T E M A IV

FENOMENE DERIVATE DIN PROBLEMATICA FISCALITĂŢII

Sistemul fiscal are o finalitate complexă, corespunzătoare ansamblului

de politici guvernamentale adoptate, iar obiectivele punctuale ale acestor

politici se ating prin însăşi modalităţile de constituire şi alocare a resurselor

financiare publice.

Motivaţia acestui fenomen se află în însăşi structura şi direcţia fluxurilor

financiare pe care le generează economia reală şi care sunt orientate către şi

dinspre economia publică.

4.1 Dubla impunere

Internaţionalizarea economiei prin continua extensie a tranzacţiilor a

determinat şi o extensie a sistemelor de impunere. Astfel au apărut premizele

realizării unor impuneri suprapuse sau repetate a aceleiaşi persoane fizice sau

juridice, ca efect negativ şi cu impact de durată asupra relaţiilor comerciale.

Literatura de internaţională de specialitate nuanţează două forme pentru

dubla impunere: una juridică şi cealaltă economică.

Dintr-o definiţie1 general acceptată, fenomenul de dublă impunere

reprezintă „impunerea a două (sau mai multe) impozite, care sunt

similare, asupra aceluiaşi subiect impozabil, pentru acelaşi obiect

impozabil şi cu privire la aceeaşi perioadă de timp”.

Forma economică apare ca act conştient şi deliberat al unei autorităţi

fiscale, petrecut în interiorul acelui stat prin supunerea unei materii impozabile

la două (sau mai multe) impozite în cursul aceluiaşi exerciţiu financiar.

Forma juridică a dublei impuneri reprezintă supunerea unei materii

impozabile de către două state diferite, dar la acelaşi tip de impozit şi în cadrul

aceluiaşi exerciţiu financiar.

Dubla impunere juridică internaţională se poate produce datorită

interpretării diferite a unor concepte cum ar fi: rezident, sursă de venit,

domiciliu etc., considerate din punct de vedere teritorial sau, respectiv

mondial.

1 Leicu C. , „Eliminarea dublei impuneri în relaţiile financiar-contabile”, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag. 11.

1

După concepţia teritorială de impunere, criteriul de impunere ia în

considerare sursa de venit sau locul de situare a averii; ca atare, sunt

impozitate veniturile de orice fel dobândite pe teritoriul suveranităţii fiscale,

indiferent de sediul/rezidenţa beneficiarului acestor venituri, elementul

hotărâtor este sursa şi nu destinatarul impozitului.

După concepţia mondială, sunt impozitate veniturile/bunurile aparţinând

persoanelor fizice/juridice cu sediul/rezidenţa în acel stat, indiferent de sursă

sau de amplasamentul lor; deci, elementul hotărâtor este persoana plătitorului,

şi nu sursa veniturilor sau a bunurilor/averii.

Din diferenţa concepţiilor de impunere pot rezulta conflicte de interese,

care însă pot apărea şi pe fondul abordării aceluiaşi criteriu. De pildă, în cadrul

concepţiei mondiale, un stat aplică impunerea după rezidenţa contribuabilului,

în timp ce celălalt stat se bazează pe naţionalitatea (cetăţenia) acestuia.

Cele două diferenţa de abordare pot crea conflicte de interese fiscale.

În cadrul concepţiei teritoriale poate rezulta o astfel de situaţie dacă se ţine

cont de sursa veniturilor, iar în cealaltă ţară se consideră rezidenţa

contribuabilului.

Aşadar, funcţie de concepţia pe care se fundamentează impunerea, orice

persoană fizică/juridică vizată este îndreptăţită să-şi formuleze opţiunea pentru

un anumit comportament. De exemplu:

criteriul sursei va determina societatea mamă să-şi deschidă filiale în

cadrul unui teritoriu cu regim fiscal atractiv, iar

criteriul rezidenţei va descuraja extinderea afacerilor în străinătate.

Pe de altă parte, şi excesul impozitării determină un anumit comportament,

în sensul că se poate renunţa la sursa externă a acelui venit sau, pur şi simplu,

se vor căuta soluţii de a-l sustrage, parţial sau chiar total, de la (orice)

impunere.

Uneori şi dubla impunere economică poate dobândi caracter internaţional.

