UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

DREPT COMUNITAR

EUROPEAN

Prof univ. dr. Elena IFTIME

2015

CUPRINS

CAPITOLUL I.

PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI EVOLUŢIA

ACESTORA………………………………………………………………... ….1

1.1.Vechi idei de unitate a continentului european.....................................................................1

1.2. Începuturile procesului de unificare europeană după cel de al doilea război mondial........1

1.3. De la Comunuităţile Europene la Uniunea Europeană........................................................1

1.4. Etapele extinderii spaţiului comunitar.................................................................................1

CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR...........................................1

2.1. Izvoare primare ale dreptului comunitar..............................................................................1

2.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar..........................................................................1

2.3. Principiile generale ale dreptului comunitar........................................................................1

CAPITOLUL III. PERFECŢIONAREA INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

ÎN LUMINA TRATATULUI DE LA LISABONA................................................................1

3.1. Prezentarea generală asupra cadrului instituţional al Uniunii Europene.............................1

3.1.1. Parlamentul European.......................................................................................................1

3.1.2. Consiliul European...........................................................................................................1

3.1.3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri sau Consiliul)...................................1

3.1.4. Comisia Europeană...........................................................................................................1

3.1.5. Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă..........................................1

3.1.6. Curtea de Conturi..............................................................................................................1

3.2. Reforma instituţională propusă de Tratatul de la Lisabona.................................................1

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................1

1

CAPITOLUL I

PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTORA

1.1.Vechi idei de unitate a continentului european

Originile ideii de unitate a Europei pot fi identificate încă în Antichitatea sclavagistă, în cuceririle romane, care, după unii autori, au fost motivate de astfel de tendinţe1.

În spiritul ideii de unitate europeană trebuie privite şi încercările de refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman, mai ales dacă avem în vedere eforturile lui Carol cel Mare de a finaliza aceasta idee. Dar, atât Carol cel Mare, cât şi succesorii săi, s-au dovedit incapabili de a realiza unitatea europeană.

În epoca modernă, însă, ideea de unitate a Europei a fast abandonată în avantajul ideii de divizare a continentului, nu numai din punct de vedere politic, dar şi religios şi economic. Apar acum statele suverane, cu graniţe care devin nu numai criterii de separare geografică dar şi lingvistică, economică, socială etc.

De aceea, Europa secolului al XIX-lea este un continent divizat cu tendinţe contradictorii: de declin şi descompunere a unor state (Franţa, Austria), de cristalizare şi recompunere a altora (Germania, Italia). Se adaugă apoi revoluţia industrială, progresele ştiinţifice şi tehnice, ideile naţionaliste care accentuează divizarea, prevestind evenimentele începutului sec. XX. Sistemul de alianţe2constituit acum, fondat pe interese contradictorii şi pe un echilibru precar, se modifică în funcţie de circumstanţele politice şi de altă natură.

Dincolo de aceste interese contradictorii, poate fi desluşită o comunitate de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi răspândire a cunoştinţelor. Este ilustrativă, în acest sens, "Revista Statelor Unite Europene" editată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi3.

Ideea unităţii europene rezultă şi dintr-un proiect al "Statelor Unite Europene" propus şi luat în dezbatere de Congresul de Ştiinţe Politice ce a avut loc la Paris în anul 1900.

Fragmentarea politică a Europei, diversele încercări de stăpânire politică, n-au subminat comunitatea de civilizaţie bazată pe elemente de tradiţie, limbă, credinţă, organizare politică, cultură. De aceea, primul război mondial găseşte o Europă în dublă ipostază: cea comunitară prin elementele comune amintite şi cea a statelor naţionale.

Problema organizării Europei a început să fie asimilată mult mai bine şi văzută mult mai limpede, după primul conflict mondial. După primul război mondial, ideea de unitate europeană prinde contur în intenţiile contelui Condenhove Kalergi făcute publice prin lucrarea "Pan - Europa" în 1922 şi în care se preconiza constituirea unei federaţii europene prin abandonarea suveranităţii naţionale a statelor4. S-a iniţiat, de asemenea, sub patronajul contelui, o mişcare în favoarea constituirii

1Louis Cartou, Communautés Européens, Dalloz, 1991, p. 12.

2Pentru detalii a se vedea P. Renouvin, Histoire des relations internationales, Paris, 1965,1. I, p. 241 – 242.

3P. Renouvin, op. cit. menţionat de V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex 2001, p. 21.

4Condenhove Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut universitaire d'études européennes de Geneva ), Paris, PUF, 1988, p. 139.

2

unei Uniuni Pan Europene a cărei susţinători s-au întrunit la Viena (1929) într-un congres care a reunit un număr impresionant de ţări participante.

Manifestul Pan European, bazat în primul rând pe înţelegerea dintre Germania şi Franţa, schiţa principalele coordonate ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii, suveranităţii şi securităţii confederale, crearea unei alianţe militare, înfăptuirea uniunii vamale, stabilirea unei monede comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea civilizaţiilor fiecărui stat, protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor.Contele Coudenhove-Kalergi5susţinea în 1922 că: „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”. În anul 1924, danezul Heerfordt publica un eseu intitulat „Europa Communis”, al cărui conţinut cuprindea, printre altele, şi o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Heerfordt a prevăzut chiar un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

Ideea unei Europe federale se exprimă şi la nivel interguvernamental. În acest sens avem un exemplu în discursul ministrului francez al afacerilor externe din anii 1929-1930, Aristide Briand, care declara: „Cred că între popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un liant federal”.

A existat, însă, şi o altă idee de unitate europeană bazată pe politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, o politică de forţă, violenţă, voinţă unilaterală. Această orientare a stimulat în contrapondere concepţia de unificare a Europei pe baza statelor europene, independente, pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni.

În ciuda tuturor ideilor şi planurilor, realizările efective încep pentru Europa abia după cel de-al doilea război mondial.

1.2. Începuturile procesului de unificare europeană după cel de al doilea război mondial

Economiile europene, în timpul celui de-al doilea război mondial, au suferit uriaşe distrugeri. Pentru majoritatea statelor, nivelurile de producţie existente în 1936 au fost recuperate abia în 1950, an considerat de cei mai mulţi istorici ca fiind sfârşitul perioadei de reconstrucţie. Dar această perioadă a fost relativ scurtă şi plină de succes, fiind caracterizată de o creştere economică intensă şi de o răspândire rapidă a comerţului intraeuropean, aceste tendinţe continuând, fără întreruperi majore, timp de aproape treizeci de ani. În timpul perioadei de reconstrucţie au fost puse bazele cooperării economice regionale. Baza financiară precum şi iniţiativa reconstrucţiei a venit din partea americanilor, sub forma Planului Marshall. Ajutorul american a constat în finanţarea unor mari deficite ale balanţelor de plăţi, acest ajutor îndreptându-se către economiile înfometate de dolari din Europa de Vest. Bineînţeles, ajutorul Statelor Unite era condiţionat de cooperarea dintre guvernele europene şi progresiva liberalizare a comerţului şi plăţilor intraeuropene, ceea ce a pregatit contextul aparitiei comunitatilor europene. Dar, apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalităţi marcante a vieţii sociale de la jumătatea secolului trecut. Ideea Europei unite şi necesitatea unei strânse colaborări între statele din această zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente şi situaţii care au arătat că europenii ar putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviţi ca naţiuni independente şi total autonome. Încă de la început, Comunităţile europene au urmărit drept scop principal realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezultă din cadrul organizaţiilor de

5Născut la Tokyo, în 1894.

3

cooperare. Având acest scop, ele s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost, totuşi, exprimate la Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu-se, atunci, de concepţiile partizanilor unei cooperări instituţionalizate Aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a îmbrăcat, iniţial, forma organizaţiilor de cooperare concepută la sfârşitul anilor '40, unele dintre ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană. După experienţa a două războaie devastatoare, “europenii au început să se gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii lor pe cale paşnică”.6 Căutând să iasă din impas, guvernele democratice din occident, hotărâte să nu mai repete greşelile trecutului, au optat definitiv, pentru soluţia integrării lor economice şi politice. Renaşte acum ideea uniunii europene7 şi un "puternic curent spre o politică intenaţională care să fie capabilă să oprească un alt război mondial şi care să întărească economic Europa în faţa Americii, a început să se dezvolte.8

Este ilustrativă, în acest sens, declaraţia lui W.Churchill (19 dec. l946) la Universitatea din Zurich, în care reiterarea ideii de uniune europeană era motivată de dorinţa de a reconstrui familia europeană şi de a-i asigura o structură care să-i permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, securitate, libertate. În mod paradoxal, W. Churchill făcea această declaraţie ştiind că Europa se pregătea pentru dezmembrare şi nu pentru recompunere, consolidare. Cel puţin ideologic, războiul a continuat prin împărţirea continentului în două sfere de influenţă (vestul sub influenţa democraţiei liberale, iar estul sub comunismul sovietic).

De aceea, timp de patruzeci şi cinci de ani (până la căderea zidului din Berlin şi prăbuşirea sistemului comunist) numai "guvernanţii şi popoarele din vestul continentului vor lua parte la marea mişcare de reconstrucţie politică a Europei9, de "regăsire a familiei europene".

Ridicarea Europei după al Doilea război mondial determină într-un mod foarte pragmatic, constituirea unor legături europene de cooperare în dimensiunile: economic, militar, politic, premise ale statelor comunitare europene10.

1) Organizaţiile internaţionale cu vocaţie militară cu scop primordial defensiv, au fost iniţial inspirate de teama unei resuscitări a pericolului german, dar treptat va căpăta o nouă semnificaţie, în contextul războiului rece.

Ca răspuns unei eventuale ameninţări germane, pe 4 martie 1947 pentru prima oară reprezentanţii Angliei şi Franţei, încheie la Dunkerque un Pact de alianţe şi asistenţa mutuală.

După mai puţin de un an (februarie 1948) Franţa şi Anglia invită statele Beneluxului să participe şi ele la un sistem de garanţie mutuală. Este redactat şi semnat un nou tratat între Anglia şi Franţa pe de o parte şi Belgia, Olanda, Luxemburg, pe de altă parte şi astfel, la 17 martie 1948 ia fiinţă Uniunea Occidentală.

Deşi tratatul de la Bruxelles consfinţea, în primul rând, un acord de asistenţă mutuală contra oricărei agresiuni (Germania fiind în mod special vizată), el organiza o reţea de relaţii mult mai largă, care viza pe lângă cooperarea militară şi relaţii politice, economice, culturale.

Pe plan politic se constituie un consiliu consultativ, din miniştrii afacerilor externe, cu sediul, alternativ, în capitalele statelor membre (Franţa, Anglia şi cei din Benelux). Între sesiuni consiliul este dublat de o comisie permanentă cu sediul la Londra.

Pe plan militar se constituie un Comitet al Miniştrilor Apărării asistat de comitetele specializate (având ca principală misiune planificarea strategică a armamentului).Sunt

6 I.P.Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 8.

7 V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 10.

8Charles Zorgbibe, La construction poltique de l΄Europe, Presses universitaires de France, citat de O. Bibere,

Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 23.

9Charles Zorgbibe, Construcţia europeană, Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei Bucureşti, 1998, p. 11.

10Jean Boulouis, Droit institutionel des communautés, Montchrestien, Paris, 1993, p. 14, 4-è édition, p. 27.

4

constituite totodată forţe militare comune gata să fie plasate sub un comandament comun (în caz de război sub comandamentul comitetului comandanţilor şefi).

Pe plan economic, organizaţia ce rezultă din Tratatul de la Bruxelles propunea formarea unei uniuni vamale, deschisă tuturor ţărilor europene (şi înfiinţarea unei Adunări Europene, ca organizaţie cu puteri parlamentare internaţionale)11. Dar Uniunea occidentală “reprezenta o Europă mult prea fragilă pentru cei doi “foşti” mari aliaţi, iar o nouă măsurare a forţelor părea doar o chestiune de timp”. De aceea, lovitura de stat de la Praga ( februarie 1948), blocada de la Berlin (iunie 1948), războiul civil din Grecia au determinat SUA să iasă din izolaţionism şi să impulsioneze fortificarea sistemului de securitate european. În acest context, la 4 aprilie 1949 la Washington este semnat Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), organizaţie cu pronunţat caracter militar în care, pe lângă cele cinci sate din Uniunea Occidentală să regăsesc SUA, Canada, Norvegia, Danemarca, Italia, Portugalia, Islanda. Conducerea noii organizaţii revine SUA, Uniunea Occidentală fiind practic absorbită de NATO12. 2) Organizaţiile internaţionale cu vocaţie economică au apărut din nevoia reconstrucţiei economiilor distruse de război, pe calea cooperării statelor europene. Într-un regim de urgenţe, în primul rând economice, cu mijloace insuficiente, Europa este nevoită să accepte prelungirea şi sporirea ajutorului economic nord-american, care de la sfârşitul războiului mondial îmbrăcase variate forme.

Este lansat planul Marshall, prin care “se pune în mişcare un sistem financiar de redemarare a economiilor statelor europene”13. De acest plan va beneficia doar Vestul Europei14, care va trebui însă să participe la o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui program de reconstrucţie europeană. Aşa cum sublinia generalul Marshall, “nu ar fi nici corect, nici util ca guvernul SUA să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor.”

Ca urmare, se constituie cei doi piloni ai reconstrucţiei economice europene, ECA (Economic Cooperation Administration) reprezentând partea americană şi OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică) reprezentând partea europeană. OECE a avut ca document constitutiv Convenţia încheiată la 16 aprilie 1948 şi care a fost semnată de 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, Vestul Germaniei şi teritoriul Triest. În 1955 va fi admisă RFG, iar în 1959 Spania.

Constituită în vederea gestionării ajutorului comun oferit de SUA, OECE va pune în mişcare mecanisme economice şi politice care să ajute statele europene să depăşească condiţia de protejate ale SUA. Sub conducerea organizaţiei, politicile economice naţionale îşi armonizează interesele naţionale, dispunând de un sistem multilateral de plăţi, în condiţiile liberalizării crescânde a schimburilor şi eliminării restricţiilor economice.

După 12 ani de eforturi susţinute de redresare şi reconstrucţie a Europei, OECE, reformată îşi lărgeşte atât obiectivele cât şi aria de acţiune. Convenţia din 14 decembrie 1960

11Anglia s-a opus energic acestei propuneri.

12Într-un alt context politic, cel al anilor” 60, Uniunea Occidentală va reapărea sub numele de Uniunea Europei

Occidentale (acordul de la Paris 1954) în care se integrează şi se reînarmează RF Germania, care la 9 mai 1955

aderă la NATO. În replică la 14 mai 1955 se semnează pactul de la Varşovia.

13Planul poartă numele secretarului de stat american (generalul Marshall) care într-un discurs al său la

Universitatea Harvard (iunie 1947) declara “război foametei, sărăciei, disperării şi haosului din Europa”, în O.

Bibere, op. cit. p. 28.

14Statele Estului Europei aflate sub “protecţia” Moscovei au fost “ajutate” să renunţe la binefacerile Planului

Marshall.

5

o va înlocui cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), “marcând astfel trecerea occidentului la stadiul de state industrializate dezvoltate şi societăţi de consum”15. Intrarea în organizaţie a SUA, Canadei, Japoniei, Noii Zeilande, va consacra “ constituirea unei comunităţi în fapt mai largă, aceea a statelor industrializate, în sânul căreia trebuie de acum să fie căutate o ideală solidaritate sau cel puţin respectul unui echilibru în dezvoltare”16. Obiectivul principal rămâne, însă, coordonarea politicilor economice, comerciale şi de dezvoltare ale statelor membre , oferind totodată ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. Organizaţia devine astfel un for în care se stabilesc politici economice, se schimbă informaţii, altfel spus, “unul din locurile de gestiune a unei lumi din ce în ce mai întrepătrunse”. 3) Organizaţiile internaţionale cu vocaţie politică, apărute după al doilea război mondial, sunt expresia celor mai influente mişcări europene ce promovează şi susţin ideea de unitate europeană. Încă din 1947 se constituie un Comitet Internaţional de Coordonare pentru Europa Unită care convoacă la Haga un mare Congres al Europei, ce propune o Adunare parlamentară europeană. Se conturează două modele de constituire a Federaţiei Europene. Reprezentanţii Marii Britanii propun un model tradiţional de cooperare interguvernamentală (o organizaţie strict dependentă de guverne) pe când modelul franco-belgian, axat pe metoda supranaţională, propune un parlament veritabil european căruia să i se acorde o competenţă extinsă. În cele din urmă se ajunge la un compromis şi astfel apare prima organizaţie de cooperare politică în Europa, Consiliul Europei, fondat în considerarea ideii de unitate politică a Europei17. Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizaţiile precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în vigoare la 3 august, acelaşi an), statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional. Acesta favorizează aparitia unui drept regional european creat pe baza de convenţii. Cea mai importantă convenţie este, bineînţeles, Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Faţă de acest ansamblu organizaţional, constituit, la origine, de către statele Europei Occidentale, s-a edificat în Est un alt bloc, dispărut cu 10 ani în urmă, format fiind din democraţiile populare ale Europei Centrale şi de Est, sub dominaţia evidentă a U.R.S.S.-ului. Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie economică, ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc (COMECON, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959) şi, în materie militară, Tratatul de la Varşovia (încheiat la 14 mai 1955), reunind tot statele Europei Centrale şi de Est.

Cele trei tipuri de organizaţii internaţionale din Europa nu au reuşit să asigure politici unitare (specifice celor trei domenii). Erau organizaţii sectoriale, cu vocaţii diferite, care s-au dovedit incapabile să coordoneze dezvoltarea economică a Vestului Europei. Dacă ne referim

15O.Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 30.

16Ch. Zorgbibe, op. cit. p. 22.

17Consiliul Europei ia fiinţă în baza Tratatului de la Londra din 9 mai 1949 pentru a da curs şi substanţă ideii de

unificare politică a Europei, pe bază democratică. La data fondării sale Consiliul Europei reunea statele europene

cu regim democratic pluralist, preucupate de protecţia juridică reală a drepturilor omului. ( Belgia, Danemarca,

Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia). Prima organizaţie de cooperare

politică în Europa era dotată cu un organ de decizie ( Consiliul de miniştrii compus de reprezentanţii guvernelor

statelor membre) şi o Adunare parlamentară consultativă. Ea s-a constituit într-un for de dialog şi cooperare, care

deşi a încercat o formulă de integrare europeană pe cale parlamentară n-a devenit ce s-a dorit a fi: o cale spre

Statele Unite ale Europei.

6

numai la Consiliul Europei, ca o formulă de integrare europeană pe cale parlamentară, vom constata eşecul rapid al acesteia, datorită lipsei puterii legislative a organelor Consiliului şi a mijloacelor foarte reduse de care el dispunea18. Deşi competenţele atribuite Consiliului sunt extinse şi la domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, mijloacele de acţiune efectivă erau foarte limitate.

De aceea, statele occidentale s-au orientat asupra unor soluţii de cooperare economică mai radicale şi depăşind particularismul şi reticenţele trecutului au pus bazele unui proces de unificare progresivă a Europei.19

Organizaţiilor de cooperare înfiinţate în Vest li se adaugă, la începutul anilor '50, organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât Comunităţile europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal. Apar astfel primele organizaţii supranaţionale, Comunităţile europene. Un pas ulterior a fost făcut în mai 1950, materializat prin Planul Schumann, care a dus, un an mai târziu (mai 1951), la semnarea Tratatului de la Paris şi la înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)20. Prin aceasta, s-a marcat divizarea ulterioară a Europei, Republica Federală Germania, ţările Benelux şi Italia urmând iniţiativa franceză, în vreme ce Marea Britanie, care mai rămânea încă cea mai puternică ţară din vestul Europei, a hotărât să rămână în afara acestei noi organizaţii21 formate. Acest plan Schumann a constat într-o iniţiativă franceză care se ocupa, în primul rând, de „problema Germaniei”, aparţinând sferei politicii înalte. Era, de asemenea, legat de izbucnirea războiului rece, şi aşa a şi fost perceput, pentru multă vreme, de Uniunea Sovietică. Planul Schumann a pus bazele reconcilierii franco-germane, care, mai târziu, a dus la o strânsă cooperare, asigurând astfel principala forţă motrice a integrării regionale22.

Prin organizaţia CECO se urmărea integrarea a două sectoare industriale de mare importanţă, atât din motive economice, cât şi de apărare. Două decenii mai târziu, ele ar fi fost printre ultimii posibili candidaţi aleşi pentru primul val de integrare a economiilor industrializate. Totuşi, importanţa lor din punct de vedere strategic cu greu putea înlătura obstacolele şi susţinerea concurenţei în sectoarele cărbunelui şi oţelului, multe din prevederile specifice abia dacă erau compatibile cu liberalismul economic. Acest lucru era de fapt inevitabil, ţinându-se seama de lunga istorie a intervenţiilor guvernamentale directe şi a practicilor economice restrictive din ambele sectoare.

18Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 150.

19Elena Iftime, Drept comunitar şi instituţii comunitare, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare Suceava, 2005, p.7-10;

Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 28-32.

20Tratatul instituind CECO a expirat la data de 23 iulie 2002. Conform dispoziţiilor art. 1 din Protocolul asupra

consecinţelor financiare ale expirării Tratatului instituind CECO şi a Fondului de cercetare pentru

cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii europene (adoptat la Nisa, în anul 2000),

„toate bunurile şi obligaţiile CECO, aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate

Comunităţii europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.

21Diferite interese şi priorităţi s-au combinat cu o înţelegere total greşită, din partea guvernului londonez,

a intenţiilor celor şase – a se vedea, pe ansamblu, J. Monnet, „Mémoires”, Paris, 1976; Miriam Camps, „Britain

and the Union Community 1955-1963”, Oxford: Oxford University Press.

22În spatele deciziei celorlalte patru ţări de a se alătura acestui plan se aflau consideraţii politice mai

largi. Compatibilitatea intereselor economice nu a fost întotdeauna evidentă. De aici, de exemplu,

prevederile speciale din tratat pentru cărbunele belgian şi oţelul italian. Aceasta explică, de asemenea,

natura complicată a multor prevederi legislative menite să protejeze diferite interese naţionale într-un cadru de

ofertă foarte complex.

7

Înalta Autoritate, instituţie executivă supranaţională a CECO, a fost investită cu împuterniciri largi, inclusiv dreptul de a impune taxe, de a influenţa deciziile cu privire la investiţii şi de a impune preţuri minimale şi cote de producţie pe timp de „criză iminentă”23 şi de „criză manifestă”.

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, de unde şi caracterul temporar, pe lângă cel novator şi experimental. La 23 iulie 2002 a ieşit din vigoare, sectorul cărbunelui şi oţelului intrând sub regimul de drept comun al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.24

Eşecul unui plan francez şi mai ambiţios, creat în 1950 de Ministrul Apărării, Pleven, pentru înfiinţarea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA) ar fi trebuit să dea un semnal de alarmă pentru cei care îşi puneau speranţa să creeze uniunea politică europeană într-un timp foarte scurt. Eşecul CEA a mai avut şi o altă consecinţă, şi anume a plasat, în mod ferm, cooperarea în domeniul apărării într-un cadru atlantic25.

O consecinţă a perioadei de reconstrucţie economică a fost înfiinţarea CECO. Producţia a continuat să crească, iar comerţul exterior, în special între ţările europene, creştea într-un ritm şi mai rapid.

În contextul eşecului statelor membre C.E.C.O, de a constitui Comunitatea Europeană de Apărare (proiectul fiind abandonat datorită refuzului de a-l dezbate de Parlamentul francez) - s-a confirmat că singura cale de integrare este cea economică.

Reuniunea din cadrul Conferinţei de la Messina, între 1-3 iunie 1955, a miniştrilor de externe ai „celor şase” au recunoscut că logica întreprinderii începute în 1951 impunea depăşirea C.E.C.O., extinzând cooperarea europeană la întreaga economie26.

Prin Conferinţa de la Messina s-a marcat începutul procesului de constituire a celorlalte două comunităţi europene. Cu această ocazie a fost instituit un comitet interguvernamental sub conducerea lui P. H. Spaak cu sarcina de a elabora un raport asupra “posibilităţii creării unei uniuni generale economice, ca şi a unei uniuni în domeniul nuclear”.

Raportul Spaak a condus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate, de către statele membre C.E.C.O. - Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia.

Au fost create două noi comunităţi prin semnarea acestor tratate de la Roma:

Comunitatea Economică Europeană (CEE)27 şi Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice28 (CEEA - cunoscută mai ales sub numele de Euratom)29.Dintre cele trei Comunităţi, care au constituit ceea ce ani de zile s-a numit

23Alan Milward s-a referit la CECO ca la o organizaţie „protoplasmică” ce ar fi putut lua orice formă

dorită de Autoritatea Superioară sau de ţările membre. Flexibilitatea şi supleţea sunt la urma urmei

principalele arme ale documentelor legislative în bătălia împotriva timpulu.

24Octavian Manolache, Drept comunitar, instituţii comunitare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.34-36; Elena

Iftime, op. cit. p. 10-12; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 34-36; Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană.

Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.50

25A se vedea, pe ansamblu, Edward Furdson, The European Defence Community: A History, London,1980.

26A se vedea: Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti,

2002, p. 129 şi urm.

27A se vedea, G. Geamănu, Drept internaţional contemporan, Vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1975, p. 270-272.

28A se vedea, G. Geamănu, op. cit., p. 272-274.

29A se vedea, Loukas Tsoukalis, Noua Economie Europeană, Ed. Arc, Chişinău, 2000, p. 12.

8

Comunităţile Europene (CE), CEE este de departe cea mai importantă şi mai avansată în ceea ce priveşte amploarea şi instrumentele. Tratatul CEE, prin conţinutul său şi, poate şi mai evident, prin misiunile sale dezvăluie combinaţia preferinţelor economice şi a obiectivelor politice, ca, de altminteri, şi balanţa puterii care a prevalat în timpul negocierilor ce au dus la semnarea sa în 1957. Elementul central al Tratatului din 1957 a fost înfiinţarea unei pieţe comune, adică a unei zone economice în cadrul căreia să aibă loc circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. Accentul a fost pus în principal pe eliminarea taxelor şi a restricţiilor cantitative şi pe suprimarea oricărei forme de discriminare bazată pe naţionalitate. Se indică o abordare economică mai liberală decât cea din Tratatul de la Paris prin accentul pus pe abolirea barierelor comerciale,prevederile pentru o politică de concurenţă a CEE, după modelul antimonopolist din SUA, şi atitudinea negativă cu privire la ajutorul de stat, în pofida restricţiilor incluse în Tratatul de la Roma. Aceasta se poate explica în termenii unei deschideri mai mari a noului tratat. Era, de asemenea, o oglindire a încrederii mai mari a guvernelor europene în eficacitatea mecanismelor de piaţă, o încredere câştigată treptat prin performanţele economice din anii anteriori.

Au existat, totuşi, excepţii importante, şi cea mai notabilă a fost agricultura, care în acea perioadă reprezenta mai mult de o cincime din forţa de muncă a celor şase ţări membre. Includerea agriculturii în piaţa comună nu putea fi realizată prin simpla eliminare a barierelor existente, ci numai prin adoptarea unei politici comune la nivelul CEE, date fiind caracteristicile speciale ale acestui sector. Pe de altă parte, încorporarea agriculturii a fost o parte esenţială a pachetului de ofertă pe care se baza Tratatul de la Roma.

Cu privire la politica transportului, de asemenea menţionată în tratat, se putea face un comentariu similar.

Cât despre politica comercială comună, ea s-a rezumat, practic, la inevitabila înfiinţare a unei uniuni vamale şi adoptarea unui tarif vamal extern comun.

Prin uniune vamală înţelegându-se un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi politică comercială comună faţă de terţi. Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele30:

„înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în relaţiile comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât şi pentru produsele agricole; ca bază de pornire pentru reducerea acestora s-a stabilit să fie luate taxele vamale în vigoare la 1 ianuarie 1957;

înlăturarea completă, dar treptată, în decursul aceleiaşi perioade de tranziţie ca şi pentru taxele vamale, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al ţărilor membre, pentru a se asigura o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;

instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică a unui regim similar de impozite interne (indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările membre faţă de produsele autohtone pe elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii;

instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de tranziţie,prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce; aceasta implica, în primul rând, instituirea uni tarif vamal comun faţă de terţi, conceput de Tratatul de la Roma, ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale ale ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevăzut ca, o dată cu instituirea tarifului

30Nicolae Sută (coord.), Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 14.

9

vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de către toate acestea”.

Au lipsit din tratat orice prevederi concrete cu privire la politica industrială şi cea regională, omisiune surprinzătoare având în vedere importanţa pe care guvernele europene au acordat-o acestor politici în anii ‘60. Prin această politică s-a conturat incapacitatea celor şase părţi semnatare de a cădea de acord asupra vreunui lucru concret, din cauza diferenţelor politice şi ideologice existente. Cu toate că Articolul 2 din tratat se referea la „dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice” şi la o „expansiune continuă şi echilibrată”, abia dacă exista vreun instrument prin care să se asigure atingerea acestor obiective generale.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Fondul Social European (FSE), împreună cu prevederile pentru libera circulaţie a forţei de muncă, erau destinate să lucreze mai ales în favoarea „zonei Mezzogiorno”, cea mai puţin dezvoltată din cadrul celor şase ţări participante la CEE. Nici nu exista, de fapt altceva care să asigure o „dezvoltare armonioasă” şi o „expansiune echilibrată”. Era o lipsă de corespondenţă între obiective şi instrumente, ceea ce însemna că nu exista o bună organizare pentru îndeplinirea obiectivelor. Semnatarii au sperat sau au crezut că aceste obiective puteau fi atinse prin dezvoltarea mecanismului de piaţă, însă asta ar fi însemnat prea multă credinţă şi prea puţină importanţă acordată experienţei istorice, argumentându-se astfel lipsa de corespondenţă între obiective şi instrumente. O explicaţie mai palpabilă ar fi că se aştepta ca pachetul complex de ofertă, exprimat prin diferite prevederi din tratat, să ducă la o distribuire egală a beneficiilor şi pierderilor printre participanţi31.

Pe de altă parte, în ciuda bunelor intenţii cu privire la coordonarea strategiilor economice şi considerarea ratei de schimb drept o problemă de interes comun, nu au existat practic prevederi specifice privind cooperarea în domeniul macroeconomic. Mai mult, obiectivul pieţei comune era tratat cu prudentă evidenţă în partea ce se referea la liberalizarea circulaţiei de capital, care avea sa aibă loc numai „în măsura în care asigura buna funcţionare a pieţei comune”32. Vidul legislativ format în domeniul macroeconomic era generat de diferenţele naţionale. Pe lângă acestea mai erau şi consideraţiile cu privire la posibilităţile politice şi economice - crearea unei pieţe comune era în sine un obiectiv extrem de ambiţios33.

Pe de altă parte, predominanţa monedei SUA în sistemul monetar internaţional şi ideea persistentă a „disparităţii dolarului” printre politicienii europeni au făcut ca, crearea unui sistem monetar regional în Europa de Vest să fie aproape de negândit la vremea semnării tratatului34.

Sub influenţa ideilor lui Keynes guvernele se grăbeau să exercite controlul direct asupra strategiilor fiscale şi monetare, folosindu-le pentru atingerea obiectivului de ocupare deplină a forţei de muncă în propriile ţări.

Concluzionând, în tratat, accentul cade în mod clar pe crearea unei pieţe comune, mai precis pe stabilirea unei uniuni vamale pentru bunuri, adăugându-se un număr limitat de strategii în alte sectoare. În vederea unei deschideri mult mai mari, Tratatul de la Roma a fost în general mai puţin precis în prevederile sale, în comparaţie cu Tratatul de la Paris. Aceasta explică distincţia care se face uneori între traité-cadre şi traité-régle35.

31A se vedea, Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 13-14.

32Articolul 67 din Tratat.

33„Încercând să treci dincolo de ele puteai extinde în mod periculos limitele politice, şi astfel să pui în pericol

succesul întregii acţiuni” - Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 14.

34A se vedea, Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 14.

35A se vedea, Maurice Lagrange, L’Europe Institutionelle: Réflexion d’un témoin, Revue du Marche

Commun, June, 1971.

10

Cadrul instituţional prevăzut în ambele tratate, atunci când e văzut în relaţie cu misiunile economice concrete, poate fi explicat prin ambiţiile politice pe termen lung ale autorilor.

În concluzie, Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi - CEE şi CEEA, ce urmau să funcţioneze pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu cel al CECO: Consiliul de Miniştrii, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. În 1965, la 8 aprilie, cei şase au semnat un Tratat de fuziune a executivelor (Tratatul de la Bruxelles), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. De la această dată, cele trei comunităţi vor dispune de un ansamblu instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte).

1.3. De la Comunuităţile Europene la Uniunea Europeană

Primii paşi spre o Europă comunitară sunt încununaţi de un succes, dar şi împovăraţi de un eşec. Perioada 1950-1960 este cea în care iau fiinţă Comunităţile Europene. La începutul anilor ΄5036 impulsul construcţiei Europei comunitare vine, de astă dată, din interior. Şase state europene37 reuşesc o veritabilă depăşire a suveranităţii lor, lansând planurile primelor Comunităţi Europene: Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (care s-a dovedit a fi nu numai prima realizare în acest domeniu, dar şi primul pas în reconcilierea franco-germană) şi Comunitatea Europeană de apărare (care îşi are istoria sa de început şi de sfârşit tot în Franţa). Proiectele celor două comunităţi sunt gândite de aceeaşi experţi.

1. Tratatul CECO ( un succes )

S-a dovedit a fi nu numai prima realizare în acest domeniu, dar şi primul pas în reconcilierea franco-germana. Comunitatea îi are istoria sa de început în Franta. Jean Monnet, şeful organizaţiei naţionale a planificării din Franta (supranumit parintele integrării comunitare) a elaborat un proiect de cooperare interguvernamentală privind gestionarea producţiei de cărbune şi oţel din Franta şi Germania de către o Înaltă Autoritate, cu capacitate decizională, scopul vădit al proiectului era controlul asupra producţiei din cele doua state şi crearea unei pieţe comune în domeniu, deschisă şi altor state. Proiectul propunea de asemenea de comun acord a unui arbitru imputernicit să supravegheze respectarea acordurilor convenite şi să dea soluţii la nevoie.

La 9 mai 1950, Franta, prin ministrul său de externe Robert Schuman, face publică oferta sa către Germania, moment care va marca profund, definitiv, destinul Comunităţilor Europene. Este primul document de integrare europeană, primit nu numai de Germania, dar şi de Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. În prezentarea documentului s-a pus accentul pe avantajele comune ţărilor particpante şi nu pe negocierea unor avantaje particulare. « Europa nu se va face dintr-o dată nici printr-o construcţie de ansamblu ; ea se va face prin realizări concrete, care să creeze mai întai o solidaritate de fapt», afirma R. Schuman în declaratia din 9 mai 1950.

Tratatul constituind Comunitatea Europeana a Carbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Fiind încheiat pe o perioadă de 50 ani, el şi-a încheiat efectele în 2002.

36C.Lefter, op. cit., p. 150

37Oferta de a pune în comun producţia de cărbune şi oţel, este făcută de Franţa, expres guvernului german. Dar

viitoarea comunitate era în egală măsură, deschisă celorlalte state europene astfel că alte patru state europene

(Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) se raliază la proiectul francez.

11

Prin prisma tratatului menţionat, noua comunitate îşi propunea ca prin paşi mici dar siguri să iniţieze construcţia Europei începând cu domeniul economic”38,scopul principal al acesteia era de natură politică. Industria grea din Rurh era pusă sub o organizare şi un control comun, iar cele două “forţe” adversare se puneau, de bună voie sub guvernarea unui principiu total nou în relaţiile internaţionale : “transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice şi administrarea acestor sectoare prin instituţiile cu caracter supranaţional”39.

Metoda propusă de francezi, cunoscută sub denumirea de “calea comunitară de integrare” acordă prioritate, integrării sectoriale, în detrimentul integrării lor globale şi integrării lor economice în detrimentul celei politice”40. Ea a fost îmbrăţişată şi de Italia şi ţările din Beneleux, astfel că prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Tratatul comunitar prevede un sistem instituţional, compus din: Înalta Autoritate, organul înzestrat cu principalele puteri de gestiune şi decizie, era

formată din 9 membri numiţi de comun acord de guvernele celor şase state membre.41

Ea a fost învestită cu puteri substanţiale: să gestioneze producţia de cărbune şi oţel, să asigure raţionalizarea producţiei cu funcţionarea întregului regim. Era compusă din personalităţi independente, desemnate pe o bază paritară de către guvernele statelor membre, iar deciziile emise aveau forţă executorie. Primul preşedinte al CECO a fost Jean Monnet. Înalta Autoritate era supusă controlului Adunării Parlamentare.

Consiliul Special de Miniştri era organul care reprezenta guvernele naţionale, făcând astfel legătura între acestea şi acţiunea Înaltei Autorităţi; asigura astfel şi legătura dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului, încredinţate Înaltei Autorităţi, şi restul activităţilor economice din diferitele ţări comunitare. Consiliul era format din reprezentanţi ai statelor membre şi era abilitat să determine — în unanimitate — priorităţile de utilizare şi de repartiţie între industriile interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.

Adunarea Parlamentară — Adunarea Comună — era compusă, ca şi Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale şi desemnaţi de către acestea — în total 78 de membri. Adunarea exercita un control democratic asupra Înaltei Autorităţi.

Curtea de Justiţie a fost instituită pentru a supraveghea respectarea prevederilor înscrise în Tratat şi pentru a soluţiona neînţelegerile dintre ţările membre sau particulari şi Înalta Autoritate.Cât priveşte fundamentul economic al acestui tratat, el se află în dispoziţiile art. 4 care

prevede că “ sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise:a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative

privind circulaţia produselor; b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între consumatori şi între

cumpărători ( în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărători a furnizorului;

c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele;

d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.

