Art1. Ce este bugetul comunitar ?

Instituit prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunitǎţii Economice Europene –CEE, 1957), care afirma cu claritate principiul solidaritǎţii financiare, bugetulcomunitar avea la origine o dimensiune redusǎ, principalele sale cheltuieli fiinddestinate politicii agricole comune (PAC). Finanţarea acestui buget se fǎcea, laînceputurile construcţiei europene, din douǎ resurse proprii : prelevǎrile (taxele) laimporturilor de produse agricole din spaţiul extra-comunitar şi drepturile vamale(taxe) la importurile de produse manufacturate din afara Comunitǎţii Europene, iarsumele obţinute erau suficiente pentru acoperirea necesitǎţilor de finanţare comună.La sfârşitul anilor ’70 au apǎrut primele tensiuni între membrii CEE, cu privirela repartizarea bugetului comun, generate de trei factori : 1) liberalizarea schimburilorcomerciale internaţionale în cadrul GATT, care au dus la reducerea taxelor vamale;2) apariţia excedentelor în producţia agricolǎ europeană şi, implicit, reducereaimporturilor de produse agricole, deci diminuarea prelevǎrilor la bugetul comunitar ;3) prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii – ultimaavând atunci o agriculturǎ modestǎ dar fiind un importator important de produseagricole din zona Commonwealth-ului (în principal din Australia şi Noua Zeelandǎ),ceea ce fǎcea ca prelevǎrile de taxe din importurile agricole britanice sǎ fie mai maridecât cele de la ceilalţi parteneri europeni, fǎrǎ însǎ ca Marea Britanie sǎ beneficiezela acelaşi nivel de alocǎri din bugetul comunitar.Pentru a suplini insuficienţa resurselor proprii tradiţionale (taxele vamale şiprelevǎrile la importurile agricole), la sfârşitul anilor ’70 au fost create alte douǎ sursede finanţare europeanǎ : prelevǎri din TVA şi contribuţii din PIB-ul naţional alfiecǎrui stat membru (produsul intern brut). Contribuţia din PIB a crescut sensibilîncepând cu sfârsitul anilor ’80 şi reprezintǎ astǎzi aproape trei sferturi din reţetabugetului european. La nivelul anului 2002, proporţia acestor contribuţii naţionale şiredistribuirea bugetului UE-15 se prezentau astfel :Contributori la bugetul comunitar (în procente):Germania – 22%, Franţa – 18%, Italia – 15%, Marea Britanie – 13%, Spania – 8%,Olanda – 6%, Belgia – 4% ; restul de 14% era repartizat între ceilalţi 8 membri ai UE.Principalii beneficiari de finanţǎri de la bugetul comunitar :Spania – 22%, Franţa – 16%, Germania – 16%, Italia – 11%, Marea Britanie – 8%,Grecia – 6%, Belgia – 3%, Olanda – 2% ; restul de 16% era repartizat între celelalte 7state membre.Diferenţa între cele două procente pentru fiecare ţarǎ aratǎ care sunt principaliicontributori neţi : Germania, Marea Britanie, Italia, Olanda, Franţa. În contextulşocului petrolier din anii ’80, guvernul conservator britanic a decis sǎ adopte opoliticǎ de restabilire a echilibrului bugetar prin reducerea contribuţiei sale la bugetuleuropean. Pentru prima datǎ, un stat membru al Comunitǎţii Europene punea deschisîn discuţie principiul solidaritǎţii financiare şi îşi calcula propria contribuţie netǎ, iarpremierul Margaret Tchatcher lansa celebra frazǎ : « I want my money back ! »,ameninţând cǎ dacǎ nu va obţine satisfacţie va paraliza funcţionarea Comunitǎţii (laacea vreme domina regula votului cu unanimitate). Pentru a evita criza, ConsiliulEuropean de la Fontainebleau (1984) a acceptat ca o parte din cotizaţia britanicǎ labugetul comunitar sǎ fie returnatǎ – acest « cec britanic » fiind cunoscut subdenumirea de rabat (rabais – în franceză, rebate – în engleză). Principalii contributorila aceastǎ restituţie financiarǎ erau atunci Franţa şi Germania. Dacǎ în 1984 PIB-ul

britanic pe locuitor era de 85% din media comunitarǎ, astǎzi însǎ el este de 110%.Finanţarea prin contribuţii naţionale din TVA si PIB constituie astǎzi cele maiimportante surse la reţeta bugetului comunitar. Contribuţia PIB a reprezentat în anul2005 peste 70% din totalul veniturilor la bugetul UE, se calculeaza astfel : în fiecarean se stabilesc reţetele de venituri şi cheltuieli ale Uniunii, iar soldul rǎmas de acoperitdupǎ calcularea veniturilor din celelalte trei resurse (taxe vamale, prelevǎri agricole şiTVA) se împarte între toate statele membre sub forma unui procent unic din PIB.Contribuţiile din PIB sunt înscrise în proiectele de bugete naţionale votate de cǎtreparlamentele fiecarui stat membru şi vǎrsate apoi de guverne la bugetul UE. Deremarcat cǎ, în ultimii ani, guvernele au supraestimat în mod constant vǎrsǎmintele pecare anunţau cǎ le fac la bugetul comunitar, în timp ce Comisia Europeanǎ a fǎcuteforturi pentru situarea cheltuielilor sub valoarea creditelor prevǎzute, pentru a daimaginea unui bun gestionar al banului public. În aceste condiţii, un procent mergândpânǎ la 10% din contribuţiile naţionale alocate UE au fost returnate în fiecare an cătrebugetele naţionale.O altǎ precizare importantǎ se referǎ la faptul cǎ, tot în ultimii ani, calcululcontribuţiilor naţionale la bugetul UE nu se mai face raportat la PIB ci la VNB(venitul naţional brut). Aceasta pentru cǎ, în cazul economiilor foarte deschise, PIB şiVNB pot sǎ difere sensibil (este, de exemplu, cazul Luxemburgului sau al Irlandei, alcǎror PIB/locuitor este net superior mediei comunitare, în timp ce VNB-ul se situeazǎla nivelul mediei UE, ecartul fiind datorat veniturilor vǎrsate rezidenţilor din statenon-comunitare).Plafonul maxim al resurselor totale ale bugetului european a fost stabilit în1988 (« Pachetul Delors I »), pentru a limita creşterea consideratǎ excesivǎ aacestuia, fiind fixat la 1,27% din PIB, ceea ce corespunde unui nivel de 1,25% din VNB.

