curs - gestiunea financiara a afacerilor

8/18/2019 Curs - Gestiunea Financiara a Afacerilor

1/68

1

CAPITOLUL 1.ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

1.1. Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar

Într-o economie competitivă, activitatea unei întreprinderi, indiferent de obiectivul său deactivitate, urmăreşte atingerea a cel puţin două ţeluri principale: realizarea de profit şi satisfacerea

necesităţilor unei anumite categorii de cumpărători. Ori, pentru realizarea celor două mari ţeluri estenecesară informaţia care să dezvăluie poziţia financiară a întreprinderii şi pro fitabilitatea acesteia. Practicasocială a investit contabilitatea, componentă esenţială a sistemului informaţional economic, să construiascăo informaţie completă şi credibilă. Contabilitatea prin mijloacele şi procedeele sale specifice oferă oanaliză pertinentă îndreptată spre piaţă, oferă orientări asupra strategiei economice viitoare, clarificăriasupra trecutului şi prezentului întreprinderii, soluţii şi motivaţii pentru deciziile luate. Această ştiinţăreprezintă un sistem logic, dar şi raţional de informare specializată ce este supus unor norme şi convenţiidefinite social.

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, documentul oficial de gestiune „care trebuiesă reflecte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelorobţinute” este bilanţul contabil.

Înfăptuirea imagini fidele de către contabilitate necesită ca informaţiile furnizate de către aceasta săîndeplinească următoarele condiţii:

datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate şi utilizate; informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte şi complete; contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi economică; informaţiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea lui cu bună credinţă a regulilor şi

procedeelor contabile.Bilanţul contabil, din punct de vedere conceptual, reprezintă cea mai importantă sintetiză

informaţională a contabilităţii, obţinută prin structurarea, agregarea şi sistematizarea în expresie valorică a patrimoniului unei entităţi, la un anumit moment. Acesta caracterizează la un moment dat elementeleconstitutive ale patrimoniului şi conţine un sistem de indicatori ce se elaborează pe baza datelor furnizate

de contabilitate, fie preluate direct, fie prelucrate în prealabil.Bilanţul contabil este un mod de analiză şi de conducere, el reprezintă oglinda activităţii

întreprinderii, fiind principalul mijloc de informare a tuturor celor interesaţi, o sursă principală deinformaţii pentru managerul unei unităţi în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a activităţii pe care oconduce. Acesta este instrumentul pentru calcularea indicatorilor macroeconomici şi pentru elaborarea prognozelor, servind la stabilirea patrimoniului economiei naţionale. „Aprecierea activităţii desfăşurate deorice întreprindere, precum şi elaborarea deciziilor economice se fundamentează pe analiza celui maicomplex „produs” al contabilităţii, respectiv, bilanţul”, afirmă prof. Horomnea E., în lucrarea ManagerialCompetence end in the technological changes background , vol. II, Management of TechnologicalChanges” , publicată în Grecia în anul 2003.

Bilanţul contabil, model specific metodei contabilităţii, oferă un tablou sintetic şi static în expresie

bănească asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor globale (profit sau pierdere) de la un nivelmicroeconomic, respectiv a unui agent economic şi până la cel mai ridicat nivel - cel naţional. Cu ajutorulstructurilor calitative ale posturilor sale, bilanţul contabil realizează dubla reprezentare patrimonială.

Asupra bilanţului acţionează direct două dintre principiile contabile: principiul necompensării – conform căruia nu este admisă compensarea elementelor

structurate din punct de vedere al lichidităţilor cu acele elemente structurate din punct de vedere alexigibilităţilor sau mai precis a creanţelor cu datoriile;


2/68

2

principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere care interzice modificarea într-un fel a bilanţului de deschidere a exerciţiului următor, ceea ce presupune egalitatea bilanţului final al unuiexerciţiu cu bilanţul iniţial al exerciţiului următor.

În teoria cunoaşterii contabile, bilanţul contabil are rolul de a demonstra valabilitatea principiilormetodei contabilităţii, dubla reprezentare şi dubla înregistrare pe care se bazează contabilitatea în partidădublă, iar în practică bilanţul are un rol important în conducere, în asigurarea artei manageriale, fiind unsistem adecvat pentru analiza activităţii întreprinderii şi luarea măsurilor ce se impun.

Imaginea asupra situaţiei existenţei patrimoniale la un moment dat exprimată de bilanţ estecompletată de situaţia veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii,redate de contul de profit şi pierdere, dar şi de anexele la bilanţ şi de raportul de gestiune ce cuprinde oanaliză economico-financiară a modului de realizare a indicatorilor unităţii. Managerul întreprinderiianalizează factorii cu influenţă asupra modului de realizare a indicatorilor, în special factorii care aucondus la nerealizarea atât a indicatorilor tehnici, cât şi cei financiari. În acest sens se vor prezentaaspectele legate de realizarea planului de producţie, de încărcare a capacităţii de producţie, de modul deefectuare a aprovizionărilor şi desfacerilor producţiei, aspecte legate de calitatea produselor, etc

Sub aspect financiar se evidenţiază nivelul costurilor, al rentabilităţii, evoluţia lichidităţii, folosireacreditelor, etc. Din analiza acestor factori trebuie să rezulte şi măsurile ce trebuie luate pentru ca influenţaacestor factori să fie minimă sau înlăturată.

De asemenea, se analizează şi factorii cu influenţă pozitivă pentru a amplifica influenţa lor şi a se

realiza în viitor un nivel mai ridicat la acestor indicatori.Preocupările în domeniul normalizării şi armonizării sistemelor contabile, pe plan european, s-au

concretizat, pe linia normalizării, în conceperea normelor de către International Accounting StandardsCommittee (I.A.S.C.), în timp ce pe linia armonizării sistemelor de contabilitate şi inclusiv a întocmiriisituaţiilor financiare, acestea s-au concretizat în elaborarea de directive, revenindu-i, fiecărui stat membruobligaţia încorporării acestora în propria lor legislaţie.

La nivelul Uniunii Europene, preocupările armonizării sistemelor contabile s-au concretizat înadoptarea a trei documente semnificative:

1. Directiva a IV-a europeană, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la data de 8 noiembrie 1990,ale cărei prevederi se sprijină pe standardele publicate de Uniunea Europeană a Experţilor ContabiliEconomici şi Financiari şi Comitetul de Standarde Internaţionale. Cuprinsul acestei directive se împarte în

patru părţi: Schema bilanţului (inclusiv contul de rezultate), care cuprinde două scheme de bilanţ, din care doar

una trebuie aplicată la alegere şi două scheme ale contului de profit şi pierdere. În prima schemă se prezintă bilanţul contabil în format orizontal (în cont) activul fiind descompus

în şase rubrici, notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activ imobilizat;Activ circulant; Conturide regularizare; Pierderea exerciţiului), iar pasivul în cinci rubrici, notate de la A laE (Capitaluri proprii; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Datorii; Conturi de regularizare; Beneficiulexerciţiului).

În cea de-a doua schemă se prezintă bilanţul contabil în format vertical (în listă), unde rubricile suntnotate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activul imobilizat; Activulcirculant; Conturi de regularizare; Datorii cu scadenţă mai mică de un an; Activul circulant (inclusiv E),

exclusiv datoriile cu scadenţă mai mică sau egală cu un an; Suma totală a elementelor de activ dupădeducerea datoriilor cu scadenţă mai mare de un an; Datoriile cu scadenţă mai mare de un an; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Conturi de regularizare; Capitaluri proprii).

Directiva a IV-a europeană mai cuorinde normele de evaluare, anexa la bilanţ şi raportul degestiune.

