DREPT COMUNITAR

SPECIALIZAREA DREPT

2008-2009

lect. univ dr. Constanţa Mătuşescu

CUPRINS

I. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ŞI DECIZIONAL AL

UNIUNII EUROPENE

II. ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ

III. COMPETENŢELE COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI

ALE UNIUNII EUROPENE

IV. SISTEMUL JUDICIAR COMUNITAR

ANEXE

CAPITOLUL I.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL ŞI DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE

1. PRINCIPII CE GUVERNEAZĂ RAPORTURILE INTERINSTITUŢIONALE LA

NIVEL COMUNITAR

Comunităţile Europene au fost dotate, încă de la constituirea lor, cu un sistem

instituţional mult mai complex şi mai evoluat decât al altor organizaţii internaţionale.

Acest sistem instituţional, deşi a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări, a rămas,

în linii generale, acelaşi cu cel de la constituirea Comunităţilor şi după înfiinţarea Uniunii

Europene, care le-a înglobat.

Astfel, Uniunea europeană este dotată cu cinci instituţii fundamentale:

- Comisia Europeană – organul executiv al Uniunii;

- Consiliul UE – organ legislativ dar şi titular al puterii executive, care acţionează

pe baza propunerilor Comisiei;

- Parlamentul European – iniţial cu rol consultativ, însă în ultimul timp rolul

acestuia a crescut simţitor, devenind un partener egal Consiliului în luarea

deciziilor;

- Curtea Europeană de Justiţie – organ jurisdicţional investit cu atribuţii de

interpretare a actelor comunitare şi a tratatelor institutive, în caz de conflict

juridic;

- Curtea de Conturi – instituţie cu rol de control financiar.

Această structură instituţională este completată cu o serie de alte organe comunitare

precum Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor etc. Fiecare dintre aceste

instituţii şi organe acţionează în limitele atribuţiilor ce le-au fost conferite prin tratate.

Pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie, doctrina1 a identificat patru principii

referitoare la structura instituţională: principiul reprezentării intereselor, principiul

echilibrului instituţional, principiul autonomiei instituţiilor şi principiul colaborării loiale

dintre instituţii.

a) Principiul reprezentării intereselor. Sistemul de organizare a celor trei

Comunităţi Europene a fost conceput nu prin raportare la principiul separaţiei puterilor (ca

în cazul celor mai multe organizaţii internaţionale), ci după principiul reprezentării

intereselor, în sensul că fiecare instituţie comunitară este purtătoarea unui interes specific

1 I. jinga, op. cit., p. 86,;R. Munteanu, op. cit., p.191-196; Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 63-67.

2

în limitele căruia acţionează în cadrul procesului decizional. Astfel, Curtea de Justiţie

asigură respectarea dreptului, Consiliul este instituţia prin care statele membre intervin în

funcţionare Uniunii Europene, Comisia reprezintă interesul general, iar Parlamentul

European este reprezentantul popoarelor statelor membre.

Procesul decizional este astfel condiţionat de o serie de interese, ceea ce face ca în

fiecare domeniu în care intervine reglementarea comunitară să existe o procedură proprie

de decizie, în funcţie de interesele implicate.

Fiecăreia dintre instituţiile Uniunii îi revine în exclusivitate sau numai în parte una

dintre funcţiile procesului decizional: iniţiativă, decizie, consultare sau control.

b) Principiul echilibrului instituţional. Acest principiu este strâns legat de

principiul reprezentării intereselor şi presupune exercitarea de către fiecare instituţie a

competenţelor proprii cu respectarea competenţelor celorlalte instituţii.

Pentru asigurarea acestui echilibru este necesară păstrarea şi consolidarea

concepţiei din tratatele institutive cu privire la locul şi rolul fiecărei instituţii, aceasta fiind

garanţia funcţionării eficiente a fiecărei instituţii şi a întregii Uniuni în ansamblu.

Principiul interzice orice transfer sau delegare de atribuţii de la o instituţie la un organism

extern sau către o altă instituţie comunitară, pentru a nu se modifica echilibrul

interinstituţional.

c) Principiul autonomiei instituţiilor. În cadrul atribuţiilor ce le-au fost conferite,

instituţiile Uniunii Europene au posibilitatea de a se organiza intern în mod liber. Prin

consacrarea acestui principiu este protejată această libertate de organizare internă

împotriva atingerilor pe care i le-ar putea aduce statele membre.

Curtea de Justiţie i-a stabilit însă acestui principiu şi anumite limite, pentru a se

evita ca, prin folosirea autonomiei, o instituţie să perturbe funcţionarea altor instituţii

comunitare. Astfel, în aplicarea acestui principiu nu se poate aduce atingere echilibrului

instituţional sau repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre şi nici nu se

poate deroga de la regulile prevăzute în Tratate cu privire la funcţionarea unei instituţii.

d) Principiul colaborării loiale între instituţii. Nici Tratatele institutive ale

Comunităţilor Europene şi nici Tratatele asupra Uniunii Europene nu consacră principiul

colaborării loiale dintre instituţii, însă Curtea de Justiţie a interpretat articolul 5 din Tratatul

CEE (preluat şi în tratatele ulterioare)2, în sensul că acesta creează o obligaţie de

colaborare loială între statele membre şi instituţiile comunitare. Tratatele reglementează o

serie de cazuri de colaborare interinstituţională, mai ales în domeniul decizional, şi, în

2 Art. 5 CEE prevede că: „statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare. Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor tratatului2.

3

completarea tratatelor, pentru a acoperi situaţiile nereglementate de ele, instituţiile

comunitare pot, în baza principiului colaborării loiale, să încheie o serie de acorduri.

În virtutea acestui principiu, instituţiile sunt obligate să-şi respecte reciproc

competenţele şi să stabilească proceduri menite să asigure buna desfăşurare a procesului

decizional.

2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Cadrul instituţional al UE stabilit prin tratate are la bază „triunghiul instituţional”

format din Consiliul UE, Parlamentul European, şi Comisia Europeană, care sunt actorii

procesului decizional, Consiliul European, cu rol de definire a orientărilor politice

generale, şi Curtea de Justiţie care asigură conformitatea acţiunilor comunitare cu

dispoziţiile tratatelor.

Odată cu extinderea competenţelor Uniunii, instituţiile s-au dezvoltat şi au devenit

mai numeroase. Alături de acestea, prin decizii ale Comisiei Europene sau ale Consiliului

UE au fost înfiinţate o serie de agenţii, fundaţii şi centre, cu rol complementar în acţiunea

comunitară şi care funcţionează ca organe autonome.

1. Comisia Europeană

Comisia Europeană este instituţia cea mai originală şi cea mai dinamică a Uniunii

Europene, ce ocupă un loc aparte în construcţia comunitară. Ei îi revine rolul de a

reprezenta interesul general, este independentă în acţiunea sa de statele membre ale

Uniunii şi are un important drept de iniţiativă legislativă, constituind esenţa administraţiei

UE şi un barometru fidel al tuturor încercărilor de reformă instituţională3. Consiliul

Europei îndeplineşte funcţia de „gardian” al tratatelor, veghind la aplicarea dispoziţiilor

tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora.

1.1. Constituirea CE

Originile Comisiei Europene se află în Tratatele institutive care aveau o Înaltă

Autoritate a CECA şi două comisii ale CEE şi CEEA. Prin Tratatul de fuziune de la

Bruxelles a fost instituită o Comisie unică a Comunităţii Europene ce înlocuia Înalta

Autoritate şi cele două Comisii anterioare.

3 Jinga, op. cit., p.96.

4

Odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht, denumirea de „Comisie a

Comunităţii Europene” a fost înlocuită cu cea de „Comisie Europeană”, denumire ce s-a

menţinut şi în tratatele ulterioare.

1.2. Componenţa, organizarea şi funcţionarea CE

Comisia Europeană este compusă în prezent din 27 de comisari, cetăţeni ai statelor

membre ale UE, desemnaţi pe baza competenţelor lor profesionale şi personale, de către

guvernele statelor membre, care sunt însă independenţi faţă de acestea.

Potrivit reglementărilor comunitare în vigoare4, desemnarea Comisiei Europene se

desfăşoară după următoarea procedură:

a) în cadrul unei reuniuni exprese a Consiliului European la nivelul şefilor de stat şi

de guvern este desemnată, cu majoritate calificată, o personalitate ce urmează a fi numită

preşedinte al Comisiei, urmând ca această desemnare să fie aprobată de Parlamentul

European.

b) în baza propunerilor avansate de guvernele statelor membre, Consiliul UE

desemnează (cu majoritate calificată) împreună cu preşedintele numit al Comisiei,

comisarii.

c) comisarii, împreună cu preşedintele desemnat, sunt supuşi, în calitate de organ

colegial, aprobării Parlamentului European.

d) după aprobarea propunerilor de către Parlamentul European, Consiliul UE, cu

majoritate calificată, numeşte în funcţie Comisia Europeană5.

Aşa cum am mai precizat, pot fi membrii ai Comisiei numai naţionalii statelor

membre. Din perspectiva lărgirii Uniunii în 2004 şi 2007, Tratatul de la Nisa a limitat

numărul comisarilor, începând din 2005 Comisia având câte un membru de provenienţă

din fiecare stat membru. Durata mandatului comisarilor europeni este de 5 ani, ei putând fi

însă realeşi.

Pe timpul exercitării mandatului, membrii Comisiei trebuie să acţioneze

independent, în interesul general al Uniunii, nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate

profesională; aleşii desemnaţi de guvernele naţionale nu pot să primească instrucţiuni din

partea acestora sau a altor organisme şi nici nu pot fi demişi de guvernele naţionale6.

4 Tratatul de la Nisa, ultimul tratat comunitar ce amendează tratatele institutive.5 După numirea în funcţie a Comisiei, preşedintele, cu aprobarea colectivă a Comisiei, desemnează vicepreşedinţii. La data de 1 noiembrie 2004 şi-a început activitatea noua Comisie Europeană avându-l ca preşedinte pe portughezul José Manuel Barroso.6 Ei trebuie să se abţină de la exercitarea vreunei influenţe asupra celorlalţi membri ai Comisiei în îndeplinirea atribuţiilor ce le-au fost conferite. După încetarea mandatului de comisar european, acesta trebuie să se comporte cu discreţie şi integritate, neacceptând funcţii sau avantaje. În cazul încălcării acestui angajament, Consiliul are obligaţia sesizării Curţii de Justiţie, care îl poate demite sau îl poate decădea din drepturile de pensie. În timpul mandatului, comisarii europeni beneficiază de o serie de privilegii şi imunităţi, necesare realizării în bune condiţii a activităţii încredinţate.

5

Demiterea unui comisar poate fi făcută numai de către Curtea Europeană de

Justiţie, însă, potrivit Tratatului de la Nisa (art. 217 modificat), preşedintele Comisiei

poate, cu aprobarea colectivă a Comisiei, să ceară demisia unui membru.

Fiind organ colegial, şi răspunderea Comisiei este o răspundere colectivă şi se

angajează numai în faţa Parlamentului European7.

Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European

prin moţiune de cenzură, adoptată cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate (dublă

majoritate) şi cu majoritatea membrilor săi.

Conducerea Comisiei este formată din Preşedintele acesteia şi doi vicepreşedinţi.

Preşedintele este figura cea mai reprezentativă a UE8, are un rol administrativ şi

reprezintă Comisia în relaţiile cu celelalte instituţii şi cu terţii. Rolul său a fost întărit

continuu, prin Tratatul de la Nisa sporindu-se în mod semnificativ prerogativele, el

dispunând asupra problemelor de orientare internă, stabilind responsabilităţile ce revin

fiecărui membru al Comisiei, care îşi vor desfăşura atribuţiile sub autoritatea sa, numind

vicepreşedinţii Comisiei şi putând cere demisia unui comisar.

Vicepreşedinţii sunt desemnaţi dintre comisari şi au sarcina de a-l suplini la nevoie

pe preşedinte.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei se realizează în baza unui Regulament

interior pe care ea însăşi îl fixează pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor sale, în

condiţiile prevăzute de tratat, regulament care este publicat.

Principiul de funcţionare al Comisiei este, aşa cum am arătat anterior,

colegialitatea, ce presupune luarea în comun a deciziilor (în şedinţă).

Independent de caracterul colegial, Comisia procedează la o repartizare între

membrii săi a responsabilităţii asupra unui sector al activităţii comunitare (portofolii),

fiecare comisar putând fi abilitat să preia sub controlul său şi măsuri de gestiune sau de

administrare.

În activitatea sa, fiecare comisar este asistat de un corp de funcţionari administrativi

ce formează Cabinetul acestuia. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru a pregăti

reuniunile în plen ale Comisiei şi a tria problemele ce urmează a fi discutate, asupra celor

mai puţin importante urmând să se pună ei de acord şi să le supună doar votului Comisiei.

Problemele mai importante urmează a fi discutate în Comisie, făcând obiectul unui acord

între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare.

7 Parlamentul European sau oricare dintre eurodeputaţi adresează întrebări Comisiei şi membrilor săi, care sunt obligaţi să răspundă oral sau în scris.8 De aceea toate Comisiile ce au funcţionat până acum au primit numele preşedinţilor (Jenkins, Thorn, Delors, Santer, Prodi, Barroso)

6

Comisia Europeană9 se întruneşte o dată pe săptămână 10 ( de regulă miercurea),

pentru a dezbate şi pentru a adopta textele aflate pe ordinea de zi. Aceste reuniuni nu sunt

publice. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă.

Alături de reuniunile plenare, comisarii se pot întâlni şi la nivelul unor reuniuni de

lucru pentru rezolvarea problemelor urgente şi cu caracter deosebit.

În afară de procedura orală la care se recurge în mod obişnuit în timpul reuniunilor

în plen, se poate recurge şi la procedura de abilitare (în situaţia când marja de apreciere

este redusă şi nu prezintă dificultăţi politice, se abilitează un comisar să ia măsuri de

gestiune şi de administrare, în numele şi sub controlul său) şi la procedura scrisă (atunci

când direcţia generală şi celelalte servicii implicate au ajuns la un acord, avizat favorabil

de Serviciul juridic, acord ce este comunicat membrilor Comisiei şi se consideră aprobat

dacă aceştia nu fac obiecţie într-un termen delimitat).

Activitatea permanentă a Comisiei este asigurată de serviciile administrative care

sunt organizate în funcţie de sectoarele de activitate în 36 de direcţii generale, (ce au în

subordinea lor departamente), dintre care menţionăm secretariatul general, serviciul juridic,

biroul de statistică, biroul de presă şi informare, biroul de traduceri, biroul de interpretare

etc.

Serviciile administrative ale Comisiei, ce îşi desfăşoară activitatea atât Luxemburg

cât şi la Bruxelles, au în componenţa lor peste 20.000 de persoane. Comisia este astfel cea

mai mare instituţie a UE din punct de vedere al efectivului său. O parte a personalului

administrativ (20%) lucrează în domeniul traducerilor şi al interpretărilor, restul de 80%

lucrând în cadrul Direcţilor Generale şi al Serviciilor descentralizate.

1.3. Atribuţiile Comisiei Europene

Aceste atribuţii sunt enumerate în art. 155 al Tratatului de instituire a CEE, fiind

apoi reluate, în aceeaşi formă, în toate tratatele ulterioare. Astfel, Comisia Europeană:

- formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţia de iniţiativă);

- exercită competenţele de execuţie pe care i le conferă Consiliul (atribuţia de execuţie);

- veghează la execuţia tratatelor (atribuţia de supraveghere);

- dispune de putere de decizie proprie şi participă la adoptarea actelor comunitare de către

Consiliul şi Parlamentul European (atribuţia de decizie).

De asemenea, Comisia Europeană are atribuţii în domeniul reprezentării interne şi

externe a UE (atribuţia de reprezentare).

9 ce are sediul în Bruxelles10 cu posibilitatea de a continua şi a doua zi dacă este necesar.

7

Pe parcursul anilor, s-a extins şi s-a diversificat mai ales activitatea normativă a

Comisiei în cadrul activităţilor comunitare, prin aceasta întărindu-se poziţia ocupată de

aceasta în cadrul structurilor comunitare.

a) Atribuţii în domeniul legislativ. În această categorie intră atât atribuţiile de

iniţiativă, cât şi cele de decizie.

Astfel, Comisia Europeană deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera pilonului

comunitar, Consiliul UE neputând decide în chestiunile ţinând de acest domeniu decât în

baza unei propuneri a Comisiei. În cadrul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor

interne, pe lângă Comisie, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine şi statelor membre, iar în

cadrul PESC, Consiliul UE poate cere formularea unei propuneri legislative din partea

Comisiei.

Dar, alături de dreptul de iniţiativă legislativă, Comisia dispune şi de o putere de

decizie proprie . Aceasta constă, pe de-o parte, în dreptul de decizie ce îi este conferit prin

Tratatele CECO (dreptul de decizie absolută în domeniul acesteia, pe care Comisia îl

exercită însă cu avizul conform al Consiliului UE) şi prin Tratatul CEE şi Euratom

( dreptul de decizie limitat la domenii precum uniunea vamală şi concurenţa), iar, pe de

altă parte, în dreptul de a emite decizii individuale adresate statelor sau întreprinderilor

comunitare, prin care intervine în anumite domenii (precum concentrările economice) şi de

a formula recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperării în domeniul

Justiţiei şi Afacerilor interne.

b) Atribuţii în domeniul executiv. Comisia este organul executiv al Uniunii

Europene, care are sarcina de a pune în executare actele normative emise de Consiliul UE

sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European.

Iniţial, atât competenţele legislative, cât şi cele executive, erau în sarcina

Consiliului (care putea delega însă competenţe executive Comisiei), abia prin actul unic

european care a modificat art. 145 din Tratatul CEE, conferindu-i-se Comisiei competenţe

executive.

Cu excepţia cazurilor în care Consiliul îşi rezervă în mod expres dreptul de a decide

într-o anumită problemă ţinând de domeniul executiv, Comisia este cea care are

competenţa de ansamblu a executării deciziilor Consiliului, dispunând de o putere

normativă proprie, materializată în dreptul de a adopta regulamente, directive şi decizii,

precum şi recomandări şi avize. Domeniile în care Comisia dispune de această putere sunt:

proiectarea şi execuţia bugetului comunitar; gestionarea fondurilor comunitare;

funcţionarea pieţei comune (mai puţin domeniul agricol); uniunea vamală şi concurenţa.

8

În celelalte domenii, atribuţiile de execuţie ale Comisiei sunt exercitate ca urmare a

delegării lor de către Consiliu. Sub supravegherea acestuia, care a constituit în acest scop

comitete compuse in reprezentanţii statelor membre care pot, în anumite cazuri, prin votul

lor nefavorabil, să retragă Comisiei facultatea de decizie pentru a o înapoia Consiliului11.

c) Atribuţii de supraveghere. Comisia este însărcinată prin Tratatele institutive

(atribuţie păstrată şi în tratatele ulterioare), cu rolul de gardian al tratatelor, veghind la

aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora.

În cazul în care Comisia, din oficiu sau în urma unei plângeri, constată că un stat

membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care-i revin, în conformitate cu

tratatele, are la îndemână o procedură care îi permite să obţină conformarea statului

respectiv. Astfel, există mai întâi o fază precontencioasă, constând în atenţionarea statului

respectiv şi invitarea lui de a-şi prezenta observaţiile într-un anumit interval de timp,

urmată, în caz de neconformare, de emiterea unui aviz motivat prin care i se acordă o

perioadă de timp în care statul trebuie să îndrepte situaţia. În cazul nerespectării acestui

termen, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiţie pentru a constata nerespectarea

dispoziţiilor din tratate, aceasta solicitând, la rândul ei, statului membru să se conformeze

cerinţelor Comisiei.

În ultima fază, Comisia acţionează statul membru în faţa Curţii Europene de

Justiţie, care pronunţă o hotărâre de obligare a acestuia.

Desele situaţii de neaplicare a tratatelor au determinat înscrierea, în Tratatul de la

Amsterdam, a posibilităţii aplicării unor sancţiuni pecuniare statului în culpă, deocamdată

aplicarea acestor sancţiuni fiind limitată la cazuri de neaplicare persistentă.

d) Atribuţii de reprezentare. Comisia Europeană este însărcinată cu reprezentarea

Uniunii în relaţiile sale interne şi externe.

În relaţiile interne din cadrul Uniunii, Comisia este cea care reprezintă interesul

comunitar general în raporturile cu statele membre, cu persoanele fizice şi juridice sau cu

celelalte instituţii comunitare.

Promovarea acestui interes general este adeseori un demers dificil, Comisia

acţionând ca un mediator în relaţiile dintre statele membre şi dintre acestea şi Uniune.

Pentru aceasta, Comisia are acreditate reprezentanţe în statele membre.

În ceea ce priveşte reprezentarea externă, Comisia, în baza împuternicirii

Consiliului UE, negociază tratatele internaţionale încheiate de Uniune, negocierile fiind

purtate în cadrul orientărilor trasate de către Consiliu. Aceste acorduri internaţionale sunt

11 Practica acestor comitete ce s-a încetăţenit în limbajul dreptului comunitar sub termenul de „comitologie” constă în existenţa a trei tipuri de comitete: comitet consultativ, comitet de gestiune şi comitet de reglementări. Pentru mai multe amănunte, a se vedea I. Jinga, op. cit. p. 104-105.

9

apoi supuse ratificării Consiliului, care votează cu majoritate calificată.Comisia are de

asemenea rolul de negociator al acordurilor încheiate cu statele candidate, acestea fiind

ratificate de Consiliul UE prin vot unanim.

Tot în plan extern, Comisia exercită un drept de legaţie activă, acreditând delegaţii

în statele candidate şi în state terţe.

2. Consiliul Uniunii Europene

În cadrul sistemului instituţional comunitar, Consiliul are un rol esenţial pentru

funcţionarea Uniunii, fiind instituţia reprezentativă a statelor membre.

Consiliul este principalul organ de decizie al Uniunii Europene şi dispune de

principalele atribute ale puterii legislative şi de anumite competenţe executive. El este cel

care stabileşte obiectivele generale ale Uniunii Europene şi modalităţile (politicile) de

atingere a acestora.

2. 1. Constituirea Consiliului U. E.

Prin Tratatele institutive ale celor trei Comunităţi Europene se prevedea

constituirea câte unui Consiliu pentru fiecare dintre acestea, cele trei Consilii fiind

înlocuite de Consiliul unic al Comunităţilor Europene înfiinţat prin art. 1 al Tratatului de

fuziune de la Bruxelles, cunoscut şi sub denumirea de Consiliul de miniştri.

Actuala denumire de Consiliul Uniunii Europene este folosită după intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht, pentru a sugera faptul că acţiunea sa nu se limitează

doar la domeniul comunitar, ci acţionează şi în cei doi piloni interguvernamentali (PESC şi

JAI).

Actuala denumire de Consiliul Uniunii Europene este folosită după intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht, pentru a sugera faptul că acţiunea sa nu se limitează

doar la domeniul comunitar, ci acţionează şi în cei doi piloni interguvernamentali (PESC şi

JAI).

2. 2. Componenţa, organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat

membru abilitat să angajeze guvernul ţării pe care o reprezintă12.

În principiu, miniştrii afacerilor externe sunt consideraţi reprezentanţi ai statelor

membre în Consiliu, (întruniţi în „Consiliul afacerilor generale”) ce are pe ordinea de zi

relaţiile externe şi problemele de politică generală, însă la reuniunile acestuia pot participa

12 Articolul 146 din Tratatul Comunităţii Europene (TCE).

10

şi miniştri specializaţi într-un domeniu sau altul, luând forma unui „Consiliu specializat”

sau „sectorial” (în domenii precum finanţele, industria, agricultura etc.)

În cazul în care un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune a

acestuia, el poate fi reprezentat de un funcţionare naţional de rang înalt, de reprezentantul

permanent al ţării respective la U. E. sau de adjunctul acestuia. Funcţionarul respectiv

poate lua parte la dezbaterile din Consiliu, însă nu are drept de vot, acesta putând fi delegat

doar unui alt membru al Consiliului.

Consiliul îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Tratatele U.E. şi cu

Regulamentul interior. Principalele structuri de lucru ale Consiliului sunt: Preşedinţia,

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) şi Secretariatul General.

* Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie13 de către fiecare membru pe o

perioadă de 6 luni14.

Preşedintele Consiliului are ca sarcini convocarea Consiliului, fixarea ordinii de zi

provizorii, organizarea şi conducerea lucrărilor Consiliului. El este cel care semnează

actele adoptate de Consiliu şi procesele verbale ale şedinţelor, notificând directivele,

deciziile şi recomandările Consiliului. Poate reprezenta Consiliul în faţa Parlamentului

European şi primeşte corespondenţa adresată Consiliului în cadrul politicii externe şi de

securitate comună. De asemenea, Preşedintele Consiliului este cel care reprezintă Uniunea

în relaţiile externe, exprimând punctul de vedere al acestuia în cadrul conferinţelor

internaţionale şi are responsabilitatea punerii în aplicare a acţiunilor comune. În acest

domeniu funcţionează regula unei conduceri tripartite, adică a „troicii” formate din fostul

preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, concepută pentru a asigura

continuitatea acţiunilor de politică externă ale Uniunii. Preşedintele Consiliului

îndeplineşte şi rolul de mediator în relaţiile cu Comisia şi cu Parlamentul European,

participând la o întâlnire lunară cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului pentru dezbaterea

problemelor apărute în cooperarea celor trei instituţii.

* Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

Este un organ de lucru al Consiliului compus din reprezentanţi permanenţi15 ai

statelor membre pe lângă U. E. ce are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului şi

executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de acesta.

13 În 2004 Preşedenţia a fost deţinută de Irlanda şi Olanda, în 2005 de Luxemburg şi Marea. Britanie, în 2006 de Austria şi Finlanda, iar în 2007 este detinuta de Germania şi Portugalia.14 Preşedenţia se schimbă la data de 1 ianuarie şi 1 iulie a fiecărui an.15 Fiecare stat numeşte înalţi funcţionari şi experţi pe diverse probleme, conduşi de un Reprezentant permanent cu rang de ambasador.

11

Comitetul îşi are originea în art. 7 al Tratatului de fuziune de la Bruxelles şi a fost

înfiinţat pentru a asigura continuitatea activităţii Consiliului, în condiţiile în care activitatea

la nivel ministerial se desfăşoară cu intermitenţe.

În cadrul COREPER funcţionează două nivele:

-COREPER 1 – care se ocupă în principal de chestiuni tehnice, reunind

reprezentanţi permanenţi adjuncţi;

-COREPER 2 – care se ocupă de problemele mai importante, incluzând şefii

misiunilor diplomatice ale statelor membre pe lângă U. E.

Principala funcţie a COREPER este pregătirea lucrărilor Consiliului, examinând

problemele înscrise pe ordinea de zi a reuniunilor Consiliului şi clasificându-le în două

categorii: categoria „A” – cele asupra cărora s-a ajuns la un acord în cadrul COREPER şi

nu necesită discuţii, Consiliul urmând doar să voteze asupra lor, şi categoria „B” –

problemele delicate, asupra cărora nu s-a ajuns la un acord şi care vor face obiectul

dezbaterilor în Consiliu.La ambele nivele ale sale COREPER se reuneşte săptămânal şi ori

de câte ori sunt situaţii deosebite sau Consiliul propune discutarea unor probleme

urgente.În cadrul COREPER au fost create la nivelul funcţionarilor şi experţilor ce îi asistă

pe reprezentanţii permanenţi, grupuri de lucru sau comitete specializate pe diverse domenii

precum agricultură 16, afaceri interne, justiţie, politică socială etc.

* Secretariatul General al Consiliului – este organul care asigură din punct de

vedere logistic buna desfăşurare a activităţii Consiliului.

Acesta este condus de un Secretar General numit de Consiliu şi care are sarcina de

a lua măsurile necesare bunei sale funcţionări, de a pregăti proiectul cheltuielilor de a

gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. De asemenea, Secretarul General este

cel care asigură buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului; îndeplinind şi rolul de grefier, el

este cel ce pregăteşte procesele verbale ale sesiunilor Consiliului şi le semnează împreună

cu Preşedintele acestuia, semnează alături de Preşedinte actele adoptate de Consiliu şi

îndeplineşte funcţia de depozitar al acordurilor încheiate de U. E. Secretarul General al

Consiliului Uniunii Europene are şi calitatea de Înalt reprezentant pentru Politica externă şi

de securitate comună

Secretariatul Consiliului este compus dintr-un corp de aproximativ 200 de

funcţionari şi este structurat într-un serviciu juridic (ce reprezintă Consiliul în faţa CEJ şi a

Tribunalului de Primă Instanţă) şi în şapte direcţii generale.

Funcţionarea Consiliului U. E.

16 Comitetul Special pentru Agricultură.

12

Consiliul general, care asigură coerenţa şi continuitatea activităţii se întruneşte

lunar, în timp ce Consiliile specializate se întrunesc atunci când este necesară discutarea

unor probleme din domeniul lor de activitate.

Locul de desfăşurare al sesiunilor Consiliului este Bruxelles, unde se află sediul

Consiliului, însă sesiunile din lunile aprilie, iunie şi octombrie se ţin la Luxemburg.

Convocarea lucrărilor Consiliului se face de către preşedintele acestuia, de unul

dintre membri sau de Comisia Europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei sau

comisarul însărcinat cu problema aflată pe ordinea de zi.

Din partea guvernelor naţionale pot participa la dezbaterile Consiliului mai mulţi

membri, numai unul având însă drept de vot.

În ceea ce priveşte procedura de vot pentru adoptarea hotărârilor Consiliului,

tratatele privind mai multe modalităţi de vot:

-votul cu majoritate absolută, este cel la care se recurge de principiu, în absenţa

unor dispoziţii specifice din tratate, însă folosirea acestei modalităţi de vot este destul de

rară, întrucât excepţiile prevăzute în tratate sunt numeroase. Ea se foloseşte, de exemplu, la

adoptarea Regulamentului Interior al Consiliului sau al solicitării adresate Comisiei de a

prezenta o propunere legislativă.

Fiecare stat având dreptul la un vot, hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate

absolută dacă 14 din cele 27 state membre votează pentru propunerea respectivă.

-votul cu majoritate calificată – este procedura de vot cea mai des utilizată, fiind

expresia eficienţei şi democratizării procesului decizional.

Votul cu majoritate calificată cunoaşte două modalităţi:

1. votul cu majoritate calificată ponderată – care se aplică atunci când Consiliul

decide pe baza unei propuneri a Comisiei, deci în majoritatea cazurilor;

2. votul cu majoritate calificată – în cazurile când decizia Consiliului nu are la

bază propunerea Comisiei (spre exemplu, în domeniul bugetar, Comisia înaintând doar un

ante-proiect de buget nu o propunere propriu-zisă, sau atunci când Consiliul hotărăşte în

domeniile PESC şi JAI) 17.

Până la 30 aprilie 2004, când uniunea avea 15 membri, repartizarea voturilor în

Consiliu se făcea proporţional cu dimensiunea statelor astfel: Franţa, Germania, Marea

Britanie şi Italia aveau câte 10 voturi, Spania 8 voturi, Belgia, Olanda, Portugalia şi Grecia

5 voturi, Austria şi Suedia 4 voturi, Danemarca, Irlanda şi Finlanda 3 voturi şi Luxemburg

2 voturi.

