Orientări şi curente în psihoterapie

CURS 3

TERAPII CENTRATE PE RELAXARE

În viaţa cotidiană, relaxarea înseamnă deconectare de la activitate. În psihoterapie însă privim relaxarea ca pe o metodă de autoreglare a stărilor psihice. Tehnicile de relaxare sunt în număr variat.

De-a lungul timpului, psihoterapeuţii au clasificat tehnicile de relaxare după mai multe criterii (Holdevici, I., 1995).

R.D. Bousinger (1965) - vorbeşte despre tehnici de relaxare: analitice (se porneşte de la grupe musculare restrânse şi se generalizează relaxarea la

întregul sistem muscular) sintetice (personalitatea clientului este abordată global) sisteme de relaxare derivate din ritmică (pun accent pe gest şi mişcare).E. Winter (1963) - descrie două criterii de relaxare: Criteriul raţional – în funcţie de metodele de relaxare se clasifică în două categorii:

raţionale şi empirice. Criteriul conceptual - în funcţie de metodele de relaxare se clasifică în trei categorii:

analitice, sintetice şi eclectice.Stokvis şi Wiesenhunter (1963) - vorbesc despre metode de relaxare:

active (clientul joacă un rol activ) pasive (terapeutul este cel care controlează procesul relaxării).

Cele mai cunoscute metode de relaxare: Trainingul autogen (J.H. Schultz) Relaxarea musculară progresivă (E. Jacobson) Meditaţia transcedentală (M. Mahesh) Hipnoza

1. Trainingul autogen (J.H. Schultz)Această metodă de relaxare derivă din hipnoza medicală şi a fost elaborată de I.H. Schultz

în 1920. Ea constă în inducerea prin exerciţii psihofiziologice a unei decontracţii generale a organismului, care permite comunicarea unor sugestii (Holdevici, I., 1995).

Metoda cuprinde două cicluri de exerciţii: ciclul inferior şi ciclul superior.Ciclul inferior - cuprinde exerciţii în care decontracţia vizează: sistemul muscular, sistemul cardiovascular, sistemul respirator, organele abdominale şi zona capului.Exerciţiile se însuşesc într-un interval de 6-10 săptămâni. Ciclul superior - se trece la acest nivel după o practicare de 6 luni – 2 ani a ciclului

inferior. Această etapă durează 3-6 ani. Clientul învaţă următoarele exerciţii: concentrare pe culoarea preferată, concentrarea pe culori impuse, concentrarea pe obiecte concrete, concentrarea pe idei abstracte, trăirea sentimentului propriu (reproducerea în interior a stării afective pe care clientul

şi-o doreşte cel mai mult),

interogarea propriului subconştient.Starea autogenă se obţine printr-un antrenament de câteva luni în cursul cărora se

efectuează următoarele exerciţii:(1). exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare;

introducere (1-2 şedinţe) exerciţiul greutăţii (2-3 şedinţe) exerciţiul căldurii (2-3 şedinţe) exerciţiul cardiac (2 şedinţe) exerciţiul respirator (1 şedinţă) exerciţiul plexului solar (1 şedinţă) exerciţiul răcelii frunţii (2 şedinţe)

(2). exerciţiul prin care se induc modificări somatice;(3). exerciţiul prin care se induc modificări psihice;(4). exerciţiul meditaţiei.

Exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxareIntroducere: se prezintă tehnica, istoricul ei, aplicaţiile acesteia, se alege poziţia

confortabilă (cele mai indicate: culcat pe spate sau într-un fotoliu comod) apoi într-o ambianţă liniştită se spune:

acum te rog să închizi uşor ochii şi să respiri adânc de 2-3 ori, începi să fii calm şi relaxat, la început, încercând să te relaxezi, s-ar putea să-ţi vină în minte mai multe

gânduri decât erau înainte; lasă-le să treacă, cum vin aşa pleacă, linişte plăcută te cuprinde, eşti tot mai calm şi mai relaxat.