Art. 2 Dupa sase luni in UE, am dat mult mai mult decit am luat

Romania este un contribuabil net la bugetul Uniunii, nereusind sa beneficieze de avantajele aderarii. Dupa o jumatate de an de la aderare, Romania a cotizat la bugetul Uniunii Europene 535 de milioane de euro si a incasat doar 330 de milioane din banii europeni, potrivit datelor Ministerului Economiei si Finantelor. Cu alte cuvinte, suma totala primita reprezinta doar circa 60% din suma totala platita. „Pina acum am cotizat la bugetul european 1.766 de milioane de lei, din care transa din luna iulie este de 227 de milioane de lei“, a spus Stefan Ciobanu, director la Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale din Ministerul Economiei si Finantelor. Daca este luata in considerare alocarea de fonduri comunitare pentru acest an, Romania nu a reusit sa absoarba decat o sesime din banii pe care-i putea accesa. Astfel, din cele 1,9 miliarde de euro la care tara noastra avea acces in primul an dupa aderare, nu au fost cheltuite pana acum decat 330 de milioane de euro.Sunt doua categorii de fonduri comunitare la care Romania are dreptul, cele de preaderare si cele postaderare. Banii cheltuiti pina acum de tara noastra sunt doar din programele de preaderare, adica PHARE, ISPA si SAPARD. Potrivit datelor Ministerului Economiei si Finantelor, in perioada 1 ianuarie-30 iunie, Agentiile de Implementare au platit fonduri externe nerambursabile in valoare de 155,7 milioane

de euro - pentru Programele PHARE, 73,7 milioane de euro - Programul ISPA si 101 milioane euro - Proiectele SAPARD.Din fondurile structurale la care are dreptul pentru 2007, adica 1,2 miliarde de euro, tara noastra nu va primi pina la finalul anului nici un ban. Cel mult vom reusi sa angajam o parte din fonduri, daca autoritatile romane vor reusi sa finalizeze procedurile pina la toamna, iar potentialii beneficiari vor depune proiecte. „Lansarea perioadei de depunere a cererilor va avea loc in lunile august-septembrie. Dupa ce beneficiarii depun proiectele, autoritatile le analizeaza si le aproba pe cele eligibile. Analiza poate dura intre o luna si trei luni. Astfel, prin decembrie, probabil, se vor semna deja contracte. Astfel, in acest an nu se pune problema unor accesari de fonduri, ci doar de angajare“, a spus Ciobanu.El a explicat ca banii alocati Romaniei sunt prevazuti in bugetul Comisiei Europene, dar tara noastra ii poate utiliza dupa formula n+3, adica pina in 2010. „Banii apar in bugetul Comisiei, dar noi putem trage din ei pina in 2010, ii putem cheltui si in doi ani, dar Comisia ne permite sa ii accesam in patru ani. Astfel, la finalul anului 2010, noi trebuie sa avem la CE cereri de plata pentru cele 1,2 miliarde de euro. Tot asa, pentru cele 1,8 miliarde de euro alocati tarii noastre pentru 2008, Romania trebuie sa prezinte facturile Comisiei pina la finalul anului 2011“, a precizat Ciobanu. Romania va putea primi totusi niste bani de la UE in acest an, nu din fondurile structurale, ci din fonduri in avans oferite de Comisie pentru a fi utilizati la pregatirea proiectelor. „Vor putea fi primite incepind cu august-septembrie 400 de milioane de euro. Vor putea fi considerate sume absorbite si le vom folosi ca prefinantare pentru a putea demara unele proiecte ale autoritatilor locale sau ale unor ONG-uri“, a spus Ciobanu. In total, in acest an, Romania va putea accesa doar fonduri de preaderare, probabil de 700 de milioane de euro, dar nici un ban din fondurile structurale. Acestor fonduri li s-ar putea adauga cele 400 de milioane de euro de care a pomenit Ciobanu. In acest fel, s-ar putea ajunge ca, la finalul anului, sa accesam sume comparabile cu cotizatia la bugetul Uniunii, adica 1,1 miliarde de euro. Aceasta fara a lua in seama banii pe care statul roman i-a prevazut in bugetul pe 2007 pentru cofinantare, adica 563 de milioane de euro pentru cofinantarea fondurilor de preaderare. Regula n+3/n+2 'n' este anul angajamentului, n+3 este anul pina la sfirsitul caruia fondurile angajate in anul „n“ trebuie cheltuite. Sumele necheltuite in intervalul mentionat se pierd. In perioada 2007-2010 se aplica regula n+3, iar in perioada 2011-2013, regula n+2.

Art.3 Un buget pentru realizarea obiectivelor comune

Bugetul UE este adesea înţeles greşit. Important ca valoare absolută (peste 100 de miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice totale ale UE (sub 2½%). Bugetul a provocat crize politice periodice, însă a funcţionat totodată ca vector de stabilitate pentru dezvoltarea UE, conceput sub forma unor cadre financiare succesive începând cu anii 1980. În această perioadă, bugetul a crescut în termeni reali, însă mărimea lui în raport cu VNB a scăzut, în pofida extinderii Uniunii şi a asumării de noi responsabilităţi politice.

Bugetul s-a dovedit a fi un instrument esenţial în realizarea obiectivelor politice ale UE. Acesta reprezintă o investiţie pentru obiectivele viitoare ale Europei, iar cetăţenii aşteaptă şi merită cel mai bun randament posibil al acestei investiţii. Acest lucru implică asigurarea faptului că bugetul este orientat pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că reuşeşte să aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Aceasta înseamnă un buget care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi procesul de integrare europeană în evoluţia acestuia.