38O. Bibere, op. cit., pag. 32.

39 Ibidem.

40C. Lefter, op. cit., pag. 10.

41Aceşti membri se aflau în totală independenţă şi libertate faţă de statele care i-au desemnat.

12

Tratatul comunitar a intrat în vigoare pe 25 iulie 1952. Din 10 februarie piaţa comună va fi deschisă pentru cărbune, minereu de fier vechi, iar din 1 mai 1953 pentru oţel.

2. Tratatul CEA ( un eşec )

În plin Război Rece, Franţa înaintează partenerilor din cadrul CECO poriectul unei Comunităţi Europene de Apărare. Spre deosebire de CECO, care viza o integrare economică sectorială, Comunitatea Europeană de Apărare urmărea integrarea militară şi politică a statelor europene. Eşecul ratificării tretatului instituind această comunitate va pune capăt negocierilor care priveau o Comunitate Politică Europeană.

La 24 octombrie 1950, Preşedintele Consiliului de ministri al Franţei, René Pleven42, prezintă Adunării naţionale un plan vizând o Comunitate Europenă de Apărare.

Planul Pleven propunea crearea unei armate europene care să asigure apărarea comună a statelor member. Conducerea sa era încredinţată unui minister al apărării, controlat de o Adunare parlamentară europenă. Această armată comună ar fi realizat “ cea mai completă integrare posibilă a statelor membre ”, beneficiind de un buget militar şi de un program de înarmare comun. Contigentele germane, cuprinse într-o armată europeană integrată, nu ar mai fi reprezentat un pericol pentru pacea încă fragilă după cel de-al Doilea Război Mondial.

René Pleven i-a invitat să participe la realizarea proiectului de integrare militară pe partenerii Franţei, care acceptaseră Planul Schuman în primăvara aceluiaşi an. Ca şi în cazul CECO, invitaţia a fost adresată şi Marii Britanii, care a refuzat din aceleşi motive. Membrii CECO nu au primit nici ei Planul Pleven cu entiziasmul cu care s-au manifestat în cazul Planului Schuman. Starea de spirit care a însoţit deschiderea negocierilor la 15 februarie 1951 la Paris a fost mai degrabă scepticismul faţă de o integrare considerată mult prea radicală şi mult prea rapidă, în domenii care ţineau de nucleul suveranităţii statale. Din acelaşi motiv, Olanda nu a dat încă de la început curs negocierilor, ea alăturându-se partenerilor din CECO abia în octombrie 1951.În ciuda acestor rezerve, contextul politic internaţional43 s-a dovedit decisiv în ajungerea la un acord şi semnarea celui de-al doilea tratat de integrare europeană. La 27 mai 1952, în capitala care găzduiseră negocierile, Parisul, a fost semant Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare, de către toate statele participante la negocieri. Tratatul instituind Comunitatea europenă de Apărare (TCEA) viza formarea unei armate europene, prin integrarea forţelor terestre şi aeriene ale ţărilor membre44. Instituţiile acestei comunităţi erau Consiliul de Miniştrii cu rol decizional, Comisarul european al apărării cu rol executiv, asemănător Înaltei Autorităţi a CECO şi Adunarea parlamentară, cu rol de control politic asupra activităţii CEA. În fapt, CEA şi CECO foloseau în comun Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie. Spre deosebire de CECO, în cadrul cărei puterea decizională reveneau unei instituţii indepedente de statele membre, în cazul CEA instituţia interguvernamentală (Consiliul de Miniştrii) deţinea această prerogativă.

Conducerea armatei europene era înredinţată unei Consiliu de Miniştrii, organ interguvernamental, format dintr-un reprezentat al fiecărui stat membru. Deciziile importante erau adoptate cu unanimitate. Planul Pleven, care propunea crearea funcţiei de ministru european al apărării, s-a dovedit mult prea redical pentru Europa acelei epoci. Statele mici s-au temut că desemnarea acestui demnitar va deveni apanajul (bun material sau spiritual care

42Fost preşedinte al Consiliului de ministri al Franţei .

43Adâncirea conflictelor Est-Vest şi acţiunea Stetelor Unite pentru reînarmarea R.F.G., ca o contrapondere la

blocul sovietic în Europa şi ca o mişcare cheie în Războiul Rece, au fost urmate de sprijinul pentru realizarea

unei armate comune europene.

44Forţele maritime nu au fost incluse integrării, ţinând în continuare de competenţa naţională.

13

aparţine exclusiv cuiva) partenerilor mai puternici, iat voinţa lor va fi astfel minimalizată45. Tratatul CEA a constituit o administrare comună pentru aprovizinarea şi construcţia de armament, precum şi pentru segmentul de infrastructură. Pentru prima dată în istoria europeană, era creat cun corp multifuncţional, alături de unităţi de bază formate din miliatri de aceeaşi cetăţenie.

Integritatea miliatră facea necesară integrarea politică. Funcţionarea unitară şi eficienţa armatei europene de existenţa unei autorităţi politice europene. În acest sens, art. 38 TCEA prevedea elaborarea unui proiect de tratat instituind o comunitate politică europenă de tip federal sau confederal. De aceea, după 4 ani de la iniţiativa lansată de Franţa, proiectul CEA este respins fară a fi luat în discuţie de Adunarea Naţională a Franţei. Un alt proiect de integrare a avut în vedere o Comunitate Politică Europeană. Proiectul a fost elaborat de către Adunarea Generală a CECO şi prezentat reprezentanţilor guvernelor statelor membre, dar nu a avut mai mult succes decât proiectul integrării militare. Mai mult decât atât, a fost lăsat în nelucrare. Se urmărea “ realizarea unei structuri instituţionale asemănătoare celei a CECO, acordarea unui rol important instituţiilor independente de elaborare a politicii şi elementului parlamentar şi o coordonare a politicii externe”46.

3. Tratatele de la Roma. Relansarea construcţiei europene: CEE ( Piaţa Comună ) şi EURATOM

După eşuarea planului de armată comună şi structuri politice comune ale Europei, procesul european “îşi continuă cu discreţie drumul, într-un ţinut politic şi economic variat, cu perioade de succes, dar şi cu paşi îndărăt sau în lateral, cu perioade de optimism sau de pesimism, cu interese mari şi diverse şi nu de puţine ori cu aspecte contradictorii “47.

Întruniţii în iunie 1955 la Messina (Sicilia) miniştrii afacerilor externe din cele şase ţări au recunoscut eşecul construcţiei comunitare în domeniile militar şi politic şi au reînnoit politica de integrare europeană punând accent pe latura economică, (cu deosebire pe domeniul energiei nucleare).

Ambiţiosul program de relansare a Europei, a pornit, de data aceasta, de la ţările Beneluxului, care au comunicat partenerilor lor din CECA un proiect vizând crearea unei pieţe comune generale a celor şase ţări care să asigure libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă.

Iniţiativa Benelux are susţinerea Italiei, pe când Franţa şi Germania erau ezitante, forţele politice interne ale acestora fiind împărţite. Rezerva venea poate şi din incertitudinile în legătură cu acţiunile comune, procedurile şi mai ales cu natura instituţiilor comune. De aceea, întrunirea de la Messina nu adoptă o decizie clară în această privinţă, ci propune transferarea problemelor integrării unui Comitet interguvernamental (de experţi) condus de un om politic (belgianul Paul Henri Spaak). Programul integrării viza importante domenii ale vieţii comunitare, precum: stabilirea unei reţele de gaze şi curent electric, organizarea comună a utilizării paşnice a energiei atomice, pregătirea progresivă a unei pieţe comune fără taxe vamale şi licenţe de import.

Comitetul interguvernamental îşi deschide lucrările pe 9 iulie 1955, care aproape un an investighează posibilităţile unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul nuclear. Raportul Spaak, este remis în aprilie 1956 guvernelor “ celor şase” şi, pe baza lui, au început negocierile ce au condus la 25 martie 1957 la semnarea Tratatelor de la Roma.

45Înlocuirea ministrului european al apărarii cu un consiliu de miniştrii a reprezentat rezultatul acţiunii statelor

din Benelux.

46O. Manolache, Drept comunitar, instituţii comunitare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 4.

47O. Bibere, op. cit., p. 35.

14

PIAŢA COMUNĂ

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, (Piaţa comună) îşi propune stabilirea unei pieţe comune între cele şase state contractante spre a "promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate separată, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”48.

Principalul obiectiv al Pieţei Comune era crearea unei “uniuni vamale”, care presupunea eliminarea drepturilor vamale şi restricţiilor cantitative între statele membre, precum şi instituirea unui tarif vamal comun. Într-o uniune vamală “cordonul vamal este mutat la frontierele care separă statele exterioare Comunităţii în raport cu statele membre ale acesteia”49.

Al doilea obiectiv al Pieţei Comune era abolirea barierelor liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor, capitalurilor, între statele membre care trebuia să devină efectivă cel mai târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie.

Funcţionarea Pieţei Comune făcea necesară şi elaborarea unor politici comune, mai ales în agricultură şi transporturi. Cât priveşte agricultura, politica comună este prevăzută dar nu şi definită de tratat. După Conferinţa Agricolă de la Dresda (iulie 1958) s-au conturat principiile sale de bază, care au fost apoi reluate şi aprofundate de mai multe reglementări şi decizii ale Consiliului de Miniştrii al CEE.

Dintre obiectivele precise, conturate în Tratatul Pieţei Comune, fac parte: apropierea legislaţiilor din statele membre în vederea bunei funcţionări a pieţei comune precum şi asocierea unor ţări şi teritorii de peste mări (într-o perioadă în care Belgia, Franţa, Olanda erau puteri coloniale).

EURATOM

Cel de-al doilea tratat de la Roma ce instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, prezintă unele particularităţi faţă de celelalte tratate comunitare în privinţa scopului ce îi este atribuit. În cazul energiei nu mai era vorba de a pune în comun activităţile economice deja existente, ci de a contribui la formarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare europene. Obiectivul acesteia este fixat şi prin art. 1 al Tratatului CEEA potrivit căruia “Comunitatea trebuie să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiei nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.

La vremea respectivă totul pornea, de la deficitul de energie al statelor membre şi rămânerea în urmă, faţă de statele dezvoltate: SUA, Anglia, URSS, de la nevoia dezvoltării sectorului energetic nuclear pentru interese naţionale şi regionale comune. Sarcinile realizării unor asemenea obiective erau multiple, variate: dezvoltarea cercetărilor şi difuzarea cunoştinţelor tehnice, asumarea unor funcţii de reglementare în aprovizionarea statelor membre cu minereuri şi combustibil nuclear, stimularea investiţiei de capital în industria nucleară şi a realizării instalaţiilor necesare acestor industrii.

48A se vedea Ch. Zorgbibe, op. cit. p. 39.

49Este o notă distinctivă a Tratatului constitutiv al CEE faţă de Tratatul CECO care, “ratione loci”, se aplică doar

pe teritoriile europene ale statelor membre. Prin dispoziţii speciale (convenţii, protocoale ataşate Tratatului CEE)

se prevede că reglementările nu se aplică insulelor Feroe, dar se aplică selectiv insulelor Aland şi parţial

insulelor anglo- normande.De asemenea, au statut de ţări asociate la CEE, “ţările şi teritorii de peste mări”:

Angola, Madera, Insulele Canare.

15

Cele două Tratate50 au fost ratificate rapid de către statele fondatoare, ceea ce a făcut posibilă intrarea lor în vigoare la 1 ianuarie 1958. Din momentul acesta construcţia comunitară europeană se sprijinea pe trei piloni - cele trei tratate comunitare care aveau unele puncte comune dar şi importante note distinctive.

Toate cele trei Tratate oferă posibilitatea integrării economice a statelor membre, pe trei niveluri: uniune vamală, piaţa unică sau spaţiu economic unificat, uniune economică, prin politicile comune. Între cele trei comunităţi, în cadrul fiecărui nivel apar diferenţieri importante.

De exemplu, în sistemul CECO, uniunea vamală este imperfectă şi nu cuprinde un tarif exterior comun, pe când în sistemul CEE ea este perfectă, fiind realizată prin eliminarea obstacolelor intracomunitare la exportul – importul de produse şi prin introducerea unui tarif exterior comun.

Iar cât priveşte piaţa produselor la care se referă, în sistemul CECO ŞI CEEA este vorba de produse restrictiv enumerate, pe când în sistemul CEE piaţa acoperă toate produsele posibile.

De asemenea, sfera aplicabilităţii este mai întinsă în cadrul CEE întrucât ea acoperă şi teritoriile neeuropene a unor sate membre ( teritoriile de peste mări ale puterilor coloniale de atunci Belgia, Olanda, Franţa).

Şi în privinţa regulilor de concurenţă, pot fi reţinute unele deosebiri, regulile CECO fiind mult mai stricte faţă de Sistemul Pieţei Comune caracterizat prin neodirijism şi neoliberalism.

În sfârşit, Tratatele comunitare se diferenţiază şi sub aspectul fizionomiei lor juridice.51 Cel mai important dintre acestea, Tratatul de Constituire a Pieţei Comune, reprezintă fundamentul juridic în procesul de integrare economică şi totodată o premieră pentru dreptul internaţional. El apare ca un tratat – cadru, cu unele trăsături asemănătoare unei constituţii, definind un sistem comunitar dotat cu instituţii politice comune: Adunarea parlamentară, Consiliul de miniştrii, Comisie şi Curtea de Justiţie. În acelaşi timp Tratatul CEE poate fi analizat şi ca un tratat de procedură ce vizează realizarea integrării economiei statelor membre pe etape, în mod progresiv, în scopul creării unei uniuni vamale şi a unei pieţe unice comune.

Tratatul CEEA, ca şi tratatul CECO sunt nişte tratate-lege, cu reglementări vizând domeniile specifice: producerea şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice şi respectiv, administrarea comună a industriei cărbunelui şi oţelului.

4. Reforma Tratatului de la Roma; Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa şi Tratatul de Reformă a Uniunii Europene

Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse niveluri în perioada anilor 1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările

50Din analiza celor două tratate (CEE şi EURATOM) se poate sesiza un recul al doctrinei supranaţionaliste atât

în plan ideologic cât şi în privinţa tehnicilor instituţionale, organul de decizie devine Consiliul Comunităţii

format de reprezentanţii guvernelor statelor membre (Consiliului de Miniştri) şi nu Comisia ca în cadrul CECO.

Consiliul Comunităţii trebuie să colaboreze în activitatea sa cu Comisia şi cu Adunarea Generală. Rolul Comisiei

se evidenţiază mai ales în pregătirea proiectelor de decizie (drept de iniţiativă) şi în supravegherea respectării

dispoziţiilor tratatelor.

51Menţionăm că problematica juridică a vieţii comunitare europene urmează a fi dezvoltată într-un viitor articol,

de aceea ne limităm la unele aprecieri de ordin general asupra acesteia.

16

comunitare. În cele din urmă, ele s-au finalizat printr-un compromis: adoptarea, în iulie 1985, a aşa-numitei „Carta Albă” pentru desăvârşirea pieţei unice interne a CEE până la finele anului 1992. La începutul lunii decembrie 1985, a avut loc la Luxemburg o reuniune la nivel înalt a CEE, la care au participat şi reprezentanţii Spaniei şi Portugaliei52, care a adoptat proiectele de reformă a CEE, Italia şi Danemarca rezervându-şi dreptul de a se pronunţa ulterior asupra acestor proiecte.

Proiectele de reformă a CEE vizau în principal53:posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor comunitare;

lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european; creşterea competenţelor CEE în domeniile:monetar, financiar, tehnologic, mediului

înconjurător şi politicilor sociale;realizarea unei uniuni economice şi monetare pe baza Sistemului Monetar European (SME) şi a unităţii de cont vest europene (ECU);

instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o reuniune formală a şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE;54

întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii; realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în

anul 1992”. În concluzie la cele de mai sus, toate cele trei tratate urmăresc crearea unei economii internaţionale de piaţă bazate pe principiul liberalismului economic prin trei mecanisme fundamentale: uniunea vamală, piaţa comună sau un spaţiu economic unificat, şi uniunea economică printr-o politică economică comună.

Nici Jean Monnet şi nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitată numai la un număr de state. Ei s-au adresat Franţei şi Germaniei Federale, dar au declarat că participarea este deschisă tuturor statelor care vor voi să adere. Noile adeziuni nu numai că erau posibile, erau chiar dorite.

Condiţiile erau însă certe: regimuri democratice, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acceptarea fără rezerve a principiilor Pieţei Comune, cu alte cuvinte a Tratatelor şi a scopurilor lor politice, economice şi sociale. La iniţiativa preşedintelui Georges Pompidou55, în cadrul reuniunii “la vârf” din octombrie 1972 de la Paris, şefii de state şi de guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Leo Tindemans56, prim ministru al Belgiei a fost desemnat spre a elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii. Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor privind cooperarea politică. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în “Actul Unic European”, semnat de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic European a consacrat:

52Deoarece fuseseră semnate acordurile pentru aderarea acestora la CEE de la 1 ianuarie 1986.

53A se vedea, pe larg, Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 168-169.

54Institutul de Economie Mondială: „Piaţa unică a CEE; obiective şi acţiuni întreprinse pentru realizarea ei”,

Bucureşti, 1989.

55Georges Pomidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al

cabinetului generalului De Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a

decedat în cursul mandatului; a creat la Paris centrul de artă şi cultură care-i poartă numele.

56Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978)

şi ministru de externe (1981-1989).

17

1. Instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare a Comunităţii; 2. Introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului de Miniştri, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politica cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne; 3. Întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere; 4. Înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ); 5. Creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială; 6. Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale.).

Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic european, ceea ce a determinat un proces de regândire a structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării integrării europene.

Uniunea Europeană are ca scop construirea unei lumi echilibrate unde fiecare dintre noi va afla locul său şi va regăsi demnitatea. Unificarea nu este o operă artificială concepută doar de tehnocraţi, ci este rodul unei decizii politice, sprijinindu-se pe îndelungate tradiţii intelectuale, morale şi spirituale.57

Actul Unic European a fost un impuls pentru aprofundarea integrării şi, în acelaşi timp, o treaptă spre Tratatul privind Uniunea Europeană, aceasta fiind cea de a doua revizuire a tratatelor comunitare. Preşedintele francez François Mitterand şi cancelarul german, Helmut Kohl, având rolul principal în adoptarea acestui Tratat, au convins partenerii să convoace o conferinţă interguvernamentală pentru a constitui o Uniune Europeană.

În 13 decembrie 1990 se deschid două conferinţe, una pentru uniunea economică şi monetară, iar cealaltă pentru uniunea politică. Proiectul de tratat este aprobat la Consiliul European de la Maastricht, în decembrie, iar la 7 februarie 1992 este semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea Europeană”, intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993.58

Tratatul are o structură tehnică stufoasă şi este însoţit de 17 protocoale, inserate în Actul final, şi de 33 de declaraţii, dovadă a numeroaselor compromisuri între diferitele interese naţionale.59

Tratatul a constituit o nouă etapă în procesul creării uniunii, în el regăsindu-se obiectivul major al Uniunii, organizarea în mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor.

Se urmărea şi se urmăreşte:

57Mariana Arnold, Nicolae Popa, ş.a., Ce este Uniunea Europeană? Ghid pentru tinerii români, Ed. Est, 2001.

58Incluzând, după lungi peripeţii: un referendum negativ în Danemarca, în iunie 1992, unul în Irlanda ,„unul pe

muchie de cuţit” în Franţa, revizuiri ale Constituţiei în Franţa şi Spania, un nou referendum pozitiv în

Danemarca, diferite reforme constituţionale şi o sentinţă a Curţii Constituţionale germane.

59Emanuel Corneliu Mogîrzan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. Fides, Iaşi, 2003, p.63-63; Stelian

Scăunaş, op. cit., p. 55.

18

a) promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil şi întărirea coeziunii economice şi sociale;

b) crearea unui spaţiu fără frontiere interne;c) stabilirea unei uniuni economice şi monetare cu finalul monedei unice;d) afirmarea identităţii prin politici externe şi de securitate comune;e) definirea unei politici de apărare comune cu promovarea păcii, progresului şi

securităţii în Europa şi în lume;f) întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin

instituirea unei cetăţenii a Uniunii;g) dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne şi

menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar - acquis-ul comunitar - şi dezvoltarea acestuia.60

Prevederile Tratatului de la Maastricht au determinat trecerea de la Comunitatea Economică Europeană la Comunitatea Europeană prin modificările aduse dispoziţiilor Tratatului de la Roma cu privire la obiectivele şi politicile comune, introducându-se cetăţenia europeană şi principiul subsidiarităţii. Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană, bazată pe trei piloni:

- unul comunitar (Comunităţile Europene); - doi interguvernamentali (Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi

Cooperarea în Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).Crearea Uniunii Europene nu însemna „plecarea de la zero”, baza acesteia

constituind-o acquis-ul comunitar dobândit în cei 40 de ani de existenţă a Comunităţilor la care se adăugau noile forme de cooperare în zone imposibil, încă, de comunitarizat datorită „sensibilităţilor naţionale”, precum Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).

Dacă Uniunea Europeană nu reprezenta începutul unui drum, ea nu reprezenta nici sfârşitul acestuia, fiind o etapă a unui proces de integrare61.

TUE modifica serios Tratatele constitutive62. Cu această ocazie se realiza codificarea a „ceva anunţat de multă vreme” şi anume transformarea „Comunităţii Economice Europene” (CEE) în „Comunitate Europeană” (CE), respectiva Comunitate asumându-şi, de aici înainte, nu numai responsabilităţi economice ci şi politice în procesul de integrare europeană.

TUE reprezenta, aşadar, un salt calitativ serios în procesul de integrare europeană, deschizând „breşe” importante în „anchilozatul” sistem comunitar, precum:

recunoaşterea puterii de co-decizie legislativă a Parlamentului European; democratizarea şi realizarea efectivă a controlului PE asupra Comisiei; atribuirea de competenţe Uniunii; raţionalizarea utilizării competenţelor comune; crearea cetăţeniei Uniunii, complementară celei naţionale63.

Evident că, dispoziţiile UEM constituiau catalizatorul mult aşteptat de către europenişti, aceştia înţelegând că, trecerea la cea de-a treia fază a UEM (moneda

60Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003, p. 9-10; Stelian Scăunaş,

op. cit., p. 53-54.

61Cel început cu CECO şi care va sfârşi într-un punct greu de anticipat, ce ar putea fi un anume tip de

federalizare.

62Numai TCEE s-a văzut modificat în mai mult de 160 de dispoziţii, dintr-un total de 248.

63Se poate spune că majoritatea drepturilor cetăţenilor existau deja în fapt, mai puţin de cel electoral – pasiv şi

activ – prin care cetăţenilor Uniunii li se recunosc drepturi electorale, în ţara de rezidenţă, în alegerile

locale europene.

19

unică), simboliza, pe de o parte, renunţarea - de către 11 state din „Zona EURO” (astăzi, 12) – la un lucru foarte important (moneda naţională) şi, pe de alta, deschiderea celei mai importante pagini politice din istoria comunitară.

Democratizarea comunitară s-a văzut consolidată şi prin crearea organelor auxiliare ale CE, dintre acestea un loc important urmând a juca „Comitetul Regiunilor”64, format din reprezentanţii regiunilor şi ai colectivităţilor locale. A fost, de asemenea, creată figura „Apărătorului Poporului” la nivel european, acesta urmând a fi desemnat de către Parlamentul European.

TUE (Tratatul de la Maastricht) a reuşit mobilizarea forţelor politice şi a opiniei publice în jurul a două idei:

realizarea unei politici de apărare comună, până în anul 1998; realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare, cu o monedă unică, până în

anul 1999.Chiar dacă obiectivele Comunităţilor Europene nu se îndeplinesc la data

prevăzută, s-a observat de-a lungul întregii sale istorii, importanţa stabilirii calendarelor, ceea ce s-a probat şi în acest caz şi va continua şi în cazul celorlalte etape de extindere Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluţiei construcţiei comunitare. De altfel, aşa cum se arată în art. A, el nu este decât „o etapă nouă în crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.

Totuşi, în urma Tratatului de la Maastricht rămân multe lucruri nerezolvate. În iunie 1994, la Consiliul European de la Corfu, este numit un grup de reflecţii condus de Carlos Westerdorp, secretarul de stat al afacerilor europene în guvernul spaniol cu misiunea de a pregăti viitoarea conferinţă interguvernamentală. Raportul „Westerdorp” a propus trei obiective principale: apropierea Europei de cetăţenii ei, perfecţionarea funcţionării Uniunii în vederea viitoarei lărgiri şi îmbunătăţirea capacităţii sale de acţiune externă.

Astfel, în iunie 1997, Consiliul European de la Amsterdam obţine acordul în privinţa textului şi la 2 octombrie 1997 este semnat “Tratatul de la Amsterdam” care intră în vigoare la 1 mai 1999.65 Tratatul de la Amsterdam reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene.

Tratatul de la Amsterdam a modificat Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor Europene şi unele acte legale. Tratatul cuprinde trei părţi. Prima parte se referă la modificări aduse tratatelor, a doua parte la „simplificare” şi a treia şi ultima se referă la „prevederi generale şi finale”.

Uniunea Europeană este transformată. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul cetăţenilor Uniunii este subliniat mai puternic; caracterul democratic al instituţiilor europene este întărit. În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus de acum încolo pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii. Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale: - Uniunea Europeană şi cetăţenii - Identitatea externă; - Instituţiile Uniunii. În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte: - Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950. Pentru prima dată se prevede într-un document că statele membre care nu respectă de o manieră gravă şi sistematică aceste drepturi

64Între timp devenit „Comitetul Regiunilor şi al Municipiilor.

65Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p.66-68.

20

pot suferi sancţiuni, mergând până la suspendarea dreptului de vot în sânul Consiliului. În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie a aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga; - Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală; - Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeie, acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” atunci când unul din cele două sexe este vizibil discriminat. Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor deţinute de instituţii – drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii. Dilema în care se găsea Uniunea: dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale, a fost rezolvată cu prilejul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupările cetăţenilor atunci când unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în următoarele domenii: Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iar de către statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i se încredinţează responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale; Securitate, libertate şi justiţie: Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate ţările membre cu excepţia Angliei, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai mare parte a controlului la frontiere. Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii. În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată. Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de exigenţele protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul înserează, printre competenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia consumatorilor, îndeosebi dreptul lor de a se organiza pentru a se proteja mai bine; Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţii obligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:

Abolirea pedepsei cu moartea;

Recunoaşterea rolului voluntariatului;

Nevoile persoanelor cu handicap;

Situaţia specifică a regiunilor insulare;

Libertatea presei şi de expresie;

Protecţia animalelor. În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul

construcţiei europene, promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În 1970, statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986 odată cu adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să întărească „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi a nevoii de promovare a unei politici externe concrete.

21

Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în acest domeniu, urmând deciziilor Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul Preşedinţiei Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate are rangul de secretar general al Consiliului şi dispune de o unitate de analiză şi alertă rapidă. Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politice externă necesită şi o capacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu participau la alianţe militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO. Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite deplina integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.

În cadrul Conferinţei de adoptare a Tratatului de la Amsterdam au fost adoptate şi 51 de declaraţii şi s-a luat notă de alte 8 declaraţii.

După adoptarea Tratatului de la Maastricht au depus cereri de aderare România, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania. Criteriile pentru viitoarele aderări au fost stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, iar cu privire la aderarea statelor mai sus amintite, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”. În acest act s-au făcut recomandări detaliate pentru fiecare cerere şi pentru lansarea procesului de negociere. În 12-13 decembrie 1997, la Luxemburg, Consiliul European a decis lansarea procesului de aderare a celor zece ţări şi a Ciprului.

În 30 martie 1998, la Bruxelles, s-a ţinut o întâlnire la nivel ministerial de lansare a procesului de aderare, cu participarea celor unsprezece candidaţi. În 10-11 decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki, s-a decis începerea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria. Tot la Consiliul de la Helsinki s-a hotărât să se ia toate măsurile pentru convocarea conferinţei privind reforma instituţiilor şi aplicarea modificărilor prevăzute de Tratatul de la Amsterdam.66 Conferinţa respectivă a fost convocată şi s-a deschis la Bruxelles la 14 februarie 2000. Actul final s-a concretizat în “Tratatul de la Nisa”, aprobat de Consiliul European pe 11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura Uniunii Europene pentru o nouă extindere.

Tratatul de la Nisa, aşa cum am menţionat a fost semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003, şi ale cărui baze s-au formulat în cadrul Consiliului European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la:

- Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să permită corespondenţa între numărul de voturi şi dimensiunea statelor;

- Reforma Comisiei Europene;- Flexibilizarea sistemului cooperărilor consolidate.Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale

Uniunii şi include referiri clare la modalităţile în care va fi exercitată puterea şi la ce nivel (comunitar, naţional, regional), cum pot diferite instanţe legislative sau administrative să coopereze mai eficient etc. Tratatul de la Nisa aduce noutăţi printre care creşterea puterii preşedintelui, extinderea votului cu majoritate calificată, plafonarea numărului parlamentarilor europeni la 732 prin modificarea repartiţiei locurilor pe state. De la 1 ianuarie 2004, vor fi preluate de către

66Octavian Manolache, op. cit., p. 10-14; Stelian Scăunaş, op. cit., p. 55.

22

Tribunalul de Primă Instanţă o parte din competenţele Curţii de Justiţie şi va fi abandonat dreptul de veto suspensiv. Se elaborează Carta Drepturilor Fundamentale. Dar cu toate acestea, se prevăd noi modificări pentru a fi convocată o nouă conferinţă interguvernamentală în 2004.

În 12-13 decembrie 2002, la Consiliul European de la Copenhaga, Uniunea decide cea mai amplă extindere. Sunt declarate încheiate negocierile de aderare şi sunt semnate, 15 aprilie 2003, acordurile de adeziune cu Cehia, Cipru (partea grecească), Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, acestea intrând efectiv în Uniune la 1 mai 2004, iar de la 1 ianuarie 2007 au devenit membre România şi Bulgaria.

La 5 decembrie 2002, Comisia a propus propriul proiect de Constituţie. Comunitatea Europeană, spre deosebire de organizaţiile internaţionale clasice, este o organizaţie de integrare67.

Fenomenul integraţionist este foarte complex şi are consecinţe majore. Integrarea s-a realizat în condiţiile şi pe fondul tranziţiei de la civilizaţia şi societatea de tip industrial la societatea şi civilizaţia de tip postindustrial şi este rezultatul acţiunii conjugate a agenţilor economici cu cei politici, aceştia din urmă asigurând coerenţă, continuitate şi un cadru politico-juridic adecvat dezvoltării. . Tratatul de la Nisa a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară evitării unei blocări a instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European. Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele mai avantajate au fost ţările candidate, care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea ce reprezintă un angajament al acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.

În ultimul deceniu, Uniunea Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza şi a răspunde mai bine preocupărilor şi aspiraţiilor cetăţenilor ei. Comisia a participat întotdeauna activ la acest proces. Declaraţia de la Laeken a precizat domeniile în care Uniunea Europeană are nevoie de reformă.

Extinderile din 2004, respectiv 2007 au acutizat cerinţa ca Uniunea să-şi modernizeze modul de funcţionare. Convenţia şi Conferinţa interguvernamentală din 2004 au încercat să ofere un răspuns sub forma unui Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Comisia a susţinut întotdeauna cu fermitate Tratatul Constituţional, considerând că poate oferi răspunsul adecvat la preocupările cu care se confruntă Europa. Deşi a fost ratificat de majoritatea statelor membre, Tratatul Constituţional nu a beneficiat de susţinere unanimă. Perioada de reflecţie a ajutat Uniunea să găsească o trambulină către identificarea unei rezoluţii, Comisia fiind aceea care a arătat calea prin iniţiativa numită „Planul D”, pentru a propune idei cu privire la calea prin care Uniunea Europeană poate deveni mai democrată, mai transparentă şi mai eficientă. Reformarea modului de funcţionare a Europei este mai imperioasă ca niciodată. Comisia Europeană a lansat un nou program de acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului European informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat în dubla abordare finală în „O agendă pentru cetăţeni”. Aceasta a arătat că pentru soluţionarea imperativelor cu care se confruntă Europa în ceea ce priveşte politicile este nevoie de instrumente adecvate şi de metode de lucru adecvat. Au fost parcurse etapele prevăzute pentru obţinerea unui acord instituţional – cadrul adoptat de Consiliul European din iunie 2006, declaraţia de la Berlin din martie 2007, precum şi acordul global din iunie 2007 privind elementele reformei. Concomitent cu aniversarea celor 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Declaraţia de la Berlin s-a angajat să pună Uniunea pe o bază comună înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2009. După o perioadă de consultări politice, Consiliul European din iunie 2007 a convenit să convoace o Conferinţă interguvernamentală în iulie 2007. În acest sens a fost adoptat un mandat precis, ce prevede în detaliu elementele reformei.

67Stelian Scăunaş, op. cit., p. 55-56; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 68-73.

23

Misiunea Conferinţei interguvernamentale este de a adopta textul unui tratat de reformă care „să modifice tratatele actuale, astfel încât să sporească eficacitatea şi legitimitatea democratice a Uniunii extinse, precum şi coerenţa acţiunii sale în plan extern”.

CIG este invitată să redacteze un tratat (denumit „Tratat de reformă”) de modificare a tratatelor existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunii sale externe.

Astfel, la 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat “ Tratatul de la Lisabona “, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Documentul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost validat de toţi cei 27 de membri ai Uniunii Europene,ultima care l-a ratificat fiind Cehia. Tratatul a apărut ca răspuns la criza declanşată de respingerea Constituţiei pentru Europa. În eseţa sa Tratatul de modificare şi reformă reprezintă o reacţie a UE la „sfidările mondializării, la atotputernicia economică şi politică a unor state”68. Altfel spus, Tratatul de la Lisabona redefineşte rolul UE într-o lume globalizată, putându-se mai bine afirma pe arena internaţională.

Semnat în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona încheie un proces complex de reformare a Uniunii Europene şi, potrivit eurooptimiştilor este de natură să asigure pentru o lungă perioadă de timp (după unii până la orizontul anului 2030) evoluţia celei mai importante organizaţii continentale care este Uniunea Europeană.

Pentru elaborarea şi redactarea Tratatului de la Lisabona s-a utilizat metoda clasică, respectiv Conferinţa interguvernamentală (CIG) în baza art.48 din Tratatul asupra Uniunii Europene (versiunea consolidată) care prevede posibilitatea convocării în conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a amendamentelor ce urmează a fi aduse tratatelor comunitare.

Tratatul de la Lisabona este un tratat complex, dacă ne raportăm la faptul că nefiind destinat să înlocuiască tratatele în vigoare, ci doar să le modifice. El conţine amendamentele ce se aduc atât Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) cât şi Tratatului de instituire a Comunităţii Economice (TCE). Tratatul este însoţit de o suită considerabilă de protocoale (13) şi declaraţii (50), documente cu valoare obligatorie.

Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate cu valoare juridică egală rezultate din modificările Tratatului privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează denumirea „TUE” şi a Tratatului Comunităţii Europene (care devine „Tratatul privind funcţionarea UE). Tratatelor menţionate li se adaugă Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), cu unele amendamente aduse prin Protocolul nr.1 anexat Tratatului de la Lisabona.

Aşa fiind, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în spaţiul comunitar european vor opera trei tratate: TUE, TFUE, Euratom. S-a observat, astfel, ideea materializată în Tratatul instituins o Constituşie pentru Europa, de adoptare a unui singur tratat (document unic ) care să abroge toate celelalte tratate anterioare.

Trebuie precizat că Tratatul de la Lisabona reia în proporţie semnificativă inovaţiile aduse de Tratatul Constituţional din 2004 în domenii precum: introducerea votului cu dublă majoritate; extinnderea votului cu majoritate calificată, atât la domenii supuse în prezent procedurii de vot cu unanimitate69, cât şi la domenii pe care Tratatul de la Nisa nu le include în aria intervenţiei comunitare70; menţinerea principiului „un stat, un comisar” până în 2014, după care Comisia va fi redusă la două treimi din numărul statelor membre ale Uniunii Europene ( cu respectarea principiului rotaţiei egale) extinderea Curţii Europene de justiţie, în principal în ceea ce priveşte realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie; crearea

68A. Popescu, Tratatul de la Lisabona- modificarea şi reformarea Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 2/ 2008, p. 109.69Aceste domenii sunt. Imigraţia, azilul, Europol, Eurojust, controlul de frontiere, iniţiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, fondurile structurale şi de coeziune.70Asemenea domenii sunt: Energie, protecţia cicilă, cooperarea structurală în domeniul apărării, serviciile de interes general, ajutorul umanitar, retragerea voluntară a unui stat membru din U.E.

24

postului de preşedinte al Consiliului European cu un mandat de 2,5 ani ce poate fi reînoit o singură dată; investirea cu personalitate juridică a Uniunii europene; înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securiotate.

Pe lângă inovaţiile preluate din Tratatul Constituţional (2004), Tratatul de la Lisabona aduce unele elemente de noutate, de substanţă, cu deosebire în întărirea rolului parlamentelor naţionale în procesul de adâncire a integrării, permiţând şi asocierea cetăţenilor la procesul legislativ european. În premieră se prevede că un milion de cetăţeni din diferite state ale Uniunii Europene pot solicita Comisiei Europene să depună o iniţiativă legislativă într-un anumit domeniu. În mod semnificativ a fost introdusă o clauză de solidaritate în statele membre ale Uniunii Europene în materie de apărare şi a fost reglementată posibilitatea constituirii unor cooperări permanente în această materie.

Tot ca element de noutate trebuie menţionată consacrarea principiului supremaţiei dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional, printr-o dispoziţie legislativă71.