Succint, câteva dintre principalele prevederi ale Directivei europene în domeniul contabilităţii: conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situaţiei financiare a întreprinderii;


3/68

3

interpretarea activităţilor economice se face potrivit conceptului juridico-economic al patrimoniului, prevalând totuşi aspectul juridic; evaluarea obligatorie a posturilor din bilanţ pe baza metodei costului istoric (plusurile sauminusurile provenind de la acelaşi post de bilanţ trebuie evaluate separat, neadmiţându-secompensarea lor); prevederile referitoarea la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar tuturor întreprinderilordatorită deosebirilor de ordin juridic şi mărimii diferite a acestora (întreprinderile mici şi mijlocii beneficiază de simplificări în ceea ce priveşte prezentarea conturilor anuale în vederea asigurăriiunui caracter confidenţial vis-à-vis de concurenţă). Comparativ cu structura bilanţieră adoptată de sistemul contabil românesc, în analiza dispoziţiilor

Directivei a IV-a europeană, se pot face următoarele remarci: - capitalul subscris nevărsat figurează, în bilanţul în formă bilaterală sau de cont, ca primă rubrică

în activ sau ca element component al activului circulant (în structură detaliată), cea de-a doua soluţie fiindagreată de bilanţul românesc;

- cheltuieli de constituire sunt înscrise în mod distinct înaintea activului imobilizat sau ca elementecomponente ale imobilizărilor necorporale. Modelul românesc al bilanţului prevede cumulareacheltuielilor de constituire cu cele de cercetare-dezvoltare, fapt ce creează dificultăţi în efectuarea deanalize financiare (cheltuielile de constituire fiind considerate elemente de activ fictiv);

- profitul sau pierderea sunt evidenţiate ca ultime rubrici în pasivul şi respectiv, activul bilanţier, întimp ce în legislaţiile naţionale aceste elemente sunt înscrise cu semne diferite în structura capitalurilor proprii.

2. Directiva a VII-a europeană, adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, esterezultatul studiilor pe plan internaţional, a eforturilor de normalizare şi de uniformizare în elaborarea şi prezentarea conturilor consolidate, fiind încununat prin Ordinul nr. 1775 din 29/11/2004, publicat inMonitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 10/01/2005 privind unele reglementari în domeniul contabilităţii.

3. Directiva a VIII-a europeană referitoare la prevederile utile în domeniul unui control competentîn materie legislativă a bilanţurilor încheiate de agenţii economici.

Dacă facem o extindere a activităţii de normalizare şi armonizare a sistemelor contabile pe planinternaţional facem trimitere la International Accounting Standards Committee (I.A.S.C.) care a luat fiinţăîn anul 1973 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit dezvoltarea standardele internaţionale decontabilitate printr-un proces raţional care are în vedere evaluarea, prezentarea şi comunicareainformaţiilor privind informaţiile financiare ale întreprinderii.

În acest context, „Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare”, adoptat în anul 1989 deInternational Accounting Standards Committee constituit din 110 paragrafe, tratează probleme precum:obiectivul, caracteristicile calitative şi elementele care compun situaţiile financiare, sistemele de măsurareşi conceptul de capital.

Obiectivul situaţiilor financiare îl constituie necesitatea furnizării de informaţii privind situaţiafinanciară, performanţa şi evoluţia situaţiei financiare, informaţii cu atât mai utile, cu cât potenţialiiutilizatori sunt puşi în situaţia de a lua decizii cu caracter economic, Mai târziu, în anul 1995 InternationalAccounting Standards Committee a lansat proiectul de norme privind „Prezentarea situaţiilor financiare”ce se referă la: un bilanţ, un cont de rezultate, un tablou al fluxurilor de trezorerie şi notele explicative sau

anexa. Forma de prezentare a bilanţului definit de cadrul I.A.S.C. se apropie de modelul bilanţuluifranţuzesc sau românesc, nu se bazează pe formula „active – datorii = capitaluri proprii”, are formă de contşi presupune prezentarea distinctă a activelor imobilizate, a activelor circulante, a capitalurilor proprii şi adatoriilor.

Separarea activelor imobilizate de activele circulante se bazează pe funcţia reală a acestora şi nu pescadenţa lor. Întrucât, un asemenea model de bilanţ nu separă datoriile pe termen scurt de cele pe termenlung (pasivul bilanţului fiind structurat în capitaluri proprii, interese minoritare şi datorii) nu este posibilă


4/68

4

deducerea datoriilor curente (pe termen scurt) din activele circulante, iar elementele activului circulant nu pot fi clasificate după lichiditatea lor.

Bilanţul în acest format are drept componente următoarele elemente: - activele sunt resurse asupra cărora agentul economic exercită un control şi care provin evenimente

trecute, menite de a genera „avantaje economice” viitoare; - pasivele sunt obligaţii actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute şi acre antrenează

cu ocazia efectuării plăţii, o ieşire de resurse ce comportă un avantaj economic. Obligaţiile pot avea o bazăcontractuală, statutară sau legală şi pot rezulta din practici comerciale curente sau pot fi rezultatul unei politici voluntare a întreprinderii. Intervine o mare dificultate în distincţia ce trebuie efectuată între oobligaţie prezentă ţi un angajament viitor;

- capitalurile proprii rezultă din deducerea tuturor datoriilor din activele întreprinderii, iar mărimeaacestora este influenţată de sistemul de evaluare a activelor şi a datoriilor. Doar în mod excepţional,mărimea capitalurilor proprii corespunde cu valoarea acţiunilor sau cu valoarea globală a întreprinderii.

Normele contabile din ţara noastră au adoptat o structură generală a conturilor anuale subdenumirea echivalentă de „bilanţ contabil” sau situaţii financiare anuale. El se întocmeşte obligatoriuanual, precum şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii de către regiile autonome, societăţilecomerciale, instituţiile publice unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane juridice sau persoanefizice care au calitatea de comerciant.

Introducăndu-se obligaţia de a conduce contabilitatea de către unităţile patrimoniale începănd cu

data de 01.01.1994 în baza planului de conturi general, a Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţiinr.82/1991, modificată şi completată ulterior şi a normelor metodologice de utilizare a conturilor contabileaprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 704/1993, s-a creat şi în România, posibilitatea de reflectare înevidenţe a operaţiunilor economico-financiare, specifice economiei de piaţă, în acord cu actele normativeadoptate în această petrioadă şi cu prevederile Directivei a-IV-a a Comunităţii Economice Europene şiStandardelor de Contabilitate Internaţională.

Pentru a răspunde cerinţelor armonizării contabile cu prevederile Comunităţii EconomiceEuropene, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit, prin Ordinul nr. 3055/29.10.2009, forma completă şiconţinutul situaţiilor financiare anuale obligatorii de întocmit începând cu 01.01.2010 de către societăţilecomerciale, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilecooperative şi celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe

principiile societăţilor comerciale. Aceste entităţi care depăşesc limitele a două dintre cele trei criterii demărime: total active: 3.650.000 euro; cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro şi număr mediu de salariaţi încursul exerciţiului financiar: 50 vor întocmi situaţii financiare anuale ce cuprind: bilanţul; contul de profitşi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie; notele explicative laSituaţii financiare anuale.

Situaţiile financiare anuale întocmite de entităţile economice care depăşesc limitele a două dincriteriile de mărime menţionate mai sus constituie un tot unitar. Acestea vor fi însoţite de Raportuladministratorilor şi vor fi auditate potrivit legii.

Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile prezentateanterior, întocmesc situaţii financiare anuale simplificate compuse din: bilanţ, contul de profit şi pierdere şinote explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, aceste entităţi, pot întocmi situaţia

modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Situaţiile financiare anualesimplificate sunt verificate potrivit legii.

Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o Declaraţie scrisă de asumare a răspunderiiconducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale în acord cu Reglementărilorcontabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE. Situaţiile financiare consolidate sunt elaborate potrivitReglementărilor contabile conforme cu Directivele europene.