Cheltuielile UE trebuie să fie coerente cu celelalte acţiuni menite să realizeze agenda politică europeană şi să se înscrie în rândul instrumentelor alternative disponibile, precum legislaţia, înlăturarea obstacolelor de reglementare, influenţarea cheltuielilor naţionale, coordonarea politicilor sau schimburile de idei, de cele mai bune practici şi de evaluări reciproce. Nu toate politicile necesită cheltuieli de la bugetul UE, în afara costurilor administrative de bază. Politici de bază, precum comerţul şi concurenţa, îşi realizează obiectivele folosind instrumente diferite şi sunt de o importanţă minoră, sau nu prezintă nicio importanţă pentru revizuirea cadrului financiar multianual. În cazul altor domenii politice, precum politica de coeziune sau mobilitatea studenţilor, dezvoltarea resurselor financiare este primordială în realizarea obiectivelor acestora.

Sprijinul financiar generat de politicile UE se poate prezenta sub diferite forme şi poate recurge la diverse surse, inclusiv împrumuturi şi garanţii de împrumut

provenind de la Banca Europeană de Investiţii sau, în cazurile de cofinanţare, de la bugetele statelor membre, precum şi fonduri private în cadrul parteneriatului între sectorul public şi cel privat. În momentul în care s-a recurs la bugetul UE, acesta a trebuit să se dovedească cel mai eficient şi mai echitabil instrument pentru obţinerea de rezultate.

Bugetul ca instrument de schimbare a priorităţilor

Politicile UE au cunoscut schimbări enorme în cursul ultimelor decade, iar bugetul a încercat atât să promoveze, cât şi să reflecte această evoluţie.

Bugetul UE a reflectat etapele esenţiale ale integrării europene. Evoluţii precum piaţa unică, extinderea, dezvoltarea unei viziuni globale asupra Europei, au necesitat, de fiecare dată, schimbarea configuraţiei cheltuielilor Uniunii Europene. Anul 2008 va deschide o nouă etapă în această evoluţie având în vedere că, pentru prima dată, politicile care urmăresc în special creşterea economică şi locurile de muncă vor absorbi cea mai mare parte a bugetului UE.

Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul timpului: în mod tradiţional, cea mai mare parte a bugetului UE a fost concentrată pe un număr relativ mic de domenii politice. Totuşi, atât în cadrul, cât şi în afara acestor domenii, priorităţile în materie de cheltuieli şi obiectivele politice urmărite au evoluat. Reforma bugetului se loveşte mereu de un conservatorism intrinsec. În ciuda faptului că reforma reprezintă o provocare pe plan politic, a existat posibilitatea producerii de schimbări şi reorientări semnificative, deşi răspunsul a venit uneori cu întârziere.

Structura bugetului, precum şi dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluţie continuă:

La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene dispunea de un buget specific. Primul buget al Comunităţii Economice Europene (CEE) a fost foarte redus, acoperind exclusiv cheltuielile administrative. Bugetul general din 2007 este în special un buget de funcţionare, autorizând credite de plată în valoare de 115,5 miliarde euro destinate creşterii durabile, conservării resurselor naturale, cetăţeniei, libertăţii, securităţii şi justiţiei, precum şi acţiunii externe a Uniunii.

În 1965, plăţile pentru politica agricolă comună (PAC) absorbeau 35,7% din buget şi au crescut până la 70,8% în 1985. În primul an din cadrul financiar 1988-1992, cheltuielile pentru PAC reprezentau în continuare 60,7% din buget. Până în 2013, proporţia cheltuielilor tradiţionale pentru PAC (cu excepţia dezvoltării rurale) va fi scăzut la jumătate (32%), în urma unei reduceri în termeni reali survenită în cursul perioadei actuale de finanţare.

Numai 6% din bugetul comunitar era cheltuit pentru politica de coeziune în 1965, o cotă-parte care nu a cunoscut decât o creştere uşoară până în anii 1980 (10,8% în 1985). Actul Unic European a pus un accent deosebit pe coeziunea economică şi socială şi a fost urmat de o majorare semnificativă a cheltuielilor pentru coeziune. Suma consacrată acţiunilor structurale crescuse deja până la 17,2% în 1988 şi va reprezenta 35,7% din bugetul UE în 2013, cu cel puţin două treimi destinate competitivităţii, creşterii şi locurilor de muncă.

Finanţarea pentru alte politici (în special, competitivitate, acţiuni externe şi dezvoltare rurală) a fost iniţial deosebit de limitată. În primul cadru financiar,

numai 7,3% din buget a fost rezervat acestor domenii. Cu toate acestea, noua importanţă acordată dezvoltării şi competitivităţii va conduce la majorarea cotei-parte a acestor politici până la 26% în 2013, dintre care 10,2% pentru competitivitate, 6,3% pentru acţiuni externe şi 7,3% pentru dezvoltare rurală.

Politicile de cheltuieli pentru perioada 2007-2013 au acordat o nouă prioritate obiectivelor de creştere şi ocupare a forţei de muncă, precum şi noilor orientări politice precum libertatea, securitatea şi justiţia. În acelaşi timp, decizia de a efectua o revizuire a confirmat necesitatea unei evaluări mai fundamentale, care să ofere un context pe termen lung în vederea definirii de propuneri pentru următorul cadru financiar şi în viitorul mai îndepărtat. Provocarea constă în elaborarea unui buget pentru viitor, care să anticipeze problemele viitoare într-o lume care se confruntă cu schimbări rapide.

După cum bugetul evoluează de la un cadru financiar la altul, fiecare dintre aceste cadre este caracterizat, de asemenea, de a o anumită flexibilitate. În timp ce unele programe de cheltuieli beneficiază de continuitate, schimbările survenite în situaţia politică pot testa, de asemenea, capacitatea bugetului UE de a se adapta pentru a produce rezultate optime şi pentru a spori capacitatea de reacţie politică.