O serie de probleme, nu de redusă importanţă pentru evoluţia vieţii comunitare europene, au fost trecute sub tăcere de către tratat. Au dispărut elementele de natură simbolică şi terminologică ale Uniunii Europene. Alte elemente precum Carta Drepturilor Fundamentale sau prioritatea drepturilor comunitare, cetăţenia europeană, deşi se regăsesc în substanţa Tratatului prin protocoale, sunt altfel îmbrăcate încât să evite eventualele sensibilizări ale popoarelor Europei.

1.4. Etapele extinderii spaţiului comunitar

Extinderea spaţiului comunitar european prin primirea de noi membri s-a făcut treptat; ţările care doreau aderarea depuneau o cerere, iar aceasta era supusă aprobării instituţiilor comunitare. Odată acceptată cererea, se declanşa un proces de negocieri între Comunitate şi respectiva ţară, negocieri care vizau în principal alinierea economiilor şi a politicilor ţărilor aplicate la cerinţele şi realizările de până atunci ale Comunităţii72. Această procedură se respectă în mare parte şi în prezent, urmându-se atât în cazul ultimei extinderi din 2007, când România şi Bulgaria, care au încheiat negocierile de aderare, devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene.

1.4.1. Primul val de aderare: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda

O primă cerere de aderare a fost depusă de Marea Britanie în 1961, cerere ce a fost însă respinsă prin veto-ul Franţei.

În 1967 Marea Britanie, de această dată împreună cu alte 3 ţări: Norvegia, Danemarca şi Irlanda, a depus o nouă cerere de aderare, iar în urma unor consultări desfăşurate în cadrul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), toate cele 4 ţări au fost acceptate în organizaţie.

Negocierile s-au declanşat în iunie 1970, principalele probleme dezbătute cu această ocazie fiind durata intervalului de aliniere a ţărilor ce urmau să adere la prevederile Tratatului de la Roma şi ale altor dispoziţii adoptate de organele comunitare până la acea dată în domenii precum comerţul intra şi extracomunitar cu produse agricole şi industriale, relaţiile cu terţii, contribuţia financiară la bugetul Comunităţii, participarea la organele comunitare, aderarea la C.E.C.O. şi EURATOM şi participarea la realizarea uniunii economice şi monetare.

În ceea ce priveşte intervalul de aliniere la dispoziţiile Comunităţii s-a stabilit o

71Deşi nu a fost reglementat espres până la Tratatul de la Lisabona principiul supremaţiei dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional al statelor membre a fost consacrat ca atare, de către practica CJCE. A se vedea cazul nr. 6/64 Costa/Enel din Culegerea de decizii ale Curţii de Justiţie Europene din 1964.72A se vedea, Gabriela Stănciulescu, Armenia Androniceanu, Sisteme comparate de administraţie publică

europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 31.

25

perioadă de tranziţie de 4 ani şi jumătate pentru produsele industriale şi 5 ani pentru produsele agricole. În procesul negocierilor s-au admis unele derogări în favoarea Marii Britanii, ţinându-se cont de problemele specifice ale acestei ţări în ceea ce priveşte statele şi teritoriile dependente politic de ea. Astfel, s-au admis derogări de la politica agricolă comună pentru unele produse pe care Marea Britanie le importa din alte ţări. Şi în privinţa relaţiilor cu terţii tratatul cuprindea clauze speciale care să reglementeze relaţiile Comunităţii cu alte ţări şi teritorii. Prin textul Tratatului li se propuneau ţărilor trei opţiuni73:

„fie asocierea deplină la CEE care implica pentru aceste ţări şi un ajutor financiar din partea Comunităţii;

fie asocierea limitată (fără ajutor financiar); fie încheierea unui acord comercial între aceste ţări şi Comunitate pentru

anumite produse determinate. O consecinţă a acestei prevederi a fost semnarea de către Comunitatea

Europeană, pe de o parte şi o serie de ţări şi teritorii, pe de altă parte, a întregului şir de Convenţii de la Lome.

Un alt aspect asupra căruia s-au oprit prevederile acordurilor a fost reprezentarea în organele comunitare a viitorilor membri. S-a stabilit ca Marea Britanie să fie reprezentată la acelaşi nivel ca Franţa, Germania şi Italia (considerate ca fiind ţări mari), iar Irlanda şi Danemarca la un nivel inferior (fiind considerate ţări mai mici).

De asemenea, s-a prevăzut în acorduri contribuţia la bugetul Comunităţii, aspect controversat care a făcut obiectul unor negocieri chiar şi după încheierea tratatelor, la propunerea Marii Britanii. Renegocierile au dus la stabilirea unui mecanism corector de calcul al contribuţiilor la bugetul comunitar. Cotele de participare se stabileau în funcţie de ponderea PNB al fiecărui stat în PNB total al Comunităţii.

Tratatul prevedea şi alinierea din mers la realizarea uniunii economice şi monetare prin adoptarea de reglementări specifice în domeniul circulaţiei forţei de muncă, serviciilor şi capitalului.

În aceeaşi perioadă, cele trei ţări au negociat şi aderarea la C.E.C.O. şi EURATOM. Negocierile s-au încheiat cu stabilirea, în cazul Irlandei şi Danemarcei, a unei perioade de tranziţie de 5 ani pentru aderarea la aceste organisme, începând din 1973. Marea Britanie a aderat imediat la CECO, deoarece fusese, încă din 1954, asociată în condiţii speciale la această organizaţie. Poziţia Marii Britanii în interiorul Comunităţii a fost, însă, marcată de permanentele sale nemulţumiri şi revendicări cauzate de insatisfacţia generată de implicaţiile aderării sale la Comunitate74. Aceste nemulţumiri se concretizează în numeroasele cereri de revizuire a Tratatului de la Roma şi a diverselor politici formulate pe plan comunitar, cum ar fi problema contribuţiei la buget, reforma politicii agricole comune75.

Toate aceste revendicări au fost dezbătute pe parcursul întâlnirilor la

73A se vedea, Nicolae Sută (coord.), Sultana Sută-Selejan, Dumitru Miron, Comerţ internaţional şi

politici comerciale contemporane, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 139.

74Unele nemulţumiri ale Marii Britanii continuă şi astăzi – a se vedea cazul adoptării monedei unice

EURO. Hotărârea Marii Britanii (intervenită pe 2-3 mai 1998) de a nu participa, cel puţin într-o primă fază, la

adoptarea monedei unice, demonstrează o dată în plus că în politica sa primează încă interesul pentru

păstrarea suveranităţii şi a autonomiei de decizie. Prin această hotărâre pare că Marea Britanie adoptă o atitudine

de aşteptare pentru a vedea cum vor evolua lucrurile în perioada următoare şi pentru a judeca, oarecum

din afară, efectele pe care le va produce moneda unică, în funcţie de aceasta urmând să hotărască dacă

participarea sa la uniunea economică şi monetară este oportună sau nu.

75Marea Britanie importa destul de mult din ţările şi teritoriile dependente, ceea ce o obliga să aibă o

26

nivel comunitar, ajungându-se ca în cele din urmă Marea Britanie să capete parţial satisfacţie prin modificarea, aşa cum am amintit, a modalităţii de contribuţie la bugetul comunitar şi prin unele derogări de la politica agricolă.

Dar, ceea ce trebuie reţinut din acest paragraf este că, prima extindere a Comunităţilor a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, aderare care a intervenit după multe ezitări şi neînţelegeri, mai ales având în vedere că aceste state erau legate între ele în calitate de membre AELS. Norvegia, care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru, deşi semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un referendum naţional.

1.4.2. Al doilea val de aderare: Grecia, Portugalia şi Spania

Prima lărgire a Comunităţii fusese realizată; „Cei 9” au înregistrat alte trei candidaturi: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977, Spania la 27 iunie 1977. După negocierile de rigoare, europa a devenit a „Celor 12”, prin adeziunea noilor veniţi: Grecia la 1 ianuarie 1981, după peste 6 ani de negocieri; Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986, după peste 8 ani de negocieri. Cererile de adeziune ale acestora au avut loc după ce în ţările respective se instauraseră regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciată ca necesară consolidării democraţiei şi dezvoltării economice76. Orientarea Comunităţii spre ţările din sudul continentului a fost demarată prin cererile de adeziune- a Greciei la 9 iulie 1961, a Turciei la 12 septembrie 1963, a Maltei la 5 decembrie 1970 şi a Ciprului la 9 decembrie 1972. Spania şi Portugalia aveau regimuri considerate dictatoriale şi deci nu se punea problema adeziunii lor. Celelalte arătate mai sus erau insuficient dezvoltate şi, pentru a fi ajutate, Comunitatea a semnat cu ele tratate de asociere care comportau o liberalizare progresivă a schimburilor comerciale şi ajutoare financiare. Instituirea „regimului coloneilor” în Grecia a interrupt negocierile CEE cu această ţară. În 1974, trupele Turciei ocupaseră partea de nord a Ciprului. În Grecia, Portugalia şi Spania, venirea la putere a unor regimuri democratice a înlăturat obstacolele majore din calea adeziunii lor la Comunitate. Aderarea acestor trei state a ridicat probleme noi Comunităţilor: mai întâi, de ordin economic, ţinându-se seamă că aveau un nivel de dezvoltare inferior “Celor 9”; în al doilea rând, de ordinal funcţionării procedurilor de decizie ale instituţiilor comunitare. Prin negicieri şi angajamente speciale aceste două inconveniente au fost înlăturate. Cu prilejul cererii de adeziune a Greciei a apărut şi peioada de “preaderare” cu o durată nedeterminată necesară realizării reformelor. A trebuit ca tratatele de adeziune să înscrie prevederea conform căreia noile ţări acceptă finalitatea tratatelor, politicile urmărite, precum şi toate actele juridice emise de cătrre instituţiile şi oragnele comunitare în executarea dispoziţiilor din tratate; în acelaşi timp, ele trebuie să declare că recunosc o perioadă de tranziţie necesară desăvârşirii Pieţei Comune ( în domeniile vamal, agricol şi al relaţiilor externe )- pentru Grecia de 5 ani, pentru Spania şi Portugalia de 7 ani. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb ( AELS ) intrase în relaţii cu CEE încă din 1972 prin acorduri bilaterale de liber schimb. La 2 mai 1992, după negocieri mai îndelungate între “Cei 12” şi ţările AELS, s-a născut Spaţiul Economic European ( SEE ) care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 (fără Elveţia, în care referendumul s-a pronunţat împotriva participării ). Spaţiul Economic European este o asociaţie care urmăreşte să extindă regulile de acces pe piaţa unică, precum şi regulile concurenţei, să crească cooperarea în domeniile de preocupări ale Comunităţilor ( de pildă, cele privitoare la mediu, la cercetare, la dezvoltare, la

contribuţie masivă la bugetul prin care se finanţa politica agricolă a Comunităţii, transferul de competenţe de la

nivel naţional la nivelul comunitar etc.

76Iulia Motoc, Uniunea Europeană, dreptul şi politica extinderii la Est, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p. 66.

27

educaţie ). Este o asociaţie structurată la nivel insituţional prin care ţările AELS sunt atrase la UE, marcând în acelaşi timp şi o reducere substanţială a importanţei acestei organizaţii.

1.4.3. Al treilea val de aderare: Austria, Finlanda şi Suedia

A treia lărgire a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei şi Suediei. Cererea de aderare a fost depusă de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991, de Finlanda la 18 martie 1992. Au fost depuse cereri de adeziune din partea Elveţiei la 20 martie 1992, retrasă ulterior, şi Norvegiei la 25 noiembrie 199277. Negocierile de aderare s-au deschis la 17 februarie 1993, cu Austria, Finlanda şi Suedia, şi la 5 aprilie 1993 cu Norvegia. Aceasta din urmă, prin referendum naţional, şi-a retras cererea de aderare. Pentru Comunităţi, aceste aderări sunt considerate ca fiind prima lărgire a Uniunii Europene ( după crearea sa prin Tratatul de la Maastricht ) moment din care se vorbeşte de Europa “Celor 15”, aducând pe plan instituţional unele modificări: s-au mai adăugat trei mandate la Comisie, 59 de parlamentari, minoritatea necesară pentru bocaj în Consiliu a fost fixată la 26 de voturi, iar majoritatea la 62 de voturi.

1.4.4. Ultimul val de aderare: cele 10 ţări în 2004; România şi Bulgaria în 2007

Lărgirea Uniunii Europene înseamnă în acelaşi timp o exigenţă politică, dar reprezintă o oprtunitate istorică pentru Europa. Asigurând stabilitatea şi securitatea pe continent, lărgirea oferă nu numai statelor candidate, dar şi celor membre noi perspective de creştere economică şi de bunăstare generală.

La 14 aprilie 1987, Turcia înaintase pentru a doua oară cererea sa de adeziune, cereri de adeziune au înaintat din nou şi Cipru la 4 iulie 1990 şi Malta. Cererea Turciei a rămas în suspensie pentru motivele atătate mai înainte. Au fost acceptate doar cererile de adeziune ale Ciprului şi Maltei. Acordurile de asociere au fost încheiate cu Malta în 1970 şi cu Cipru în 1972.

Anul 1989 a reprezentat în viaţa politică a Europei un moment crucial. Ţările din centrul şi estul Europei s-au eliberat de sub dominaţia comunistă şi şi-au început procesul de democratizare. Susţinerea acestui proces, care pretinde reforme de structură în domeniul politic, economic şi social, interesează întreaga Europă democratică.

Aceste ţări şi-au declarat intenţia de a deveni cât mai repede posibil membre efective ale Uniunii Europene cu toate discrepanţele economice şi sociale acre le separă de zona comunitară.

Cu prilejul reuniunii Consiliului European, care a avut loc la Copenhaga în 1993, s-a prevăzut că numărul membrilor Comunităţii- pe atunci constituită din 12 state- se va dubla, probabil, până la finele secolului. Că Uniunea acţiona în vederea unei lărgiri într-un viitor apropiat a dovedit-o decizia adoptată de Consiliul European de a invita în calitate de observatori la reuniunile care au avut loc la Torino, Florenţa, Dublin, Luxemburg şi Londra pe şefii de state şi guverne ai ţărilor candidate la adeziune78. În decembrie 1997, Consiliul european, întrunit la Luxemburg a decis să instituie o conferinţă europeană care să reunească statele membre ale UE, precum şi ţările care aspiră să intre în Uniune. Conferinţa care a avut loc la 12 martie 1998 la Londra a întrunit 26 de ţări europene- reprezentanţii celor 15 şi 11 din ţările Europei Centrale şi de Est, care ţi-au depus candidaturile, respectiv, Bulgaria, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. La 11 noiembrie 1998, la Bruxelles, s-a desfăşurat o altă rundă de negocieri cu privire la lărgirea UE cu statele candidate care fac care fac parte din primul val.

77Paul Nicolae, Paul Ciprian Adrian, Istoria construcţiei europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES), Cluj-Napoca, 2000, p. 146.78Stelian Scăunaş, Uniunea European. Reformă. Iinstituţii. Drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 48.

28

În principiu s-a stabilit că lărgirea ar trebui să se facă în două faze: în prima fază ( 2004 ), Uniunea s-ar lărgi cu 10 ţări, şi anume, Cehia, Slovacia, Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia şi Ungaria; în cea de-a doua fază ( 2007 ), ar fi Bulgaria şi România. În concluzie la cele prezentate mai sus, în 1973 au intrat în rândurile statelor membre ale Comunităţii: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, (primul val de aderare ). Alte trei candidaturi au fost: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977, Spania la 27 iulie 197779. După negocierile de rigoare, Europa a devenit a „Celor 12”, prin adeziunea noilor veniţi: Grecia la 1 ianuarie 1981, (al doilea val de aderare ), Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986, (al treilea val de aderare ). A patra lărgire a Uniunii Europene a avut loc la 1 ianuarie 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, ( al patrulea val de aderare ) şi prima lărgire a Uniunii Europene după crearea sa prin Tratatul de la Maastricht. A cincea lărgire a Uniunii Europene a început în 2004 şi s-a realizat în două etape80: - 1 mai 2004, când au aderat 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Au aderat aşadar, două state mediteraniene şi opt state din Europa Centrală si de Est; - 1 ianuarie 2007, când a venit rândul României şi Bulgariei să adere la structurile comunitare.

După 6 ani de negocieri, Croaţia a semnat la 9 decembrie 2011 la Bruxelles, tratatul de aderare la UE urmând să devină, în iulie 2013, dupa aprobare prin referendum la nivel naţional şi în urma ratificării de cele 27 state membre, cel de-al 28-lea stat al Uniuni.

79Coman-Kund Liviu, Construcţia şi extinderea Uniunii Europene, Ed. Fundaţiei Universitare dunărea de Jos, Galaţi, 2005, p. 121.80Aristide Cociuban, Extinderea Unuinii Europene şi România, Ed. Apimondia, Bucureşti, 2002, p. 43.

29

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

2.1. Izvoare primare ale dreptului comunitar

Dreptul primar, originar, sau izvoarele primare sunt actele juridice constitutive ale Comunităţilor Europene şi care au un caracter fundamental.81

Mai precis, dreptul comunitar primar sau originar include ansamblul normelor juridice conţinute în Tratatele institutive ale Comunităţii Europene, în protocoalele şi convenţiile anexate lor, în actele de aderare de noii membrii şi alte tratate comunitare care au modificat tratatele institutive.82

In concret, izvoarele primare de drept comunitar sunt reprezentate de tratatele de instituire a Comunităţilor Europene de la Paris şi Roma, tratatele bugetare, deciziile privind resursele proprii ale comunităţilor, Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967, decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European din 1976, deciziile şi tratatele de aderare, Tratatul de modificare a tratatelor de instituire, a Comunităţilor Europene privind Groenlanda din 17 martie 1984, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa şi Tratatul de la Lisabona.

Unele dintre aceste acte cuprind şi protocoale şi convenţii anexe care fac parte integrantă din ele.83

2.1.1 Tratatul de la Paris de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

Tratatul de la Paris instituind CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951, după 9 luni de negocieri, de către 6 state europene: Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda. Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

81 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 7082 Cornelia Lefter, op. cit., p. 5383 Octavian Manolache, op. cit., p. 18

30

Negocierile au durat aproape un an, dar nu a fost vorba despre negocierile diplomatice clasice, deoarece reprezentanţii celor 6 guverne s-au întâlnit „pentru a inventa” un sistem juridico-politic nou şi durabil. Figura marcantă care şi-a adus aportul în realizarea şi adoptarea tratatului a fost cea a lui Jean Monnet.

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO – a fost un exemplu de integrare sectorială.84Toată filosofia care i-a inspirat şi îi inspiră pe promotorii constituţiei europene este cuprinsă în preambulul Tratatului instituind CECO, constituit din 5 paragrafe:

„Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă; Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste; Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică; Preocupaţi să contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace; Hotărăsc la a substitui rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunităţi economice, primele baze ale unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoarele rivale vreme îndelungată prin divizări sângeroase şi la a pune bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de acum înainte comun […]”.

Cuvintele cheie care cuprind simultan spiritul şi metoda comunitară şi care conservă toate puterile lor mobilizatoare sunt: „pace mondială”, „realizări concrete”, „solidaritate de fapt”, „fuziune de interese esenţiale”, „comunitate”, „destin de acum înainte comun”. Astăzi, Tratatul de la Paris instituind CECO nu mai reprezintă, din punct de vedere al obiectivului - administrarea pieţii cărbunelui şi a oţelului – aceeaşi importanţă ( ca în anii '50) pentru economia europeană, dar principalele instituţii şi-au păstrat actualitatea în întregime.85Instituţiile acestea sunt reprezentate de Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie.

1) Înalta AutoritateÎnalta Autoritate este instituţia supranaţională, creată să vegheze şi să pună în valoare

interesele proprii ale organizaţiei, să asigure realizarea obiectivelor în conformitate cu principiile stabilite. Este compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, având resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producţiei de oţel şi cărbune. Înalta Autoritate beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligaţii statelor membre şi producătorilor, în sensul dispoziţiilor tratatului, dar în luarea deciziilor urmând să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniştri sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când se consideră necesar.86

2) Consiliul Special de Miniştri Consiliul Special de Miniştri este o altă instituţie creată prin Tratatul de la Paris care

reprezintă instituţia interguvernamentală pentru apărarea intereselor ţărilor membre şi care a fost creat ca urmare a unei iniţiative olandeze. Scopul special era armonizarea acţiunii Înaltei Autorităţi şi a guvernelor. În acest sens a fost instituită regula consultării şi schimbului de informaţii cu Înalta Autoritate, existând şi posibilitatea iniţierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare. În schimb, puterea de a interveni în politica privind cărbunele şi oţelul o are doar în situaţie de criză şi în anumite condiţii.

3) Adunarea Comună Adunarea Comună este instituţia care reprezintă interesele popoarelor statelor membre,

dar de control democratic al factorului executiv, mai corect, bi-executiv, adică al Înaltei Autorităţi şi a Consiliului de Miniştri.

84 Octavian Manolache, op. cit., p. 2; Augustin Fuerea, op. cit., p. 65-66; Cornelia Lefter, op. cit., p. 5385 Augustin Fuerea, op. cit., p. 6686 Augustin Fuerea, op. cit.,p. 69; Octavian Manolache, op. cit., p. 2

31

La început, Adunarea Comună a fost compusă din membrii parlamentelor naţionale, numiţi de acestea . Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului în faţa Adunării Comune.

4) Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie vine pentru a fi un tot unitar, pentru a completa, şi este instituţia

jurisdicţională care asigură respectarea normelor juridice ale Comunităţii.87

5) Cuprinsul Tratatului Cuprinsul Tratatului de la Paris instituind CECO conturează patru principii comunitare

care constituie baza edificiului comunitar actual şi anume: superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor comunitare, colaborarea între instituţii şi egalitatea între state.

Eforturile redactorilor Tratatului au fost îndreptate spre a crea o comunitate de drept, în care legea să ia locul forţei, aplicarea relaţiilor internaţionale, a principiilor de egalitate, arbitraj şi conciliere în vigoare în interiorul aceloraşi democraţii constituind un progres al civilizaţiei.

În acest cadru democratic şi legal, instituţiile, în îndeplinirea atribuţiilor conferite, trebuie să dispună de o autoritate proprie şi să beneficieze de garanţii. Aceste garanţii sunt: numirea membrilor, a comisarilor în prezent, să fie făcută de comun acord de guvern, aceştia fiind personalităţi care exercită puterea în mod colegial şi fără să primească instrucţiuni de la statele membre; independenţa financiară este concretizată prin prelevarea de resurse proprii iar responsabilitatea Înaltei Autorităţi, azi a Comisiei, este exclusiv în faţa Adunării, azi Parlamentul European.

Pentru ca aceste instituţii să funcţioneze la nivel maxim, este necesar ca să existe o colaborare strânsă, în dialog organizat între cele patru instituţii, fiecare exercitându-şi propriile funcţii în interiorul unui sistem decizional complet.

Pentru a se forma o nouă mentalitate, în viziunea lui Jean Monnet, numai principiul egalităţii între state era cel mai important motor, catalizator al acesteia.

Astfel, în urma discuţiilor de la Bonn, dintre Jean Monnet şi cancelarul Adenauer, în calitate de preşedinte al Conferinţei de la Bonn, din 4 aprilie1951, concluziile, care se regăsesc şi în articolul 4 al Tratatului de la Paris, sunt: incompatibilitatea cu Piaţa comună a taxelor de import şi export, taxele echivalente ale acestora, restricţiile cantitative privind circulaţia mărfurilor, măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi consumatori, măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului, salariile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state sub orice formă.88

„Puterea de a spune «nu» reprezintă securitatea «marilor» în raporturile dintre ei şi a «micilor» împotriva celor mari”.89

2.1.2. Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

În urma Conferinţei de la Messina, Italia, din iunie 1955, a miniştrilor de externe, cele şase state semnatare ale Tratatului de la Paris au hotărât extinderea sistemului şi la alte domenii economice în vederea realizării unei pieţe comune generale, armonizarea politicilor sociale şi organizarea unei pieţe nucleare comune. În acest sens s-a înfiinţat Comitetul Interguvernamental de Experţi, prezidat de Paul-Henri Spaak, care a pregătit revigorarea proiectului european şi al cărui raport denumit Raportul „Spaak”, împreună cu proiectul de tratate, a constituit punctul de plecare al unor negocieri complexe.

Potrivit raportului, fuziunea pieţelor ar implica stabilirea unei uniuni vamale, fără restricţii vamale, cu liberă circulaţie a serviciilor, cu politică agricolă comună şi regim

87 Augustin Fuerea, op. cit., p. 69; Octavian Manolache, op. cit., p. 388 Augustin Fuerea, op. cit., p. 66-6989 Jean Monnet, „Memoirs”, Fayard, Paris, 1976, p. 413 şi urm.

32

concurenţial comun, cu armonizarea legislaţiilor, instituţiilor şi autorităţilor, urmând să fie clar definite, distingându-se între materii de politică generale şi probleme relative la funcţionarea pieţei comune. S-au creat instituţii cum ar fi Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană.

Raportul „Spaak” a fost adoptat de cei şase miniştri de externe ai statelor semnatare ale Tratatului de la Paris, la Veneţia, la 29 mai 1956, şi reprezintă baza negocierilor privind încheierea unor tratate.

În urma negocierilor au fost semnate, la 25 martie 1957, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda.90

1. Tratatul instituind Comunitatea Economică EuropeanăAcest tratat este cel mai important dintre tratatele constitutive, deoarece îşi propune

integrarea ansamblului economiei statelor membre, şi în articolul 2 conţine principalele obiective ale comunităţii, adică: instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, extinderea continuă şi echilibrată, stabilitate mărită, creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele membre.

Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene mai prevede şi armonizarea politicilor economice ale statelor membre şi stabilirea de politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, al transporturilor şi al relaţiilor comerciale externe.

Tratatul a stabilit cadrul în care instituţiile comunitare îşi exercită principalele atribuţii. Prevederile tratatului au un caracter general şi nu creează obligaţii juridice în mod direct, ele fiind utilizate în interpretarea dreptului comunitar în direcţia atingerii obiectivelor Comunităţii Economice Europene.

Articolul 2 al Tratatului descrie, de fapt, misiunea comunităţii, mai precis obiectivele a căror realizare trebuie să fie rezultatul stabilirii pieţei comune şi a apropierii progresive a politicilor economice a statelor membre. Aceste obiective nu pot avea ca efect constituirea de obligaţii juridice în sarcina statelor membre şi nici de drepturi în folosul particularilor.

Tratatul nu prevede o definiţie a pieţei comune, aceasta fiind definită de Curtea de Justiţie ca spaţiu economic unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căreia vor trebui realizate în mod progresiv, uniunea vamală şi uniunea economică.

Al treilea articol al Tratatului se referă la măsurile care trebuie luate de instituţiile comunitare în vederea realizării obiectivelor tratatului, obiective prevăzute în articolul 2. Aceste măsuri se referă la politica comună în domeniul transporturilor, la necesitatea asigurării liberei concurenţe şi la instituirea Fondului Social European.

Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană a stabilit, a „instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”. De asemenea, a instituit o Comunitate pe durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de prezentare pe plan internaţional cu puteri reale izvorâte din limitarea de competenţe sau dintr-un transfer de atribuţii ale statelor către Comunitate.

Dreptului născut din tratat, având un izvor autonom, nu ar putea să i se opună, pe cale juridică, un text intern, fără ca să-şi piardă caracterul comunitar şi fără să fie pusă în joc chiar baza juridică a comunităţii.

Tratatul reprezintă mai mult decât un acord care creează obligaţii între statele contractante, al cărui scop politic transpare din preambulul: Comunitatea Economică este destinată „să pună bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.91

90 Octavian Manolache, op. cit., p. 3-4; Augustin Fuerea, op. cit., p. 69; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 41-4291 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 42-43; Augustin Fuerea, op. cit., p. 69-71

33

2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei AtomiceTratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a urmărit formarea şi

dezvoltarea unei industrii nucleare europene, fiind necesare pentru aceasta sarcini multiple, ca: dezvoltarea cercetării şi difuzarea cunoştinţelor tehnice, asumarea unei funcţii de reglementare a aprovizionării statelor cu combustibil nuclear şi minereuri şi înfiinţarea unei pieţe nucleare.

În articolul 52 se prevede faptul că EURATOM dispune de un drept de opinie asupra mineralelor, materiilor brute şi materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum şi de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinaţiei finale a produselor pentru ca acestea să nu fie folosite în scopuri militare.

Tratatele de la Roma au creat un sistem instituţional asemănător structurii CECO, adică Comisie, Consiliu de Miniştri, Adunare şi Curtea de Justiţie. Consiliul a fost înfiinţat în domeniul decizional, în timp ce în domeniul executiv a fost înfiinţată Comisia, pentru controlul politic Adunarea iar cu atribuţii jurisdicţionale, Curtea de Justiţie.

Au existat, astfel, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale, adică cele create de CECO, CEE şi EURATOM, dar începând din 1958, încă de la intrarea în vigoare a CEE şi a EURATOM, se au în vedere unificarea, reunirea instituţiilor celor trei comunităţi în instituţii unice, mai precis, realizarea unui sistem instituţional unic. S-a început la nivel jurisdicţional, în 1958, când apare o Curte de Justiţie unică. La nivelul controlului politic, unificarea a avut loc în anul 1960, când s-a înfiinţat Adunarea Parlamentară, prin unificarea Adunării Comune a CECO cu celelalte două Adunări, ale CEE şi EURATOM, şi care din anul 1962 s-a numit Parlamentul European.

Ultimul pas şi cel decisiv a fost făcut prin încheierea Tratatului de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, tratat care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi care a instituit un Consiliu Unic şi Comisie Unică a Comunităţilor Europene.92

Cele 39 de articole ale Tratatului de la Bruxelles nu au adus modificări competenţelor atribuite iniţial instituţiilor comunitare prin tratatele de constituire.

În urma fuziunii instituţionale a fost realizat bugetul unic al Comunităţilor, s-a creat administraţia comunitară unică, s-a stabilit un statut unic al funcţiei publice comunitare şi s-au unificat sistemele de imunităţi şi privilegii ale acestora.

Deşi s-au unificat, unificarea a avut loc numai la nivel instituţional, căci cele trei comunităţi au rămas distincte.

Instituţiile comune duc la îndeplinire sarcinile din toate cele trei Tratate constitutive.93

2.1.3. Actul Unic European

După unificarea instituţională, evoluţia Comunităţilor Europene a avut un caracter mai special, marcat de frământări, negocieri, viziuni personale care uneori au frânat mersul acesteia, cum ar fi cea a generalului Charles de Gaulle asupra organizării Continentului, o viziune mesianică despre destinul Franţei pentru a-i reda forţa de altă dată, sprijinind chiar integrarea economică şi realizarea uniunii vamale înainte de termenul stipulat în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană. Charles de Gaulle concepe uniunea politică pe baze strict interguvernamentale şi sub tutelă franceză. Ca o replică a condiţionărilor pe care le-ar fi impus piaţa comună, la 4 ianuarie 1960, Austria, Danemarca, Elveţia, Maria Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia constituie Asociaţia Europeană a Liberului Schimb –AELS a cărei structură instituţională este redusă la minim. Dar cum comerţul se desfăşura în realitate mai mult cu statele membre ale Comunităţilor şi nu cu cele membre ale AELS, Marea Britanie, la 9 august 1961 cere să fie primită în CEE.

92 Valentin Constantin, op. cit., p. 120-126; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 43-4593 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 43-45; Valentin Constantin, op. cit., p. 120-126

34

Dar veto-ul negativ al generalului de Gaulle eşuează această încercare. Marea Britanie repetă cererea în 1967, dar preşedintele francez rămâne ferm în poziţia sa adversă. Până la intrarea în vigoare a Actului Unic European, se impune de facto votul în unanimitate, în dauna votului cu majoritate calificată.

După demisia lui Charles de Gaulle, sunt semnate, al 22 ianuarie 1972, la Bruxelles actele de aderare ale Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care devin state membre la 1 ianuarie 1973. În 1981 aderă Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia.

Au loc frământări şi prăbuşiri pe plan monetar, există şocuri petroliere. Pe plan instituţional Parlamentul va fi ales prin vot universal direct, din 1978, toate

acestea evidenţiind necesitatea reformării Comunităţilor.94

Pentru a se realiza efectiv piaţa comună sunt necesare măsuri delicate cum ar fi, în primul rând eliminarea obstacolelor netarifare.

La 1 ianuarie 1985, la preşedinţia Comisiei Europene vine Jacques Delors care constată că singura temă asupra căreia există un consens este realizarea pieţei interne, un spaţiu fără frontiere.

În iunie 1985, Consiliul European de Miniştri de la Milano a adoptat Carta Albă, document ce cuprinde un program legislativ pentru suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii. Tot acum, Consiliul decide şi convocarea unei conferinţe interguvernamentale cu scopul pregătirii revizuirii Tratatelor.

În final, în două etape, este semnat Actul Unic European la 17 februarie 1986 de cele 9 state membre, iar la 28 februarie 1986, de celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.95

Actul Unic European marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interne comunitare şi relansează acţiunea comunitară, fiind un moment important al istoriei Uniunii Europene.

Actul Unic European a evidenţiat voinţa statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare şi a realizat o reformă simultană a celor trei tratate. S-a extins votul cu majoritate calificată, cu excepţii în privinţa armonizării fiscale, a liberei circulaţii a persoanelor şi drepturilor şi intereselor lucrătorilor, care se supun votului unanim.

Actul Unic European reprezintă, de asemenea, prima treaptă spre o implicare mai adâncă a Parlamentului în procesul legislativ. Se introduc „procedura de cooperare” şi cea de „aviz conform”.

Actul Unic European consacră denumirea de Parlament European. Se recunoaşte formal existenţa Consiliului European şi se prevede crearea Tribunalului de Primă Instanţă şi se instituţionalizează şi cooperarea în materie de politică externă.

Actul Unic European, în preambulul său prevede „transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană”.

Titlul I al Actului Unic European cuprinde dispoziţii comune cu privire la Comunităţile Europene şi la cooperarea politică.

Articolul 1 din acest titlu, prin dispoziţiile sale privind cooperarea politică, confirmând şi completând procedurile convenite în raporturile de la Luxemburg din 1970, Copenhaga din 1973 şi Londra din 1983, şi practicile stabilite în mod progresiv între statele membre.96

Articolul 2 din Titlul I al Actului Unic European instituţionalizează Consiliul European.

Articolul 3 indică competenţele şi politicile instituţiilor Comunităţilor Europene în condiţiile prevăzute în Tratatele institutive.

Titlul II al Actului Unic European aduce o serie de modificări ale Tratatelor institutive în materia instituţională, prin introducerea procedurii de cooperare în consultarea

94 Augustin Fuerea, op. cit., p. 73; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 52-6395 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 52-63; Augustin Fuerea, op. cit., p. 7396 Augustin Fuerea, op. cit., p. 73-76; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 62-63; Corina Leicu, op. cit., p. 17-18

35

Parlamentului, stabileşte ca obiectiv esenţial desăvârşirea Pieţei Interne, 31 decembrie 1992 fiind data realizării definitive a acesteia şi introduce principiul coeziunii economice şi sociale pentru suscitarea acţiunilor care vizează reducerea decalajelor între diferite regiuni ale statelor.

Titlul III al Actului urmăreşte dezvoltarea cooperării politice europene, prin definirea obiectivului cooperării politice, adică formularea şi punerea în practică a unei politici externe europene, de asemenea, stabileşte şi obligaţia de consultare a statelor membre „în orice problemă de politică externă care are un interes general”.

În sfera cooperării intră posibilitatea statelor membre de a hotărî cooperarea între reprezentaţii acreditaţi în ţările terţe şi cei de pe lângă organizaţiile internaţionale, aspectele politice şi economice şi ale securităţii.

Preşedinţia cooperării politice este asigurată de statul care exercită preşedinţia Consiliului Comunităţilor.

Elementul esenţial al cooperării politice în Actul Unic European îl constituie comitetul politic, compus din directori politici.

Se defineşte rolul grupului corespondenţilor europeni, instituit prin raportul de la Luxemburg, rol care constă în urmărirea punerii în practică a cooperării politice şi studierea problemelor de organizare generală.

Grupurile de lucru sunt constituite din şefii de serviciu din ministerele afacerilor de externe şi dintr-un reprezentant al Comisiei. De asemenea, Actul Unic a permis şi înfiinţarea unui Secretariat Politic cu sediul la Bruxelles.

Titlul IV al Actului Unic European este compus din dispoziţii generale şi finale, care consacră separarea ordinii juridice comunitare şi a cooperării politicii europene.

Actul Unic European îşi dovedeşte importanţa prin producţia legislativă pentru desăvârşirea Pieţei Interne, când s-au emis aproximativ 300 de texte între 1985 şi 1992, şi prin dezvoltarea practicii de vot.

Perspectivele deschise de Actul Unic European au condus rapid la posibilitatea trecerii într-o nouă etapă în evoluţia construcţiei europene, fiind menţionată, pentru prima oară, Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.97

2.1.4. Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană

Actul Unic European a fost impulsul pentru aprofundarea integrării, o treaptă spre Tratatul privind Uniunea Europeană, şi a reflectat o opţiune politică prin întărirea integrării în urma stabilirii unui spaţiu fără frontiere intern şi a ameliorării proceselor decizionale.

Actul Unic European, tranziţie a instituirii Uniunii Europene, împreună cu programul marii pieţe unice au creat un nou dinamism după ani de stagnare şi controverse provocând o reacţie în lanţ, reforme antrenând alte reforme pentru integrare.