Aşa se întâmplă în cazul în care o societate multinaţională repartizează

dividendele unor acţionari care sunt rezidenţi ai altor state; potrivit domiciliului

fiscal, aceste dividende vor fi impozitate ca elemente de venit, conform

legislaţiei fiscale de impozitare a venitului din acele state.

Dubla impunere juridică internaţională rezultă din diferenţele de concepţii

abordate (şi adoptate) de două suveranităţi fiscale. De pildă, este posibil ca

unul şi acelaşi subiect impozabil să fie considerat rezident în două sau chiar

2

mai multe state, sau se poate ca unul şi acelaşi obiect impozabil să fie privit ca

având sursa în două sau mai multe state.

Literatura2 semnalează cazul companiilor americane care au sediul în SUA,

însă administrarea lor este asigurată de consilii situate în Marea Britanie.

Astfel, după legislaţia statului în care se află sediul, va fi supusă impozitelor

americane, iar după centrul de control, va fi impozitată conform legii engleze.

Nici persoanele fizice nu rămân ocolite de o posibilă dublare a impunerii

potrivit unor legislaţii care interpretează diferit noţiunea de rezident, prin

asociere cu cea de cetăţenie.

De exemplu, un rezident britanic care domiciliază în alt stat, dar vizitează

periodic Marea Britanie, unde deţine o locuinţă, este susceptibil de impozitarea

veniturilor în ambele state ş.a.m.d.

Din exemplificările de mai sus apare firească încercarea de a se evita astfel

de neajunsuri, a căror proliferare poate cauza numeroase disfuncţii şi chiar

sincope în relaţiile comercial. Datorită rezultatelor pozitive pe care le-au

determinat, s-au impus în practicile legislative o serie de măsuri de evitare a

dublei impuneri, cum ar fi:

metoda scutirilor unilaterale şi metoda scutirii prin deducerea taxei

străine, ca modalităţi adoptate individual de către state în acele situaţii

de relaţii pentru care nu operează reglementări de eliminare a dublei

impuneri;

metoda exceptării de la impunere presupune excluderea din calcul a

venitului impozabil a unor categorii de venituri realizate de către subiecţii

impozabili în unul din cele două state semnatare ale tratatului;

metoda credit seamănă cu metoda scutirilor unilaterale şi presupune

interpretarea impozitului plătit în străinătate ca un credit pentru

calcularea impozitelor de acasă.

Atât metoda exceptării, cât şi metoda credit sunt aplicate în acordurile

bilaterale dintre state, fiecărui semnatar revenindu-i posibilitatea de a selecta

cea mai convenabilă formulă din perspectiva propriului sistem fiscal.

Indiferent de tipologia dublei impuneri sau de modalităţile aplicate pentru

evitarea acesteia, caracteristica principală se referă la faptul că acest fenomen

apare doar în cazul impozitelor directe, şi nu a celor indirecte.

2 Ibidem – pag. 12

3

Problemele cauzate de dubla impunere au generat preocupări încă de la

primele forme de internaţionalizare a afacerilor, între primele semnalări datând

unele chiar din secolul al XIII-lea, cu privire al regimul taxelor practicate între

Italia şi Franţa.

Dar soluţiile viabile de reglementare au fost abordate abia în sec. al XIX-lea

şi opiniile unor analişti din literatura internaţională formulează chiar o etapizare

a măsurilor de eliminare a dublei impuneri; mai întâi, între statele aceleiaşi

federaţi, apoi între statele cvasi-independente ale aceluiaşi imperiu şi, în cele

din urmă, între statele suverane independente.

Tratatul bilateral semnat în 1899 între Prusia şi Imperiul Austro-Ungar

pentru înlăturarea dublei impuneri pe venit, este recunoscut ca primul

document de importanţă semnificativă în istoria eforturilor de reglementare a

problematicii ridicate de dubla impunere. Dar sub egida Ligii Naţiunilor această

chestiune a cunoscut o tratare instituţionalizată potrivită cu amploarea pe care,

de-a lungul timpului, a cunoscut-o şi internaţionalizarea afacerilor.

Merită subliniate numeroasele confruntări de idei şi doctrine, până s-a ajuns

la o formulă general acceptată: anumite categorii de venit pot fi impozitate

numai în statul de rezidenţă sau numai în statul de sursă; statul de rezidenţă

poate impozita, totuşi, întregul venit, însă are obligaţia de a admite folosirea

taxei plătite în străinătate drept credit pentru taxele sale.