17 I. Jinga, op. cit., p. 176.

13

Majoritatea calificată ponderată - se obţinea atunci când actul era adoptat cu 62

de voturi din numărul total de 87 de voturi din Consiliu. Prin acest sistem de vot conceput

pe criterii demografice, economice şi politice, nici statele mari (care împreună dispun de

48 de voturi) şi nici cele mici (care în caz de coaliţie pot bloca decizia, minoritatea de

blocaj fiind de 26 de voturi, dar nu pot impune adoptarea acestuia dacă statele mari se

opun) nu îşi pot impune singure voinţa, ci sunt nevoite să ajungă la un acord.

Majoritatea calificată – se obţinea atunci când pentru adoptarea unui act erau

întrunite cel puţin 62 de voturi exprimate de cel puţin 10 state membre (adică de 2/3 din

numărul membrilor).

În condiţiile unei Uniuni cu 27 de state, majoritatea calificată ponderată este

realizată cu 258 de voturi din totalul de 345, care trebuie să provină de la majoritatea

membrilor 18. Orice stat membru are dreptul de a solicita să se verifice dacă majoritatea

calificată cuprinde cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar decizia

respectivă neputând fi adoptată.

Acest procent este necesar a fi întrunit şi în cazul votului cu majoritate calificată,

aceasta fiind obţinută cu 258 voturi favorabile din totalul de 345, exprimate de 2/3 din

membri.

- votul cu unanimitate – este procedura de vot care se aplică pentru adoptarea

deciziilor atunci când Consiliul modifică o propunere a Comisiei precum şi când este vorba

de probleme de natură „constituţională” în chestiuni politice „sensibile” precum şi

fiscalitatea, industria, fondurile sociale şi regionale, aderarea de noi state, amendarea

tratatelor etc.

În cazul votului cu unanimitate, abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu

împiedică întrunirea unanimităţii, acestea luându-se în calcul ca şi cum ar fi voturi

favorabile (de aceea, uneori unanimitatea este mai uşor de obţinut decât majoritatea

calificată, unde abţinerile pot împiedica atingerea pragului de 62 de voturi).

Tendinţa care se manifestă în acest domeniu este de renunţări treptate la votul cu

unanimitate şi înlocuirea lui cu votul cu majoritate calificată ponderată 19.

Astfel, prin Tratatul de la Nisa s-a decis ca în legătură cu 30 de articole din Tratat,

pentru care anterior era necesară unanimitatea, deciziile să se ia cu majoritate calificată,

ajungându-se astfel ca în mai puţin de 20% din domeniile de competenţă ale Consiliului

decizia să se ia prin vot unanim.

18 România are 14 voturi, iar Bulgaria 10.19 Cu un recul între anii 1966 – 1986 ca urmare a deciziei luate prin „Compromisul de la Luxemburg”, conform căruia un stat putea bloca singur o decizie a Consiliului, având drept de veto în problemele de natură să-i afecteze interesele esenţiale.

14

2. 3. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Avându-şi originile în dispoziţiile articolului 145 din Tratatul C. E. Preluate ca

atare şi în tratatele ulterioare, atribuţiile Consiliului se pot structura pe trei categorii:

atribuţii decizionale, atribuţii de execuţie a actelor pe care le adoptă şi atribuţii de

coordonare a politicilor economice.

În domeniul decizional, Consiliul U. E. are un important rol legislativ, adoptând

acte normative cu forţă juridică obligatorie (directive, regulamente, decizii) ce fac parte din

dreptul comunitar derivat.

Deşi Consiliul dispune de principalele atribute ale puterii legislative, competenţa sa

în domeniul legislativ nu este absolută, ea fiind limitată la ceea ce i se atribuie în mod

expres prin tratate.

Astfel, competenţele în domeniul legislativ sunt împărţite între Consiliu, Comisia şi

Parlamentul European, deciziile Consiliului luându-se în majoritatea cazurilor, pe baza

unei propuneri a Comisiei Europene şi în tot mai multe cazuri, cu participarea

Parlamentului European (sub forma procedurilor de consultare, cooperare, aviz conform

sau codecizie), al cărui rol a fost consolidat în ultimul timp în ansamblul instituţional al

Uniunii.

În domeniul decizional, în afara competenţelor expres atribuite, Consiliul are o

competenţă generală, în sensul că ori de câte ori este necesară luarea unei decizii pentru

realizarea unui obiectiv comunitar, competenţa aparţine Consiliului, care decide cu

unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului.

Consiliul este cel care are competenţa revizuirii tratatelor comunitare, care

autorizează încheierea unor acorduri internaţionale de către Comisie (inclusiv deschiderea

negocierilor cu statele asociale, în vederea aderării), pe care apoi le aprobă. Fiind

instituţia ce reprezintă interesele statelor membre, Consiliul are de asemenea competenţe în

domeniul celor doi piloni interguvernamentali ai Uniunii – PESC şi JAI.

În ceea ce priveşte atribuţiile de execuţie, acestea sunt exercitate de principiu, aşa

cum am arătat la punctul dedicat funcţionării Comisiei Europene, de această instituţie,

Consiliul U. E. având însă posibilitatea de a-şi rezerva în cazuri specifice dreptul de

exercitare directă a atribuţiilor de execuţie.

Consiliul exercită însă o supraveghere a modului cum sunt puse în executare

deciziile sale de către Comisie prin practica „comitologiei”, adică a instituirii unor

Comitete ce trebuie consultate de către Comisie înainte de luarea oricărei măsuri.

15

În ceea ce priveşte atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii,

aceasta a fost dată în sarcina Consiliului U. E. în considerarea calităţii sale de reprezentant

al intereselor statelor membre.

Politicile economice ale Uniunii se împart în două categorii: politici comune,

conduse de instituţiile comunitare, şi politicile organizate de statele membre, denumite

politici de armonizare, întrucât ele trebuie armonizate la nivel comunitar.

Consiliului U. E. îi revine sarcina acestei coordonări strânse a politicilor economice

ale statelor membre prin elaborarea unui proiect asupra marilor orientări de politică

economică a statelor membre, supus acordului Consiliului European şi în baza căruia sunt

transmise recomandări statelor membre ale Uniunii.

Alături de aceste trei atribuţii principale, Consiliul Uniunii Europene aprobă,

împreună cu Parlamentul European, proiectul de buget depus de Comisie şi propune

membrii unor organe comunitare precum Curtea de Conturi şi Comitetul Economic şi

Social.

3. Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre instituţiile fundamentale ale Uniunii

Europene care, dând expresie principiului democraţiei reprezentative, reprezintă şi apără

interesele cetăţenilor statelor membre ale U. E.

Iniţial cu rol consultativ, puterea Parlamentului s-a extins gradual, astăzi fiind o

verigă importantă a procesului decizional din U. E. .

3. 1. Constituirea Parlamentului European

Originile instituţiei parlamentare europene se află în Tratatele Constitutive, care

instituiau o Adunare Comună ce reprezenta interesele popoarelor şi statelor membre

(Tratatul CECO), respectiv câte o Adunare pentru CEE şi CEEA, instituţie cu atribuţii de

control politic.

Prin Convenţia cu privire la unele instituţii comune, anexată Tratatului de la Roma,

s-a înfiinţat o singură instituţie pentru cele trei Comunităţi în domeniul controlului politic –

„Adunarea Parlamentară”. În 1958 instituţia a decis din propria iniţiativă să-şi schimbe

numele în „Adunarea Parlamentară Europeană”, pentru ca la 30 martie 1962 să ia numele

de „Parlament European”.

Această denumire a fost contestată de Consiliul U. E., care îşi vedea ameninţate

atribuţiile de legislator european, însă a început să fie folosită inclusiv în actele

comunitare, fiind consacrată juridic prin art. 3 al Actului Unic European, denumire

16

menţinută şi în tratatele ulterioare.Încă de la constituire, Parlamentul European a dus o

luptă continuă pentru extinderea competenţelor sale. Faţă de atribuţiile pur consultative

conferite prin tratatele institutive, rolul său a fost întărit continuu pe calea revizuirilor

succesive ale tratatelor, astăzi având un rol important ca parte a procesului decizional la

nivelul U. E.

3. 2. Componenţa, organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Componenţa

Parlamentul European este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre.

Până la alegerile din iunie 2004 numărul de membri ai Parlamentului era de 626, fiecare

stat având dreptul la un număr de euro-deputaţi (între 6 şi 99), în funcţie de populaţia

fiecăruia.

În 2004, când au intrat în vigoare prevederile Tratatului de la Nisa şi ale

Protocolului anexă, Parlamentul avea 732 de membri 20. Această modificare a numărului de

membri ai Parlamentului, în condiţiile în care încă zece state devin membre ale Uniunii se

realizează prin reducerea numărului de reprezentanţi ai statelor mari, pentru care se

stabileşte o normă de reprezentare pentru un parlamentar la 800.000 de locuitori, fiind

avantajate statele mici.

Întrucât Uniunea are 27 de membri, numărul parlamentarilor europeni este de 786

României fiindu-i alocat un număr de 35 de locuri, iar Bulgariei 18.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, indiferent de numărul

statelor membre, numărul locurilor în Parlament nu trebuie să depăşească 75121.

În ceea ce priveşte desemnarea membrilor Parlamentului European, dacă prin

Tratatul C. E. se prevedea desemnarea acestora de către parlamentele naţionale dintre

membrii lor pe baza procedurii fiecărui stat membru, prin Actul privind alegerea

reprezentantelor în Parlamentul European, ce a intrat în vigoare la 17 iulie 1979, se

prevede alegerea acestora prin vot universal direct 22. Durata mandatului este de cinci ani.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura electorală nu

era uniformă, fiecare stat fiind liber să-şi fixeze modul de scrutin şi să-şi definească

circumscripţiile electorale. Cele mai multe state aplicau sistemul de reprezentare

20 Distribuirea locurilor se făcea astfel: Germania – 99 de locuri, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 78, Spania şi Polonia 54, Olanda 27, Ungaria, Portugalia, Grecia, Cehia şi Belgia 24, Suedia 19, Austria 18, Finlanda, Danemarca şi Slovacia 14, Irlanda şi Lituania 13, Letonia şi Slovenia 7, Luxemburg, Cipru şi Estonia 6, iar Malta 5.

21 A se vedea Anexele22 Primele alegeri pentru Parlamentul European s-au desfăşurat în iulie 1979 şi apoi în iunie 1984, în iunie 1989, în

iunie 1994 şi în iunie 1999. Ultimele alegeri au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, cu participarea a 25 de state membre.

17

proporţională, cu excepţia Marii Britanii, care folosea un sistem bazat pe reprezentarea

majoritară şi Irlanda care avea un sistem de vot unic transferabil.

Începând din 2004, Marea Britanie a acceptat şi sistemul de reprezentare

proporţională.

Însă, deşi sistemul de reprezentare proporţională s-a generalizat, el este aplicat

diferenţiat de către state: fie la circumscripţii naţionale (Austria, Danemarca, Franţa,

Grecia, Suedia, Spania), fie la circumscripţii regionale (Belgia, Irlanda, Italia şi din 2004

Marea Britanie), fie se practică un sistem mixt (Germania, Finlanda).

Candidaturile pot fi depuse în conformitate cu legislaţia internă a fiecărui stat, pe

lista unor partide, sau independent.

Alegerile se desfăşoară la date fixe şi durează mai multe zile (de regulă încep şi se

termină duminica, în aceeaşi săptămână). La ele poate participa orice persoană care a

împlinit vârsta de 18 ani 23. Deschiderea urnelor are loc după finalizarea scrutinului în toate

statele membre. Există posibilitatea formulării de contestaţii cu privire la modul de

desfăşurare a alegerilor, ca şi posibilitatea existenţei unui al doilea tur de scrutin.

Persoanele desemnate în funcţia de parlamentar european nu pot fi membre în

guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitate, permiţându-se cumulul mandatului de

parlamentar european doar cu cel de parlamentar naţional.

Având în vedere faptul că membrii Parlamentului European sunt însărcinaţi cu

reprezentarea intereselor popoarelor statelor membre (nu numai a propriilor popoare ci şi a

celorlalte popoare din Uniune), ei nu pot fi mandataţi de guvernele statelor de origine spre

a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot fi ţinuţi de vreo obligaţie de consultare. Actul

privitor la alegerea Parlamentului European prevăzând absenţa mandatului imperativ.

Pe toată durata mandatului, membrii Parlamentului European beneficiază de

imunitate cât priveşte opiniile exprimate şi voturile date în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi

reţinuţi, arestaţi sau urmăriţi, judiciar pe teritoriul altui stat. Pe teritoriul propriului stat se

aplică legislaţia naţională, beneficiind de imunitate doar dacă au şi calitatea de

parlamentari naţionali.

Parlamentarii europeni sunt salarizaţi prin raportare la salariile parlamentarilor din

ţara de origine, însă, întrucât acest sistem generează diferenţieri însemnate între sumele

cuvenite aleşilor europeni, pentru a se asigura o egalitate de tratament, se preconizează

stabilirea, pentru viitor, a unui sistem unic la nivel comunitar. Sistemul actual este parţial

corijat printr-un generos regim de avantaje comunitare.

Organizarea Parlamentului European 23 Prin Tratatul de la Maastricht a fost eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident având dreptul de a vota şi candida

în statul în care trăieşte.

18

În conformitate cu prevederile art. 142 din Tratatul C. E. E., Parlamentul European

dispune de competenţa stabilirii propriei sale structuri interne. Regulamentul interior

adoptat astfel stabileşte ca structuri de lucru ale Parlamentului European: Biroul

(conducerea Parlamentului), comisiile parlamentare şi grupurile politice parlamentare.

Conducerea Parlamentului European este asigurată de către un Preşedinte24, 14

vicepreşedinţi şi şase chestori care împreună formează Biroul Parlamentului European 25.

Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Parlamentului European, pe

baza majorităţii absolute a voturilor exprimate, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.

Biroul este organul executiv al Parlamentului European, având rolul de a organiza

desfăşurarea şedinţelor, structurile administrative, de a gestiona finanţele Parlamentului şi

a pregăti ante-proiectul de cheltuieli.

Există şi un Birou lărgit al Parlamentului European din care fac parte şi preşedinţii

grupurilor parlamentare şi care decide în chestiuni privind organizarea internă şi relaţiile cu

celelalte instituţii comunitare, şi asigură, în fapt, fricţionarea politică a Parlamentului.

Preşedintele Parlamentului împreună cu preşedinţii grupurilor politice, la care se

adaugă doi reprezentanţi ai parlamentarilor independenţi, aceştia din urmă fără a avea însă

drept de vot formează, formează Conferinţa preşedinţilor, organul politic al Parlamentului

cu votul de a stabili ordinea de zi a şedinţelor plenare, componenţa şi numărul comisiilor şi

delegaţiilor parlamentare. Aceasta reprezenta, în concepţia organizatorică iniţială, biroul

lărgit al Parlamentului.

Comisiile parlamentare sunt constituite de către Parlamentul European prin vot

majoritar pe diverse domenii de activitate. Membrii titulari ai acestora sunt aleşi la

propunerea Biroului, pe baza unei repartizări prealabile între grupurile politice, avându-se

în vedere realizarea unei repartizări echitabile a statelor membre.

Fiecare parlamentar european este membru titular într-o comisie parlamentară (din

cele 20 câte sunt în prezent), fiind ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, şi membru

supleant în alta26.Sarcina comisiilor parlamentare este de a pregăti lucrările şedinţelor

plenare ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.

Odată ales fiecare Parlament are dreptul de a-şi stabili numărul comisiilor

parlamentare şi structura acestora 27. La cererea unui sfert din membrii săi,

24 În prezent, această funcţie este deţinută de Hans-Gert Pöttering.25 În cadrul acestuia chestorii au un rol consultativ, fiind însărcinaţi cu atribuţii de natură administrativă şi financiară.26 Supleantul nu este ales ci desemnat de grupul politic respectiv.27 Una dintre cele mai importante comisii este Comisia pentru Afaceri Externe, însărcinată cu supravegherea

procesului de lărgire a U. E.

19

Parlamentul poate avea comisii de anchetă şi comisii temporare pentru o perioadă de cel

mult 12 luni, ale căror componente, mandat şi atribuţii sunt stabilite prin deciziile prin

care au fost constituite.

Grupurile politice parlamentare sunt formaţiuni politice ale membrilor

Parlamentului European constituite nu pe o bază naţională (ca delegaţii naţionale), ci în

funcţie de afinităţile politice care îi apropie. Ele se constituie în baza unei declaraţii făcute

preşedintelui Parlamentului, ce se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

Numărul minim de membri necesar pentru a constitui un grup parlamentar este de

29, dacă parlamentarii provin din aceeaşi ţară, 23 dacă provin din două state membre, 18

dacă reprezintă trei state membre şi 14 dacă provin din patru sau mai multe state

membre.Un parlamentar nu poate face parte din mai multe grupuri politice.Deputaţii care

nu aderă la nici un grup sunt încadraţi ca „neînscrişi”, respectiv independenţi sau apolitici,

din cadrul acestora fiind desemnaţi doi participanţi în cadrul Biroului lărgit.La reuniunile

Parlamentului European membrii acestuia sunt dispuşi în semicerc, pe grupuri politice, în

scopul de a scoate în evidenţă solidaritatea ideologică 28.

Fiecare grup politic este reprezentat de preşedintele său, la Conferinţa preşedinţilor

şi în sesiunile plenare ale Parlamentului acesta desemnând poziţia grupului respectiv.

Cele mai importante grupuri politice din Parlamentul European sunt Grupul

Partidului Popular European (democrat- creştin), Grupul Democraţilor Europeni (PDE-DE)

şi Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PS), cel mai mic grup parlamentar fiind cel al

independenţilor.

Parlamentul European are în subordinea sa un Secretariat General şi servicii

administrative. Structura serviciilor administrative este determinată de grupurile politice şi

nu de departamentul administrativ.

Funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul se reuneşte în sesiuni plenare ordinare lunare care durează o

săptămână, şi în sesiuni plenare adiţionale (extraordinare). Sesiunile plenare ale

Parlamentului sunt pregătite cu sprijinul comisiilor parlamentare care formulează avize şi

propun amendamente la diferite proiecte aflate pe agenda reuniunii. Ordinea de zi este

stabilită de Biroul Parlamentului şi de Conferinţa Preşedinţilor.

În perioadele dintre reuniunile lunare se desfăşoară activităţi în cadrul comisiilor

parlamentare, câte două săptămâni pe lună, şi în cadrul grupurilor politice, câte o

săptămână în fiecare lună.

28 Deşi uneori aceasta nu a fost respectată, votul dându-se pe criterii pur naţionale, indiferent de apartenenţa parlamentarilor la un grup sau altul.

20

Parlamentul European nu are un sediu unic, reuniunile lunare având loc la

Strasbourg, comisiile parlamentare şi grupurile politice parlamentare se întâlnesc la

Bruxelles, unde au loc şi sesiunile plenare adiţionale, iar Secretariatul General şi Serviciile

acestuia se află la Luxemburg. Această fragmentare geografică a activităţii Parlamentului

împietează asupra eficienţei activităţii acestuia, parlamentarii fiind nevoiţi să se deplaseze

periodic în trei oraşe diferite. Deşi tratatele prevăd obligaţia statelor membre de a stabili un

singur sediu pentru Parlament, iar curentul de opinie este în favoarea stabilirii acestuia la

Bruxelles, pentru a fi mai aproape de Comisie şi Consiliu 29, aceasta nu a putut fi finalizată,

în principal datorită opoziţiei Franţei şi Luxemburgului, în condiţiile în care decizia trebuie

luată de Consiliul U. E. cu unanimitate de voturi.

Lucrările se desfăşoară în cele 23 limbi oficiale, cu traducere simultană, iar

şedinţele sunt publice, la ele putând participa şi membrii Comisiei Europene.

La sesiunile plenare ale Parlamentului participă obligatoriu şi membrii Consiliului

Uniunii Europene.

Parlamentul ia decizii, de regulă, cu majoritate absolută, care îmbracă forma unor

rezoluţii.

3. 3. Atribuţiile Parlamentului European

În esenţă, Parlamentului European îi sunt conferite atribuţii în domeniul legislativ,

în domeniul bugetar şi atribuţii de supraveghere şi control politic asupra instituţiilor

europeni.

Atribuţiile legislative. Puterea legislativă este deţinută, în cadrul Uniunii Europene,

de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Adoptarea deciziilor

comunitare are loc în cadrul triunghiului instituţional Comisie – Consiliu şi Parlament

European, propunerea aparţinând Comisiei, ea fiind avizată de către Parlament, iar

hotărârea se ia de către Consiliul U. E.

Funcţia legislativă a Parlamentului European este exercitată prin patru proceduri de

decizie diferite în funcţie de propunerea legislativă în cauză:

- procedura de consultare simplă – în cadrul căreia Parlamentul îşi dă avizul

consultativ. Solicitarea avizului Parlamentului este obligatorie, Consiliul neputând decide

fără avizul acestuia. Neacordarea lui într-un interval rezonabil (cuprins de regulă între 3 şi

6 luni), echivalează cu acceptarea de către Parlament a textului ce i-a fost prezentat.

Consiliul poate însă să treacă peste poziţia cuprinsă în aviz dacă decizia este luată cu

unanimitate.

29 Colaborarea celor trei instituţii realizându-se astfel mai eficient.

21

- procedura de cooperare - este o procedură ce se derulează în două faze. Într-o

primă fază, propunerea comisiei este avizată de Parlament, după care Consiliul, cu

consultarea Comitetului Economic şi Social 30, adoptă o poziţie comună. În a doua fază,

Parlamentul se pronunţă, după o a doua lectură, asupra poziţiei comune adoptate de

Consiliu. El poate: să accepte, cu majoritate simplă, poziţia comună, să nu se pronunţe,

timp de trei luni, să respingă total cu majoritate absolută poziţia comună sau să propună

amendamente.

În primele două cazuri, se acceptă poziţia comună a Consiliului. În cazul respingerii

acestuia, Consiliul, cu unanimitate, poate totuşi să o impună. În cazul propunerii de

amendamente din partea Parlamentului, Consiliul, în termen de o lună, reexaminează

propunerea iniţială a Comisiei şi fie o modifică în forma dorită de el, cu unanimitate de

voturi, fie acceptă propunerea iniţială, prin vot cu majoritate calificată. După intrarea în

vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura cooperării este păstrată doar în câteva

domenii care ţin de Uniunea Economică şi Monetară.

- procedura de codecizie – a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht şi a

devenit procedură de drept comun prin Tratatul de la Amsterdam, înlocuind, în mare parte,

procedura cooperării.

Procedura de codecizie reprezintă principala realizare a Parlamentului European,

prin care i se conferă puteri efective în domeniul decizional, devenind partener egal

Consiliului U. E. în adoptarea legislaţiei comunitare.

Ea constă în parcurgerea celor două faze ale procedurii de cooperare, după care,

dacă poziţia comună este respinsă, textul nu mai poate fi impus, procedura considerându-se

încheiată prin alocarea legiferării. Dacă însă Parlamentul formulează amendamente la

poziţia comună, textul astfel amendat este trimis spre analiză Comisiei şi Consiliului.

În acest caz, Consiliul poate:

- să aprobe toate amendamentele Parlamentului, în caz de aviz pozitiv al Comisiei,

cu majoritate calificată, iar în caz de aviz negativ, cu unanimitate;

- să aprobe doar amendamentele însuşite de Comisie cu majoritate calificată.

În aceste două cazuri, actul este adoptat – să respingă amendamentele

Parlamentului, caz în care este convocat un comitet de conciliere - care fie propune un text

de compromis pe care Consiliul şi Parlamentul trebuie să-l aprobe într-un interval de 6

săptămâni (dacă nu, actul nu8 se adoptă), cu majoritatea absolută a membrilor

Parlamentului şi cu majoritate calificată în Consiliu. Dacă nu se reuşeşte găsirea unui text

comun, propunerea este respinsă.

30 Format din reprezentanţi ai grupurilor de interese din statele membre, patronat, sindicate, asociaţii ale consumatorilor.

22

- procedura de aviz conform – în cadrul căreia Consiliul este obligat să ceară avizul

Parlamentului pentru adoptarea unei decizii şi, în egală măsură, să respecte poziţia

exprimată de acesta, în caz contrar actul normativ neputând fi adoptat.

Atunci când este solicitat să-şi dea avizul conform, Parlamentul poate accepta sau respinge

propunerea, dar nu o poate modifica.

Atribuţii bugetare. Adoptarea bugetului anual al Uniunii Europene se realizează tot

prin cooperarea celor trei instituţii: Comisia, Consiliul U. E. şi Parlamentul European.

Astfel, în fiecare an Comisia pregăteşte un proiect de buget, care este avizat de

Parlament şi adoptat de Consiliul U. E. Parlamentul poate propune sau chiar modifica

repartizarea sau sumele alocate în anumite secţiuni ale bugetului. În forma finală, bugetul

este adoptat tot de către Parlamentul European 31, refuzul acestuia de a-l aproba

presupunând reluarea procedurii bugetare.

După încheierea exerciţiului bugetar, tot Parlamentul este cel care aprobă

descărcarea de gestiune a Comisiei.

Atribuţii de supraveghere şi control.

Parlamentului European îi sunt conferite competenţe în domeniul supravegherii

activităţii comunitare şi a controlului asupra instituţiilor comunitare; competenţe ce se

concretizează în:

- interpelări adresate Comisiei Europene sau Consiliului U. E.;

- prezentarea de rapoarte de către Instituţiile Comunitare şi Consiliul European;

- dezbaterea Raportului general anual al Comisiei Europene;

- dezbaterea oricărei probleme de politică generală;

- posibilitatea înfiinţării de Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de

nerespectare a dreptului comunitar;

- posibilitatea adoptării unei moţiuni de cenzură care duce la demiterea în bloc a Comisiei

Europene. Pentru adoptarea acestei moţiuni este necesară o dublă majoritate: majoritatea

de 2/3 din voturile exprimate, care să reprezinte însă şi majoritatea membrilor

Parlamentului;

- dreptul de a sesiza Curtea Europeană de Justiţie pentru încălcarea de către Consiliu sau

Comisie a prerogativelor sale, precum şi în caz de violare a dispoziţiilor tratatelor sau de

inacţiune a instituţiilor comunitare;

- dreptul de a participa la numirea membrilor altor instituţii, aprobând numirea membrilor

Comisiei Europene şi a Preşedintelui acestuia şi avizând numirea membrilor Curţii de

Conturi.

31 De regulă în luna decembrie.

23

4. Curtea Europeană de Justiţie32

Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie jurisdicţională ce veghează la

aplicarea dreptului comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre, dintre statele

membre şi Comisia Europeană, dintre instituţiile U. E., dintre persoane fizice şi juridice şi

Uniune.

Potrivit art. 220 din Tratatul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiţie are

misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar pe întreg

teritoriul Uniunii Europene.

Jurisdicţia care se realizează prin intermediul Curţii Europene de Justiţie nu este

una internaţională, ci o jurisdicţie internă a Uniunii Europene 33. Litigiile de competenţa

Curţii sunt cele în materie administrativă şi civilă, aceasta neavând competenţe în materie

penală.

4. 1. Constituirea Curţii Europene de Justiţie

Originile Curţii Europene de Justiţie se găsesc în Tratatul instituind CECO, care

prevederea înfiinţarea unei Curţi de Justiţie independentă care să asigure respectarea

dreptului în funcţionarea comunităţii. La rândul lor, Tratatele de la Roma au înfiinţat

fiecare câte o Curte de Justiţie, având atribuţii în domeniul jurisdicţional.

În acelaşi timp cu Tratatele CEE şi CEEA din 1957 a fost semnată însă şi

Convenţia referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor Europene care a armonizat

dispoziţiile privind Curtea de Justiţie în cele trei tratate, aceasta funcţionând de la început

ca instituţie unică pentru cele trei Comunităţi, exercitându-şi competenţele prevăzute de

cele trei tratate sub denumirea de Curte de justiţie a Comunităţilor Europene.

După intrarea în vigoare a Tratatului U. E., denumirea acestuia este Curtea

Europeană de Justiţie. Sediul Curţii de Justiţie este la Luxembourg.

4. 2. Componenţa, organizarea şi funcţionarea Curţii Europene de Justiţie

a) Curtea este compusă în prezent din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat

membru şi este asistată de 9 avocaţi generali.

32 Pentru o analiză amplă şi aprofundată, a se vedea Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană – mecanisme, deziderate şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 87 şi urm; Octavian Manolache.33 A se vedea Roxana Munteanu, op. cit., p 240-241.

24

Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de Consiliul U. E., pe baza

propunerilor statelor membre şi al acordului comun al acestora, dintre persoanele care au

calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti din ţările lor, ori sunt

universitari având o competenţă juridică recunoscută şi a căror independenţă este mai

presus de orice îndoială, dovedind un caracter integru şi onest 34. Mandatul judecătorilor

este de 6 ani şi poate fi reînnoit, însă jumătate din judecători sunt schimbaţi din trei în trei

ani, pentru a se asigura atât o înnoire treptată a componenţei Curţii, cât şi o anumită

continuitate în activitatea acesteia.

Avocaţii generali au rolul de a asista Curtea şi sunt desemnaţi după aceeaşi

procedură care este aplicată judecătorilor. Poziţia lor în cadrul sistemului judiciar

comunitar este mai degrabă cea a procurorilor din sistemele naţionale, decât a avocaţilor

pledanţi, fiind însărcinaţi cu prezentarea publică imparţială şi independentă a concluziilor

motivate cu privire la cauza în care este obligatorie prezenţa lor.

Înainte de a începe exercitarea atribuţiilor, judecătorii şi avocaţii generali depun un

jurământ că îşi vor îndeplini mandatul în mod corect şi imparţial şi că vor păstra secretul

deliberărilor.

Atunci când competenţa şi calificarea unui judecător sau avocat general sunt puse

în discuţie, cu unanimitate de voturi ceilalţi membrii ai Curţii pot decide demiterea lor.

b) Organizarea Curţii Europene de Justiţie. Prin vot secret, cei 27 judecători îşi

aleg un preşedinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea realegerii. Preşedintele

Curţii conduce activitatea acesteia şi prezidează audierile şi deliberările din Camera de

consiliu.

În activitatea lor, judecătorii sunt ajutaţi de un grefier şi un grefier asistent, aleşi de

Curte pentru un mandat de şase ani. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile,

organizează şi ţin arhivele Curţii şi se îngrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în

„Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”. Sub autoritatea Preşedintelui Curţii, ei au şi atribuţii

de administrare a bugetului instituţiei.

Pe lângă fiecare judecător sau avocat general funcţionează şi câte doi secretari

(referenţi), care îi asistă în pregătirea dosarelor fiecărei cauze.

Aceştia sunt jurişti cu o competenţă recunoscută, având aceeaşi naţionalitate ca şi

judecătorii sau avocaţii generali pe care îi asistă şi sunt numiţi, de regulă, pentru o perioadă

de trei ani.

34 Art. 167 din Tratatul CEE.

25

c) Funcţionarea Curţii. Curtea funcţionează în plen, într-o Mare Cameră formată

din 11 judecători, sau în camere constituite din trei până la cinci judecători, în funcţie de

importanţa litigiilor supuse judecăţii.

Deşi iniţial camerele aveau doar atribuţii de instrumentare a cazurilor, treptat ele au

primit şi competenţe de a judeca, limitate însă la litigii de dificultate redusă declanşate

între persoane fizice sau juridice.

Marea Cameră judecă litigiile în care sunt implicate un stat membru sau o instituţie

comunitară, la solicitarea expresă a uneia dintre părţi.

În plenul său, Curtea judecă litigiile a căror complexitate necesită acest lucru,

precum şi în următoarele situaţii:

- când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului

European;

- când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu cu privire la

comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau cu privire la

neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;

- când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu

neîndeplinirea obligaţiei de onestitate şi prudenţă de către un fost comisar european, după

încetarea funcţiei;

- când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte

condiţiile de exercitare a funcţiei.