Art.4 BUGET EUROPEAN 2011.

Deputatii europeni si-au exprimat disponibilitatea pentru obtinerea unui acord privind bugetul UE pentru anul 2011 in limitele stabilite de Consiliu, cu conditia ca guvernele sa fie de acord cu principiul flexibilitatii bugetului si cu metodele de lucru pentru viitor. Acesta este mesajul rezolutiei referitoare la negocierile in curs pentru bugetul 2011, adoptate joi, 25 noiembrie.

Rezolutia Parlamentul a fost adoptata de o majoritate covarsitoare a deputailor europeni (486 pentru, 64 impotriva si 21 de abtineri).

Deputatii "isi exprima disponibilitatea de a facilita acordul asupra bugetului pentru 2011 si a elementelor conexe intr-o perioada de timp foarte scurta", daca sunt indeplinite trei conditii:

In primul rand, deputatii doresc un acord asupra unor mecanisme reale de flexibilitate, care sa fie adoptate de Parlament si de catre Consiliu cu majoritatea calificata.

Inaintea intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona, bugetul poate fi schimbat cu pana la 0,03% din PNB-ul UE, cu conditia ca aceste schimbari sa fie decise cu majoritate calificata in Consiliu si sa fie aprobate de Parlament. Acest mecanism a fost necesar pentru disponibilizarea fondurilor pentru proiectul Galileo, ca si pentru mobilizarea unui miliard de euro pentru mecanismul alimentar destinat unui ajutor de urgenta pentru tarile in curs de dezvoltare care au suferit din cauza cresterii preturilor alimentare. Ceea ce doreste Parlamentul este ca aceasta flexibilitate sa fie mentinuta si pentru viitor.

Deputatii solicita de asemenea Comisiei sa prezinte propuneri substantiale referitoare la noile resurse proprii ale UE, ca si un angajament al Consiliului de a discuta aceste propuneri cu Parlamentul in cadrul procesului de negociere asupra viitorului Cadru Financiar Multianual (CFM) conform prevederilor Acordului interinstitutional privind aspectele bugetare din 2006.  Presedintele Comisiei J. M. Barroso a declarat in cadrul dezbaterii de marti asupra bugetului ca aceste propuneri pot fi prezentate de Comisie  inainte de sfarsitul lunii iunie 2011.

Tratatul (articolul 312.5) obliga cele trei institutii "sa ia toate masurile necesare” pentru a facilita adoptarea viitorului cadru financiar multianual. Cea de-a treia conditie presupune un acord intre cele trei institutii asupra metodelor de lucru, care sa arate cum poate fi pus in practica in mod concret acest cadru financiar multianual.

"Pentru a obtine o soluie rapida si eficienta pentru UE, avem nevoie de actiune din partea Consiliului si noi suntem gata sa negociem. Avem nevoie de actiune privind rolul Parlamentului in negocierile asupra viitorului cadru financiar multianual, un angajament privind o dezbatere completa asupra resurselor propriii si un mecanism real de flexibilitate care sa respecte actualele principii de revizuire si care sa ajute la finantarea politicilor inscrise in Tratatul de la Lisabona", a declarat Presedintele PE Jerzy Buzek.

Prima runda a negocierilor pentru buget a inceput cu o propunere a Comisiei in aprilie, au urmat pozitia Consiliului din august si apoi cea a Parlamentului din octombrie. Planul initial era ca un acord sa fie obtinut  pe durata procesului de conciliere, care s-a incheiat la 15 noiembrie. Deoarece institutiile nu au putut ajunge la un acord, Comisia va prezenta o noua propunere de buget, probabil la 1 decembrie. Comisia PE pentru bugete a Parlamentului European va discuta aceasta propunere in cadrul reuniunii sale din 1-2 decembrie.

Comisia Europeana va face o propunere pentru urmatorul cadru bugetar pe termen lung (cadru financiar multianual sau perspectivele financiare multianuale) in vara anului 2011.

Art. 5. FONDUL EUROPEN DE DEZVOLTARE REGIONALA

Fondul European de Dezvoltare RegionalăPrincipalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a asigura asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni.

Măsurile admisibile pentru intervenţia Fondul European de Dezvoltare Regională sunt adaptate la obiectivele şi priorităţile politicii de coeziune, astfel:

Investiţii în infrastructură . Intervenţiile prin acest fond sunt concentrate pe creşterea potenţialului economic, dezvoltare, adaptarea structurală şi la crearea şi menţinerea de locuri de muncă durabile în regiunile selectate pentru Obiectivul 1. Totodată include şi investiţii care contribuie la crearea şi dezvoltarea reţelelor trans-europene în sectoarele transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei, ţinând cont de necesitatea de interconectare a regiunilor centrale ale comunităţii, cu cele care prezintă dezavantaje structurale, care derivă din poziţia insulară, lipsa căilor de acces şi situarea la periferie.

În regiunile sau zonele care intră în Obiectivele 1 şi 2, Fondul European de Dezvoltare Regională poate participa la finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii zonelor industriale în declin, renovarea zonelor urbane degradate precum şi relansarea şi integrarea zonelor rurale şi a celor dependente de pescuit. În acelaşi timp sunt finanţate activităţile creatoare de locuri de muncă, inclusiv cele care vizează conectarea infrastructurilor de comunicare şi de altă natură.

Dezvoltarea potenţialului intern prin iniţiative de dezvoltare locală şi ocuparea forţei de muncă precum şi susţinerea activităţilor întreprinderilor mici şi mijlocii prin intermediul stimulentelor acordate pentru crearea de noi locuri de muncă (cu excepţia măsurilor finanţate de Fondul Social European).