România s-a implicat în curentul general al eforturilor şi preocupărilor de

eliminare a dublei impuneri, indiferent de perioada dinainte sau după 1989.

Instrumentele juridice folosite sunt deopotrivă interne (unilaterale), dar şi

externe, de genul prevederilor fiscale specifice incluse în acorduri şi tratate

internaţionale, având ca obiect reglementarea relaţiilor şi fluxurilor

internaţionale.

4. 2 Evaziunea fiscală

Conceptul de evaziune fiscală cuprinde şi lămureşte totalitatea

procedeelor licite şi/sau ilicite prin care, total sau parţial, materia impozabilă

poate fi sustrasă de la obligaţiile stabilite prin legislaţia fiscală. Pentru a

recurge la stratageme variate de evitare a fiscului, contribuabilul poate urma

mai multe raţiuni, întrucât evaziunea este o rezultantă logică a mai multor

împrejurări.

4

A. Pe de o parte, ar fi legislaţia fiscală însăşi, plină de lacune,

inadvertenţe şi prevederi echivoce, a căror combinare abilă favorizează

scoaterea veniturilor, sau a oricăror alte bunuri, de sub incidenţa impunerii.

Alteori, prevederi legislative explicite stipulează neimpozitarea în anumite

condiţii, contribuabilul urmând doar să atingă acele condiţii expres prevăzute

de lege. Lipsa de prevedere sau de pricepere a legiuitorului se dublează uneori

cu metodele defectuoase de aplicare a legii de către aparatul însărcinat cu

colectarea şi evidenţierea veniturilor publice. Aceasta ar fi calificată drept

evaziune licită, întrucât contribuabilii au la îndemână felurite mijloace de

exploatare a insuficienţelor legislative şi pot evita fiscul în mod „legal”.

Astfel au stat lucrurile în primii ani după decembrie 1989, când s-au

prevăzut prin lege condiţii exprese de scutire de la plata impozitului pe profit la

acele societăţi comerciale înfiinţate în anumite domenii de activitate sau cu

funcţionarea în zone declarate defavorizate. Tot în seria prevederilor explicite

se pot include şi amnistierile fiscale ale unor firme, ca fapte care, prin ele

însele, au stimulat psihologia evazionistă nativă a foarte multor plătitori de

impozite.

În ideea de a explora şi de a exploata fiecare lacună a legislaţiei fiscale, în

ţările cu economii tradiţional democrate şi dezvoltate planificarea impozitelor

este un demers de maxim interes în programarea afacerilor.

Desigur au existat destule controverse privitoare la caracterul etic al

practicilor de evitare a fiscalităţii, chiar dacă ar fi legale. Răspunsul la o astfel

de dilemă a fost formulat în 1947 de către un judecător federal3 într-o cauză

fiscală:

„Mereu şi mereu tribunalul a subliniat că nu este nimic sinistru ori

reprobabil în faptul că cineva îşi conduce afacerile încât să menţină impozitele

cât mai scăzute posibil. Toată lumea procedează aşa, bogaţi şi săraci

deopotrivă; şi toţi o fac corect, pentru că nimeni nu este dator să plătească

pentru prestaţiile publice mai mult decât se cere prin lege: impozitele sunt

prelevări impuse cu forţa, şi nu contribuţii voluntare. A pretinde mai mult, în

numele moralei este, mai degrabă, o ipocrizie”.

Singura soluţie de contracarare este o legislaţie atent elaborată şi cu

aplicarea în sarcina unui aparat riguros şi responsabil, deoarece inventivitatea

3 Jones, Sally M. „Principles of Taxation for Business and Investment Planning” Edit. Irwin McGraw Hill, Virginia, USA, 1999, p.70

5

contribuabilului poate să se desfăşoare nestingherită în impact cu largheţea

legiuitorului sau cu abuzurile birocraţilor din sistemul fiscal.

Pe de altă parte, o fiscalitate împovărătoare apasă greu asupra oricărei

materii impozabile şi, practic, „o pune pe fugă”. Însăşi natura umană este

tentată să ia în consideraţie cu prioritate interesul propriu, şi abia apoi interesul

general, în virtutea unei logici implacabile a contribuabilului, pe care legiuitorul

este obligat s-o cunoască şi să procedeze în consecinţă: „voi plăti doar ceea ce

nu pot să nu plătesc!”. O foarte amplă literatură incriminează excesul de

fiscalitate şi susţine că impozitele mari riscă să ucidă găina care face ouăle de

aur!....