Exerciţiul greutăţii Acum te concentrezi uşor asupra mâinii drepte (sau stângi în funcţie de

braţul dominant - se începe cu braţul dominant). Mâna dreaptă începe să devină mai grea. Mâna dreaptă este mai grea. O greutate plăcută cuprinde mâna dreaptă. Mâna dreaptă este grea. Mâna dreaptă este grea ca plumbul. Mâna dreaptă este grea ca un braţ de statuie. Mâna dreaptă grea. (repetă de 5-20 ori). (Identic pentru mâna stângă). Braţele sunt grele, grele ca plumbul, ca nişte braţe de statuie. (repetă de 5-

20 ori). Picioarele încep să devină mai calde. Picioarele sunt mai calde. O căldură plăcută cuprinde picioarele. Picioarele sunt calde. Sunt calm, relaxat. Întregul corp este greu ca plumbul. Braţele şi picioarele sunt calde. O linişte plăcută mă cuprinde. Sunt calm, relaxat.

Exerciţiul cardiac Inima bate liniştit şi ritmic. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul respiraţiei Respiraţia este adâncă şi liniştită. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul plexului solar Plexul solar este mai cald. O căldură plăcută cuprinde plexul solar. Plexul solar este cald. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul frunţii O răcoare plăcută cuprinde fruntea. Fruntea este răcoroasă. (repetă de 5-20 ori). Sunt calm, relaxat. O linişte plăcută m-a cuprins. Orice senzaţie neplăcută a dispărut. Sunt calm, relaxat.

Exerciţiul de anulare a stării autogene Respir adânc, liniştit. Mă simt refăcut ca după un somn lung, odihnitor. Deschid uşor ochii, mă trezesc. Mişc braţele şi picioarele.

Mecanismul antrenamentului autogenPoziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural, prin

mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Exemplu: lipsa stimulării proprioceptive intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din

mediu (prin închiderea ochilor şi organizarea mediului) reduc activitatea formaţiunii reticulate şi gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită asupra scoarţei cerebrale.

În consecinţă, tonusul muscular se reduce şi muşchii se relaxează. Pe acest fond se exercită ulterior formule verbale specificeAcestea îndeplinesc două funcţii:

(1) se asociază cu starea de relaxare naturală indusă prin mecanismele amintite anterior; prin asocieri repetate se ajunge să se poată declanşa ulterior rapid starea de relaxare ca urmare a conexiunii puternice existente la nivel cortical, formate prin exerciţiu, între formulele verbale şi starea de relaxare musculară. Altfel spus, ulterior subiectul îşi generează prin formule verbale relaxarea musculară.(2) în primele şedinţe ale trainingului autogen, formulele verbale joacă de asemenea rolul unor atribuiri eronate.

Mai precis, subiectul interpretează subiectiv senzaţiile musculare ca o stare de relaxare etichetată de formule verbale.

Această etapă este esenţială în învăţarea trainingului autogen, deoarece ea învinge anxietatea de performanţă care ar rezulta în cazul în care subiectul nu ar simţi în scurt timp, la nivel subiectiv, senzaţiile sugerate.

Mai mult, această anxietate de performanţă ar împiedica realizarea relaxării.

2. Relaxarea musculară progresivă (E. Jacobson)Această tehnică implică o trecere treptată de la relaxare musculară la relaxarea psihică.

Clientul este aşezat în poziţia culcat pe spate. Scopul este ca clientul să înveţe să-şi controleze tensiunile musculare ce apar atunci când are anumite trăiri afective. Reducând voluntar tensiunea musculară dispare şi starea emoţională.

Etape (Holdevici, I., 1995):Se începe prin conştientizarea senzaţiilor de contracţie dintr-o grupă musculară şi se fac

exerciţii de contractare a diferitelor grupe musculare. Clientul învaţă să nu mai contracte muşchii. Se relaxează diferenţiat diferite grupe musculare şi apoi această relaxare se extinde la tot corpul. Clientul conştientizează tensiunile musculare reziduale provocate de stări afective şi ajunge treptat la relaxare psihică.

