat nu au putut fi vizibili (din terţe motive, ce ţin de momentul ales sau de caracteristicile solului şi a păturii vegetale) pot deveni evidenţi în anumite momente „cheie”. Reputatul specialist R. Agache insista asupra reluării unei fotografii asupra unui teren în fiecare anotimp şi în momente diferite ale zilei („fotografia aeriană este o chestiune de multă rabdare”). Aerofotogramele sunt de două tipuri:

a. fotografii oblice, destinate a înfăţişa grupuri de vestigii sau ale unei simple cercetări de situri, acest tip de fotografie se execută de la mica altitudine şi nu poate fi studiată sub stereoscop (fig. 14). Nu se pot face măsurători exacte din cauza perspectivei deformate şi a variaţiilor de scală rezultate din încercarile de a prinde unghiuri diverse;

b. fotografii executate vertical, acestea fiind mult mai importante în cazul executării unor planuri, putându-se crea imagini stereoscopice care permit executarea unor măsurători precise;Ideală pentru realizarea unei fotografii asupra unui obiectiv arheologic de la

altitudine este îmbinarea unei perspective verticale, stereoscopice (cu un aparat cu două obiective), cu cea oblică.

Un avantaj al metodei este reprezentat de costul relativ redus al aplicaţiei, indiferent de mijlocul utilizat, raportat la suprafaţa prospectată, la timpul de realizare al fotografiei şi la rezultatele obţinute. O imagine aeriană presupune un număr foarte mare de informaţii sintetizate într-o singură imagine. Un alt avantaj constă din faptul că interpretarea unei astfel de imagini este de multe ori facilă, fiind accesibilă şi arheologului. Graţie unghiului ei vizual (proporţional cu altitudinea de la care s-a efectuat zborul), permite eliminarea din clişeea a detaliilor inutile, lăsând liberă vizualizarea în ansamblu a obiectivului surprins. Aerofotogramele, permit recunoaşterea marilor ansambluri, ordonarea şi geometria peisajului, stabilirea grupurilor de ansambluri, ordonarea şi geometria peisajului, stabilirea grupurilor de ansambluri, rolul mediului geografic şi relaţia sa cu acţiunea antropică.Existe şi limite ale acestui tip de cercetare: în primul rând, câmpul vizual al observatorului este în continuă deplasare (cu excepţia utilizării baloanelor captive sau aerostatice) iar privirea nu poate fixa îndeajuns de mult un detaliu; în al doilea rând, este dificilă reperarea pe hartă a locului exact al detaluilui surprins, în lipsa unor puncte fixe (sisteme de referinţă); în ultimă instanţă, condiţiile climatice şi meteorologice întrunesc, rareori, parametrii optimi de vizibilitate.

Mijloacele de zbor folosite sunt variate. Se pot utiliza avioane, helicoptere, aeromodele teleghidate, deltaplane ori motodeltaplane, parapante, baloane captive sau zmeie de dimensiuni mari. Alegerea lor se face în funcţie de scopul urmărit, întrucât fiecare oferă posibilităţi diferite de lucru. În cazul în care se foloseşte avionul de mici dimensiuni (cea mai preferabilă variantă, de tip Piper-Club sau Cesna) sau helicopterul, operatorul execută fotografierea după ce în prealabil a examinat vizual zona de interes şi a ales punctul cel mai avantajos din care declanşează aparatul. Zborul trebuie să se efectueze cu

74

viteză minimă şi constantă, la o altitudine constantă, pentru evitarea trepidaţiilor şi adiscomfortului fotografului operator. Localizarea sitului se face pe hărţi sau planuri topografice la scări adecvate, interpretarea şi transpunerea distanţelor fiind realizată cu ajutorul stereoscopului.

Utilizarea baloanelor captive, a aeromodelelor ori a zmeului este mai avantajoasă pe spaţii mai mici atât pentru depistarea siturilor, dar mai ales în cazul săpăturilor arheologice. Întrucât în aceste din urmă cazuri operatorul nu are posibilitatea de a vizualiza imaginea pe care o va fotografia, este necesară o oarecare experienţă în alegerea punctului de staţie cel mai avantajos din care se va fotografia, iar pentru siguranţă este necesară repetarea operaţiei de câteva ori.

Pentru o mai bună reuşită în executarea fotografiei aeriene cu scop de prospectare arheologică trebuie să se ţină cont de câteva lucruri esenţiale:

a. - alegerea perioadei optime pentru executarea fotografiilor; se va face ţinând cont de „momentele critice” şi de modul de manifestare, specific, al indicilor revelatori implicaţi în generarea imaginilor fotografice. De alegerea timpului optim depinde reuşita întregii misiuni, fapt pentru care trebuie să i se acorde importanţa cuvenită. Indicii revelatori nu se manifestă similar în fiecare anotimp. De multe ori este necesară o perioadă de mai mulţi ani pentru ca anumite structuri subterane să-şi trădeze pe deplin prezenţa. Prin urmare este necesară reluarea misiunilor ori de câte ori timpul este favorabil, până la atingerea scopului propus.

b. - în vederea localizării cu exactitate a obiectivelor arheologice, este necesară marcarea prealabilă a terenului, cu semnale distincte, diferite ca formă, a căror poziţie topografică trebuie cunoscută cu exactitate. Semnalele pot fi bucăţi de placaj, carton sau P.F.L. de forme diferite, în culori sau tonuri contrastante cu terenul pe care sunt aşezate. Dimensiunile lor şi distanţele dintre ele se stabilesc în funcţie de înălţimea de la care se face fotografierea, astfel ca ele să fie vizibile şi uşor de poziţionat pe hărţi.

c. - alegerea tipurilor de film, a filtrelor şi a emulsiilor fotografice are o importanţă deosebită, fotografia aeriană necesitând anumite tipuri de filme, respectiv anumite moduri şi unghiuri de perspectivă. În cazul fotografiei clasice (pe film de celuloid) pentru obţinerea unor contraste mai puternice, în scopul relevării (detaşării) anumitor structuri sub forma diferenţierilor cromatice din imaginea fotografică, se utilizează negative ortocromatice, iar pentru fotografierea în lumină razantă a apusurilor de soare, emulsiile negative (monocrom-pancromatice), care dau rezultate mai bune. Emulsiile sensibile la infra-roşu, sunt folosite pentru a surprinde în special diferenţele cromatice ale vegetaţiei (fig. 17). Fotografierea în spectrul infraroşu nu se face când terenul este îngheţat deoarece diferenţele termice dintre structurile pedogeologice sunt mici; asemenea fotografii nu se vor executa nici când terenul este acoperit cu vegetaţie, aceasta din urmă fiind un factor de perturbaţie.