B. În categoria actelor şi faptelor care reprezintă evaziune ilicită se

înscriu practicile de sustragere frauduloasă de la plata obligaţiilor fiscale, prin

disimularea sau mistificarea obiectului impozabil, sau prin falsificarea unor

documente şi acte doveditoare privind veniturile sau activităţile

contribuabilului. Violarea cu rea-credinţă a prevederilor legale este un fenomen

profund antisocial, datorită afectelor nocive cauzate de micşorarea veniturilor

statului şi, implicit, de prejudicierea şanselor de acoperire a unor cheltuieli de

ordin social şi economic.

Datorită consecinţelor nefaste pe care le provoacă în legislaţiile ţărilor

dezvoltate acest gen de evaziune este asimilată tuturor încălcărilor grave de

lege prin care se aduce atingere vieţii persoanei şi societăţii în ansamblu.

De aceea, este salutară asocierea evaziunii fiscale cu criminalitatea,

deoarece reprezintă unul din numeroasele motive ale subdezvoltării economice

şi sociale.

Totuşi, în lume se găsesc numeroasele teritorii şi legislaţii fiscale cu totul

permisive în materie de impunere, locuri supranumite „oaze” sau „paradisuri”

fiscale, unde sunt dirijate profiturile sau veniturile realizate în zone cu

fiscalitate mai ridicată. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că din primele

mari 25 se bănci din lume, 20 şi-au deschis filiale şi activează prin acestea – în

insule punctiforme şi cu o populaţie relativ scăzută, dar foarte „primitoare” sub

aspectul fiscalităţii şi al confidenţialităţii operaţiunilor bancare.

Numeroase analize şi instituţii cu vocaţie internaţională au dezbătut

problema miilor de miliarde de eurodolari care circulă în lume cu regim de

capital migrator sau vagabond, însă numai după tragicele evenimente din New

6

York s-au şi întreprins primele măsuri de identificare şi blocare a sumelor

fabuloase cu provenienţă ocultă şi cu destinaţii criminale.

În România postdecembristă fenomenul evazionist a însoţit eforturile de

reconversie la economia de piaţă alături de alte racile, la fel de nocive, dar

tipice bruştei liberalizări a societăţii după deceniile de oprimare. Analizele

oficiale apreciază, cel puţin pentru ultimii 2 –3 ani, o evaziune fiscală cuprinsă

între 15% şi 32% faţă de PIB şi respectiv, faţă de bugetul general consolidat al

statului.

Însă, potrivit estimărilor din raportul Trezoreriei SUA pentru ţara noastră,

aceste cifre sunt mult mai mari şi ele se coroborează cu alţi indicatori relevanţi

ai stării economice şi sociale deteriorate pe care o are naţiunea ca întreg. Pe

lângă numeroasele „înlesniri” şi favoruri oficiate prin acte normative echivoce

sau permisive, mulţi ani evaziunea fiscală a fost stimulată prin lipsa oricăror

sancţiuni faţă de marii datornici la bugetul statului.

Acest fapt a coexistat cu „vigilenţa” faţă de întârzierile neglijabile, însă

drastic penalizate, ale altor agenţi economici pe baza unui tratament injust

aplicat în materie de proprietate.

Combaterea evaziunii în ţara noastră se află încă departe de a fi calificată

ca activitate matură şi trebuie corelată – mai mult ca în orice al domeniu – cu

dinamica economiei reale, cu evoluţia legislativă şi instituţională, cu însăşi

restructurarea mentalităţilor şi compartimentelor.

Potrivit legislaţiei de combatere a evaziunii fiscale sunt considerate

contravenţii următoarele fapte:

nedeclararea în termeni legali a veniturilor şi bunurilor impozabile;

calcularea eronată a sarcinilor fiscale în sensul micşorării lor;

neprezentarea documentelor justificative contabile atunci când au fost

solicitate de organele fiscale;

refuzul de a prezenta bunurile ce compun materia impozabilă pentru a el

stabili veridicitatea declaraţiei de impunere şi realitate înregistrărilor;

întârzieri în vărsarea obligaţiilor fiscale faţă de termenele legale;

nedepunerea documentelor şi situaţiilor referitoare la activitatea

unităţilor, subunităţilor şi punctelor de lucru;

utilizarea în regim neadecvat a documentelor cu regim special;

neîndeplinirea dispoziţiilor din actul constatator al organului de control

fiscal.