Altfel spus, Fondul European de Dezvoltare Regională susţine în particular următoarele sectoare:

• mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivităţii şi investiţiilor durabile ale întreprinderilor mici şi mijlocii, şi pentru creşterea capacităţii de atracţie a regiunilor prin intermediul potenţialului infrastructurii lor;

• cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în scopul favorizării dezvoltării de noi tehnologii;

• dezvoltarea societăţii informaţionale;

• dezvoltarea turismului şi a investiţiilor în patrimoniul cultural, inclusiv protecţia acestuia şi a celui natural, cu condiţia de a crea locuri de muncă;

• protecţia şi ameliorarea mediului ţinând cont de principiul precauţiei şi acţiunile preventive în sprijinul dezvoltării economice, utilizării depline şi eficace a energiei şi dezvoltarea surselor de energie regenerabile;

• susţinerea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei prin crearea de întreprinderi şi infrastructură de servicii care să faciliteze concilierea dintre viaţa de familie şi cea profesională.

NB: Cele două Obiective menţionate mai sus prezintă următoarele caracteristici:

• Obiectivul 1 - promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu dificultăţi. Cuprinde regiunile corespondente nivelului doi din Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) al căror PIB/cap de locuitor este inferior nivelului de 75% din media comunitară. El include în afară de acestea, regiunile ultraperiferice, departamentele franceze de peste mări, ş.a. Comisia Europeană este responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li se aplică Obiectivul 1.

• Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au probleme de reconverise economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt semnificative. Ele cuprind zone care se află în faze de schimbări economice şi sociale în sectoarele industriale şi de servicii, zonele rurale în declin, zonele urbane aflate în dificultate şi zonele dependente de pescuit care se găsesc într-o situaţie de criză.

ART.6 FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Politica de coeziune a Uniunii Europene este finanţată prin două instrumente structurale: fondurile structurale (Fondul Social European şi Fondul European de Dezvoltare Regională - FEDER) şi fondul de coeziune.

FSE sprijină investiţiile în capitalul uman, dezvoltarea şi formarea profesională a resurselor umane, în concordanţă cu Strategia Europeană pentru Ocupare revizuită, în timp ce FEDER sprijină investiţii în infrastructură şi scheme de granturi pentru întreprinderi mici şi mijlocii, cercetare şi dezvoltare, transfer tehnologic, construcţie instituţională şi asistenţă tehnică. În România, FSE susţine dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia pe piaţa muncii prin asigurarea oportunităţilor egale de învăţare pe tot parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi incluzive care să conducă, până în 2015, la integrarea durabilă pe piaţa muncii a 900.000 de persoane.

FSE sprijină investiţiile în dezvoltarea resurselor umane direcţionate către următoarele priorităţi:

1. Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă, întreprinderilor şi antreprenorilor pentru sprijinirea schimbărilor economice prin:

a. promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi creşterea investiţiilor în capitalul uman pentru asigurarea accesului la formare, dezvoltarea calificărilor şi competenţelor profesionale, diseminarea mijloacelor TIC, e-learning, promovarea antreprenoriatului şi inovaţiei, precum şi iniţierea de afaceri;

b. elaborarea şi diseminarea unor forme inovative şi mai productive de organizare a muncii, identificarea competenţelor şi profesiilor cerute pe piaţa muncii, dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru ocupare şi formare.

2. Încurajarea accesului la ocupare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă şi a celor inactive, precum şi prevenirea şomajului în special în rândul şomerilor pe termen lung şi a tinerilor prin:

a. implementarea măsurilor active şi preventive cum ar fi formarea personalizată, căutarea unui loc de muncă, reorientare şi iniţiere de afaceri;

b. accesul la piaţa forţei de muncă prin creşterea participării femeilor, a migraţilor;

c. modernizarea şi consolidarea instituţiilor şi serviciilor publice de ocupare.

3. Sprijinirea incluziunii sociale în rândul persoanelor dezavantajate în vederea susţinerii integrării lor în muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe piaţa muncii prin:

a. integrarea şi (re)inserţia pe piaţa muncii a persoanelor dezavantajate prin măsuri de ocupare în domeniul economiei sociale, facilitarea accesului la educaţie şi formare profesională;

b. diversitatea la locul de muncă şi combaterea discriminării pe piaţa muncii.

4. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman prin elaborarea şi implementarea reformelor în sistemele de educaţie şi formare precum şi crearea de reţele între instituţii de învăţământ superior, centre de cercetare şi dezvoltare şi întreprinderi.

5. Promovarea parteneriatelor la nivel naţional, local şi transnaţional prin colaborarea actorilor relevanţi pentru sprijinirea reformelor în domeniul ocupării şi a incluziunii pe piaţa muncii.

In cadrul obiectivului Convergenţă, intervenţiile FSE susţin extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman prin:

1. dezvoltarea şi implementarea de reforme în educaţie şi formare pentru a răspunde priorităţilor unei societăţi bazate pe cunoaştere şi a necesităţii de învăţare pe tot parcursul vieţii;

2. creşterea participării în educaţie şi formare iniţială şi continuă, inclusiv prin acţiuni de reducere a abandonului şcolar, egalitate de şanse şi creşterea accesului şi calităţii în educaţie şi formare;

3. dezvoltarea potenţialului uman în cercetare şi inovare, prin studii post-universitare şi formarea cercetătorilor. În aceeaşi măsură, Fondul Social European sprijină acţiunile transnaţionale şi interregionale prin schimbul de informaţii, experienţe, rezultate şi bune practici.

Principiul Parteneriatului din perspectiva FSE

Principiul parteneriatului implică o colaborare strânsă pe bază de dialog sistematic între toate organismele implicate în administrarea diferitelor fonduri şi programe; consultarea şi implicarea tuturor partenerilor încă din fazele iniţiale de programare, precum şi în etapa de implementare. Punerea în practică presupune o dublă abordare: de ”sus în jos”, prin luarea în considerare a planurilor şi strategiilor sectoriale elaborate la nivel naţional, cât şi de „jos în sus”, prin utilizarea informaţiilor transmise prin Planurile de Dezvoltare Regională. Principiul Parteneriatului promovează o strânsă colaborare între Comisia Europeană şi autorităţile naţionale, regionale şi locale, partenerii economici şi sociali şi alte organisme competente, consideraţi actori relevanţi în gestionarea şi absorbţia fondurilor structurale. Acest principiu este relevant pentru gradul de descentralizare care caracterizează întreaga politică de coeziune economică şi socială precum şi aplicabilitatea principiului subsidiarităţii Conform Regulamentelor Consiliului European în cadrul Statului Membru parteneriatele presupun implicarea actorilor relevanţi precum: autorităţile regionale, locale, urbane şi alte autorităţi publice competente; parteneri economici şi sociali; orice alt organism considerat a fi în măsură să reprezinte societatea civilă, organizaţiile civile şi organismele însărcinate cu promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei.