d. - este preferată utilizarea aparatelor de fotografiat de format lat cu obiective „ochi de vultur”, care să permită fotografierea cu timpi de expunere scurţi (1/250, 1/500, 1/1000 sec.) şi o mai bună cuprindere şi încadrare a obiectivelor. Aceste aparate trebuie

75

confecţionate special pentru o astfel de utilizare deoarece ele trebuie să fie rezistente la şocurile inerente zborului, să fie echipate cu un obturator central care să nu deformeze imaginile, iar obiectivul să fie de mare precizie. Este utilă realizarea, în paralel cu fotografia, a imaginilor filmate, cu scop de verificare.

e. - utilizarea filtrelor se face în funcţie de sensibilitatea spectrală a emulsiilor fotografice, de ora la care se fotografiază şi de starea vremii, cunoscut fiind faptul că spectrul radiaţiilor prezintă variaţii diurne şi este influenţat şi de particolele existente în atmosferă. În cazul utilizării filtrelor în fotografia aeriană, se recomandă următoarele:

- utilizarea unui filtru de ultraviolete (UV) atât pentru materialele fotosensibile alb-negru cât şi pentru cele color;

- alegerea tipului de filtru şi în funcţie de recomandările făcute de producătorul emulsiei fotografice (ex. recomandată utilizarea filtrului în cazul utilizării emulsiilor pancromatice, pentru înlăturarea luminii albastre.

f. - prelucrarea materialelor fotosensibile are un statut special, ea fiind realizată în condiţii de siguranţă deplină în laborator. Utilizarea unor emulsii fotosensibile performante poate asigura imaginii fotografice finale o rezoluţie superioară.

Metodologia sistematică a practicii aerofotografiei necesită din partea observatorului aflat în zbor să noteze datele cu privire la: tipul aparatului utilizat (avion, balon, zmeu etc.), data, ora, locul, altitudinea, condiţiile atmosferice de desfăşurare a zborului. Se menţionează tipul aparatului de fotografiat utilizat, tipul (marca) filmului şi a filtrului (filtrelor), tipul de relevator precum şi timpii de expunere.

Fotografia aeriană se face în două etape: mai întâi se face un tur de orizont la o altitudine de patru sau de şase ori mai mare decât cea stabilită pentru cercetare, pentru a avea o viziune de ansamblu asupra întregii zone; în cea de doua etapă, se zboară la o înălţime redusă, acoperind întreaga regiune prin benzi de traseu regulate (fig. 14). Fotografiile trebuie executate în zbor împotriva vântului întotdeauna în acelaşi sens. Fiecare clişeu realizat la o anumită distanţă trebuie să reprezinte cca. 66% din clişeul precedent, în aşa fel încât clişeele să se poată suprapune. Este numit „cuplu stereo” zona comună a celor două fotografii consecutive iar „baza” este linia ce uneşte centrele celor două fotografii (fig. 16). O stereogramă se obţine prin suprapunerea fotografiilor în aşa fel încât liniile care unesc punctele omoloage să fie paralele între ele şi cu axa ce uneşte două oculare ale stereoscopului (fig. 16).

Fotografia aeriană trebuie să fie însoţită de studii interdisciplinare, de natură geo-pedologică sau bio-geografică, pentru o mai bună înţelegere a mecanismelor transformării solului. Interpretarea corectă a unui ansamblu arheologic surprins în fotografia aeriană, depinde de înregistrarea corectă a valorilor pe care acest ansamblu îl realizează cu spaţiul înconjurător.

O bună interpretare a unei fotografii aeriene poate oferi soluţii, de cele mai multe ori optime, cu privire la maniera de abordare prin săpătură a unui obiectiv arheologic precum şi la planificarea demersului cercetării exhaustive a acestuia. Tot fotografia aeriană este cea care dă o imagine a caracterului şi extinderii spaţiale a unui sit arheologic, element

76

important în „politica de conservare” a acestuia, prin declararea lui ca rezervaţie arheologică.

Fiecare indicaţie trebuie raportată la o hartă, la cea mai mare scară posibilă utilizabilă în avion, printr-un umăr de ordine înscris pe fiecare carou al hărţii. Privitor la utilizarea hărţilor, o operaţie specifică în ceea ce priveşte aplicarea procedeelor de fotorestituţie, care constau în redresarea fotoplanurilor prin corecţii unghiulare şi de scară, o reprezintă determinarea poziţiilor normale, pe plan a imaginilor obţinute, respectiv a obiectivelor nou descoperite(fig. 16). În interpretarea imaginilor fotografice trebuie să se ţină seama şi de anotimpul în care s-a efectuat fotografia, de natura învelişului solului (structura litologică, caracterul vegetaţiei, etc), de materialele fotosensibile folosite la fotografiere; de tipul de aparat de zbor utilizat, de starea vremii precum şi de lumina predominantă din timpul fotografierii (momentul zilei).

Metodă de studiu devenită deja clasică în arheologie, fotografierea zonelor cu posibile situri arheologice, de la diferite altitudini, are o aplicabilitate relativ redusă în cazul detectării obiectivelor preistorice date fiind caracteristicile acestora: situarea în multe cazuri la mare adâncime, lipsa unor construcţii sau amenajări de mari dimensiuni, intensitatea relativ mică de locuire.

Există şi excepţii, deja amintite ale tumulilor (unii de mari dimensiuni, sau a aliniamentelor, grupărilor de tumuli), ale sistemelor de fortificaţii din epoca bronzului şi mai ales din Hallstatt, sau chiar de anumite situri neolitice ce dovedesc totuşi o durată mare de timp de locuire (pseudo-telluri).

Altfel, în marea majoritate a cazurilor, urmele de locuire sau ale altor activităţi antropice preistorice sunt dificil de sesizat prin intermediul acestei tehnici.