7

Sancţiunile pentru aceste contravenţii se concretizează în amenzi variabile

de la persoanele fizice, la persoanele juridice şi desigur cu un cuantum stabilit

şi în funcţie de evoluţia inflaţiei.

În rândul infracţiunilor pentru încălcare a legilor fiscale se înscriu

următoarele:

refuzul de a prezenta organelor împuternicite cu controlul documentelor

şi bunurile impozabile (amendă sau închisoare între 6 luni şi 3 ani);

întocmirea necorespunzătoare sau neîntocmirea documentelor primare

precum şi punerea în circulaţie ori deţinerea pentru traficare fără acest

drept a unor documente financiare şi focale (interzicerea unor drepturi

cu închisoarea între 6 luni şi 5 ani);

neînregistrarea unor activităţi;

exercitarea de activităţi neautorizate;

nedeclararea veniturilor impozabile;

mistificarea veniturilor prin ascunderea obiectului şi sursei;

operaţiuni de contabilitate dublă;

distrugerea actelor contabile şi a mijloacelor de conservare a datelor;

emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea şi acceptarea de

documente fiscale false (interzicerea unor drepturi şi pedepse între 2 şi

8 ani);

sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor

sociale la o societate SRL;

sustragerea de la controlul financiar şi fiscal prin declararea fictivă a

sediului firmei, precum şi prin schimbarea acestuia fără respectarea

condiţiilor legale (interzicerea unor drepturi şi închisoare de la 3 la 10

ani).

4.3 Economia subterană

Cu această denumire este desemnată o zonă economică aflată între legal

şi ilegal.

Economia subterană este un concept atribuit ansamblului de activităţi

economice desfăşurate organizat şi cu încălcarea normelor sociale şi a legilor

economice, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de

către stat.

8

Cu toate că există o îndelungată istorie, abia ultimele decenii semnalează

atitudini responsabile pe plan mondial pentru detectarea şi sancţionarea

acestor activităţi strâns legate de obligaţiile fiscale ale contribuabililor şi

populaţiei. Iată de ce este firesc ca economia subterană să înregistreze o

evoluţie concomitentă cu aceea a finanţelor publice, şi evident, a statului.

Anii '70 marchează o intensificare a schimburilor comerciale prin

susţinerea raporturilor între metropole şi fostele colonii, pe fundalul lipsei de

legislaţie coerentă şi capabilă să supravegheze aceste fluxuri; de aceea s-au

produs numeroase acte şi fapte de corupţie, ca rezultat al concurenţei neloiale

din aceste zone.

Anii '90, când a fost abandonată economia hipercentralizată din statele

ex-comuniste, au determinat percepţii foarte apropiate ale sistemului

concurenţial, dar desigur total neadevărate faţă de practica tradiţională din

economiile ţărilor dezvoltate.

Printre ţintele prioritare ale activităţilor desfăşurate şi bazate pe o astfel

de percepţie pot fi menţionate următoarele:

a) acceptarea regulilor economiei de piaţă cu consecinţe directe asupra

remodelării întregii activităţi;

b) identificarea unor facilităţi imediate, dar aflate la marginea şi chiar în

afara sistemului legal;

c)implicarea în tranzacţii nespecifice, deşi prin abandonarea patrimoniului

pentru beneficii în afara sistemului;

d) coexistenţa economiei planificate cu funcţionarea incoerentă a pieţelor

paralele şi altele.

În România anilor '90 s-au organizat foarte rapid structuri de economie

subterană, mai cu seamă în primii ani ai tranziţiei, pe fondul lipsei cronice de

alimente şi bunuri de consum. Raţionalizarea ultimului deceniu comunist, cozile

prelungite la carburanţi, de pildă, până în anii '93 - au fost premisele apariţiei

acestor structuri nocive în domeniul comerţului, prestărilor de servicii,

exploatărilor petroliere, precum şi în industrii producătoare şi prelucrătoare de

alimente şi bunuri de consum.