4. 4. Tribunalul de Primă Instanţă

În condiţiile creşterii constante a numărului cauzelor supuse spre soluţionare Curţii

de Justiţie, pentru a se degreva Curtea şi a putea să se concentreze asupra principalei sale

atribuţii, cea de interpretare uniformă a legislaţiei comunitare, precum şi în scopul de a se

consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice, prin instituirea unui al doilea

grad de jurisdicţie, în Actul Unic European s-a prevăzut înfiinţarea unui Tribunal, ataşat

Curţii, care să judece în primă instanţă cauzele supuse de persoanele fizice şi funcţionarii

comunitari 35.

Tribunalul de Primă Instanţă este organizat şi funcţionează după aceleaşi reguli ca

şi Curtea de Justiţie. Deşi i s-a conferit dreptul de a-şi stabili propriile reguli de

funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu aprobarea Consiliului UE, dată cu

unanimitate de voturi, aceste reguli nefiind încă stabilite, se aplică Statutul Curţii şi în

cazul Tribunalului de Primă Instanţă 36. 35 Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat prin Decizia nr. 88/591 din 24 oct. 1988.36 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 89.

26

Tribunalul este compus, în prezent, dintr-un număr de 27 judecători, desemnaţi în

condiţii identice celor de la Curtea de Justiţie, câte un judecător din fiecare stat membru,

conform prevederilor Tratatului de la Nisa. Tribunalul de Primă instanţă nu are încă în

structura sa avocaţi generali 37, fiind însărcinat unul dintre judecători să exercite aceste

atribuţii. Prezenţa acestuia este obligatorie atunci când Tribunalul judecă litigii dificile şi

complexe. Judecătorul care îndeplineşte atribuţia de avocat general nu poate să ia parte la

pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.

5. Curtea de Conturi

5.1. Constituirea Curţii de Conturi şi structura acesteia

Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxembourg a fost creată prin Tratatul

de la Bruxelles din 22 iulie 1975 şi este funcţională din octombrie 1977, fiind specializată

în controlul financiar.

Prin tratatele institutive, atribuţiile contabile şi de control financiar erau realizate

separat, în cadrul fiecărei Comunităţi, unificarea organelor de control financiar făcându-se

prin Tratatul de fuziune din 1965 prin înfiinţarea unui „Comitet de revizie”, ce a fost

transformat în 1975 în Curtea de Conturi. Prin tratatul de la Maastricht Curţii de Conturi i

s-a acordat statutul juridic de instituţie a Uniunii Europene.

Curtea de Conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru

ales dintre personalităţile cu o înaltă pregătire de specialitate care lucrează în instituţii de

control contabil extern sau care au fost membrii ai Curţilor de Conturi naţionale.Numirea

acestora se face, pe baza propunerilor înaintate de statele membre, de către Consiliul U. E.,

cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European.Mandatul membrilor

Curţii de Conturi are o durată de şase ani şi poate fi reînnoit. După numire, membrii Curţii

desemnează dintre ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, care poate fi la rândul lui

reînnoit. Statutul membrilor Curţii de Conturi este asemănător celui al judecătorilor Curţii

de Justiţie, trebuind să fie independenţi în exercitarea atribuţiilor, să dovedească probitate

profesională şi să nu exercite alte activităţi remunerate sau neremunerate 38.

Ei lucrează în interesul general al Uniunii şi nu pot solicita sau accepta instrucţiuni

de la nici un guvern sau organism.Curtea de Conturi se poate organiza în Camere interne

specializate, pentru adoptarea unor categorii specifice de rapoarte şi avize 39.

5. 2. Competenţa Curţii de Conturi

37 Deşi Statutul CEJ prevede posibilitatea instituirii lor.38 D. Mazilu, op. cit., p. 134.39 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 93.

27

Curtea de Conturi exercită o competenţă generală de a controla modul de încasare a

veniturilor bugetare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar, precum şi de a

controla managementul financiar al Uniunii Europene.

Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi este un control a posteriori şi nu

are caracter jurisdicţional, în cazul în care sunt descoperite nereguli fiind sesizată Curtea

Europeană de Justiţie care exercită jurisdicţia financiară 40.

În exercitarea atribuţiilor sale Curtea de Conturi poate solicita documentele

necesare instituţiilor comunitare sau statelor membre, sau poate să efectueze investigaţii

proprii, iar atunci când controlul se efectuează în statele membre, organele fiscale naţionale

sunt obligate să conlucreze cu Curtea şi să-i pună la dispoziţie informaţiile necesare.

Scopul controlului exercitat de Curtea de Conturi este de a îmbunătăţi gestionarea

resurselor financiare şi totodată de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la

utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Rezultatele activităţii Curţii de Conturi se consemnează într-un raport anual,

întocmit după încheierea fiecărui exerciţiu financiar, raport care este transmis celorlalte

instituţii comunitare pentru formularea de răspunsuri şi observaţii şi apoi publicat în

Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Pe baza acestui Raport, care conţine

concluziile Curţii cu privire la modul de gestionare a bugetului comunitar, Parlamentul

European acordă descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării

bugetului comunitar.

Curtea de Conturi mai are competenţa de a prezenta observaţii, sub forma unor

rapoarte speciale pentru anumite probleme specifice şi de a elabora avize, la cererea altor

instituţii comunitare sau din oficiu. Adoptarea rapoartelor anuale, rapoartelor speciale şi

avizelor se face cu votul majorităţii membrilor.

6. Consiliul European

6. 1. Constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului European

Consiliul European reprezintă forma de instituţionalizare a întâlnirilor periodice ale

şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre, întâlniri care au început să se desfăşoare

începând din 1961, instituţionalizarea producându-se cu ocazia Întâlnirii la nivel înalt de la

Paris, din 1974.

40 Urmând ca, odată cu înfiinţarea Camerelor specializate prevăzute în Tratatul de la Nisa, una dintre acestea să se ocupe de litigiile financiare şi fiscale.

28

Consiliul European este un organism de cooperare politică a statelor membre ale

Uniunii Europene la cel mai înalt nivel în cadrul căruia se stabilesc direcţiile de dezvoltare

a Uniunii şi se definesc orientările politice generale.

Deşi deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct

de vedere politic, ele nu au valoare juridică întrucât Consiliul European nu este titular de

putere publică în cadrul U. E.

Astfel, Consiliul European 41 nu este nici instituţie comunitară 42 (acest statut

avându-l doar Comisia, Consiliul U. E., Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea de

Conturi) şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă (cum sunt

COREPER, Comitetul regiunilor etc.) 43.

În doctrină s-a apreciat că natura lui juridică este aceea a unui organ

interguvernamental de cooperare44 sau a unui organ paracomunitar45.

Această ultimă caracterizare pare să fie mai aproape de poziţia pe care o are

Consiliul European în cadrul Uniunii Europene pentru că, deşi nu deţine atribuţii de putere

la nivelul Uniunii, el este cel care stabileşte direcţiile generale ale politicii acesteia,

deciziile luate la nivelul său fiind transpuse în acte comunitare de către instituţiile U. E. (în

principal de către Consiliul U. E. şi Comisie).

Modalitatea de funcţionare a Consiliului European este aceea a reuniunilor ce se

desfăşoară de două ori pe an sau de câte ori este necesar, la nivelul şefilor de stat sau de

guvern ai statelor membre, asistaţi de miniştri de externe şi cu participarea Preşedintelui

Comisiei Europene.

Preşedinţia Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern din

ţara care deţine şi preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, prin aceasta urmărindu-se

corelarea politicilor şi acţiunilor Consiliului U. E. cu cele ale Consiliului European.

Reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia Consiliului U. E.46

Deciziile sunt luate de obicei prin consens. Concluziile Preşedinţiei sunt publicate la

sfârşitul fiecărei reuniuni a Consiliului European.

6. 2. Rolul Consiliului European

41 Nu trebuie confundat Consiliul European, organism compus din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, cu

Consiliul Uniunii Europene, instituţie comunitară compusă din miniştrii competenţi.42 Pentru o altă opinie, a se vedea R. Munteanu, op. cit., p. 113.43 Beatrice Tanleghe, Le Conseil européen, PuF, Paris, 1993, p. 15; N. Deaconul, op. cit. p. 43.44 V. Marcu, op. cit., p. 58.45 Corina Leicu, Drept Comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 145, D. C. Dragoş, op. cit. p. 95.46 Prin Tratatul de la Nisa se prevede că atunci când Uniunea va avea 28 de membri, acestea să se ţină de principiu la Bruxelles.

29

Consiliul European are un rol important în sistemul comunitar, el definind

orientările politice, economice şi sociale generale. Intervine, de asemenea, pentru

deblocarea unei situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord între statele

membre. Consiliul European are şi un rol de arbitru al conflictelor apărute între instituţiile

comunitare. În cadrul Consiliului European se decid etapele unificării europene, sunt

stabilite priorităţile şi calendarul construcţiei europene. Consiliul European este artizanul

reformării Tratatelor comunitare.

Fiind constituit din reprezentanţi ai statelor la cel mai înalt nivel, deciziile luate în

cadrul Consiliului European sunt de o importanţă politică majoră şi ele sunt transpuse de

regulă, de către Consiliul U. E., în acte juridice obligatorii, având astfel o influenţă

decisivă la nivelul normativităţii comunitare.

7. Sistemul decizional al instituţiilor europene

Modul de decizie a evoluat considerabil faţă de situaţia iniţială a Tratatului de la

Roma (care stipula o separare simplă a puterilor, ca în cadrul unei guvernări naţionale:

Comisia trimite propuneri CM; Parlamentul se pronunţă asupra acestora; CM le adoptă).

Parlamentul European şi-a crescut progresiv puterea (primând şi un rol, legislativ la nivel

comunitar, alături de Consiliul Miniştrilor, adevăratul organism legislativ comunitar).

În prezent, există patru proceduri decizionale în cadrul instituţiilor comunitare:

A. Consultarea

Este procedura originală, care se aplică încă în cazul PCC (Politica Comercială

Comună). Comisia face propuneri, le transmite CM, care decide, după ce obţine avizul

Parlamentului European.

B. Asentimentul

Presupune acordul PE (Parlamentului European) în următoarele cazuri:

- drepturile cetăţenilor;

- funcţionarea Băncii Centrale Europene;

- Statutul SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale);

- Fondurile structurale;

- Procedura electronică a PE;

- acordurile de asociere.

Asentimentul subînţelege dreptul de veto al Parlamentului European (introdus prin

Tratatul de la Maastricht), ceea ce conferă PE o pondere mai mare în sistemul decizional al

UE.

C. Cooperarea

30

Este o formă mai complicată de relaţii între Comisie-Parlament-Consiliu.

Se bazează pe următorul algoritm:

COMISIA CONSILIUL

Solicită avizul PE

PE CONSILIUL

(primul aviz, prin (poziţie comună, prin

simpla majoritate) majoritate calificată)

PE

(al doilea aviz; termen 3 luni)

propune amendamente

respinge propunerea adoptă poziţie comună

(simpla majoritate)

termen: 3 luni termen: o lună

CONSILIUL CONSILIUL COMISIA

(a doua dezbatere) (a doua dezbatere) - reexaminează propunerea proprie

poate adopta actul adoptă actul în în lumina opiniei Consiliului şi a

(prin unanimitate) conformitate cu amendamentului PE

sau actul este respins poziţia comună - poate include unele

amendamente ale PE

definitiv

CONSILIUL propunerea revizuită

31

(a doua dezbatere)

termen: 3 luni

nu reacţionează amendează propunerea Comisiei

adoptă propunerea adoptă propunerea revizuită şi

revizuită de Comisie amendamentele PE respinse de

Comisie

D. Co-decizia între Consiliu şi PE are următorul circuit decizional:

COMISIA CONSILIUL

(prima dezbatere)

PE (prima dezbatere, aviz)

în caz de acord cu PE,

se adoptă ca atare sau

PE se adoptă doar o

(a doua dezbatere) poziţie comună

termen: 3 luni

propune respinge adoptă poziţia comună

amendamente poziţia comună (simpla majoritate) sau nu

reacţionează, ceea ce duce la

adoptarea actului

termen: 1 lună

COMISIA termen: 3 luni CONSILIUL

(a doua dezbatere)

32

aprobă amendamentele PE nu aprobă amendamentele PE

(majoritate calificată;

unanimitate dacă Comisia nu termen: 6 săptămâni

acceptă amendamentele PE)

COMITETUL DE CONCILIERE

(reprezentanţi ai Consiliului şi ai PE

termen: 6 săptămâni plus Comisia)

Adoptarea actului Respingerea actului termen: 6 săptămâni

dacă PE şi Consiliul dacă una dintre cele

sunt de acord două instituţii nu Dezacord pe text

confirmă

Respingerea textului

Sistemul de decizie din cadrul instituţiilor europene a fost revizuit de Consiliul

European de la Nisa (7-10 decembrie 2000), plecând de la premiza că numărul ţărilor

membre se va dubla în aproximativ 10 ani. Aşadar, s-a reglementat din timp modul de

participare la decizia colectivă a noilor membri, criteriul principal fiind populaţiei fiecărei

ţări şi a crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificată, reprezentând cel puţin

62% din populaţia UE ori 74,1% din voturile ponderate

Acordul de la Nisa se poate prezenta schematic sub forma unui tabel:

Ţara Populaţia

Locuri în

Parlamentul

European

Voturi

ponderate în

Consiliul

Miniştrilor

Locuri în

Comitetul

Economic şi

Social

Locuri în

Comitetul

Regiunilor

Germania 82.008.445 99 29 24 24

Marea Britanie 59.555.228 72 29 24 24

Franţa 58.679.375 72 29 24 24

Italia 57.579.163 72 29 24 24

Spania 40.032.756 50 27 21 21

33

Polonia 38.640.141 50 27 21 21

România 22.355.121 33 14 15 15

Olanda 15.967.897 25 13 12 12

Grecia 10.779.739 22 12 12 12

Republica

Cehă

10.279.995 20 12 12 12

Belgia 10.235.462 22 12 12 12

Ungaria 10.086.040 20 12 12 12

Portugalia 9.994.610 22 12 12 12

Suedia 8.862.504 18 10 12 12

Bulgaria 8.270.215 17 10 12 12

Austria 8.106.083 17 10 12 12

Slovacia 5.418.706 13 7 9 9

Danemarca 5.363.897 13 7 9 9

Finlanda 5.182.982 13 7 9 9

Irlanda 3.706.224 12 7 9 9

Lituania 3.698.523 12 7 9 9

Letonia 2.424.150 8 4 7 7

Slovenia 1.792.603 7 4 7 7

Estonia 1.437.358 6 4 7 7

Cipru 794.815 6 4 6 6

Luxemburg 434.772 6 4 6 6

Malta 382.246 5 3 5 5

Total 482.069.050 732 345 344 344

Procesul extinderii a perturbat, deci, raportul, din acel moment, de forţe din cadrul

instituţiilor europene. Dintre ţările nou aderate, o pondere substanţială le-au revenit

Poloniei (care s-a alăturat „grupului celor 5 mari”) şi România (ţară cu populaţie medie).

Singura ţară candidată pentru care Summitul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizională

este Turcia, a cărei populaţie (67,2 milioane locuitori) ar plasa-o pe locul doi după

Germania (cu 81 locuri în PE, 29 voturi CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR),

înaintea Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Spaniei.

3. ORGANELE COMUNITARE

34

Alături de cele cinci instituţii comunitare prezentate anterior, prin tratate au fost

înfiinţate şi o serie de organe comunitare având un rol secundar şi competenţe consultative

sau tehnice.

Acestea sunt destul de numeroase, astfel încât ne vom limita la o prezentare sumară

a celor mai importante.

1. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)

A fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957 ca organ consultativ în cadrul

căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul

economic şi social este format din 344 de membri numiţi de Consiliul U. E. la propunerea

statelor membre pentru un mandat de 4 ani, ce poate fi reînnoit 47. Membrii ECOSOC sunt

reprezentanţi ai patronatelor, ai angajaţilor, agricultorilor, micilor producători, ai

comercianţilor, asociaţiilor meşteşugăreşti, ai societăţilor de întrajutorare, ai profesiilor

liberale, consumatorilor etc.

Preşedintele Comitetului este ales dintre membrii acestuia pentru un mandat de doi

ani.

ECOSOC are la nivelul Uniunii Europene un rol consultativ, fiind obligatorie

consultarea sa de către Comisia Europeană şi de către Consiliul U. E. înainte de luarea unei

decizii în domenii de interes pentru cetăţeni: agricultura, transporturi, libera circulaţie a

lucrătorilor, educaţie, formare profesională, politica socială, sănătatea publică etc.

Avizele sunt adoptate în şedinţele plenare lunare cu majoritate absolută de voturi.

Pe lângă activitatea consultativă, Consiliul reprezintă şi un for de dezbatere a

problemelor care se ridică în raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile U. E. prin organizarea

de colocvii, dezbateri, rapoarte, audieri), încercând ameliorarea acestor raporturi, iar în

plan internaţional, conlucrează cu alte instituţii similare şi are consultări cu reprezentanţi ai

mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

2. Comitetul Regiunilor

47 Prin Tratatul de la Nisa se prevede că atunci când Uniunea va avea 27 de membri, numărul membrilor ECOSOC va fi de 344, după următoarea repartizare: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 24 de locuri, Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia şi Suedia – 12, Danemarca, Finlanda şi Irlanda – 9, Luxembourg 6, iar statele noi astfel: Polonia 21, România 15, Cehia, Ungaria şi Bulgaria – 12, Slovacia şi Lituania – 9, Estonia, Letonia şi Slovenia – 7, Cipru 6 şi Malta 5.

35

A fost creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţionează din martie 1994 ca organ

cu rol consultativ şi de reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii

Europene, care pot astfel participa la procesul de luare a deciziilor comunitare.

Comitetul este compus dintr-un număr de 344 de membri, numiţi cu unanimitate de

voturi de Consiliul U. E. la propunerea statelor membre, pentru un mandat de patru ani, ce

poate fi reînnoit.

Aceştia îşi aleg în şedinţă plenară un preşedinte pentru un mandat de doi ani.

Funcţia de membru al Comitetului Regiunilor este incompatibilă cu cea de

parlamentar european. Comitetul este organizat în grupuri politice) grupul socialiştilor, al

liberalilor, al popularilor şi al radicalilor), ca organisme de lucru sunt înfiinţate un număr

de şapte comisii, iar activitatea permanentă este coordonată de un Secretar general.

Este obligatorie consultarea Comitetului Regiunilor de către Comisia Europeană şi

Consiliul U. E. în următoarele domenii de competenţa colectivităţilor regionale şi locale:

educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport, telecomunicaţii şi

energie, fondurile structurale, mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea

profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră şi transporturile.

Comitetul are rolul de a urmări aplicarea principiului subsidiarităţii, astfel încât

deciziile să fie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni.

Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles unde se reuneşte în sesiune plenară

de cinci ori pe an pentru a adopta, cu majoritate absolută, avizele adresate Comisiei şi

Consiliului U. E.

3. Banca Europeană de Investiţii (B. E. I.)

Înfiinţată prin Tratatul de la Roma pentru a sprijini piaţa comună prin finanţarea

unor proiecte de reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar,

Banca Europeană de investiţii a devenit după 1990 principalul mijloc de sprijinire a

economiilor statelor candidate la aderare pentru a face faţă dificultăţilor tranziţiei spre

economia comunitară.

B. E. I. acordă împrumuturi statelor membre, statelor candidate, precum şi unor

state din alte regiuni geografice care sunt partenere economice ale Uniunii Europene.

4. Banca Central Europeană

A fost creată prin Tratatul de la Maastricht pentru a lua locul Institutului Monetar

European şi este funcţională din 1999, când a fost introdusă moneda unică europeană,

EURO, în 11 din cele 15 state membre.

36

Banca Central Europeană este independentă din punct de vedere instituţional şi

financiar, fiind constituită cu capital subscris de statele membre, prin băncile centrale

naţionale, (ele însele independente), împreună cu care formează sistemul European al

Băncilor Centrale, ce are rolul de a defini şi implementa politica monetară unică, de a

gestiona rezervele şi de a conduce operaţiunile de schimb valutar.

Banca Central Europeană autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de

monede RURO emise de către statele din zona EURO.

5. Mediatorul European (Ombudsmanul)

Mediatorul European a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht ca mijloc de

realizare a obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă. El are rolul de a

primi şi soluţiona plângerile adresate de persoanele fizice şi juridice europene cu privire la

activitatea desfăşurată de instituţiile şi organele comunitare.

Mediatorul este ales de către Parlamentul European pe durata unui mandat

parlamentar (5 ani), cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Sediul său este la Strasbourg, în

sediul Parlamentului European.

Ca urmare a plângerilor primite, Mediatorul desfăşoară o anchetă administrativă,

instituţiile sau organismele comunitare vizate fiind obligate să-i pună la dispoziţie toate

informaţiile necesare.

Rezultatul anchetei se consemnează într-un raport ce este prezentat Parlamentului

European şi instituţiei în cauză.

Anual, Mediatorul trebuie să prezinte în faţa Parlamentului un raport general cu

privire la activitatea desfăşurată.

6. Oficii şi agenţii specializate

Au fost înfiinţate, pe lângă principalele instituţii şi organe comunitare, şi o serie de

agenţii europene specializate pe diverse domenii, printre care:

-Agenţia Europeană a Mediului (EEA);

-Agenţia Europeană pentru evaluarea medicamentelor (EMEA);

-Oficiul European de Luptă contra Fraudei (OLAF);

-Centrul European pentru Formare Profesională (CEDEFOP);

-Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO);

-Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (OPOCE);

-Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OAMI) etc.

37

Rolul acestora este de a oferi informaţii din domeniul lor de activitate instituţiilor

comunitare şi persoanelor fizice şi juridice din statele membre, de a gestiona anumite

categorii de resurse şi de a contribui la o cooperare mai eficientă a autorităţilor competente

ale statelor membre în problemele ce fac obiectul domeniului lor de activitate.

CAPITOLUL II

ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ

38

1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMUNITAR

1.1. Noţiunea dreptului comunitar

Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană care le-a înglobat pe acestea au fost

instituite prin tratate internaţionale; rezultat al voinţei suverane a statelor membre, care le-

au acordat o largă autonomie, le-au stabilit o serie de obiective şi le-au dotat cu instituţii

proprii care să acţioneze pentru atingerea acestor obiective, în limitele stabilite de tratate.

Normelor cuprinse în tratatele institutive ale Comunităţilor Europene (Tratatul de la

Paris instituind CECO şi Tratatele de la Roma, instituind CEE şi CEEA) li s-au adăugat

cele cuprinse în tratatele ce au amendat tratatele institutive (Tratatul de fuziune de la

Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi

Tratatul de la Nisa), precum şi actele adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea

atribuţiilor ce le-au fost conferite de Tratate.

Ansamblul acestor norme juridice ce se aplică în ordinea juridică a Uniunii

Europene formează dreptul comunitar. Dreptul comunitar este un drept propriu al Uniunii

Europene, care nu se confundă nici cu dreptul intern al statelor membre şi nici cu dreptul

internaţional public.Având o origine convenţională, dreptul comunitar împrumută o serie

de elemente de la dreptul internaţional public, însă, în acelaşi timp are şi trăsături care îl

apropie de dreptul naţional, printre destinatarii săi aflându-se subiecte de drept intern.Cu

toate acestea, dreptul comunitar nu este nici drept internaţional şi nici drept intern, ci

dreptul unei asocieri de state cu caracter integraţionist, este o „ordine juridică autonomă,

distinctă, în acelaşi timp de ordinea juridică internaţională şi de ordinile juridice

naţionale”48 .

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă autonomă în raport cu ordinea

juridică internaţională şi în acelaşi timp integrată în sistemul juridic al statelor membre49.

1.2. Obiectul dreptului comunitar

„Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor

Europene, precum şi dintre acestea şi statele membre, precizează statutul instituţiilor

europene, definind atribuţiile ce le revin, statuează competentele Uniunii şi ale

mecanismelor sale componente”50.

De la tratatele institutive şi până la ultimul Tratat comunitar (cel de la Nisa),

dreptul comunitar a înregistrat o dezvoltare considerabilă, cuprinzând în sfera sa de acţiune

48 Ion M. Anghel, Tratatul Internaţional şi Dreptul Intern, ed. Lumina Lex, Bucureşti , 1999, p.5749 Hotărârea CJCE în speţa Costa vs. ENEL50 D. Maziliu ,op cit., p. 56-57

39

tot mai multe domenii (piaţa internă, politică economică şi monetară, protecţia socială,

mediul înconjurător, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică etc.)

Cuprinderea în sfera de acţiune a dreptului comunitar a acestor domenii s-a făcut pe

baza acordului statelor membre care au acceptat o limitare a competenţelor lor şi un

transfer de atribuţii către Comunitate.

Prin limitarea drepturilor lor suverane s-a creat un drept aplicabil resortisanţilor

proprii şi lor însele51.

Obiectul dreptului Comunitar îl constituie aşadar reglementarea raporturilor

juridice din cadrul Uniunii Europene (reglementarea organizării şi funcţionării instituţiilor

comunitare), precum şi a unor activităţi comune, în domenii în care statele membre ale

Uniunii au acceptat limitarea drepturilor suverane.

Având în vedere aceste două elemente ce dau contur obiectului dreptului comunitar

literatura de specialitate operează o clasificare a dreptului comunitar în drept instituţional

comunitar, format din normele juridice aplicabile organizării şi funcţionării instituţiilor

comunitare şi dreptul comunitar material, format din regulile aplicabile în anumite domenii

precum libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor, concurenţa comercială, agricultură,

protecţia mediului etc.

2. TRĂSĂTURILE DREPTULUI COMUNITAR

Din definiţia dată de Curtea de Justiţie dreptului comunitar, potrivit căreia acesta

constituie o ordine juridică proprie, autonomă şi integrată în sistemul juridic al statelor

membre, reies următoarele trăsături ale acestuia:

a) Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică, adică reprezintă un „ansamblu

organizat şi structurat de norme juridice având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi

proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze dacă

este cazul, încălcările”52.

În acest sens, în speţa Commission VS. Luxemburg et Belgique, Curtea de Justiţie a

precizat că tratatul nu se limitează să creeze obligaţii reciproce între diferitele subiecte

cărora se aplică, ci stabileşte o ordine juridică nouă care reglementează puterile, drepturile

şi obligaţiile acestor subiecte, precum şi procedurile necesare pentru a se putea constata

orice eventuală încălcare.53

51 Hotărârea CJCE din 15.07.1964 în cauza Costa vs. ENEL52 G. Issac, Droit communanitaire général, Paris, Masson, ed. 1990, p.105, citat de R. Munteanu, op.cit., p.26953 Hotărârea CJCE din 13 noiembrie 1964

40

b) Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică proprie autonomă atât în

raport cu ordinea juridică internaţională, cât şi cu dreptul intern al statelor membre.

Dreptul comunitar se distinge de dreptul internaţional public din următoarele

puncte de vedere:

- în timp ce dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre state, deci

relaţiile externe ale acestora, dreptul comunitar reglementează relaţiile din interiorul

Comunităţii Europene, nu este un drept intern, nici un drept extern, ci dreptul propriu al

fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional al acestora54;

dreptul comunitar se plasează într-o poziţie mult mai apropiată de dreptul

intern, fără să se identifice totuşi cu acesta.

- subiecte ale dreptului comunitar pot fi şi persoanele fizice sau juridice, în timp

ce sfera subiectelor dreptului internaţional este strict limitată la state (subiecte primare)

organizaţii internaţionale naţiunii care luptă pentru eliberare naţională, insurgenţi şi

beligeranţi (subiecte secundare);

- în timp ce normele dreptului internaţional îşi au originea în cooperarea

statelor, în acordul lor de voinţă, şi presupune menţinerea integrală a suveranităţii statelor,

dreptul comunitar este fondat pe o cedare de competenţe, pe un transfer de suveranitate de

la statele membre către instituţiile comunitare, acestea din urmă având, dreptul de a adopta

legislaţie în mod autonom, în limitele stabilite de tratatele comunitare.

- în timp ce dreptului internaţional îi lipseşte latura sancţionatorie, dreptul

comunitar stabileşte un mecanism de control al aplicării normelor sale55 şi prevăzând şi

sancţiuni în caz de nerespectare a acestora.

Autonomia dreptului comunitar se manifestă şi în raport ce dreptul intern al statelor

membre, însă această autonomie nu este completă, absolută, pentru că normele juridice

comunitare constituie o importantă componentă a sistemelor juridice naţionale ale statelor

membre, ele fiind aplicate în mod obligatoriu de instanţele de judecată naţionale.

Substituirea dreptului intern cu dreptul comunitar nu este însă completă, dreptul comunitar

intervenind doar în reglementarea acelor relaţii sociale unde a intervenit un transfer de

competenţe de la stat la Comunitate, iar Curtea Europeană de justiţie nu este competentă să

verifice legalitatea normelor juridice ale statelor membre.

c) Dreptul comunitar este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre,

această trăsătură fiind de esenţa dreptului comunitar.

Dreptul comunitar deţine o forţă specială de penetrare în ordinea juridică internă a

statelor membre şi aceasta se exprimă în faptul că norma de drept intern dobândeşte 54 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Bucureşti, 1996, p. 5355 Controlul este exercitat în principal prin intermediul Curţii de Justiţie

41

automat statutul de drept pozitiv în ordinea internă a statelor membre (este de aplicabilitate

imediată), creează prin ea însăşi drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare (este de

aplicabilitate directă) şi are prioritate faţă de norma naţională56.

3. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

3.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

Izvoarele dreptului comunitar reprezintă forma sub care se materializează normele juridice

comunitare, regulile de conduită aplicabile în raporturile juridice comunitare.Izvoarele

dreptului comunitar sunt diverse şi în acelaşi timp, presupun o ierarhizare a normelor de

drept în justiţie de forţa ce le este atribuită57. Astfel majoritatea autorilor împart izvoarele

dreptului comunitar în:

a) izvoare primare (originare), ce formează dreptul primar sau originar, şi unde

sunt incluse tratatele constitutive, precum şi instrumentele juridice care le-au fost anexate

sau care le-au adus modificări.

b) izvoarele secundare sau derivate – care includ actele adoptate de instituţiile

comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatelor: regulamente, directive, decizii.

Izvoarele primare şi izvoarele secundare sau derivate constituie principala sursă a

dreptului comunitar, reprezentând dreptul comunitar în sens restrâns. În sens larg însă,

dreptul comunitar cuprinde ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică

comunitară58, astfel că sunt considerate izvoare ale dreptului comunitar şi următoarele

categorii:

- principiile generale de drept;

- jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie;

- acordurile internaţionale încheiate de Comunităţile Europene, în măsura în

care prevăd drepturi sau stabilesc obligaţii pentru instituţiile comunitare, pentru statele

membre sau resortisanţii acestora;

- regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, rezoluţiile şi

declaraţiile instituţiilor comunitare, ce reprezintă „surse complementare” ale dreptului

comunitar59.

3.2 Izvoarele primare ale dreptului comunitar.

56 I. M. Anghel op. cit. p. 60-61, raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre va fi analizat în finalul acestui capitol57 R. Munteanu, op.cit., p. 27258 Ibedem59 C. Leicu, op.cit., p. 50

42

Aşa cum am arătat anterior normele dreptului comunitar sunt ierarhizate în funcţie

de autoritatea ce le este atribuită, iar în vârful acestei ierarhii se află legislaţia primară

(normele dreptului primar sau originar), cele care formează fundamentul ordinii juridice

comunitare.