Uneori, acestea pot fi totuşi detectate, în fotografiile aeriene, în special prin intermediul indicilor indicatori cromatici şi fitografici, cei sciografici fiind, după cum aminteam mai sus mai greu de identificat. Sunt vizibile în astfel de fotografii diferenţele de culori date de aglomerările la suprafaţă a materialelor arheologice (ceramică, chirpic, etc), diferenţele cromatice ale speciilor vegetale sau chiar în cazul unei singure specii vegetale diferenţele oferite de zonele mai fertile şi de cele mai puţin fertile (se cunoaşte faptul că orice locuire umană a unui spaţiu îi modifică radical chimismul, apărând concentraţii mari de PO5 şi K2O5, care sunt buni fertilizatori).

Efectuarea de fotografii aeriene în vederea detectării siturilor arheologice este deja o practică deja comună în cadrul proiectelor moderne, potenţialul oferit de această metodă fiind deosebit de util. Utilizarea nu numai a spectrului vizibil ci şi a celui invizibil (infraroşu şi ultraviolet) şi chiar a undelor radar, a dus la extinderea capacitătii de detectare atunci când subiectul este un sit arheologic. Noile tehnici de fotografiere digitală şi utilizarea tot mai frecventă a perspectivei oferite de sateliţi a extins mult aria de aplicabilitate a acestei metode de investigare arheologică. În încheiere, amintim o remarcă a lui R. Agache, care pune în evidenţă probabil una din cele mai mari avantaje ale utilizarii fotografiei aeriene: „fotografia aeriană are marele merit de a nu fi distructivă; astfel,

77

dacă este de-a dreptul imposibil să reîncepi o săpătură rău făcută, va fi întotdeauna posibil să corectezi o interpretare eronată a unui clişeu”.

b. Prospecţiile de adâncime în arheologie.Prospecţii cu recoltare de eşantioane.Este cazul metodei în care se foloseşte sonda sau foreza arheologică, ca instrument

cu ajutorul căruia poate fi identificată existenţa unor straturi de cultură care conţina materiale arheologice. De diferite forme şi dimensiuni (elicoidală, tubulară, etc), foreza arheologică este o variantă mai puţin elaborată a forezei geologice, care prin intermediul penetrării la diferite adâncimi, scoate la suprafaţă eşantioane (carote) de probe conţinând pe lângă pământ şi materiale arheologice. Avantajele folosirii acestui dispozitiv sunt: identificarea prezenţei unor straturi de cultură cu materiale arheologice; identificarea dimensiunilor (grosimilor) acestora; identificarea adâncimii la care apare sterilul arheologic; detectarea aglomerărilor de materiale. Ca dezavantaje putem aminti: imposibilitatea determinării culturale a materialelor arheologice (deoarece acestea sunt de obicei distruse); posibilitatea apariţiei amestecurilor (inversiunilor) de materiale (mai ales în cazul folosirii forezelor mai puţin evoluate).

Tot prin intermediul forezelor (de data aceasta de o structură şi construcţie mai aparte) se prelevează şi probele (carotele) pedologice, pentru realizarea unor profile pedologice ale zonei supuse atenţiei în vederea viitoarelor săpături. Analizele pedologice vizează detectarea componentelor fizice şi chimice ale solului, pe adâncimi diferite, pentru sesizarea unor locuiri mai mult sau mai puţin intense ale zonei. Şi în acest caz, sunt posibile amestecurile sau contaminările, fiind mult mai eficiente prelevările de probe din săpătura deja efectuată.

Prospecţii fără prelevare de eşantioane

Prospecţii electrice (rezistivitatea electrică a solului)Prospecţii electromagnetice (detectorul de metale)Prospecţii magnetometrice (magnetometrul cu protoni)

(densimetrul cu raze gama)Prospecţii geofizice (georadarul)

A. 4. Realizarea documentaţiei cartografice, topografice (ridicări şi relevee), a bornării, a caroierilor (în vederea realizării unui sistem de puncte de referinţă (sisteme de referinţă, puncte fixe), atât pe orizontală (în plan) cât şi pe verticală).

Aceasta cuprinde totalitatea hărţilor, planurilor topografice, a schiţelor topo. la diferite planuri, care localizează, identifică, de la general către particular, spaţiul viitorului sit arheologic:

78

a. Localizarea geografică 1:25.000; ordonarea cadastrală 1:5000; planul topo 1:1000, schiţa topo 1:100;

b. Hărţile privind ambientul (relief, geologie, vegetaţie, etc);c. Hărţile prospectărilor tehnice (harta pedologică, harta magnetometrică, harta

rezistivităţii electrice, carotarea pedologică, etc)În general, hărţile la scări mici sunt preluate din publicaţii de specialitate (atlasuri

geografice, manuale de geografie, monografii, etc), cu specificarea, în cazul publicării, a sursei de documentare. Pentru ridicările topografice se apelează la un topograf specialist, care cu ajutorul unor instrumente specifice (teodolit, miră, ruletă, etc.). Se recomandă ca la ridicarea topografică să asiste şi arheologul responsabil de şantier, în vederea abordării cu exactitate a zonei proiectate a fi săpate.

Ridicarea topografică trebiue şă fie racordată la sistemul de cadastru şi la sistemul geodezic naţional, după cum trebuie să conţină şi elementele de planimetrie şi nivelment. Prin nivelment se înţelege unul dintre cei doi factori componenţi ai oricărei operaţii topometrice, celălalt factor fiind planimetria. Nivelmentul cuprinde expresia metematică a detaliilor de relief. El se exprimă grafic pe hărţi şi ridicări topo prin curbe de nivel, haşuri, concentrări de puncte, umbre, culori şi prin cote scrise cu cifre arabe.

Pentru săpăturile sistematice este necesară stabilirea unui sistem de coordonate cu repere sigure, nedestructibile (naturale - o măgură, o râpă, etc sau antropice - o biserică, un pod, o cale ferată stâlpi de înaltă tensiune, etc,) care să fie trecute pe planul topografic sau în sistemele de aerofotograme.