Factorii care au contribuit la accelerarea construcţiei europene au fost întrunirile Consiliului de la Hanovra, din iunie 1988, Raportul Delors din 17 aprilie 1989 care prevedea realizarea în trei etape a uniunii economice şi monetare, întrunirea Consiliului European de la Strasburg din 8-9 decembrie 1989 când s-a reţinut că majoritatea necesară era realizată pentru a convoca o conferinţă interguvernamentală destinată elaborării unei modificări a tratatului în vederea etapelor finale ale Uniunii, conferinţă care trebuia să se reunească la sfârşitul anului 1990.

Alţi factori au fost evenimentele istorice din anii 1989-1991 când s-a prăbuşit sistemul comunist, desfăşurarea războiului din Golf, explozia sângeroasă din Iugoslavia, reunificarea Germaniei şi integrarea fostei Republici Democrate Germania, toate acestea au demonstrat necesitatea uniunii.

97 Augustin Fuerea, op. cit., p. 73-76; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 62-63; Corina Leicu, op. cit., p. 17-18

36

La Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990 s-a decis angajarea procesului de stabilire a unei uniuni politice între statele membre şi apoi, la Consiliul European de la Dublin din 25 şi 26 iunie 1990, s-a decis deschiderea celor două conferinţe interguvernamentale propuse anterior în 28 aprilie, cu ocazia Consiliului European din 14-15 decembrie 1990.

Cele două conferinţe interguvernamentale au fost deschise la 15 decembrie 1990 la Roma, de către guvernul italian, care va avea preşedinţia Consiliului, lucrările desfăşurându-se sub preşedinţia luxemburgheză, apoi olandeză. În 9-10 decembrie 1991, la Consiliul European de la Maastricht, şefii de stat şi de guverne ai celor 12 state membre ale Comunităţilor Europene, au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat privind Uniunea Europeană. Acordul era un acord politic. La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene, tratat care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, având o durată nelimitată.98

Rolul principal în adoptarea acestui tratat îl au preşedintele francez François Miterand şi cancelarul german Helmuth Kohl.99Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, procesul integrării europene a intrat într-o fază decisivă.100

Încheiat după 6 ani de la semnarea Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht constituie o nouă etapă de substanţă în evoluţia Uniunii Europene.101

Tratatul de la Maastricht cuprinde, de fapt, două tratate: Tratatul de Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene. Tratatul prevede, în linii generale, promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, afirmarea identităţii pe plan internaţional, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi în cel al afacerilor interne, crearea unei Uniuni cât mai strânse între popoarele continentului european, menţinerea standardelor comunitare şi asigurarea eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor europene.102Tratatul de la Maastricht are o structură tehnică stufoasă, având articolele marcate şi cu cifre şi cu litere şi este însoţit de 17 protocoale inserate în Actul final şi de 33 de declaraţii.103Tratatul de la Maastricht şapte titluri precedate de un preambul.

Titlul I cuprinde dispoziţii comune, referitoare la trăsăturile şi obiectivele Uniunii Europene, „dispoziţii comune” celor 3 piloni ai Uniunii – pilonul comunitar, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

Dispoziţiile comune sunt cuprinse în articolele de la A la F.Uniunea Europeană este prezentată ca o nouă etapă în procesul care pune bazele unei

uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, ea fiind fondată pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de cooperare instaurate de acest tratat, având ca misiune organizarea concretă şi solidară a relaţiilor dintre statele membre şi între popoarele lor.104

Titlul II modifică Tratatul privind CEE, în vederea instituirii Comunităţii Europene; de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Economică Europeană aparţine istoriei.

Titlul III, în articolul 2, modifică Tratatul CECO.Titlul IV, în articolul 1, modifică Tratatul CEEA sau EURATOM.

98 Roxana Munteanu, „Drept european. Evoluţie, Instituţii, Ordine Juridică”, Editura Oscar Point, Bucureşti, 1996, p. 96-10099 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 63100 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 49101 Roxana Munteanu, op. cit., p. 101102 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 50103 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 64104 Roxana Munteanu, op. cit., p. 103; Augustin Fuerea, op. cit., p. 76-77; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 64

37

Cele mai importante modificări au vizat Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, ale cărei obiective sunt redefinite, în funcţie de modificările aduse competenţelor comunitare în care au fost introduse şi de unele schimbări de natură instituţională, celelalte două tratate fiind modificate doar în vederea armonizării dispoziţiilor instituţionale cu schimbările aduse.105

Titlul V, prin articolele J până la J11, a consacrat politicile externe şi de securitate comună, înlocuind dispoziţiile Actului Unic cu privire la cooperarea politică europeană, urmărindu-se deschiderea unei căi pentru elaborarea unei veritabile politici a uniunii prin poziţiile şi acţiunile comune.

Titlul VI, prin articolele K până la K9, cuprinde dispoziţiile privitoare la cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, dispoziţii care au introdus o sistematizare a unei cooperări realizate până atunci în mod informaţional sau pe bază de convenţii extra- sau para-comunitare, încheiate între statele membre sau între unele dintre ele.106

Titlul VII cuprinde dispoziţiile finale, de la articolul L până la articolul S, dispoziţii în care sunt prevăzute limitele competenţei Curţii de Justiţie, relaţiile Tratatului asupra Uniunii Europene şi Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, revizuirea tratatelor, aderarea la Uniune, abrogarea dispoziţiilor Tratatului de fuziune a executivelor din anul 1965 şi din Actul Unic European, durata Tratatului şi ratificarea, depozitul şi limitele de redactare a tratatului.107

Tratatul de la Maastricht, deşi este un document unitar, are o structură complexă care asociază în acelaşi ansamblu normativ elemente eterogene cu dispoziţii care modifică tratatele originare şi dispoziţii noi ce relevă cooperarea interguvernamentală, categorii diferite între care s-au organizat punţi de legătură prin intermediul dispoziţiilor comune şi finale.

Prezentarea nu este dintre cele mai reuşite, el fiind alcătuit din titluri, dar aceste titluri, la rândul lor, pot fi divizate în părţi.

Un exemplu în acest sens îl constituie Titlul II, care este divizat în părţi ce corespund celor din Tratatul de la Roma, şi care, la rândul lor, sunt împărţite în titluri. Articolele nu sunt numerotate clar, deoarece s-au păstrat articolele din Tratatele CEE, CECO şi EURATOM, care au fost încorporate în acest tratat. De asemenea, tratatul este derivat şi în articole, reprezentate prin litere de la A la S.108

Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană care cuprinde trei piloni, trei fundamente. Primul pilon este reprezentat de cele trei comunităţi, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Al doilea pilon este reprezentat de politica externă şi de securitate comună.

Al treilea pilon este reprezentat de cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Al doilea şi al treilea pilon sunt, de fapt, piloni interguvernamentali care beneficiază de un cadru instituţional unic, instituţiile comunitare şi Consiliul European.

Această structură a devenit mai unitară, deşi este în acelaşi timp mai complexă şi ambiguă, unitarismul fiind evidenţiat de legătura indisolubilă între cei trei piloni în ansamblu. Tratatul a definit în dispoziţiile comune obiectivele Uniunii şi unele principii fundamentale, precum şi cadrul instituţional unic.

S-a recunoscut cetăţenia Uniunii Europene şi s-a introdus principiul subsidiarităţii, conform căruia instituţiile sunt comune dar exercită competenţele lor după proceduri diferite în funcţie de modul de dirijare al Comunităţilor sau de cooperările politice.

La nivel instituţional, creşte rolul Parlamentului prin sporirea puterii sale de control asupra Comisiei, prin consultarea asupra numirii preşedintelui ei şi aprobarea numirii acestuia. Se instituie procedura de codecizie. Se extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.

105 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 64; Augustin Fuerea, op. cit., p. 77106 Augustin Fuerea, op. cit., p. 77; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 64107 Augustin Fuerea, op. cit., p. 77-78108 Roxana Munteanu, op. cit., p. 104-106

38

Uniunea Europeană nu are personalitate juridică şi prin urmare, nu are capacitatea de a se angaja ca atare pe plan extern faţă de state terţe şi nici nu are puterea de a încheia tratate, putându-se angaja numai pe plan politic. În schimb, Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică, ducând o viaţă aparte în structura Uniunii.109

În privinţa cadrului instituţional, singura instituţie cu adevărat a Uniunii Europene este Consiliul European, toate celelalte fiind instituţii comunitare.

Sintetizând, Tratatul de la Maastricht prevede:- modificări şi completări ale celor trei tratate existente;- dispoziţii privind cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;- dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună;- dispoziţii privind politica socială;- o cetăţenia unională, fiecare cetăţean având dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili

domeniul în mod liber, pe teritoriul statelor membre, dea vota şi candida la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul, de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru şi de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei publice;

- uniune economică şi monetară, direcţiile economice ale statelor membre şi ale Comunităţilor Europene fiind adoptate de Consiliul de Miniştri şi care va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în Comunităţi şi existenţa unei singure politici monetare;

- uniune politică care să cuprindă politica externă şi de securitate comună, creşterea rolului Parlamentului European, sporirea competenţelor Comunităţilor şi o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne.

Tratatului de la Maastricht i s-au adăugat 17 protocoale din care 16 anexate Tratatului instituind Comunitatea Europeană şi unul pentru Tratatul instituind Uniunea Europeană, precum şi 33 de declaraţii.110

Tratatul de la Maastricht, prin dispoziţiile comune a prezentat Uniunea Europeană şi a introdus elemente comune între cei trei piloni ai Uniunii, fiind evidenţiat aspectul democratic al scopului care dirijează procesele de „uniune fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”, în care deciziile se vor situa într-o relaţie de proximitate cu cetăţenii, conferind construcţiei europene legitimitate democratică.

Tratatul pune în evidenţă importanţa principiului solidarităţii între popoare, deoarece Uniunea are drept misiune organizarea în mod coerent şi solidar relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele lor.

Obiectivele Uniunii sunt realizate conform dispoziţiilor din tratat, în condiţiile ce sunt prevăzute de tratat cu respectarea principiului subsidiarităţii.

Tratatul de la Maastricht stabileşte principiul cadrului instituţional unic, dar în interiorul acestui cadru există un număr de particularităţi care-i diminuează caracterul unitar, de asemenea, stabilind şi principiile generale de drept comunitar.

Tratatul nu realizează fuziunea Comunităţilor, nici integrarea domeniilor de cooperare în Comunitate, ci înglobează aceste diferite elemente într-o suprastructură al cărei interes este de a exprima unicitatea aparatului instituţional şi obiectivul de unificare progresivă.111

2.1.5. Tratatul de la Amsterdam

În urma Tratatului de la Maastricht au rămas multe lucruri nerezolvate, astfel că părţile au prevăzut în articolul N alin. 2 al acestui tratat o clauză de „rendez-vous” prin care se angajează să convoace o conferinţă interguvernamentală care să reexamineze sistemul

109 Roxana Munteanu, op. cit., p. 106-107; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p.65110 Augustin Fuerea, op. cit., p. 78-79111 Roxana Munteanu, op. cit., p. 109-116

39

instituţional şi decizional al Uniunii Europene, în funcţie de practica aplicării Tratatului şi de cerinţele extinderii.112

Geneza tratatului începe în iunie 1994, când este convocat un grup de reflecţie la Corfu, condus de Carlos Westerdorp, secretar de stat al afacerilor europene în guvernul spaniol, pentru a pregăti viitoarea conferinţă interguvernamentală.

Raportul Westerdorp propune trei obiective principale: apropierea Europei de cetăţenii ei, perfecţionarea funcţionării Uniunii în vederea viitoarei lărgiri şi îmbunătăţirea capacităţii sale de acţiune externă.

În acest sens, în 1995, aderă Austria, Finlanda şi Suedia, iar România şi alte state foste comuniste depun cereri pentru primirea în Uniune.113

La 28 martie 1996, la Torino, încep negocierile în cadrul Conferinţei interguvernamentale pentru dezvoltarea şi precizarea reglementărilor privind Uniunea Europeană, conferinţă ale cărei lucrări au durat mai mult de un an şi care s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997, la Amsterdam, prin formularea textului Tratatului de la Amsterdam, tratat semnat la 2 octombrie 1997 şi care a intrat în vigoare la 1 mai 1999.114

Tratatul de la Amsterdam cuprinde modificări de fond, mai precis, modificările asupra Tratatului asupra Uniunii Europene şi ale Tratatelor instituind Comunităţile Europene, precum şi ale actului privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European. Tratatul aduce şi o simplificare, în sensul că, în art. 6,7 şi 8 aduce modificari la revizuirea Tratatelor instituind CE, CECO şi EURATOM, prin suprimarea dispoziţiilor caduce şi adoptarea altora pentru precizarea acestei operaţii.

Prin art. 9, abrogă Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile comune şi Tratatul de fuziune a Executivelor din 8 aprilie 1965, dar menţinându-le efectele esenţiale. Menţine, dar modifică, prin introducerea unei referiri la Banca Central Europeană, Protocolul privind privilegiile şi imunităţile.

În art. 10 se prevede că operaţia de simplificare se face fără a se aduce atingere „acquis-ului comunitar”, efectele juridice ale actelor în vigoare nefiind afectate de abrogare sau suprimare a dispoziţiilor sau de adoptările intervenite.

Articolul 11 atribuie competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.Dispoziţiile generale şi finale se regăsesc în articolul 12, mai precis în primul paragraf,

unde se prevede renumerotarea Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului instituind Comisia Europeană.

În al doilea paragraf se prevăd consecinţele pentru referirile interne pentru fiecare tratat vizat. Al treilea paragraf prezintă consecinţele pentru referirile făcute la alte instrumente sau acte. Al patrulea paragraf şi ultimul expune consecinţele pentru referirile din alte instrumente sau acte cu anumite renumerotări a paragrafelor operate de art. 7 şi 8 în Tratatele instituind CECO şi EURATOM.

Tratatul de la Amsterdam este încheiat pe o perioadă nedeterminată şi este tradus în 11 limbi oficiale.115

Tratatul de la Amsterdam a revizuit Tratatul de la Maastricht, mai precis l-a modificat prin primul său articol, modificare ce a dus şi la renumerotare.

Acest tratat a modificat preambulul Tratatului de la Maastricht prin adăugarea unui considerent şi modificarea altor trei.

Titlul I al tratatului, în privinţa dispoziţiilor comune, adaugă formula „în cel mai mare respect al principiului deschiderii” la primul articol al Tratatului instituind Uniunea Europeană, în textul „Uniunea Europeană marchează o nouă etapă în procesul care creează o uniune fără încetare mai strânsă între popoarele din Europa, în care deciziile sunt luate în cel mai mare respect al principiului deschiderii şi cel mai aproape de cetăţeni”.

112 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 123113 Augustin Fuerea, op. cit., p. 79; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 67114 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 51; Augustin Fuerea, op. cit., p. 79115 Augustin Fuerea, op. cit., p. 81-82

40

În cuprinsul art. 2 din Tratatul instituind Uniunea Europeană, modificările esenţiale rezultând din Tratatul de la Amsterdam se referă la un nivel de trai ridicat, o dezvoltare echilibrată şi durabilă, consolidare a apărării comune şi introducere a obiectivului menţinerii şi dezvoltării Uniunii ca spaţiu de libertate, de securitate şi justiţie.

Articolele 3,4 şi 51 ale Tratatului instituind Uniunea Europeană rămân neschimbate după Amsterdam. În schimb, articolul 6 al Tratatului instituind Uniunea Europeană a suferit modificări importante în urma semnării Tratatului de la Amsterdam.

Titlurile II, III şi IV ale Tratatului de la Amsterdam nu aduc modificări modificărilor aduse de Tratatul instituind Uniunea Europeană asupra Tratatelor instituind CEE, CECO şi EURATOM, dar aduc totuşi propriile modificări ale Tratatelor instituind Comunităţile Europene.

Modificările aduse Tratatelor instituind CECO şi EURATOM de către Tratatul instituind Uniunea Europeană au fost de ordin instituţional, reluând identic modificări instituţionale din Tratatul instituind CEE, dar Tratatul de la Amsterdam a recurs la schimbări analoge, adăugând şi modificări legate de simplificare.

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, domeniu reliefat în cuprinsul Titlului V al Tratatului instituind Uniunea Europeană, Tratatul de la Amsterdam a dus la efectuarea unor progrese spre integrarea apărării în Uniunea Europeană, neexcluzându-se recurgerea la cooperări consolidate în domeniul apărării, precizând condiţiile de intervenţie a instituţiilor Uniunii Europene şi obligaţiile statelor membre.

În urma semnării Tratatului de la Amsterdam, Titlul VI din Tratatul instituind Uniunea Europeană, care consacra cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, vizează acum cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală, transformare însoţită de importante schimbări.116

În domeniul cooperării consolidate, Tratatul de la Amsterdam a introdus un nou titlu, Titlul VII, care permite statelor membre care doresc să instaureze între ele, în privinţa pilonilor, o cooperare mai strânsă, să apeleze la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de tratate, această cooperare întărită urmărind depăşirea obstacolelor în dezvoltarea Uniunii, obstacole rezultate din numărul crescut al statelor membre.

În privinţa dispoziţiilor finale, Tratatul de la Amsterdam a integrat în Tratatul instituind Comunitatea Europeana un nou titlu, Titlul IV, referitor la vize, azil, emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, titlu supus acum competenţei Curţii, potrivit căilor derogatorii, prin raportare la căile dreptului comunitar. De asemenea, a suprimat paragraful 2 al art. 48 din Tratatul instituind Uniunea Europeană, paragraf care prevedea convocarea unei conferinţe interguvernamentale în 1996.

Referindu-ne la modificările aduse Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, Tratatul de la Amsterdam a introdus reglementări cu privire la egalitatea dintre bărbaţi şi femei, la un înalt grad de competitivitate a performanţelor economice, la un nivel ridicat de protecţie a mediului şi la ameliorarea calităţii vieţii.

Tratatul de la Amsterdam aduce noutăţi şi în materia politicilor comunitare, mai precis: politica comercială comună, modalităţile de rezolvare a problemelor comerciale cu privire la servicii şi proprietate intelectuală, politica socială şi de angajare. Astfel, schimbările instituţionale introduse de Tratatul instituind Uniunea Europeană au fost completate prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam.117

Tratatul de la Amsterdam este considerat a fi „pasul hotărâtor” în direcţia dezvoltării dreptului comunitar, a precizării rolului şi funcţiilor instituţiilor europene, consolidând construcţia europeană comunitară.118

2.1.6. Tratatul de la Nisa

116 Augustin Fuerea, op. cit., p. 81-93117 Augustin Fuerea, op. cit., p. 81-93118 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 51-52

41

Reforma instituţională devine o chestiune imperioasă în urma neîmplinirilor de la Amsterdam şi a perspectivei din ce în ce mai apropiate a creşterii numărului statelor membre prin aderarea statelor Europei Centrale şi de Est.119

Se manifestă cerinţa ca Uniunea Europeană să aibă o structură instituţională eficientă care să contribuie la afirmarea organizaţiei pe plan mondial, în relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene, urmărindu-se adaptarea structurii create pentru Uniunea ce avea doar 6 state componente la realităţile uneia ce va număra 27 de state.

În acest sens, reforma va prezenta un caracter evolutiv, căci anumite dispoziţii îşi vor produce efectele odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, iar altele îşi vor produce efectele ulterior.120

La 18 octombrie 1999, un grup de reflecţie prezidat de fostul premier belgian, Jean Luc Dehaene, prezintă Comisiei un raport asupra revizuirii, propunând reformarea globală a sistemului instituţional, prin delimitarea clară a responsabilităţilor individuale a comisarilor, creşterea puterii preşedintelui Comisiei, reechilibrarea ponderării voturilor în cadrul Consiliului, trecerea la votul cu majoritate calificată, ca regulă generală – lărgirea puterii de codecizie a Parlamentului, regruparea obiectivelor, principiilor, orientărilor generale, a drepturilor fundamentale într-un tratat de bază, o constituţie europeană care va putea fi modificată doar în unanimitate.

După ce proiectul de tratat fixează obiective mai modeste în cadrul conferinţei interguvernamentale, la 11 decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa aprobă textul, iar Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.121

Tratatul de la Nisa a instituit o reformă instituţională care a atins toate instituţiile Uniunii Europene. În cadrul Parlamentului European, numărul maxim al europarlamentarilor va ajunge la 732 şi se modifică repartiţia locurilor pe state, intrând în vigoare o nouă repartiţie la 1 ianuarie 2004 iar organizarea partidelor politice la nivel european va fi încurajată datorită existenţei unei baze juridice noi.122 În cadrul Consiliului Uniunii Europene se extinde votul cu majoritate calificată şi se modifică modul de pondere al voturilor.123

Modificarea votului prin majoritate calificată este esenţială deoarece păstrarea sistemului prezent în urma extinderii ar duce la anumite disproporţii. Noul sistem al votării prin majoritate calificată introdus de către Tratatul de la Nisa a fost pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 2005, stabilindu-se astfel un fel de majoritate triplă bazată pe mai multe aspecte. Elementul central al noului sistem este modificarea ponderii de voturi, astfel, pentru accentuarea diferenţei în mărimea populaţiei statelor membre, ponderea între 2 şu 10 a fost extinsă până la 4 şi 29 într-o Uniune cu 15 state membre, şi între 3 şi 29 în cadrul Uniunii a 27 de state membre. Într-o Uniune cu 27 state membre, numărul total de voturi va fi de 345, dintre care 255 necesare pentru majoritatea calificată, pragul minorităţii de blocare fiind la 91 de voturi.

Ca urmare a faptului că nu era cunoscut timpul şi ordinea de aderare la Uniune a noilor124 state, la momentul semnării Tratatul de la Nisa nu a putut specifica din timp diferitele perioade de tranziţie de la 15 la 27 de state membre, ţinându-se cont şi de faptul că 12 state care doresc să adere nu o vor face în bloc, ci într-un mod succesiv.

Majoritatea calificată este necesară şi în cazul propunerilor sau iniţiativelor Comisiei. De asemenea, Tratatul de la Nisa a introdus sintagma „filtru al populaţiei” care funcţionează ca un mecanism de securitate şi monitorizare opţiunea blocării.125

119 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 68120 Augustin Fuerea, op. cit., p. 93121 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 68-69; Augustin Fuerea, op. cit., p. 93122 Augustin Fuerea, op. cit., p. 93-96; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 69123 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura Arc, 2003, p. 502-503124 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 498-500125 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 498-500

42

Tratatul de la Nisa clarifică un şir de probleme vizând modalitatea în care va fi afectată Comisia în urma extinderii.126

În cadrul Comisiei vor fi efectuate importante modificări atât în privinţa desemnării şi componenţei Comisiei, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2005 Comisia a avut câte un reprezentant al fiecărui stat membru, fără plafon, numărul putând fi modificat de către Consiliu, statuând cu unanimitate. Când Uniunea a ajuns la 27 de membri, numărul maxim la comisarilor a fost fixat inferior cu un număr numărului de state membre. Numărul comisarilor va fi stabilit de Consiliu cu unanimitate de voturi şi membrii vor fi aleşi pe baza unei relaţii egale, modalitatea rotaţiei stabilindu-se tot de către Consiliu cu unanimitate şi cu respectarea ordinii rotaţiei şi a duratei prezenţei în Comisie.

De asemenea, au intervenit schimbări cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei, trecându-se de la unanimitate la majoritate calificată. Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor preşedintelui, care va hotărî repartizarea portofoliilor, va putea remania în timpul mandatului, va putea cere unui comisar să demisioneze după aprobarea acestei măsuri de către colegi, şi va putea numi, tot după aprobarea colegilor, şi vicepreşedinţii Comisiei.127

În privinţa compoziţiei C.J.U.E., Tratatul de la Nisa stipula că instanţa trebuie să fie compusă din câte un judecător din partea fiecărui stat membru. Numărul avocaţilor generali rămânea 8, cu posibilitatea măririi în baza deciziei luate de Consiliu la cererea Curţii. Statutul Curţii poate fi modificat de către Consiliu prin unanimitate.128

De asemenea, reforma viza înfiinţarea camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă, componenţa şi funcţionarea acestor două instituţii. Camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a exercita în anumite domenii specifice cum ar fi129 funcţia publică europeană sau proprietatea intelectuală, competenţele jurisdicţionale prevăzute de Tratat, au avut drept scop degrevarea tribunalului de anumite cauze şi înlăturarea întârzierilor judiciare. Deciziile Camerelor pot face obiectul fie al unui recurs, pe probleme de drept, fie al unui apel, vizând şi probleme de fapt, în faţa Tribunalului.

În statutul Curţii de Justiţie, adoptat prin Tratatul de la Nisa, se prevede că avocatului general îi revine sarcina de a propune Curţii de Justiţie reexaminarea deciziei Tribunalului, într-un termen de o lună începând de la pronunţarea deciziei, Curtea luând decizia într-un nou termen de o lună, dacă va avea loc o reexaminare sau nu, procedura amânării având caracter de urgenţă.130

Prin Tratatul de la Nisa i s-a acordat Tribunalului de Primă Instanţă competenţa de a soluţiona recursurile în anulare, în reparaţie şi privind funcţia publică, recursurile intemeiate pe o clauză compromisorie exceptând cele de repartizate Camerei jurisdicţionale şi cele rezervate Curţii de Justiţie, precum şi soluţionarea recursurilor formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale.

În privinţa componenţei şi a funcţionării, Curtea va fi formată dintr-un judecător pentru fiecare stat membru, oricare ar fi numărul total al statelor membre numărul avocaţilor generali rămâne neschimbat putând creşte doar printr-o decizie a Consiliului, la cererea Curţii. Tribunalul număra cel puţin un judecător din fiecare stat membru.131

126 Idem, op. cit., p. 500127 Augustin Fuerea, op. cit., p. 96-97; Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 500-501; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 69128 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 503-504129 Augustin Fuerea, op. cit., p. 97-98130 Augustin Fuerea, op. cit., p. 97-98131 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 69-70; Augustin Fuerea, op. cit., p. 97-99

43

Referitor la Curtea de Conturi, Tratatul de la Nisa a prevăzut că aceasta va fi constituită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu un mandat pe o perioadă de 6 ani cu posibilitatea majorării numărului de membri în linie cu extinderea Uniunii.132

Tratatul de la Nisa a sporit rolul şi influenţa Comitetului Economic şi Social, de asemenea a stipulat că numărul membrilor, în urma semnării acordurilor de aderare nu poate depăşi 350. În privinţa Comitetului Regiunilor, numărul membrilor a fost limitat tot la 350, aceştia trebuind să aibă mandat electoral de la naţionalităţile pe care le reprezintă.133

Tratatul de la Nisa a încorporat „Carta drepturilor fundamentale”, proclamată oficial, recunoscută şi semnată la 7 decembrie 2000 la Nisa, de către Parlamentul European, Consiliul European şi Comisia Europeană. Carta cuprinde într-un text unic, ansamblul drepturilor civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni şi a tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii Europene, drepturi grupate în 6 capitole: demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia. „Popoarele Europei au stabilit între ele o uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune”.134

Tratatul de la Nisa a consacrat şi militarizarea Uniunii Europene, cu scopul evitării declanşării unui conflict şi transformarea acestuia în războaie.135

2.1.7. Tratatul de Reformă a Uniunii Europene (Lisabona 2007)

În ultimul deceniu, Uniunea Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza şi a răspunde mai bine preocupărilor şi aspiraţiilor cetăţenilor ei. Comisia a participat întotdeauna activ la acest proces. Declaraţia de la Laeken136 a precizat domeniile în care Uniunea Europeană are nevoie de reformă.

Extinderile din 2004, respectiv 2007 au acutizat cerinţa ca Uniunea să-şi modernizeze modul de funcţionare. Convenţia şi Conferinţa interguvernamentală din 2004 au încercat să ofere un răspuns sub forma unui Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Comisia a susţinut întotdeauna cu fermitate Tratatul Constituţional, considerând că poate oferi răspunsul adecvat la preocupările cu care se confruntă Europa. Deşi a fost ratificat de majoritatea statelor membre, Tratatul Constituţional nu a beneficiat de susţinere unanimă. Perioada de reflecţie a ajutat Uniunea să găsească o trambulină către identificarea unei rezoluţii, Comisia fiind aceea care a arătat calea prin iniţiativa numită „Planul D”, pentru a propune idei cu privire la calea prin care Uniunea Europeană poate deveni mai democrată, mai transparentă şi mai eficientă.

Reformarea modului de funcţionare a Europei este mai imperioasă ca niciodată. Comisia Europeană a lansat un nou program de acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului European informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat în dubla abordare finală în „O agendă pentru cetăţeni”. Aceasta a arătat că pentru soluţionarea imperativelor cu care se confruntă Europa în ceea ce priveşte politicile este nevoie de instrumente, şi de metode de lucru adecvat. Au fost parcurse etapele prevăzute pentru obţinerea unui acord instituţional – cadrul adoptat de Consiliul European din iunie 2006, declaraţia de la Berlin din martie 2007, precum şi acordul global din iunie 2007 privind elementele reformei.

132 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 504; Augustin Fuerea, op. cit., p. 99133 Augustin Fuerea, op. cit., p. 99-100; Allan Thatham, Eugen Osmochescu, op. cit., p. 504-505134 Citat din Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene135 Augustin Fuerea,op. cit., p. 100-105136 La 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken (Begia) a adoptat „Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, cunoscută sub denumirea de „Declaraţia de la Laeken”. Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor europene.

44

Concomitent cu aniversarea celor 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Declaraţia de la Berlin s-a angajat să pună Uniunea pe o bază comună înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2009. După o perioadă de consultări politice, Consiliul European din iunie 2007 a convenit să convoace o Conferinţă interguvernamentală în iulie 2007. În acest sens a fost adoptat un mandat precis, ce prevede în detaliu elementele reformei. Misiunea Conferinţei interguvernamentale este de a adopta textul unui tratat de reformă care „să modifice tratatele actuale, astfel încât să sporească eficacitatea şi legitimitatea democratice a Uniunii extinse, precum şi coerenţa acţiunii sale în plan extern”.

CIG este invitată să redacteze un tratat (denumit „Tratat de reformă”) de modificare a tratatelor existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunii sale externe.

Astfel, la 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Documentul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost validat de toţi cei 27 de membri ai Uniunii Europene137.Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, fără a le înlocui.138 Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor:139

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de co-decizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii140). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

137 Parlamentul României a ratificat Tratatul de la Lisabona la 4 februarie 2008.138 Potrivit Tratat de la Lisabona se renunţă la conceptul constituţional, care consta în abrogarea tuturor tratatelor existente şi înlocuirea acestora cu un text unic intitulat „Constituţie’’.139 Informaţii preluate de pe site-ul http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm 140 De origine germană, principiul subsidiarităţii este preluat de legislaţia primară europeană mai întâi prin Actul Unic European din 1986, apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Potrivit acestui principiu, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exculsivă, Comunitatea nu intervine, decât şi numai în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi pot deci, în funcţie de dimensiunile şi de efectele acţiunii avute în vedere, să fie mai bine realizate la nivel comunitar.

45

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Carta Drepturile Fundamentale stabileşte, într-un singur text, o serie de drepturi civile, politice, economice, sociale pe care le au cetaţenii europeni şi toate persoanele cu rezidenţă pe teritoriul Uniunii Europene - drepturi definite ca valori comune ale Uniunii. Obiectivul Cartei constă în asigurarea unei vizibilităţi sporite a acestor principii, în vederea consolidării protecţiei drepturilor fundamentale, după schimbările din societate, progresele sociale şi evoluţiile ştiinţifice.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate

46

publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.

Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre. În temeiul celor expuse mai sus, apreciem demn de subliniat că Tratatul de la Lisabona

va pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor lumii contemporane, consolidând democraţia în UE, precum şi capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.

2.1.8. Alte tratate, protocoalele şi declaraţiile anexate tratatelor

Unele dintre Tratatele care constituie izvoare primare ale dreptului comunitar cuprind şi protocoale anexe care fac parte integrantă din aceste tratate.141

După Tratatele de la Roma, încheierea Tratatului de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, a produs unificarea instituţiilor de structură ale celor trei Comunităţi Europene, instituţiile comune, nou înfiinţate ducând la îndeplinire sarcinile din toate cele trei tratate constitutive, constituind şi aceasta un izvor de drept comunitar.142

Referitor la protocoale, au fost adăugate 13 protocoale şi 58 declaraţii comune şi unilaterale sau multilaterale la Tratatul de la Amsterdam, în vederea detalierii şi acoperirii mai multor direcţii. Au fost adăugate protocoale şi Tratatului de la Maastricht, cum ar fi „Protocolul de integrare a aquis-ului Şchengen în cadrul Uniunii Europene” din 1997 sau „Protocolul privind stabilirea sediilor instituţiilor şi anumitor organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene şi a Europolului”, „Protocolul asupra statutului Băncii Europene de Investiţii” din 1957 sau „Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene” din 1992, „Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene” din 1957, „Protocolul privind statutul Institutului Monetar European” din 1992.143

Tot în categoria izvoarelor primare de drept comunitar se mai înscriu şi „Tratatele bugetare” semnate la Luxemburg la 22 aprilie 1970, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1971, Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, actele de aderare care adaptează şi completează tratatele anterioare, cum ar fi Actele de aderare la intrarea în Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei, a Irlandei şi a Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie 1972, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973, a Republicii Elene din 24 mai 1979, intrat în vigoare la 1

141 Octavian Manolache, op. cit., p. 19, al. 2142 Augustin Fuerea, op. cit., p. 72-73143 Valentin Constantin, op. cit., p. 120-140, 227, 363, 337, 353.

47

ianuarie 1981, al Regatului Spaniei şi a Republicii Portugheze din 12 iunie 1985, a Republicii Austria, Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei, din 24 iunie 1994.144

2.1.9. Structura, autoritatea, revizuirea şi durata tratatelor

Tratatele au o structură tehnico-legislativă identică, vorbind acum de cele trei tratate institutive, structură care se ordonează în patru categorii de clauze, clauze cuprinse în preambul şi dispoziţii preliminare, „clauze instituţionale”, „clauze materiale” şi „clauze finale”.145

Cat priveste autoritatea Tratatelor aceasta vine din rangul lor în caz de conflict cu alte norme şi din condiţiile revizuirii lor.

Regulile din Tratatele Comunitare se găsesc în vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare, situându-se deasupra tuturor celorlalte izvoare ale dreptului comunitar, constituind în acelaşi timp fundamentul, cadrul şi limitele. Tratatele comunitare sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, celor încheiate de statele membre cu state terţe, având forţă juridică superioară.146

Cat priveste procedura de revizuire, aceasta a fost prevăzută în art. 48 din Tratatul privind Uniunea Europeană, propunerile pentru revizuire, pentru modificare putând aparţine guvernelor statelor membre sau Comisiei, care sesizează Consiliul.147

Revizuirea tratatelor prevede o procedură ordinară, revizuirea internaţională şi revizuirea comunitară. Procedura ordinară constă în supunerea proiectului Consiliului, care după consultarea Parlamentului, şi în anumite cazuri, a Comisiei şi a Consiliului Băncii Centrale Europene, deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil cu majoritate simplă, urmând a se convoca într-o conferinţă diplomatică, reprezentanţii guvernelor statelor membre ce negociază şi hotărăsc de comun acord conţinutul tratatului de revizuire. Acesta nu va intra în vigoare decât după ce a fost ratificat de către statele membre. În cazul revizuirii internaţionale, specificul reiese din aceea că tratatele conţin reguli imperative de drept internaţional, eludându-se în special faza comunitară. În cazul revizuirii comunitare, se face eludarea fazei diplomatice.148

În privinţa duratei tratatelor, tratatele institutive, mai precis cel de la Paris, a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, în timp ce Tratele de la Roma pentru o durată nedeterminată.

La capitolul sferei de aplicare teritorială, există „prudenţe”, căci noţiunea de „teritoriu comunitar” a fost particularizată prin aplicarea dispoziţiilor din Tratatul asupra Uniunii Europene.

Teritoriul comunitar apare ca fiind un teritoriu funcţional, cu o geometrie variabilă, potrivit competenţelor comunitare, dreptul comunitar aplicându-se oricărui teritoriu în care statele membre acţionează în câmpul de competenţe atribuite Comunităţilor Europene. Tratatele institutive se aplică integral teritoriilor europene ale statelor membre. Tratatele nu se aplică statelor terţe.149

Validitatea în timp denotă natura „nelimitată” a legislaţiei primare.150

Rezumând, legislaţia primară a Uniunii Europene, ca izvor de drept comunitar, reprezintă totalitatea instrumentelor care guvernează comunitatea, adoptate ca rezultat al acţiunilor interguvernamentale, ratificate de parlamentele statelor membre, instrumentele fiind tratatele de bază, tratatele modificatoare, protocoalele şi alte documente adiţionale ale

144 Augustin Fuerea, op. cit., p. 50; Stelian Scăunaş, op. cit., p. 156145 G. Gornig, I. E. Rusu, „ Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H. Beck, p. 108-109; Cornelia Lefter, op. cit., p. 51-58146 Augustin Fuerea, op. cit., p. 53-57147 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 152-153148 Augustin Fuerea, op. cit., p. 57-58; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 153149 Augustin Fuerea, op. cit., p. 59-64150 Walter Coirns, „Introducere în legislaţia Uniunii Europene”, Editura Universal Dalzi, 2001, p. 76

48

tratatelor, precum şi convenţiile încheiate între statele membre, toate acestea constituind cadrul constituţional al dreptului comunitar.151

2.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

În ierarhia izvoarelor dreptului comunitar, la vârf se situează Tratatele constitutive, urmează apoi principiile generale ale dreptului, care se impun autorităţilor comunitare, prevalând asupra dreptului comunitar, urmând apoi acordurile internaţionale şi dreptul derivat. Dreptul derivat este inferior ca forţă juridică categoriilor amintite anterior.152

Tratăm izvoarele derivate ale dreptului comunitar, ca ordine, după izvoarele primare, şi nu ca importanţă, deoarece izvoarele derivate sunt subsidiare tratatelor şi se fundamentează pe acestea. Astfel, dreptul derivat conţine actele obligatorii şi neobligatorii adoptate de instituţiile comunitare, în conformitate cu prevederile tratatelor. Actele obligatorii sunt reprezentate de regulamente, directive şi decizii, iar actele neobligatorii sunt reprezentate de recomandări şi avize, ambele categorii de acte constituind izvoare de drept comunitar, mai precis, izvoare derivate sau secundare.153

Prin act comunitar, în sens larg, se înţelege orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile comunitare, iar în sens restrâns, sunt incluse numai manifestările de voinţă, realizate în scopul producerii de efecte juridice în spaţiul comunitar pentru conferirea unor drepturi sau pentru impunerea unor obligaţii. Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale dreptului comunitar şi cu principiile de drept comunitar.154

Natura actului depinde de obiectul, conţinutul, întinderea efectelor sale, generale sau individuale, şi nu de procedura folosită sau denumirea dată de autoritatea emitentă. În general, instituţiile comunitare nu au libertatea de a alege tipul actului, deoarece tratatele constitutive prevăd, de regulă, şi tipul actului prin care se va concretiza acţiunea legiuitorului comunitar, cu excepţia cazului când Tratatele nu precizează instrumentul juridic de adoptat sau permit edictarea unor acte de natură diferită. Temeiul juridic al actului este dispoziţia din Tratatul constitutiv pe car se sprijină adoptarea acestuia. De asemenea, actele comunitare trebuie motivate, motivarea fiind necesară pentru transparenţă, si ca o garanţie suplimentară ce permite un control judecătoresc mai eficace.

Sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene regulamentele, directivele şi deciziile adoptate prin procedura de codecizie, regulamentele Consiliului şi ale Comisiei şi directivele acestora care se adresează tuturor statelor membre, intrând în vigoare la data prevăzută în text sau în absenţa acesteia, în a 20-a zi de la publicarea lor. Directivele celelalte, deciziile care nu sunt adoptate prin codecizie trebuie notificate destinatarilor, intrând în vigoare de la data notificării, publicându-se şi ele în Jurnalul Oficial pentru informare.

În ceea ce priveşte acţiunea în timp a actelor comunitare, noile reglementări se bucură de efect imediat, instituţiile angajându-şi răspunderea când suprimă cu efect imediat dispoziţii existente fără avertisment şi măsuri tranzitorii adecvate, cu excepţia invocării unui interes public clar care justifică suprimarea.

Retroactivitatea normelor comunitare este prohibită în temeiul principiului securităţii juridice şi când scopul de atins o impune, putând fi admisă cu titlu excepţional, dar numai dacă este ocrotită încrederea legitimă a celor interesaţi. În cazul în care un act este ilegal, instituţiile comunitare îl pot retrage, într-un termen rezonabil, pentru a nu se leza principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime. Statele au obligaţia de a inspecta întregul conţinut al actului, neputând modifica întinderea sau conţinutul prin rezerve sau obiecţiuni consemnate în procesul de adoptare al actelor comunitare.155

151 Walter Coirns, op. cit., p. 75; 78152 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 177-178153 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 73; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 154154 Dacian Cosmin Dragoş, „Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme”, Editura All Beck, Ediţia a 2-a, Bucureşti, 2005, p. 109-110155 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 155-158

49

Lista actelor comunitare nu este exhaustivă. Ea mai cuprinde şi alte categorii de acte, cum ar fi comunicările, declaraţiile, concluziile, programele şi rezoluţiile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor membre în cadrul Consiliului Comunităţilor Europene sau al Uniunii Europene sau de şefii de state şi guverne, acte ce nu produc efecte juridice, dar conţin înţelegeri asupra unei probleme particulare sau principii pe care, actele comunitare trebuie să se bazeze, fiind încadrate într-o categorie specială, aceea a actelor „sui generis”.

Tot acte comunitare sunt şi cele emise de Consiliul Comunităţii Europene, respectiv al Uniunii Europene, pentru determinarea regulilor de procedură sau pentru a înfiinţa diferite comitete, pentru adoptarea bugetului, actele emise de Comisie pentru anunţarea criteriilor de examinare a cazurilor individuale în domeniul concurenţei, al ajutoarelor de stat sau pentru a descrie exemple considerate a fi incompatibile cu dreptul comunitar.156

Aceste acte nu creează direct drepturi şi obligaţii pentru cei cărora li se adresează, Curtea de Justiţie neputând să analizeze legalitatea şi conţinutul lor, dar ele sunt considerate esenţiale pentru dezvoltarea Comunităţilor, respectiv a Uniunii. Nomenclatura oficială şi definiţiile legale ale diferitelor categorii de acte comunitare sunt prevăzute în art. 249 CE (fost art. 189 CEE) şi art. 161 EURATOM.

2.2.1. Regulamentul

Cel mai complet şi eficient act legislativ comunitar, regulamentul, conform art. 249 al.2 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, este actul comunitar cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale, în întregul său, şi direct aplicabil în statele membre.

Regulamentul este principalul izvor de drept derivat, adoptându-se peste 20000 de regulamente, de zece ori mai multe decât directivele. Forţa juridică a regulamentului este superioară celei de care beneficiază actele normative interne.157

Regulamentul are efecte radicale, înlocuind de la intrarea în vigoare, legile naţionale din materia vizată, fiind instrumentul juridic adecvat pentru domeniile de competenţa exclusivă a Comunităţii. Autorii regulamentelor pot fi Consiliul Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene împreună cu Parlamentul European, Comisia Europeană, în baza puterii normative proprii sau în urma abilităţii primite din partea Consiliului şi Banca Central Europeană, pentru sarcinile încredinţate de Sistemul European al Băncilor Centrale – SEBC.158

Regulamentele se clasifică în regulamente de bază şi regulamente de executare. Regulamentele de bază se întemeiază direct pe o prevedere a unui Tratat constitutiv şi determină elementele esenţiale ale materiei de reglementat. Regulamentele de executare sau de aplicare nu reglementează elementele esenţiale şi nu pot deroga de la regulamentele de bază sub sancţiunea anulării, adoptarea lor putând fi delegată de Comisie.159

Regulamentul are trei caracteristici de bază, şi anume: aplicabilitatea generală, obligativitatea în toate elementele sale şi aplicabilitatea directă în fiecare stat membru.

Aplicabilitatea generală presupune caracterul nedeterminat, neindividualizat al situaţiilor la care se aplică şi al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice cărora li se adresează, persoane fizice şi juridice şi statele membre. Regulamentul nu este aplicabil unor destinatari limitaţi, determinaţi sau identificaţi, ci unor categorii privite în mod abstract şi în ansamblu.

Caracterul de generalitate nu este afectat prin faptul că acest act conţine o reglementare aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete diferite sau de împrejurarea că are aplicabilitate teritorială limitată.156 Cornelia Lefter, op. cit., p. 59-61; Stelian Scăunaş, op. cit., p. 157; Octavian Manolache, op. cit., p. 21157 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 159; Augustin Fuerea, op. cit., p. 107; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 110; Cornelia Lefter, op. cit., p. 61; Stelian Scăunaş, op. cit., p. 157158 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 159159 Augustin Fuerea, op. cit., p. 108;Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 159-160; Corina Leicu, op. cit., p. 48

50

Regulamentul se aplică la situaţii determinate obiectiv şi faţă de categorii de persoane desemnate de o manieră generală şi abstractă, posibilitatea determinării numărului sau a identităţii destinatarilor, neschimbând natura actului.160

Regulamentul trebuie să fie obligatoriu în toate elementele sale, prin aceasta caracteristică deosebindu-se de directivă. Regulamentul este obligatoriu atât în privinţa rezultatului de atins, cât şi a mijloacelor care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului.161

De asemenea, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obligaţii în sarcina destinatarului actului.162

„Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă”, astfel ca, atunci cand un regulament comunitar impune o obligaţie specifică în sarcina statelor membre, se garantează cetăţenilor acestor state dreptul de a avea o conduită contrară – drept corelativ - chiar dacă acest drept nu este prevăzut cu claritate, persoanele particulare putându-se baza pe prevederile unui regulament împotriva autorităţilor naţionale pentru a-şi exercita drepturile conferite lor de dreptul comunitar.163

Efectul direct al unui regulament destinat statelor membre se produce şi pentru resortisanţii acestuia, în momentul intrării în sfera lui de aplicare. Un exemplu în acest sens îl constituie obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi care se impune nu numai angajatorilor publici ci şi celor privaţi din statele membre.164

Regulamentele se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi trebuie să aibă un anumit conţinut. Data intrării lor în vigoare este menţionată chiar în textul lor, iar în lipsa acestei menţiuni, în a 20-a zi de la data publicării.

Regulamentele adoptate conform procedurii, semnate de Preşedintele Parlamentului şi de Preşedintele Consiliului sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Există şi situaţii când data intrării în vigoare coincide cu data publicării, potrivit unei dispoziţii specifice. Regulamentele Consiliului şi ale Comisiei care sunt adresate tuturor statelor membre sunt publicate şi intră în vigoare în aceleaşi condiţii.

Regulamentele nu sunt retroactive, dar în unele situaţii ele au retroactivat, considerându-se că au intrat în vigoare anterior datei publicării. Dar aceste situaţii au avut în vedere împrejurări bine determinate cum ar fi cunoaşterea prealabilă a conţinutului lor de către părţile interesate şi faptul că nu s-a produs nicio vătămare prin regulament.

De asemenea, când scopul care urmează a fi atins reclamă ca un act să aibă efecte anterior publicării lui, aplicarea retroactivă este admisibilă dacă este susceptibilă de a situa persoana în cauză într-o situaţie mai favorabilă şi cu condiţia ca aşteptările ei legitime să fie respectate.

În privinţa condiţiilor de fond, regulamentul trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale, avizele care trebuie obţinute, şi îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptare. Motivarea trebuie făcută şi în fapt şi în drept..

Jurisprudenţa a admis ca suficientă motivarea care se mărgineşte pe de o parte să indice situaţia de ansamblu care a dus la adoptarea actului şi pe de altă parte să precizeze obiectivele generale pe care acest act şi le propune să le atingă.165

Regulamentele pot fi emise în cele mai diferite domenii, de exemplu: precizarea unor mecanisme comunitare, organizarea relaţiilor de piaţă, reglementarea unor probleme privind concurenţa loială, combaterea concurenţei neloiale. Adoptarea regulamentelor este determinată de cerinţele economice şi sociale şi de evoluţia de integrare în diferite etape.166

160 Octavian Manolache, op. cit., p.162; Emanuel C. Mogîrzan, op. cit., p.160; Augustin Fuerea, op. cit., p. 107161 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 161162 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 111163 Cornelia Lefter, op. cit., p. 64164 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 111-112165 Octavian Manolache, op. cit., p. 164-166,202166 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 74

51

2.2.2. Directivele

Directivele sunt acte comunitare normative care stabilesc cadrul general de reglementare a diverselor aspecte ce vin în atenţia instituţiilor comunitare, dar lăsând la latitudinea statelor membre forma de implementare în legislaţia naţională. Introducerea în legislaţia naţională a conţinutului directivelor se face prin folosirea procedurii legislative specifice fiecăruia dintre statele membre vizate de respectiva directivă.167

Act specific comunitar, o directivă are forţa obligatorie pentru fiecare stat membru căruia îi este destinată, adresată, în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut. Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.168

Directiva încearcă să concilieze grija pentru asigurarea unităţii dreptului comunitar şi voinţa de a respecta diversităţile naţionale, este mai suplă faţă de regulament şi urmăreşte armonizarea legislaţiilor naţionale şi transpunerea în dreptul naţional a obiectivelor comunitare.

Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea dintre nivelul comunitar şi cel naţional, reprezentând o metodă de legiferare cu două nivele, la nivelul comunitar fiind adoptate linia politică şi modelul legislativ, iar la nivelul statelor membre, acestea adaptează la specificul naţional, în termenul fixat. Directiva a fost utilizată pe scară largă la realizarea pieţii interioare.169

Directiva este un act individual şi un instrument de legislaţie indirectă. Directiva poate emana numai de la instituţiile comunitare. Autorii directivelor pot fi Consiliul Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene împreună cu Parlamentul European, Comisia în virtutea puterii sale normative autonome sau pe baza abilitării primite din partea Consiliului.170

Si directivele se clasifică în directive de bază şi directive de execuţie, la fel ca şi regulamentele. Directivele de bază sunt adoptate direct în virtutea unei dispoziţii din Tratatele constitutive, în timp ce directivele de executare sau de aplicare nu pot deroga de la directivele de bază. Directivele sunt în acelaşi timp atât acte individuale, cât şi acte normative. Sunt acte individuale, deoarece produc efecte doar pentru statele vizate. Dar când transpunerea în sistemul de drept naţional se face prin acte normative, directivele capătă la nivelul final efecte normative, practica recunoscându-le calitatea de acte cu întindere generală şi caracterul general normativ prin aceasta apropiindu-se de regulament.171

Directiva este caracterizată de obligativitate, aplicabilitate directă şi aplicabilitate imediată. Directiva, spre deosebire de regulament, are drept măsură a obligativităţii sale „rezultatul ce trebuie obţinut”.

Implementarea corectă a unei directive este foarte importantă, deoarece limitează competenţele instituţiilor comunitare şi extinde responsabilităţile statelor membre la realizarea construcţiei comunitare. Limitarea este esenţială numai în legătură cu prevederile Tratatelor

167 Corina Leicu, op. cit., p. 48168 Dacian C. Dragoş, op. cit., p. 112; Augustin Fuerea, op. cit., p. 109-110; Octavian Manolache, op. cit., p. 166169 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 162-163170 Augustin Fuerea, op. cit., p. 111; Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 163171 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 163

52

institutive care definesc domeniile în care şi în interesul cărora instituţiile comunitare pot interveni prin adoptarea directivelor.172

Teoretic, directiva nu poate conţine decât o obligaţie de rezultat nu şi una de mijloace, statele dispunând de libertate absolută în ceea ce priveşte actul juridic de transpunere şi desemnarea serviciilor pentru punerea în practica a acestor norme. Însă în timp, această intensitate normativă a scăzut major, marja de manevră a statelor diminuându-se corespunzător, deoarece obiectivul de realizat era definit în mod precis.173

Deoarece directiva prevede instrucţiuni privind conţinutul modificărilor, impune de asemenea, şi anumite limitări ale puterii autorităţilor naţionale în alegerea formei sau metodelor dacă este necesar. Dar relaţia dintre „rezultatul ce trebuie obţinut” şi „forma şi metodele” poate fluctua în anumite limite, nefiind prevăzută cu stricteţe în directivă.

Curtea de Justiţie a recunoscut că o directivă poate conţine instrucţiuni obligatorii privind detaliile amendamentelor normale naţionale, dacă rezultatul ce trebuie obţinut impune aceasta în funcţie de natura specială a domeniului supus reglementării. Directiva trebuie implementată într-o perioadă determinată prin propriile sale prevederi, instanţele judiciare naţionale sesizate în acţiuni bazate pe prevederile unei directive fiind obligate să respecte perioada prevăzută.174

Metodele şi formele de implementare trebuie alese întotdeauna astfel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi funcţionarea acesteia, implementarea neechivalând cu receptarea dreptului comunitar în normele naţionale, făcându-se distincţia între directivă şi măsurile de executare a acesteia, căci numai măsurile de executare sunt cuprinse în normele naţionale.175

Directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, neputând să impună obligaţii persoanelor. Directivele sunt destinate a promova armonizarea, apropierea sau coordonarea legislaţiilor naţionale, stabilind în sarcina statelor obligaţii de a face, restricţii sau chiar a unor interdicţii. Un exemplu în acest sens îl constituie directivele adoptate de Consiliu în materia liberei circulaţii a lucrătorilor.

Obligaţia statelor membre de a atinge rezultatul prevăzut de directivă, precum şi datoria de a lua toate măsurile generale sau particulare pentru executarea acestei obligaţii se impune tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale în cadrul competenţelor lor. Când un stat membru a încorporat prevederile unei directive în ordinea juridică internă, potrivit modalităţilor cerute înainte de expirarea termenului pe care ea însăşi îl dispune, acest fapt nu poate produce vreun efect cu privire la alte state membre. O persoană nu poate invoca principiul legitimei aşteptări atunci când ea s-a conformat prevederilor acelei directive înainte de expirarea termenului de adaptare prevăzut pentru statul membru.176

Dispoziţiile clare şi necondiţionate nu pot fi invocate decât împotriva actului de transpunere, tribunalele naţionale verificând dacă autorităţile naţionale au respectat limitele de apreciere stabilite de directivă pentru formele şi mijloacele de punere în aplicare.

De asemenea, există obligaţia de interpretare conform textului şi finalităţii directivei, indiferent dacă termenul de transpunere a expirat sau nu, dacă regula internă este tranzitorie sau dacă tribunalul naţional aplică prevederile dreptului intern sau jurisprudenţa internă stabilită, nefiind necesară existenţa efectului direct al directivei.

Formele şi metodele alese de către state trebuie să ducă la aplicarea directivei în aşa fel încât prevederile legislaţiei naţionale care urmează să fie modificate şi/sau adaptate să asigure certitudinea şi eficienţa juridică pentru garantarea forţei obligatorii.

Statele membre trebuie să prevadă un cadru legal, precis în domeniul la care se referă directiva, să adopte reguli de drept capabile să creeze o situaţie clară, precisă şi transparentă şi

172 Cornelia Lefter, op. cit., p. 66173 Augustin Fuerea, op. cit., 112174 Cornelia Lefter, op. cit., p. 67175 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 112176 Octavian Manolache, op. cit., p. 167-170; Cornelia Lefter, op. cit., p. 68

53

să le invoce, fiind necesar ca dreptul naţional să garanteze că autorităţile naţionale vor aplica efectiv directiva în întregime.177

Transpunerea unei directive în dreptul intern presupune adoptarea de către autorităţile naţionale competente, în termenul prevăzut de către instituţiile comunitare, a măsurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridică internă a normelor conţinute de directivă. Transpunerea constă în punerea în practică a directivei prin măsuri de ordin intern.178

Transpunerea unei directive în dreptul intern nu cere în mod necesar ca prevederile ei să fie încorporate formal şi „expresis verbis” în legislaţia expresă, specifică. În cazul în care unele directive sunt mai detaliate decât altele, ele constituie un set de reguli autosuficient care face ca autorităţile să transcrie decât să transpună conţinutul lor în legislaţia naţională. Această detaliere care poate fi transcrisă a căutat să protejeze apariţia unor distorsiuni în concurenţă, în urma transpunerii prea libere a statelor membre.179

Conform deciziei Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 1986, transpunerea directivei trebuie să se facă printr-un act echivalent celui care ar fi fost adoptat în mod normal în dreptul intern, pentru realizarea rezultatului respectiv. Este interzis statelor destinatare să adauge sau să modifice condiţiile de aplicare a unei directive, iar dacă aceste condiţii nu sunt prevăzute, executarea exactă a obligaţiei trebuie să rămână în limitele textului şi scopului directivei.180

Modul în care statele membre încorporează directivele comunitare este monitorizat şi supervizat de Comisie, aceasta fiind „gardianul tratatelor”, statele membre trebuind să furnizeze Comisiei informaţii detaliate despre măsurile luate în implementarea directivelor.

Atunci când există neimplementare sau implementare incorectă, Comisia poate aduce statul membru respectiv în faţa Curţii Europene de Justiţie, conform art. 226(169) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.181

Caracteristică a întregului drept comunitar, deci şi a directivei, aplicabilitatea imediată presupune integrarea în ordinea juridică a statelor membre prin simplul efect al adoptării sale la nivel comunitar.182

Aplicabilitatea directă sau, mai precis, efectul direct al directivei a constituit o problemă discutabilă a doctrinei şi jurisprudenţei comunitare. Pentru ca directiva comunitară să aibă efectul direct trebuie să îndeplinească câteva condiţii necesare, cum sunt formularea precisă şi necondiţionată a conţinutului şi posibilitatea invocării să se facă numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii sau a transpunerii defectuoase în norme naţionale de către statul membru.

Cu toate acestea, dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, aceste norme vor constitui obiectul acţiunilor în justiţie, exercitate de particularii vătămaţi, iar dacă directiva nu este implementată sau este implementată defectuos, conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenţa acţiunii în obligarea statelor la executarea lor. Aplicabilitatea directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar nu este completă, deoarece directivele care sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, neputând fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în relaţia cu statul membru.183

Efectul direct presupune posibilitatea conferită dreptului comunitar de a crea în mod direct prin el însuşi măsuri, drepturi şi obligaţii în patrimoniul particularilor din statele membre ale Uniunii Europene, persoane fizice şi juridice de drept privat, atât în relaţiile lor cu statul căruia îi aparţin, cât şi în raporturile lor cu alte persoane.

177 Octavian Manolache, op. cit., p. 167-170; Cornelia Lefter, op. cit., p. 68178 Augustin Fuerea, op. cit., p. 113179 Octavian Manolache, op. cit., p. 171180 Augustin Fuerea, op. cit., p. 114181 Walter Coirns, op. cit., p.82182 Augustin Fuerea, op. cit., p. 115; Dacian C. Dragoş, op. cit., p. 114183 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 113

54

Efectul direct a fost definit ca fiind dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului său să se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare, precum şi „obligaţia” pentru judecătorul respectiv de a se folosi de aceste texte, indiferent de legislaţia ţării căreia îi aparţine.

Efectul direct este de trei tipuri. Efectul direct vertical ascendent este în cazul în care particularii sunt cei care invocă norma comunitară împotriva statului membru.

Efectul direct vertical inversat sau descendent este atunci când statul este cel care invocă actul comunitar contra particularilor.

Efectul direct orizontal apare când dreptul comunitar este invocat în faţa judecătorului naţional în cadrul unui litigiu între particulari. A fost consacrat şi un principiu al efectului direct.184

Unei directive îi poate fi refuzat efectul direct în trei situaţii: când dreptul sau interesul pretins în baza directivei nu este suficient de clar, precis sau necondiţionat, când persoana care caută să invoce directiva nu are interes direct în ceea ce priveşte prevederile invocate, şi când obligaţia presupusă a fi încălcată nu era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei.185

Efectul direct în favoarea unei norme comunitare este recunoscut pe baza unor critici, şi anume: claritatea şi precizia fără de care judecătorul naţional nu ar putea deduce efectele practice ale normei comunitare, caracterul necondiţionat care presupune că reglementarea nu trebuie să fie supusă niciunui termen şi niciunei rezerve, şi faptul că norma trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic, să fie suficientă şi perfectă din punct de vedere juridic, să fie suficientă şi autoexecutorie, punerea sa în practică să nu necesite adoptarea unui act ulterior naţional sau comunitar.186

Pe lângă efectul direct vertical şi cel orizontal, s-a admis şi un efect orizontal indirect al directivelor, uneori, în raporturile dintre persoane, prin care starea dreptului naţional este a priori conformă cerinţelor ce rezultă din directivă.187

Efectul direct al unei directive depinde de la caz la caz, de natura, litera şi spiritul prevederilor sale. Dacă prevederile sale sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise pentru a fi capabile să producă efect direct, nu are relevanţă dacă ele au fost cuprinse într-un act normativ care nu are, în mod automat, efect direct în întregul său.188

Existenţa efectului direct al directivei poate fi constatată în două cazuri alternative, în condiţiile îndeplinirii şi a celorlalte criterii, adică când termenul de transpunere a expirat, iar directiva nu a fost transpusă prin măsuri interne sau a fost transpusă eronat şi când directiva a fost transpusă defectuos înainte de expirarea termenului limită, existând o obligaţie a statelor membre de a se abţine, înainte de expirarea termenului de transpunere, să adopte măsuri naţionale care ar compromite grav rezultatul prescris de directivă.

Curtea de Justiţie a refuzat să recunoască efectul direct orizontal şi în cazul directivelor, solutia fiind criticată atât de avocaţii generali cât şi de doctrină, acest refuz împiedicând respectarea uniformă a drepturilor fundamentale şi asigurarea efectului util al directivei.

Recunoaşterea efectului direct în cazul directivei are caracterul unei sancţiuni la adresa statului destinatar care nu şi-a respectat obligaţiile şi nu a transpus actul sau transpunerea nu a fost făcută conform standardelor impuse , sancţiunea, de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extrapolată în cazul unor subiecte de drept ce nu au nicio culpă în acest domeniu, cum ar fi particularii.189

O altă trăsătură a directivei este irevocabilitatea. Este o trăsătură care permite unei norme aparţinând dreptului comunitar să fie invocată în faţa instanţei naţionale, chiar dacă nu

184 Augustin Fuerea, op. cit., p. 115-116185 Octavian Manolache, op. cit., p. 174186 Augustin Fuerea, op. cit., p. 115-116187 Octavian Manolache, op. cit., p. 175188 Cornelia Lefter, op. cit., p. 69189 Octavian Manolache, op. cit., p. 176-177

55

are efect direct, împotriva normelor interne existând obligaţia pentru judecătorul naţional ca în aplicarea dreptului să asigure eficacitatea dispoziţiilor comunitare.

În dreptul comunitar există trei forme de irevocabilitate: irevocabilitatea de interpretare conformă, irevocabilitatea de reparaţie şi irevocabilitatea de excludere. Irevocabilitatea de interpretare conformă presupune posibilitatea conferită justiţiabilului de a cere judecătorului naţional să interpreteze norma internă în conformitate cu dispoziţiile dreptului comunitar. În urma principiului interpretării conforme afirmat în decizia „Van Colson şi Kamann” din 1984 rezultă că directivele vor putea fi invocate nu numai în litigiile verticale ascendente ci şi în celelalte două cazuri, indiferent dacă au sau nu efect direct. Prin hotărârea „Marleasing” din 1990, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a adus precizări suplimentare, afirmând că irevocabilitatea de interpretare există nu numai pentru dispoziţiile anterioare acelei directive, ci şi pentru cele ulterioare ei. Directiva este irevocabilă în scopul interpretării dreptului naţional în toate tipurile de litigii, atât verticale, cât şi orizontale.

Curtea de Justiţie a recunoscut irevocabilitatea de interpretare a directivelor chiar şi înainte de expirarea termenului de transpunere, prin hotărârea „Preton di Solo” din 1987. Există, însă anumite limite ale interpretării conforme, şi trebuie să se ajungă la o interpretare „contra legem” a normei naţionale şi în materie penală, normele sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputându-se ajunge la o sancţiune mai grea sau la extinderea sferei subiectelor de drept vizate.

Irevocabilitatea de reparaţie presupune angajarea responsabilităţii statului în cazul netranspunerii sau transpunerii defectuoase a directivei. Condiţiile irevocabilităţii de reparaţie sunt reprezentate de faptul ca norma comunitară trebuie să confere particularilor drepturi subiective, aceste drepturi trebuie să rezulte din chiar conţinutul directivei şi să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea dreptului comunitar de către stat şi paguba suferită de particulari, ca în cazul hotărârii „Brasserie du Pecheur” din 1996.

De asemenea, irevocabilitatea de reparaţie are şi o serie de caracteristici, cum ar fi: angajarea responsabilităţii statului are loc şi dacă responsabilă este autoritatea legislativă a ţării respective; se instituie principiul răspunderii obiective fără culpă, reparaţia oferită de stat va ţine seama de prejudiciul suferit de particulari şi repararea integrală a prejudiciului.190

În privinţa irevocabilităţii de excludere, aceasta reprezintă o aplicare a principiului priorităţii dreptului comunitar şi permite ca în cazul în care se pune problema legalităţii unei norme naţionale, judecătorul naţional să observe conformitatea ei cu dispoziţiile comunitare, iar în caz de neconcordanţă să dea câştig de cauză normei comunitare, înlăturând-o de la aplicare pe cea internă.

Deşi irevocabilitatea de excludere este autonomă faţă de efectul direct, ea nu poate opera decât în litigiile verticale – decizia „Becker” din 1992.191

Directivele semnate de Preşedintele Parlamentului şi de Preşedintele Consiliului sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, şi intră în vigoare din a douăzecea zi următoare acestei publicări, dacă nu s-a prevăzut un termen expres în chiar cuprinsul actului. Există şi posibilitatea ca data intrării în vigoare să coincidă cu data publicării.

Directivele Consiliului şi ale Comisiei care sunt adresate tuturor statelor membre sunt publicate şi intră în vigoare în acelaşi mod. Celelalte directive sunt notificate destinatarilor lor şi au efect prin această notificare, rezultând că unele directive se pot adresa doar unui număr minim de state sau chiar numai unui singur stat, neimpunându-se în acest caz o publicitate generală. Directivele, în privinţa motivării ca obligaţie generală, trebuie să prezinte motivele pe care se bazează, acestea fiind clare, un exemplu în acest sens constituindu-l decizia „ Francovich et Bonifaci” din 1981.

Directivele, la fel ca restul actelor comunitare, sunt intangibile în sensul că nu sunt admisibile modificări care să fie efectuate ulterior adoptării. Principiul intangibilităţii este

190 Augustin Fuerea, op. cit., p. 121-123191 Augustin Fuerea, op. cit., p. 121-123

56

absolut, fiind încălcat doar când un act adoptat de colegiul comisarilor este supus unor schimbări ori adăugiri.192

2.2.3. Decizia

Ca act comunitar obligatoriu, decizia, conform art. 249 al Tratatului Uniunii Europene, este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează. Decizia este un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari care pot fi: statele membre sau particularii, echivalent al actului administrativ individual din dreptul intern.193

Decizia este actul tipic prin care instituţiile Comunităţii soluţionează cazuri particulare, în baza competenţelor acordate de sistemul comunitar.

Autorii deciziilor pot fi Consiliul European, Consiliul European şi Parlamentul European, Comisia în virtutea puterii sale autonome sau în baza abilitării din partea Consiliului şi Banca Central Europeană în domeniul ei de competenţă. Cele mai multe decizii intră în sfera concurenţei şi vizează întreprinderile.194

Decizia are un caracter individual, instituţiile comunitare reglementând prin aceasta situaţii concrete, determinate şi care se aplică unor subiecte determinate. Prin decizie se pot autoriza acţiuni, se poate refuza iniţierea unei acţiuni în justiţia comunitară sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie. Decizia este obligatorie în întregime, asemănându-se cu regulamentul şi îndepărtându-se de directivă.195

Deciziile creează drepturi şi obligaţii direct în persoana celor cărora li se adresează, putând fi invocate direct în faţa instanţelor judiciare naţionale. Un exemplu în acest sens este decizia Curţii de Justiţie care prevede că interdicţia introducerii sau reintroducerii anumitor taxe adresată statelor membre printr-o decizie necondiţionată şi suficient de clară şi de precisă este capabilă să producă efect direct în raporturile juridice dintre statele membre şi subiectele de drept aflate sub jurisdicţia lor.196

Decizia are aplicabilitate imediată şi directă, trăsătură ce se regăseşte în toate componentele sale. Astfel, decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare şi are efect direct în persoana destinatarilor şi a terţilor care se pot prevala de ea.197 Curtea de Justiţie a definit decizia ca o măsură ce emană de la o autoritate competentă, cu intenţia de a produce efecte juridice şi constituind încheierea procedurii în acea autoritate, prin care acesta din urmă dă hotărârea sa finală într-o formă a cărei natură poate fi identificabilă.198

Natura obligatorie a deciziilor înseamnă că ele nu presupun o libertate în ceea ce priveşte modul în care ele urmează să fie aduse la îndeplinire, nefiind impuse nici cerinţe relative la forma pe care o decizie trebuie să o ia. Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile „erga omnes”, nu au caracteristicile legilor, ci sunt numai acte administrative individuale, prin care este aplicat dreptul comunitar. Deciziile sunt mai puţine la număr decât regulamentele.199

Există o mare varietate de tipuri de decizii. Astfel, sunt decizii care autorizează statele membre sau întreprinderile să facă ceva, cum ar fi utilizarea clauzelor de salvgardare, stabilirea excepţiilor la interdicţiile privind cartelurile.

192 Octavian Manolache, op. cit., p. 202-204193 Emanuel C. Mogîrzan, op. cit., p. 165-166; Corina Leicu, op. cit., p. 49; G. Gornig, I.E. Rusu, op. cit., p. 58; Cornelia Lefter, op. cit., p. 69-70; Walter Coirns, op. cit., p. 200; Octavian Manolache, op. cit., p. 177194 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 166195 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 114196 Cornelia Lefter, op. cit., p. 71-72197 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 114198 Cornelia Lefter, op. cit., p. 71199 Octavian Manolache, op. cit., p. 177

57

De asemenea, sunt decizii care impun obligaţii statelor membre – ca abrogarea sau modificarea unui anumit ajutor de stat – sau întreprinderilor – cum ar fi încetarea încălcării interdicţiilor privind cartelurile.

Un alt tip de decizii sunt aşa-numitele „decizii declarative”, care acordă „eliberarea negativă” în cazurile de compensaţii – când la cererea expresă a părţii interesate, Comisia certifică faptul că pe baza faptelor aflate în posesia sa, nu există din partea sa motive pentru a iniţia o acţiune la Curtea de Justiţie.

Tot decizii sunt şi acele acte explicative ataşate unei decizii existente, care, ele însele, pot fi considerate decizii, precum şi măsurile necesare punerii în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie.200

O decizie este prezumată a fi legală şi, în pofida existenţei unei acţiuni în anulare, ea rămâne obligatorie în toate privinţele pentru statul membru căruia îi este adresată.201

2.2.4 Recomandările

Recomandările sunt acte comunitare neobligatorii, conform art. 249, al.5 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, fără forţă obligatorie nici pentru autorul şi nici pentru destinatarul lor. Nu au efect constrângător, cu excepţia recomandărilor CECO, care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor.202

Recomandarea este folosită pentru a obţine o anumită acţiune sau conduită din partea destinatarilor săi.203

Recomandările sunt emise în materiile unde Comunitatea nu are putere normativă sau când adoptarea unor măsuri obligatorii este subordonată unei perioade de tranziţie, situaţie în care ele au rolul de a pregăti statele pentru îndeplinirea viitoarelor obligaţii. Recomandările au, în primul rând, o valoare politică, dar pot avea şi efecte juridice indirecte.204

De asemenea, recomandările au şi o semnificaţie morală, pe lângă cea politică, deoarece au în vedere statutul instituţiilor comunitare care au o viziune de ansamblu asupra problemelor europene.205

Un exemplu, în cazul recomandărilor, îl constituie Recomandarea nr. 87/598 din 22 decembrie 1986 a Consiliului, privind un Cod European despre plata electronică, Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a Consiliului privind al doilea sub-paragraf al art. 25 al.1 al Directivei nr. 85/612 cu privire la coordonarea legilor, regulamentelor şi prevederilor administrative în legătură cu întreprinderile pentru investiţii colective în documente transferabile sau Recomandarea nr. 95/198 din 12 mai 1995 a Comisiei, adresată statelor membre, privind termenele de plată în tranzacţiile comerciale. În mod normal, recomandările nu au forţă obligatorie, nu creează drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale.206

Recomandarea reprezintă uneori un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa încrederii în autodisciplina destinatarilor săi. Când scopul recomandării eşuează, conţinutul ei va fi tradus într-un act constrângător din punct de vedere juridic.

Totuşi, recomandarea nu este lipsită de orice efect juridic, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene afirmând că jurisdicţiile naţionale trebuie să o utilizeze ca instrument de interpretare a măsurilor naţionale adoptate pentru punerea lor în aplicare sau în situaţia în care recomandarea vine în sprijinul altor măsuri comunitare cu caracter constrângător.207

200 Cornelia Lefter, op. cit., p. 70; Octavian Manolache, op. cit., p. 177-178201 Octavian Manolache, op. cit., p. 179202 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 166; Augustin Fuerea, op. cit., p. 127; G. Gornig, I.E. Rusu, op. cit., p. 58; Octavian Manolache, op. cit., p. 179203 Cornelia Lefter, op. cit., p. 72204 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 167205 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 76206 Octavian Manolache, op. cit., p. 179-180207 Augustin Fuerea, op. cit., p. 127

58

2.2.5. Avizul

Act comunitar, fără forţă juridică obligatorie, avizul este folosit pentru exprimarea unui punct de vedere, în legătură cu anumite aspecte concrete.208

De obicei, avizul prezintă opinia unei instituţii comunitare cu privire la o asemenea situaţie.209 Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanei fizice sau juridice interesate a statului membru sau a altor instituţii comunitare. Avizele nu produc, în general, efecte juridice.210

În privinţa obligativităţii solicitării lor de către instituţiile comunitare, avizele pot fi obligatorii sau facultative. La rândul lor, avizele obligatorii, în funcţie de punctul de vedere al respectării lor de către solicitant, se împart în avize consultative şi avize conforme. Avizele consultative sunt avizele a căror respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat să îl ceară. Avizele conforme sunt avizele a căror respectare este obligatorie. Avizele pot fi emise de toate instituţiile şi organele comunitare. Tratatele, în multe domenii obligă Consiliul Uniunii Europene să ceară avizul Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, în momentul adoptării unui anumit tip de legislaţie. În unele situaţii, Parlamentul dă un aviz cu valoare de aviz conform şi care trebuie respectat de Consiliul de Miniştrii în momentul elaborării actului normativ în cauză.Organele comunitare, având caracter tehnic, consultativ şi ajutând la luarea deciziilor comunitare emit avize care, în foarte multe cazuri, sunt obligatorii în privinţa solicitării, dar întotdeauna având un caracter consultativ.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene elaborează avize pentru asigurarea respectării dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Un exemplu îl constituie Avizul din 1996 prin care Curtea s-a pronunţat cu privire la aderarea Comunităţii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aviz negativ. Avizele nu sunt constrângătoare din punct de vedere juridic.211

Concluzionând, Tratatul CECO, conform art. 14, emite decizii generale, recomandări, decizii individuale şi avize.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, conform art. 2481, emite regulamente, directive, decizii, recomandări, avize iar Tratatul CEEA, conform art. 161, regulamente, directive, decizii, recomandări, avize. Dreptul primar, mai precis tratatele, au un caracter obligatoriu, general, sunt destinate statelor membre, particularilor, au un caracter complet, normativ şi direct aplicabil, aplicabil imediat şi aplicabil prioritar.