La începutul anilor 2000 s-au consemnat într-o serie de statistici

internaţionale foarte credibile, tot mai multe informaţii şi date, care certifică

operarea unui amplu sistem economic în afara controlului oficial. Se apreciază

9

că circa 45% din valoarea PIB ar rezulta din diferite elemente ce compun

economia subterană favorizată de următorii factori:

incertitudinile care au însoţit mulţi ani radicalele mutaţii economice;

divizarea necontrolată a economiei prin apariţia unor întreprinderi mici

cu activităţi temporare şi speculative;

descentralizarea defectuos percepută şi aplicată prin divizarea haotică

a responsabilităţilor, fapt care a favorizat un număr crescând de competitori pe

piaţă;

atitudinea reticentă şi chiar duplicitară a populaţiei faţă de lege şi

disciplină;

joncţiunea între reprezentanţii pieţei paralele preexistente din perioada

socialistă, cu cercurile având preocupări similare din afară; rezultatul acestei

joncţiuni a constat în conectarea economie româneşti la structuri internaţionale

specifice economiei subterane.

La toate aceste premise trebuie adăugată atitudinea tolerantă, ba chiar

complice, a populaţiei şi a autorităţilor faţă de încălcările flagrante a

reglementărilor legale.

Practica înregistrează o mare fluiditate şi continuitate între activităţi ce

compun economia subterană, însă teoria furnizează o serie de delimitări care

susţin încadrările legislative.

a) Frauda fiscală – include toate practicile de eludare parţială sau totală

a impozitelor. Funcţie de specificul legislativ,dar si cultural şi economic al

fiecărui stat, sunt favorizate următoarele forme de fraudă fiscală:

- violente: evaziunea, contrabanda, înşelăciunea;

- speculative: sunt nesesizabile, ca interpretări particulare ale unor

prevederi legale, echivoce sau neclare.

Sursa fraudei fiscale se regăseşte în rolul statului şi al fiscalităţii din

perspectiva stabilirii şi evaluării corecte a veniturilor şi activităţilor impozabile.

b) Munca la negru – Numărul sporit de şomeri din statisticile oficiale,

precum şi veniturile mici ale persoanelor angajate nu contrariază nici populaţia,

şi mai rău, nici autorităţile.

10

Sfera muncii la negru este foarte cuprinzătoare şi diferă după tradiţia,

moralitatea şi civilitatea societăţii în care aceasta se desfăşoară. Victime şi,

totodată complici sunt următoarele categorii sociale:

persoanele cu instrucţie precară care acceptă orice compromis pentru a

supravieţui;

persoanele cu capacităţi intelectuale mari, care se implică în activităţi

subterane pentru consistente motivaţii materiale, cel mai adesea aflate

la extremele pregătirii profesionale;

monopolurile exercitate de anumite zone în practicarea unor activităţi

tradiţionale (vezi situaţia din bazinul carbonifer).

Efectele practicii de muncă la negru se prelungesc şi în perspectivă,

materializate în micşorarea fondurilor de asigurări sociale datorită încălcării

prevederilor legale. Totodată, statul este constrâns să majoreze serviciile de

asistenţă socială acordată acestei categorii de populaţie.

c) Activităţile criminale – reprezintă componenta cea mai periculoasă

a economiei subterane şi se bazează pe o încadrare juridică precisă unde se

includ:

- activităţi producţie – distribuţie - consum;

- droguri;

- trafic de arme şi materiale nucleare;

- trafic de carne vie;

- furtul de autoturisme;

- corupţia la niveluri superioare.

Criminalitatea este organizată cu ramificaţii internaţionale foarte

stufoase şi care vizează plasarea în economia oficială a unor fabuloase sume

din economia subterană. Contractul cu economia oficială amplifică radical

dezechilibrele de la toate palierele activităţii social-economice, mai cu seamă

prin practicile de „spălare a banilor”, prin care veniturile ilicite rezultate din

activităţile menţionate mai sus se convertesc, prin mijloace variate, în surse de

finanţare a unor activităţi cu aparenţă licită.

Nocivitatea determinată de activităţile criminale justifică constituirea şi

funcţionarea articulată a unui vast segment din sistemul financiar-bancar

internaţional. Acesta procesează informaţii şi emite decizii care influenţează

însăşi economia mondială. Motivaţia acestui amplu resort este similară cu

11

aceea pentru protecţia ecologică, întrucât, acţionând la fel ca şi deteriorarea

mediului natural, activităţile criminale au dimensiuni devastatoare şi un

caracter ireversibil, care pun în pericol însăşi viaţa planetei.