Staţiunea trebuie caroiată în blocuri (ce trebuie pichetate, precizate, marcate) şi în carouri a căror dimensiune diferă în funcţie de dimensiunile sitului (ex. la Limba, carouri de 10x10 m). Acestea trebuie să ocupe întreaga suprafaţă a staţiunii şi imediata vecinătate a ei. În acest scop se pot folosi borne arheologice de mici dimensiuni şi care sunt vizibile doar într-o mică măsură (în scopul protejării lor de intervenţiile antropice sau de altă natură). Evident această caroiere va ţine seama de dimensiunile şi configuraţia terenului.

A. 5. - Pregătirea logistică şi a aspectelor de natură legală şi financiară, în vederea derulării săpăturilor arheologice.

Proiectul de săpătură - cuprinde informaţia necesară argumentării şi susţinerii unei săpături de durată care să prezinte scopul urmărit, etapele, mijloacele de cercetare şi valorificare. Acesta, larândul său este compus din următoarele documente:

Memoriul ştiinţific - este un document ce cuprinde domeniul ştiinţific privind oportunitatea şi importanţa ştiinţifică şi o parte tehnică privind modelul de săpătură, obiectivele urmărite stratigrafic, arhitectural, evoluţia materialului

Devizul tehnic şi economic estimativ

(Cercetările ştiinţifice inter-instituţii naţionale şi internaţionale, Modalităţi de concepere a Protocoalelor de colaborare)

79

Cadrul legislativ al cercetărilor arheologice este cuprins în Proiectul de lege privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil.

Conform art.1, alin.2, Patrimoniul Cultural este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepţională istorică şi documentară, artistică, arheologică, etnografică, etnologică, numismatică, heraldică, bibliofilă... Bunurile arheologice, istorice şi documentare cu valoare deosebită sunt: produsul imvestigaţiilor şi săpăturilor arheologice terestre şi subacvatice: unelte, ceramică, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, arme, însemne funerare, etc. şi fac parte din Fondul Patrimoniului cultural ...

Art.33 Cercetările arheologice, precum şi cele de prospectare preventivă sau de salvare sunt autorizate, coordonate şi controlate de Comisia Naţională de Arheologie şi de Ministerul Culturii. Persoanele fizice sau juridice neautorizate nu au dreptul de a efectua detecţii şi cercetări în siturile arheologice.

Art. 34 Efectuarea cercetărilor arheologice pe terenurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau cultelor religioase se face cu acordul proprietarului şi, după caz, a şefului cultului. În cazul în care proprietarul terenului nu îşi dă acordul pentru efectuarea cercetărilor arheologice, acestea vor putea fi autorizate de către instanţa judecătorească la cererea autorităţii publice sau a instituţiei publice, după caz, în subordinea cărora se află iniţiatorul cercetărilor arheologice.

A. 6 - conceperea unei strategii, pe termen scurt sau lung, cu privire la metodele (formele) de "atacare" a obiectivului arheologic vizat

Este o componentă strict tehnică care tratează modurile şi tehnicile de săpare a obiectivului arheologic. Opţiunea pentru un anumit sistem de săpătură este dată de experienţa responsabilului de şantier şi de recomandările tehnicianului de săpătură.

A.7. - formarea (alcătuirea) unui colectiv de cercetători, cu caracter intredisciplinar în cadrul căruia să se realizeze repartizarea responsabilităţilor ştiinţifice şi de orice altă natură.

Alcătuirea (componenţa) colectivului (staffului) şi repartizarea responsabilităţilor se stabileşte în mod ierarhic, pe două direcţii distincte: ştiinţific şi administrativ.

Ştiinţific: Responsabil de şantier ? responsabili de sectoare ? tehnician de săpătură, ? specialişti-experţo în diferite domenii ? studenţi practicanţi sau în curs de

specializare.Administrativ: Responsabil de şantier ? administrator de şantier ? personal anex (şofer, bucătar, etc) ? lucrători (elevi, muncitori plătiţi necalificaţi, etc.)

80

În mod ideal, pe un şantier arheologic de mari dimensiuni, cu situaţii complexe în plan şi în stratigrafie, cu un număr mare de lucrători repartizaţi pe mai multe sectoare, ce are ca finalitate cercetarea exhaustivă a unui obiectiv, din perspectiva mai multor discipline, este nevoie de prezenţa următorilor specialişti: topograf, pedolog, osteolog, antropolog (A. fizică), sedimentolog, ichtiolog, malacolog, palinolog, paleobotanist, traseolog, geolog (petrolog), fotograf, conservator-restaurator, desenator (cu studii de arhitectură), informatician.

Evident că, în realitate, unele dintre aceste specializări pot fi suplinite, căte două, trei, sau mai multe de către o singură persoană (de exemplu palinologul poate fi şi paleobotanist, topograful poate fi şi geolog, desenatorul poate fi şi fotograf sau conservator-restaurator ş.a.m.d.). Din păcate la noi în ţară sa generalizat această idee conform căreia responsabilul de şantier este "omul bun la toate", nu puţine fiind cazurile când el îndeplineşte o mare parte, (sau chiar în întregime!) aceste operaţiuni.

B. 3. Realizarea documentaţiei grafice

Fiind o disciplină eminamente descriptivă, cel puţin în ceea ce priveşte prezentarea realităţilor din cadrul săpăturii, arheologia recurge (sau cel puţin trebuie să recurgă) în mod frecvent la elementul vizual-ilustrativ, acesta având un impact deosebit de mare asupra capacităţii de înţelegere umane, dat fiind impactul deosebit pe care îl are elementul vizual asupra psihicului uman (inclusiv asupra memoriei). Desenele realizate pe şantier, în timpul săpăturii au o valoare deosebit de mare deoarece ele pot să consemneze realităţi, situaţii, unice, observaţii, uneori nesesizate la faţa locului. În arhiva documentară a şantierului, cataloagelor de planuri şi de profile le este acordată o importanţă deosebită, tocmai datorită potenţialului informaţional de excepţie pe care-l dovedesc, practic, un desen bine realizat şi cu toate elementele sale descriptive şi explicative având posibilitatea de a suplini, completa şi întregi, o mare parte din informaţia scrisă.

În vederea realizării unor desene corecte este nevoie de anumite ustensile, de cunoaşterea anumitor reguli, şi, nu în ultimul rând de talent (acesta din urmă putând fi dobândit în timp).