Regulamentul are un caracter obligatoriu, general, complet, normativ, este destinat statelor membre şi particularilor, este direct aplicabil şi aplicabil imediat.

Decizia are un caracter obligatoriu, individual, complet, normativ, direct aplicabil şi aplicabil imediat şi prioritar, şi este destinată particularilor.

Directiva are un caracter obligatoriu, general, în mod excepţional individual, incomplet normativ, nu e direct aplicabilă, dar este aplicabilă imediat şi prioritar şi este destinată statelor membre.

Recomandarea are un caracter facultativ, aplicare directă, imediată şi prioritară, la fel ca avizul.

208 Dacian C. Dragoş, op. cit., p. 115; Augustin Fuerea, op. cit., p. 128209 Emanuel Corneliu Mogîrzan, op. cit., p. 167210 Dacian C. Dragoş, op. cit., p. 115211 Augustin Fuerea, op. cit., p. 128-130

59

2.3. Principiile generale ale dreptului comunitar

Dreptul comunitar are un caracter de noutate, aflându-se încă în etapa consolidării sale.212 Structurarea dreptului comunitar reprezintă un proces complex, principiile generale ale dreptului ocupând un loc foarte important şi necesar.213

Principiile dreptului sau principiile de drept sunt ideile de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a statului, ca stat de drept, în curs de consolidare, ideile conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice şi se constituie în spiritul ideii de justiţie, exprimând elementele de conţinut cele mai importante ale dreptului.

Principiile dreptului sunt acele idei generale, precepte directoare ce stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Au în vedere activitatea de elaborare a actelor normative, au rol important în administrarea justiţiei, deoarece reprezintă „spiritul” legii214. Principiile generale de drept, în cea mai mare parte a lor surse nescrise, s-au impus ca izvor al dreptului comunitar atât prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cât şi prin unele dispoziţii ale tratatelor comunitare.

Principiile sunt împărţite în mai multe categorii : principiile generale de drept internaţional şi care sunt folosite doar în măsura în care nu sunt incompatibile cu structura juridică a Uniunii (ca principiul teritorialităţii), principiile axiomatice, inerente sistemelor juridice ale statelor membre (ca principiul securităţii, al încrederii legitime în reglementarea existentă, al respectării dreptului la apărare, al legalităţii şi al bunei credinţe), apoi principiile rezultate din dispoziţiile scrise ale tratatelor comunitare (ca principiul nediscriminării pe bază de naţionalitate, al liberei circulaţii, al echilibrului instituţional, al cooperării loiale), principiile deduse din drepturile statelor membre (ca cel al egalităţii în faţa reglementării, al ierarhiei normelor, al dreptului la recurs, precum şi drepturile fundamentale ale omului).215

Literatura de specialitate a apreciat că există trei categorii de principii: principii juridice obligatorii, principii rezultate din legislaţia statelor membre şi principii generate de reguli indispensabile ordinii juridice comunitare.216

Dacă tratatele comunitare nu cuprind prevederi exprese în sensul dorit, prima categorie de principii este prioritară.217

2.3.1. Principiul respectării dreptului la apărare

Acest principiu prezinta aspecte multiple în procesul aplicării dreptului comunitar. În privinţa aspectului dreptului de a fi audiat, se impune respectarea acestui principiu, atât în audierea în cazul procedurilor în care pot fi impuse sancţiuni, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate.

Când se impune măsura cu ignorarea principiului, aceasta poate fi anulată sau atenuată, ca în cauzele privind personalul Comunităţii şi al concurenţei. Când s-a încălcat acest principiu, s-a decis anularea unei decizii a Comisiei bazată pe rezultatul unei anchete rezumată într-un raport al unei vizite de inspecţie prin care se refuza definitiv punerea în sarcina FEOGA a unor cheltuieli făcute de un stat membru. Raportul în cauză a ajuns la

212 Octavian Manolache, op. cit., p. 22213 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 78214 Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, op. cit., p. 99-101215 Cornelia Lefter, op. cit., p. 75-76216 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 78; Octavian Manolache, op. cit., p. 22217 G. Gornig, I. E. Rusu, op. cit., p. 54

60

autorităţile statului membru respectiv, numai după ce decizia contestată a fost adoptată, statul membru nemaiavând posibilitatea de a discuta rezultatul investigării înaintea deciziei finale.

Principiul dreptului la audiere trebuie să se aplice în orice procedură care poate să aibă ca rezultat o decizie a unei instituţii comunitare afectând apreciabil interesele unei persoane.

Principiul respectării dreptului la apărare este alcătuit, de fapt, dintr-un cumul de principii, principiul dreptului de a fi audiat şi principiul dreptului de a obţine informaţii,cu care se află în conexiune.

Dreptul de a obţine informaţii presupune posibilitatea de a obţine informaţii despre documente care determină Comisia să hotărască asupra faptului dacă un acord a încălcat art. 85 [81] cu respectarea confidenţialităţii în cazul secretului profesional faţă de terţii interesaţi. Dreptul la apărare presupune şi asigurarea dreptului la asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal. Principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească procedura în faţa organelor comunitare de justiţie.218

2.3.2. Principiul autorităţii de lucru judecat

Fiind larg acceptat, principiul autorităţii de lucru judecat, înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată. Dar în practică, dacă o sancţiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul a fost respectat.

Pentru a fi acceptate două proceduri paralele, una a Comunităţii şi una naţională, ca să se impună o dublă sancţiune în materie de carteluri, a fost dat un aviz pozitiv. Posibilitatea sancţiunilor concurente nu înseamnă în mod necesar că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri diferite este inacceptabilă. Acceptabilitatea unei proceduri duale de acest fel reiese din sistemul special de împărţire a jurisdicţiei între Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri. Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie introduse în faţa instanţelor aflate în cadrul acestuia.219

2.3.3. Principiul certitudinii juridice şi principiul securităţii juridice

Principiu fundamental al oricărui sistem juridic cu rol important în dreptul comunitar, principiul certitudinii juridice presupune aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Acest principiu poate fi descris ca obligaţia care revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către acei cărora li se aplică şi ca aceasta să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care va fi aplicată şi interpretată.220

Modelul german a inspirat Curtea Europeană de Justiţie la introducerea acestui principiu între izvoarele de drept comunitar. „Certitudinea şi previzibilitatea sunt cerinţe care trebuie respectate cu stricteţe în reglementările care presupun consecinţe financiare”. Certitudinea juridică ia forma principiului ne-retroactivităţii şi al drepturilor garantate, drepturi conferite individual prin lege, care nu pot fi luate sau diminuate prin legislaţia emisă după luarea acestei măsuri.221

Organele comunitare de justiţie au făcut referire la acest principiu în multe situaţii, un exemplu în acest sens constituindu-l faptul că, în materie de concurenţă, un acord, o decizie sau o practică concertată ce poate intra în sfera art. 85[81] alin.1, nu sunt suficiente pentru o imediată apreciere în sensul interzicerii ei şi al nulităţii ei automate. Un alt exemplu îl constituie faptul că în legătură cu aplicarea Regulamentului nr. 17 din 6 februarie 1962 s-a decis că „ar fi contrar principiului certitudinii juridice de a deduce că, deoarece acordurile

218 Octavian Manolache, op. cit., p. 31-32219 Octavian Manolache, op. cit., p. 32; Corina Leicu, op. cit., p. 45220 Corina Leicu, op. cit., p. 45;Octavian Manolache, op. cit., p. 32221 Walter Coirns, op. cit., p. 91-92

61

notificate nu sunt în ultima instanţă valabile în măsura în care Comisia nu a luat nicio decizie asupra lor conform art. 85[81] alin. 3 , ele nu ar fi eficace”.

Nu se încalcă acest principiu când Comisia adoptă o decizie în domeniul concurenţei dând aceeaşi interpretare unui regulament privind exceptările de grup precum aceea stabilită într-o comunicare care a fost publicată în acelaşi moment ca al regulamentului şi al cărei înţeles şi domeniu de aplicare ea le-a explicat într-o scrisoare trimisă întreprinderilor în cauză anterior acelei decizii. Acest principiu constituie un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii.

O măsură poate fi modificată numai în conformitate cu regulile privind competenţa şi procedura iar notificarea şi publicarea ei constituie o copie exactă a măsurii adoptate, reflectând cu fidelitate intenţia autorităţii competente, numai prin garanţia respectării riguroase şi absolute a principiului certitudinii juridice.

Caracterul obligatoriu al principiului certitudinii juridice a fost atenuat în concepţia Curţii, aceasta privindu-l ca un scop dizerabil. Atenuarea s-a făcut simţită şi atunci când s-a admis că, deşi ca regulă generală, aceasta împiedică un act comunitar să aibă efect de la o dată anterioară publicării lui, situaţia poate fi în mod excepţional diferită când scopul care urmează să fie atins reclamă acest lucru şi aşteptările legitime ale persoanelor în cauză sunt în mod corespunzător respectate. Aplicarea retroactivă a actelor instituţiilor este admisibilă dacă ea este susceptibilă de a situa persoana respectivă într-o situaţie mai favorabilă şi cu condiţia ca aşteptările ei legitime să fie respectate. Principiul certitudinii juridice se impune în ceea ce priveşte termenele şi durata prescripţiei, protecţia drepturilor dobândite, neretroactivitatea şi imediata aplicare a legii, legitima aşteptare faţă de măsurile legislative, folosirea unei limbi inteligibile, precum şi aplicarea principiului „patere legem quam ipse fecisti” (fiecare autoritate trebuie să se supună propriilor sale reguli).222

Principiul securităţii juridice presupune ca fiecare persoană să cunoască regulile care i se aplică şi să îşi întemeieze cu toată încrederea, acţiunile pe aceste reguli, implicându-le. Principiul securităţii juridice impune ca legislaţia comunitară să fie sigură iar aplicarea sa, previzibilă, orice act ce produce efecte juridice trebuind să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa celui interesat, pentru a se putea şti cu certitudine momentul de la care actul produce efecte juridice.

Principiul încrederii legitime nu este aplicabil în cazuri când este evident faptul că legislaţia comunitară este, deseori, adaptată în funcţie de evoluţia situaţiei economice, cum ar fi în domeniile agriculturii, siderurgiei, când se adaptează la fluctuaţiile pieţei.223

2.3.4. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii este considerat ca derivând din natura dreptului comunitar şi presupune în primul rând, excluderea discriminării.224

Noţiunea de egalitate este esenţială pentru câteva prevederi ale Tratatului, prevederi generale care interzic orice discriminare şi prevederi specifice ca cererea de plată egală pentru muncă egală. „Egalitatea” ca principiu are un sens mult mai larg decât cele din prevedere, deoarece interzice tratamentul diferenţiat în situaţii comparabile, ori tratament egal pentru situaţii diferite, numai dacă se bazează pe motive solide.

Principiul egalităţii a fost exprimat pentru prima dată de Curtea Europeană de Justiţie într-un caz când a cerut ca toţi consumatorii din cadrul pieţei comune care se află în locaţii

222 Octavian Manolache, op. cit., p. 32-35; Corina Leicu, op. cit., p. 45223 Augustin Fuerea, op. cit., p. 147/148224 Octavian Manolache, op. cit., p. 35

62

comparabile să aibă acces nediferenţiat la sursele de producţie, principiul fiind aplicat într-un context comercial.225

Excluderea discriminării presupune un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile.

Astfel este interzisă discriminarea între sexe, femeile şi bărbaţii trebuind să primească plată egală pentru muncă egală , discriminarea pe motive de naţionalitate, origine etnică ori rasială, religie ori credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală, discriminarea de orice fel între producători şi consumatori în organizarea comună a pieţelor agricole, în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor.

Conceptul de discriminare nu acoperă acele situaţii în care tratamentul inegal al resortisanţilor diferitelor state este datorat diferenţelor între legislaţiile statelor membre.

Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele.

Poate exista şi o discriminare inversă, în sensul că un stat comunitar acordă un statut privilegiat, mai favorabil, resortisanţilor altor state comunitare decât propriilor săi resortisanţi, şi, în consecinţă, un tratament discriminatoriu faţă de aceştia din urmă.226

2.3.5. Principiul proporţionalităţii

Principiul proporţionalităţii, de inspiraţie germană, este afirmat în diferite sisteme juridice. Acest principiu a fost recunoscut de jurisprudenţă înainte de a fi încorporat de Tratatul instituind Comunitatea Europeană.227

Principiul a fost acceptat ca regulă generală a dreptului comunitar în momentul în care Tratatul instituind Uniunea Europeană a inserat articolul 5, care prevede ca „orice acţiune a Comunităţii nu poate trece dincolo de limitele necesare atingerii obiectivelor stabilite prin Tratat”.228

Principiul proporţionalităţii are o importanţă deosebită deoarece vizează aspecte esenţiale referitoare la aplicarea eficientă a normelor de drept comunitar, mai precis adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare.229

Principiul proporţionalităţii presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă. Principiul proporţionalităţii a cunoscut aplicaţii în materie de agricultură şi de concurenţă. Potrivit principiului proporţionalităţii, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.

Principiul se impune în special în domeniul aplicării unor măsuri administrative sau penale.

Pentru a se stabili dacă o prevedere de drept comunitar se conformează principiului proporţionalităţii este necesară constatarea dacă mijloacele pe care această prevedere le aplică spre a realiza scopul, corespund importanţei acestui scop şi dacă ele sunt necesare pentru a-l realiza.230

2.3.6. Principiul loialităţii sau principiul solidarităţii

225 Walter Coirns, op. cit., p. 90226 Octavian Manolache, op. cit., p. 35-38227 Idem, p. 39228 Walter Coirns, op. cit., o.93-94229 Corina Leicu, op. cit., p. 45230 Octavian Manolache, op. cit., p. 39-41

63

Principiul loialităţii sau solidarităţii este un principiu consacrat de Tratat şi promovat de Curtea de Justiţie şi prevede că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile comunităţii, obţinându-se de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.231

Curtea de Justiţie a exprimat acest principiu într-o cauză în care a decis că prin încălcarea unilaterală a legăturii dintre avantajele şi obligaţiile ce derivă din statutul de membru al Comunităţii, un stat membru a pus în pericol egalitatea dintre statele membre şi cetăţenii acestora, şi a eşuat în aplicarea principiului solidarităţii, cerută statelor membre.232

Principiul loialităţii sau solidarităţii derivă şi el din natura dreptului comunitar. Analizând acest principiu, se constată trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă, cele pozitive neavând o formă concretă, ci una generală.

Prima obligaţie pozitivă presupune luarea tuturor măsurilor corespunzătoare, speciale şi/sau generale, pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii.

Cea de a doua obligaţie pozitivă priveşte facilitarea realizării sarcinilor comunitare. Cea de a treia obligaţie, negativă, presupune că statele membre trebuie să se abţină de

la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.233

2.3.7. Principiul supremaţiei dreptului comunitar

Principiul supremaţiei dreptului comunitar a fost definit de Curtea Europeană de Justiţie prin deciziile sale, şi se regăseşte în dispoziţiile Tratatului de la Roma, prin obligaţia ce revine statelor membre ale comunităţii de a adopta toate măsurile necesare în vederea îndeplinirii obiectivelor Tratatului, obligaţia de a se abţine de la orice act de natură a periclita realizarea acestor obiective şi autoritatea conferită Comisiei Europene de a interveni în situaţiile în care statele membre nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin. Curtea Europeană de Justiţie a consacrat acest principiu în rezolvarea problemei dificile a conflictelor apărute între legislaţia naţională a statelor membre şi dreptul comunitar. S-au constituit reguli constituţionale comunitare ce acordă un caracter de supremaţie dreptului comunitar din cauza diferenţelor între sistemele constituţionale ale statelor membre şi a necesităţii soluţionării conflictelor între dreptul naţional şi dreptul comunitar. Normele dreptului comunitar au supremaţie în raport cu prevederile naţionale, dreptul comunitar fiind aplicat cu prioritate vis-a-vis de normele naţionale, indiferent dacă acestea au intrat în vigoare anterior sau după intrarea în vigoare a tratatelor comunitare.234

2.3.8. Principiul efectului direct al dreptului comunitar

Principiul efectului direct al dreptului comunitar a fost consacrat tot de Curtea Europeană de Justiţie, şi în baza sa, normele de drept comunitar pot fi invocate în mod direct în faţa instanţelor naţionale de către părţile aflate în litigiu, chiar şi în absenţa unei norme naţionale de implementare a normei comunitare.

Principiul efectului direct al dreptului comunitar a fost abordat pentru prima dată în 1963 în cazul „Van Gend en Loos”. Acest principiu are aplicare diferită în funcţie de natura actelor normative comunitare.

În privinţa regulamentelor, aplicarea principiului decurge din însuşi specificul acestora. În privinţa directivelor şi a deciziilor, aplicabilitatea efectului direct este în anumite condiţii.235

231 Idem, p. 41232 Walter Coirns, op. cit., p. 90-91; Octavian Manolache, op. cit., p. 41; 233 Octavian Manolache, op. cit., p. 41-44234 Corina Leicu, op. cit., p. 41-42235 Idem, p. 42-44

64

2.3.9. Principiul răspunderii statelor membre ale Comunităţii faţă de resortisanţii lor pentru încălcarea dispoziţiilor de drept comunitar

Acest principiu a fost consacrat relativ recent, în dispoziţiile Tratatelor neexistând prevederi exprese. Curtea Europeană de Justiţie a stabilit formularea şi dezvoltarea acestui principiu, precum şi criteriile de aplicare, cum sunt: dispoziţia comunitară să confere drepturi persoanelor fizice şi juridice din Comunitate, iar încălcarea adusă de statele membre să afecteze aceste drepturi, persoanele afectate să fie în măsură să dovedească existenţa prejudiciului şi relaţia de cauzalitate între încălcare şi prejudiciul produs.236

2.3.10. Principiul asigurării protecţiei drepturilor fundamentale ale omului în Comunitate

Tratatul de la Maastricht prevede că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale precum şi ale statului de drept, principii comune statelor membre, şi respectarea drepturilor fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia din 1950 de la Roma şi aşa cum rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.237

„Drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile de drept a căror respectare o asigură judecătorul comunitar”. Judecătorul comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre sunt părţi.238

Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut necesitatea protejării anumitor drepturi fundamentale în aplicarea legislaţiei comunitare. Actul Unic European a fost primul instrument comunitar care a recunoscut oficial Curtea Europeană pentru Drepturile Omului – CEDO, înfiinţată în cadrul Consiliului Europei. Tratatul de la Amsterdam a înscris în principiile generale care stau la baza Uniunii Europene şi domeniul respectării drepturilor omului.239 Respectarea drepturilor fundamentale ale omului formează o parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de Justiţie. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept şi a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie. La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului, prin aceasta, protecţia drepturilor fundamentale, protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, libera exercitare a activităţilor economice şi profesionale, dreptul de proprietate, interdicţia discriminării, la nivelul Uniunii fiind mai vizibilă şi mai transparentă pentru cetăţean.240

2.3.11. Principiul subsidiarităţii

Potrivit acestui principiu, Comunitatea Europeană, în conformitate cu documentele constitutive, nu intervine decât în măsura în care obiectivele acţiunii avută în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele membre, acestea fiind, datorită dimensiunilor şi efectelor la care dau naştere, îndeplinite mai bine printr-o acţiune la nivel comunitar.

În conformitate cu principiul subsidiarităţii, nu vor fi atribuite Uniunii Europene decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace, căci Uniunea Europeană nu este o federaţie şi nici nu întruneşte elementele definitorii ce ar putea duce spre

236 Corina Leicu, op. cit., p. 44237 Octavian Manolache, op. cit., p. 24238 Augustin Fuerea, op. cit., p. 144239 Walter Coirns, op. cit., p. 94-96240 Augustin Fuerea, op. cit., p. 145; Octavian Manolache, op. cit., p. 25-26

65

o asemenea structură. 241 Acest principiu intervine în urma încercării armonizării dreptului penal şi a procedurii penale la fel ca şi integrarea penală regională, temă sensibilă în Europă care a suscitat opinii divergente în lumea politică şi în cea juridică. Procesul de integrare europeană implică noi provocări pentru justiţia penală şi reforme profunde.242

CAPITOLUL III

241 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 68-69242 Revista „Dreptul”, Anul XVIII, Seria a III-a, Nr.3/2007, Veronica Dobozi, „Corpus Juris, Fundamentul viitorului sistem judiciar penal european”, p. 232

66

PERFECŢIONAREA INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE ÎN LUMINA TRATATULUI DE LA LISABONA

3.1. Prezentarea generală asupra cadrului instituţional al Uniunii Europene Obiectivele stipulate în Tratatele comunitare nu pot fi aduse la îndeplinire decât dacă sunt constiuite instituţii adecvate, precizate pe baza unui statut convenit de statele membre şi consacrat în reglementările europene. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor. Structura iniţială în piloni a Uniunii a determinat competenţe diferite ale instituţiilor organelor comunitare. Antrenarea treptată a acestei structuri eterogene, continuată de Tratatul de la Lisabona, consolidează cadrul instituţional unic. În literatura de specialitate s-a relevat că instituţiile europene se deosebesc de instituţiile clasice ale dreptului internaţional, deoarece sunt structurate şi funcţionează în conformitate cu ,,principiile dreptului public intern”, fiind ,,instituţii interne ale unei Comunităţi”, care dispun de mijloace juridice şi financiare pentru a promova şi implementa obiectivele convenite prin acordul de voinţă al statelor membre. Iată de ce spre deosebire de instituţiile clasice ale dreptului internaţional, instituţiile europene îndeplinesc funcţii: legislative, executive şi judecătoreşti, după sistemul puterilor care sunt structurate în viaţa internă a statelor. Aceste funcţii sunt îndeplinite în cooperare şi nu în confruntare cu instituţiile naţionale, aşa cum şi normele comunitare se aplică cu suportul normelor naţionale, prin armonizarea legislaţiei în cadrul ordinii juridice comunitare. De la constituirea Comunităţilor Europene s-au structurat, treptat, principalele instituţii Continentale, care au deja un statut şi competenţe stipulate în Dreptul comunitar. Printre aceste instituţii distingem: 1.Parlamentul European, 2.Consiliul European, 3.Consiliul Uniunii Europene, 4.Comisia Europeană, 5.Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, 6.Curtea de Conturi. Instituţiile Europene au apărut în procesul dezvoltării relaţiilor comunitare, fiind concepute ca mecanisme menite să pună în operă deciziile adoptate de statele membre la nivel european. Funcţiile acestor instituţii sunt interdependente, aflându-se într-un raport de complementaritate, determinat de scopurile comune pe care le urmăresc în plan european şi în raporturile cu statele din celelalte zone ale lumii. Tratatul de la Lisabona(art. 8 TUE) confirmă structura instituţională tripartidă a Uniunii: instituţii, organe (organele complementare) şi organisme (organele subsidiare). Sistemul instituţional şi procedurile decizionale trimit, aşadar, la un veritabil studiu de “ceasornicărie[…]. Instituţiile formează un tot ale cărui piese, minuţios cizelate, nu există şi nu funcţionează decât unele prin altele”.243

3.1.1. Parlamentul European

Pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative, alături de interesele guvernelor şi cel al Comunităţii trebuie să fie satisfăcute şi interesele cetăţenilor, iar singurul organ care o putea face era un parlament constituit după reguli cât mai apropiate de cel al parlamentelor naţionale. Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul acestui organ, inclusiv modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la

243A se vedea, în acest sens, A.Groza, Uniunea Europeană. Drept Instituţional, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 195.

67

Nisa, precum şi proiectul Tratatului modificator din 2007 de la Lisabona pun în lumină două tendinţe de principiu: să se dea o cât mai mare legitimitate şi să crească rolul său, astfel încât în timp să poată îndeplini funcţiile unui parlament naţional. Această evoluţie înseamnă un grad din ce în ce mai mare de integrare, inclusiv sub aspect politic.

a. Prezentare generală.

În textul originar al Tratatelor constitutive, instituţia democratică numită astăzi „Parlament European” era denumită „Adunare”, titlul de „Parlament European” fiind primit abia în anul 1962, denumire oficializată odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European, în 1987244.

Alegerea Parlamentului european se realizează prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre, Consiliul european adoptând, la 20 septembrie 1976, o decizie în acest sens.

În ceea ce priveşte alegerea reprezentanţilor prin sufragiu universal direct, se impun câteva reguli minimale, şi anume: principiul votului unic, alegerea în cadrul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica următoare, vârsta minimă pentru vot, fiind de 18 ani,iar dreptul de a fi ales variază între 18 şi 25 de ani.

Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat, singura condiţie stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă, la eligibilitate şi la modurile de scrutin. Alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state, membre ale UE, în urma cărora Parlamentul european numără 723 membre, însă componenţa Parlamentului european este din nou revăzută o dată cu aderarea la UE a României şi Bulgariei,la 1 ianuarie 2007 cărora, potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 - 2009, li s-au atribui 35 şi respectiv 18 locuri; acest număr de locuri a fost adăugat celor 732, deja existente.

Tratatul de la Lisabona induce însă o nouă limită maximă, de 750 de parlamentari europeni, plus preşedintele instituţiei. Numărul de locuri alocate României este de 33 în prezent ( legislatura 2009-2014 ).

Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.

b. Atribuţiile Parlamentului European.

1.Competenţe în materie normativă.Parlamentul European este singura instituţie căreia i-au sporit considerabil

competenţele atât prin modificarea formală a tratatelor constitutive (tratatele din 1970 şi 1975 cu privire la buget), cât şi prin acordurile inter-instituţionale. Redactorii Tratatelor de la Roma îi stabiliseră în special „competenţe de control şi deliberare” (Tratatul CECA, art. 137).

În prezent, Parlamentul european a reuşit să obţină, pe lângă competenţele bugetare, şi un important rol în materie legislativă şi în materie de relaţii externe.

Textul art. 138 B, alin. 1245 enunţă un principiu246, acela al participării la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare şi două modalităţi de realizare a lui prin:

exercitarea atribuţiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 189 B şi 189 C (codecizie şi cooperare); emiterea de avize conforme şi formularea de avize consultative.

244A se vedea, Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Actrami, Bucureşti, ediţia, 2004, p. 90.

245Introdus prin art. G.41 TUE.

246Enunţarea principiului este astfel făcută, încât concluzia la care s-ar putea ajunge ar fi în sensul că

Parlamentul are, în general, numai un rol contributiv, participativ, şi nu unul decizional, final.

68

2. Competenţe privind desemnarea Comisiei Europene şi a Curţii de Conturi. Articolul 158 TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la

Maastricht247 asociază mult mai strâns Parlamentul European la procedura de numire a preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comisiei.

Astfel, guvernele statelor membre, în consultare cu preşedintele desemnat - în prealabil, prin acordul comun al guvernelor, după consultarea Parlamentului european - desemnează celelalte personalităţi pe care ele intenţionează să le numească în calitate de membri ai Comisiei. Preşedintele şi ceilalţi membri astfel desemnaţi sunt supuşi împreună (colectiv) unui vot de aprobare din partea Parlamentului. După această aprobare, preşedintele şi ceilalţi membri sunt numiţi, de comun acord, de guvernele statelor membre, nefiind exclus, de principiu, riscul neacceptării de către un stat a candidaturii al altui stat, mai ales în caz de nealegere. Referitor la membrii Curţii de Conturi, aceştia sunt numiţi de către Consiliu, care decide cu unanimitate, după consultarea Parlamentului European. Parlamentul a dezvoltat o procedură care prevede audierea candidaţilor de către o comisie parlamentară, în urma căreia se face o recomandare, iar plenul decide. În caz de aviz negativ, preşedintele Parlamentului invită Consiliul să îşi retragă propunerea.

3. Atribuţii privind aprobarea bugetului comunitar. Această competenţă bugetară248ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului european şi îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul, în etapa actuală a competenţelor, fiind instrumentul privilegiat prin care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului249.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957 nu acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca şi alte instituţii, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Astfel proiectul de buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era transmis Adunării, care avea dreptul să-l dezbată şi să propună modificări. După aceea, Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul.

Făcând să triumfe teza pe care a elaborat-o (Parlamentul), conform căreia înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii ale comunităţilor250, a reuşit să impună o creştere a competenţei în materie de buget. Adunarea a devenit în acest fel, graţie a două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare originare ( Tratatul de la Luxemburg din 22.IV.1970 şi Tratatul de la Bruxelles din 22.VII.1975) codeţinătoare a autorităţii (competenţei) bugetare. Astfel, prin Tratatul de la Luxemburg, Parlamentul European are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în privinţa cheltuielilor neobligatorii - denumite astfel întrucât nu decurg în mod obligatoriu din tratat sau din actele adoptate de instituţii - dispune de ultimul cuvânt. Tot astfel, prin Tratatul de la Bruxelles, Parlamentului European i s-a acordat dreptul de a respinge în bloc bugetul şi, de asemenea, de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la executarea bugetului. Din acest moment, Parlamentul European împarte cu Consiliul competenţele bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al TCE, care, din anumite perspective,

247Prin articolul G 48.

248A se vedea şi, Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002,

p. 99.

249Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 119.

250În acest sens, a se vedea Decizia Consiliului din 20 aprilie 1970 relativ la înlocuirea contribuţiilor

financiare ale statelor membre prin resurse proprii Comunităţilor, în JOCE, nr. L. 94 din 28 aprilie 1970, p. 19.

69

este ambiguu şi care, în practică, favorizează înclinarea balanţei către Parlament.Declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, din 30 iunie

1982 vizează într-o interpretare (indisolubil legată de principalele dispoziţii litigioase ale articolului 203 din tratatul deja menţionat) că este necesar să se evite reînvierea conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975, în fiecare an, şi se manifestă între cele două autorităţi bugetare.

Parlamentul poate ca, printr-o majoritate a membrilor săi şi două treimi din sufragii exprimate, să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.

Folosirea unei astfel de arme de natură a perturba apoi funcţionarea Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic important al Parlamentului cu Consiliul. Experienţa Parlamentului de a respinge, la 15 ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980, i-a lăsat un gust amar251.

„După transferarea către Parlament a competenţei de a descărca Comisia (articolul 206.4 al TCE, adăugat de Tratatul de la Bruxelles), Consiliul nu mai intervine decât pe calea unei simple recomandări; în acelaşi timp, articolul 206.4 al TCE, cu privire la Curtea de Conturi, confirmă expres competenţa pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o exercită prin intermediul comisiei sale de control bugetar”252.

4. Atribuţii de supraveghere şi control.În materia controlului politic, Parlamentul European a deţinut, încă de la

început, atribuţii tradiţionale Adunării în cadrul unui regim parlamentar, care s-au extins şi perfecţionat.

În vederea informării Parlamentului, există obligaţia de principiu pentru celelalte instituţii comunitare, inclusiv pentru Consiliu şi Comisie, de a înainta rapoarte anuale Parlamentului cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare. Pe lângă atribuţiile de informare, Parlamentul dispune şi de atribuţii de sancţionare, cum ar fi votarea, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi majoritatea membrilor care o compun, a unei moţiuni de cenzură, care ar constrânge Comisia Europeană să demisioneze.

La cererea unui sfert din membrii săi, Parlamentul European poate dispune înfiinţarea unei comisii temporare de anchetă pentru a verifica în cazuri individuale, strict determinate, acuzaţiile de infracţiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele invocate se află în faţa unei jurisdicţii şi atâta timp cât procedura jurisdicţională nu este terminată. Există însă riscul interferării în această privinţă cu atribuţiile Comisiei şi, de aceea, modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt determinate de comun acord de Parlamentul European, Consiliul European şi Comisia Europeană.

Între mijloacele tradiţionale de control de care beneficiază Parlamentul European se află şi interpelările, care pot fi: scrise, orale fără dezbateri, orale cu dezbateri. Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului cu privire la oricare din problemele ce privesc Uniunea Europeană şi statele membre şi se adresează Comisiei sau Consiliului. Răspunsurile se comunică în scris şi vor fi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Întrebările orale, fără dezbateri, sunt adresate de parlamentari reprezentanţilor Comisiei sau Consiliului, iar răspunsurile trebuie să fie scurte şi precise.

Întrebările orale provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri de cel puţin 5 parlamentari.

251Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 121.

252Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 122.

70

3.1.2. Consiliul European

a. Prezentare generală.

Consiliul European, format din şefii de state şi guverne ai statelor membre U.E. nu a fost prevăzut în tratatele iniţiale, el fiind rezultatul unui proces istoric. Dispoziţii privind Consiliul European au fost înscrise în tratate mult mai târziu – art. 2 din Actul Unic European din 1986 şi art. D din Tratatul de la Maastricht, din 1992.

Consiliul European s-a reunit pentru prima dată în 1975, la Dublin, însă a avut şi unele întâlniri anterioare care pot fi considerate premise ale constituirii lui.

O primă fază o constituie conferinţele de cooperare politică desfăşurate în perioada 1961-1967, care nu s-au interferat în mod direct în afacerile comunitare, iar faza a doua o reprezintă întâlnirile de la vârf desfăşurate între 1969 şi 1973, care au analizat şi problemele comunitare.

Aceste reuniuni au avut un caracter excepţional şi neinstituţional, fiind de fapt conferinţe diplomatice multilaterale obişnuite. Ele au avut la bază concepţiile generalului De Gaulle, care dorea realizarea unei Europe unite care să respecte suveranitatea fiecărui stat şi să realizeze o cooperare politică, fără un sistem de constrângere. Ulterior, această idee a fost reluată în întâlnirile acestuia cu cancelarul Adenauer şi cu Amintoare Fanfani, preşedintele Consiliului italian.

În cadrul Conferinţelor din anul 1961 s-a urmărit crearea unui sistem de cooperare politică europeană în cadrul Comunităţilor, prin alcătuirea unei infrastructuri politice sub coordonarea unui Consiliu format din şefi de state şi guverne.

Are loc, în această formulă, prima conferinţă a şefilor de state şi guverne, convocată la iniţiativa Franţei (10-11 februarie 1961), marcată fiind de unele controverse (refuzul Olandei de a participa la astfel de conferinţe fără prezenţa Marii Britanii).

A doua conferinţă are loc la Bad Godesberg (Germania), la 18 iulie 1961, sub preşedinţia lui K. Adenauer253.

Următoarea conferinţă a şefilor de state şi guverne membre ale Comunităţilor Europene are loc la Roma (29-30 martie 1967), cu ocazia celei de-a zecea aniversări a semnării Tratatelor de la Roma privind constituirea C.E.E. şi C.E.E.A., prilej cu care s-a procedat la un schimb de vederi asupra problemelor cooperării politice în cadrul comunităţii europene, cererii de aderare a Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei şi cu privire la aplicarea Tratatului de fuziune a instituţiilor comunitare din 8 aprilie 1965.

Urmează Conferinţa de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, în cursul căreia G. Pompidou acceptă principiul extinderii comunităţilor şi relansează ideea cooperării politice. Reuniţi la Paris între 19-20 octombrie 1972 pentru prima dată în această formulă, cei nouă şefi de state şi guverne au stabilit ca obiectiv politic crearea Uniunii Europene .S-a constatat însă cu această ocazie că realizarea ei nu poate fi decât rezultatul acţiunii conjugate a Parlamentului, Comisiei şi Consiliului.

Între 14-15 decembrie 1973 s-a desfăşurat la Copenhaga o nouă întâlnire a Consiliului, care a fost marcată, însă, de criza energetică tocmai declanşată şi de alte evenimente care au avut efect asupra finalizării negocierilor. S-a realizat, totuşi, consensul asupra necesităţii reunirii mai frecvente a şefilor de state şi guverne, stabilindu-se sarcina ţării care exercită preşedinţia de a prelua iniţiativa convocării acestor reuniuni.

Aceste conferinţe la nivel înalt nu pot fi considerate însă, ca fiind incluse în procesul instituţional pentru că nu beneficiau de cadrul legal organizatoric şi se desfăşurau în mod excepţional, în funcţie de evoluţia evenimentelor, fără o periodicitate

253Fost cancelar al Germaniei, post din care a demisionat pe motive de sănătate în anul 1963. Pentru

detalii, a se vedea, pe larg: Gilles Ferréol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001, p. 127.

71

stabilită prin vreun document. Ele făceau parte din acţiunile de cooperare politică între cele nouă state membre. În acelaşi timp, ele nu pot fi separate de domeniul comunitar, pentru că misiunea lor principală era de a impulsiona construcţia comunitară, dar totodată şi de a lua decizii. Ele s-au desfăşurat mai ales în momente de criză a relaţiilor comunitare, când se impuneau măsuri de urgenţă254.

Evoluţia evenimentelor internaţionale, ca şi unele probleme pe plan comunitar au determinat mutaţii şi în cadrul instituţiilor comunitare. S-a evidenţiat necesitatea intervenţiei personale a şefilor de state şi de guverne în relaţiile intercomunitare, având în vedere interdependenţa problemelor politice şi economice. Se resimţea lipsa unui veritabil centru care să ia deciziile politice.

Un rol important în crearea Consiliului European la nivelul şefilor de state şi guverne l-a avut Jean Monnet, partizan înfocat al ideii unităţii europene.

Un moment important în atingerea acestui proiect îl constituie întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 9-10 decembrie 1974, care în Comunicatul final prevede hotărârea şefilor de state şi guverne de a se întâlni - asistaţi de miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an, sau de câte ori este necesar, într-un Consiliu al Comunităţilor, în vederea cooperării politice.