Importanţa bilanţului contabil a fost remarcată cu multă vreme în urmă. Elocventă este precizarea profesorului Feleagă N., referitoare la importanţa bilanţului: „pentru a lua decizii utile, şeful unei


5/68

5

întreprinderi trebuie să ştie dacă afacerea sa prosperă, dacă bate pasul pe loc sau dacă ea este un declin…cuocazia fiecărei mari crize, economiştii au putut observa că foarte multe falimente sunt datorate pur şisimplu unei cunoaşteri prea tardive a declinului afacerilor lor…dar noi nu avem nevoie numai de adetermina rezultatul, atunci când o întreprindere începe să fie în primejdie; este indispensabil să luămcunoştinţă de prosperitatea sa. Un şef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire,indiferent că ea este provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacăvânturile favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele (vânturile) nu vor sufla întotdeauna”.

Rolul bilanţului este deosebit de important atât în teoria, cât şi în practica contabilă: În teoria cunoaşterii contabile, rolul bilanţului este acela de a demonstra valabilitatea principiilor

metodei contabilităţii – dubla reprezentare şi dubla înregistrare – pe care se bazează contabilitatea în partidă dublă. În cadrul bilanţului se pun faţă în faţă cele două laturi fundamentale sub care contabilitateastudiază patrimoniul, şi anume: mijloacele materiale şi băneşti privite după structura, componenţa şidestinaţia lor pe de o parte, şi după sursa lor de finanţare, de provenienţă pe de altă parte. De asemenea, severifică teoria că oricâte şi orice fel de mişcări au loc în ansamblul elementelor patrimoniale la nivelul uneiverigi organizatorice, se menţine egalitatea între cele două laturi fundamentale: mijloacele şi resursele. Prinintermediul bilanţului, procesul cunoaşterii contabile ajunge la nivelul superior al generalizării şi alconcluziilor privind corelaţiile şi interdependenţele dintre fenomenele şi procesele economice relevate îndatele şi informaţiile din bilanţ şi, pe baza aceasta, al cunoaşterii tendinţelor de dezvoltare în viitor.

În practica contabilă a unităţilor, prin intermediul bilanţului se realizează şi se pun în corelaţie

toate conturile în care se reflectă elementele patrimoniale ale unităţii, fiind în acest fel, instrumentulcontabil în care conturile îşi pierd o parte din individualitatea şi caracteristica lor, fiind prezentate printr -unsingur element, cel al soldurilor. Tot la fel, la începutul perioadelor de gestiune, pe baza datelor şi ainformaţiilor din bilanţ se deschid conturile. Datele din bilanţ sunt date de ieşire din sistemul conturilorunei unităţi pe perioada de gestiune precedată şi date de intrare în sistemul conturilor pe perioada degestiune următoare. Astfel, în ciclul contabil bilanţul reprezintă elementul prin care se închide şi cu careîncepe acest ciclu.

Bilanţul contabil prezintă importanţă nu numai pentru conducerea unităţii la nivelul căreia secircumscriu datele şi informaţiile din el, dar şi pentru organele din afara unităţii interesate să cunoascăactivitatea şi rezultatele ei, cum ar fi: băncile, investitorii, acţionarii, salariaţii, organele fiscale, etc.

Prin conţinutul şi anexele sale, bilanţul asigură un volum de informaţii corelate şi verificate, care

exprimă sintetic toate laturile mijloacelor, activităţilor şi rezultatelor unei unităţi şi care sunt deosebit deutile pentru conducerea acestor unităţi.

Dată fiind importanţa bilanţului contabil, este necesară cunoaşterea funcţiilor pe care bilanţul leîndeplineşte, având în vedere volumul de informaţii pe care acesta le pune la dispoziţie în sistemulinformaţional al unităţii. Acestea sunt:

1. Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – constituie o manifestare a procedeului degeneralizare din cadrul metodei contabilităţii a procesului cunoaşterii contabile şi o expresie a momentuluifinal al fluxului de prelucrare a datelor şi informaţiilor contabile dintr -o unitate.

În organizarea contabilităţii, datele şi informaţiile referitoare la aspectele economice ce au loc înunitate parcurg un drum ascendent: de la simplu la complex, de la particular la general, de la primar lacentralizator. În acest sens acţionează toate procedeele şi instrumentele folosite de metoda contabilităţii,

bilanţul reflectând momentul final al acestui flux. În bilanţ se preiau toate datele din fiecare cont, care apoisunt grupate şi sistematizate în funcţie de natura lor, în aşa fel încât să obţină date sintetice cu o maredensitate informaţională, care centralizează şi generalizează întreaga masă a informaţiilor economico -financiare din sistemul contabilităţii.

2. Funcţia de informare – asigură bilanţului un loc esenţial în cadrul sistemului informaţional-contabil şi aceasta datorită informaţiilor extrem de importante pe care le conţine referitoare la mijloacele,sursele, rezultatele economice şi financiare ale unităţii gestionare, care sunt indispensabile conducerii


6/68

6

acesteia. Datorită caracterului lor sintetic, generalizator, informaţiile din bilanţ permit o privire deansamblu asupra situaţiei la un moment dat, a modului cum se asigură principiile gestiunii economice.

Bilanţul oferă informaţii cu privire la felul şi mărimea tuturor mijloacelor economice, dacă şi în cemăsură mijloacele sunt finanţate din surse proprii sau din surse străine, dacă exerciţiul pentru care s -aîntocmit bilanţul s-a încheiat cu profit sau pierdere, etc. Pe baza acestor informaţii, deşi post -operative,conducerile unităţii pot lua decizii pentru înlăturarea deficienţelor sau pentru activarea unor acţiunieficiente.

Funcţia de informare a bilanţului se extinde şi în afara limitelor organizatorice ale unităţiigestionare, în sensul că bilanţul este utilizat ca sursă de date pentru o serie de organe din exteriorul unităţii.Astfel, banca utilizează bilanţul pentru a constata ce destinaţie s-a dat creditelor acordate, dacă şi în cemăsură aceste credite sunt garantate. De asemenea, bilanţul este utilizat de organele fiscale pentrudeterminarea mărimii masei de profit şi implicit a impozitului pe profit, precum şi a celorlalte impozite şitaxe.

3. Funcţia de analiză a bilanţului – care în fapt reprezintă o continuare şi o adâncire a funcţiei deinformare. Această funcţie scoate în evidenţa factorii de influenţă a fenomenelor şi proceselor prezentate prin datele şi informaţiile din bilanţ, cât şi mărimea acestor influenţe.

Această funcţie se realizează prin verificarea diverselor corelaţii ce trebuie să existe între datele şiinf ormaţiile din bilanţul propriu-zis, corelaţia între grupele bilanţului, între capitolele şi posturile bilanţuluisau cele din bilanţ şi anexele la bilanţ, dintre informaţiile contabile şi cele de plan din anexele la bilanţ, etc.

Această funcţie asigură utilizarea informaţiilor din bilanţ în procesul conducerii unităţii şi seconcretizează mai ales în raportul de gestiune, în care se analizează toţi indicatorii economico-financiariefectivi sub aspectul abaterilor de la cei planificaţi şi a factorilor care le-au determinat. Analiza permitestabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare ţi a rentabilităţii entităţii.

4. Funcţia previzională a bilanţului – de anticipare a evoluţiei fenomenelor şi proceseloreconomice. În cadrul procesului de conducere a unităţilor economice, bilanţul contabil constituie uninstrument important al reglării activităţii, având în vedere legătura organică între analiza pe bază de bilanţ,funcţiile întreprinderii şi atribuţiile conducerii. Pe baza datelor furnizate de bilanţ se controlează modul şimăsura în care unitatea economică şi-a îndeplinit programele stabilite, prevederile bugetelor gestionare, autilizat fondurile avute la dispoziţie, s-a încadrat în disciplina economico-financiară.