Exemple de obiective urmărite de parteneriate din diferite State Membre: În Irlanda, parteneriatele au fost formate pentru promovarea egalităţii de şanse şi integrării socio-economice; În Marea Britanie, parteneriatele locale au fost formate pentru rezolvarea diferitelor probleme ale comunităţii prin cooperare la nivel local; În Austria (Pacte Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă TEP), parteneriatele sunt formate pentru o mai bună coordonare şi corelare a politicii de ocupare a forţei de muncă cu alte politici în scopul ameliorării situaţiei ocupării forţei de muncă la nivel regional şi local (forumul OCDE LEED pe teme de parteneriate şi administraţie locală). Parteneriatele au cunoscut diferite motivaţii precum: În Catalonia/Spania: politica UE de ocupare a forţei de muncă a reprezentat motivaţia şi punctul de plecare al formării parteneriatelor în Catalonia; În Ungaria: creşterea ratei şomajului, deplasarea forţei de muncă şi ineficienţa comunicării între organizaţii; În Norvegia: necesitatea unei dezvoltări economice ulterioare şi coordonarea intersectorială a activităţilor la nivel naţional; În Portugalia: experienţa anterioară în domeniul parteneriatelor şi necesitatea unui proces mai descentralizat de dezvoltare a politicilor (forumul OCDE LEED pe teme de parteneriate si administraţie locală).

ART. 7 Favorizarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă

Dacă locurile lor de muncă sunt ameninţate de globalizare, UE le poate ajuta să se reprofileze.

Strategia UE privind creşterea economică şi crearea de locuri de muncă într-o manieră durabilă, cunoscută sub numele de Strategia de la Lisabona, promovează inovarea în cadrul întreprinderilor şi investiţiile în oameni pentru edificarea unei societăţi bazate pe cunoaştere. Principalele aspecte vizate sunt învăţarea de-a lungul întregii vieţi şi promovarea cercetării şi dezvoltării.

Strategia urmăreşte, de asemenea, să îi stimuleze pe cetăţeni astfel încât aceştia să devină activi şi să rămână în câmpul muncii mai mult timp, proporţional cu creşterea speranţei de viaţă, să amelioreze gradul de adaptabilitate al lucrătorilor şi întreprinderilor, să ofere o educaţie mai bună şi competenţe sporite şi să adapteze sistemele de protecţie socială la provocările asociate inovării, globalizării şi mobilităţii. Noua abordare combină flexibilitatea şi mobilitatea de pe piaţa muncii cu reţele solide de securitate socială şi este cunoscută sub denumirea de „flexicuritate”.

Strategia de la Lisabona a căpătat noi valenţe în 2008, odată cu izbucnirea crizei economice în Europa. Ea va ajuta statele membre să se redreseze, stimulând cererea şi restabilind încrederea în economia europeană. De asemenea, UE a stabilit măsuri pentru atenuarea impactului imediat al crizei economice asupra forţei de muncă şi pentru îmbunătăţirea perspectivelor pe termen lung prin corelarea cererii şi a ofertei de locuri de muncă şi prin anticiparea nevoilor pieţei muncii. De exemplu, dacă există un excedent de lucrători în domeniul confecţiilor însă previziunile arată că nu vor exista suficienţi în sectorul turistic, lucrătorii din domeniul textil pot fi reprofilaţi.

Drepturile lucrătorilor şi protecţia socială

Crearea de locuri de muncă, mai multe şi mai bune, trebuie să respecte anumite principii sociale de bază. Tradiţia Uniunii de a garanta un mediu de lucru decent pe întreg teritoriul său şi de a proteja drepturile lucrătorilor continuă să genereze progrese. Standardele sunt aceleaşi pentru toţi şi stabilesc reguli privind condiţiile de

muncă, concedierile colective, munca pe fracţiune de normă, munca temporară, concediul de maternitate şi pentru creşterea copilului, remuneraţia egală pentru muncă egală şi protecţia împotriva hărţuirii sexuale.

O altă piatră de temelie a politicii UE în domeniu este şi dialogul social între sindicate şi patronate. Relaţiile de muncă solide favorizează atât productivitatea lucrătorilor, cât şi creşterea competitivităţii întreprinderilor. În plus, Comisia Europeană încurajează întreprinderile să îşi asume responsabilităţi sociale, adică să ia în considerare aspectele sociale şi de mediu atunci când îşi desfăşoară activităţile economice.

UE dispune şi de sisteme de protecţie socială avansate şi nu se pune problema renunţării la acestea, deşi „plasele de siguranţă” nu ar trebuie să descurajeze munca. Liderii UE au convenit, în acelaşi timp, că sistemele de pensii şi îngrijirile medicale de calitate trebuie să fie accesibile tuturor, însă costurile acestora trebuie să poată fi susţinute. Adaptarea protecţiei sociale la o economie modernă este indispensabilă mai ales în timpul unei perioade de recesiune, când un număr mare de persoane se confruntă cu perspectiva dependenţei de sistem.

Egalitate de şanse

Unul dintre elementele de bază ale politicii UE este egalitatea de şanse. În toată Uniunea, legislaţia comună scoate deja în afara legii discriminarea pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, handicap, orientare sexuală, vârstă, religie sau convingeri. UE a elaborat strategii specifice pentru combaterea discriminării şi a xenofobiei, precum şi pentru promovarea incluziunii sociale.