Actul Unic European conferă Consiliului fundamentul juridic prevăzând în art. 2, înfiinţarea acestuia, compunerea sa şi periodicitatea reuniunilor. Se dispunea astfel că el reuneşte şefii de state sau de guverne ale statelor membre, precum şi pe preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei. Reuniunile sale urmau să se ţină cel puţin de două ori pe an.

Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht, în art. D, preia dispoziţiile Actului Unic European privind Consiliul European şi aduce, în plus, unele completări. Tratatul de Maastricht (TUE) statuează faptul că acesta (Consiliul European) dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările politice generale. Reuniunile sale se desfăşoară sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern care exercită preşedinţia Consiliului Miniştrilor.

Consiliul European a fost considerat în literatura de specialitate, ca fiind un “Janus” – cu o faţă către Comunitate şi cu alta către politicile interne ale statelor părţi255.

Atribuţiile Consiliului European sunt destul de greu de definit. Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face precizări clare în acest sens. În declaraţia Consiliului de la Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente în această direcţie, dar ele sunt modificate prin declaraţia de la Stuttgart din 19 iunie 1983.Actul Unic European din 1986, care recunoaşte în art. 2 Consiliul, nu face referire şi la atribuţiile sale.

b. Funcţionarea Consiliului European.

1.Aspecte generale privind funcţionarea şi competenţele Consiliului European.Consiliul European este o instanţă politică cu vocaţie multiplă. Este instanţă

politică, atât prin natura reprezentanţilor care îl compun cât şi prin cea a problemelor pe care trebuie să le rezolve. Aptitudinea Consiliului European de a se adapta diverselor probleme care îi sunt prezentate denotă capacitatea sa potenţială de a aduce cel puţin un început de soluţie problemelor care îi atrag atenţia.

254Béatrice Taulégne, Le Conseil européen, Presse Universitaire de France, 1993, p. 48-51.

255S.Holtm, J.M.Hoscheit, The european Council and domestic policy making, Colloque de l’Institut

européen d’Administration publique, Keskrade, 26-27 oct. 1984, p. 2.

72

A determina competenţa Consiliului European înseamnă, pe de o parte, a estima aptitudinea sa de a efectua anumite acte şi, pe de altă parte, de a ne asigura de capacitatea sa de a cunoaşte într-o manieră aprofundată problemele care îi sunt supuse observaţiei. Această sarcină nu este uşoară. Ea necesită luarea în considerare a originalităţii singulare a Consiliului European, a evoluţiei funcţiilor sale dar şi a numărului redus al documentelor oficiale de acest gen.

Prima referinţă la competenţele Consiliului European apare în Comunicatul final al Conferinţei de la Paris din 10 decembrie 1974. Din 1974, alte două declaraţii ale şefilor de stat şi de guvern au încercat să clarifice competenţele Consiliului European. Declaraţia Consiliului European de la Londra din 30 iunie 1977 aduce câteva elemente noi, dar Declaraţia Consiliului European de la Stuttgart din 19 iunie 1983 modifica funcţiile enunţate în declaraţia de la Londra. În plus, Actul Unic European care recunoaşte însă legal Consiliul European nu menţionează funcţiile acestuia cu toate că au fost discutate în deliberarea pregătitoare. Marea originalitate a Consiliului European determină multiplicitatea funcţiilor sale, iar această diversificare a produs o evoluţie reală a competenţelor sale. Suntem nevoiţi să ne întrebăm dacă Consiliul European a respectat întotdeauna competenţele care i-au fost atribuite în mai multe rânduri de către şefii de stat şi de guvern. Consiliul European a fost creat pentru a se scăpa de dificultăţile care paralizau organismele instituţionale ale Uniunii. Pentru aceasta, el a fost învestit cu un dublu rol: rol de decizie şi rol de direcţionare. Acesta trebuie, pe de o parte, să favorizeze procesul decizional comunitar şi, pe de altă parte, să ajute instituţiile comunitare să funcţioneze mai bine ordonând şi orientând eforturile acestora în două domenii: în domeniul cooperării între statele membre şi în cel al colaborării cu instituţiile comunitare preexistente. Consiliul European, aşa cum l-au dorit şefii de stat şi de guvern la Conferinţa de la Paris, este caracterizat prin două roluri deosebit de puternice: rolul politic şi cel mediatic. Este dificil să instaurăm o scară valorică care să poată determina care este cel mai important dar, putem spune că aceste două roluri se află într-o interdependenţă. Impactul politic al Consiliului European depinde mult de impactul său mediatic, de aici apare o anumită interdependenţă care îi obligă pe şefii de stat şi de guvern să evite ca unul din cele două roluri să dispară, căci această situaţie ar pune în pericol existenţa sa. Pentru a încerca să pună capăt crizei instituţionale, şefii de stat şi de guvern au acordat Consiliului European două funcţii caracteristice: pe de o parte, o funcţie de coordonare între afacerile comunitare şi cooperarea politică şi, pe de altă parte, o funcţie mediatoare prin instaurarea unui climat propice discuţiilor care să favorizeze apropierea punctelor de vedere256. În fapt, poziţia Consiliului European în fruntea acestor două domenii de intervenţie îl plasează într-o poziţie ideală pentru exercitarea unei funcţii de coordonare. Totuşi, acest lucru nu este aşa uşor precum pare, fiind, de fapt, de cele mai multe ori asigurat în mod implicit şi puternic contracarat de existenţa a două reţele de pregătiri distincte. A asigura coerenţa acţiunilor întreprinse sub titlu Uniunii şi a cooperării interguvernamentale şi a stabili un centru de orientare şi de impulsionare politică sunt cele două misiuni ale Consiliului European. În plus, acesta trebuie să ofere şefilor de guvern o structură în sânul căreia să poată degaja un progres dinamic al Uniunii Europene. Originalitatea Consiliului European constă în faptul că i-au fost conferite anumite competenţe pentru a trata afaceri comunitare sau care ţin de cooperarea diplomatică.

2. Contribuţia instituţiilor comunitare la pregătirea sesiunilor Consiliului European. Pregătirea sesiunilor Consiliului European are la fel de mare importanţă ca însăşi derularea acestora cu care este în general identificată.

256Béatrice Taulégne, op.cit., p. 102.

73

Faza pregătitoare permite majorităţii agenţilor naţionali şi comunitari implicaţi în activitatea Consiliului să intervină în prealabil şi să contribuie astfel la conţinutul reuniunii la nivel înalt. Intenţia iniţială a şefilor de state şi guverne comunitare de a crea un mediu non - birocratic care să excludă experţii şi funcţionarii nu a putut fi respectată în întregime, şi asta mai ales la nivelul fazei pregătitoare. Aceasta prezintă, datorită naturii eterogene a Consiliului, o schemă complexă în cadrul căreia colaborează guvernele naţionale şi instituţiile comunitare. Importanţa ordinii de zi a Consiliului European a fost mereu subestimată. Rezultatul unui subtil dozaj diplomatic şi politic, conţinutul său vesteşte conţinutul discuţiilor şi probabilităţile de reuşită ale negocierilor întreprinse257. Orice abordare a ordinii de zi trebuie să ia în considerare două necesităţi. Ordinea de zi trebuie să rămână informală şi suplă, dar să constituie în acelaşi timp un sprijin permanent pentru participanţi în pregătirea şi derularea sesiunilor. Dilema existentă între o pregătire extinsă şi o flexibilitate prea mare, ambele dăunătoare eficienţei Consiliului European, denotă complexitatea subiectului. În concepţia iniţială a unor şefi de guvern, fondatori ai Consiliului European, acesta nu trebuia să dispună de nici o ordine de zi. Dar, după cum subliniază J. Dondelinger, de îndată ce el a devenit un Consiliu de miniştri de tip special, absenţa ordinii de zi a devenit imposibilă, dat fiind că regulile, procedurile tratatelor şi prerogativele Comisiei trebuiau respectate258. Cooperarea politică se putea preta mai uşor absenţei ordinii de zi, dar în problemele comunitare lipsa de propunere şi o pregătire aleatorie ar fi împiedicat orice luare de decizie şi mai ales, ar fi exclus Consiliul de Miniştri, Comisia şi celelalte instanţe comunitare din activitatea Consiliului European.

De altfel, prezenţa ordinii de zi nu înseamnă pentru Consiliul European o renunţare la supleţea şi spontaneitatea discuţiilor. Ordinea de zi trebuie considerată o unealtă de negociere care ajută la evitarea aglomerării sesiunilor din pricina acumulării de dosare şi la evitarea tergiversărilor în luarea deciziilor. În plus, şefii de guvern nu se simt limitaţi de această regulă şi îşi organizează liber lucrările. Ei vor să se distingă de consiliile "maraton" ţinute de Consiliul de Miniştri, rezervându-şi timpul şi ocazia de a evoca chestiuni de actualitate în afara ordinii de zi.

Alcătuirea ordinii de zi urmează reguli specifice care garantează buna desfăşurare a discuţiilor. Aceste reguli se referă la selectarea şi plasarea dosarelor. Pe primul loc se situează dosarele nerezolvate ale sesiunii precedente. Subiectele care au constituit sursa de dezacord şi blocaj la nivelul miniştrilor sunt prezentate atenţiei şefilor de stat şi de guvern. O chestiune nerezolvată nu este, în general, abandonată definitiv. Ea este prezentată unui grup ad-hoc pentru o examinare mai aprofundată, statele membre solicitând administraţiilor lor să studieze punctele litigioase în scopul de a prezenta o bază de consens la următoarea sesiune. După aceea, intervin dosarele actuale importante care necesită arbitrajul şefilor de stat şi de guvern sau care au fost deja studiate în Consiliul de Miniştri. Pe a treia poziţie se află dosarele considerate importante de către Preşedinţie. Cade în sarcina Secretariatului să găsească modalităţile tehnice şi alianţele necesare pentru a putea insera în ordinea de zi temele care exprimă punctul de vedere al Preşedinţiei. Pe ultima poziţie se află sugestiile, dosarele care au o importanţă specifică pentru unii participanţi.

Alături de Secretariat, toate instituţiile comunitare contribuie la determinarea ordinii de zi. Schimbul de informaţii şi de sugestii este foarte intens, chiar la nivel informal.

257„Maniera în care sunt conduse negocierile este la fel de importantă ca obiectul lor. Modul în care sunt

abordate(ce este stabilit în primul rând şi ordinea stabilirii) este inseparabil de substanţa dezbaterilor”, citat din

Henry A. Kissinger reprodus în Conferinţa la nivel înalt, Paris, LGDJ, 1980, p. 195.

258Béatrice Taulégne , op.cit., p. 103.

74

Comisia, depozitară a majorităţii propunerilor aflate în discuţie, participă în mod activ la determinarea priorităţilor. Totuşi, gradul de participare al fiecărei instituţii şi importanţa acordată sugestiilor lor depinde de voinţa Preşedinţiei care poate avea o influenţă decisivă asupra temelor de pe ordinea de zi. Deşi timpul de lucru al Consiliului European se limitează la numai două zile259, nici o problemă importantă tratată de instituţiile comunitare nu este omisă de pe ordinea de zi. Această constatare dovedeşte reala integrare a Consiliului European în viaţa cotidiană a Uniunii.

De echilibrul din ordinea de zi depinde reuşita unei sesiuni. Necesitatea de a menţine o anumită corelare între dosarele comunitare şi cooperarea politică este o exigenţă materială şi politică. Este primordială o echilibrare între primele, care provoacă deseori o situaţie conflictuală între interesele naţionale, şi ultimele care ridică mai puţine divergenţe. Acest echilibru permite instaurarea unui climat de încredere şi evită ca şefii de stat şi de guvern să se blocheze asupra unor puncte de dezacord.

Ordinea de zi trebuie să permită firului discuţiilor să ajungă la un acord de ansamblu între participanţi. Această sarcină revine Preşedinţiei care trebuie să identifice elementele de acord şi să pună în mişcare procesul de compromis. Pe de altă parte, experienţa arată că dacă fiecare element de compromis este discutat în detaliu, acordul general va fi găsit în cursul sesiunii viitoare. De aceea, Preşedinţia este obligată să decanteze diferitele poziţii înaintea sesiunii Consiliului European.

Cu toate acestea, în ciuda regulilor existente, după cum a subliniat şi Giscard d'Estaing260, ordinea de zi are mai degrabă un caracter indicativ decât unul imperativ.

3.1.3. Consiliul Uniunii Europene ( Consiliul de Miniştri sau Consiliul )

a. Prezentare generală.

Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor şi Consiliul. După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, denumirea instituţiei a devenit aceea de Consiliu de Miniştri. Tratatul de la Maastricht consacră terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.

De la 1 ianuarie 2007, Consiliul este compus din 27 membri (in prezent 28), respectiv din câte un „reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru."

Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi. Dacă afacerile generale sau cele privind relaţiile externe cer ca instituţia Consiliului să fie compusă din miniştrii afacerilor externe, atunci aceasta poartă denumirea de Consiliul Afacerilor Generale şi al Relaţiilor Externe sau al Afacerilor generale. Atunci când Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte, reunirea acestora fiind mai puţin frecventă. De asemenea, se poate reţine, recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului.

Condiţiile de funcţionare a Consiliului sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constitutive şi regulamentul interior elaborat de Consiliu, precum şi prin dispoziţiile stabilite de Consiliu.

259Acesta poate fi extins, aşa cum s-a întâmplat în cazul "summit-ul maraton" (cum a fost denumit de

doctrinarii domeniului) de la Nisa desfăşurat în perioada 7-11dec.2000.

260Scrisoarea lui V.Giscard d'Estaing către şefii de guvern din 21ian.1977, Agenţia Europa, nr. 931, 1

feb.1977.

75

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni. Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să pregătească şi să conducă lucrările Consiliului. Preşedintele este însărcinat să stabilească calendarul preşedinţiei, să convoace Consiliul şi să stabilească ordinea de zi provizorie, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului şi să joace un rol important în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul european. Referitor la normele care privesc regimul deliberărilor şi al votului, Consiliul cunoaşte trei modalităţi de vot: cu unanimitate, cu majoritate calificată şi cu majoritate simplă. Votul cu majoritate simplă reprezintă dreptul comun, fiind cerut în cele mai multe cazuri asupra cărora decide Consiliul. Votul cu unanimitate are în prezent un câmp mai restrâns de aplicare, date fiind modificările aduse prin Actul Unic European. Acest tratat a menţionat votul cu unanimitate în domenii constituţionale sau quasiconstituţionale (de ex. modificarea Tratatelor, primirea de noi membri), uneori în domeniul armonizării legislaţiilor naţionale şi în privinţa respingerii unei propuneri a Comisiei. Votul cu majoritate calificată este un sistem absolut particular U.E., el fiind gândit după următorul principiu: să nu se dea statelor mai mici un rol prea mare, dar nici să nu fie “strivite” de cele mai puternice. În lumina Tratatelor de la Roma s-a elaborat un sistem ponderal de vot ce are la bază un criteriu democratic, politic şi economic care a făcut ca fiecărui stat să i se acorde următoarele voturi: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia câte 5 voturi fiecare; Austria, Suedia câte 4 voturi fiecare; Danemarca, Finlanda şi Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburg 2 voturi. Majoritatea de 2/3 a fost stabilită la 62/87 voturi, iar în unele materii se cere ca cele 62 de voturi să provină de la 10 ţări membre. În aceste condiţii cei “cinci mari” nu pot lua o hotărâre care să fie defavorabilă celorlalte state, dacă nu au de partea lor cel puţin două state din categoria celor mai mici evident, dar nu din categoria celor foarte mici cu care nu pot obţine majoritatea de 62. Pe de altă parte “cei mici” nu vor putea impune soluţia lor “celor mari” pentru că nu dispun decât de 39 de voturi şi în aceste condiţii trebuie să aibă de partea lor cel puţin “trei mari”. În perspectiva aderării de noi state la UE se pune problema redefinirii “minorităţii de blocaj” întrucât se observă că va creşte considerabil numărul statelor “mici” care devin majoritare în raport cu cele mari şi pot bloca iniţiativa politică a acestora. Consiliul European ale căror lucrări s-au finalizat cu semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatu lui de la Nisa (ratificat ulterior de statele membre) cu privire la lărgirea Uniunii Europene cu până la 27 de state în perioada 2004-2009 a adoptat hotărâri privind reprezentarea statelor la nivelul Uniunii în sensul negocierii numărului de locuri acordat fiecărui stat în cadrul fiecărei Instituţii şi organ complementar cât şi numărul de voturi. În ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată, după aderarea celor 12 state candidate, începând cu februarie 2003, dată de la care va intra în vigoare Tratatul de la Nisa, cele 345 de voturi vor fi repartizate astfel: Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia 29 de voturi, Spania, Polonia 27 voturi, România 14 voturi, Olanda 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia 12 voturi, Suedia, Bulgaria, Austria 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi.Consiliul Comunităţilor europene este dotat, pentru buna desfăşurare a activităţilor sale, cu unele organe auxiliare: Secretariat general, Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER), Grupuri de experţi, Comitete pe diferite domenii (economic, vize, regionalizare, monedă, dezvoltare locală). Dintre aceste structuri auxiliare se detaşează, ca importanţă şi extindere a sarcinilor ce-i revin, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, creat în 1958, dar al cărui rol a fost precis conturat prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965 (art. 4). Articolul menţionat precizează că, pe lângă Consiliu, funcţionează "un comitet compus din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre, care are sarcina de a pregăti lucrările

76

Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt conferite de acesta".261 Dispoziţiile privind COREPER sunt, apoi, reluate şi aprofundate în Regulamentul interior al Consiliului (art. 151 par.1). În fapt, aceşti delegaţi, cu rol de ambasadori ai statelor din care provin pe lângă Comunitate, realizează un dublu dialog (dialogul dintre ei şi dialogul fiecăruia cu statul trimiţător). În felul acesta se asigură o legătură permanentă între Comunitate şi statele membre existând posibilitatea cunoaşterii dinainte a punctelor de acord şi de dezacord şi eventuale soluţii, pentru conflictele care se profilează. Rolul şi utilitatea COREPER (completat şi cu specialişti naţionali) au fost evidenţiate şi în practica vieţii comunitare, Curtea de Justiţie pronunţându-se, în sensul arătat, în soluţionarea unei cauze.262

Reprezentanţii permanenţi participă la lucrările organelor comunitare fie în cadrul comitetului (COREPER), fie înscrişi în grupele de experţi care asigură permanenţa în Consiliu (pe temele cele mai variate: relaţii externe, probleme sociale, transporturi). Acolo unde este cazul grupele de lucru se pot constitui ad hoc (cum ar fi materia brevetelor).

Prin competenţa şi promptitudinea cu care acţionează, COREPER uşurează mult activitatea Consiliului pentru că poate rezolva multe dintre chestiunile nesoluţionate de experţi sau poate defini opţiunile politice între care Consiliul va trebui să aleagă.

Un pronunţat rol are COREPER în pregătirea lucrărilor Consiliului, când în majoritatea covârşitoare a cazurilor263 COREPER este consultat. Astfel, primind o propunere a Comisiei, Consiliul o transmite COREPER-ului care, la rândul său, o dirijează către un grup de lucru care va consulta statele membre identificând punctele de acord sau dezacord şi eventualele soluţii. În caz de acord al punctelor de vedere la nivel de COREPER, chestiunea trece pe la Consiliu numai pentru ratificare. Iar în caz de dezacord, COREPER este din nou sesizat, în acest stadiu negocierile având un pronunţat caracter politic (pentru că soluţiile sunt căutate şi hotărâte între miniştri).264

b. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene.

În analiza atribuţiilor Consiliului, se disting atribuţiile Consiliului stabilite prin tratatele comunitare, de atribuţiile ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi în cel al cooperării în domeniile justiţiei şi al afacerilor externe (JAI).

1. Atribuţiile Consiliului potrivit Tratatelor comunitare.Atribuţiile Consiliului în tratatele comunitare fac obiectul unei dispoziţii de

ordin general la care se adaugă diferite dispoziţii speciale. Aceste atribuţii sunt asemănătoare în Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA (EURATOM), dar se disting de atribuţiile ce revin Consiliului prin Tratatul de la Paris.

Astfel, art. 45 din Tratatul CE (art. 115 CEEA) enunţând principalele misiuni conferite Consiliului arată că în vederea asigurării realizării obiectivelor fixate prin tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta, Consiliul:

asigură coordonatele politicilor economice generale ale statelor membre; dispune de o putere de decizie;

261Despre rolul Comitetului menţionat în sistemul deciziei comunitare, a se vedea, J. Salmon, Reprezentanţii permanenţi pe lângă CE şi EURATOM în misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale, Bruxelles, 1971, p. 561; A Mangos Martin, Participarea COREPER la procesul de decizie comunitară, C.D.E. 1980, p. 25. Din 1970 Comitetul reprezentanţilor permanenţi este concurat de către comitete specializate, compuse şi ele din reprezentanţi ai ministerelor naţionale (cu rol consultativ, însă, şi cu precădere în probleme tehnice).262A se vedea C 2594 Comisia Consiliului, hot. din 19 martie 1996 Consid. 24-28 în ECR 1996 (I), p. 1505.263În practica vieţii comunitare, în caz de urgenţă, Consiliul a deliberat şi fără o examinare prealabilă a problemei de către COREPER.264Louis Cartou, Communates Europeennes, Dalloz, Paris, 1991, p. 79.

77

conferă Consiliului în actele pe care le acceptă, competenţa de a executa regulile pe care le stabileşte. Consiliul poate supune exercitarea acestor competenţe anumitor modalităţi. El poate, de asemenea, să-şi rezerve, în cazuri specifice, dreptul de a exercita în mod direct asemenea competenţe.Rezultă deci, că în cadrul Tratatelor CE şi CEEA, în afară de responsabilităţile ce-i

revin cu privire la aproprierea politicilor economice generale ale statelor membre, zonă de simplă coordonare şi nu de integrare, misiunea caracteristică Consiliului este aceea de a fi titularul puterii de decizie. Consiliul este astfel învestit prin Tratatele de la Roma cu o competenţă normativă de principiu pe care o exercită, aşa cum vom vedea, sub formă de directive şi regulamente direct aplicabile particularilor.

Consiliul apare astfel ca adevăratul legiuitor comunitar, calitate de care cu totul excepţional este lipsit prin tratate în beneficiul Comisiei, pe care Consiliul o poate investi prin delegaţie. Evoluţia tinde să asocieze din ce în ce mai mult Parlamentul European în această funcţie normativă

În sarcina Consiliului intră şi responsabilitatea de a conferi Comisiei, în condiţii pe care Consiliul le stabileşte, exercitarea atribuţiilor de executare a actelor sale, fiind totodată garantată posibilitatea de a proceda el însuşi la executarea propriilor sale acte. Dar, în această din urmă ipoteză, Consiliul nu poate să-şi rezerve dreptul de a exercita în mod direct aceste competenţe decât în cazuri specifice, adică trebuie să-şi motiveze decizia de a nu încredinţa Comisiei competenţele arătate, motivare care, dacă este cazul, poate fi supusă controlului Curţii de Justiţie.

În cadrul Tratatului CECA265 atribuţiile Consiliului sunt, în principiu, mai reduse, misiunea sa esenţială nefiind aceea de a lua decizii ci mai degrabă de a exercita o putere de coordonare, în comparaţie cu Comisia.

În acest sens, potrivit art. 26 Consiliul exercită atribuţiile sale în cazurile prevăzute şi în modul indicat din stat, în special în vederea armonizării acţiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de politica economică generală a ţării. În acest scop, Consiliul şi Comisia procedează la schimburi de informaţii şi la consultări reciproce.

Consiliul poate să ceară Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor şi măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.

2. Atribuţiile Consiliului în domeniile P.E.S.C. şi J.A.I. Atribuţiile ce revin Consiliului în domeniile PESC şi JAI au fost stabilite iniţial

prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, ale cărui dispoziţii au fost modificate substanţial, cel puţin în aceste două domenii de activitate.

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, Consiliului îi revine un rol important, dar îşi exercită atribuţiile sub autoritatea politică a Consiliului European. Consiliului European îi revine sarcina de a defini principiile şi orientările generale, precum şi de a veghea la unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii266.

Conform dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, pe baza orientărilor lor generale, Consiliului îi revine sarcina de a lua deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a PESC. Consiliul este asistat de un Comitet politic şi statuează în unanimitate.

Pentru punerea în aplicare a obiectivelor PESC, Consiliului poate267: Să definească o poziţie comună, de fiecare dată când consideră necesar; Să decidă dacă o chestiune va fi obiectul unei acţiuni comune.

În dispoziţiile următoare Tratatul stabileşte şi procedura adoptării unei acţiuni comune

265A se vedea şi I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 102.

266Art. J 8, par. 1-2 din Tratatul de la Maastricht.

267 A se vedea art. J 1 din Tratatul de la Maastricht.

78

de către Consiliu (în cadrul acestei proceduri putând dispune cu majoritate calificată).Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de completări dispoziţiilor cuprinse în

Tratatul de la Maastricht referitoare la PESC şi la atribuţiile ce revin Consiliului în acest domeniu.

Consiliul European îşi menţine rolul de autoritate politică putând decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. În legătură cu aceasta, Consiliul recomandă strategii comune Consiliului European şi le pune în practică, adoptând în special acţiuni comune şi poziţii comune.

Tratatul de la Amsterdam defineşte şi noţiunile de „acţiuni comune” şi „poziţii comune”.

Astfel, potrivit Tratatului, „acţiunile comune” privesc anumite situaţii în care o acţiune operaţională a Uniunii este considerată necesară. Ele îşi fixează obiectivele, domeniul de acţiune, mijloacele care trebuie puse la dispoziţie şi după caz, durata şi condiţiile relative la punerea lor în practică.

În ceea ce priveşte „poziţiile comune”, acestea definesc poziţia globală a Uniunii asupra unei chestiuni particulare de natură geografică sau tematică. Statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune.

În ceea ce priveşte cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI), Consiliului îi revine, de asemenea, un rol dominant, dar de această dată, Consiliul îşi îndeplineşte atribuţiile de sine stătătoare, fără a se mai afla sub autoritatea politică a Consiliului European.

Pentru punerea în aplicare a obiectivelor stabilite de tratat în acest domeniu268Consiliul coordonează consultarea şi informarea reciprocă între statele membre, putând să adopte poziţii comune, acţiuni comune şi să stabilească convenţii pe care le va recomanda statelor membre spre adoptare după regulile lor constituţionale. Pentru exercitarea atribuţiilor în acest domeniu Consiliul este asistat de un Comitet de coordonare.

Tratatul de la Amsterdam a lărgit sfera mijloacelor juridice prin intermediul cărora Consiliul pune în aplicare obiectivele stabilite prin Tratat: adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin intermediul Oficiului European de Poliţie (Europol); facilitează consultarea şi informarea statelor membre în vederea coordonării acţiunilor lor; adoptă poziţii comune; adoptă decizii cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative ale statelor membre; stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor.

3.1.4. Comisia Europeană

a. Aspecte generale.

Comisia Europeană este instituţia ce „veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor, ca şi a dispoziţiilor luate de instituţii, în virtutea acestora”.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei sunt reglementate de regulile stabilite prin Tratatele constitutive şi regulamentul interior.

Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii. Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre. Referitor la numărul membrilor, menţinerea sistemului de repartizare a locurilor în Comisie şi în momentul extinderii Uniunii Europene, ar fi condus la o Comisie compusă din 33 membri, aproape de 4 ori mai mult decât la origine. În acest context, Tratatul de la Nisa vine şi aduce o serie de dispoziţii noi cu privire la Comisia Europeană. Astfel, Tratatul limitează componenţa Comisiei, începând cu anul 2005, la un comisar pentru fiecare stat membru. În momentul de faţă când Uniunea are un număr de 27 de state membre,

268A se vedea art. K 1 din Tratatul de la Maastricht.

79

numărul comisarilor este plafonat. Actuala Comisie Europeană, care şi-a început mandatul de la sfârşitul anului 2004 (22 noiembrie 2004) este condusă de fostul prim-ministru portughez José Manuel Barroso, acesta înlocuindu-l pe Romano Prodi, al cărui mandat a expirat în 2004. În prezent, Comisia este formată dintr-un număr de 27 comisari din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei, responsabil pentru conducerea politică a Comisiei şi alocarea responsabilităţilor.

b. Atribuţiile Comisiei Europene.

Art. 155 din Tratatul CE enumără atribuţiile Comisiei Europene, atribuţii care sunt reluate în aceeaşi formulă atât în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, cât şi în Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999.

Potrivit prevederilor art. 155 Tratatul CE, în vederea asigurării funcţionării şi dezvoltării pieţei comune, Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii:

veghează asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghetor);

formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului(funcţia de iniţiativă şi control);

dispune de putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi Parlamentului European (funcţie de decizie şi iniţiativă);

exercită competenţele pe care Consiliul şi le conferă (funcţia de execuţie).În afara atribuţiunilor menţionate în dispoziţiile art. 155 din Tratatul CE; Comisiei

îi revine şi atribuţia de reprezentare a Comunităţilor şi de negociere reglementate în alte articole269.

Funcţiile care au cunoscut un proces evolutiv mai pronunţat sunt cele referitoare la participarea Comisiei la puterea normativă în cadrul procesului comunitar (respectiv funcţia de decizie şi de execuţie).

1. Funcţia de iniţiativă.Garantă a interesului general comunitar, Comisia a fost concepută ca “forţă

motrice” a integrării europene fiind însărcinată cu o misiune generală de iniţiativă.Importanţa acestei instituţii rezultă, printre altele şi din numărul mare de

articole din Tratatul CEE (nu mai puţin de 122 de articole) care se referă într-un mod sau altul la Comisie. În 75 % din cazuri, Comisiei i se acordă mandatul şi obligaţia de a face propuneri270.

Comisia dispune de un monopol al iniţiativei în Uniunea Europeană, deoarece Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia.

Potrivit art. 189 A, par. 2 din Tratatul CE, Comisia are posibilitatea de a-şi retrage propunerea, atâta timp cât Consiliul nu a statuat. Modificarea propunerii se poate face de către Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptarea a unui act comunitar.

În situaţia retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată şi este necesară informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de consultare a acestuia, situaţie generalizată la majoritatea domeniilor comunitare prin Tratatul de la Amsterdam.

Dacă, de regulă, statele membre sunt cele care fac demersuri pe lângă Comisie pentru a face propuneri Consiliului, prin Tratatul de la Maastricht i s-a acordat acest drept şi Parlamentului European. În acest sens, potrivit art. 138 B, alin. 2, din Tratatul CE, Parlamentul European poate, cu majoritatea membrilor săi, să ceară Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare asupra chestiunilor care necesită elaborarea unui act

269Art. 113, 211 şi 228 din Tratatul C.E.270Guy Isaac, Droit communuataire général, Ed. Masson, 1992, p. 53.

80

comunitar.Consiliul poate stimula funcţia de iniţiativă a Comisiei având posibilitatea să-i ceară

acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune şi să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare271.

În practică, propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare. Pentru a realiza o analiză tehnică a problemelor, în cadrul departamentelor Comisiei se apelează în mod frecvent la experţii independenţi, a căror competenţă este recunoscută.

De asemenea, sunt solicitate să-şi exprime opiniile Comitetele consultative, alcătuite din reprezentanţi ai mediilor socio-profesionale europene.

Tratatul de la Maastricht, prin extinderea competenţelor comunitare, sporeşte implicit şi influenţa Comisiei, însă prin aplicarea principiului subsidiarităţii libertatea de acţiune a Comisiei este limitată în sensul că aceasta va trebui să justifice temeinicia propunerilor sale.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus o modificare monopolului exclusiv al Comisiei în domeniul iniţiativei legislative, în sensul că, în cadrul politicii monetare, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului şi Băncii Centrale Europene sau după recomandarea BCE şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei272. Ameninţarea pentru monopolul exclusiv al iniţiativei Comisiei are două cauze:

pe de o parte, revendicarea de către Parlamentul European a unei competenţe în domeniu;

pe de altă parte, tendinţa de instaurare a unui dialog direct între Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene în cadrul procedurii legislative.Dacă, în cadrul procedurii de cooperare, Comisia reuşise conservarea dreptului

absolut de iniţiativă (dintre amendamentele propuse de Parlament, Comisia poate prezenta Consiliului doar pe cele cu care este de acord, Consiliul putând modifica propunerea Comisiei doar în unanimitate), apariţia procedurii co-deciziei a creat o primă breşă la nivelul monopolului de iniţiativă a Comisiei.

Într-adevăr, procedura co-deciziei, introdusă prin Tratatul de la Maastricht permitea Parlamentului European să respingă textul Consiliului după o a treia lectură, însă Tratatul de la Amsterdam a simplificat substanţial procedura, permiţând astfel Parlamentului European să-şi consolideze puterea în procesul legislativ comunitar. În exercitarea funcţiilor sale, Comisia efectuează consultări cu Consiliul şi organizează de comun acord modalităţile colaborării lor. Această colaborare a fost indirect modificată prin art. 138 B alin. 2, care introduce Parlamentul European în procesul iniţiativei legislative.

2. Funcţia de execuţie.Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea legislativă

cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie decât în urma unei abilitări date de Consiliu.

Cadrul legal al acestei funcţii a Comisiei Europene îl reprezintă art. 145, potrivit cu care Consiliul trebuie să confere Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie a regulilor pe care ele le stabileşte, precum şi art. 155 par. 4, potrivit cu care Comisia exercită competenţele pe care Consiliul ş i le conferă pentru executarea regulilor stabilite de el.

Prin aceste reglementări Consiliul nu mai este executivul care poate să-şi delege competenţa către Comisie, ci aceasta reprezintă executivul comunitar cu excepţia situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod expres acest drept.271Art. 152 din Tratatul C.E.272Art. 106 par. 6 din Tratatul C.E.

81

Aceste puteri ale Comisiei delegate de către Consiliu, au fost admise şi prin

jurisprudenţa Curţii de Justiţie273 dar aceasta, mai precaută, a stabilit că nu este de dorit să se realizeze o descărcare a Consiliului de competenţele sale în sarcina Comisiei, Consiliul trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate274.

Un inventar al capacităţilor executive exercitate de către Comisie nu poate fi stabilit, acestea fiind diverse şi numeroase. Conform jurisprudenţei, noţiunea de “executiv” trebuie interpretată în sens larg275.Odată reglementată această funcţie a Comisiei, Consiliul a creat obiceiul de a supraveghea Comisia cu ajutorul unor comitete compuse din reprezentanţi ai statelor membre care pot, în anumite cazuri, prin votul lor nefavorabil, să retragă Comisiei facultatea de decizie pentru a o înapoia Consiliului. Prin adoptarea Actului Unic European,în cadrul art. 145 s-a introdus reglementarea conform căreia Consiliul poate supune exercitarea acestor competenţe de execuţie de către Comisie - anumitor modalităţi, modalităţi care trebuie să răspundă principiilor şi regulilor pe care Consiliul statuând în unanimitate în baza propunerii Comisiei şi după avizul Parlamentului European, le va stabili în prealabil. Pe baza acestui text, Consiliul

a adoptat Decizia 87/373 din 13 iulie 1987276 prin care fixează modalităţile de exercitare a competenţelor de executare conferite Comisiei. Această decizie codifică formulele prin intermediul cărora Consiliul poate investi Comisia cu competenţe de executare.

Decizia 87/373 a consacrat existenţa a trei tipuri de comitete care să reprezinte interesele guvernelor naţionale în relaţiile cu Comisia. Codificarea procedurilor raporturilor stabilite între Comisie - Comitete, prevăzută şi de Actul Unic European, a fost denumită „comitologie”277.

Aceste comitete sunt: Comitetele consultative; Comitetele de gestiune ; Comitetele de reglementare.

Ca regulă comună, aceste comitete sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de avizare a iniţiativelor acesteia. Sunt prezidate de un oficial al Comisiei cu rangul de director.

Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia nu are altă obligaţie decât de a solicita şi a analiza avizul emis de un comitet.

În caz de dezacord între Comisie şi comitet, puterea de decizie aparţine Comisiei. Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei interne.

Comitetele de gestiune sunt precis definite de către Consiliu, putând interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole Comune (exemplu Comitetul de gestiune pentru zahăr, Comitetul de gestiune pentru lapte etc.)278.

În funcţie de rezultatul votului, în cadrul comitetului există următoarele două

273Jurisprudenţa CJCE, Hotărârea Chemiefarm 41/69 din 17 iulie 1970.

274Jurisprudenţa CJCE, Hotărârea Köster 25/70 din 17 decembrie 1970.

275Nicoleta Diaconu, Drept Comunitar. Parte specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 90.

276JOCE nr. L 197/18.07.198.

124Denumirea nu a fost reţinută cu ocazia lucrărilor pregătitoare a Tratatului de la Maastricht.

277125Un studiu efectuat asupra reuniunilor Comitetelor agricole de gestiune, obiectivele şi avizele negativeexprimate, a concluzionat că proporţia mică a opiniilor negative ar putea conduce la ideea că procedurile Comitetelor de gestiune nu afectează puterea executivă a Comisiei, aşa cum se petrece în cazurile de stabilire a cooperării efective între executivul Uniunii şi administraţia naţională.

278

82

posibilităţi: în cazul avizului favorabil - decizia Comisiei rămâne definitivă; în cazul avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu

majoritatea calificată, alte măsuri de execuţie decât cele propuse de Comisie. Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară, comitetul permanent pentru probleme veterinare, comitetul permanent pentru protecţia plantelor, etc.).

Procedura de consultare a acestora presupune două posibilităţi: în cazul avizului favorabil - Comisia adoptă decizia de implementare stabilită; în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea

Comisiei cu votul majorităţii calificate, sau o poate modifica în unanimitate.Dacă nu se întruneşte nici una din aceste majorităţi, propunerea Comisiei se va

aplica, pentru a se evita vidul normativ. În unele cazuri, Consiliul se poate opune măsurilor propuse de Comisie prin votul cu majoritate simplă şi în această situaţie Comisia nu mai poate emite decizia. Ea poate totuşi să declanşeze o nouă procedură vizând reglementări similare.