4.4. Companiile Off - Shore

Potrivit studiilor unei prestigioase reviste nord-americane, rezultă că la

nivelul economiei mondiale domină un mare număr de corporaţii

multinaţionale, iar – şi acesta, este un fapt semnificativ – peste 1.000 dintre

acestea plătesc impozite foarte mici sau chiar nu plătesc nimic.

În aparenţă este o contradicţie cu însăşi logica filozofiei americane care a

fundamentat capitalismul modern şi glorifică zeul profitului, deoarece aceste

statistici ar confirma că, paradoxal, puternicele companii americane nu sunt

profitabile, deşi domină lumea ! … Aceleaşi statistici relevă că peste 2/3 din

firmele americane îşi au domiciliul în statul Delaware, restrâns localizat

geografic, undeva pe coasta de est şi cu doar 650.000 locuitori.

Şi tranziţia românească s-a înscris pe făgaşul unor astfel de paradoxuri

zgomotos repartizate, dar încifrate sub forma unor scandaluri nesoluţionate

încă:

firma Crescent care s-a ocupat de comerţ exterior înainte de '89 ca

rampă de lansare a magnatului Dan Voiculescu, se pare că este încă

înregistrată în Cipru, chiar dacă operaţiunile le desfăşoară în România;

navele româneşti închiriate diferiţilor utilizatori străini au fost

înregistrate sub pavilion de complezenţă din state ca Cipru, Panama, Isle of

Man;

elicopterele Puma au ocazionat abordarea unor comisioane

scandaloase, a căror plată s-a rătăcit într-unul din paradisurile fiscale care

adăposteşte companii şi bănci specializate;

afacerile lui Zaher Iskandarany s-au derulat prin Cipru, unde

beneficiau de substanţiale reduceri de preţ, care la rândul lor micşorau

obligaţiile fiscale către România; după arestarea acestuia sediul afacerilor s-a

mutat în Panama, alt paradis fiscal, de unde se conduc lejer şi legal, sub

numele unui apropiat al omului de afaceri.

12

cazul Sever Mureşan care a beneficiat de credite de la Banca Dacia

Felix este emblematic pentru implicarea unor firme domiciliate în Luxemburg şi

cu decisivă influenţă în colapsul băncii;

încasările valutare ale întreprinderii de stat Rulmentul din Braşov

întârziau la destinaţie după o semnificativă staţionare în bănci intermediare din

Lichtenstein şi exemplele ar putea continua.

Toate aceste situaţii sunt exemple de firme care încearcă şi reuşesc să

valorifice beneficiile oferite de înmatricularea în centre off shore (paradis

fiscal):

- scutirile de taxe şi impozite;

- sistem fiscal deosebit de lax;

- confidenţialitate garantată asupra rezultatelor financiare.

Aşadar, statele lipsite de taxe sunt adevărate oaze pentru evazioniştii şi

afaceriştii dubioşi din toată lumea. Rezultă că cea mai mare parte dintre

companiile puternice din economia lumii îşi planifică o anumită politică fiscală

pe baza vehiculelor off shore într-o manieră specifică, dar, din nefericire, pe

fundalul unui cadru legal respectat.

Acestea sunt firme din diferite domenii, cum ar fi: petrolul, produsele

chimice şi farmaceutice sau energia.

Toate statele care se intitulează paradisuri fiscale adoptă o serie de

facilităţi specifice pentru a atrage marile companii, iar numitorul comun al

tentaţiei pe care aceste zone o exercită constă în laxitatea şi confidenţialitatea

regimului fiscal faţă de instituţiile financiar-bancare. Se poate aprecia că aceste

companii de tipul firme off shore au un singur scop în managementul propriu, şi

– anume, maximizarea profitului prin orice mijloace legale, pentru a nu

întina nici mersul şi dezvoltarea afacerilor, confortul acţionariatului,

dar nici reputaţia afectată de eventualitatea unor fraude.

Literatura de specialitate consideră zonele off shore, cu toate procedurile

pe care le implică, drept forme de evitare a sarcinilor fiscale.

De asemenea, consideră că ar fi un nonsens încadrarea acesteia în

categoria evaziune fiscală legală, deoarece ar asocia infracţionalitatea cu

legalitatea.