Investiţii în oameni

Investiţiile în resurse umane sunt esenţiale pentru strategia privind ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. În perioada 2007-2013, Fondul Social European, principalul instrument în acest domeniu, acesta alocă 77 de miliarde de euro pentru măsuri de îmbunătăţire a accesului la piaţa muncii şi a adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor, precum şi pentru măsuri de dezvoltare a capacităţii instituţionale în zonele defavorizate. Fondul european de ajustare la globalizare dispune de un buget anual de 500 de milioane de euro, destinat proiectelor care oferă sprijin personalizat lucrătorilor concediaţi în urma liberalizării comerţului mondial şi a creşterii

concurenţei. Fondul va mai fi folosit şi pentru a-i ajuta pe lucrătorii care au intrat în şomaj în urma crizei financiare să se reprofileze şi să îşi găsească noi locuri de muncă.

Dreptul la mobilitate

Una dintre realizările majore ale Uniunii este garantarea faptului că dreptul fiecărui cetăţean de a trăi şi de a munci oriunde în UE este însoţit de accesul la prestaţii sociale, inclusiv la îngrijiri medicale în ţara în care se află. UE încurajează mobilitatea lucrătorilor, care nu numai pentru că le aduce acestora avantaje care ţin de dezvoltarea personală şi profesională, ci şi pentru că reprezintă o modalitate de adaptare a competenţelor la cererile pieţei. Pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor, serviciile publice pentru ocuparea forţei de muncă din toate ţările UE publică posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghişeu unic care reuneşte în prezent peste un milion de astfel de anunţuri.

ART. 8. Piata muncii în Uniunea Europeana

Anii ’90 au fost caracterizati în Uniunea Europeana de nivele ridicate ale somajului comparativ cu situatia din perioadele anterioare si din alte tari dezvoltate. Principalele caracteristici ale pietei muncii din Uniunea europeana pot fi sintetizate astfel:

Crearea unui numar mic de locuri de munca între 1976 - 1996: 4,9 milioane

(250000 de locuri de munca pe an), în conditiile în care cresterea populatiei active în UE a fost de 21 de milioane de persoane (fara a tine cont de integrarea Germaniei orientale), adica 1,05 milioane de persoane active pe an[1].

Scaderea cvasiconsanta a ratei de ocupare de la 65% în 1976, la  60% în 1996, în

timp ce în SUA aceasta rata era de 75% în aceiasi perioada. O usoara ameliorare a acestei situatii se poate observa începând cu 1995. Pe ansamblul celor trei ani, 1995 - 1997, ritmul mediu de crestere fiind de 1,1% pentru cele 15 tari, ritmuri mai ridicate fiind înreistrate în  Danemarca (3,1%), în Irlanda (10,1%), în Ţarile de Jos de 5,0%, (Comisia Europeana, 1997b). Cresterea somajului pe termen lung a caracterizat perioada 1974 - 1999. Totusi, aceasta crestere “este ciclica si corespunde diferitelor perioade de variatie a utilizarii fortei de munca si de fluctuatie a activitatii economice”[2].

Rigiditate si disparitati între diferite piete nationale ale muncii: salarii minime

nearmonizate (foarte mici, aproape inexistente si nereglemenate în Marea Britanie, în timp ce în Franta salariul minim este reglementat si reprezinta circa 50% din salariul mediu), reguli diferite privind acordarea si nivelul indemnizatiei de somaj (nivel ridicat în Grecia si Italia si redus în Germania si Franta), o larga varietate de reglementari a Codurilor nationale ale muncii cu efecte asupra somajului de lunga durata si a somajului în rândul tinerilor.

Disparitati regionale ale somajului european. Regiunile în care somajul este cel

mai redus corespund partii occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei si nordului Italiei, Alsaciei si regiunii Rhone - Alpes din Franta. Aceste regiuni, care sunt cele mai dinamice din Europa, reprezinta ceea ce am pute numi "nucleul dur" al Europei locurilor de munca (ocuparii fortei de munca). Regiunile cele mai îndepartate: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Frantei si sudul Italiei, precum si partea orientala a Germaniei sunt cele mai afectate de somaj.

somajul afecteaza inegal diferitele categorii ale populatiei. somajul în rândul

femeilor este în medie mai ridicat decât cel în rândul barbatilor în UE (rata corespunzatoare este de 12,4% si respectiv de 9,6% în 1996). Nu este si cazul Regatului Unit si al Suediei. În aceste tari, femeile sunt din ce în ce mai mult angajate part - time, conform tendintei care se contureaza cum am vazut mai sus. De asemenea, somajul afecteaza o mare parte a populatiei din grupa de vârsta 15-24 de ani, ratele oficiale ale somajului în cadrul acestei categorii a populatiei fiind de 20,9% în 1997 fata de 10,7% pe ansamblul populatiei active de toate vârstele. Ratele de somaj cele mai ridicate în rândul tinerilor se înregistrau în Spania (39,1%), în Italia (33%), si în Franta (27,9%). Dar si în acest caz, unele tari se deosebeau printr-o rata de somaj a tinerilor mai scazuta si apropiata de media pe ansamblul populatiei active (Eurostat, 1998). Este vorba despre Austria cu o rata de somaj a tinerilor de 5,8%, , de Danemarca cu o rata de 8,25 si de Olanda cu o rata de 8,1%.

somajul european este un somaj structural care depinde de procesul de formare a

preturilor pe piata de bunuri si de procesul de constituire a salariilor pe piata muncii[3]: salariile reale sunt negociate între sindicatele patronilor si cele ale salariatilor în functie de situatia de pe piata muncii (rata somajului) si tinând cont de evolutia anticipata a preturilor, iar preturile sunt fixate de catre întreprinderi în functie de costurile salariale anticipate de o rata care se adauga costurilor salariale. Daca anticiparile se realizeaza (ceea ce se întâmpla mereu pe termen lung), somajul structural (numit si somaj de echilibru) corespunde solutiei care satisface sistemul de doua ecuatii definite mai sus. La nivelul preturilor, o rata mai putin sensibila la fluctuatiile conjuncturii va avea drept efect cresterea somajului de echilibru structural. Într-adevar, în acel moment, concurenta pe piata bunurilor este scazuta, fapt care mentine un nivel scazut de folosire al fortei de munca. De asemenea o sensibilitate scazuta a nivelului de salarizare negociata fata de situatia pietei muncii va avea drept consecinta cresterea somajului. Pe de alta parte, daca anticiparile nu se realizeaza sau daca preturile sau salariile se ajusteaza cu întârziere la fluctuatiile activitatii economice pot sa apara diferente conjuncturale, chiar ciclice, în raport cu somajul structural.