Cunoaşterea contabilă prin bilanţ pune în evidenţă împletirea strânsă dintre aceste funcţii,

condiţionarea lor reciprocă. Astfel, utilizarea informaţiilor contabile la un nivel superior nu este posibilăfără generalizarea prin bilanţ a datelor şi informaţiilor din conturi, realizată prin funcţia de generalizare.

Pe de altă parte, generalizarea acestor date din conturi se face tocmai în scopul obţinerii unorinformaţii necesare procesului conducerii.

Odată cu informaţia este necesară şi o analiză a acestor informaţii pentru a identifica factorii careau determinat mărimea şi tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor economice.

Pentru a reda o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi arezultatelor obţinute, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea patrimoniului şicelelalte norme şi principii contabile, cum sunt: principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii bilanţuluide deschidere, principiul necompensării.

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiarfuncţional sau patrimonial al întreprinderii la un moment dat (de regulă la sfârşitul perioadei de gestiune), permiţând deci, o analiză financiară statică.

Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul drepturilor şiangajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.

Drepturile patrimoniale – cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate) sau posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă).


7/68

7

Drepturile de proprietate – se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor în scopulconsumului, producţiei sau fructificării acestuia pentru obţinerea unor venituri.

În general, o întreprindere deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, câtşi nemateriale reprezentate de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.

Drepturile de creanţă – adică drepturile asupra terţilor, constau în angajamente contractate deanumiţi parteneri, cum sunt clienţii ale căror termene de plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioarălivrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unorîmprumuturi, pentru angajamentele de rambur sare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia subformă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori corespunzătoare drepturilor de proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul bilanţului.

Angajamentele patrimoniale – corespunzătoare obligaţiilor pe care întreprinderea trebuie să leonoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.

În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a unorobligaţii impuse întreprinderii. Astfel, împrumuturile contractate sau obligaţiile de plată faţă de furnizorisunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv,în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului.

De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate, în funcţie de efectele lor, în

angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii.Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general pentru întreprindere, obligaţia de plată a

dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa convenită în contract.Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu remunerarea proprietarilor

fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea menţinerii profiturilornedistribuite care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor încuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra întreprinderii,cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de aceasta faţă de proprietarii săi sunt ingeneral nesigure.

Astfel, proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilorinvestite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări. În legătură curemunerarea capitalurilor investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în carerezultatele obţinute de întreprindere vor fi slabe.

În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot beneficia de treiavantaje majore, şi anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluţie financiară favorabilă şidegajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar),creşterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în întreprindere (chiardacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de participare ladeciziile majore din viaţa întreprinderii (în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).

Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patrimoniale, prezentarea

financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile (utilizările) căr ora le suntalocate fondurile, ceea ce conduce la necesitatea prelucrării datelor contabile şi aşezarea lor în activ şi pasiv.

Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică) sau ca oinventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespundunor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic) sau unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestordrepturi (sub aspect financiar).


8/68

8

Bilanţul se poate defini ca fiind starea la un moment dat a situaţiei întreprinderii. Asupra sa planează însă incertitudinea asupra conţinutului: descrie el situaţia juridică a întreprinderii sau situaţiaeconomică şi financiară a acesteia?

De aceea, în prezent, în privinţa bilanţului contabil se întâlnesc mai multe abordări. O primă abordare priveşte conceptul de patrimoniu. Din punct de vedere economico-juridic

„patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale şi necorporale), al drepturilor şi obligaţiilor cecaracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat”.

Pentru ca să poată fi contabilizate, componentele patrimoniale trebuie să fie exprimate în etalonmonetar.

De asemenea, patrimoniul trebuie să fie ataşat unei persoane fizice sau juridice, care desfăşoarăacte de comerţ, numit titular de patrimoniu.

Determinarea, structurarea şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului. Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul la rândul lui, poate fi interpretat din mai multe

puncte de vedere: Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile

sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele, cât şi al modului de utilizare. Acest modde interpretare generează ecuaţia economică a bilanţului:

Utilizări = Resurse Abordat din punct de vedere economic, bilanţul permite determinarea provenienţei fondurilor

necesare finanţării întreprinderii şi necesităţile întreprinderii. Bilanţul economic constituie acel tip de bilanţ ce realizează o separare strictă între elementele

financiare şi elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial desfăşurat de o entitate patrimonială.

Din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă: - drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate într -o ordine raţională; - datoriile întreprinderii faţă de terţi şi datoriile acesteia faţă de aportorii de capitaluri pe bază de

risc (asociaţi), clasificate într -o ordine raţională. Astfel, situaţia netă (SN) se determină după relaţia: SN = Active totale – Datorii totaleSituaţia netă reprezintă, deci, valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţi sau, altfel spus,

valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii patrimoniale.

„O a doua grupă de abordări este centrată pe finalitatea bilanţului de a răspunde nevoilor analizeieconomico-financiare.

Modelul de bilanţ, lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994), inspirat,într-o oarecare măsură după modelul francez, prevede o structurare a activelor după destinaţia l or, iar a pasivelor după originea lor. Plecând de la bilanţul întocmit şi prezentat de întreprinderi, printr -o regruparedupă funcţiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcţional”

Bilanţul funcţional constituie acel tip de bilanţ ce se fundamentează pe ordonarea posturilor înfuncţie de natura lor, punând accentul pe ciclurile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Bilanţulfuncţional este „o situaţie de sinteză care permite explicarea funcţionării unei întreprinderi, privită subaspectul resurselor de finanţare utilizate în desfăşurarea activităţii. Astfel, o atenţie deosebită este acordatăclasificării mijloacelor (utilizărilor) şi resurselor în funcţie de ciclul economico-financiar (investiţie,

finanţare sau exploatare) de care aparţin. Ca urmare, bilanţul funcţional se bazează pe distincţia dintreciclul lung şi ciclul scurt, ce generează intrări şi ieşiri de disponibilităţi”.

Practic, elaborarea bilanţului funcţional se face pornind de la informaţiile conţinute de bilanţulcontabil, ordonate însă, sub aspectul lichidităţii/exigibilităţii. Aceasta înseamnă structurarea elementelor deactiv după lichiditatea lor, în active imobilizate şi active circulante, iar structurarea elementelor de pasivdupă exigibilitatea lor, în resurse stabile sau capitaluri permanente şi datorii sub un an. Aceasta are la bază principiul potrivit căruia capitalurile permanente finanţează activele imobilizate, iar datoriile sub un an saudatoriile pe termen scurt servesc la finanţarea activelor circulante, principiu care nu este aplicat cu


9/68

9

rigurozitate sau rigiditate în viaţa practică a societăţilor.Concepţia funcţională are la bază o fundamentare teoretică proprie, cea a ciclurilor de funcţionare a

întreprinderii. Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că elementele de activ şi pasivreflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului. Structura bilanţuluifuncţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând elementele de activ şi de pasiv dupăapartenenţa la un ciclu sau altul, astfel: ciclul de investiţii; ciclul de exploatare; ciclul operaţiilor detrezorerie.

Analiza funcţională oferă o imagine mai economică a întreprinderii, vizând modul de realizare aechilibrului financiar din perspectiva nevoilor identificate şi a resurselor alocate pentru finanţarea acestora pe cicluri de activitate. În această prezentare se porneşte de la ipoteza afectării specializate a unei resurse lao nevoie, în sensul finanţării activelor stabile din resurse stabile şi a activelor circulante din resurse ciclice.Această simetrie, în realitate nu se respectă, datorită decalajelor în timp între plăţile şi încasările aferenteoperaţiunilor de exploatare, determinate de natura activităţii desfăşurate, de durata ciclului de exploatare,de nivelul activităţii, de organizarea şi gestionarea întreprinderii.

Rolul bilanţului funcţional în analiza echilibrului financiar este de a permite aprecierea structuriifinanciare a întreprinderii şi de a contribui la evaluarea necesităţilor financiare, funcţie de categoriile deresurse de care dispune întreprinderea.