B. 4. Realizarea documentaţiei foto şi video

Fotografierea se face pentru înregistrarea unor detalii de stratigrafie, de plan, de construcţii, de situaţii, etc.

Fotografierea se realizează în diferite planuri (vertical-perpendicular, orizontal, oblic, stereo). În funcţie de situaţie pentru fotografiere se foloseşte lumina naturală, şi doar când situaţia o cere se foloseşte şi lumină artificială. Se ţine cont de intensitatea luminii, de expunerea obiectivului (momentul zilei cel mai propice pentru fotografierea scheletelor umane, mai ales dacă ele se află în gropi, deci undeva sub nivelul de călcare, este în jurul orelor 12-13 când lumina cade integral pe obiectiv) şi de alte carecteristici ale obiectivului

81

de fotografiat (culoare, dimensiuni, etc), de caracteristicile aparatului de fotografiat. Nu în ultimul rând se va ţine cont de prezenţa în cadru a unui element de metraj (miră sau maaschtab) de un indicator cromatic (galben sau roşu, de obicei realizat pe miră), de precizarea, sub diferite forme, a nordului şi, în măsura posibilităţilor, de prezenţa unei plachete explicative cu numele sitului, campania, simbolul şi numărul complexului.

Tehnica fotografierii arheologice este deosebit de importantă pentru documentaţia de şantier şi în vederea publicării (...) materialelor respective. Din acest motiv asupra unui obiectiv mai important nu se va realiza doar o singură fotografie cu un singur aparat. De regulă pe orice şantier arheologic trebuie să existe cel puţin 2 aparate de fotografiat iar asupra unui obiectiv (în starea sa finală) să fie luate cel puţin 4-5 cadre. În acest context, în echipa arheologică un rol foarte important revine fotografului profesionist, specializat în fotografierea unor obiective arheologice. Deosebit de relevante în studiul ulterior se dovedesc a fi fotografiile realizate asupra materialului arheologic în contextul în care se află "in situ".

Documentaţia video, un mijloc mai recent folosit de înregistrare a datelor pe şantierul arheologic, constă din filmarea propriu-zisă a operţiunilor succesive realizate în cursul săpăturilor. Aceasta poate lua aspectul unui film documentar care să surprindă momentele principale ale derulării şantierului de la începutul şi până la sfârşitul acestuia. În comparaţie cu perspectiva sincronă, statică a fotografiei, filmul video are avantajul caracterului său diacron, dinamic, putând surprinde operaţiunile arheologice în deplina lor desfăşurare.

82

SĂPĂTURILE DE SALVARE

Se execută în condiţiile în care se fac nişte descoperiri întâmplătoare, determinate de lucrări de construcţii, în terenuri cu sarcină istorică. În aceste condiţii, arheologul trebuie să facă săpătura de salvare, prilej cu care urmăreşte să înregistreze date, cu ajutorul cărora descoperirile să poată fi datate din punct de vedere arheologic.

În săpăturile de salvare, cercetarea trebuie făcută într-un ritm accelerat, determinate de planul de construcţie al clădirii şi de factorii naturali.

Săpătura clasică este săpătura sistematică, însemnând cercetarea în cea mai mare parte a obiectivului arheologic (80-90% din suprafaţa obiectivului). Această săpătură nu trebuie făcută în proporţie de 100%.

Cercetarea ştiinţifică are 3 faze:- o fază preliminară, a pregătirii documentaţiei de cercetare- faza atacării directe a obiectivului, care se face după un studiu ce începe cu

ridicarea topografică şi care cuprinde mai multe faze, depinzând direct de natura obiectivului, de epoca căreia îi aparţine obiectivul.

- în funcţie de aceste elemente se gândeşte abordarea directă a săpăturilor, care se face printr-un sistem care să asigure observaţii asupra tuturor zonelor ocupate de aşezare sau de obiectivul arheologic.

Când avem de-a face cu o staţiune cu straturi succesive de locuire, trebuie depistate succesiunea acestor straturi, natura lor, şi în funcţie de acestea, trebuie stabilit un proiect de săpătură arheologică, care trebuie să cuprindă o serie de piese desenate şi o serie de piese scrise.

Piesele desenate sunt cele la care trebuie să existe un plan topografic - de ansamblu- de detaliu- principale elemente de planimetrie, caracteristice pentru obiectiv- elemente de nivelment

Pe baza documentaţiei bibliografice, în combinaţie cu aceste elemente, se întocmeşte memoriul justificativ (datele în care se justifică acest obiectiv). Trebuie să justifici că acest obiectiv este important din mai multe puncte de vedere.

Pe baza acestor date şi elemente, la proiectul de săpătură se adaugă planşa proiectului de săpătură, care pe lângă planul de ansamblu trebuie să cuprindă sistemele de coordonare, sistemele de săpătură, sectorizarea secţiunii, sistemele de profile pe care doreşti să le aplici şi codificarea suprafeţei respective.

Urmează apoi schema de flux tehnologic, apoi liniile de evacuare, suprafeţele unde se depozitează pământul, punctele de concentrare al materialului şi modul de prelucrare, de înregistrare al descoperirilor.

După toate acestea, trebuie făcut devizul tehnic şi devizul economic. În cazul devizului tehnic trebuie estimată cantitatea de muncă necesară, cum eşalonezi această

83

cantitate de muncă necesară pe campanii de săpături, urmează apoi a calcula şi estima utilajele necesare. Devizul economic este o rezultantă a devizului tehnic; în cazul acesta trebuie să estimezi sumele necesare pentru săpătură.

Metoda magistralelor constă în 2 şanţuri care secţionează aşezarea de la E la V şi de la N la S.

Documentaţia ştiinţifică şi tehnică de şantier

Odată începută săpătura, trebuie să-ţi fixezi documentaţia ştiinţifică şi tehnică de şantier, adică documentaţia care duce la constituirea arhivei documentare a şantierului.

Principalele documente standard sunt:- jurnalul de săpătură- carnetele individuale de sector- catalogul de descoperiri- cartoteca de planuri şi cartoteca de profile- registrul de ambalare- jurnalul de restaurări şi conservări insituu

Jurnalul de săpătură cuprinde notări zilnice cu caracter de cronică. El concentrează toate datele privind săpăturile.