3. Funcţia de supraveghere.Tratatele constitutive însărcinează Comisia Europeană să vegheze la aplicarea

acestora şi îi acordă în acest scop atât puteri specifice cât şi misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie contra statului care nu aplică tratatele. Această abordare a fost menţinută atât de Tratatul de la Maastricht cât şi de Tratatul de la Amsterdam.

În exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de informare şi prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-i comunica informaţii, de a modifica măsuri sau proiecte de măsuri, de a semnala situaţii de fapt şi de drept, rezultând atât din datoria generală de colaborare menţionată în art. 5 Tratatul CEE, cât şi din dispoziţiile particulare ale Tratatului279.

Temeiul juridic al exercitării acestei funcţii de către Comisie îl reprezintă mai multe articole din Tratatul CE, după cum urmează:

art. 155 par. 1 Tratatul CE, potrivit cu care Comisia veghează asupra aplicării dispoziţiilor tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în virtutea acestuia;

art. 169 Tratatul CE, potrivit cu care, dacă Comisia estimează că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie care îi revine în virtutea tratatului, emite un aviz motivat asupra acestui subiect după ce l-a permis statului în cauză să - şi prezinte informaţiile. Dacă statul nu se conformează avizului în termenul stabilit de Comisie aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie.

Art. 213 Tratatul CE conform căruia, în îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredinţate, Comisia poate strânge toate informaţiile şi poate efectua toate verificările necesare, în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu.Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a

dispoziţiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită şi “gardian al tratatelor”280.În exercitarea funcţiei de control, Comisia beneficiază şi de o putere generală de

recomandare şi avizare conferite de art. 155 Tratatul CE.Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi sau plata

unor penalităţi) în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.Comisia are atribuţii de control şi impunere a legislaţiei comunitare atât faţă

de state membre cât şi de resortisanţii lor persoane fizice şi juridice, putând să interzică sau să impună o anumită conduită.

279Art. 72, 73, 93, 98 Tratatul C.E.E.280Viorel Marcu, op. cit., p. 56.128Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 76.

83

Aceste atribuţiuni pot fi îndeplinite chiar şi faţă de Consiliu în cazul procedurii privind abţinerea de a acţiona281.

4. Funcţia de decizie.Comisia Europeană are atât competenţă de executare, cât şi competenţă

decizională. Ea poate să elaboreze regulamente, emite directive sau adoptă decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct prin dispoziţiile tratatelor (de exemplu art. 90 Tratatul CE) sau prin delegare de competenţă de către Consiliu.

Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie în exercitarea atribuţiilor sale, în special în domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării politicilor comune (în agricultură, transporturi, etc.).

Comisia exercită o reală putere de conducere în domeniul administrării fondurilor Uniunii, colectării fondurilor proprii şi administrării măsurilor protecţioniste.

Sistemul resurselor proprii a fost stabilit de Consiliu în 1970, înlocuind contribuţiile statelor membre. Aceste resurse cuprind:

taxe vamale; impozite agricole; un procentaj din produsul naţional brut al statelor membre.

Comisia administrează bugetul Uniunii şi fondurile speciale ce-i sunt atribuite (FSE- Fondul Social European, FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă282, Fondul European Regional de Dezvoltare, etc.), inclusiv fondurile de sprijinire a ţărilor din afara Uniunii. Comisia poate, de asemenea, administra măsuri protecţioniste - acestea fiind măsuri temporare ce constituie excepţii de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite. Astfel, Comisia, după consultarea Comitetului monetar, poate autoriza un stat membru a cărui piaţă de capital este în dificultate, să adopte măsuri protecţioniste ale căror condiţii şi procedură sunt definite de Comisie. În eventualitatea unui dezechilibru al balanţei de plăţi, Comisia poate autoriza un stat membru să adopte măsurile considerate necesare pentru redresarea situaţiei283.

5. Funcţia de reprezentare.Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Comunităţilor, atât în

plan internaţional cât şi în plan intern, comunitar. Astfel, Comisia asigură reprezentarea Comunităţilor europene în negocierile internaţionale.

Limitele generale ale acestei competenţe sunt stabilite de art. 228 din Tratatul CE. În cazul în care dispoziţiile tratatului prevăd încheierea de acorduri între Comunităţi şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Comisia prezintă propuneri Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile necesare. Aceste negocieri sunt purtate de Comisie în consultare cu comitetele speciale desemnate de Consiliu pentru a o asista în această misiune.

Comisia îşi exercită funcţia de reprezentare în cadrul negocierilor comerciale, de asociere sau de admitere a noi membri.

Potrivit art. 113 din Tratatul CE - negocierile comerciale şi cele referitoare la tarife

281129A se vedea : Nicolae Sută-Stelian, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed.

Economică, Bucureşti, 2003, p. 156.

282130De exemplu, Comisia a autorizat Grecia, prin Decizia din 16 decembrie 1986 să menţină anumite subvenţii

la export şi să le elimine ulterior în etape.

283

84

sunt conduse de Comisie în consultare cu un Comitet special numit de către Consiliu.Acordurile de asociere sunt negociate de către Comisie care stabileşte cadrul

general al negocierilor, care cuprinde procedurile şi obiectivele urmărite.Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată în baza art. 211 din

Tratatul CEE conform căruia în fiecare din statele membre Comunitatea beneficiază de capacitatea juridică recunoscută persoanelor morale de către legislaţiile naţionale (putând să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile, să introducă acţiuni în justiţie), în acest scop fiind reprezentată de Comisie.

3.1.5. Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă

a. Prezentare generală.

În prezent, Curtea Europeană de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali în momentul aderării la Uniunea Europeană a României şi Bulgariei. Aceştia din urmă sunt chemaţi să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

Fiecare stat are câte un reprezentant, ceea ce permite ca toate sistemele juridice să fie reprezentate în Comunitate.

Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.

Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curţii, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu; la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de „onestitate şi delicateţe" în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje. Judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia; atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul în care Curtea de Justiţie îşi are sediul.

Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, preşedintele Curţii de Justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Grefierul Curţii este ales prin vot secret, pe o perioadă de 6 ani, mandat care poate fi reînnoit, având următoarele atribuţii: primeşte, transmite şi conservă toate

documentele; realizează notificări284 sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură; asistă la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor; are în grijă arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii; îndeplineşte atribuţii de gestiune şi contabilizare; asigură traducerea documentelor.

Rolul Curţii de Justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. Curtea de Justiţie are următoarele competenţe: efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă; interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea

284Joseph Gând, La composition, l'organisation, le fonctionnement et le rol de la Cour, în „Droit

desCommunautes europeennes”, Larcier, Bruxelles, p.300.

85

recursului în interpretare; controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea; soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor sau de agenţii acestora; se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind; devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunităţi; acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad; este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele în litigiu a intervenit un compromis; dispune de o competenţă consultativă.

În ceea ce priveşte Tribunalul de Primă Instanţă, acesta a luat fiinţă la cererea Curţii, după consultarea Comisiei şi a Parlamentului, prin hotărârea adoptată cu unanimitate de voturi de către Consiliu, la 24 octombrie 1988.

Tribunalul de Primă Instanţă este format din 27 judecători, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar membrii Tribunalului, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general în anumite afaceri. Criteriile de selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de membrii Tribunalului, potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.

1. Controlul legalităţii actelor.Potrivit art. 230 (ex 173) TCE285, Curtea va asigura controlul legalităţii

actelor adoptate împreună de către Parlamentul European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, precum şi a actelor Parlamentului European destinate să producă efecte faţă de terţi. Controlul se va realiza prin intermediul recursului în anulare, care poate fi formulat de un stat membru, de Comisie sau de Consiliu. Motivele de anulare în acest caz sunt: incompetenţa, violarea normelor substanţiale, încălcarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa, deturnarea de putere. Posibilitatea sesizării Curţii o au şi persoanele fizice şi juridice dacă este pusă în discuţie o decizie ai cărei destinatari sunt, precum şi în cazul unei decizii care este destinată unei alte persoane, dar îi priveşte în mod direct şi individual. Dacă recursul formulat într-o asemenea situaţie este fondat, Curtea va declara nul actul contestat. În cazul în care este vorba despre un regulament, Curtea poate, dacă crede de cuviinţă, să statueze care dintre efectele regulamentului anulat sunt considerate definitive.

Totodată, Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze recursurile în anulare privind:

măsurile adoptate de Consiliul guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii; cei ce pot formula un recurs în acest caz sunt statele membre, Comisia, Consiliul de administraţie al BEI;

măsurile adoptate de Consiliul de administraţie al BEI; cei ce pot formula recursul sunt statele membre şi Comisia;

sancţiunile pronunţate de Comisie împotriva unui cumpărător şi interdicţia impusă altor întreprinderi de a trata cu acel cumpărător286;

285În corespund art. 33 din Trat. C.E.C.A. şi art. 146 din Trat. CEEA.286Art. 63 alin. b din Tratatul C.E.C.O.

86

deciziile privind o concentrare ilicită.287

Legalitatea poate fi încălcată nu numai printr-o acţiune, ci şi printr-o inacţiune. De aceea s-a prevăzut posibilitatea sesizării Curţii şi în acest caz. Mijlocul de realizare a acestei posibilităţi este recursul în carenţă288, care este la îndemâna instituţiilor, a statelor membre şi, în condiţii limitate, a particularilor.

Art. 232 (ex 175) TCE prevede că, în cazul în care, cu încălcarea Tratatului, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se abţin să acţioneze, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza Curtea pentru a restabili ordinea încălcată. De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate să sesizeze Curtea cu privire la inacţiunea uneia dintre instituţii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz, şi aceasta deoarece ele nu au forţă obligatorie, ci doar un rol de orientare, de ghidare.

Prin urmare, rămâne la latitudinea instituţiei respective dacă să le emită sau nu. Curtea va fi competentă şi în privinţa acţiunilor introduse de B.C.E. privitor la domeniile care intră în competenţa sa sau dacă se introduce o acţiune împotriva sa.

Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă joacă un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin tratatele iniţiale, şi urmăreşte să oblige organul competent să acţioneze.

Recursul în carenţă poate fi admis numai dacă instituţiei în cauză i s-a cerut în prealabil să acţioneze. Cererea trebuie să fie clară, precisă, şi să avertizeze organul respectiv că inactivitatea sa va duce la un recurs. Ea trebuie să conţină şi data de la care începe să curgă termenul de două luni care e pus la dispoziţie de către tratate pentru ca instituţia să-şi poată îndrepta greşeala. Dacă nici în acest termen situaţia nu se remediază, atunci cauza poate fi adusă în faţa Curţii.

Dacă abţinerea a fost declarată nelegală de către Curte, instituţia vizată trebuie să ia toate măsurile pentru a aduce la îndeplinire decizia acesteia. Reclamantul nu este privat în această situaţie de posibilitatea de a fi despăgubit, în cazul în care i-au fost aduse prejudicii.

Pe lângă cele două mijloace de control al legalităţii, există şi un control accesoriu unui litigiu principal şi care se traduce printr-o excepţie de ilegalitate care poate fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse contra sancţiunilor pecuniare sau contra altor constrângeri pronunţate în temeiul tratatelor. Reclamanţii pot să se prevaleze ca răspuns la acţiunea introdusă împotriva lor de iregularitatea deciziilor sau recomandărilora căror ignorare le este reproşată.

2. Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse prin tratate.

Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse de tratate este una dintre cele mai importante atribuţii ale Curţii289. Exercitarea ei se desfăşoară în modul următor: dacă comisia consideră că un stat nu şi-a îndeplinit o anumită obligaţie prevăzută în tratat, ea va emite un aviz motivat asupra acestei chestiuni, nu înainte, însă, de a oferi statului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere. În cazul în care acesta nu se conformează avizului într-un termen determinat de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea.

Şi un stat membru, atunci când constată încălcarea obligaţiilor de către un alt stat membru, poate aduce problema în faţa Curţii. Se cere, însă, un aviz dat de Comisie, după ce fiecare stat implicat şi-a exprimat opinia atât în scris, cât şi oral, cu privire

287134Art. 33 din Tratatul C.E.C.O.288135Recursul în carenţă urmăreşte sancţionarea inacţiunii instituţiilor comunitare, când aceasta este contrară dreptului comunitar, sau altfel spus, tăcerea, refuzul de a acţiona atunci când dispoziţiile tratatelor constitutive prescriu o asemenea acţiune, poate fi atacat în faţa Curţii, prin introducerea unui recurs în carenţă.

289Art. 167, art. 170 şi art. 171 din TCE, art. 141, art. 142 şi art. 143 din Trat. CEEA.

87

la situaţia de fapt. Dacă în termen de trei luni de la punerea problemei Comisia nu a dat avizul, se poate trece la sesizarea Curţii.

Atunci când Curtea constată că un stat membru şi-a încălcat obligaţiile asumate prin tratate, îi va cere să ia măsuri în privinţa încetării acestei încălcări. Dacă Comisia constată că statul vizat nu a luat măsurile respective, după ce îi dă posibilitatea să se exprime, emite un aviz motivat, în care subliniază punctele din decizia Curţii pe care statul nu le-a îndeplinit. Comisia stabileşte un termen în care statul trebuie să se conformeze deciziei Curţii; dacă acest lucru nu se produce, Comisia va readuce problema în faţa instanţei comunitare, propunând şi sancţiunile pe care le consideră adecvate. Curtea va constata neîndeplinirea hotărârii sale şi, dacă se impune, va obliga statul în cauză la plata unor penalităţi cu titlu de amendă.

Pe lângă această procedură, prin care se realizează respectarea tratatelor de către statele membre, mai există şi posibilitatea ca Parlamentul European şi Comisia să acorde Curţii posibilităţi nelimitate privind aplicarea unor amenzi pe care aceste instituţii împreună sau numai Comisia le impun prin regulamentele aplicate de ele.

Curtea mai este competentă să soluţioneze şi litigiile privind: executarea obligaţiilor statelor membre rezultând din statutele B.E.I. Consiliul de

administraţie al B.E.I. poate aduce problema în faţa Curţii; executarea de către băncile naţionale centrale a obligaţiilor rezultând din tratat şi din

statutele S.E.B.C. Iniţiativa repunerii problemei deciziei Curţii aparţine Consiliului .

3.1.6. Curtea de Conturi

Crearea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului European a responsabilităţii de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de tratatul semnat la Bruxelles din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.

În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicţie. Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993. Curtea de Conturi numără, în prezent, 27 membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.Membrii Curţii290 de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu natura funcţiei lor. Atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi şi dintre acestea amintim: se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor, indiferent că sunt bugetare sau nu; Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare; exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare; are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor

290Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.169.

88

3.2. Reforma instituţională propusă de Tratatul de la Lisabona

Procesul lărgirii Comunităţilor a fost însoţit şi de o perfecţionare a instituţiilor comunitare, pentru că aderările succesive au pus structurile comunitare în faţa unor dificultăţi (o funcţionare mai complexă şi mai greoaie a acestora). Pe parcursul tratatului asupra Ununii Europene (TUE ) şi a Tratatului asupra Funcţionării Uniunii Europene ( TFUE ) regăsim diverse modificări în funcţionarea instituţiilor, clauze de flexibilitate pentru extinderea competenţelor UE sau clauze pentru trecerea de la procedura de vot prin unanimitate la cea a majorităţii calificate. Dar înainte de toate, pentru prima dată în existenţa tratatelor, i se acordă personalitate juridică Ununii. Acest atribut îi dă calitatea de subiect de drept internaţional, coferindu-i competenţă de reprezentare externă. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 28 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.291

Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, în conformitate cu Articolul 6292. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. Ca o consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

1. Parlamentul European. Schimbarea semantică pe care Tratatul de la Lisabona o operează, ilustrează faptul că, Parlamentul nu mai reprezintă “popoarele statelor reunite în Comunitate”293, ci “cetăţenii Uniunii” , deci “identitarea politică europeană care rezultă din cetăţenia europeană”294. Tratatul de la Lisabona consacră două tipuri de proceduri legislative: procedura legislativă ordinară şi procedurile legislative speciale. Conform art. 289 alin. 1 TFUE, “procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei […]”. Procedura legislativă ordinară este, în esenţă, procedura codecizională. Procedurile legislative speciale grupează toate celelalte proceduri de adoptate a actelor legislative, prevăzute de tratat. În acest caz Consiliul decide cu unanimitate (regula), după consultarea Parlamentului/ exprimarea unui drept de veto de către acesta/ fără consultarea Parlamentului. Parlamentului European i se recunoaşte statutul de putere legislativă şi bugetară, alături de Consiliu. Atribuţiile sale cresc considerabil în privinţa formării Comisiei, datorită rolului electiv vis-à-vis de preşedintele acesteia. Alcătuirea Parlamentului este stabilită cu unanimitate de către Consiliu, la iniţiativa şi cu aprobarea instituţiei. Numărul maxim al membrilor săi este ridicat la 750, plus preşedintele instituţiei, iar numărul de locuri acordate fiecărui popor nu poate fi mai mic de 6 şi mai mare de 96.

Avand un rol consolidat pentru Parlamentul european: ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura codeciziei în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

291Elena Iftime, Construcţia Comunitară Europeană, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 122.

292Andreşan-Grigoriu, Beatrice, ed., Ştefan Tudorel, ed., Tratatele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2008, p. 126.

293J.M. Favret observă că în nici un stat federal Parlamentul nu reprezintă popoarele statalor federate, ci poporul (

Droit et pratique de l` Union européenne, Gaulino éditeur, 2003, p. 115).

294G. Isaac, M. Blanquet, Droit general de l` Union européenne, Ed. Sirey, 2006, p. 98.

89

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale, parlamentele naţionale pot participaîntr-o măsură mai mare la activităţile Uniunii, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceata intervine numai atunci cănd se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

2. Consiliul European. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European nu a deţinut, juridic, calitatea de instituţie. Acest tratat a prezentat un aport major în privinţa Consiliului European.

Tratatul de la Lisabona îi conferă în mod expres Consiliului European calitatea de instituţie a Uniunii. O anumită rigoare a pregătirii şi desfăşurării lucrărilor a intervenit. Fără să fie instituţie, acesta avea o anumită supleţe care îl făcea mai pragmatic. Regulile sale de funcţionare au fost mult mai bine sistematizate.

Consiliul European dă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale (completare introdusă cu acest prilej). Tratatul exclude explicit din activitatea Consiliului European funcţia legislativă.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient, Tratatul de la Lisabona ceează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales de către Consiliul European, cu majoritatea calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit.

Preşedintele Consiliului European conduce şi coordonează lucrările instituţiei, asigurăcontinuitatea activităţilor, acţionează în sensul coeziunii şi consensului şi prezintă Parlamentului European un raport în urma ficărei reuniuni. Consiliul European se reuneşte de 4 ori pe an, aspect care denotă aprofundarea şi accelerarea dezvoltării Uniunii. Tratatul de la Lisabona consacră în premieră votul în cadrul Consiliului European, într-un număr semnificativ de domenii. Majoritatea calificată este definită în aceeaşi manieră ca şi în cadrul Consiliului de Miniştri. În cazul în care Consiliul European trece la vot, preşedintele său şi preşedintele Comisiei nu votază.295

Acelaşi tratat menţionat mai sus, introduce controlul legalităţii actelor Consiliului European destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

3. Consiliul Uniunii Europene(Consiliul de Miniştri sau Consiliu). Un proces decizional eficient, votul cu majoritatea calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând cu anul 2014, calcularea majorităţii calificate se bazeaza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre ( adică 15 din 27 ), reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii296. În prezent, statele membre au fiecare un număr de voturi în Consiliu direct proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o decizie este aprobată, dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi pentru.

Alături de competenţele sale tradiţionale în materie legislativă şi bugetară, Consiliul defineşte politicile şi coordonează activităţile Uniunii.

Pentru deliberările care necesită majoritatea simplă, Consiliul statuează cu majoritateamembrilor care îl compun. Majoritatea calificată reprezintă procedura de adoptare a deciziilor de drept comun. Tratatul de la Lisabona o redefineşte, păstrând însă criteriile degajate de Tratatul de la Nisa. Consiliul lucrează în mai multe formaţiuni. Consiliul afacerilor generale asigură coerenţa lucrărilor Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului European şi asigură desfăşurarea acestora, în colaborare cu preşedintele său şi al Comisiei. Consiliul afacerilor externe elaborează acţiunea exterioară a Uniunii, conform direcţiilor adoptate de Consiliul European şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii. Preşedenţia Cosiliului afacerilor externe este asigirată de Înaltul reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de

295Această interdicţie le diminuează prerogativele.

296Mătuşescu Constanţa, Construcţia Europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 67.

90

securitate, iar preşedinţia Consiliului afacerilor generale revine statelor membre, conform unui sistem de rotaţie egală.

Odată ratificat acest tratat, UE are un preşedinte, dar nu este bine venită comparaţia care s-ar putea face cu preşedintele Statelor Unite. Deocamdată, cel puţin, preşedintele UE rămâne un simbol, o faţă ataşată Uniunii. Preşedintele UE va fi, ca şi până acum, preşedintele Consiliului Uniunii Europene, doar că va fi aleasă o anumită persoană, care va sta în această funcţie timp de 30 de luni. Această persoană va fi un politician de top, ales în unanimitate de primii miniştrii şi de preşedinţii statelor membre, dar postului nu îi sunt ataşate puteri executive. Vechiul sistem de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Prin noul tratat se prevede o preşedinţie compusă din 3 state care vor prezida împreună reuniunile miniştrilor din Consiliu.

Consiliul deliberează şi votează proiectele de acte legislative în mod public. 4. Comisia Europeană. O voce mai puternică pentru cetăţeni, datorită iniţiativei

cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Preşedintele Comisiei este propus de Consiliul European cu majoritate calificată, înfuncţie de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Persoana astfel desemnată trebuie să obţină votul favorabil al majorităţii parlamentarilor europeni. Dacă această majoritate nu este întrunită, Consiliul European propune în termen de o lună un nou candidat, care urmează aceeaşi procedură. Lista comisarilor este stabilită de comun acord de Consiliu şi preşedintele astfel ales. Tratatul de la Lisabona include printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru numirea în funcţia de comisar, angajamentul european. Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Comisia în ansamblul său, este supusă unui vot de aprobare din partea Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.

Comisia care si-a început mandatul în 2009 continuă, în ciuda dipoziţiilor Tratatului de la Nisa, să fie formată dintr-un reprezentent al fiecărui stat membru.

Noul tratat micşorează numărul de comisari care vor activa în Comisie din următorulmandat. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia trebuia sa fie formată dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre. Astfel, vor fi 18 membri din 28 de state printr-un sistem de rotaţie egalitară, practic fiecare stat fiind reprezentat în 2 din 3 comisii. Decizia este salutară în interesul eficienţei decizionale.297

Preşedintele şi Înaltul reprezentant sunt incluşi în acest număr, pe care Consiliul European îl poate modifica cu unanimitate. Sistemul de rotaţie privind alcătuirea Comisiei este stabilit cu unanimitate de Consuliul European, cu respectarea strictei egalităţi între state, diversităţii demografice şi geografice a ansamblului statelor membre.

5. Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă. Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte în transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeană, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului şi Curţii de Justiţie în domeniul justiţiei ţi al afacerilor interne. De asamenea tot în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, noul tratat conferă Curţii de Justiţie dreptul de a judeca cazuri pa baza legislaţiei UE JAI, ca azilul, vizele, imigraţia ilegală sau cooperarea în materie juridică.

Tratatul modifică denumirea jurisdicţiilor care constituie instituţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Acestea sunt Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalele specializate.

În prezent, Curtea este formată din 28 de judecători şi un număr neschimbat de avocaţi generali (8 la număr).

Tratatul de la Lisabona continuă reglementarea consacrată de Tratatul de la Nisa, referitor la prezenţa unui judecător din fiecare stat membru, atât în cadrul Curţii de Justiţie, cât şi a Tribunalului de Primă Instanţă. Conform Tratatului de la Lisabona, magistraţii TPI sunt aleşi din rândul personalităţilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi posedă

297http://www.europeana.ro.

91

capacitatea cerută pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale. Ei sunt numiţi prin acordul guvernelor statelor membre, după consultarea comitetului format din foşti magistraţi.

6. Curtea de Conturi. Tratatul de la Lisabona califică Curtea de Conturi drept oinstituţie a Uniunii Europene,alături de Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comisia Euroepană, Curtea de Justiţie. Asemenea Băncii Centrale Europene, care şi ea a fost desemnată instituţie prin noul tratat, Curtea de Conturi nu face însă parte din cadrul instituţional principal al Uniunii, având competenţe mult mai reduse în comparaţie cu celelalte instituţii.

Principalele competenţe ale Curţii sunt de control şi de investigare298. Curtea joacă un rol important în cursul procedurii bugetare şi îndeplineşte o funcţie consultativă în materia adoptării actelor comunitare de natură financiară. Activităţile pe care le desfăşoară Uniunea Europeană în toate domeniile influenţează viaţa cotidiană, dar provocările cu care se confruntă continentul nostru în prezent sunt complexe şi variate. Tratatul de la Lisabona ajută Europa să meargă mai departe în această lume caracterizată de o concurenţă în creştere şi de schimbări profunde la nivel demografic.

Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte “permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitatea rînnoirii şi numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Astfel, prin acest tratat, uniunea are posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional.

Tratatul de la Lisabona (de reformare a UE) nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acestea, acest nou tratat introduce câteva elemente de noutate menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europenei. Numărul instituţiilor se ridică acum la şapte: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii Uniunii. Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. Tratatul aduce o consolidare, aşa cum am mai spus, a puterii legislative, bugetare şi de control politic a Parlamentului European. Această consolidare este făcută, în primul rând, prin extinderea procedurii legislative a codeciziei la peste 50 de domenii. Domeniilor aflate deja sub incidenţa acestei proceduri, cum ar fi piaţa internă sau guvernanţa economică, li se adaugă domenii ca, dreptul de azil sau lupta contra imigraţiei clandestine. De asemenea, tratatul modifică structura instituţiei: numărul parlamentarilor europeni nu poate depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se face după principiul “proporţionalităţii degresive”. Astfel spus, deputaţii din ţările cu mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât cei din ţările cu populaţie mai mică. Tratatul mai precizează că numărul de parlamentari reprezentând fiecare stat membru poate fi de minim 6 şi maxim 96 de europarlamentari.

Cât priveşte bugetul, Parlamentului i se conferă un rol egal cu cel al Consiliului în adoptarea bugetului anual. Consiliul are astăzi ultimul cuvânt de spus cu privire la cheltuielile “obligatorii” care reprezintă o mare parte din bugetul european, incluzând cheltuielile agricole.

După cum am mai menţionat, Parlamentului i se conferă şi un atribut de control politic

298A se vedea şi A.I. Duşcă, Dreptul comunitar al afacerilor, Ed. Universitaria Craiova, 2005, p. 102-103.

92

prin alegerea preşedintelui Comisiei şi un rol mai important în triunghiul instituţional decizional ( Consiliu, Comisie şi Parlament ), doar membrii acestuia fiind aleşi actualmente prin sufragiu universal. Aici intervine marele element de noutate al Tratatului de la Lisabona şi anume instituirea unei democraţii participative. Art. 11 TUE prevede la paragraful 4 dreptul de iniţiativă legislativă a cetăţenilor care constă în posibilitatea strângerii a cel puţin un milion de semnături, dintr-un număr semnificativ de state membre, prin care se poate cere Comisiei, deţinătoare a dreptului de iniţiativă, să propună un proiect de lege.

Pentru dezvoltarea acestei democraţii participative intervin inclusiv parlamentele naţionale care sunt considerate “gardienele” principiului subsidiarităţii299. Are loc o inversare a sensului de abordare a problemelor. Dacă până acum abordarea se făcea în sensul că acţiunea Uniunii este justificată doar dacă nu se pot găsi soluţii la nivel naţional, prin acest nou tratat se măreşte implicatea parlamentelor naţionale prin aprecierea şi soluţionarea prioritară a problemelor la nivel local, regional, naţional şi abia apoi se face aprecierea la nivelul Uniunii. Astfel, parlamentelor naţionale li se conferă puterea de a influenţa elaborarea unei propuneri legislative încă din stadiul iniţial, când se află la Comisie, înainte ca propunerea să fie trimisă spra analiză Parlamentului şi Consiliului.

Tot ca o consolidare a exerciţiuţui democratic, intervine introducerea art. 50 TUE privind retragerea voluntară din UE. Oricare stat membru poate decide, conform regulilor sale constituţionale, să se retragă din UE, dar cu importante implicaţii procedurale şi financiare.

În ceea ce priveşte Consiliul European, care are misiune de a impulsiona elaborareapoliticilor, devine, la rândul său, o insitutţie a UE, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de preşedinte permanent. Acesta este ales de Consiliul European cu majoritatea calificată a membrilor săi pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi are rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului între statele membre. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional. Între atribuţiile Preşedintelui Consiliului European, regăsim reprezentarea Uniunii pe scena internaţională, cât şi prezidarea şi coordonarea lucrărilor Consiliului European.

Consiliul UE reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat şi constă în adoptarea actelor UE. El continuă să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună ( PESC ) şi de coordonare a politicilor economice.

Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de al Lisabona se referă la procesul decizional. În primul rând, deciziile Consiliului se iau acum prin vot cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, aceasta înseamnă că votul cu majoritate calificată a fost extins la numeroase domenii de acţiune ( de exemplu, la imigraţie şi cultură ). Tratatul prevede, în primul rând, transparenţa procesului decizional prin deliberarea şi votarea în public. Dacă până acum reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, deliberarea şi votarea legislaţiei europene vor fi publice. Această modificare va permite participarea societăţii civile şi a presei, asigurându-se astfel o informare mult mai clară, promptă şi obiectivă a cetăţenilor asupra dezbaterilor.300

În anul 2014, se va introduce o nouă metodă de votare: votul cu dublă majoritate. Propunerile legislative vor fi aprobate de către Consiliu printr-un vot exprimând nu doar majoritatea statelor membre ale UE ( 55% ), ci şi pe cea a populaţiei UE ( 65% ). Acest tip de vot va reflecta dubla legitimitate a UE- o uniune a popoarelor şi a naţiunilor, în acelaşi timp- şi va conduce la consolidarea transparenţei şi a eficienţei legiferării. El va fi completat de un mecanism nou, similar „compromisului la le Ioannina” care ar permite unui număr mic de satate membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie.

299Revista română de Drept Comunitar, nr. 2/2008, p. 102.300Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2008, p. 100.

93

Această nouă modalitate de vot va avea aplicabilitate din 2014, cu posibilitatea extinderii termenului la 2017. Într-o asemenea situaţie, Consiliul va trebui să facă tot ce-i stă în putere pentru a obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.

În ceea ce priveşte preşedinţia Consiliului, cu excepţia reuniunilor Consiliului miniştrilor afacerilor externe, aceasta va fi asigurată de un grup predeterminat de câte trei state pe un termen de 18 luni301.

Tratatul de la Lisabona creează şi funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate302. Înfiinţarea acestui post este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona, care ar urma să dea mai multă coerenţă acţiunilor externe ale Uniunii.

Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: pe de o parte, este comisar pe probleme depolitică externă şi de securitate comună, iar pe de altă parte, este comisar european pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, Înaltul Reprezentant prezidează reuniunile periodice ale miniştrilor de externe ai statelor membre ( Consiliul Afacerilor Externe ). În plus, reprezintă politica externă şi de securitate comună a Uniunii pe scena internaţională, fiind asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale. Înaltul Reprezentant numit de Consiliul de miniştri şi investit de Parlament, va fi şi Vice-Preşedinte al Comisiei Europene.

Cunoscută drept “gardian” al tratatelor, Comisia Europenă conservă rolul său centralîn punerea în aplicare a politicilor europene şi în elaborarea legislaţiei în fincţie de orientările date de Consiliul European. Principala responsabilitate a Comisiei este aceea de a promova interesul public european.

Tratatul oferă fiecărui stat membru posibilitatea de a avea un reprezentant în cadrul Comisiei, în timp ce, potrivit tratatelor de până acum, numărul comisarilor ar fi trebuit să fie redus pentru a deveni mai mic decât al statelor membre.

O altă schimbare importantă constă în faptul că este prevăzută o legătură directă întrerezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerile candidatului la preşedinţia Comisiei. Rolul preşedintelui Comisiei este consolidat, acesta având autoritatea de a demite comisarii europeni.

În ceea ce priveşte rolul sau competenţele Curţii Europene de Justiţie şi ale Curţii deConturi acestea nu au suferit schimbări remarcabile. Totuşi, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al Curţii Europene de Justiţie, mai ales în materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale pentru această instituţie.

În linii generale, Tratatul de la Lisabona preia o parte substanţială a reformelor preconizate încă din anul 2004 prin Tratatul Constituţionala şi este destinat să asigure funcţionarea adecvată instituţiilor Uniunii, în urma aderării statelor din Europa Centrală şi de Est.

Concluzia este că, acest tratat de reformă va răspunde unora dintre cele mai profundeaspiraţii ale cetăţenilor europeni. Acesta va consolida valorile fundamentale; va clarifica probleme-cheie; va aplana temeri constante. Mai presus de toate, va conferi Uniunii capacitatea de a produce schimbarea, de a oferi mai multă siguranţă şi prosperitate europenilor, de a le crea oportunităţi pentru ca aceştia să poată modela globalizarea.

301Idem.

302Art. 9E TUE..

94

BIBLIOGRAFIE

1. Anamaria Groza, Uniunea Europeană.Drept Instituţional, Editura C.H. Beck, 2008;

2. Anca Ileana Duşcă, Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universitaria Craiova,

2005;

3. Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona- modificarea şi reformarea Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 2/ 2008;

4. Aristide Cociuban, Extinderea Unuinii Europene şi România, Editura Apimondia, Bucureşti, 2002;

5. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003;

6. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actrami, Bucureşti, ediţia,

2004;

7. Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2002;

8. Beatrice Andreşan-Grigoriu, Ediţia, Ştefan Tudorel, Ediţia, Tratatele Uniunii

Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;

9. Béatrice Taulégne, Le Conseil européen, Presse Universitaire de France, 1993 ;

10. Charles Zorgbibe, Construcţia europeană – trecut, prezent, viitor, Editura Trei,

Bucureşti, 1998;

11. Constanţa Mătuşescu, Construcţia Europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană,

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007;

12. Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

13. Dennis de Rougemont, Ecrits sur l'Europe, vol.1, Éditure de la Différence, Paris,

1994;

14. Edward Furdson, The European Defence Community: A History, London,1980;

15. Elena Iftime, Drept comunitar şi instituţii comunitare, Editura Universităţii Ştefan cel

Mare, Suceava, 2005;

16. Elena Iftime, Construcţia Comunitară Europeană, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2008;

17. Emanuel Corneliu Mogîrzan, Introducere în dreptul comunitar, Editura Fides, Iaşi,

2003;

18. Gabriela Stănciulescu, Armenia Androniceanu, Sisteme comparate de

administraţie publică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

19. G. Geamănu, Drept internaţional contemporan, Vol. II, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975;

20. Gilles Ferréol, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, 2001;

21. Guy Isaac, Droit communuataire général, Editura Masson, 1992;

95

22. Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit general de l` Union européenne, Editura Sirey, 2006;

23. Ioan Humă, Drept comunitar. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007;

24. Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului ,Studii europene, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

25. Ion P.Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Editura

Actami, Bucureşti, 1994;

26. Irina Moroianu-Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept Instituţional European, Editura

Olimp, Bucureşti, 1999;

27. Iulia Motoc, Uniunea Europeană, dreptul şi politica extinderii la Est, Editura Paideia, Bucureşti, 2001;

28. Jean Boulouis, Droit institutionel des communautés, Montchrestien, Paris, 1993;

29. Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l` Union européenne, Gaulino éditeur, 2003;

30. Joseph Gând, La composition, l'organisation, le fonctionnement et le rol de la Cour, în

Droit desCommunautes europeennes, Larcier, Bruxelles;

31. Liviu Coman-Kund, Construcţia şi extinderea Uniunii Europene, Editura Fundaţiei Universitare dunărea de Jos, Galaţi, 2005;

32. Louis Cartou, Communautés Européens, Dalloz, Paris, 1991 ;

33. Loukas Tsoukalis, Noua Economie Europeană, Editura Arc, Chişinău, 2000;

34. Mariana Arnold, Nicolae Popa, ş.a., Ce este Uniunea Europeană? Ghid pentru tinerii români, Editura Est, 2001;

35. Maurice Lagrange, L’Europe Institutionelle: Réflexion d’un témoin, Revue du

Marche Commun, June, 1971;

36. Nicolae Sută (coord.), Sultana Sută-Selejan, Dumitru Miron, Comerţ

internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura All, Bucureşti, 1995;

37. Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

38. Nicoleta Diaconu, Drept Comunitar. Parte specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2003;

39. Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999;

40. Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995;41. Octavian Manolache, Drept comunitar, instituţii comunitare, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999;

42. Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Ediţia a IV-a, Bucureşti,

2003;

43. P. Renouvin, Histoire des relations internationales, Paris, 1965;

44. Paul Nicolae, Paul Ciprian Adrian, Istoria construcţiei europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES), Cluj-Napoca, 2000;

45. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck,

96

Bucureşti, 2005;

46. Stelian Scăunaş, Uniunea European. Reformă.Iinstituţii. Drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; 47. Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie Mondială, ed. a II-a, Editura

Economică,

Bucureşti, 2002;

48. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia Europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

49. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

50. Revista română de Drept Comunitar, Nr. 1 din ianuarie-martie 2006, Prof. dr. Dumitru Mazilu, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană – un acord internaţional.

97