Intră în categoria izvoarelor primare sau originare ale dreptului comunitar:

- tratatele institutive ale Comunităţilor Europene (Tratatul de la Paris din aprilie

1951 instituind C.E.C.O. şi Tratatele de la Roma din martie 1957 instituind C.E.E. şi

C.E.E.A);

- tratatele care le-au modificat sau completat (Tratatul de fuziune de la

Bruxelles, Actul Unic European, Tratatele bugetare ale Comunităţilor Europene –

Luxemburg 1970 şi Bruxelles 1975), care au modificat procedura bugetară, competenţa

Parlamentului şi au înfiinţat Curtea de Conturi ca organ de control, Tratatul din martie

1984 cu privire la retragerea Groenlandei, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la

Amsterdam şi Tratatul de la Nisa).

- tratatele de aderare a noilor membrii (unele dintre acestea aducând modificări

tratatelor institutive, cum a fost cazul Tratatului de aderare a Marii Britanii, Irlandei şi

Danemarcei din ianuarie 1972, al Greciei din 1979, al Spaniei şi Portugaliei – din iulie

1985).

- alte acte comunitare importante, precum deciziile privind resursele proprii ale

Comunităţilor, decizia şi Actul din 1976 privind alegerile directe în Parlamentul European.

Toate aceste acte comunitare formează „Corpus-ul” constituţional60 sau „carta

constituţională de bază” a Uniunii Europene61, având forţa juridică superioară celorlalte

izvoare ale dreptului comunitar şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate62.

Caracterul lor de legislaţie primară este determinat de crearea directă a acestor norme de

către statele membre.

În ceea ce priveşte tratatele institutive ale Comunităţilor Europene, trebuie să

precizăm că acestea nu şi-au pierdut autonomia ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului

de la Maastricht asupra Uniunii Europene, continuând să se aplice, cu modificările care au

intervenit de-a lungul timpului, domeniilor pentru care au fost încheiate.

Tratatul de la Maastricht este compus din două tratate: Tratatul Comunităţii

Europene (TCE), ce reprezintă cadrul normativ primar pentru pilonul comunitar şi Tratatul

asupra Uniunii Europene (TUE), ce reglementează activitatea celor doi piloni

interguvernamentale – PESC şi JAI

60 O. Manolacche, op.cit.,p.1861 Hotărârea Curţii de Justiţie din 23 aprilie 1986 în cauza „Părţii ecologiste, les verts” , contra Parlamentului62 O. Manolacche, op.cit.,p.19

43

Prin Tratatul de la Mastricht, CEE devine Comunitatea Europeană, iar Tratatul

Comunităţii Europene cuprinde cele trei tratate originare semnate la Paris şi Roma. Se

recunoaşte prin aceasta, pe de o parte, caracterul de lege generală pe care îl au dispoziţiile

Tratatului CEE (având ca obiect întreaga economie a statelor membre), faţă de celelalte

două tratate care au un caracter sectorial, (vizând integrarea unor anumite segmente ale

economiei statelor membre), iar pe de altă parte prin eliminarea cuvântului „economic” din

denumirea CEE se consacră faptul că această comunitate şi-a extins sfera de competenţe şi

în alte domenii decât cel economic63.

Regulile cuprinse în tratatele comunitare sunt direct aplicabile în dreptul intern al

statelor membre prin ele însele, punerea lor în aplicare revenind atât tribunalelor naţionale,

cât şi instituţiilor comunitare, acestea din urmă fiind însărcinate cu supravegherea

îndeplinirii obiectivelor prevăzute de tratate, în acest sens beneficiind de o serie de

instrumente juridice.

Conformitatea acţiunilor statale şi ale instituţiilor europene cu dispoziţiile tratatelor

este asigurată prin controlul de legalitate excitat de Curtea de Justiţie.

Nici un act comunitar nu poate deroga de la regulile stabilite în tratatele

constitutive.

În acelaşi timp, regulile cuprinse în tratatele constitutive nu pot face obiectul nici

unui control jurisdicţional în dreptul comunitar

Actele comunitare ce intră în categoria izvoarelor primare ale dreptului comunitar,

a legislaţiei fundamentale, nu sunt prevăzute în mod limitativ, statele membre putând, în

materiile care nu sunt reglementate prin legislaţia fundamentală, să creeze noi reguli

originale pe calea convenţiilor internaţionale64.

3.3. Izvoare secundare (derivate) ale dreptului comunitar – Actele juridice

adoptate de instituţiile comunitare.

3.3.1. Prezentare generală

În exercitarea atribuţiilor care le-au fost conferite prin tratate, instituţiile

comunitare adoptă o serie de acte (regulamente, directive, decizii), care au forţă juridică

obligatorie în spaţiul comunitar.

Aceste acte juridice adoptate de instituţiile comunitare sunt izvoarele secundare ale

dreptului comunitar, formând dreptul comunitar derivat.

63 D.C. Dragoş, op.cit.,p.130, R.Munteanu,op.cit.,p.12364 O. Manolacche, op.cit.,p.20

44

Având caracter de legislaţie derivată, actele comunitare nu pot contraveni

izvoarelor primare ale dreptului comunitar, ele trebuind să fie în acelaşi timp conform cu

obiectivele fundamentale ale

Uniunii Europene şi ale Comunităţilor şi cu principiile generale ale dreptului

comunitar.

Tratatele institutive stabilesc forma, denumirea şi efectele juridice ale diferitelor

acte pe care le pot adopta instituţiile comunitare în exercitarea funcţiilor lor. Astfel, în

sistemul CEE şi Euratom65, instituţiile comunitare (Consiliul U.E. şi Comisia), pot adopta

cinci categorii de acte: regulamente, directive şi decizii, care au forţă juridică obligatorie,

recomandări şi avize, fără caracter obligatoriu. În sistemul CECO66, Comisia Europeană

emite decizii şi recomandări cu caracter obligatoriu, şi opinii, care nu sunt obligatorii.

Această clasificare actelor comunitare pe care o realizează tratatele, a avut în

vedere o serie de criterii precum caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al actelor,

caracterul lor general sau individual, gradul de normativitate, destinatorii, aptitudinea lor

de a se aplica direct în statele membre67.

Textele tratatelor nu fac însă distincţie între forţa juridică a diferitelor acte

obligatorii, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unei ierarhii a actelor comunitare.

În ceea ce priveşte efectele pe care le produce fiecare categorie de acte comunitare,

esenţială nu este denumirea dată actului de instituţia care l-a adoptat, ci obiectul şi

conţinutul său, în raport de care Curtea de Justiţie poate să procedeze la o nouă calificare a

actului respectiv68.

3.3.2. Regulamentul

Regulamentul este principalul izvor al dreptului comunitar derivat, actul cel mai

important aflat la dispoziţia instituţiilor comunitare având aplicabilitate generală, fiind

obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în fiecare stat membru.

- Aplicabilitatea generală, ca trăsături definitorie a regulamentului constă în

caracterul nedeterminat, neindividualizat al situaţiilor la care se aplică, formularea lui în

abstract (asemănător cu legile interne), în vederea aplicării sale la un număr nedeterminat

de persoane şi în mod repetat, unor situaţii obiectiv definite.

- Obligativitatea regulamentului în toate elementele sale, este o caracteristică a

regulamentului care îl distinge de celelalte acte comunitare, - de recomandări şi avize, care

65 Art. 189 alin.1 din Tratatul CE şi art. 161 din Tratat CEEA66 Art. 14 din Tratatul CECO67 R. Munteanu, op.cit. ,p. 27868 Hotărârea CJCE din 14 decembrie 1962 în cauza „Confederation nationale des producteurs des fruits et legumes”

45

au un caracter îndrumător şi de directive, care sunt obligatori numai în ceea ce priveşte

rezultatul de obţinut, nu şi în ceea ce priveşte mijloacele de realizare a acestuia.

Fiind obligatoriu în toate elementele sale, statele membre nu pot aplica

regulamentul în mod incomplet sau selectiv; chiar dacă la emiterea lui s-a avut în vedere o

situaţie specifică unei anumite zone din spaţiul comunitar, el are aplicalitate în toate

sistemele de drept naţionale şi în toate situaţiile similare ce vor apărea în timp69.

Regulamentul fiind obligatoriu, un stat membru nu poate refuza să se conformeze

acestuia pe motivul că a formulat rezerve faţă de el în faza de proiect70 şi nici nu poate

justifica nerespectarea obligaţiilor pe care acesta le impune prin invocarea unor dispoziţii

sau practici din ordinea internă.

- Aplicabilitatea directă a regulamentului are în vedere:

a) pe de o parte, faptul că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din

partea statelor membre pentru intrarea acestuia în vigoare, el aplicându-se direct în dreptul

intern al statelor membre.

Este interzisă transformarea conţinutului unui regulament în prevederi legislative

naţionale întrucât prin aceasta aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele

membre natura şi forţa juridică ale actelor normative interne fiind diferite de la un sistem

de drept la altul. Statelor membre le revine obligaţia de a-şi adapta dreptul lor naţional

pentru a preveni sau înlătura orice contradicţie cu un regulament comunitar şi de asemenea,

de a lua măsuri de executare, de aplicare a

regulamentului respectiv.

b) pe de altă parte, regulamentul are un efect direct în sensul că este apt să confere

drepturi şi să impună obligaţii celor cărora li se adresează (persoane fizice sau juridice,

state membre sau organe ale acestora), drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate în faţa

jurisdicţiilor naţionale sau comunitare.

Odată adoptat un regulament într-un domeniu al acţiunii comunitare, un stat

membru nu mai poate adopta el însuşi reguli proprii sau alte măsuri care contravin acestuia

şi nici nu mai poate să încheie acorduri cu state terţe care să conţină reglementări contrare

regulilor comunitare stabilite.

Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază (cele adoptate de Consiliul

U.E. în exercitarea atribuţiilor sale decizionale, după procedura prevăzută în tratate pentru

domeniul respectiv) şi regulamente de executare (care sunt adoptate fie de Consiliul UE,

fie de Comisie, în baza împuternicirii Consiliului) care nu pot deroga de la regulamentul de

69 D.C. Dragoş,op.cit.,p.13370 Hotărârea CJCE din 7 februarie 1973 în cauza Comisia contra Italiei

46

bază, fiind subordonate acestuia, interpretarea şi aplicarea lor depinzând de interpretarea şi

aplicarea primului, pe care îl „execută”.

Pentru adoptarea unui regulament trebuie observate o serie de condiţii de fond şi de

formă, unele anterioare adoptării sale (înaintarea propunerii de către organul competent de

regulă Comisia Europeană şi obţinerea avizelor necesare din partea Parlamentului,

ECOSOC, Comitetul acţiunilor, etc) alte concomitente adoptării (motivarea în fapt şi în

drept a hotărârii luate), altele ulterioare adoptării regulamentului (publicarea lor obligatorie

în Jurnalul Oficial al UE).

Regulamentul intră în vigoare în 20 de zile de la dat publicării, dacă o altă dată nu

este menţionată în doar textul său.

3.3.3. Directiva

Ca şi regulamentul, directiva face parte din categoria actelor comunitare obligatorii

însă, spre deosebire de primul, directivă obligă statul membru căruia i se adresează numai

în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale posibilitatea de a alege

forma şi mijloacele de realizare efectivă.

Înscrierea directivelor în categoria actelor comunitare a fost determinată de

necesitatea ca, alături de uniformizarea juridică realizată prin intermediul regulamentului,

să se găsească şi o formulă care să permită statelor membre aplicarea dreptului comunitar

ţinând cont de particularităţile naţionale71.

De regulă, directivele sunt emise de către Consiliul UE sau de Comisia Europeană

şi se adresează numai statelor membre, uneori tuturor, alteori numai unora dintre ele;

putând avea caracter general sau individual.

Directivele sunt obligatorii, care stabilesc în sarcina statelor o obligaţie de rezultat.

Prin directive se stabilesc, de regulă, doar obiectivele de atins, urmând ca statele să

aprecieze asupra mijloacelor şi formei de implementare a acestuia, cu respectarea unor

termene impuse.

Această libertate de alegere a statelor în privinţa mijloacelor şi formă de aplicare a

directive a înregistrat în ultima perioadă o restrângere, în tot mai multe materii care

presupun un grad mare de precizie, instituţiile comunitari stabilind ele însele măsurile de

implementare ce trebuie luate pentru a se asigura o deplină eficacitate în dreptul intern.

Directivele trebuie transpuse în dreptul intern, al statelor cărora li se adresează,

pentru ca rezultatul ce trebuie atins presupune modificarea legislaţiei naţionale sau

adoptarea unor prevederi legate în domeniile care fac obiectul ei

71 I.Jinga,op.cit.,p.59, R.Munteanu op.cit, p.289

47

Transpunerea (implementarea) directivei nu presupune introducerea acesteia în

ordinea juridică naţională, ci luarea la nivel intern, a unor măsuri de executare a directivei,

acestea din urmă făcând parte din dreptul intern.

În ceea ce priveşte efectul direct al directivei acesta a făcut obiectivul unor vi

controverse doctrinare şi jurisprudenţiale.

Astfel, deşi din Tratatul CEE (art. 189, alin. 3) nu reiese existenţa unui efect direct

al directivei, Curtea de Justiţie a recunoscut, în deciziile sale, aplicabilitatea directă a

directoarelor, considerând că, fiind acte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în

faţa jurisdicţiei naţionale sau comunitare.

Astfel, în cazul în care autorităţile naţionale nu iau măsurile corespunzătoare pentru

transpunerea directivei în mod corespunzător (cu respectarea tuturor cerinţelor de

securitate şi certitudine juridică) în dreptul interior, statul respectiv nu s-ar putea prevala de

propria sa culpă pentru a refuza jurisdicţiilor sale dispoziţii de natura să producă efectele

directe72.

Efectul direct al directivei (deci posibilitatea pentru particulari de a invoca în

justiţie o directivă împotriva unui stat membru) se poate manifesta numai ca modalitate de

sancţionare a netranspunerii ei în termenele stabilite sau transpunerii defectuoase şi numai

dacă obligaţia impusă statului prin directivă este necondiţionată şi suficient de precisă.

Chiar şi în situaţiile când se acceptă aplicabilitatea directă a deciziei, aceasta nu

poate fi invocată de particulari decât împotriva autorităţilor publice ale statelor membre

(are un efect direct vertical), neputând fi invocată în raporturile dintre particulari (nu are

deci şi un efect direct orizontal)73.

În cazul în care un stat membru nu-şi îndeplineşte obligaţia de a transpune directiva

în legislaţia naţională, persoanele vătămate prin această netranspunere pot să pretindă

repararea daunelor suferite au condiţia ca: „rezultatul prevăzut de directiva să comporte

atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor, conţinutul acestor drepturi să fie

identificabil pe baza dispoziţiei directive şi să existe o legătură cauzală între încălcarea

obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată”74.

Adoptarea directivei se face cu respectarea aceloraşi condiţii de fond şi de timp

cerute şi în cazul regulamentului, directivele, înainte de publicare, comunicându-se

persoanelor interesate (statelor membre), producând efecte juridice de la data notificării.

3.3.4. Decizia

72 Hotărârea CJCE din 5 aprilie 1979 în cauza Ministère public contra Rotii73 Hotărârea CJCE din 26februarie 1986 în cauza Marshall74 O.Manolacche op.cit.,p.176

48

Decizia este un act comunitar cu caracter individual care este obligatoriu în toate

elementele sale pentru cei cărora li se adresează – state membre, instituţii comunitare,

persoane fizice sau juridice75.

Deciziile nu cuprind reguli generale, aplicabile unor categorii abstracte de

destinatori, ci ele reglementează situaţii concrete, determinate, adresându-se unor subiecţi

determinaţi.Prin decizie, instituţiile comunitare abilitate (Consiliul UE şi Comisia

Europeană), pot conferi drepturi sau pot impune obligaţii, pot autoriza o acţiune sau pot să

ceară obţinerea subiectelor de a face ceva, sau pot să dea explicaţii cu privire la o altă

decizie.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale, caracteristică prin care se

aseamănă cu regulamentul şi se distinge de directivă.Prin caracterul său obligatoriu,

decizia se diferenţiază de alte acte care, deşi anumite „decizii” nu sunt producătoare de

efecte juridice obligatorii; şi în acest caz, importă conţinutul actului respectiv şi mai puţin

forma sub acesta este adoptat.

Decizia are aplicabilitate imediată şi directă, ea fiind receptată, integrată în dreptul

intern al statelor membre din momentul adoptării, fără să fie necesară luarea unor măsuri

naţionale pentru transpunerea ei şi având un efect direct, destinatorii şi terţii putând să se

prevaleze de ea în justiţie.

Pentru invocarea unor decizii adresate statelor membre, acestea trebuie să satisfacă

totuşi criteriile de claritate, precizie şi necondiţionalitate, să nu lase nici un fel de marjă de

apreciere discreţionară în ceea ce priveşte executarea sa76.

Ca şi directivele, deciziile se comunică celor interesaţi, producând efecte juridice

de la data notificării şi se publică Jurnalul Oficial.

3.3.5 Recomandările şi avizele

Spre deosebire de celelalte acte emise de instituţiile comunitare, recomandările şi

avizele nu au forţă juridică obligatorie şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi contestate în

justiţie.

Recomandarea este în general folosită pentru a orienta pe destinator cu privire la

linia de conduită pe care să o adopte.Avizul reprezintă un punct de vedere, o opinie a unei

instituţii comunitare cu privire la o chestiune concretă. El poate fi emis din oficiu sau la

cererea persoanelor interesate ori a statului membru sau a altor instituţii comunitare şi nu

produce efecte juridice.Nu sunt avute în vedere aici avizele adoptate în cadrul procedurii

75 Joël Rideau, Droit Institutional de l'Union et des Communautés Europénes, edition Libraine Général de Droit et de Jurisprudence, 1999,p.15676 Hotărârea CJCE din 6 octombrie 1970 în cauza Franz Grad contra Finanzamt Trautstein

49

legislative obişnuite, de adoptare a unor acte comunitare obligatorii (acestea neadresându-

se unor subiecte exterioare), ci doar acele avize care exprimă poziţia instituţiei comunitare

de la care emană.

În ceea ce priveşte recomandările Curtea de Justiţie a considerat că acestea nu sunt

lipsite de orice efect juridic, promiţându-se în sensul luării în considerare acestor de către

judecătorii naţionali dacă sunt susceptibile să clarifice unele dispoziţii interne, în scopul de

a se asigura deplina lor aplicare sau dacă sunt destinate să completeze dispoziţiile dreptului

comunitar obligatoriu77.

3.3.6 Actele comunitare „atipice” sau „nenumite”

Intră în această categorie actele care reglementează activitatea internă a instituţiilor;

declaraţiile sau acordurile interinstituţionale, precum şi alte declaraţii sau programe de

acţiune fără forţă juridică78.

Deşi ele sunt, în principiu, instrumente fără forţă juridică, în anumite împrejurări

excepţionale pot dobândi o astfel de forţă79.

Nu se pot adopta însă, sub forma acestor acte, reglementări comunitare obligatorii,

pentru că, aşa nu am arătat, ceea ce contează pentru definirea naturii unui act nu este forma

acestuia, ci conţinutul lui. Într-o astfel de situaţie Curtea de Justiţie poate să determine

natura juridică a actului respectiv şi, dacă stabileşte că sunt acte comunitare obligatorii, se

poate pronunţa asupra legalităţii lor.

3.3.7. Procedura de adoptare a actelor comunitare

Adoptarea actelor comunitare are loc prin cooperarea celor trei instituţii cu putere

decizională la nivelul Uniunii Europene – Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene

şi Parlamentul European.

Procedura comună de adoptare a actelor comunitare constă în adoptarea acestora de

către Consiliul U.E., la propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului European.

În anumite domenii tratatele au prevăzut adoptarea actelor comunitare în cadrul

unor proceduri speciale (procedura cooperării, procedura coodeciziei şi procedura avizului

conform)80, proceduri prin care se consacră, de fapt, o creştere a rolului Parlamentului

European în cadrul procesului decizional şi, prin aceasta, o creştere a gradului de

77 Hotărârea CJCE din 13 decembrie 1989 în cauza Grinaldi Fonds de maladies professionelles78 Claire Brice – Delajoux, Jean Philippe Brouant, Droit institutionnel de Union Européne, ed. Hachete Livre, Paris, 2000; J. Rideau,op.cit.,p.159; O.Manolache op.cit.,p.18179 Walter Cairnes, Introducere în legislţia Uniunii Europene; traducerea în limba română la ed. Universal Dalsi, 2001, p.6980 Aceste proceduri au fost prezentate pe larg în capitolul anterior, atunci când am vorbit despre atribuţiile legislative ale Parlamentului European

50

democratizare a procesului legislativ prin apropierea acestuia de cetăţenii U.E., cei care,

prin votul lor direct, îl desemnează pe euro-deputaţi.

4. Acordurile internaţionale

Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană sau de statele membre

reprezintă cel de-al treilea izvor al dreptului comunitar.

În ceea ce priveşte prima categorie, Uniunea Europeană (de fapt Comunităţile

Europene, care au personalitate juridică) poate încheia, prin instituţiile sale, acorduri

internaţionale cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale.

Aceste acorduri intră în ordinea juridică comunitară fără nici o transformare, din

momentul intrării lor în vigoare. Locul pe care ele îl ocupă în ordinea juridică comunitară

este unul de subordonare fără de sursele dreptului primar (tratatele constitutive atribuind

competenţe în domeniul încheierii de acorduri internaţionale, acestea din urmă nu ar putea

să le contravină), însă au o forţă juridică superioară în raport cu sursele dreptului derivat81.

Tipurile de acorduri încheiate până în prezent de Comunitate Europeană pot fi

grupate în:

- acorduri comerciale şi de cooperare economică, încheiate cu state nemembre

şi organizaţii internaţionale;

- acorduri de parteneriat şi asociere cu state membre;

- acorduri de asociere cu state care se pregătesc să devină membre ale Uniunii

Europene.

Procedura de încheiere a acestor acorduri constă, de obicei, în negocierea lor de

către Comisie, în baza autorizării date de către Consiliul U.E. şi în conformitate cu

directivele stabilite de acesta, în vederea acordului fiind atributul Consiliului care decide,

în principiu, cu majoritate calificată.

Cea de doua categorie de acorduri internaţionale o reprezintă acordurile încheiate

între statele membre, unde sunt cuprinse acordurile încheiate între statele membre în

aplicarea tratatelor comunitare, pe de o parte, şi deciziile guvernelor acestor state în cadrul

Consiliului European, pe de altă parte82.

Aceste acorduri sunt considerate surse complementare ale dreptului comunitar, iar

prevederile lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile tratatelor comunitare, să nu deroge

de la acestea.

Primele dintre acestea – acordurile încheiate între statele membre în aplicarea

tratatelor, au fost încheiate mai ales în perioada de început a integrării europene, pentru 81 C. Lefter, op.cit.,p.50, R. Munteanu,op.cit.,p.31582 R.Munteanu,op.cit.,p.303

51

soluţionarea unor probleme în strânsă legătură cu obiectivele şi activităţile comunitare

pentru completarea acestora, domeniul vizat fiind mai ales cel al dreptului internaţional

privat (recunoaşterea şi aplicarea reciprocă a hotărârilor instanţelor naţionale în materie

civilă şi comercială83, recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice

naţionale84, evitarea dublei impuneri85).

Cât priveşte deciziile reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul

Consiliului European, acestea nu sunt „decizii” în sensul de act comunitar cu caracter

individual, sursă a dreptului comunitar derivat, ci sunt acorduri interstatale încheiate între

reprezentanţii statelor membre pentru realizarea obiectivelor Uniunii.

Ele sunt calificate drept acorduri în formă simplificată ce au în vedere realizarea

unui obiectiv comunitar în ipoteza în care instituţiile comunitare nu au putere de decizie86,

constituind izvoare ale dreptului comunitar87.

5. Principiile generale de drept

Alături de izvoarele primare, izvoarele derivate şi acordurile internaţionale, sunt

considerate izvoare ale dreptului internaţional (izvoare nescrise), şi principiile generale de

drept, la care se recurge în scopul interpretării şi completării regulilor decurgând din

izvoarele scrise.

În locul acestor principii în ierarhia normelor juridice comunitare este de unul de

superioritate faţă de actele comunitare şi acordurile internaţionale, dar de subordonare faţă

de tratatele comunitare.

În literatura de specialitate88, principiile generale ale dreptului au fost clasificate în trei

categorii:

a. Principii juridice obligatorii care sunt o moştenire comună a Europei Occidentale

ca o formă a dreptului natural;

b. Principii comune legislaţiei statelor membre;

c. Principii decurgând din regulile generale inerente ordinii juridice comunitare

(principii deduse din însăşi natura Comunităţilor şi a Uniunii).

Utilizare acestor principii permite să se acopere lacunele care încă există în

sistemul dreptului scris, având în vedere caracterul de noutate al dreptului comunitar.

83 Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 196884 Convenţia din 29 februarie 196885 Convenţia din 23 iulie 199086 J.V. Louis, L’ordre juridique communautaire, ed. Bruxelles, 1993,p.11587 J. Boulouis, M. Chevalier, Grands arrets de la Cour de Justice des Communautes europeennes, ed. Paris 1991,p.11588 O. Manolache,op.cit.,p.22

52

Impunerea unora dintre principiile generale de drept ca izvoare ale dreptului

comunitar este rezultatul jurisprudenţei Curţii de Justiţie.

Recursul la principiile generale de drept dă posibilitatea judecătorului comunitar să

aleagă regulile ce oferă soluţia cea mai bună, în funcţie de imperativele ordinii juridice

comunitare şi să le încorporeze acesteia.

Identificând principiile generale acceptate în ordinea juridică naţională a statelor

membre şi reţinându-le pe acelea care corespund specificului comunitar, Curtea Europeană

de Justiţie a consacrat prin jurisprudenţa sa o serie de principii generale ce constituie

izvoare nescrise ale dreptului comunitar89:

- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului, principiu prevăzut

pentru prima dată în legislaţia comunitară prin Tratatul de la Maastricht, dezvoltat prin

Tratatul de Amsterdam şi întărit prin adoptarea, în cadrul Conferinţei interguvernamentale

de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, a Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea

Europeană, document la care se va raporta în viitor Curtea de Justiţie90, atunci când va

aprecia compatibilitatea unor acte comunitare sau statale cu drepturile fundamentale.

Fac parte din categoria drepturilor omului astfel enunţate dreptul la inviolabilitatea

domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul la

respectarea vieţii private etc., toate acestea reprezentând principii deja necunoscute de

Curtea de Justiţie91.

- o serie de principii procesuale şi procedurale, precum principiul dreptului

fiecărei persoane la un proces corect, principiul respectării dreptului la apărare; principiul

autorităţii de lucrul judecat etc.;

- principiul certitudinii juridice (al previzibilităţii aplicării legii la o situaţie

specifică)

- principiul protejării intereselor legitime;

- principiul legalităţii în administraţie;

- principiul legalităţii de tratament şi al nediscriminării;

- principiul proporţionalităţii (al echilibrului între acţiunea desfăşurată şi scopul

propus).

6. Cutuma şi Jurisprudenţa

89 Pentru o prezentare detaliată, a se vedea R. E. Papadopoleanu, Principes généraux di droit communautaire, Bruylant, Bruxelles, 199690 Având în vedere că aceasta va fi o parte componentă a viitoarei Constituţii Europene91 Încălcarea de către un stat membru a unuia dintre drepturile fundamentale poate să ducă chiar la suspendarea dreptului de vot al st. Respectiv în cadrul Consiliului

53

Clarificarea cutumei şi a jurisprudenţei Curţilor Comunitare de Justiţie ca izvoare

ale dreptului comunitar nu este, în general acceptată.

Astfel, în ceea ce priveşte cutuma, se consideră că noutatea dreptului comunitar,

caracterul său relativ recent nu a permis formarea unei cutume comunitare (ca practică

îndelungată, relativ repetată şi continuă) şi, în orice caz o cutumă nu ar putea apărea ca

urmare a neîndeplinirii de către un stat a obligaţiilor care-i incubă, sau în urma unei

practici instituţionale modificând tratatele.

O astfel de practică fiind împotriva legii, ea poate fi înlăturată pe calea unui control

jurisdicţional.

Nici jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept, aceasta fiind de altfel

concepţia „continentală” cu privire la posibilitatea ca precedentul să creeze o

regulă92.Neavând aptitudinea de a avea efecte erga omnes, hotărârile judecătoreşti date în

anumite cazuri nu au autoritate pentru speţele viitoare.

Cu toate acestea, nu se poate ignora rolul pe care Curtea de Justiţie îl are în

asigurarea unităţii de interpretare, în umplerea lacunelor dreptului comunitar, în

dezvoltarea acestuia.

Multe dintre conceptele de bază ale dreptului comunitar precum efectul direct,

prioritatea dreptului comunitar, aplicabilitatea directă etc, au fost create prin jurisprudenţa

Curţii, ca şi consacrarea şi dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului comunitar.

Poziţia Curţii faţă de propria jurisprudenţă nu este însă uniformă, în unele cazuri

argumentându-şi soluţiile prin referinţe exprese la hotărâri pronunţate anterior, iar în alte

cazuri decizând că nu este ţinută de hotărârile sale anterioare, dată în cazuri similare93.

4. RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL

INTERN AL STATELOR MEMBRE

Aşa cum am arătat anterior94, o trăsătură caracteristică a dreptului comunitar este

autonomia acestuia atât în raport cu dreptul internaţional public, cât şi în raport cu dreptul

intern al statelor membre.

Dacă autonomia dreptului comunitar în raport cu dreptul internaţional public este

cât se poate de evidentă şi completă, nu acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa

raportului cu dreptul naţional al statelor membre.92 R. Munteanu, op. cit p. 339; O. Manolache, op. cit. p. 45 Pentru o altă opinie a se vedea G. Issac, op. cit. p. 140, I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept intituţional comunitar European, ed. a V-a, Ed. Actami, Bucureşti 200+, p3193 D. Maziliu, op. cit. P. 80; O. Manolache, op. cit. p.4694 la punctual 2 al acestui capitol

54

Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional este un raport extrem de

complex, având în vedere, pe de o parte, faptul că ambele sisteme de drept se adresează

aceloraşi persoane şi, pe de altă parte, condiţionarea aplicării dreptului comunitar de

încorporarea sa în sistemul juridic naţional.

Înainte de toate, este un raport de cooperare între cele două ordini juridice, care

presupune în principal, o participare a autorităţilor naţionale, cu mijloacele proprii, la

atingerea obiectivelor comunitare la aplicarea dreptului comunitar.

Pentru determinarea acestui raport, este necesar precizarea a trei aspecte: cum se

asigură aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre,

care este locul pe care-l ocupă şi autoritatea pe care o are în cadrul dreptului naţional.

a) Dreptul comunitar are o aplicabilitate imediată în ordinea juridică internă a

statelor membre.

Tratatele comunitare şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie au consacrat

aplicarea în raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al doctrinei moniste din

dreptul internaţional95, în conformitate cu care ordinea juridică internaţională şi ordinea

juridică naţională sunt două componente ale aceleiaşi ordini, tratatele internaţionale

aplicându-se imediat şi direct în ordinea juridică naţională, fără să fie necesară

transpunerea lor în norme juridice interne. Norma juridică internaţională se va aplica însă

cu titlul de drept internaţional.