Redactarea bilanţului funcţional a presupus respectarea următoarelor principii: - la valoarea reală a activelor se adaugă amortizările şi provizioanele contabilizate, ceea ce

presupune că activele luate în calcul sunt la valoarea brută; - în analiza funcţională, conceptul de activ fictiv nu are aplicabilitate; - luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing, deoarece se apreciază că acestea servesc

procesului de exploatare. Leasingul se substituie unui împrumut tradiţional, deci el constituie o sursă definanţare. Imobilizările deţinute în acest sistem trebuie reintegrate în categoria imobilizărilor, corectându-se în consecinţă, cu acelaşi volum resursele (suma amortizării pentru partea amortizată, şi, respectiv,datoriile financiare pentru partea neamortizată);

- cheltuielile ce privesc exerciţiile următoare sunt considerate active imobilizate, fiind asimilateunor investiţii;

- cheltuielile efectuate în avans sunt considerate, după caz, active ciclice de exploatare sau în afaraexploatării;

- efectele scontate neajunse la scadenţă, sunt incluse în activ la creanţe, iar în pasiv la creditecurente de trezorerie. Efectele şi creanţele cedate sunt eliminate din bilanţul contabil de la activecirculante, dar considerăm că este prudent a fi integrate în bilanţul funcţional, deoarece întreprinderea lerambursează băncii, în cazul incapacităţii de plată a clientului la data scadenţei;

- primele de rambursare a obligaţiunilor sunt eliminate din activ, diminuându-se, în consecinţă, cuvaloarea datoriilor financiare din pasiv;

Trecerea de la bilanţul funcţional la cel financiar se poate face printr -o prelucrare adecvată. Pentru aceasta, elementele de activ şi pasiv trebuie reclasificate după criteriul duratei: cu o durată peste unan; cu o durată sub un an. Fie prin informaţiile de la baza bilanţului (modelul francez), fie prin anexe(modelul francez, dar şi cel românesc) se dau detalii asupra duratelor unor posturi (elemente) din bilanţ.

Bilanţul financiar constituie acel tip de bilanţ în care posturile sunt ordonate în funcţie de lichiditate

(pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv).Bilanţul financiar reflectă solvabilitatea, lichiditatea şi implicit riscul de faliment al societăţii. El

măsoară „capacitatea societăţii de a-şi onora datoriile. Verifică lichiditatea, adică proprietatea unui activ dea fi rapid transformat în monedă pentru a putea face faţă pasivului exigibil”.

Sub aspect financiar , orice bilanţ se descompune în trei mari mase: fondul de rulment; necesarul defond de rulment şi trezoreria. Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii prin relaţia:

Fondul de rulment (FR) – Necesarul de fond de rulment (NFR) = Trezoreria (T)


10/68

10

Această relaţie de echilibru evidenţiază faptul că echilibrul financiar al întreprinderii esteconsecinţa deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt, privind gestiunea stocurilor, politica de creditcomercial faţă de clienţi, relaţiile de decontare cu furnizorii, etc., cât şi pe termen mediu şi lung, privindinvestiţiile şi acoperirea lor cu resurse de finanţare permanente.

A treia grupă de abordare a bilanţului contabil este potrivit concepţiei anglo-saxone şi nord-americane, care exclude judecăţile patrimoniale (cu conotaţie predominant juridică), bilanţul fiinddocumentul de sinteză care prezintă situaţia financiară a întreprinderii.

Dacă se ia drept exemplu bilanţul practicat de majoritatea firmelor americane, se poate constata că pot fi definite trei mase valorice:

- Assets (bunurile sau activele);- Liabilities (datoriile);- Shareholders equity (capitaluri proprii).Spre deosebire de multe ţari europene, în care activul bilanţier este prezentat în ordinea crescătoare

a lichidităţii lor, iar pasivele în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, în Statele Unite firmele îşi prezintăactivele şi pasivele în ordinea descrescătoare a lichidităţii, respectiv exigibilităţii lor.

Această clasificare denotă un element al culturii contabile de tip american, accentul fiind pus peelementele pe termen scurt: lichidităţile şi exigibilităţile imediate, prezentate ca prime elemente alestructurii bilanţiere.

În privinţa prezentării verticale, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială, termen

neutilizat în culturile de tip anglo-saxon). Ea pune în evidenţa partea creditorilor întreprinderii: terţi care au prioritate legală în faţa proprietarilor. Situaţia netă (capitalurile proprii) este considerată, deci, o par tereziduală.

Conform acestei forme (verticale), ecuaţia de bază a bilanţului este: Active – Datorii = Situaţia netă (capitaluri proprii)

Situaţia netă mai este cunoscută şi sub denumirea de activ net contabil. În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa întreprinderilor de a

camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a cursurilor acţiunilor.Evoluţiile ulterioare ale rezultatelor au probat aceste tendinţe. Pentru un ochi avizat, disimularea

tendinţelor ar fi fost depistată printr -o atenţie suplimentară acordată bilanţului.Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, dar corect întocmit, este anunţul unor dificultăţi financiare, în

timp ce unul care arată în mod corect o situaţie financiară însănătoşită, relevă o stare precursoareameliorării beneficiilor.

Acordându-i rolul pe care îl merită, specialiştii au ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altcevadecât rezultatul unor ipoteze filtrate prin intermediul bilanţului.

Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi -l asumă o întreprindereşi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta se poate proceda la o analiză a bilanţului prin prisma lichidităţii/exigibilităţii şi flexibilităţii financiare cu care se confruntă întreprinderea.

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sauconvertit în disponibilităţi, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată.

Pentru întreprindere, cu cât lichiditatea şi flexibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare, învederea modificării valorilor şi a calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel incât să se poată face faţănevoilor şi situaţiilor neprevăzute.

O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichidităţile sale sunt considerateinsuficiente pentru a achita obligaţiile la scadenţă sau pentru a finanţa creşterea sa economică este oîntreprindere căreia îi lipseşte flexibilitatea.


11/68

11

În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile şi care sesizează cuuşurinţă oportunităţile de investiţii ce i se oferă este o întreprindere cu un grad mare de flexibilitatefinanciară.

În general, se afirmă că pentru o întreprindere, cu cât flexibilitatea financiară este mai mare, cu atâtaceasta riscă mai puţin să dea faliment.

Bilanţul consolidat este prezentat în format listă, unde, elementele patrimoniale sunt prezentate înordinea descrescătoare a lichidităţii lor, respectiv a exigibilităţii lor, spre deosebire de multe ţări aleEuropei continentale, care preferă ordonarea după criteriul naturii economice şi al surselor de provenienţă.

Prezentarea separată a elementelor în bilanţ are la bază trei caracteristici esenţiale: natura activelor şi lichiditatea acestora; funcţia activelor în cadrul întreprinderii; suma (este importantă suma, deoarece trebuie prezentate separat elementele ale căror sume sunt

semnificative; în cazul datoriilor a căror sumă este nesemnificativă este recomandată cumularea valoriloracestor elemente dacă au natură şi funcţie similară), natura datoriilor (este necesară prezentarea separată adatoriilor purtătoare de dobândă de cele nepurtătoare de dobândă, a datoriilor fiscale de cele comerciale şisalariale) şi delimitarea în timp a datoriilor (exigibilitatea datoriilor fiind principalul criteriu de delimitare adatoriilor în datorii curente şi datorii pe termen lung, ceea ce conduce la prezentarea separată a datoriilorce devin exigibile într-un an de la data bilanţului sau în cursul normal al ciclului de exploatare, de datoriilescadente după această dată).

Datele necesare analizei financiar e sunt preluate din bilanţul financiar. Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesitǎ o

tratare prealabilǎ, funcţie de criteriile deja menţionate: lichiditate-exigibilitate.Analiza lichiditate-exigibilitate, numitǎ în practica ţǎrilor occidentale „analiza patrimonialǎ” are

meritul de a scoate în evidenţǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constǎ în incapacitateaîntreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţǎ de terţi.

Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Cu cât un activeste mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în cash (bani).Cele mai lichide elemente din activul bilanţier sunt chiar disponibilităţile băneşti, iar cel mai puţin lichide, imobilizările.

Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi transformate înlichidităţi, respectiv de a fi rambursate furnizorilor de capitaluri. În această accepţie, cele mai exigibile pasive sunt creditele de trezorerie, în timp ce cel mai puţin exigibile sunt capitalurile proprii, care în principiu nu trebuie rambursate niciodată (ele ar putea fi considerate capitaluri rambursabile o dată cuintrarea firmei în procedură de faliment)”.

Astfel, structurarea elementelor se face în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând din partea de sus a activului bilanţier. Se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, adicăimobilizările (necorporale, corporale şi financiare), ce se mai numesc nevoi sau întrebuinţări permanentedatoritǎ rotaţiei lente a capitalurilor investite. În continuare sunt înscrise activele circulante ce au un gradde lichiditate mult mai mare decât al imobilizărilor, motiv pentru care acestea sunt cunoscute sub titulaturade nevoi sau întrebuinţări temporare.

Structurarea elementelor după gradul crescător de exigibilitate presupune înscrierea, mai întâi, acapitalurile proprii provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiţii ale acumulărilor anterioare (rezerve, pr ofitnerepartizat), continuându-se cu capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane pentru riscuri şicheltuieli, alte fonduri). Întrucât aceste resurse nu au o anumitǎ scadenţǎ pot fi numite resurse permanente.

Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termenmediu şi lung cu scadenţa mai mare de un an.

Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai micǎ de un an subnumele de resurse temporare. Analiza datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mareimportanţǎ pentru evaluarea riscului pe care îl implicǎ îndatorarea întreprinderii.


12/68

12

O pregătire a datelor din bilanţul contabil pentru o formǎ adecvatǎ de analizǎ conduce laurmătoarea configuraţie a bilanţului financiar:

- partea de sus a bilanţului (HAUT), conţine nevoile, respectiv capitalurile permanente şi reflectǎstructura financiarǎ prin stabilitatea elementelor care îl compun, pentru reflectarea echilibrului financiar petermen lung, cu imobilizări în activ (IMO), cărora le corespunde capitalurile permanente (CPM) în pasiv;

- partea de jos a bilanţului (BAS) pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen scurt, cuactive circulante (ACR) şi disponibilităţi băneşti (DPB) în activ, în corespondenţă cu datoriile deexploatare (DEX) şi credite de trezorerie (CRT) în pasiv.

Bilanţul financiar, pornind de la un anumit echilibru ce trebuie sǎ existe între durata unei operaţiunide finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, pune în evidenţǎ douǎ reguli principale alefinanţării:

- nevoile permanente, de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente,îndeosebi din capitalurile proprii;

- nevoile temporare vor fi finanţate din resursele temporare. Nerespectarea celor două reguli de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar. Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanţul, stabilit la sfârşitul perioadei de gestiune (numită şi

exerciţiu financiar), descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii.Cele douǎ pǎrţi ale bilanţului ce cuprind elementele de activ în strânsǎ corespondenţǎ cu elementele

de pasiv reflectǎ:

- echilibrul financiar pe termen lung (partea de sus a bilanţului) - echilibrul financiar pe termen scurt redat în partea de jos a bilanţului. Analiza pe orizontalǎ a bilanţului pune în evidenţǎ modul în care se realizează principalele

echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung al întreprinderii, cum ar fi: situaţia netǎ, fondul derulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria.

1.2. Descrierea contabilă. Situaţia netă

Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii potrivit cărora conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a acţionarilor.

Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net neangajat în

datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci, situaţia netă aîntreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale contractate.

Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra întreprinderii,reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura independenţa financiarǎ aîntreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.

Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai relevantce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii, cât şicreditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel: SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ SN = Activ circulant – Datorii de exploatare

SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ sǎnǎtoasǎ, care

are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii. Creşterea situaţiei nete are ca efectcreşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe baza acestora putându-se determina riscul globalsau lichidativ:


13/68

13

Riscul global = SN – Activ fǎrǎ valoare / ActiveO situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu pierderi a

exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii, partea neacoperitǎrămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea maselor mari ale bilanţului: fondul derulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ trezoreria netă . Acest echilibru este determinat înraport cu concepţiile de prezentare a bilanţului: optica financiarǎ şi cea funcţionalǎ.

1.3. Indicatorii echilibrului financiar

Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere după criteriul permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse cu scadenţe de pesteun an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub un an.

Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent dincare rezultǎ fondul de rulment financiar net (FRF).

Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar, asigurândlegătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.

Fondul de rulment f inanciar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un nivel insuficiental său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al solvabilităţii, apreciat de către creditori,

pentru că reprezintă „o marjă de securitate pe care societatea trebuie să o constituie pentru a face faţăasimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor mai mici de un an”.

Indicatorul fondul de rulment este considerat „cel mai important indicator al echilibrului financiaral întreprinderii … , fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termenscurt”, apreciază prof. Stancu Ion în Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară.

Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând progresul pecare l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.

Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode. Metoda „vârfului” bilanţului este prima metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar,

astfel:

FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică: FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete >1 an

Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulmentreprezentând partea din capitalurile per manente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe careîntreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitateslab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut. Aceastǎmetodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi timp de a se înţelegecauzele ce conduc la variaţia acestuia.

Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi alocările permanente.

Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea capitalurilor

permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducereaimobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire, etc). În acest mod creşte marja de securitatea întreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finanţate din capitaluri permanente.

Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de stabilitate. Se poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai puţin stabil, poate face faţascadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante este mai mare decât datoriile pe termenscurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în dezechilibru.


14/68

14

Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că societatea şi-aasigurat echilibrul financiar, adică activul exigibil este superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce esteechivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat cel puţin utilizările stabile (mai maride un an).

Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente (reducereacapitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de creştereaimobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).

În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într -o perioadǎ destagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.

Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este metoda ”piciorului”bilanţului, conform căreia fondul de rulment este: FRF = Activ circulant net < 1 an – Datorii pe termen scurt < 1 an

Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este finanţat dinactivul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul activelor circulante netenefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate potenţiala, ca o marjǎ desecuritate privind solvabilitatea întreprinderii.

Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea activităţiiîntreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesarefuncţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai mare decât datoriile pe

termen scurt.FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări nete FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an

Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru întreprindere careva fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea imobilizărilor, sau care are activecirculante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita astfel:FRF


15/68

15

FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete; sau: FRS = FRE – FRp

Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele două pǎrţi ale bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator alechilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lungşi finanţarea pe termen scurt.

Fondul de rulment net, ca sursă de finanţare a activelor circulante este diferenţa între capitalurile permanente şi activele imobilizate.

Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al bilanţului şianume necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de executarea unoroperaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a întreprinderii al cărui total trebuieacoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment reprezintă banii ce trebuie viraţi înîntreprindere pentru a asigura funcţionarea acesteia, după finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuielice se vor recupera la achitarea facturilor de către clienţi.

Necesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatarenefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor . Astfel, utilizărilede exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări,dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare (datoriile faţă de furnizori şi alte

datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt nişte resurse atrase temporar, careacoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar.

Necesarul de fond de rulment este „expresia realizării echilibrului financiar dintre necesarul şiresursele de capitaluri circulante (ale exploatării)”.

Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului deexploatare şi datoriile de exploatare.

Structura necesarului de fond de rulment cuprinde: stocurile (de materii prime, de semifabricate, de produse finite) a căror valoare încorporează cheltuieli de fabricaţie; creanţe.

Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara exploatării) carecorespund decalajelor între încasări şi plăţi.

Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NFR = nevoi temporare (exclusiv active de trezorerie) - resurse temporare (exclusiv pasive de trezorerie)Altfel spus, relaţia de calcul a nevoii de fond de rulment este:

NFR = Necesitǎţi ciclice – Resurse ciclice, unde:Necesităţile ciclice = Necesar temporar – Disponibilităţi

Resursele ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerieÎn aceste condiţii:

NFR = (Stocuri + Creanţe) – (Datorii de exploatare pe termen scurt)sau:

NFR = (Stocuri+Creanţe– Clienţi)–(Furnizori+Obligaţii fiscale) Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ.Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ de resursele

temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este consecinţa unor investiţii privindcreşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.

Un necesar de fond de rulment negativ aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şicreanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte, în sensul încetiniriiîncasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ reflectǎ un surplus de resursetemporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabilǎ aceastǎ situaţie dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelorcirculante, a urgentării încasărilor si încetinirii plǎţilor.


16/68

16

Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai fluctuant decâtindicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de: volumul de activitate (cifra deafaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.

Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de clienţi sau prin reducerea datoriilor către furnizori.

Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către furnizorisau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.

Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi: 1. Necesarul în fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului că cea mai

mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar mărimea posturilorde stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de afaceri.

Necesarul în fond de rulment de exploatarese determonă ca diferenţă între activele de exploatare şi pasivele de exploatare.

Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de rulment dinexploatare are un caracter sezonier.

Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare prudentă ţinându-se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca necesarul de fond de rulmentcorespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.

2. Necesarul în fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) se calculează pe baza posturilor de

bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe diverse, valori imobiliare de plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de activitatea financiară sau excepţională.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond de rulmentdin exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatere, care nu sunt finanţate de resurseciclile şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.

Relaţia de calcul este: NFRAE =Active diverse - Resurse diversesau:

NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării - Datorii diverse din afara exploatării Nevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de afaceri şi nici

de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de frecvenţa şi importanţaoperaţiilor în afara exploatării.

În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot adoptaurmătoarele politici:

politica de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare în care în lipsa unui plasament rentabil,trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi şi în numerar în casierie; politica ofensivă de creştere a producţiei; politica de echilibru care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un necesar net de fond

de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile cu activitate de distribuţie undeexistǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind superioare necesarului de finanţare.

Trezoreria netǎ (T.N) poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care conduce la

confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.FR –NFR = Disponibilităţi – Creanţe bancare de trezorerie = T.N. Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de bilanţ,

rezultând din analiza pe orizontalǎ: - a pǎrţii superioare: TN = FR – NFR- a pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi – Pasive de trezorerie;

sau: TN = T activǎ – T pasivǎ


17/68

17

Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă rambursările înorice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în timp ce trezoreria pasivǎ estereprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi efectele scontate.

Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi scădereanecesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi creştereadisponibilităţilor băneşti.

Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau negativǎ, astfel:1. Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un excedent

de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau financiară. Trezoreria este pozitivǎ când: FR>NFR şi Disponibilităţi>Credite de trezorerie.

Dacǎ:a. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment pozitiv, este cazul unui necesar de

fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce pot ascunde o subutilizare decapitaluri;

b. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment este negativ, atunci resursele dinactivitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru a degaja un excedent marede lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;

c. un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment negativ evidenţiază faptul căresursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a activului imobilizat, oaltǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este necesarǎ creşterea resurselor permanente.

2. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar care a fostacoperit prin angajarea de noi credite.

Trezoreria este negativǎ când: FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerieŞi aici intervin trei situaţii. a. necesarul de fond de rulment este finanţat parţial din fondul de rulment şi parţial din credite

bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile; b. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este pozitivǎ, trebuie sǎ se

revadă structura finanţării, întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din imobilizări; c. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este negativǎ, este situaţia în

care resursele permanente acoperă o parte a activului imobilizat, restul fiind acoperit de datoriile petermen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este necesarǎ revederea structurii finanţării.

Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash – flow-ul perioadei (CF)şi se calculează după relaţia: CF = TN N- TN N-1

Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ. Un cash-flow pozitiv reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii proprietarului,

conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un cash-flow negativ semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o sărăcire a activului real şi o reducerea valorii proprietăţii.


18/68

18

CAPITOLUL 2.ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE

2.1. Contul de rezultate

Starea de performanţă economico-financiară a unei întreprinderi constituie o problema deosebit deimportantă, în general, şi cu atât mai stringentă pentru întreprinderile româneşti aflate într -o oarecare

penur ie de capital şi de lichidităţi. Menţinerea unei stări de performanţă economico-financiară cât mai bună şi respectiv, îmbunătăţirea

acesteia constituie o preocupare permanentă şi esenţială a întreprinderii în vederea continuării desfăşurăriiactivităţii în condiţii de profitabilitate şi lichiditate.

Operaţiile economice şi financiare care au loc în cadrul unei întreprinderi se reflectă îndocumentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor şi stocurilor. Deşi bilanţul propriu-zis prezintămărimea rezultatului global, în structura sa, totuşi el nu explică provenienţa acestui rezultat şi nici cauzelecare l-au generat.

Din aceste necesităţi a fost elaborat contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate care explicămodul de formare a rezultatului şi favorizează desprinderea unor concluzii esenţiale privind performanţeleîntreprinderii.

Definirea rezultatului, din punct de vedere economic, ca diferenţă între veniturile din vanzarea bunurilor mobile şi imobile pentru care s-a transferat dreptul de propr ietate, servicii prestate, lucrăriexecutate, cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora într-un exerciţiu financiar, porneşte de la faptulcă orice activitate este simultan consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Consumul de resurseeste definit în plan valoric prin structura de cheltuieli, în timp ce produsul obţinut este delimitat prinstructura de venituri. Întrucât consumul de resurse şi rezultatul obţinut ca efect determină modificăriînsemnate în masa patrimonială a întreprinderii, cele două structuri, respectiv veniturile şi cheltuieliletrebuie analizate prin prisma raporturilor patrimoniale.

Rezultatul activităţii oricărei întreprinderi, indiferent de obiectul său de activitate şi de mărimeaacesteia, se determină periodic, conform reglementărilor legale în domeniu, ca diferenţă între veniturileobţinute şi cheltuielile efectuate.

Diversitatea mare de operaţii economice ce conduc la transformarea elementelor patrimoniale înrezultate economico-financiare se concretizează, într -un sens restrâns, în:

- profit, dacă pe parcursul unui exerciţiu financiar veniturile sunt mai mari decât cheltuielile; - pierdere, dacă pe parcursul unei perioade de timp dată, de regulă un exerciţiu financiar, veniturile

sunt mai mici decât cheltuielile.Sistemul contabil românesc a operat începand cu 1 ianuarie 1994, conform O.G. nr. 704/1993, la

clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în: curente, alcătuite din rezultate economico-financiare aferenteactivităţii de exploatare şi financiare şi excepţionale, iar potrivit Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate şi aO.M.F.P. nr.3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,clasificarea rezultatelor economico-financiare prevede alături de cele curente (din exploatare şi financiare)

şi rezultatele economico-financiare extraordinare, respectiv, acele venituri sau cheltuieli ce rezultă dinevenimente şi tranzacţii care sunt în mod clar diferite de activităţile curente ale unei întreprinderi şi care, prin urmare, nu se acceptă să se repete într -un mod frecvent sau regulat.

Rezultatele economico-financiare sunt cunoscute, în practica de specialitate, sub denumirea derezultate ale exerciţiului.

Rezultatul exerciţiului se determină lunar cu ajutorul contului „Profit şi pierdere”, carecaracterizează veniturile şi cheltuielile şi care determină rezultatele pe structura activităţilor şi operaţiilorde bază.