Cauze ale somajului european

Analiza somajului în tarile Uniunii Europene este tot mai des avansata ipoteza conform careia unul din determinantii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificarile disponibile pe piata muncii si cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al somajului structural.

Diferentele între costul social si costul privat al mâinii de lucru si gradul diferit de impozitare (sistemele de asigurari sociale) existente la nivelul statelor membre explica într-o anumita discrepantele dintre ratele nationale ale somajului.

Factorii institutionali si migratiile de populatie pot explica persistenta unor puternice diferente între ratele de somaj europene.

Desi, în Europa, libera circulatie a fortei de munca a fost statuata înca din 1957 prin tratatul de la Roma, fluxurile de populatie în interiorul UE sunt reduse[4]. În medie, pe ansamblul tarilor UE, 5% din populatie (circa 18 milioane) are o nationalitate diferita de cea a tarii în care este rezidenta. Dar 2/3 sunt straini din afara UE si doar 1/3 vin din tari ale UE.

Obstacolele în calea migratiilor în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl reprezinta barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie mentionat ca europenii car emigreaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare si din aceasta cauza vorbesc una sau mai multe limbi straine.

Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuintelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, daca nu chiar anula avantajul pe care îl reprezinta salariile ridicate. Cea mai importanta bariera în calea migratiei populatiei o reprezinta însa nearmonizarii reglementarilor privind diplomele si calificarile în UE.

Totodata, este vorba si de o anumita necorelare între structura ofertei de munca pe calificari  din punct de vedere al repartitiei geografice al populatiei active, si structura cererii pentru anumite tipuri de munca. Acest fapt împreuna cu fluxurile intraeuropene de forta de munca, este de natura sa explice situatia aparent paradoxala: exista regiuni care se confrunta cu penurie de forta de munca, în timp ce în altele exista un nivel ridicat de neocupare.

ART. 9. Instrumente de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeana

Unul dintre principalele instrumente de care dispun institutiile europene (G. Schmid, 1994) pentru a lupta împotriva somajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale carui atributii au fost extinse în mai multe rânduri. FSE este un organism care finanteaza formarea profesionala, mai ales a persoanelor afectate de restructurarile de activitate, mobilitatea geografica a muncitorilor în interiorul Europei si crearea de locuri de munca si de activitati mai ales pentru someri.

Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obtinut acordul tarilor membre UE cea mai putin dezvoltate la dezideratele integrarii, celalalt mijloc important a fost Banca Europeana de Investitii.

Spre deosebire de BEI, FSE primea finantare de la bugetul comunitar si era abilitat sa acorde alocatii mai degraba decât împrumuturi. El a fost institutionalizat în conditiile

unei relative penurii de forta de munca la nivelul "Europei celor 6" dar pentru perioade de declin economic si bugete de austeritate.

La început, rolul sau era de a usura dificultatile generate de somaj prin facilitarea mobilitatii sectoriale si zonale si, ca rezultat, sa îmbunatateasca standardele de viata.

Prin intermediul FSE, anumite grupuri specifice de cetateni erau compensate pentru dificultatile ce rezultau din mutatiile economice determinate de functionarea pietei comune. La începuturile activitatii sale, FSE putea sa-si declanseze mecanismele finantatoare numai la cererea unei tari membre, de a i se rambursa 50 % din cheltuielile deja efectuate pentru o schema anume de asistenta sociala. Constituirea fondului se facea prin contributii proportionale ale tarilor membre.

Doar o mica parte din fonduri, s-au folosit initial pentru încurajarea mobilitatii regionale a lucratorilor, cea mai mare parte luând calea finantarii unor programe de calificare sau recalificare a fortei de munca. O critica frecventa a acestei prime etape de folosire a FSE s-a referit la faptul ca cele mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile în lansarea de solicitari si nu cele care aveau realmente nevoie de ele.

Între 1960 si 1975 asistenta financiara acordata a contribuit la reabilitarea profesionala a peste 1,8 milioane de lucratori la scara comunitara. Pentru ca orientarea principala a fost catre industriile din primul val al dezvoltarii, mai vechi, Germania a primit aproape 43,2 % din totalul asistentei în aceasta etapa si nu Italia cum era de asteptat.

Revizuirea mecanismului functional al FSE la începutul anilor '70 însemna ca mecanismul de interventie se putea face prin:

       Masuri temporare. Schemele de ocupare a fortei de munca puteau fi orientate direct spre lucratorii disponibilizati din agricultura, textile, confectii si siderurgie care puteau fi ajutati pentru a se deplasa si angaja în alte sectoare. O asistenta speciala a fost acordata calificarii alternative a femeilor si a tinerilor sub 25 de ani.

       Actiuni permanente care puteau fi declansate pentru a solutiona situatiile dificile aparute în industriile specifice din anumite regiuni ale CE. În 1976, aproape 73 % din fonduri s-au folosit pentru aceasta destinatie.

FSE este administrat de Comisia Europeana si respecta principiul “adaugarii”. Resursele sale completeaza în procent de pâna la 50% finantarile efectuate de statele nationale. Trei sferturi din ajutor sunt folosite la finantarea masurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate acestea, resursele FSE ramân modeste. În 1995 ele reprezentau 0,01% din PIB acesteia.