Îmbrăţişarea monismului a fost determinată de exigenţele integrării europene de

imperativul asigurării unei aplicări uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre

cu aceiaşi forţă juridică. Această orientare a creat însă o serie de dificultăţi pentru statele cu

tradiţie dualistă (Germania, Italia, Marea Britanie, Danemarca etc), care au trebuit să-şi

modifice reglementările interne şi să recunoască aplicabilitatea imediată şi directă a

dreptului comunitar.

Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar presupune naşterea, în sarcina

destinatorilor a obligaţiei de respectare şi aplicare a normei comunitare imediat ce aceasta

a fost adoptată (de fapt, după publicarea în Jurnalul Oficial), fără a fi necesară vreunui

termen sau îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Aplicarea normei comunitare se va face cu titlul de drept comunitar, nu cu titlul de

drept naţional.

b) Dreptul comunitar are o aplicabilitate directă

95 Potrivit doctrinei moniste există o singură ordine juridică, ce cuprinde atât ordinea jurică internă cât şi pe cea internaţională, între care nu există nici o separare, regulile de dr. Internaţional aplicându.se în sistemele juridice interne fără a fi necesare vreo formalitate de receptare a lor; Doctrina dualistă în schimb consideră că ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională sunt două ordini distincte şi separate, normele dreptului internaţional neavând valoare obligatorie pentru dreptul intern, o normă internaţională putându-se aplica în dreptul intern doar dacă este transformată într-o normă internă.

55

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar constă în introducerea normelor sale în

ordinea juridică internă a statelor membre fără a fi necesară îndeplinirea

vreunei formalităţi de transpunere a lor în norme juridice interne96.

Întregul drept comunitar este de aplicabilitate directă, indiferent de izvoarele sale.

Ca o consecinţă a aplicării sale directe, dreptul comunitar produce un efect direct,

în sensul că este susceptibil de a crea drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele membre,

şi pentru particulari.

Această caracteristică a dreptului comunitar de a produce un efect direct este de

esenţa ordinii juridice comunitare, prin aceasta deosebindu-se în mod evident de dreptul

internaţional printre subiectele căruia nu figurează persoanele fizice sau juridice, acestea

neputând fi titulare de drepturi şi obligaţii direct din normele dreptului internaţional.

Efectul direct al dreptului comunitar constă aşadar în aptitudinea acestuia de a crea

drepturi şi obligaţii concrete pentru persoanele fizice şi juridice din statele membre şi în

posibilitatea acestora de a invoca normele comunitare în faţa instanţelor naţionale şi

organelor comunitare.

Dacă în ceea ce priveşte legislaţia secundară efectul direct este prevăzut în mod

expres97, Curtea de Justiţie a stabilit ca acelaşi efect produce şi legislaţia primară,

persoanele fizice sau juridice putându-se prevala de dispoziţiile tratatelor comunitare

pentru a intenta o acţiune în justiţie98 motivându-şi ace stă soluţie, Curtea a arătat că

ordinea juridică comunitară este o nouă ordine legală, autonomă, ale cărei subiecte nu sunt

doar statele membre, ci şi resortisanţii acestora. Independent de dreptul naţional, dreptul

comunitar creează pentru particulari nu numai obligaţii, ci le conferă şi drepturi acestea din

urmă rezultând nu numai dintr-o atribuire explicită, ci pot apărea şi ca un drept corelativ al

unei obligaţii instituite prin tratate în sarcina statelor membre. Neîndeplinirea de către stat

a obligaţiei impuse de dreptul comunitar dă dreptul resortisanţilor acestuia să o invoce în

faţa instanţelor judiciare naţionale şi comunitare.

Unele dintre normele juridice comunitare beneficiază de un efect direct complet, în

sensul că drepturile pe care ele le conferă sau obligaţiile pe care le impun pot fi invocate

atât în raporturilor cu organele comunitare sau naţionale („efect vertical”), cât şi în

raporturile cu ceilalţi particulari („efect orizontal”).

96 În speţă Comisia contra Italiei (Hotărârea din 14 dec. 1979), Curtea de justiţie a interzis preluarea conţinutului normative al unor acte comunitare în norme juridice interne

97 De exemplu, art. 189(2) care prevede că un regulament este direct aplicabil în toate statele membre98 Hotărârea din febr. 1963 în speţă Van Gend et Loos al cărei obiect a fost acţiunea introdusă de firma olandeză de transport împotriva autorităţii vamale naţionale care crescuse taxele vamale la produse chimice importate din R.F.G. invocându-se art. 12 din Tratatul CEE care interzice statelor membre să introducă noi taxe vamale sau să le mărească pe cele existente în comerţul din interiorul spaţiului comunitar

56

Au un astfel de efect unele dintre dispoziţiile tratatelor comunitare care creează în

mod expres drepturi şi obligaţii pentru particulari, precum şi regulamentul ca principală

sursă a dreptului comunitar derivat şi deciziile instituţiilor comunitare care îi au ca

destinatori pe resortisanţii statelor membre.

În cazul altor norme comunitare efectul direct este limitat, ele putând fi invocate

numai în raporturile particularilor cu autorităţile statale99.

Astfel, directivele şi deciziile adresate statelor membre au numai un efect direct

vertical, particularii putându-le invoca împotriva unui stat care nu s-a conformat

prescripţiilor lor.

Mai mult decât limitarea sa, efectul direct poate fi declarat chiar inaplicabil prin

decizii ale Curţii Europene de Justiţie în cazul unor norme care se referă doar la instituţiile

comunitare şi la relaţiile dintre ele100.

c) Norma comunitară are prioritate în faţa normei naţionale

Caracteristica dreptului comunitar de a produce un efect direct în dreptul intern al

statelor membre face necesară stabilirea locului pe care îl va ocupa norma comunitară în

dreptul intern în raport cu normele naţionale şi cum se va rezolva un eventual conflict între

o normă naţională şi norma comunitară.

În condiţiile în care legislaţia comunitară nu conţine o reglementară expresă în

acest sens răspunsul la această problemă a fost dat tot de către Curte de Justiţie, care a

statuat cu caracter de principiu, prioritatea (primatul) dreptului comunitar în faţa dreptului

naţional al statelor membre101.

Această soluţie este figura compatibilă cu caracterul integrator al dreptului

comunitar căci altfel, dacă s-ar recunoaşte posibilitatea aplicării unei norme naţionale care

ar fi contrară dreptului comunitar, dându-se astfel eficienţă interesului naţional în dauna

celui comunitar, însăşi existenţa Uniunii Europene şi a dreptului comunitar ar fi pusă în

discuţie.

În virtutea principiului priorităţii, al supremaţiei dreptului comunitar, regulile

acestuia vor face inoperante orice reguli de drept naţional, în măsura în care ar fi

contrare102.

Prioritatea dreptului comunitar presupune, pe de o parte, imposibilitatea pentru a

lege naţională posterioară de a contraveni normelor dreptului comunitar, iar pe de altă

99 R. Munteanu, op. p. 50100 R. Munteanu, op. p. 50101 mai întâi prin hotărârea pronunţată în speţă Costa versus ENEL (citată), şi mai apoi în hotărârea din 9 aprilie 1978 dată în Cauza Simmenthal, unde se arată că, dreptul comunitar face parte integrantă, cu rang de prioritate din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru102 I.M.Anghel, op. cit. p. 63

57

parte, aptitudinea normei comunitare posterioare de a modifica sau a face inaplicabile

norme juridice naţionale103.

Aplicându-se direct în ordinea juridică a statelor membre şi fiind superioare

normelor interne, regulile dreptului comunitar se impun tuturor organelor interne, inclusiv

jurisdicţiilor naţionale, care au obligaţia să le dea eficienţă completă, înlăturând orice

regulă naţională contrară.

Regula priorităţii dreptului comunitar este necondiţională şi absolută, aplicându-se

oricărei norme interne, indiferent de rangul acesteia, deci şi unei norme constituţionale .

Ca o concluzie la această prezentare a raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul

intern al statelor membre, putem desprinde patru elemente ce caracterizează acest raport :

- coexistenţa normelor naţionale cu cele comunitare;

- substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar în acele domenii în

care a avut loc un transfer de competenţe de la state către Uniunea Europeană, autorităţile

naţionale nemaiputând emite norme juridice în aceste domenii;

- armonizarea legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar;

- coordonarea sistemelor de drept naţional cu cel comunitar.

CAPITOLUL III

COMPETENŢELE COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI ALE UNIUNII

EUROPENE

1. Obiectivele Comunităţii Europene

Obiectivele pe care şi le propune Comunitatea Europeană sunt să ,,promoveze în

întreaga comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor

economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, egalitatea

între bărbaţi şi femei, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate

şi de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare

a calităţii mediului, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi

solidaritatea între statele membre”.

Mijloacele de realizare a acestor obiective ambiţioase sunt instituirea unei pieţe

comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi punerea în aplicare a politicilor sau a

acţiunilor comune enumerate de art. 3 şi 4 din Tratatul Comunităţii Europene.

103 Manfred Dauses, Prioritatea dreptului comunitar European în raport cu dreptul intern al statelor member ale Uniunii Europene, în “Dreptul”, nr.6/2003, p. 47

58

,,Articolul 3

(1) Pentru realizarea scopurilor prevăzute la art. 2, acţiunea Comunităţii presupune, în

condiţiile şi în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat:

(a) interzicerea, în statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la

intrarea şi la ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;

(b) o politică comencială comună;

(c) o piaţă internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacoleleor

care stau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

(d) măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor în conformitate cu titlul IV;

(e) o politică comună în domeniile agriculturii şi pescuitului;

(f) o politică comună în domeniul transporturilor;

(g) un sistem care împiedică denaturarea concurenţei pe piaţa internă;

(h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune;

(i) promovarea unei coordonări între politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor

membre în vederea întăririi eficienţei acesora prin elaborarea unei strategii coordonate

privind ocuparea fosţei de muncă;

(j) o politică în domeniul social care include un Fond Social European ;

(k) întărirea coeziunii econimice şi sociale;

(l) o politică în domeniul mediului;

(m) întărirea competitivităţii industriei Comunităţii;

(n) promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;

(o) încurajarea creării şi dezvoltării de reţele transeuropene;

(p) o contribuţie la realizarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii;

(q) o contribuţie la o educaţie şi o formare de calitate precum şi la înflorirea culturilor

statelor membre;

(r) o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare;

(s) asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimburilor şi a

continuării efortului comun de dezvoltare economică şi socială;

(t) o contribuţie la întrirea protecţiei consumatorilor;

(u) măsuri în domeniul energiei, protecţiei civile şi turismului;

(2) În toate acţiunile prevăzute de prezentul articol, Comunitatea urmăreşte să elimine

inegalităţile şi să promoveze eglitateta între bărbaţi şi femei.

Articolul 4

59

(1) În vederea realizării scopurilor prevăzute la art. 2, acţiunea statelor membre şi a

Comunităţii presupune, în condiţiiloe şi în conformitate cu calendarul prevăzute de

prezentul Tratat, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a

politcilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor

comune şi conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în

care concurenţa este liberă.

(2) În paralel, în condiţiile şi în conformitate cu termenele şi procedurile prevăzute de

prezentul tratat, această acţiune presupune stabilirea irevocabilă a ratelor de schimb,

care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, precum şi definirea şi

aplicarea unei politici monetare unice şi a unei politici unice a ratelor de schimb, al

căror obiectiv principal este menţinerea stabilităţii preţurilor şi, fără a aduce atingere

acestui obiectiv, susţinerea politicilor economice generate în Comunitate, în

conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este

liberă.

(3) Acestă acţiune a statelor membre şi a Comunităţii implică respectarea următoarelor

principii directoare: preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase,

precum şi o balanţă de plăţi stabilă.”

Faptul că, pentru realizarea acestor obiective, statele membre au acceptat că trebuie să

acţioneze împreună într-o serie de domenii ale vieţii economice, sociale şi politice, prin

intermediul setului de instituţii comune, nu înseamnă că şi-au pierdut caracterul de state

suverane, astfel cum confirmă art. 6 (3) din Tratatul de la Maastricht: ,,Uniunea respectă

identitatea naţională a statelor sale membre”.

Aderarea la UE nu echivaează cu pierderea existenţei statale, lucru care se datorează

sistemului de garanţi instituit de Tratate:

Balanţa de puteri în domeniul legislativ, cu menţiunea importantă că fără Consiliu

– adică instituţia, între toate celelalte instituţii, în cadrul căreia statele îşi urmăresc propiile

interese – nu se poate adopta aproape nimic.

Lipsa de putere coercitivă directă a UE asupra persoanelor fizice şi juridice (cu

excepţia domeniului concurenţei); monopolul puterii coercitive, unul dintre atributele

statale esenţiale, a fost lăsat neatins aproape în întregime.

Principiile prevăzute de art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene: principiul

atribuirii competenţelor; principiul subsidiarităţii; principiul proporţionalităţii.

Aceste principii au fost întotdeauna considerate imanente sistemului juridic

comunitar, dar au fost explicit prevăzute abia prin introducerea art. 5 în Tratatul Comunităţii

60

Europene prin Tratatul de la Maastricht. Formarea explicită a acestor reguli a fost văzută ca

o soluţie pentru asigurarea ratificării Tratatului de la Maastricht. În octombrie 1993, a fost

semnat un acord interinstituţional între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie asupra

procedurii de aplicare a principiului subsidiarităţii, iar prin Tratatul de la Amsterdam s-a

adăugat un ,,Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii” care a

conferit astfel forta juridică Acordului menţionat, precum şi altor declaraţii anterioare

informale.

2. Principii referitoare la delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre

Aspecte introductive

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor Europene si a Uniunii Europene

apare ca o problemă deosebit de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul

eterogen al comunităţilor cât si pe repartiţia competenţelor între comunităţi si state. Aceste

competenţe nu sunt reglementate de tratate în mod general, ci în funcţie de obiectul de

activitate al comunităţilor. Din această cauză jurisprudenţa a trebuit să intervină în

numeroase cazuri si să rezolve neînţelegerile apărute, statuând totodată si o practică prin

care se pot găsi soluţii altor situaţii asemănătoare1.

In vederea stabilirii competenţelor Comunităţilor europene si a Competenţelor statelor

membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale construcţiei comunitare.

Un prim element care trebuie avut în vedere este faptul că aceste trei Comunităţi

constituie organizaţii internaţionale specializate instituite prin tratate. Din această realitate

rezultă principiul conform căruia ele au competenţele care le sunt oferite de către tratatele

constitutive.

In al doilea rând, trebuie să se ţină seama de faptul că statele membre ale

Comunităţilor continuă să-şi păstreze o serie de domenii în care au competenţe. Această

situaţie duce la necesitatea delimitării domeniilor de competenţă ale acestor entităţi,

determinarea raporturilor dintre ele si stabilirea modalităţilor de soluţionare a diferendelor

care pot apărea ca urmare a activităţilor desfăşurate de către organele acestora.

Principiul specializării

Principiul specializării Comunităţilor se bazează pe dispoziţiile tratatelor

constitutive ale acestora, care au conferit fiecăruia un anumit obiect de activitate si în

consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate.

61

Dacă în cazul CECO si CEEA tratatele au stabilit domenii de activitate foarte specializate,

sectoriale, în cazul C.E.E. s-a avut în vedere o diversificare a domeniilor de activitate si o

lărgire a competenţelor.

Acestea au fost în continuare extinse prin Actul Unic European, iar adoptarea Tratatului de

la Maastricht a constituit un moment deosebit de important în lărgirea sferei de activitate a

acestei Comunităţi nu numai prin înlăturarea calificativului “economic” cât mai ales prin

Constituirea Uniunii Economice si Monetare, care are ca nucleu această Comunitate

Europeană (fostă CEE).3

Art.3 B din Tratatul CEE, aşa cum a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, statuează

ca principiu general : “Comunitatea acţionează în limitele de competenţă care îi sunt

conferite şi aobiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat”. Consecinţa acestor

reglementări rezidă pe de o parte în faptul că statele pot să ceară anulare acelor acte

comunitare care au fost adoptate prin depăşirea competenţelor atribuite Comunităţilor de

către tratate, iar pe de altă parte, în faptul că statele nu pot să-şi depăşească propria

competenţă rezultată în urma adoptării tratatelor, eventualele acţiuni ale lor în acest sens

putând fi sancţionate.

Din activitatea jurisdicţională se constată că interpretarea dispoziţiilor din tratate

privind competenţa nu este restrictivă. Deşi este vorba de organizaţii specializate, sunt

recunoscute si aşa - numitele “competenţe implicite” care nu sunt prevăzute în modexpres

ce către tratat, dar pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă, globală, având în vedere

obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută atunci când dispoziţiile tratatului

prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se conferă competenţa

Comunităţilor, altele nefiind deci interzise.

Extinderea competenţelor Comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se

facă însă doar în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă

anulării. Se evidenţiază si o diversitate de competenţe comunitare, respectiv:

- competenţă normativă;

- competenţă executivă;

- competenţă de control;

- competenţă jurisdicţională.

Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate prin tratate

si alte acte normative comunitare sau de drept intern.

Astfel, Comunităţile au posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau operatorii

economici pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de mijloace

pentru aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state prin organele

62

competente, aceasta constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării comunitare

Principiul repartizării competenţelor.

Potrivit art. 5 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (fost CEE)104, astfel

cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, „Comunitatea acţionează în limitele

competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt fixate prin prezentul tratat.

În domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,

potrivit principiului subsidiarităţii, decât şi în măsura în care obiectivele acţiunii proiectate

nu pot fi realizate într-o manieră corespunzătoare de către statele membre şi deci ele pot fi,

având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii proiectate, mai bine realizate la nivel

comunitar.

Acţiunea comunităţii nu exclude ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele

prezentului tratat”.

Reiese de aici că repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre se

realizează cu luarea în considerare a trei principii: principiul atribuirii competenţelor,

principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.

Principiul atribuirii competenţelor.

Funcţionarea Uniunii şi a Comunităţilor Europene presupune stabilirea şi transferul

de competenţe de la statele membre la instituţiile şi organele comunitare, îndeosebi în

domeniile şi sectoarele vizate de integrarea comunitară.

Nefiind o federaţie, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic al statelor

federale de atribuire a competenţelor, unde sunt clar delimitate atribuţiile ce aparţin

instituţiilor federale şi cele ale statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene (mai ales în domeniul legiferării), se disting trei

categorii de competenţe:

- competenţe rezervate statelor membre, pe care acestea le exercită individual şi

fără îngrădiri, competenţe neatribuite Uniunii;

- competenţe concurente, în cadrul cărora statele membre îşi păstrează dreptul de

legiferare în măsura în care instituţiile comunitare nu au intervenit în domeniile respective.

Exercitarea competenţelor concurente se realizează cu respectarea principiului

preempţiunii comunitare în sensul că, odată ce intervine autoritatea comunitară,

competenţa statală este exclusă;

104 Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană.

63

- competenţe exclusive, ce aparţin numai Comunităţii Europene, cu excluderea

oricărei intervenţii a statelor membre. Tratatele referitoare la Comunităţi şi la Uniune nu

stabilesc în mod categoric şi limitativ aceste competenţe, însă Curtea de Justiţie a stabilit

că Uniune Europeană dispune de competenţe exclusive în două domenii: politica

comercială comună (art.113 din Tratatul CEE) şi conservarea resurselor biologice ale mării

(art. 102 din Actul de aderare din 1972).

O problemă care s-a ridicat a fost aceea dacă Comunitatea dispune doar de acele

competenţe atribuite în mod explicit prin Tratat, sau poate să-şi extindă aria de acţiune şi la

alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început. Cum Tratatul nu conţine o listă a

competenţelor Comunităţii şi nu oferă o teorie completă a acestor competenţe, Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene este cea care a dat răspunsul la această problemă,

consacrând în jurisprudenţa sa teoria „puterilor implicite” (cu aplicabilitate mai ales în

domeniul relaţiilor externe), potrivit căreia Comunitatea dispune de competenţele necesare

realizării obiectivelor rezultate din competenţele expres prevăzute în Tratat. Ca atare,

competenţele comunitare pot fi ajustate pentru a se realiza obiectivele menţionate explicit.

Principiul subsidiarităţii105

Este un corolar al principiului atribuirii de competenţe, ce se aplică numai

domeniilor ce nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii şi în virtutea căruia Uniune

Europeană nu va interveni în aceste domenii decât în măsura în care obiectivele acţiunii

avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor sau efectelor proiectate , de o

manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel

comunitar.

Regula deci, în aceste domenii, o constituie competenţa de principiu a statelor

membre, exercitarea competenţelor de către Uniune constituind excepţia.

Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina catolicismului european

clasic, având rolul de a ameliora şi echilibra relaţiile dintre diferitele grupuri sociale, şi

afirma principiul potrivit căruia colectivităţile mari nu trebuie să intervină la nivelul

colectivităţilor mici decât în probleme ce pot fi soluţionate mai bine la nivelul colectivităţii

superioare. El a fost preluat, de o manieră implicită, în Tratatele institutive ale

Comunităţilor Europene, fiind apoi menţionat explicit în Tratatul de la Maastricht şi apoi

dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, care conţine şi un Protocol cu privire la aplicarea

acestuia. Potrivit acestui Protocol, principiul subsidiarităţii dă orientare în privinţa modului

105 Pentru mai multe amănunte, a se vedea Ovidiu Ţinca, Aplicarea principiului subsidiarităţii în Comunitatea Europeană, în Revista de drept comunitar, nr. 2/2003, p.34-41.

64

în care competenţele Comunităţii trebuie exercitate la nivel comunitar, fiecare instituţie

comunitară având obligaţia să vegheze la respectarea principiului subsidiarităţii.

Aplicarea acestui principiu trebuie să se facă prin raportări la obiectivele Uniunii, el

permiţând lărgirea competenţelor acesteia, atunci când împrejurările o cer, dar şi

restrângerea acestor competenţe când ele nu se justifică.

Interpretarea principiului subsidiarităţii şi garantarea respectării lui revin Curţii de

Justiţie. Prin aplicarea lui se urmăreşte respectarea identităţii naţionale a statelor membre,

prezervarea competenţelor naţionale, precum şi apropierea de cetăţeni a procesului

decizional.

Principiul proporţionalităţii.

Alineatul final al art. 5 din TCE prevede că acţiunea Comunităţii nu trebuie să

depăşească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor din tratat.

Potrivit acestui principiu dezvoltat mai ales în jurisprudenţa Curţii de Justiţie,

măsurile adoptate de instituţiile comunitare trebuie să fie „proporţionale” sau „necesare”

pentru realizarea obiectivelor vizate prin competenţa acordată instituţiei106.

Această proporţionalitate trebuie avută în vedere atât în ceea ce priveşte

competenţele exclusive ale UE, cât şi în ceea ce priveşte competenţele concurente.

Prin consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea unor excese ale

intervenţiei instituţiilor comunitare (ale birocraţiei comunitare, dincolo de ceea ce este

necesar, dincolo de obiectivele şi competenţele ce le sunt conferite.

3. Câmpul de aplicare a competenţelor UE.

Analiza problematicii competenţelor Comunităţilor presupune luarea în considerare a

teritoriului si a persoanelor asupra cărora acestea se exercită, între competenţele

Comunităţilor si competenţele statelor existând o serie de deosebiri.

3.1. Câmpul de aplicare teritorial

In ceea ce priveşte competenţa teritorială, întrucât Comunităţile şi Uniunea nu au

un teritoriu propriu, competenţa lor se exercită asupra spaţiului alcătuit din teritoriile

statelor membre.

Această competenţă comunitară este limitată, ea având doar prerogativele care

rezultă din tratatele de constituire. Este vorba deci de o competenţă parţială a

106 R. Muneanu, op. cit., p. 132.

65

Comunităţilor asupra acestor teritorii, complementară cu cea a statelor care, de asemenea,

nu mai au o competenţă integrală, întrucât au cedat o parte din aceste competenţe

Comunităţilor.

Competenţa comunitară se aplică deci întregii suprafeţe a statelor membre atât

uscatului cât si apelor interioare, mării teritoriale, platoului continental, zonei economice

exclusive, cât si spaţiului aerian aferent. Se recunoaşte si o competenţă extrateritorială a

Comunităţilor, care nu se confundă cu situaţia în care unele norme comunitare se aplică în

relaţiile cu terţe state, având la bază unele acorduri încheiate între aceştia (acorduri cu

A.E.L.S. etc.).

3.2. Competenţa personală. Cetăţenia europeană

Din punctul de vedere al persoanelor asupra cărora se extinde Competenţa

comunitară, aceasta se referă la totalitatea persoanelor fizice si morale ale tuturor statelor

membre. Aceasta are la bază faptul că nu există o cetăţenie comunitară.

3.2.1. Cetăţenia europeană. Noţiune

Cetăţenia europeană este relaţia oficială între un individ şi UE, relaţie ce defineşte

apartenenţa acestuia la Uniune.

Consacrarea unei cetăţenii europene prin Tratatul de la Maastricht a apărut, pe de o

parte, ca un instrument ce permite această apropiere, chiar şi simbolică, şi, pe de altă parte,

ca fundament al apariţiei unei legitimităţi sociale a edificiului european

Ca cetăţeni, indivizii au anumite drepturi, de exemplu pot lua parte la procesul de

decizie alegându-şi reprezentanţii. Introducerea unor drepturi comune pentru cetăţenii

europeni consolidează identitatea Uniunii şi ideea de solidaritate europeană.

Cetăţenia europeană se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.

Cetăţenia europeană se dobândeşte automat de toţi cetăţenii statelor membre UE.

66

Faptul că s-a instituit o cetăţenie a unei Uniuni fără personalitate juridică are mai

mult o semnificaţie simbolică si politică, având în vedere că această cetăţenie în principal

se rezumă la acordarea de drepturi pe care resortisanţii statelor membre, ca indivizi, pot să

le valorifice si să le exercite la nivelul Comunităţii

3.2.2. Statutul cetăţeanului european

Dispoziţiile inserate în cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul „Cetăţenia

Uniunii” servesc ca ghid studiului statutului cetăţeanului european. Trebuie să reamintim

ca ele nu prezintă o coerenţă perfectă.

Mai întâi, deşi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclamă în mod logic că cetăţenii Uniunii

nu au numai drepturi, dar sunt supuşi în aceeaşi măsură şi unor obligaţii, el se limitează în

ceea ce priveşte obligaţiile să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să

le precizeze conţinutul. Ar trebui, de exemplu, să socotim drept una dintre aceste îndatoriri

respectul egalităţii bărbaţi-femei în materie de remuneraţie (art. 119; noul art. 141) sau

interzicerea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate (art. 6; noul art. 12)?

Pentru moment, recunoaşterea cetăţeniei europene pare lipsită de orice conţinut

specific în ceea ce priveşte obligaţiile. Este poate rezultatul faptului că solidaritatea dintre

cetăţenii Uniunii nu a atins încă gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligaţiei.

Sau, mai simplu, e poate consecinţa declinului serviciului militar obligatoriu care era

îndatorirea clasică a cetăţeanului la nivel naţional, serviciu căruia încă nu i se poate

substitui pentru moment unul social la nivel european.

Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirmă, pe de o parte, dreptul deja recunoscut

anterior, dreptul de liberă circulaţie şi de şedere, iar pe de altă parte, consacră noi drepturi,

drepturi politice (dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi la cele

municipale), protecţii (protecţia diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare, plângerea

adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu instituţiile).

Este de necontestat că libertatea de circulaţie şi de şedere constituie unul din

fundamentele Comunităţii Europene. Legătura sa cu cetăţenia europeană are un caracter

important, mai ales pe plan simbolic. În prezent ea continuă să constituie o ramură care se

desprinde din cetăţenie din cauza rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea integrării

comunitare.

Cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, astfel de un set de drepturi, care constau în:

67

dreptul la libera circulaţie în celelalte state membre ale Uniunii

Fiecare cetăţean european are dreptul de a călători şi de a se stabili liber pe teritoriul

oricărui stat membru pe o perioadă de maxim 3 luni, doar prezentând paşaportul sau cartea

de identitate naţională, fără a fi necesară vreo altă formalitate.

dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul

European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă

Cetăţenii europeni au dreptul să voteze şi să candideze în alegerile locale în statul de

rezidenţă. Deoarece autorităţile locale joacă un rol fundamental în dezvoltarea cetăţeniei

europene, fiind cele mai apropiate de cetăţeni, acest lucru este o realizare majoră pentru

democraţia europeană.

Cetăţenii Uniunii au şi dreptul de a participa la alegerile pentru Parlamentul european

în statul de rezidenţă. Fiecare stat membru decide asupra formulei în care au loc alegerile,

dar toate respectă aceleaşi principii democratice de bază (vârsta de votare de 18 ani,

egalitatea între sexe, votul secret, mandat de cinci ani care poate fi reînnoit, etc.)

Prin participarea cetăţenilor europeni la alegerile europene se doreşte ameliorarea

reprezentabilităţii acestora în cadrul instituţiilor europene şi reducerea „deficitului

democratic” de care suferă Uniunea.

dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ de protecţie consulară din

partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care

statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în

statul terţ respectiv

Dacă propriul lor guvern nu are o misiune diplomatică într-o ţară terţă pe care o

vizitează, cetăţenii europeni beneficiază de protecţie din partea consulatului sau ambasadei

oricărui alt stat membru U.E. Această protecţie constă în ajutor în cazuri de deces, boală

sau accident, arest sau detenţie, ajutorarea victimelor delictelor grave etc. Ambasada

trebuie să trateze cetăţeanul european ca şi cum ar fi cetăţean al statului pe care îl

reprezintă.

dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la

Mediatorul european (European Ombudsman)

Cetăţenii şi rezidenţii UE beneficiază de două modalităţi de a contacta instituţiile

europene cu o cerere sau plângere:

68

1. trimiterea unei petiţii la Parlamentul European, care să se refere la un

subiect din sfera de activitate a Comunităţii Europene şi să privească direct pe

autorul ei.

2. adresarea unei plângeri Mediatorului European (instituţie înfiinţată pe

lângă Parlamentul European, care îşi desfăşoară activitatea pe durata mandatului

forului legislativ european).

Mediatorul European este abilitat să primească plângerile din partea oricărui cetăţean

al Uniunii, din partea oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul

social într-un stat membru, precum şi plângerile referitoare la cazurile de administrare

defectuoasă în acţiunile instituţiilor, organelor sau organismelor Uniunii, cu excepţia Curţii

de Justiţie în exercitarea funcţiilor sale jurisdicţionale.

Cetăţenii europeni au dreptul de a beneficia de un tratament imparţial, echitabil şi

într-un termen rezonabil la o administraţie transparentă, responsabilă şi serviabilă, din

partea instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii. Spre deosebire de petiţiile trimise

Parlamentului European, cetăţeanul nu trebuie să fie neapărat afectat personal de problema

ce face obiectul plângerii către Mediator.

Mediatorul nu poate ancheta plângerile prezentate contra autorităţilor naţionale,

regionale sau locale, chiar dacă acestea vizează dreptul comunitar.

Cetăţenii europeni mai au dreptul de a scrie instituţiilor europene în oricare din cele

23 de limbi oficiale ale UE şi să i se răspundă în acea limbă.

În afară de instrumentele oferite de petiţii şi plângeri, drepturile cetăţenilor europeni

mai sunt protejate prin mijloace juridice. Mecanismele juridice de protecţie a dreptuilor

cetăţenilor europeni se referă la sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea

Europeană de Justiţie (cu sediul la Luxemburg). Pe langă obligaţia de a verifica legalitatea

deciziilor europene, CEJ veghează asupra respectarii drepturilor şi obligaţiilor care rezultă

din aplicarea Constituţiei Europene şi a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odata cu

adoptarea Constituţiei Euopene, CEJ a căpatat prerogative sporite, în special în raport cu

celelalte instituţii europene

4. Domeniile de acţiune ale Comunităţilor şi Uniunii Europene.

4.1. Realizarea pieţei interne

69

Piaţa internă a comunităţii europene este definită ca un spaţiu fără frontiere interne

care trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele,

capitalurile si serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele

dintre statele membre, după exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile

unui stat.