Orice întreprinzător îşi poate desfăşura afacerile în mod liber şi din orice

ţară doreşte, cu condiţia să respecte legile, indiferent dacă e vorba de legislaţia

statului în care îşi desfăşoară afacerile sau a statului în care-şi află rezidenţa.

13

Dacă autorităţile fiscale consideră că, deşi acţionează în limitele legii, o firmă

prejudiciază considerabil bugetul, singura soluţie este să procedeze la

modificarea corespunzătoare a segmentelor de permisivitate din însăşi

economia textelor de lege. Exemple:

lege diferită pentru societăţi comerciale cu capital autohton şi pentru firme

cu capital străin;

lipsa unui plafon, de regulă-ridicat, pentru capitalul străin subscris şi vărsat,

la înfiinţarea unei firme în anii '90;

lipsa unei supravegheri precise prin lege faţă de situaţiile grăitoare de fraudă

în rândul primilor fondatori sau administratori de societăţi comerciale;

înlesniri fiscale diferenţiate pentru categorii de investitori sau operaţiuni, cu

prelungiri pe mari perioade de timp etc.

Toate astfel de prevederi au reprezentat o motivaţie solidă pentru

desfăşurarea activităţilor evazive la adăpostul legii, nemaifiind necesară

abordarea paradisurilor fiscale.

Însăşi maturizarea cadrului legislativ din a doua jumătate a deceniului trecut

reflectă o anumită poziţie a autorităţilor fiscale faţă de fenomenul evaziv. În

acest sens, rămâne emblematic textul unei hotărâri judecătoreşti consemnată

în jurisprudenţa fiscală britanică: „Nici un individ din această ţară nu are

nici cea mai mică obligaţie, morală sau de altă natură, de a-şi conduce

afacerile astfel încât să verse cât mai mult din veniturile sale către

fisc”.

Referitor la etimologie, studiile de specialitate au concluzionat că noţiunea

off shore a apărut prin deducere în opoziţie cu noţiunea on shore, ca spaţiu

specific activităţilor financiare înalt fiscalizate. Printre primele state care au

adoptat un astfel de comportament se înscriu insuliţele din lungul coastei de

est a SUA (Bahamas, Insulele Virgine), precum şi cele din Canalul Mânecii

(Jersey şi Guernsey ).

Investiţia off shore îmbracă numeroase forme cum ar fi:

- asigurare de viaţă;

- depozit bancar;

- acţiuni sau unităţi ale fondurilor mutuale.

Toate acestea se efectuează cu scopul clar de evitare a impozitării valorilor

realizate din investiţiile personale. De aceea, nu este deloc întâmplător că

principalii clienţi ai paradisurilor fiscale sunt rezidenţi ai principalelor economii

14

dezvoltate, adică ai ţărilor care au servicii fiscale cu maximă eficienţă şi

autoritate. De altfel, evitarea fiscului doar astfel este posibilă în condiţiile unei

perfecte legalităţi. Practica demonstrează că zonele off shore îşi construiesc

acest statut pornind de la lipsa obiectivă de resurse interne care să asigure o

anumită activitate economică sau să genereze valori. De aceea, ele vor apela

la o amplă tipologie de facilităţi fiscale prin care să atragă firme şi bănci

interesate să-şi protejeze valorile şi, în consecinţă, să revigoreze zona.

Amplasările off shore se remarcă printr-un puternic aflux de populaţie de

înaltă calitate (avocaţi, experţi, firme de brokeraj, bancheri etc.), a căror

existenţă determină şi ridicarea unei infrastructuri moderne, confortabile, chiar

luxoase.

Ultimele două decenii consemnează o multiplicare geometrică a afacerilor

de tip off shore, subliniindu-se că cca. jumătate din fluxul financiar mondial

este derulat prin variate canale off shore. De exemplu, în Marea Irlandei este

amplasată zona off shore Isle of Man locuită de 70.000 locuitori, dar care oferă

sediul pentru 45 din băncile puternice ale Angliei, pentru 5 agenţii de brokeraj

şi 70 firme de audit şi consultanţă.

În Insulele Caiman, cu doar 30.000 locuitori îşi află sediul 570 de bănci, iar

exemplele ar putea continua.

În esenţă, orice paradis fiscal îi poate deveni util oricărui om de afaceri

care îşi stabileşte sediul acolo, indiferent de apartenenţa sa geopolitică.

15