În situaţiile financiare ale întreprinderilor, rezultatele economico-financiare înregistrate de acestea


19/68

19

sunt sintetizate, sistematizate şi prezentate în contul de rezultate, care poate fi prezentat în mod structurat,astfel:

O astfel de structură sintetică a rezultatelor economico-financiare permite posibilitatea de a calcularezultatele economico-financiare parţiale, şi anume:

1. Rezultatul activităţii de exploatare (RE) RE= VE -CE

2. Rezultatul financiar (RF) RF = VF - CF3. Rezultatul curent al exer ciţiului (RC) RC = RE +/- RF4. Rezultatul extraordinar (Rextr) Rextr = Vextr - Cextr5. Rezultatul brut al exerciţiului (RB) RB =RE +/- RF+/-Rextr6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IPDeci, cheltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni economico-

financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două laturi esenţiale pentru oriceunitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut (venitul). Contabilitatea dispune în acestscop de contul de rezultate finale 121 „Profit şi pierdere”, care are evident o funcţie comparativă.

Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului. Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului exerciţiului

rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei patrimoniului şi urmare activităţiiconsumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel: Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilorexerciţiului = finală iniţială la capitalul propriuSauRezultatul exerciţiului = Venituri realizate – Cheltuielile veniturilor realizate

Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv, cheltuielile şiveniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară.

Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile activităţii curenteşi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de operaţiuni: de exploatare, financiareşi extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind

rezultatul în raport de funcţia de producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiarăşi evident funcţia extraordinară.

2.2. Soldurile intermediare de gestiune

Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea soldurilorintermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor conţinute de contul de profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut.

REZULTATELE ECONOMICO-FINANCIARE

CONTUL DE PROFIT I PIERDERE

CHELTUIELI1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE (CE)2.CHELTUIELI FINANCIARE (CF)3. CHELTUIELI EXTRAORDINARE (Cext)4. CHELTUIELI CU IMPOZIT PE PROFIT(IP)5. PIERDERE NETĂ (-Rn)

VENITURI1. VENITURI DIN EXPLOATARE (VE)2 VENITURI FINANCIARE (VF)3.VENITURI EXTRAORDINARE (Vextr.)4. PROFIT NET (+Rn)


20/68

20

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin calcule economice,funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea creşterii avuţiei generată deactivitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de formare a rezultatului net. Construcţia în treptea indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi până la cel mai sintetic a condus la denumireade cascadă a soldurilor intermediare de gestiune, fiecare din aceste solduri intermediare reflectândrezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilorintermediare de gestiune” stau următoarele relaţii:

1. Marja comercială (MC)

Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate mixtă şi secalculează astfel: MC =Venituri din vânzări de mărfuri –Costul mărfurilor vândute

Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care se adaugăcheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din transport, variaţia stocurilorde mărfuri.

2. Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică produse finiteşi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată şi vândută, producţiarealizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi proprii. Formula de calcul este:

Producţia venituri din variaţia producţiei producţiaexerciţiului = vânzarea producţiei + stocate +/- imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte producţia de bunurisau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi, acea bogăţiecreată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii.

Calculul valorii adăugate se realizează prin 2 metode:1. metoda sintetică (substractivă) care determină valoarea adăugată ca diferenţ între producţie şi

cumpărări; 2. metoda analitică (aditivă) carea vizează elementele care compun valoarea adăugată respectiv

costul factorilor de producţie de trebuie remuneraţi (munca şi capitalul). 1. Metoda sintetică - conform acesteia valoarea adăugată (Vad) este egală cu diferenţa dintre

producţia exerciţiului (Pex) la care se adaugă marja comercială (Mc) pe de o parte şi consumurile

intermediare (Ci) de bunuri şi servicii de la terţi pe de altă parte potrivit relaţiei: Vad = Pex +Mc – CiMarja comercială (Mc) constituie diferenţa dintre vânzarea de mărfuri (Vm) şi costul de cumpărare

al mărfurilor vândute (chmf ) în cursul exerciţiului fiind un indicator specific întreprinderii cu activitatecomercială. În cazul întreprinderii fără activitate comercială valoarea adăugată este egală numai cudiferenţa dintre producţia exerciţiului şi consumurile intermediare: Vad = Pex – Ci

Consumurile intermediare (Ci) corespund bunurilor şi serviciilor cumpărate din exterior (diverşifurnizori) respectiv materii prime (Mp) şi materiale consumabile (M), utilităţi cum ar fi: combustibili,energie, apă (U) şi alte cheltuieli materiale (Acm) potrivit relaţiei: Ci = Mp +M +U + Acm

Prin conţinutul său valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţiiîntreprinderii deoarece suma valorilor adăugate ale tuturor entităţilor economice naţionale constituie produsul intern brut (PIB): ΣVad = PIB

Valoarea adăugată este un instrument de analiză şi un mijloc de gestiune: a. ca instrument de analiză valoarea adăugată permite aprecierea performanţelor economico-financiare ale întreprinderii şi anume:

- puterea economică reală a acesteia; - contribuţia factorilor de producţie la crearea propriei bogăţii; - contribuţia întreprinderii la crearea PIB.

Valoarea adăugată este deci un mijloc de apreciere al taliei întreprinderii mai semnificativ decâtcifra de afaceri. Utilizată în comparaţii intrasectoriale valoarea adăugată reflectă diferenţele structurale


21/68

21

între întreprinderile similare prin prisma raportului dintre factorii de producţie încorporaţi în activitateaeconomică.

b. ca mijloc de gestiune valoarea adăugată caracterizează exploatarea întreprinderii fiind utilizatăîn controlul de gestiune şi pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată ca impozit fiscal indirect.

2. Metoda analitică de calcul a valorii adăugate - este o metodă de repartiţie întrucât presupuneînsumarea elementelor structurale ale valorii nou create respectiv: cheltuieli cu personalul (chp) (salarii,CAS, cheltuieli cu protecţia socială), impozite şi taxe nerecuperabile (I+T) (taxe vamale, comision vamal,exclus TVA etc.), cheltuieli financiare (chfin), amortizarea activelor fixe (Aaf), profitul net (Pn): VA =Chp + (I+T) + Chfin + Aaf + PN

Metoda analitică permite determinarea structurii valorii adăugate pe elemente de repartiţie respectivratele procentuale de participare a acestora care exprimă remunerarea factorilor de producţie înconformitate cu aportul acestora la realizarea valorii nou create şi anume:

1. (%)100 xVA

Chparemunerare muncii

2. (%)100 xVA

T I aremunerare statului

3. (%)100 xVA financiarecheltuieliaremunerare arelorfinancicheltuieli

4. (%)100 xVA

fixeaactivelor Amortizarearemunerare lor investi ţnv

5. (%)100 xVA

PN aremunerare eriiîntreprind

Remunerarea factorilor de producţie prin repartizarea valorii adăugate pune în evidenţă faptul căfiecare factor încorporează 2 părţi distincte: una ce corespunde unui cost adăugat pentru întreprindere şialta care corespunde unei prelevări din rezultat (profit net).

Costul adăugat este costul activităţii întreprinderii pe care aceasta îl adaugă bunurilor, lucrărilor şiserviciilor achiziţionate din afară (diverşi furnizori).

Prelevările din rezultat constituie componente ale profitului net inclus în valoarea adăugată care serepartizează factorilor de producţie sub diverse forme.

Concret valoarea adăugată produsă de întreprindere este partajată între toţi factorii de producţie participanţi la viaţa întreprinderii:

a. personalul întreprinderii prin cheltuielile de personal atribuite direct sub forma salariilor sauindirect sub forma asigurărilor şi protecţiei sociale, precum şi prin participarea salariaţilor la profit;

b. a porturi de capitaluri prin dobânzile plătite creditorilor de resurse împrumutate şi prin dividende plătite acţionarilor pentru capitalurile proprii permanente;

c. statul prin impozitele şi taxele încasate şi prin impozitul pe prof

curs - gestiunea financiara a afacerilor

Documents