Acest spaţiu fără frontiere interioare, în interpretarea Comisiei nu poate să-şi

găsească traducerea sa concretă si efectivă decât dacă el priveşte toate mărfurile, serviciile

si capitalurile care circulă în cuprinsul lui, în cazul particular al persoanelor nu mai poate fi

aplicată regula liberei circulaţii dacă ansamblul controalelor la frontieră (si efectele

aferente) nu sunt suprimate.

4.1.1.Libera circulaţie a mărfurilor.

Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să

privească toate categoriile de mărfuri si să implice interzicerea între statele membre a

taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent,

adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe si eliminarea restricţiilor

cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre.

Instituirea Uniunii Vamale între statele membre permite condiţii egale de

concurenţă între participanţii la circuitul comercial si productiv, făcând posibilă stimularea

producţiei si a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai

competitive produse, ţinându-se seama si de costul lor de producţie, concentrarea si

specializarea producţiei si a intreprinderilor, ca si implantarea acestora în zonele cele mai

indicate economic si productiv.

4.1.2.Libera circulaţie a persoanelor .

Libertatea de circulaţie a persoanelor implică înlăturarea oricărei discriminări

bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea,

angajarea si alte condiţii de muncă si de angajare. Interzicerea discriminării priveşte orice

formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanţa si sfera ei, ea incluzând si

domeniul educaţional.

Beneficiul dreptului la liberă circulaţie este subordonat posesiei naţionalităţii unuia

dintre statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat

membru determină suveran condiţiile în care ele acordă naţionalitatea, inclusiv dubla

naţionalitate.

70

Odată cu adoptarea Regulamentului nr.1612/1968 a fost consacrat irevocabil principiul

nediscriminării cu o clauză de salvgardare pentru piaţa naţională a forţei de muncă.

Această clauză poate fi utilizată atunci când un stat membru este supus ori prevede

perturbări pe piaţa sa în ce priveşte forţa de muncă, care ar putea ameninţa serios

standardul de viaţă ori nivelul de utilizare al ei într-o regiune ori profesie dată.

Libertatea de circulaţie a lucrătorilor implică:

- acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr făcute;

- deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;

- şederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc

angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă;

- rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat,

sub rezerva condiţiilor care sunt cuprinse în regulamentele de implementare care sunt

elaborate de Comisie.

Libera circulaţie a lucrătorilor poate fi îngrădită:

- în cazul angajărilor în serviciul public aceasta nu se va aplica ;

- poate fi limitată pentru motivele de ordine publică, de

securitate publică ori de sănătate publică.

4.1.3. Libera circulaţie a capitalurilor si plăţilor.

Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de

investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea

obiectivului promovării dezvoltării armonioase si echilibrate a activităţilor economice în

ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă si neinflaţionistă, un grad înalt de convergenţă

al performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă.

Insă nu sunt suficiente numai investiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se

recurgă si la alte modalităţi importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la

emiterea de acţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe si impozite asupra

beneficiilor capitalului, tranzacţiilor cu capital, finanţarea privată, etc.

Se interzic orice restricţii la circulaţia capitalurilor între statele membre si între

ţările membre si ţările terţe. Sunt interzise în acelaşi timp toate măsurile restrictive privind

plăţile între statele membre si între statele membre si ţările terţe.

In categoria de “plăţi” sunt incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de

mărfuri, serviciilor si capitalului, cum ar fi cele privind repartizarea profitului ori plata de

dobânzi si care se cuvin creditorului sau beneficiarului, pe de altă parte, transferurile de

capitaluri în cadrul liberei circulaţii a acestora si transferurilor de salarii pentru activitatea

71

desfăşurată de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în

virtutea liberei circulaţii a persoanelor.

4.1.4. Libera circulaţie a serviciilor.

Sunt considerate “servicii” acele servicii care sunt în mod normal furnizate contra

unei remunerări, în măsura în care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de

circulaţie a mărfurilor, capitalului si persoanelor si ele includ, în special, activităţile cu

caracter industrial, comercial sau meşteşugăreşti (artizanale), ori activităţile profesiilor

(liberale).

Spre exemplu, a fost definit ca fiind “serviciu” faptul unei intreprinderi de a pune la

dispoziţie, contra remunerării, personal care rămâne în serviciul acestei intreprinderi,

nefiind încheiat cubeneficiarul vreun contract de angajare, activitatea în sine a

intreprinderii constituind o profesie care satisface condiţiile tratatului.

4.2. Politicile comune

În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în domeniul comercial,

agricultură si pescuit şi în domeniul transporturilor. Noţiunea de politică comună nu se

defineşte prin prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului nu au schimbat

cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste domenii.

Politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor competenţa de a

acţiona, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în aceste domenii.

Sunt considerate politici comune politica comercială, politica agricolă si în domeniul

pescuitului, politica în domeniul transporturilor, politica economică si monetară.

4.3. Alte politici si acţiuni comunitare

Politica socială presupune că statele membre sunt de acord asupra necesităţii de a

promova condiţii de muncă perfecţionate si un standard ridicat de viaţă pentru lucrători,

astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor în timp ce perfecţionarea este menţinută.

Politica în domeniul concurenţei declară că sunt interzise ca incompatibile cu piaţa

comună toate acordurile dintre intreprinderi, deciziile asociaţiilor de intreprinderi si

practicile concertate care pot afecta comerţul dintre state si care au ca obiect ori efect al lor

împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în cadrul pieţei comune.

Politica în domeniul mediului înconjurător a fost inclusă în sfera preocupărilor

comunitare datorită gravităţii si extensiunii fenomenelor de poluare care ameninţă însăşi

existenţa umană, resursele ei vitale si în consecinţă necesitatea unor acţiuni convergente,

72

coerente îndreptate spre oprirea, diminuarea sau înlăturarea factorilor de risc, cunoscut

fiind că deseori, aceşti factori si efectele poluante pot să fie universale, fără graniţe.

4.4. Politicile de bază ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană se bazează în noua sa arhitectură pe trei piloni: cele trei

Comunităţi europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) si cooperarea în

domeniul Justiţiei si cel al afacerilor interne (JAI).

4.4.1. Politica externă si de securitate comună (PESC)

4.4.4.1 Consideraţii introductive privind relaţiile externe ale UE

Relaţiile externe ale Uniunii Europene sunt globale şi diverse, cuprinzând politica

comună externă şi de securitate, îmbinând aspecte interne pieţei comune, cum ar fi

comerţul şi politica de dezvoltare, cu aspecte externe ale pieţei interne, cum ar fi

concurenţa, protecţia mediului înconjurător, justiţia şi afacerile interne sau protecţia

consumatorului.

Reunificând continentul, Uniunea Europeană încearcă să construiască o legătură

strânsă cu vecinii săi, astfel încât vechile diviziuni să nu fie înlocuite cu o nouă divizare

artificială. Astăzi, Uniunea Europeană oferă cetăţenilor săi stabilitate şi prosperitate şi

lucrează împreună cu partenerii săi, într-o lume interdependentă, la diseminarea avantajelor

oferite de deschiderea pieţelor, de creşterea economică şi de un sistem politic bazat pe

responsabilitate socială şi democraţie.

Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul său celorlalţi, dar este mândră

de valorile sale. Orice ţară europeană democratică poate să-şi depună candidatura pentru a

deveni membră a Uniunii; câteva ţări au ales să nu devină membre107.

În 50 de ani, Uniunea a reunit 27 de ţări care şi-au pus în comun, cu succes,

resursele economice şi politice în slujba interesului comun. Astfel, Uniunea a devenit un

model de cooperare şi integrare pentru alte ţări, din alte regiuni ale lumii.

Uniunea Europeană acţionează pentru propriul său interes dar bineînţeles şi pentru

solidaritatea internaţională. Într-o lume caracterizată din ce în ce mai de interdependenţă,

sprijinirea dezvoltării economice şi stabilităţii politice în lumea întreagă reprezintă o

107 “Europa în mişcare”, material realizat de Comisia Europeană, Direcţia Generală Comunicare, pe http:// www.europa.eu.int

73

investiţie pentru propriul său viitor. Ajutându-i pe alţii, Uniunea acţionează pentru crearea

unui mediu de siguranţă în interiorul frontierelor sale, pentru proprii săi cetăţeni. În timp ce

lumea multipolarizarea planetei devine o realitate, statele membre ale Uniunii trebuie să

adopte o poziţie comună, dacă doresc ca opinia lor să fie luată în considerare.

În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească

naţiunile şi popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război

mondial.

Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse.

În momentul în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat

barierele comerciale interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor

comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune,

primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul

comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor

financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea

accedeau la independenţă.

Noii membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe

responsabilităţi. În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu

restul lumii şi cu organizaţiile internaţionale.

Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii

Europene cu restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul

rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ în

stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ internaţional, împreună cu partenerii

săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile sale acorduri

comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a

permite un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa comunitară şi

pentru a promova dezvoltarea economică şi socială prin intermediul relaţiilor comerciale.

Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost

extinsă la Asia, America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii

'70. Între timp, Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor

catastrofelor naturale şi celor provocate de om, în întreaga lume.

Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale UE în plan extern vizează:

- salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intereselor sale

fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii sale;

- consolidarea şi sprijinirea democraţiei, a supremaţiei legii, drepturilor omului şi

74

dreptului internaţional;

- menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale în

conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;

- sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic, social şi de mediu

în ţările în curs de dezvoltare, în vederea eradicării sărăciei;

- încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală, inclusiv prin abolirea

restricţiilor în comerţul internaţional;

- promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a menţine şi îmbunătăţi

calitatea mediului şi managementul sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o

dezvoltare durabilă;

- asistarea populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale

sau produse de om;

- promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală întărită şi

buna guvernare la nivel global108.

2. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) – pilon al construcţiei

europene

2. 1. Originea PESC

Pilonul principal al politicii externe a UE îşi are originea la începutul anilor’70, în

aşa-numita “Cooperare Politică Europeană”, desfăşurată în afara instituţiilor comunitare,

din iniţiativa Statelor Membre. Ea a permis acomodarea reciprocă între diplomaţiile

Statelor Membre, un proces gradual şi nespectaculos, dar a cunoscut şi momente de vârf,

precum Declaraţia de le Veneţia (1980), care a recunoscut pentru prima oară dreptul

poporului palestinian la un stat propriu, sau deciziile politice privind aplicarea de sancţiuni

economice (Argentinei în 1982, în contextul războiului Malvinelor, sau Africii de Sud în

1986, ca reacţie la perpetuarea regimului de apartheid).

Introducerea, prin Tratatul de la Maastricht (1992), a politicii externe şi de

securitate comune (PESC) printre domeniile asupra cărora Comunitatea exercită o

influenţă directă a reprezentat în bună măsură formalizarea a ceva ce exista deja, după cum

o relevă următoarele trăsături ale PESC:

- consensul ca unică metodă de adoptare a deciziilor;

108Draft Treaty Establishing a Constitution for Europe, Article III-193, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003, pp. 183-184.

75

- desfăşurarea de consultări între Statele Membre (în care scop ministerele de

externe şi-au dezvoltat structurile necesare);

- politici esenţialmente declarative (dar nu întotdeauna lipsite de efect practic, un

bun exemplu constituindu-l recunoaşterea independenţei Sloveniei şi Croaţiei).

Instrumentele cu care operează PESC sunt poziţiile comune şi acţiunile comune.

Deferenţa Statelor Membre faţă de poziţiile comune este inegală, întrucât membrii

permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU (Marea Britanie şi Franţa) sunt exceptaţi

de la obligaţia conformării. Se poate avea totuşi în vedere, în perspectivă, o “europenizare”

a celorlalte trei locuri care revin Europei în Consiliul de Securitate. Aceasta, împreună cu

consultarea intensă a celor două State Membre cu statut special, ar putea acoperi lacunele

actuale ale poziţiilor comune. Acţiunile comune sunt mai rar întâlnite în practică, putându-

se totuşi releva cazul asumării administrării oraşului croat Mostar în timpul conflictelor

armate din fosta Iugoslavie.

Din punctul de vedere al rolului jucat de instituţiile comunitare, PESC marchează o

schimbare, în sensul că îi substituie rolului de primă vioară jucat de Comisie (în cazul

tuturor formelor alternative menţionate anterior) pe cel al Consiliului. Aceasta nu

echivalează cu condamnarea Comisiei la irelevanţă, din cauza instrumentelor importante

care îi rămân la dispoziţie acesteia: fondurile alocate prin bugetul UE şi vasta reţea de

reprezentanţe cu caracter diplomatic în străinătate, comparabilă ca extensiune doar cu

serviciile diplomatice ale celor mai mari State Membre.

Spre deosebire de politicile descrise anterior, Politica Externă şi de Securitate

Comună nu este nici o politică de competenţă exclusiv comunitară, nici o politică de

competenţă comună Uniune – statele membre. PESC nu înseamnă că statele membre au

renunţat la competenţele lor esenţiale, ci doar instituirea unor mecanisme prin intermediul

cărora statele întreprind acţiuni comune şi adoptă poziţii comune. Prin mecanismul,

esenţialmente guvernamental pus la punct în cadrul celui de al II-lea pilon al Uniunii

Europene pentru coordonarea politicilor lor în domeniu, ea rămâne una aproape în

întregime dependentă de voinţa statelor. Această situaţie este în parte rezultatul unui

paradox: ţările membre doresc să coopereze în chestiuni de politică externă şi de securitate,

dar, în acelaşi timp, doresc să îşi menţină prerogativele în materie. Astfel, deşi puterea

economică de care dispune oferă Uniunii Europene o anumită marjă de mişcare în plan

politic (acordarea de ajutoare de facilităţi pentru comerţul cu unele categorii de ţări,

impunerea de sancţiuni economice, cooperarea în anumite domenii), statutul politic

internaţional al Uniunii Europene continuă să nu se ridice la înălţimea forţei sale

economice. Pentru a le realiza, aceste acţiuni comune, statele adoptă poziţii comune:

76

a) se obligă să informeze reciproc, la nivelul misiunilor diplomatice şi al

guvernelor, cu privire la toate problemele de politică externă care prezintă un

interes general;

b) de asemenea, statele membre îşi coordonează acţiunile în cadrul organizaţiilor

internaţionale din care fac parte şi al conferinţelor internaţionale la care

participă;

c) dacă Uniunea Europeană ia poziţie într-o problemă de politică externă, statele

membre o sprijină activ şi fără rezerve;

d) militează , în vederea întăririi solidarităţii lor politice, angajându-se să se abţină

de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii Europene sau susceptibilă să

aducă atingere eficacităţii sale.

Pentru a realiza misiunile ei în domeniul politicii externe şi de securitate comună

potrivit art.12 TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam, uniunea:

a) defineşte politicile şi orientările generale ale politicii externe;

b) hotărăşte strategii comune ;

c) adoptă acţiuni comune;

d) adoptă poziţii comune;

e) întăreşte cooperarea sistematică dintre statele membre.

2. 2. Evoluţia PESC

Politica Externă şi de Securitate Comună a evoluat din Cooperarea Politică

Europeană (CEP) lansată în 1969 cu ocazia Consiliului European de la Haga, dar lăsată

datorită gradului înalt de sensibilitate pe care îl comporta în afara cadrului tratatelor, ca un

mecanism de coordonare al poziţiilor ţărilor membre în materie de politică externă.

Rapoartele Luxemburg (1970) şi Copenhaga (1973) au stabilit procedurile prin care să

poată fi pusă în aplicare CEP: întâlniri ale şefilor de stat şi de guvern pentru furnizarea

orientărilor generale, întâlniri speciale ale miniştrilor de externe pe probleme de politică

externă ( diferite de întâlnirile regulate ale acestora în formatul Consiliului pentru Afaceri

Generale)109 pentru a pune în aplicare deciziile Consiliului European, întâlniri la nivelul

directorilor politici (Comitetul Politic – PoCo) din ministerele afacerilor externe pentru

pregătirea întâlnirilor miniştrilor afacerilor externe, întâlniri la nivelul grupurilor de lucru

(oficiali de nivel mediu din ministerele afacerilor externe) pentru efectuarea unor

schimburi de vederi şi pregătirea de rapoarte pe chestiuni geografice şi funcţionale. A fost

109 Această distincţie va dispărea mai târziu.

77

creat, Coreu – sistem de comunicaţii securizat folosit exclusiv pentru comunicarea pe

probleme de politică externă între ministerele afacerilor externe, precum şi între acestea şi

Bruxelles. S-a stabilit că preşedinţia CEP să fie asigurată de ţara care asigură Preşedinţia

Consiliului şi că deciziile să fie luate prin consens.

În noiembrie 1981, a fost lansat public Planul Genscher – Colomb pentru

extinderea structurii instituţionale a Comunităţii Economice Europene, extinderea

competenţelor ei în sfera relaţiilor internaţionale, renunţarea la distincţia care se făcea între

întâlnirea pe probleme de politică externă a miniştrilor afacerilor externe şi Consiliul

pentru Afaceri Generale. Deşi toate ţările au admis că este nevoie de întărirea statului

internaţional al Comunităţii, în faţa opoziţiei Marii Britanii şi a Olandei preocupate de

impactul negativ al acestor măsuri asupra relaţiilor cu Statele Unite şi a reticenţelor din

considerente de ordin intern ale unor ţări ca Irlanda, Danemarca şi Grecia, Raportul nu a

putut fi adoptat în forma prezentată de autorii săi. Documentul de compromis care a fost

adoptat în 1983 de Consiliul European de Stuttgart va proclama în termeni vagi identitatea

internaţională a Comunităţii Economice Europene.

Recunoscând importanţa întăririi demersurilor Comunităţii pe plan internaţional,

ţările membre au decis crearea unui grup de lucru separat în cadrul Conferinţei

Interguvernamentale din 1985 pentru pregătirea Actului Unic European, care să se ocupe

doar de chestiuni de politică externă. Prevederile din Actul Unic European referitoare la

CPE au fost cuprinse în Capitolul III şi se referea la asocierea deplină a Comisiei cu CPE,

la crearea unui mecanism pentru situaţii de criză care să permită convocarea în 48 de ore a

Comitetului Politic sau a Consiliului pentru Afaceri Generale, precum şi la crearea unui

secretariat al CEP la Bruxelles. Cu toate acestea Capitolul III nu a fost inclus în tratat,

cooperarea în materie de politică externă a continuat să păstreze acelaşi caracter mai puţin

formal, pe bază de voluntariat.

Situaţia s-a schimbat la începutul anilor `90, o serie de factori fiind de natură să

contribuie în acest sens.

În primul rând, sfârşitul „războiului rece” şi colapsul comunismului au marcat

eliberarea Europei din strânsoarea celor două blocuri şi au înlocuit conflictul global Est –

Vest cu o mulţime de conflicte regionale.

În al doi-lea rând, reunificare Germaniei, a cunoscut presiunile, pe frontul politicii

externe şi de securitate. Prezenţa unui gigant german în mijlocul continentului a schimbat

fundamental echilibrul geostrategic al Europei şi i-a constrâns pe oamenii politici europeni

să găsească soluţii pentru ancorarea puterii acesteia într-un cadru multilateral extrem de

bine definit astfel încât să nu-i permită să ameninţe stabilitatea celorlalte ţări. Era extrem

78

de important ca pe viitor să existe o Germanie europeană şi nu o Europă germană. O

soluţie a reprezentat-o Uniunea Economică şi Monetară şi cealaltă Uniunea Politică.

În al trei-lea rând, Războiul din Golf a arătat că eficienţa demersurilor în materie de

politică externă va avea de suferit atâta timp cât aceasta va continua să fie separată de

politica de apărare. În al patrulea rând, criza iugoslavă a arătat incapacitatea Uniunii

Europene de a veni cu o soluţie clară şi corectă pentru ieşirea din impas110.

Tratatul de la Maastricht a fost primul care a inclus prevederi referitoare la politica

externă şi de securitate a uniunii, fixând obiectivele acesteia, stabilind rolul instituţiilor în

procesul de elaborare şi punere în aplicare a politicii, maniera de luare a deciziilor,

instrumentele de lucru. Chestiunile legate de apărarea uniunii au fost cuprinse în sintagma

„eventuala creare a cadrului unei politici de apărare comune”, iar pentru a pregăti o astfel

de evoluţie Uniunea Europei Occidentale, a devenit „parte integrantă a evoluţiei Uniunii”.

În fapt, ţările membre ar fi fost dispuse să avanseze mai mult pe acest drum al definirii unei

identităţi de securitate, dar intervenţia promptă a Statelor Unite faţă de o posibilă

subminare a rolului NATO a tăiat orice fel de avânt al ţărilor europene în domeniu111. Prin

art. 3 al Tratatului, a fost lansat un apel Consiliului şi Comisiei pentru o mai mare

convergenţă între pilonul I care cuprinde Comunitatea Europeană şi pilonul II care face

obiectul Politicii Externe şi de Securitate Comună fără însă a se preciza modul în care să se

realizeze aceasta.

Tratatul de la Amsterdam din 1997 a întărit prevederile Tratatului de la Maastricht

în materie de politică externă şi de securitate, a simplificat procedura de utilizare a

instrumentelor de politică externă şi a extins numărul prevederilor asupra cărora se aplică

votul cu majoritate calificată. Prin tratat, ţările membre si-au exprimat pentru prima dată

angajamentul pentru implicarea Uniunii Europene în operaţiuni militare pentru gestionarea

unor situaţii de criză şi au fost enunţate tipurile de operaţiuni militare („sarcinile de la

Petersberg”, convenite la întâlnirea Uniunii Europe Occidentale de la Petersberg”) la care

ar fi fost dispuse să participe ţările membre: operaţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni

de menţinere a păcii, operaţiuni ale forţelor de luptă în managementul crizelor. Formula

„ eventuala fixare a cadrului unor politici comune de apărare” a fost înlocuită cu

sintagma ,,fixarea progresivă a cadrului unei politici de apărare comune” chiar dacă după

experienţa iugoslavă şi în condiţiile creşterii numărului ţărilor neutre prin admiterea în

1995 a Austriei, Suediei şi Finlandei, disponibilitatea ţărilor membre de a avansa pe

drumul definirii unei identităţi de apărare comune a scăzut vizibil în intensitate. Pentru a da

110 Neill Nugent, The Government and Politics of the E.U., fifth edition, Editura Palgrave MacMillan, London, 2003, p. 447 - 449111 Desmond Dinan, op. cit; p. 514 - 522

79

mai multă coerenţă demersurilor externe ale uniunii a fost creat postul de Înalt

Reprezentant PESC, precum şi o celulă de planificare politică şi avertizare timpurie.

Crearea poziţiei de Înalt Reprezentant pentru PESC, decisă prin Tratatul de la

Amsterdam (1997), reprezintă cea mai importantă inovaţie adusă domeniului după

Maastricht. La origine, ea a reprezentat o iniţiativă franceză, ghidată de dorinţa de a asocia

politicii externe a UE o figură identificabilă şi stabilă, care să persiste schimbărilor

semestriale de preşedinţie a Consiliului. Rolul precumpănitor simbolic al acestei poziţii

este confirmat şi de puţinele responsabilităţi exprese care îi sunt conferite prin Tratat.

Autoritatea punctelor de vedere ale Înaltului Reprezentant este însă considerabilă în ciuda

unei formalizări lacunare a rolului său. Pe de-o parte, acesta este rezultatul faptului că

poziţia reprezintă, în ultimă analiză, un adevărat “bun public european”, de unde reticenţa

Statelor Membre faţă de acţiuni susceptibile a-i mina prestigiul. Pe de altă parte, există şi

raţiuni intuitu personae, decurgând din statura proeminentă a personalităţii învestite cu

această răspundere, Javier Solana.

Tratatul de la Nisa „ nu a fost o revoluţie reală, dar a influenţat dinamica integrării

europene semnalizând că Uniunea Europeană se pregăteşte pentru extindere”112. În ceea ce

priveşte cadrul de desfăşurare a Politicii Externe şi de Securitate Comună, Tratatul a adus

cu sine modificări mai puţin spectaculoase. Rolul Uniunii Europei Occidentale a fost

limitat în mod vizibil, astfel încât după intrarea lui în vigoare ea nu mai este „parte

integrantă a evoluţiei uniunii”, iar Uniunea Europeană nu mai trebuie să consulte UEO în

probleme legate de apărare. Tratatul a stabilit, că reprezentanţii speciali ai Uniunii

Europene în diferite zone sensibile să fie nominalizaţi prin vot cu majoritate calificată.

Comitetul Politic a fost transformat în Comitetul Politic şi de Securitate, care de acum

înainte putea prelua, sub supervizarea Consiliului, controlul politic şi conducerea strategică

a operaţiunilor destinate combaterii crizelor. Tratatul a inclus deopotrivă prevederi extinse

referitoare la liniile directoare care stau la baza cooperării întărite.

Un important efort de construcţie s-a desfăşurat în perioada 1999-2003. El a privit,

în mare măsură, aspectele instituţionale. Au fost astfel create sau consolidate structuri

precum Comitetul Politic şi de Securitate, constituit la nivel de ambasadori şi angrenat

direct în pregătirea celor mai importante decizii, sau Comitetul Militar al UE, constituit la

nivelul şefilor Statelor Majore şi secondat de personal militar pus la dispoziţie de ţările

membre. O serie de agenţii independente, între care Institutul pentru Studii de Securitate de

112 Nicolae Păun, 2000 and the Enlargement of the European Union: A View from Romania, in: David Phinnemore şi Peter Siani-Davies, South-Eastern-Europe, the Stabilitz Pact and EU Enlargement, Cluj-Napoca: EFES – European Studies Foundation Publishing House), 2002, p. 129.

80

la Paris, Centrul de Sateliţi de la Madrid şi Agenţia Europeană de Apărare, întregesc acest

tablou. Progrese s-au realizat şi în ceea ce priveşte resursele accesibile.

Înţelegerea realizată la Berlin (decembrie 2002) permite Europei unite să dacă uz

de active ale NATO (şi, în primul rând, de capacităţile de planificare ale Alianţei), pe baze

ad hoc. Lucruri foarte semnificative au avut loc în ultimii ani şi din punctul de vedere al

punerii în aplicare a PESC. Reacţiile cacofonice, iar uneori de-a dreptul conflictuale, ale

ţărilor membre UE faţă de decizia americană de atacare a Iraqului au îngheţat practic,

pentru o scurtă vreme însă, orice veleitate de promovare a unei politici externe şi de

securitate comune. Inacţiunea astfel generată tocmai atunci când vocea Europei era

aşteptată de toată lumea a demonstrat că o Europă nesolidară nu are nici o influenţă pe

arena mondială. Este remarcabil că tocmai statele membre cel mai implicate în

divergenţele iniţiale au luat iniţiativa strângerii din nou a legăturilor, pe diferite căi:

- misiunea demonstrativă la Teheran a miniştrilor de externe din principalele trei

ţări membre, derulată cu scopul de împiedica proliferarea nucleară;

- formularea de puncte comune de vedere privind viitoarea formă a Politicii

Europene de Securitate şi Apărare care ar urma să se regăsească în Tratatul Constituţional;

- adoptarea Strategiei Europene de Securitate (SES), care furnizează o doctrină

comună în materie întregii Uniuni Europene.

Observând evoluţiile PESC, se impune concluzia progresului important înregistrat

de aceasta, sub cel puţin trei dimensiuni:

a) adâncire, atât din punct de vedere doctrinar, odată cu adoptarea SES, cât şi din

punct de vedere legal, din perspectiva inovaţiilor preconizate de Tratatul Constituţional:

instituirea funcţiei de ministru de externe al UE şi a unui serviciu diplomatic european.

b) lărgire, pe trei coordonate:

- geografic, odată cu proiectarea în afara Europei a acţiunilor externe ale Uniunii

(e.g., trupe de menţinere a păcii în Congo; forţe de poliţie în fâşia Gaza; observatori

militari în Banda Aceh, Indonezia);

- funcţional, mergându-se dincolo de gestionarea crizelor militare şi către abordarea

crizelor de natură civilă; este vorba atât de asumarea unor funcţii de menţinere a ordinii

publice, cât şi de asistenţă în domeniul controlului frontierelor (e.g.,la graniţa moldo-

ucraineană) sau în cel al sistemului judiciar (e.g.,în Georgia);

- extinderea UE, care face ca poziţiile şi acţiunile comune să capete un plus de

legitimitate, conferită de numărul mai mare de state care li se asociază, însă în condiţiile

unor anumite reaşezări de priorităţi, rezultate din preferinţele marcate ale noilor membri, şi

81

cu costul inerent al îngreunării procesului de luare a deciziilor (fiind mai dificilă găsirea

“numitorului comun” între 27 de membri decât între 15).

c) întărire, în sensul asumării unor posturi mai tranşante. Un bun exemplu îl

constituie planul, adoptat în 2004, de constituire a unor forţe combatante capabile să fie

desfăşurate oriunde în lume în doar câteva zile şi să reziste autonom în medii ostile vreme

de cel puţin o lună. O altă ilustrare a acestei tendinţe este şi atitudinea mai hotărâtă

adoptată de UE în problema descurajării proliferării nucleare.

Dezvoltarea în continuare a PESC, şi îndeosebi a subsistemului său constituit de

Politica Europeană de Securitate şi Apărare, este condiţionată de depăşirea unor

constrângeri de naturi diferite:

- resursele umane disponibile, care fac tot mai greu solicitărilor concurente,

mergând din Bosnia până în Palestina şi Congo; insuficienţa echipamentului adecvat

anumitor scopuri esenţiale, precum mijloacele de transport la mare distanţă;

-dotarea financiară modestă, confirmată de perspectivele Financiare Multianuale

pentru 2007-2013. Apare cu tot mai mare pregnanţă dezacordul în creştere dintre

preferinţa publicului european pentru o mai mare implicare a UE pe arena mondială şi

aversiunea sa faţa de sporirea cheltuielilor de apărare.

2. 3. Obiectivele PESC

Obiectivele Politicii Externe şi de Securitate Comune au fost fixate prin Tratatul de

la Maastricht şi au rămas apoi nemodificate la tratatele ulterioare. În Tratatul asupra

Uniunii Europene obiectivele acesteia sunt următoarele:

salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, independenţei şi

integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei ONU;

întărirea securităţii Uniunii prin toate mijloacele;

menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile

Cartei ONU, precum şi cu ale actului final de la Helsinki şi obiectivele Chartei de

la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;

promovarea cooperării internaţionale;

dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a forţei dreptului, precum şi respectarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

În decembrie 2003, la propunerea Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi

de securitate, Uniunea Europeană a adoptat o strategie de securitate europeană prin care

puterea militară a fost definită doar ca „unul dintre variatele şi strâns interconectatele

instrumente” pe care Uniunea Europeană le poate folosi pentru protecţia propriei securităţi

82

şi promovarea „unei Europe sigure într-o lume mai bună”. Printr-un astfel de demers,

Uniunea Europeană a urmărit să indice că nu are nici un fel de ambiţie de a deveni o

superputere militară.