- în prima filă se notează denumirea şantierului- în a doua filă se notează componenţa colectivului, situaţia de plan, sistemul de

săpătură abordat, organizarea internă a aşezării.- apoi se trece la cronica şantierului pe zile (efectivul de lucrători, desfăşurarea

săpăturilor, codul complexelor ieşite la lumină, observaţiile stratigrafice şi topografice care se fac zi de zi).

Când este vorba de un şantier mare se face un jurnal special al săpăturilor. În acest caz, jurnalul acesta este completat cu carnetul individual de sector (sectorul A, B, C, D; de aceste sectoare răspunde un arheolog pentru fiecare din ele).

Prima parte a acestui carnet individual de sector este rezervată unor notări generale (durată, cod), repartizarea pe echipe şi pe carouri, observaţiile stratigrafice legate de coborârea în adâncime, descoperirile mobile sau imobile.

- fişele model - pot fi multiplicate şi grupate.După încheierea campaniei, jurnalele şi carnetele sunt transcrise şi multiplicate.Catalogul de descoperiri - registru de fişe numerotate de la 1 la infinit. În cadrul

acestui registru, pentru fiecare descoperire se întocmeşte o descriere, care cuprinde codul descoperirii, data descoperirii, datele stratigrafice şi descrierea descoperirii.

Apoi trebuie să existe un registru de ambalare, care consemnează pe zile sau pe sectoare codul sau conţinutul fiecărui pachet. Când descoperirile sunt depozitate local se întocmeşte şi un registru de depozit.

La documentele scrise se mai adaugă, în primul rând şi cartoteca de plan. Cartoteca de plan se completează pe măsură ce survin descoperiri de obiecte mobile sau imobile.

84

Încă de la început, când se face planul de cercetare, trebuie stabilit ce planuri vor fi efectuate.

Cartoteca de profile se compune din ansamblu profilelor executate aranjate sub forma unui catalog. Pentru profile se stabileşte tipologia planurilor şi parametrii tehnici. De la început se stabileşte legenda. Aceste coduri convenţionale se stabilesc de la nivelul planului, detaliile se scriu pe teren şi apoi elementele convenţionale se traduc şi se rescriu pentru redarea lor în tuş.

La documentele scrise se adaugă şi jurnalul de restaurări, care este un document asemănător, în parte cu jurnalul de săpături, în care se consemnează, zilnic, acţiunile de săpare, de restaurare, de curăţire şi de conservare. Acest jurnal trebuie să consemneze starea pieselor în momentul găsirii, precum şi piesele care au intrat în tratamentul provizoriu. Trebuie consemnate şi operaţiile efectuate, materialele folosite şi rezultatele obţinute, adică trebuie făcută o fişă de conservare-restaurare.

Această documentaţie intră în ceea ce se cheamă arhiva de şantier, care se păstrează la unitatea care a finanţat săpăturile (la Academie, la unele muzee, la universităţi). Timp de 5 ani are caracter secret, fiind la dispoziţia celui care a efectuat săpătura.

Colectivele de cercetare se obligă să prezinte anual rapoartele tehnice de săpătură (se prezintă la cel mult o lună sau două de la încheierea săpăturilor).

Raportul preliminar se prezintă anual (principalele date privind descoperirile cele mai relevante şi concluziile preliminare de ordin arheologic şi istoric care trebuie cunoscute şi de ceilalţi specialişti).

Un rol important îl are raportul tehnic de săpătură, care trebuie să cuprindă copia fidelă a jurnalului de şantier, lista complexelor săpate, lista inventară a materialelor descoperite (obiecte sau loturi de ceramică). Nu trebuie să lipsească jurnalul şi carnetele, cartotecile de planuri şi profile, filmele şi diapozitivele, casetele video (dacă există), copiile după planul general, planurile şi suprafeţele săpate.

Instituţia care păstrează documentaţia şi depozitează descoperirile, garantează dreptul de proprietate ştiinţifică.

85

Pregătirea săpăturii arheologice

- alegerea staţiunii (sitului).- localizarea şi recunoaşterea în teren a realităţilor arheologice şi familiarizarea cu

particularităţile geo-morfologice ale zonei.- cercetarea de suprafaţă (periegheza) – asociată prospecţiilor de alte natură- reglementarea regimului proprietăţii terenului şi a descoperirilor.- documentarea istorică şi geografică (legislativă-regimul săpăturilor arheologice).- conceperea Memoriului către autoritatea în drept (Comisia Arheologică, Serviciul

Arheologic, Ministerul Culturii), în scopul obţinerii Autorizaţiei de săpătură – proiect preliminar asupra cercetărilor, argumentaţie.

- realizarea unor ridicări topografice şi a bornării sitului, concomitent cu completarea hărţilor obţinute prin prospecţii repetate şi diverse (de suprafaţă, de adâncime - active, pasive).

- reglementarea regimului finanţării cercetării.- conceperea şi alcătuirea colectivului de cercetare, concomitent cu distribuirea

responsabilităţilor, obligaţiilor şi a drepturilor (…).- Conceperea Proiectului (planşei-proiect, strategiei) de săpătură, în scopul prezentării

Instituţiei finanţatoare (Grant, Licitaţie, etc.) şi a planificării (preliminare) a campaniilor şi a obiectivelor de atins/campanie (pregătirea logistică).

- dotarea cu materialele necesare săpăturii propriu-zise şi taberei.- alte demersuri (legătura cu autorităţile locale, angajarea muncitori, efectuarea

instructajului de protecţia muncii şi de reglementare a regimului de muncă, reglementarea deplasării la săpătură, alte cheltuieli).

- Pregătirea staţiunii

COMPONENŢA COLECTIVULUI ŞANTIERULUI

- responsabilul de şantier (responsabilii).- responsabilii de sectoare (tehnicienii de săpătură) asistenţii responsabilului de

şantier.- topografii, geo-morfologii (geologii), specialistul în prospecţii- desenatorul (relevee, planuri, profile stratigrafice, situaţii „in situ”)- fotograful (operatorul video)- small finds recorder (…) translator, evidenţa fişelor şi a jurnalelor- pedologul- paleobotanistul şi palinologul- restauratorul-conservatorul- sedimentologul- paleozoologul

86

- malacologul-ihtiologul- administratorul de şantier- conducătorul autolaboratorului- lucrători (studenţii, nespecialişti, muncitori necalificaţi)

MATERIALUL (USTENSILE) DE SĂPĂTURĂ- teodolit, nivelă- busolă- jaloane- rulete de măsurat (2-10-50 m)- ţăruşi (metalici, lemn)- fir cu plumb, nivela cu bulă de aer- echer (rigle, etc)- planşă de desenat (ustensile specifice)- hârtie milimetrică- cadran metalic de 1x1m- sfoară (deferite dimensiuni şi culori)- mire (maastab)- planşă foto- materiale împachetarea obiecte (pungi plastic, hărtie împachetat, pungi speciale, saci

etc.)- materiale pentru conservări-restaurări (…)- unelte mecanice (hârleţ, târnăcop, lopată, şpaclu, mistrie, canceu, măturice, perii,

pensule, făraş, cuţite, bisturie)- (buldozer, platforme sau rampe de evacuare a pământului, găleţi, roabe, scripeţi,

87

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ LA DISCIPLINA „BAZELE ARHEOLOGIEI”

Guy Rachet - Universul arheologiei, Vol.I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1977.H. Schliemann - Pe urmele lui Homer, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979. J.P. Adam - Arheologia între adevăr şi impostură, Bucureşti, Ed. Meridiane,

1978. A. Parrot - Aventura arheologică, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1981.C.W. Ceram - Zei. Morminte. Cărturari., Bucureşti, 1968.Fr. Matz - Creta. Mycene. Troia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.S.N. Kramer - Istoria începe la Sumer, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962.M.J. Finley - Vechii greci, Bucureşti, 1974.R. Bloch,, J. Cousin - Roma şi destinul ei, Ed. Meridiane, Bucureşti,1985.R .Etienne - Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970.Vl. Dumitrescu - Legende celebre în faţa ştiinţei, Bucureşti, ,1988.V.G. Childe - Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966. Al. Odobescu - Istoria arheologiei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1961, (studiul

introductiv D. Tudor). K. Horedt - Istoria Comunei primitive, Bucureşti, 1971.D. Berciu - La izvoarele istoriei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.D. Tudor - Arheologia romană, Bucureşti, 1976.Vl. Dumitrescu - Oameni şi cioburi, Călăraşi, 1994.Al. Zub - Vasile Pârvan, Ed. Junimea, Iaşi, 1974.Al. Zub - Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983.E.Condurachi, Vl. Dumitrescu,M. D. Matei - Atlasul arheologic al României, Bucureşti, Ed.Meridiane, 1985 *** - Istoria României, I, Ed.Academiei, 1960.G.Camps - Manuel de recherche prehistorique, Doin Editeurs,Paris, 1980. *** - Dicţionar enciclopedic, Ed Ştiinţifică. şi Enciclopedică, Bucureşti, *** - Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1964. *** - Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Bucureşti, A-

C 1994; D-L 1998; M-P 2000.I. Opriş - Transmuzeografia, Bucureşti, 2000 (pag. 99-118).J. Margueron - Mesopotamie, Colecţia Archaeologia Mundi, Geneva, 1965.J.L. Huot - Iran, I, Arch. Mundi, Geneve, 1965.N. Platon - Crete, Arch. Mundi, Geneve, 1965.R. Bloch - Les etrusques, Arch.Mundi, Geneve, 1969.G. Bahadir - Anatolien, Arch.Mundi, Geneve, 1968.H. Hubert - Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983.N. Himmelmann - Trecutul utopic - Arheologia şi cultura modernă, Bucureşti, 1984.J. Mellaart - Catal Hüyük, Thames and Hudson, Londra, 1967.

88

*** - Photograhie aeriene et prospections geophique en archeologie, Bruxelles, 1982.

B. Hofmann - L’Archeologie en 10 lecons, Hachette, Paris, 1968.R. Cagnat, V. Chapot - Manuel d'archeologie, I-II, Paris, 1916-1920.R.Bloch, A. Hus - Les conquettes de l'archeologie, Ed.Hachette,1968.S. Oertwig - Călătorie în oraşe dispărute, Bucureşti, 1966.N. Chetraru - Din istoria arheologiei Moldovei, Chişinău, 1994. *** - Ghid legislativ. Arheologie, Bucureşti 2000.

89

Articole de specialitate

M. Babeş - Marile etape ale dezvoltării arheologiei în România, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (SCIVA), 32, 3, 1981, 210-230.

M. Babeş - Din realizările arheologiei româneşti, în SCIVA, 36, 1-2, 1985, 3-29.

P. Alexandrescu - 160 de ani sub semnul continuităţii, în SCIVA, 46, 1, 1995, 7-16.Al. Păunescu, I. Casan-FrangaP. Diaconu - Începuturile arheologiei româneşti. Istoricul Muzeului Naţional de

Antichităţi, în SCIVA, 1984, 4-41.I. Nestor - Odobescu, arheolog, în SCIVA), 46, 3-4, 1995, 207-212.M. Babeş - Odobescu, arheologul, în SCIVA, 43, 2, 1992, 119-126A. Laszló - Zsofia Torma - un pionieer de la recherche de la civilisation de

Turdaš, în Banatica, 11, 1992, Al. Avram - Grigore Tocilescu (1950-1909) arheolog şi epigrafist, în SCIVA,

43, 2, 1992, p.139-144.I.B. Cătăniciu - Grigore Tocilescu, Întemeietor al şcolii de arheologie românească,

în Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca, I, 1991, 189-195.Al Borza - Dr. Adalbert Cserni. Schiţă Biografică, în Apulum, I, 1942, 351-

363.Al.Zub - Vasile Pârvan, istoria ca discurs consolator, în SCIVA, 44, 1,1993.V.Dumitrescu - Vasile Pârvan (1882-1927). La treizeci de ani de la moartea

magistrului, în SCIV, 1-4, 1957, p.9-17.M. Irimia - Preistoria în preocupările lui Vasile Pârvan, în Pontica, (Constanţa),

15, 1982, 9-13. D. Berciu - Despre personalitatea lui Vasile Pârvan, în Carpica, 15, 1983, 21-

26.I.Nestor - Cu privire la dezvoltarea cercetării istoriei comunei primitive în

România, în SCIV, 16, 3, 1965. M.Macrea - Două decenii de cercetări arheologice şi studii de istorie veche, în

Acta Musei Napocensis, I, 1964, p.308-375.M. Babeş - SCIVA – cinci decenii în slujba arheologiei româneşti, în SCIVA,

50, 1-2, 5-9.