Ca şi instrumente de punere în aplicare a PESC, Tratatele au identificat un număr

de patru instrumente specifice prin care poate fi pusă în aplicare Politica Externă şi de

Securitate Comună:

-definirea de principii şi linii de acţiune ale PESC – decise de Consiliul

European în unanimitate;

-elaborarea de strategii comune – convenite de Consiliul European în

unanimitate;

-acţiuni comune – stabilite de Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate

calificată; de-a lungul timpului au îmbrăcat mai multe forme: operaţiuni ad-hoc (ex.

supravegherea alegerilor din Africa de Sud), acţiuni diplomatice (ex. Planul Balladur

privind promovarea unor relaţii armonioase între ţările Europei Centrale) sau transportul

unor resurse în zone afectate de criză (ex. transportul de ajutoare umanitare în Bosnia);

acestea urmăresc să semnaleze intenţia Uniunii de a interveni pentru asumarea unor

angajamente corecte sau pentru întreprinderea unor astfel de iniţiative ca cele enunţate mai

sus;

-poziţii comune – acestea se referă în general la demersuri curente ale Uniunii

pentru prezentarea punctului de vedere al Uniunii asupra unei probleme pentru care există

deja o strategie comună de abordare. Aceste poziţii comune fiind hotărâte tot prin vot cu

majoritate calificată de către Consiliul de Miniştri.

Pentru a operaţionaliza demersurile întreprinse în materie de politică externă şi

securitate comună, Tratatul de la Amsterdam a creat principiul „abţinerii constructive” în

cadrul deciziilor care trebuiau luate în unanimitate, de natură să faciliteze ţărilor membre

luarea de decizii în probleme care comportă un grad mai mare de sensibilitate şi principiul

„interesului naţional” (pentru prima dată este inclus în textul unui tratat al Uniunii

Europene o variantă a compromisului de la Luxemburg) pentru blocarea aplicării regulii

votului cu majoritate calificată în situaţia invocării de către una dintre ţări, a interesului

naţional.

Tratatele nu conţin prevederi explicite însă Uniunea poate dispune de toate celelalte

instrumente de politică externă recunoscute pe plan internaţional: acordarea de asistenţă

economică şi tehnică, acordarea de ajutoare umanitare, angajarea într-un proces de

cooperare economică, culturală şi tehnică, impunerea de sancţiuni economice, capacitatea

de a-şi trimite proprii săi reprezentanţi pentru misiuni esenţiale de menţinerea păcii sau

83

rezolvarea conflictelor într-o zonă europeană extinsă, recunoaşterea sau nerecunoaşterea

diplomatică şi deschiderea sau nedeschiderea de misiuni diplomatice.

Pentru punerea în aplicare a PESC fiind necesară participarea instituţiilor europene

conform art. 113 a Tratatului UE, Consiliul European este cel care defineşte principiile şi

orientările generale ale PESC şi decide asupra strategiilor comune. Acţionând împreună cu

Consiliul pentru Afaceri Generale, acesta este responsabil pentru orientarea de ansamblu a

PESC (cum ar fi spre ex. orientarea politicii UE faţă de Turcia). De asemenea, Consiliul

European trebuie să se pronunţe asupra unor chestiuni de politică externă în interes curent

(ex. situaţia din fosta Iugoslavie sau din Irak).

Consiliul de miniştri intervine pe toate palierele sale în orientarea şi punerea în

aplicare a PESC prin: Consiliul pentru Afaceri Generale – este principalul organism pentru

punerea în aplicare a PESC, iar pentru aducerea mandatului său la îndeplinire acţionează

sub îndrumarea Consiliului European. În sarcina sa cade adoptarea şi punerea în aplicare a

poziţiilor şi acţiunilor comune. Preşedintelui Consiliului de Miniştri i-au fost conferite

prerogative speciale pentru a reprezenta Uniunea în chestiuni de politică externă şi

securitate, fiind sprijinit de ministrul de externe al ţării care a deţinut Preşedinţia şi de cel

care o va deţine, aceştia împreună alcătuind aşa numita troikă comunitară. După intrarea în

vigoare a Tratatului de la Amsterdam au avut loc discuţii în legătură cu înlocuirea troicii

tradiţionale cu una formată din preşedintele Consiliului de Miniştri, Înaltul Reprezentant

pentru PESC şi persoana cu cele mai înalte atribuţii în materie de politică externă din

cadrul Comisiei.

COREPER – alcătuit din şefii misiunilor diplomatice ale statelor membre pe lângă

Comisia Europeană, acţionează ca o verigă intermediară între Comitetul Politic şi de

Securitate ale cărui decizii nu le poate schimba şi Consiliul pentru Afaceri Generale. Este

însărcinat cu pregătirea tuturor materialelor care intră în discuţia Consiliului pentru Afaceri

Generale, inclusiv cele care au un caracter interdisciplinar sau cele aflate la interfaţa dintre

aria de competenţă interguvernamentală şi aria de competenţă comunitară.

Comitetul Politic şi de Securitate mai este cunoscut şi după acronimul său francez

CoPS şi este alcătuit din directorii politici din ministerele afacerilor externe ale ţărilor

membre însoţiţi de încă doi trei funcţionari naţionali de rang înalt; Comisia este

reprezentată de directorul general pentru relaţii externe. Aceştia pregătesc toate

documentele în materie politică externă şi de Securitate Comună care vor fi late în discuţia

COREPER şi Consiliul pentru afaceri generale. Joacă rolul de „motor” al Politicii

Europene Comune de securitate şi apărare fiind responsabil pentru conducerea politică şi

dezvoltarea capacităţii militare. Grupurile de lucru – pot fi formate ori de câte ori este

84

necesar prin decizie a Consiliului de Miniştri, se estimează că pot exista până la 30 de

astfel de grupuri permanente sau ad-hoc, acestea fiind alcătuite din diplomaţi de rang înalt

( şefi de departament), şi scopul lor fiind acela de a pune în discuţie probleme politice

sensibile precum şi formularea unor puncte de vedere comune (ex. dezbaterea, OSCE,

drepturile omului, Afganistan, Kosovo şi Irak).

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună – are rol de a

acorda asistenţă Preşedinţiei în coordonarea activităţii Consiliului pentru a fi asigurată

coerenţa diferitelor aspecte ce ţin de politica externă şi de securitate comună, mai ales prin

contribuţii la formularea, pregătirea şi aplicarea deciziilor politice. Poate fi abilitat de

Consiliu să îndeplinească anumite mandate specifice. Îndeplineşte în paralel şi funcţia de

secretar general al consiliului.

Biroul pentru planificare politică şi avertizare timpurie din cadrul Secretariatului

General are atribuţii în ceea ce priveşte monitorizarea şi analiza evenimentelor în domenii

relevante pentru PESC, evaluarea intereselor de politică externă şi de securitate ale Uniunii

Europene şi identificarea domeniilor asupra cărora trebuie să se concentreze PESC,

furnizarea de evaluări şi avertizări timpurii asupra evoluţiei evenimentelor şi situaţiilor

care ar putea avea repercusiuni asupra PESC, elaborarea de documente de opinie.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Comisia este „asociată în întregime” cu

activitatea politicii externe şi de securitate. Totuşi, poziţia ei în domeniul decizional este

relativ slabă datorită caracterului interguvernamental şi extra-comunitar al acestei politici.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia câştigă dreptul de a înainta, Consiliului de Miniştri

propuneri în chestiuni de politică externă. Influenţa ei creşte atunci când acţiunile de

politică externă presupun utilizarea unor instrumente politice comunitare (sancţiuni,

ajutoare umanitare, etc), când Consiliul de Miniştri acţionează numai pe baza propunerilor

Comisiei. Influenţa Comisiei scade atunci când se discută chestiuni politice sau când la

conducerea Consiliului de Miniştri se află un stat puternic cu un minister de externe extins

şi eficient113.

Parlamentul European prin Tratatul de la Maastricht are prevăzut un rol

esenţialmente consultativ în materie de politică externă şi de securitate comună:

preşedintele Consiliului de Miniştri trebuie să consulte Parlamentul European asupra

chestiunilor principale şi deciziilor de bază în domeniu Politicii Externe şi de Securitate

Comune şi să ţină la curent asupra evoluţiilor în domeniu. La rândul său, Parlamentul

European are posibilitatea de a face recomandări Consiliului de Miniştri de a adresa

întrebări acestuia, de a organiza dezbateri plenare asupra unor probleme importante, de a

113 Neill Nugent, op. cit; p. 460 - 461

85

adopta rezoluţii şi opinii şi are obligaţia de a organiza anual o dezbatere pe teme de politică

externă şi de securitate comună. În concluzie, în cel mai bun caz Parlamentul European

poate influenţa Politica Externă de Securitate Comună, dar nu o poate modela.

Prin Tratatul de la Amsterdam, costul administrativ şi operaţional al politicii externe

şi de securitate comună a fost inclus în bugetul Uniunii, ceea ce a creat Parlamentului

European posibilitatea de a influenţa indirect această politică.

Mai mult de 120 de delegaţii ale Comisiei au fost deschise în alte ţări ale lumii,

precum şi 5 delegaţii pe lângă organizaţii internaţionale, al căror rol este de a promova

comerţul, de a apăra interesele cetăţenilor europeni şi de a veghea asupra respectării şi

punerii în aplicare a poziţiilor şi acţiunilor comune adoptate de Consiliul de Miniştri. De

asemenea, ţările membre dispun de ambasade şi misiuni permanente al căror mandat de

activitate include şi promovarea intereselor şi valorilor europene. Potrivit art. 20 din

Tratatul de la Maastricht, misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi

delegaţiile Comisiei în terţe ţări şi în cadrul conferinţelor internaţionale cooperează în

vederea asigurării ca poziţiile şi acţiunile comune decise de Consiliu să fie respectate şi

puse în aplicare. De asemenea, misiunile diplomatice ale ţărilor membre în terţe ţări şi

delegaţiile Comisiei pe lângă organizaţiile internaţionale efectuează schimburi de

informaţii şi îşi coordonează poziţiile.

O problemă foarte serioasă pentru politica externă a Uniunii Europene este legată de

structura sa pe piloni. Aceasta generează discuţii extinse cu privire la încadrarea unei

chestiuni în primul pilon – luarea de decizii în conformitate cu „procedurile comunitare”

sau în al doilea pilon, ceea ce înseamnă că deciziile trebuie luate prin „proceduri

interguvernamentale”.

„Procedura comunitară” este cea care garantează diversitatea şi eficacitatea

Uniunii. Ea face posibil ca statele membre, indiferent de mărimea lor să fie tratate în mod

echitabil. Ea furnizează mijloacele necesare pentru arbitrarea diferitelor interese prin

trecerea lor prin două filtre succesive: cel al interesului general, plasat la nivelul Comisiei,

şi cel al interesului naţional, rezultat al reprezentării democratice, plasat la nivelul

Consiliului şi Parlamentului care alcătuiesc împreună legislativul european:

- Comisia Europeană este cea care face propuneri legislative şi în domeniul politic.

Independenţa sa îi conferă abilitatea de a pune în aplicare politicile Uniunii, de a acţiona ca

un gardian al tratatelor şi de a reprezenta Comunitatea în negocierile internaţionale.

- Consiliul European (reprezentând statele membre) şi Parlamentul European

(reprezentând pe cetăţenii Uniunii) sunt instituţiile abilitate să adopte legislaţia europeană

şi să decidă în privinţa bugetului Uniunii. Folosirea votului cu majoritate calificată în

86

Consiliu este un element esenţial în asigurarea eficacităţii metodei. Punerea în aplicare a

politicilor adoptate revine Comisiei şi statelor membre.

- Curtea Europeană de Justiţie, respectarea legislaţiei Europei.

„Procedura interguvernamentală” este cea care garantează că vocea fiecărui stat

membru, indiferent de mărimea sa, este luată în considerare. În marea lor

majoritate,deciziile sunt luate în unanimitate. Pentru a facilita procesul decizional, Tratatul

de la Amsterdam a introdus regula abţinerii constructive, potrivit căreia un stat care se

abţine nu poate bloca procesul decizional. În anumite situaţii, foarte clar definite de tratate,

poate fi aplicată regula majorităţii calificate, dar cu menţiunea că un stat care invocă

interese naţionale esenţiale poate bloca adoptarea unei decizii.

2. 4. Dimensiunea de securitate şi de apărare

Ceea ce lipseşte în mod evident Uniunii Europene în vederea materializării

aspiraţiilor sale ca actor global pe scena relaţiilor internaţionale este absenţa unei

dimensiuni militare a acestei Politici Externe şi de Securitate Comună, de natură să îi

ofere o orientare strategică şi să îi permită să reacţioneze cu agilitate în direcţia apărării

propriilor sale interese. Deşi Tratatul de la Amsterdam a extins chiar dacă de o manieră

limitată fundamentele politicii externe şi de securitate ale Uniunii Europene , deciziile în

ceea ce priveşte politica de apărare continuau să rămână dependente de interesele statelor

membre.

Un pas înainte în direcţia articulării unei Politici Europene Comune de Securitate şi

Apărare (PECSA) a fost făcut în a doua jumătate a anului 1998. El a fost rezultatul nu

numai al iniţiativelor statelor membre , ci şi al contextului internaţional marcat de

evenimentele din Kosovo, care au obligat încă o dată Uniunea Europeană să recunoască

limitele politicii sale externe. Nu puţini sunt cei care afirmă că de fapt criza din fosta

Iugoslavie a fost adevăratul catalizator al creării unei identităţi de securitate şi apărare a

uniunii Europene. În octombrie 1998, cu ocazia unui summit special al Consiliului

European convocat în orăşelul austriac Portschach, premierul britanic Tony Blair a lansat

iniţiativa întăririi identitaţii de securitate şi apărare a Uniunii în cadrul NATO şi de

integrare a Uniunii Occidentale în cadrul Uniunii Europene. Cu puţin înainte de Consiliul

European de la Viena din decembrie 1998 , a avut loc la St. Malo o întâlnire la vârf franco-

britanică la care cele două părţi au convenit asupra necesităţii creării unei capacităţi de

acţiune autonome a Uniunii Europene care să se poată angaja în operaţiuni militare. S-a

87

precizat din capul locului că această propunere nu trebuie înteleasă în sensul unei

îndepartări de NATO. Practic, momentul St. Malo a marcat apropierea dintre două viziuni

fundamental diferite. Asupra dezvoltării unei identităţi de securitate şi apărare a Uniunii

Europene. Dacă Franţa a rămas constant ataşată pe parcursul anilor (încă din momentul

lansării Planului Pleven la începutul anilor 50 ) ideii creării unei forme militare europene ,

angajarea Marii Britanii pe acest drum a fost de natură sa mascheze calculele politice

complexe ce ţineau de găsirea unei căi de asociere cu Uniunea Europeana într-un domeniu

mai puţin controversat decat integrarea economică şi monetară europeană.Consiliul

European de la Koln din iunie 1999 , desfaşurat pe fundalul acutizării crizei din Kosovo , a

fixat calea spre crearea unei identităţi europene de securitate şi apărare. Consiliul

European de la Helsinki din decembrie 1999 , a pus fundamentele acestui proces

strecurându-l pe două direcţii majore :

-crearea capacitaţii militare şi îmbunătăţirea rezolvării nemilitare a crizelor.

În plus Consiliul European de la Helsinki a reprezentat piatra de temelie pentru

crearea, începănd cu 1 martie 2000 cu titlu interimar şi apoi din ianuarie 2001 pe o bază

permanentă a unei structuri politice şi militare care să gestioneze PESCA : Comitetul

Politic şi de Securitate, Comitetul Militar şi Statul major Militar. Rămânea neclar cum

state cu legături calitative diferite cu Uniune Europeană şi NATO pot acţiona rapid şi

eficient în situaţii de criză. Decizia cu consecinţele cele mai importante a fost aceea de

asigura Uniunii Europene autonomia de luare a deciziilor în probleme de securitate şi

apărare ceea ce de fapt a însemnat începutul sfârşitului pentru Uniunea Europei

Occidentale, până atunci considerată drept pilon al Uniunii Europene în acest domeniu.

Summit-ul european de la Santa Maria da Feira din iunie 2000 a stabilit că efectele militare

şi nemilitare de management al crizelor, precum şi propunerile privind reglementare

participării unor state ne-membre ale Uniunii Europene la astfel de operaţiuni sunt în

întregime, de competenţa Uniunii Europene. Din păcate , Tratatul de la Nisa nu a adus

modificări substanţiale cadrului de desfăşurare a Politicii Externe şi de Securitate Comune

şi nici de ceea ce priveşte Politica Europeană Comună de Securitate şi Apărare.

Decizia de creare a unei capacităţi militare şi de întrebuinţare a managementului

nemilitar al crizelor a adus cu sine necesitatea creării de modificări în privinţa relaţiilor

dintre principalii actori implicaţi. În afara consiliului şi al Înaltului Reprezentant PESC ,

sprijinit până acum de Biroul pentru planificare politică şi avertizare timpurie, noii actori

internaţionali, asumă roluri specifice în formularea şi punerea în aplicare a PECSA. În

toate chestiunile care ţin de managementul crizelor şi de îndeplinirea misiunilor de la

Petersburg competenţa de luare a deciziilor revine în totalitate Consiliului. Când în discuţie

88

intervin probleme legate de politica de securitate şi apărare, este prevăzută posibilitatea ca

miniştrii apărării să fie implicaţi în procesul decizional, prin participarea lor la reuniunile

Consiliului pentru Afaceri Generale. Este posibil ca în viitor consiliile miniştrilor apărării

să aibă un cuvânt important de spus în modelarea politicii externe şi de securitate a

Uniunii.

În ceea ce priveşte PECSA, Comitetul Politic şi de Securitate (CoPS) are

următoarele patru responsabilităţi:

1. evaluarea situaţiei internaţionale din punctul de vedere al aspectelor relevante

pentru PESC, analiza proiectelor de documente care intră în discuţia Consiliului şi,

împreună cu Înaltul Reprezentant , Comisia Militară (sprijinită de Statul Major Militar ), de

Comisia pentru aspecte Nemilitare şi diferitele grupuri de lucru, se ocupă de stângerea de

informaţii ;

2. punerea la dispoziţia Consiliului pentru Afaceri Generale de puncte de vedere

pentru stabilirea politicii Uniunii în domeniu ;

3. supravegherea şi coordonarea punerii în aplicarea politicii convenite ;

4. schimbul de informaţii cu toţi actorii, inclusiv NATO, relevanţi pentru politica

externă şi de securitate a Uniunii.

În situaţii de criză rolul Comitetului Politic şi de Securitate în procesul decizional al

Uniunii sporeşte prin aceea că sub autoritatea Consiliului poate „asuma controlul politic şi

orientarea strategică a operaţiunilor de managementul crizelor”. În astfel de situaţii Înaltul

Reprezentant pentru PESC preia conducerea CoPS, iar preşedintele Comitetului Militar

participă la toate discuţiile în care sunt luate decizii relevante pentru apărare. Trebuie

menţionat că deciziile care incumbă obligaţii cu caracter juridic pot fi luate numai de către

Consiliu , la propunerea Comisiei. Având în vedere mecanismul intern de luare a deciziilor

în interiorul Consiliului , COREPER va trebui mai întâi să formuleze un punct de vedere

asupra proiectului de hotărâre. Există posibilitatea ca la şedintele COREPER la care se

discută hotărâri cu caracter juridic propuse de CoPS pentru a intra în discuţia Consiliului

pentru Afaceri Generale să participe preşedintele CoPS.

Comitetul Militar sub auspiciile căruia se desfăşoară toate activităţile militare este

cel mai înalt for militar care funcţionează în cadrul Consiliului. Este alcătuit din şefii de

stat major al armatelor ţărilor membre. Cel mai adesea se întruneşte la nivelul

reprezentanţilor acestora. Vis-a-vis de CoPS, Comitetul Militar are rolul de consilier în

probleme militare făcând recomandări recomandate pe bază de consens.

Preşedintele Comitetului Militar , un general /amiral, poate fi numit de către

Consiliu, la recomandarea Comitetului Militar pentru un mandat de trei ani. El poate

89

participa la şedinţele CoPS şi la întrunirile Consiliului atunci când urmează să fie luate

decizii cu caracter militar. În relaţia cu Statul Major Militar , Comitetul Militar furnizează

acestuia orientările generale şi, în situaţii de criză elaborează impreună recomandări pentru

CoPS.

Statul Major Militar funcţionează în cadrul structurilor Secretariatului Consiliului şi

este direct subordonat Înaltului Reprezentant pentru PESC.

Mandatul său se referă la furnizarea de expertiză militară şi susţinerea PECSA,

inclusiv prin conducerea unor operaţiuni de managementul crizei sub conducerea Uniunii

Europene. De asemenea, are atribuţii de avertizare timpurie în evaluarea situaţiei şi

planificarea strategică pentru operaţiunile convenite la Petersburg, inclusiv identificarea

unor forţe naţionale şi multinaţionale europene pentru ducerea la împlinire acestor

operaţiuni. Statul Major Militar efectuează un schimb cuprinzător de informaţii cu statele

membre de la nivel naţional, şi multinaţional precum şi cu organismele corespunzătoare

din interiorul NATO. În situaţii de criză, atribuţiile de planificare strategică şi de

coordonare ale Statului Major Militar sporesc. Preşedintele Statului Major Militar, un

general amiral cu trei stele, este considerat ca fiind un director general al statelor majore

ale Uniunii Europene.

Uniunea Europeană şi-a propus pe parcursul ultimilor ani să îşi creeze o paletă

largă de instrumente utile în managementul crizelor dincolo de mijloacele diplomatice,

acordarea de ajutoare umanitare şi masurile cu caracter economic114. Deşi este dificil de

trasat o frontieră între operaţiunile cu caracter militar şi cele cu caracter nemilitar, s-a

stabilit că priorităţile în ceea ce priveşte managementul civil al crizelor constau în :

1. crearea unor detaşamente de poliţie ;

2. întărirea statului de drept ;

3. întărirea administraţiei civile ;

4. protecţia împotriva catastrofelor.

Statele membre şi-au propus ca până în 2003 să fie în măsura să dispună de o forţă

de poliţie, pentru misiuni internaţionale, capabilă să intervină în întreg spectrul de

operaţiuni de la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor până la acoperirea unor

nevoi specifice în anumite etape ale derulării operaţiunilor115. În derularea acestora

Uniunea Europeană va colabora cu OSCE şi ONU. Conform deciziei Consiliului din 22

mai 2000 în iunie a aceluiaşi an şi-a început activitatea Comisia pentru Aspecte Nemilitare.

Aceasta este alcătuită din reprezentanţi ai statelor membre şi funcţionează după acelaşi tip 114 Franco Algieri, Europaische Sicherheits-und Verteidigungspolitik, in : Wolfgang Wessels (ed.), Nizza in der Analyse. Strategien fur Europa Gutersloh : Verlag Bertelsman Stiftung, 2001, p. 171-174115 Constanţa Mătuşescu, Construcţia Europeană, Eoluţia Ideei de Unitate Europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, pp. 225.

90

ca şi un grup de lucru al Consiliului. Misiunea sa este de a pune la dispoziţie informaţii cu

privire la aspectele civile ale operaţiunilor de management al crizelor , de a formula

recomandări şi de a consilia CoPS şi celelalte instanţe ale Consiliului. La 26 februarie

2001, a fost convenit mecanismul de reacţie în situaţii de criză.

În ceea ce priveşte crearea unor capacităţi militare demersurile sunt întreprinse

conform art.17, potrivit căruia dezvoltarea capacităţilor militare ale Uniunii Europene

trebuie înţeles drept un pas în direcţia creării unei politici de apărare. La Consiliul

European de la Koln s-a stabilit că pentru prevenirea şi managementul crizelor prin

ducerea la îndeplinire a operaţiunilor convenite la Petersbug, este necesar să se creeze

Uniunii capacitate de acţiune autonomă care să se sprijine pe o forţă militară specifică

credibilă, ce dispune de mijloacele necesare pentru a reacţiona în situaţii internaţionale de

criză, indiferent de măsurile decise de NATO. Astfel s-a ajuns cu ocazia Consiliului

European de la Helsinki la crearea unei forţe de reacţie rapidă a Uniunii Europene. Trebuie

menţionat că iniţiative în acest sens au mai existat. Este vorba despre formaţiunile franco-

germane create în 1991 cu sediul la Strasbourg, extinse apoi sub forma Eurocorps alcătuite

din 50.000 de militari din cinci ţări. Totuşi, eficienţa acestor formaţiuni în afirmarea unei

unei identităţi de apărare europene a fost relativ limitat din cauză că era vorba despre

contingente naţionale care operau şi sub stindardul NATO. De data aceasta se dorea

crearea unei forţe de 60.000 de militari (Germania -13.500, Marea Britanie – 12.500,

Franţa – 12.000, Italia – 6.000, Spania – 6.000, Olanda -5.000 ; celelalte ţări cu excepţia

Danemarcei vor furniza contingente mai mici), organizată în unităţi extrem de flexibile de

1500 de militari, care să fie capabilă să intervină în situaţii de criză într-un interval de

până la 60 de zile. S-a stabilit că pentru susţinere ei este nevoie de un total de aproximativ

100.000 de militari, 400 de avioane de război şi 100 de vase de luptă. Această forţă a reuşit

deja să îşi confirme utilitatea pe parcursul a două foarte importante operaţiuni de menţinere

a păcii – mai întâi în Macedonia (operaţiunea Concordia) şi apoi în Bosnia (operaţiunea

Althea). Problema cea mai sensibilă care se ridică este legată de relaţia acestei forţe armate

cu NATO. Francezii ar dori ca ea să acţioneze independent de NATO, dar în coordonare cu

acesta. Americani au insistat pe folosirea în comun a capacităţilor de planificare de care

dispune NATO. S-a sperat că sammit-ul de la Nisa va aduce clarificări. Deciziile în materie

de securitate şi apărare adoptate la Nisa au fost extrem de puţine şi relativ nesemnificative.

În fapt, prin aceea că nu au stabilit nici un fel de cartier general pentru viitoarea forţă

armată, ţările europene au semnalat intenţia lor de a-şi păstra autoritatea suverană de a

angaja aceste forţe . Este, de asemenea,adevărat că Forţa de Reacţie Rapidă nu este un

organism permanent sau o „armată europeană”independentă.

91

4.4.2. Cooperarea în domeniile Justiţiei şi al afacerilor interne (JAI)

Cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene - cooperarea în domeniile justiţiei si al

afacerilor interne (JAI) formează obiectul dispoziţiilor speciale ale Tratatului de la

Maastricht în care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevăzute

proceduri de cooperare interguvernamentală întărite în raport cu practicile relativ

ineficiente de până atunci:

- Sunt definitee următoarele tipuri de cooperare: judiciară civilă, judiciară penală, vamală

si poliţienească.

- Mai sunt stabilite si unele domenii suplimentare de competenţă a comunităţilor: politică

de azil, trecerea frontierelor si controlul acestora, politica de migrare si politica faţă de

resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva toxicomaniei si contra fraudelor internaţionale.

Calificate drept domenii de interes comun ele nu aduc atingere domeniului de competenţă

al Uniunii Europene.

In aceste domenii statele membre se vor informa si consulta reciproc în cadrul

Consiliului, în vederea coordonării acţiunii lor si vor institui în acest scop o colaborare

între serviciile competente ale administraţiilor lor.

Procesul de decizie în cadrul acestui pilon se bazează pe regula unanimităţii.

Obiectivele acestui pilon sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva

fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale,

cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului precum şi alte delicte

internaţionale.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 întăreşte primii doi piloni

prevăzuţi deja prin Tratatul de la Maastricht, dimensiunea comunitară şi PESC şi modifică

cel de-al treilea pilon prin transterarea majorităţii sectoarelor de activitate acoperite de

acest pilon -oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară

civilă privind libera circulaţie a persoanelor - primului pilon, transformând astfel

procedurile de decizie de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară. Cel de-al

treilea pilon nu mai este numit „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea

judiciară şi poliţienească în materie penală”.

Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în anul 2003, prevede ca statele UE să poată

decide, în anumite probleme privind libera circulaţie, aplicând principiul votului majoritar

şi cu participarea Parlamentului European. Tratatul vizează aşadar un nou pas clar în

direcţia supranaţionalizării, făcând-o însă să depindă de consensul obţinut în prealabil de

statele membre în ceea ce priveşte domeniile imigraţie şi azil.

92

Tratatul de la Nisa a decis crearea unei Unităţi europene de cooperare judiciară

(EUROJUS)116, idee lansată de Franţa şi Germania la Consiliul European de la Tampere

din octombrie 1999. Aceasta are rolul de a contribui la coordonarea între autorităţile

naţionale competente ale statelor membre, îşi dă concursul în anchetele referitoare la

infracţiuni de criminalitate transfrontalieră grave, cu deosebire de criminalitate organizată

(ţinând cont de analizele efectuate de EUROPOL), cooperează cu Reţeaua judiciară

europeană117, în special pentru a facilita executarea de comisii rogatorii şi punerea în

aplicare a cererilor de extrădare.

Tratatul de la Lisabona prevede noi elemente de progres pe calea de "mai multă

Europă" în politica afacerilor interne şi a justiţiei, însă soarta acestora depinde de

ratificarea sau nu a tratatului.

116 Acesta a fost înfiinţat efectiv printr-o decizie a Consiliului din 28 februarie 2002 (Decizia 2002/187/JAI, în JOCE, nr. L 63, 6 martie 2002 ).117 Creată printr-o acţiune comună a Consiliului din 29 iunie 1998.

93

CAPITOLUL IV.

SISTEMUL JURISDICŢIONAL COMUNITAR

1. Jurisdicţiile comunitare

Aşa cum am văzut deja, sistemul jurisdicţional comunitar este organizat în jurul a

două jurisdicţii:

- Curtea de Justiţie, comună celor două Comunităţi şi Uniunii Europene (potrivit

tratatelor, denumirea acesteia este Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE); în

Tratatul de la Lisabona aceasta este numita Curtea de Justiţie a Uniunii Europene118);

- Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)119;

Acestor două jurisdicţii le-a fost adăugată, printr-o decizie a Consiliului din

noiembrie 2004 (2004/752/CE, Euratom) o jurisdicţie specializată: Tribunalul Funcţiei

Publice a Uniunii Europene. Acest Tribunal, care are sediul pe lângă Tribunalul de Primă

Instanţă, este de fapt, o simplă camera jurisdicţională adăugată Tribunalului de Primă

Instanţă, pentru a statua asupra contenciosului funcţiei publice comunitare.

Cum Tratatul de la Nisa deschide posibilitatea înfiinţării şi a altor camere

jurisdicţionale120, Comisia a pregătit în anul 2003 o propunere de decizie a Consiliului

privind înfiinţarea Tribunalului Brevetelor Europene (TBE) şi recursurile introduse la

Tribunalul de Primă Instanţă, în această materie. Potrivit propunerii Comisiei, această nouă

instanţă jurisdicţională comunitară, specializată în materia brevetelor europene, ar urma să

devină operaţională nu mai târziu de anul 2010

Competenţa Curţii de Justiţie

118 O noutate a Tratatului de la Lisabona o reprezintă redenumirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), precum şi introducerea unui nou articol 9F, care stabileşte că „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”119 Denumit, în Tratatul de la Lisabona, „Tribunalul”, fără a i se modifica competenţele care îi revin în prezent.120 Prin Tratatul de la Lisabona, termenul de „camere jurisdicţionale”, la care face referire art.225A din Tratatul de la Nisa,, a fost înlocuit cu cel de „tribunale specializate”.

94

Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura respectarea

dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului 121.

Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o competenţă de

atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care

Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale. Aplicarea

dreptului european rămâne în principal sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se

atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi

următoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care vor fi tratate

ulterior. Independent de această limitare, activitatea CJCE priveşte intregul drept

comunitar122, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul competenţelor atribuite,

jurisdicţia CJCE este şi obligatorie.

Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii

consultative,atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord

internaţional 123 sau când se pune problema revizuirii tratatelor comunitare.

Atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii constau în:

- controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile comunitare;

- controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor care le sunt impuse de

către tratate;

- interpretarea tratatelor comunitare şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor

comunitare.

Curtea este competenta în primă şi ultimă instanţă să judece recursurile prejudiciale

(cu privire la care deţine exclusivitatea potrivit art. 225 din Tratatul CE) şi recursurile

directe (în anulare, în carenţă, repararea daunelor, încălcarea obligaţiilor) introduse de către

un stat membru sau de o instituţie comunitară.

Curtea acţionează: ca o instanţă administrativă atunci când controlează

legalitatea actelor comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari; ca o instanţă

constituţională, atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile

împotriva unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate; ca o instanţă civilă,

când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese şi ca instanţă de apel, când

soluţionează recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul de Primă

Instanţă 124.

121 art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.122 Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.123 Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.124 Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.

95

Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă

Acesta are statutul unei instanţe de primă jurisdicţie, deciziile sale putând să facă

obiectul unei căi de atac unice a recursului la Curtea de Justiţie, dar numai pentru probleme

de drept.

TPI este competent să judece în primă instanţă:

- litigiile între agenţii comunitari şi Comunităţi;

- recursurile în anulare introduse de persoanele fizice şi juridice;

- recursurile în carenţă introduse de persoanele fizice şi juridice;

- acţiunile introduse de persoanele fizice şi juridice pentru repararea daunelor cauzate de

către instituţiile comunitare

- acţiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate

în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”)

şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de execuţie;

- acţiunile introduse de persoanele fizice şi juridice pe baza unor clauze compromisorii

inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunităţi sau în

numele Comunităţilor, potrivit art.238 din TCE;

- acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.

Tribunalul de Primă Instanţă nu judecă acţiunile introduse de instituţiile

comunitare, de Banca Central Europeană sau de statele membre. Hotărârile pronunţate de

Tribunalul de Primă Instanţă pot fi atacate cu recurs la Curtea Europeană de Justiţie, recurs

limitat la problemele de drept. Curtea poate, dacă apreciază că recursul este întemeiat, să-l

rejudece ea sau să-l trimită spre rejudecare Tribunalului de Primă Instanţă care este obligat

să respecte rezolvarea dată de Curte problemelor de drept.

TPI devine, odată cu înfiinţarea tribunalului Funcţiei Publice, şi instanţă de

recurs în cazul contestării deciziilor date de către acesta, dar numai în privinţa

problemelor de drept.

Competenţa Tribunalului Funcţiei Publice

Acesta are competenţa strict stabilită prin Decizia Consiliului din 2004 de a

soluţiona litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, în virtutea art.236 TCE, „înţelegând prin

aceasta litigiile dintre orice organ comunitar sau organism şi personalul său”. Împotriva

hotărârilor pronunţate de TFP în primă instanţă, se poate formula recurs, în termen de două

luni de la data comunicării sau notificării, la Tribunalul de Primă Instanţă şi limitat la

chestiuni de drept, care, potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1, pot fi întemeiate pe: „lipsa de

competenţă a Tribunalului Funcţiei Publice; încălcarea procedurii în faţa tribunalului care

96

aduce atingere intereselor părţii în cauză; încălcarea dreptului comunitar de către

Tribunalul Funcţiei Publice”. Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, „recursul nu poate privi

numai cheltuielile de judecată sau faptul că partea este obligată să le plătească”125.

2. Procesul comunitar

2.1. Reguli generale de procedură

Procedura în faţa Curţii face obiectul unui regulament de procedură adoptat la 19

iunie 1991 şi modificat de mai multe ori, ultima modificare datand din 2008126

Regulile de procedură ale Tribunalul sunt aproape identice în formă şi conţinut cu

cele ale Curţii de Justiţie. Tribunalul judecă în Camere de câte trei sau cinci judecători

după aceeaşi procedură aplicabilă la Curtea de Justiţie, cu deosebirea că Tribunalul poate

renunţa la faza scrisă

Deciziile privind crearea Tribunalului de Primă Instanţă, care sunt cuprinse în

protocoalele privind statutul Curţii de Justiţie, conţin reguli care stabilesc competenţa

fiecăreia dintre cele două instanţe în scopul evitării unor situaţii de concurenţă a

competenţelor acestora în judecarea fondului cauzelor.

În cazul în care Tribunalul de Primă Instanţă consideră că nu are competenţa de a

supune dezbaterii şi a hotărî asupra unei acţiuni în privinţa căreia este competentă Curtea

de Justiţie, el va îndrepta acea acţiune la această Curte. În mod asemănător, când Curtea de

justiţie apreciază că o acţiune este de competenţa Tribunalului de Primă Instanţă, ea va

trimite acea acţiune Tribunalului, după care această Curte nu va putea să-şi decline

competenţa.

Judecata se desfăşoară cu respectarea principiului contradictorialităţii, este publică

şi presupune existenţa a două faze: o fază scrisă, în care cererea de chemare în judecată

odată înregistrată, este numit un judecător raportor însărcinat cu studierea dosarului, care

cu privire la faptele în discuţie şi privire la punctul de vedere al părţilor 127, şi o fază orală,

125 Prima hotărâre pe care Tribunalul Funcţiei Publice a soluţionat-o pe fond a fost o plângere pronunţată la data de 24 aprilie 2006 în cauza F-16/05 Falcione vs. Comisia (F-16/05 Falcione vs. Comisia, publicat în JOUE seria C nr.143 din 11.06.2005). În acest dosar, instanţa a respins solicitarea funcţionarului comunitar, de cetăţenie italiană, Nicola Falcione de a anula decizia Comisiei40 din data de 24 martie 2004 de încadrare definitivă a acestuia, după recrutarea din data de 1 mai 2003, în calitate de administrator126 Decizia Consiliului din 20 decembrie 2007 de modificare a Protocolului privind Statutul Curții de Justiție (2008/79/CE, Euratom, publicată în Jurnalul Oficial L 024 , 29/01/2008 p. 0039 - 0041), care prevede posibilitatea unei proceduri de urgenţă pentru soluţionarea întrebărilor preliminare referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie. Principalele trasaturi ale procedurii de urgenta privesc omiterea anumitor faze, restrangerea numarului de participanti, introducerea unor termene mai scurte si crearea unor camere specializate in rezolvarea intrebarilor preliminare referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie.127 Inclusiv al pârâtului care este citat, aducându-i-se la cunoştinţă cererea şi acordându-i-se un timp pentru depunerea unui memoriu în apărare.

97

în cadrul căreia este prezentat raportul preliminar al judecătorului – raportor, pledoariile

părţilor şi concluziile avocatului general.

Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, au caracter secret şi la ele participă

judecătorii prezenţi la faza orală a judecăţii, numărul acestora trebuind să fie impar.

Hotărârea se ia cu majoritate simplă şi ea angajează în mod colectiv Curtea, opiniile

separate neputând fi făcute public.

Prezenţa părţilor este obligatorie în toate fazele procesului, reprezentarea lor

făcându-se prin agenţi ai instituţiilor comunitare sau ai statelor membre, ori prin avocaţi, în

cazul persoanelor fizice sau juridice.

Procesul se desfăşoară în limba pârâtului, sau în cea pe care o alege reclamantul,

dacă pârât este o instituţie comunitară.

Caracteristicile procedurii în faţa instanţelor comunitare:

• Contradictorie

• Publică

• Mixtă (scris şi oral)

• De tip inchizitorial

• Gratuită

Procedura ordinară constă în:

1. Faza scrisă, care presupune:

• Sesizarea Curţii (stat membru, resortisant al unui stat membru, instituţie/organ

comunitar, instanţă naţională)

• Plângerea :

se depune la grefier;

este obligatorie;

trebuie redactată într-una dintre cele 23 de limbi comunitare

se introduce în anumite termene de decădere (1 lună – 5 ani)

• Termenul de recurs :

este înscris în tratate;

sunt prevăzute şi termene de distanţă;

dacă actul emană de la o instituţie comunitară – termenul se

împlineşte la 15 zile de la data publicării actului;

nu poate fi suspendat

2. Faza orală, care:

• Debutează cu audierea publică a raportului prezentat de judecătorul raportor

98

• Preşedintele Camerei deschide dezbaterile – părţile NU au dreptul să pledeze

personal (agenţi, avocaţi, consilieri)

• Avocatul general prezintă concluziile

• Preşedintele închide dezbaterile – cauza este luată în deliberare

3. Deliberarea şi hotărârea

• Deliberarea:

este secretă;

are loc în Camera de Consiliu;

nu se admite procedura opiniei separate.

• Hotărârea:

este dată în numele Curţii;

se prezintă în şedinţă publică;

trebuie semnată de preşedinte, judecătorul raportor, judecătorii care

au participat la deliberări, grefier.

• Minuta hotărârii (parafată) se depune la grefă.

2.2. Acţiunile în faţa instanţelor comunitare

2.2.1. Recursurile directe

În cadrul atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie, pot fi exercitate în faţa

acestuia următoarele tipuri de acţiuni:

a) Acţiunea (recursul) în anulare

Este calea de drept prin care reclamantul contestă legalitatea unui act

comunitar care provine de la o instituţie comunitară.

Pot fi atacate cu recurs în anulare128 actele adoptate de Parlamentul European şi

de Consiliul UE, în comun, actele Consiliului, Comisiei, ale Băncii Central Europene

(altele decât avizele şi recomandările), precum şi actele adoptate de Parlamentul European

menite să producă efecte faţă de terţi.

Acestea trebuie să fie acte juridice şi să producă efecte de drept. Motivele de

anulare sunt incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale, încălcarea tratatului sau a

oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa. Recursul poate fi formulat de către un

stat membru, de către o instituţie comunitară (mai ales de Comisie şi Consiliul UE, dar şi

128 Potrivit art. 173 din Tratatul CEE, art. 33 şi 38 din Tratatul CECO.

99

de către Parlament şi Banca Central Europeană în vederea ocrotirii prerogativelor lor)129

precum şi de orice persoană fizică sau juridică, resortisant al statelor membre ale UE, dacă

actul atacat îl priveşte în mod direct şi individual.

Termenul de recurs este de două luni şi începe să curgă fie de la publicarea

actului, fie de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunoştinţă de

actul respectiv, atunci când beneficiar este un alt subiect de drept.

Efectul admiterii recursului constă în declararea nulităţii actului contestat. În

situaţia în care actul este un regulament, Curtea de Justiţie va indica, dacă apreciază că este

necesar, acele efecte ale regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.

Un caz special de recurs în anulare îl constituie plângerea introdusă de funcţionarii

publici comunitari împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva

modului în care le-a fost rezolvată petiţia înaintată autorităţii investite cu puterea de

numire130.

Înainte de a se adresa Curţii Europene de Justiţie, funcţionarii comunitari trebuie să

parcurgă o procedură administrativă prealabilă, în faţa autorităţii care a dictat sancţiunea

disciplinară sau a celei investite cu puterea de numire.

În termen de 3 luni de la primirea răspunsului la procedura administrativă

prealabilă trebuie să fie sesizată instanţa judiciară comunitară.

b) Recursul în carenţă

Este acţiunea aflată la dispoziţia instituţiilor comunitare (cu excepţia CEJ), a

statelor membre şi a persoanelor fizice şi juridice prin care acestea solicită Curţii să

constate abţinerea instituţiilor comunitare. (Parlament, Consiliul U. E. şi Comisia

Europeană) într-o problemă în care acestea aveau obligaţia să acţioneze.

Înainte de sesizarea Curţii cu un recurs în carenţă este obligatorie efectuarea unei

proceduri administrative prealabile 131, constând în invitarea instituţiei respective să

acţioneze. Dacă în termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu-şi exprimă

poziţia, reclamantul poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie într-un alt termen de

două luni care curge de la data când instituţia comunitară trebuia să răspundă.

Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei comunitare; aceasta

fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii, deci să emită

actul respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.

129 Acestea considerându-se că nu trebuie să demonstreze vreun interes, având o legitimare activă de a acţiona, interesul fiind prezumat.

130 Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001, p. 550. Intră în categoria funcţionarilor publici comunitari Oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care reclamă acest statut.

131 După modelul contenciosului administrativ.

100

c) Excepţia de ilegalitate

Este procedura prin care se poate obţine anularea unui act normativ ilegal în

momentul în care acesta este executat printr-un act individual; anulare care nu s-a putut

abţine pe calea unui recurs în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus

acesta, fie din pricina lipsei calităţii procesuale active, actele normative putând fi contestate

doar de către statele membre sau instituţiile comunitare.

În acest caz, potrivit art. 184 din Tratatul CEE, persoanele fizice sau juridice pot să

ridice, în cadrul procesului de anulare a deciziei individuale, excepţia de ilegalitate a

actului normativ. Excepţia de ilegalitate apare astfel ca o procedură accesorie cererii

principale de anulare a deciziei individuale şi nu poate fi invocată de către particulari în

cazul în care puteau contesta actul pe calea unui recurs în anulare 132. Ea poate fi însă

invocată de orice parte a litigiului, chiar şi de către un stat membru, deşi acesta putea

acţiona şi pe calea unui recurs în anulare.

Dacă prin hotărârea Curţii este constatată ilegalitatea actului normativ în discuţie, el

devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuând să producă efecte

juridice. Doar decizia emisă în baza actului normativ va fi anulată.

d) Acţiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor

ce-i revin

Este acţiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru

prin care i se cere Curţii Europene de Justiţie să se pronunţe cu privire la conformitatea cu

dreptul comunitar a acţiunilor statului membru.

Înainte de investirea Curţii cu judecarea cauzei se desfăşoară o fază administrativă

constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe baza observaţiilor prezente de statul în

cauză şi emiterea unui aviz prin care i se cere luare unor măsuri pentru înlăturarea abaterii.

În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie. Această

fază administrativă este obligatorie şi în situaţia în care un stat membru invocă

neîndeplinirea de către alt stat membru a obligaţiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai

întâi Comisia care emite de asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curţii se poate

face numai dacă într-un termen de trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul.

132 O. Manolache, op. cit., p. 517.

101

Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor

şi obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu poate anula actele

emise de autorităţile interne, pentru că astfel s-ar substitui judecătorului naţional.

Executarea hotărârii Curţii este obligatorie, prevăzându-se şi posibilitatea aplicării

unor sancţiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare

sau a unei amenzi 133.

e) Acţiunea în daune contra instituţiilor comunitare

Este o acţiune în răspundere necontractuală exercitată în temeiul art. 215 din

Tratatul CEE, care prevede că în materie de răspundere extracontractuală, comunitatea

trebuie să repare daunele cauzate de instituţiile şi de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.

Prin introducerea ei reclamantul urmăreşte obţinerea de compensaţii pentru daunele

cauzate prin actul comunitar.

De obicei acţiunea în daune însoţeşte recursul în anularea actului comunitar din

care izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată şi separat, atunci când persoana interesată

nu poate să atace direct actul sau când acesta a fost anulat.

2.2. Cooperarea judiciară între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie - Recursul

prejudiciar

Numit şi „trimitere prejudiciarã” şi reglementat de art. 234 TCE (versiunea

consolidatã), recursul prejudiciar conferã jurisdicţiilor naţionale posibilitatea de a face apel

la CJCE atunci când o instanţã naþionalã dintr-un stat membru UE trebuie sã aplice, într-

un litigiu în care este sesizatã, dispoziţii ale dreptului comunitar. În acest caz, instanţa

naþionalã poate suspenda procedura şi cere CJCE sã se pronunţe dacã actul adoptat de

cãtre instituţiile comunitare este valabil şi cum trebuie el interpretat.

Curtea de Justişie a CE rãspunde printr-o hotãrâre (iar nu printr-un simplu aviz) ce

are caracter obligatoriu, deci trebuie respectatã de cãtre instanţa care a solicitat-o. Recursul

prejudiciar nu este însã o procedurã contencioasã destinatã sã rezolve un litigiu, aşa cum

sunt celelalte proceduri de recurs descrise pânã acum, ci reprezintã doar un element într-o

procedurã globalã ce începe şi se sfârşeşte în faţa unei instanţe naþionale.

Obiectivul recursului prejudiciar este acela de a garanta o interpretare uniformã a

dreptului comunitar, asigurând astfel unitatea ordinii juridice comunitare

133 Constatarea o face Comisia, care după efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, sesizează din nou Curtea.

102

Instanţele competente să sesizeze Curtea

Doar instanţele statelor membre au competenţă să sesizeze Curtea cu un recurs

prejudiciar. Curtea nu este legată de dreptul naţional al statelor membre, astfel, încât ea

este cea care stabileşte dacă forul solicitant îndeplineşte sau nu condiţiile cerute pentru a i

se admite recursul.

S-au stabilit astfel de către jurisprudenţă reguli conform cărora instanţa solicitantă trebuie,

în baza normelor de procedură, să aibă calitatea de terţ în cazul litigiului, să fie investită cu

soluţionarea acestuia şi nu doar un rol consultativ (respingând solicitări ale organizaţiilor

avocaţilor), sau să considere unele organe ca fiind abilitate să solicite recurs, chiar dacă

acestea nu funcţionează după regulile tradiţionale ale organelor jurisdicţionale (cele ale

Consiliul constituţional francez). Solicitările organelor arbitrare naţionale nu au fost

acceptate şi de către Curte.

Caracterul facultativ sau obligatoriu al sesizării

a) În situaţia interpretării

Judecătorul naţional însărcinat cu judecarea unei cauze are sarcina de a pronunţa o

hotărâre legală şi, în acest scop trebuie să beneficieze de independenţă şi să dispună de

toate mijloacele îndeplinirii acestei responsabilităţi. În acest sens solicitarea Curţii de

Justiţie pentru a-l sprijini în cauza pe care o judecă trebuie să fie astfel reglementată încât

să-i confere posibilitatea să decidă dacă trebuie să solicite această intervenţie, faza

procedurală în care este necesară şi chestiunile asupra cărora Curtea urmează să se

pronunţe.

Tratatele prevăd că judecătorul naţional „poate” sau „este ţinut” să introducă

recursul prejudiciar. Sunt obligaţi să introducă recursul prejudiciar judecătorul care se

pronunţă ca ultimă instanţă naţională, în timp ce restul au doar facultatea de a apela la

acest recurs, întrucât pe plan intern mai există posibilitatea îndreptării hotărârii eventual

greşite. Se are în vedere îmbinarea autonomiei jurisdicţiei naţionale cu respectarea şi

aplicarea uniformă a dreptului comunitar .

b) În cazul aprecierii validităţii

Dacă în cazul problemelor de interpretare situaţia este diferită în funcţie de poziţia

ierarhică a instanţei, în cazul aprecierii validităţii situaţia nu mai poate fi apreciată diferit,

întrucât indiferent care ar fi locul pe care-l ocupă instanţa ierarhică internă, ea nu poate

103

hotărî asupra invalidităţii actelor instituţiilor comunitare , chiar dacă nu reprezintă ultimul

grad de jurisdicţie. Rezultă deci că atunci când o instanţă consideră că există elemente care

ar pune sub semnul întrebării validitatea unei norme juridice comunitare, ea trebuie să se

adreseze Curţii de Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid.

Obiectul recursului prejudiciar

a) În chestiunile de interpretare

Curtea nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziţii comunitare,

indiferent de categoria izvoarelor dreptului comunitar din care acestea fac parte, ea nu se

pronunţă asupra dreptului naţional. Se pot întâlni situaţii când problemele solicitate se

referă la raportul dreptului intern cu cel comunitar, când solicitarea va avea ca obiect

sprijinul Curţii în asigurarea respectării principiului primordialităţii dreptului comunitar.

Nu există anumite limite precis stabilite în ceea ce priveşte domeniul la care se pot referi

chestiunile asupra cărora Curtea urmează să dea indicaţii, nici din punctul de vedere al

denumirii actelor decizionale (întrucât se poate recurge şi la schimbarea calificării

acestora), nici din punctul de vedere al categoriei de surse de drept comunitar la care se

referă (tratate, principii generale de drept, acorduri internaţionale).

b) În chestiunile de validitate

Recursul prejudiciar privind validitatea reprezintă o acţiune care are ca obiect

interogarea Curţii de Justiţie cu privire la validitatea unei norme juridice comunitare. Ea

reprezintă un mijloc de control al legalităţii actelor comunitare, impunând respectarea

ierarhiei normelor juridice. Din aceste considerente, ea reprezintă o problemă de

competenţă exclusivă a jurisdicţiei comunitare, obligatorie pentru orice judecător naţional

în soluţionarea cazurilor cu care este sesizat.

Această acţiune apare ca o consecinţă a faptului că judecătorul naţional nu este

competent să declare invalid un act comunitar. Principiul legalităţii presupune însă ca un

act în contradicţie cu normele comunitare superioare să nu fie aplicat. Apare astfel situaţia

în care în faţa unui judecător naţional se sesizează această contradicţie şi se impune

examinarea respectivului act în ceea ce priveşte validitatea sa. Dacă judecătorul consideră

că actul este valid, va respinge această excepţie. În caz contrar, având în vedere

competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie în anularea actelor comunitare, el va trebui să

apeleze la această cale judiciară. Din aceste considerente, se apreciază că acest recurs

prejudiciar de interpretare se aseamănă cu acţiunea în anulare.

104

Momentul solicitării

În stabilirea momentului în care se înaintează recursul prejudiciar, judecătorul

naţional beneficiază de deplină libertate. Nu există nici o îngrădire legală, el urmând să

stabilească momentul în care recursul respectiv poate să fie cât mai avantajos atât din

punctul de vedere al utilizării procedurale, cât şi din punctul de vedere al circumstanţelor.

Formularea chestiunilor

Tratatele nu prevăd anumite restricţii în ceea ce priveşte forma în care trebuie

prezentate problemele asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe. S-a stabilit de către

jurisprudenţă că acestea pot să fie prezentate aşa cum consideră judecătorul naţional, dar

într-o formă directă şi simplă, care să fir în măsură să permită Curţii să-şi exercite

competenţele. În situaţia formulării unor probleme într-un mod impropriu, sau care

depăşesc cadrul competenţelor atribuite prin tratate, Curtea a statuat că este competentă să

reformuleze chestiunea din recurs şi se va pronunţa doar asupra acelor aspecte care sunt

legate de dreptul comunitar şi care necesită a fi interpretate .

Admisibilitatea recursului

Curtea are competenţă să admită sau să respingă recursul în întregime sau doar în

anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi clarificate de Curte. Astfel, jurisprudenţ

acesteia a stabilit că într-o cauză în care, după sesizare, a intervenit o anulare din partea

unei instanţe naţionale superioare, Curtea va declara procedura fără obiect .

O altă cauză de neadmisibilitate a fost considerată inexistenţa unui raport între

problema solicitată a fi clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de judecătorul

naţional.

Absenţa motivării recursului prejudiciar este de asemenea considerată ca un motiv

de respingere a acestuia, iar practica urmată de Curte a fost una de aplicare tot mai severă a

acestei condiţii .

Reguli speciale de procedură

Deşi prin esenţa sa judecarea recursului prejudiciar nu are un caracter

contradictoriu, totuşi Curtea a admis că în scopul unei mai bune aplicări a justiţiei să-i

confere un caracter contradictoriu. În acest sens se aplică o procedură care prevede

105

prezenţa părţilor implicate în litigiu în faţa instanţei naţionale precum şi a organelor

comunitare interesate.

Grefa tribunalului naţional înaintează grefei Curţii de Justiţie ordonanţa de recurs

prejudiciar şi dosarul cazului. Grefa Curţii sesizează părţile în litigiu, Comisia, Consiliul şi

guvernele statelor implicate. Acestora li se acordă un termen de două luni pentru a prezenta

observaţiile scrise. Ei nu pot modifica chestiunile care sunt cuprinse în recursul prejudiciar

înaintat Curţii.

În momentul înregistrării recursului se numeşte un judecător raportor, care

examinează cazul şi stabileşte dacă sunt necesare unele măsuri judiciare, acestea referindu-

se la judecătorul naţional, părţile în litigiu, statele sau instituţiile comunitare.

Părţile în litigiu nu trebuie să prezinte memorii şi observaţii în mod obligatoriu, dar

în practică acestea obişnuiesc să depună observaţii.

Procedura cuprinde două faze: faza scrisă (depunerea observaţiilor) şi faza orală, în

care părţile îşi susţin cauza. Limba de desfăşurare a dezbaterilor este limba iniţială a

cazului.

În final Curtea emite hotărârea, care are forma obişnuită.

Întrucât procedura preliminara, prevazuta de articolul 234 din Tratatul CE, este

destul de complexa datorita numarului de participanti si contrangerilor lingvistice, astfel

incat in majoritatea cazurilor, are o durata de aproximativ 2 ani, Consiliul a adoptat in data

de 20 decembrie 2007 decizia de modificare a Protocolului privind statutul Curtii de

Justitie. Dat fiind ca la procedura preliminara se ajunge numai dupa declansarea unui

proces in fata instantelor nationale, intregul proces poate dura foarte mult. Complicatiile

sunt cu atat mai grave cu cat se pot incalca drepturi fundamentale ale omului (in cazul in

care, spre exemplu, o persoana este detinuta). Articolul 104a din regulamentul de

procedura al Curtii de Justitie prevede deja o procedura accelerata insa in practica de foarte

putine ori a fost folosita. In plus, ea prevede aceleasi etape ca si procedura preliminara

obisnuita, iar celeritatea, obtinuta cu titlu exceptional, rezulta din acordarea de prioritati

cauzei respective in raport cu celelalte cauze pe rol.

S-a introdus astfel o procedură de urgenţă pentru soluţionarea întrebărilor

preliminare referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie, care presupune

omiterea anumitor faze, restrangerea numarului de participanti, introducerea unor termene

mai scurte si crearea unor camere specializate in rezolvarea intrebarilor preliminare

referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie.

Efectul hotărârilor Curţii

106

a) Hotărârile de interpretare

După primirea hotărârii Curţii, judecătorul naţional trebuie să ţină cont de

conţinutul acestuia. Această concluzie rezultă din logica lucrurilor întrucât dacă a solicitat

un sprijin din partea instanţei comunitare supreme, conforme prevederilor acesteia în

soluţionarea cazului se impune de la sine. În cazul în care răspunsul primit nu este suficient

de clar, judecătorul are posibilitatea să revină cu întrebări suplimentare adresate Curţii de

Justiţie, întrucât hotărârea Curţii de Justiţie nu soluţionează cazul, nu are autoritate de lucru

judecat. Ea are însă autoritate de lucru interpretat , având drept consecinţă faptul că orice

jurisdicţie naţională care are de soluţionat un caz în care se regăsesc aceleaşi chestiuni,

trebuie să ţină seama de respectiva interpretare. Nimic nu împiedică însă ca şi alte instanţe

să solicite Curţii o nouă interpretare .

Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la data

intrării în vigoare a textului interpretat, situaţie care este apreciată ca putând anula efecte

negative, având în vedere faptul că poate să producă efecte diferite de la un stat la altul, în

funcţie de prevederile concrete ale dreptului intern, iar pe de altă parte, pentru că aduce

atingere unui principiu general de drept şi unor raporturi juridice care au putut fi stabilite,

pe baza principiului bunei credinţe, din cauză că nu este stabilită interpretarea normelor

juridice care guvernează în materie. Din aceste considerente, Curtea a acceptat

neretroactivitatea în cazul reclamaţiilor adresate înainte de data hotărârii interpretative. În

acelaşi timp nu a acceptat neretroactivitatea asupra cazurilor cărora li s-ar fi aplicat o

legislaţie adoptată după data pronunţării hotărârii de interpretare, aflată în contradicţie cu

acesta .

b) Hotărârea în aprecierea validităţi

Hotărârea pronunţată de Curte în cazul unui recurs prejudicial reprezintă consecinţa

unui control obiectiv de legalitate, efectuat de către instanţa supremă comunitară, fapt

pentru care ea are autoritate absolută.

În caz de respingere a recursului, instanţa naţională care a solicitat interpretarea va

trebui să aplice dispoziţiile actului respectiv.

Constatarea invalidităţii actului comunitar va avea drept consecinţă obligaţia de a

nu îl aplica şi de asemenea, de a nu aplica nici reglementările interne care au fost adoptate

în baza acestuia.

Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecinţă faptul că se

extinde cu privire la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se conformeze şi să

considere actul invalid.

107

Curtea a stabilit însă că se recunoaşte competenţa instanţelor naţionale conform art.

177 de a aprecia existenţa unui interes în baza căruia să solicite un nou recurs într-o

chestiune deja tranşată de Curte.

Se apreciază însă că există o contradicţie între caracterul absolut al hotărârii şi

posibilitatea reconsiderării actului, Curtea nemaiputând să revină în acest caz. În alte

hotărâri, Curtea a statuat că poate să limiteze în timp efectele retroactive ale invalidităţii

unui regulament, judecătorul naţional fiind obligat să acţioneze în consecinţă.

108

ANEXA 1

Schema: Puterea de decizie a UE

109

cetăţeni

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

PARLAMENTUL EUROPEAN

supervizează

Propune legislaţia şi bugetul

numeşte

codecizie

Legislaţia UE

BugetulUE

CURTEA DE

JUSTIŢIE

CURTEA DE

CONTURI

arbiteazăsupervizează

guverne naţionale

COMISIA EUROPEANĂ

ANEXA 2

Distribuţia voturilor în Consiliul Uniunii Europene,

conform Tratatului de la Nisa

State Membre Echilibrarea voturilor în

Consiliul UE

Germania 29

Marea Britanie 29

Franţa 29

Italia 29

Spania 27

Polonia 27

România 14

Olanda 13

Grecia 12

Cehia 12

Belgia 12

Ungaria 12

Portugalia 12

110

Suedia 10

Bulgaria 10

Austria 10

Slovacia 7

Danemarca 7

Finlanda 7

Irlanda 7

Lituania 7

Letonia 4

Slovenia 4

Estonia 4

Cipru 4

Luxemburg 4

Malta 3

TOTAL 345

111

ANEXA 3

Evoluţia repartizării locurilor în Parlamentul European

  1979 1981* 1984 1986* 1989 1994 1995* 1999 2004 2007* 2009

Nisa

2009

Lisabona

Germania 81 81 81 81 81 99 99 99 99 99 99 96

Franţa 81 81 81 81 81 87 87 87 78 78 72 74

Italia 81 81 81 81 81 87 87 87 78 78 72 73

Marea Britanie 81 81 81 81 81 87 87 87 78 78 72 73

Spania 60 60 64 64 64 54 54 50 54

Polonia 54 54 50 51

România 35 33 33

Olanda 25 25 25 25 25 31 31 31 27 27 25 26

Belgia 24 24 24 24 24 25 25 25 24 24 22 22

Grecia 24 24 24 24 25 25 25 24 24 22 22

Portugalia 24 24 25 25 25 24 24 22 22

Ungaria 24 24 22 22

Cehia 24 24 22 22

Suedia 22 22 19 19 18 20

Autstria 21 21 18 18 17 19

Bulgaria 18 17 18

Danemarca 16 16 16 16 16 16 16 16 14 14 13 13

Finlanda 16 16 14 14 13 13

Slovacia 14 14 12 12

Irlanda 15 15 15 15 15 15 15 15 13 13 12 12

Lituania 13 13 12 12

Letonia 9 9 8 9

112

Slovenia 7 7 7 8

Luxemburg 6 6 6 6 6 6 6 6 6 6 6 6

Cipru 6 6 6 6

Estonia 6 6 5 6

Malta 5 5 5 6

Total 410 434 434 518 518 567 626 626 732 785 736 751

113