90

91

TEME DE REFERATE LA DISCIPLINA ARHEOLOGIE

1. Preocupări de ordin arheologic în antichitate (mesopotamienii, egiptenii, lumea greco-romană).

2. Preocupări de ordin arheologic în evul mediu (călătorii şi colecţionarii).

3. Preocupări arheologice în perioada Renaşterii (papii umanişti, primele colecţii, primele săpături şi descoperiri arheologice, Palatul Farnese, primele cercetări etrusce, etc.).

4. Preocupări pentru arheologie în secolele XVII-XVII (acumulările cantitative, diletanţii şi marii „braconieri”, marii colecţionari, călătorii secolului XVII).

5. Arheologia romană şi etruscă în sec. XVII-XVIII. Săpăturile de la Herculanum şi Pompei.

6. Egiptologia de fantezie în sec. XVII-XVIII.

7. Winkelmann şi Caylus - precursori ai arheologiei ştiinţifice (naşterea etruscologiei).

8. Ultimii călători ai sec. XVIII-lea.

9. Arheologia mondială în pragul sec. XIX; Marii paşi realizaţi spre devenirea ca ştiinţă.

10. Originea şi dezvoltarea arheologiei preistorice - Boucher de Perthes "părintele” arheologiei preistorice cuaternare.

11. Descoperirea artei preistorice - H. Breuil "părintele" artei parietale (rupestre) paleolitice.

12. Cercetări arheologice în sec. XIX în Egipt (Champollion şi descifrarea hieroglifelor).

13. (Lepsius, Mariette şi Petrie principalii precursori ai arheologiei egiptene).

14. Cercetări arheologice la sfârşitul sec. XIX în Egipt; (Maspero şi era marilor săpături).

15. Cercetări arheologice în Mesopotamia în sec. XIX (primele explorări, Botta şi primele săpături, Layard şi descoperirea Asiriei)

16. Cercetări arheologice în Mesopotamia în sec. XIX; Descifrarea scrierii cuneiforme.

92

17. Cercetări arheologice în Mesopotamia în sec. XIX; Expediţia ştiinţificã condusã de J. Oppert; De Sarzec şi primele săpături în Sumer; Koldewey în Babilonia.

18. Cercetări arheologice în Mesopotamia sfârşitului de secol XIX şi începutul sec. XX. Wooley la Ur; El Obeid şi preistoria mesopotamiană; A. Parrot - săpăturile de la Mari.

19. Cercetări arheologice în lumea greacă în sec XIX; cercetări arheologice până la expediţia din Moreea, Expediţia din Moreea.

20. Ottfried Müller - personalitate dominantă a sec. XIX în arheologia greacă.

21. Arheologia greacă în a doua jumătate a sec. XIX; organizarea săpăturilor de către şcoala de arheologie grecească; şcolile de arheologie străine Epoca marilor săpături.

22. Arheologia greacă la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX; Descoperirea Greciei preistorice.

23. Cercetările arheologice în Anatolia (Fellows, Texier, Newton); Schliemann şi primele săpături.24. H. Schliemann - "părintele arheologiei mondiale moderne", pe urmele lui Homer.

25. Arheologia turcă după primul război mondial. Organizarea pe baze proprii.

26. Cercetări arheologice în Levant (Palestina, Fenicia, Locurile Sfinte); Naşterea Arheologiei Biblice.

27. Cercetări arheologice în Italia în sec. XIX (primele săpături, etruscologia, Italia preistorică).

28. Cercetări arheologice în Europa centralã şi de vest în secolele XIX-XX: Europa occidentală, Franţa, Benelux, Peninsula Iberică.

29. Cercetări arheologice în Europa centralã şi de vest în secolele XIX-XX; Marea Britanie, Danemarca, Suedia; Europa Centralã: Elveţia, Austria, Germania.

30. Cercetări arheologice în Europa de est şi Balcani în secolele XIX-XX.

31. Istoricul cercetărilor arheologice pe teritoriul României până la sfârşitul sec. XIX (umaniştii, paşoptiştii, Cezar Bolliac, ).

93

32. Alexandru Odobescu - pionier al cercetărilor arheologice ştiinţifice pe teritoriul României.

33. Zsofia Torma şi începuturile arheologiei sistematice pe teritoriul Transilvaniei.

34. Arheologia românească la începutul secolului XX.

35 Grigore Tocilescu, precursor al marilor arheologi români din secolul XX.

36. Vasile Pârvan, ctitor al arheologiei moderne în România.

37. Arheologia româneascã în perioada interbelicã; şcoala de arheologie creată de Vasile Pârvan.

38. Arheologia românească după cel de-al doilea război mondial (organizarea, principalele instituţii, publicaţii, personalităţii de marcă, situri şi şantiere arheologice renumite).

39. Organizarea şantierului arheologic: pregătirea cercetătorului, pregătirea logistică a săpăturii arheologice, repere legislative privind statutul şi regimul juridic al siturilor, obiectivelor şi monumentelor arheologice;

40. Organizarea şantierului arheologic: colectivul (staff-ul) ştiinţific al şantierului arheologic (componenţă, responsabilităţi), materialele, dotarea de săpătură, etc

41. Săpătura arheologică – Pregătirea sitului; operaţiuni ante-săpătură (documentări, prospecţii, ridicări topo)

42. Săpătura arheologică – derularea

43. Documentaţia de săpătură – Înregistrarea datelor şi informaţiilor în timpul săpăturii.

44. Măsuri primare de conservare-restaurare „in situ” a obiectelor arheologice.

45. Tendinţe actuale în cercetarea arheologică românească şi mondială; Arheologia în pragul mileniului III – actualizări epistemologice. (Şcoli de arheologie şi curente contemporane în istoriografia arheologică)

94