1. Introducere: se prezintă principiile tehnicii, istoricul, aplicaţiile ei; se alege o poziţie confortabilă într-un fotoliu sau culcat pe spate.2. Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.3. Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mână şi antebraţ, ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.4. Repetă 3.5. Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.6. Strânge puternic pumnul drept şi îndoieşte antebraţul astfel încât să simţi tensiune în antebraţ şi biceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează.7. Repetă 6.8. Repetă 6 şi 7 pentru mâna stângă.9. Acum repetă simultan 7 şi 8.10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi tensiune în jurul ochilor şi a frunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.11. Repetă 10.12. Strânge puternic maxilarul, ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi, observă ce simţi, bine, acum relaxează.13. Repetă simultan 10 şi 12. 14. Împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţi tensiune în muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul astfel încât să simţi încordaţi muşchii abdomenului, ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.16. Repeţi 15.17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15.18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune în gamba şi coapsa dreaptă, ţine aşa, bine, acum relaxează.19. Repetă 18.20. Repetă 18, 19 pentru piciorul stâng.21. Repetă 20 şi 19 simultan.22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13, 15 şi 21. Fiecare exerciţiu durează aproximativ 20-30 de minute. 1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile.2. Practicaţi paşii 1, 9, 17, 22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile. 3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.

3. Meditaţia transcedentală (E. Dars)La începutul secolului XX se considera că există trei stări de conştiinţă: starea de veghe,

starea de somn şi starea de vis. Cercetările desfăşurate de H. Rugg (1963), R. Fischer (1977) şi B. Wolman (1986) au demonstrat existenţa celei de-a patra stare de conştiinţă. Aceasta a fost descrisă mai târziu de Anne Chassaing ca fiind o stare de extaz, de calm profund şi revelaţie. Trecerea spre această a patra stare de conştiinţă este considerată ca fiind şi o tehnică psihoterapeutică de relaxare şi reconstituire psihică în profunzime.

Meditaţia transcedentală a fost structurată ca metodă terapeutică de E. Dars.

Clientul este implicat într-o stare de calm şi linişte. Pentru statuarea celei de-a patra stări de conştiinţă se folosesc cuvinte fără sens numite “mantra”. Clientul contemplă şi se detaşează total de fluxul obişnuit al vieţii în timp ce, cu ochii închişi, rosteşte “mantra”.

Exerciţiul se realizează de 2 ori pe zi, timp de 15-20 de minute.

4. HipnozaMultă vreme hipnoza a fost considerată ca fiind un fenomen supranatural, parapsihologic

şi chiar patologic. Aceste interpretări s-au dovedit însă de-a lungul timpului nefondate. Psihologia modernă consideră hipnoza ca fiind o stare modificată a conştiinţei amplasată între starea de veghe şi cea de somn, însă mai aproape de starea de veghe decât de cea de somn (Zlate, M, 2000).

Hipnoza are o foarte mare aplicativitate în psihoterapie, în special în cazul tratamentului nevrozelor. Majoritatea specialiştilor în psihoterapie consideră hipnoza ca fiind o stare indusă în mod artificial, asemănătoare cu somnul, dar diferită de acesta din punct de vedere fiziologic.

Această stare se caracterizează printr-o sugestibilitate crescută, fapt care favorizează inducerea la client a unor modificări senzoriale, perceptive, mnezice şi motorii (Holdevici, I., 1995).

Hilgard descrie starea hipnotică pe baza a 9 caracteristici (Gheorghiu, 1977): reducerea funcţiei de planificare (nu mai are iniţiativă şi nu mai poate planifica

acţiuni); redistribuirea atenţiei (orientarea atenţiei spre hipnoterapeut); capacitatea crescută a producţiei imaginative (percep obiecte, persoane sau situaţii

care nu există în realitate); reducerea controlului realităţii şi toleranţa crescută pentru distorsionări ale acesteia

(ex: acceptă amintiri false, etc.); creştera gradului de sugestibilitate (este foarte receptiv la sugestii); accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri (poate intra într-un rol dictat

de hipnoterapeut): apariţia amneziei posthipnotice (subiectul uită tot ce s-a întâmplat în stare

hipnotică atunci când revine în starea de veghe); starea de relaxare psiho-fizică scăderea acuităţii perceptive (percepe estompaţi stimulii din mediu).

Tot Hilgard (1971) descrie trei faze ale inducţiei hipnotice (după Holdevici, I. 1995):1. faza de pregătire – terapeutul îi dă subiectului informaţii cu privire la ce înseamnă

hipnoza, ce anume se aşteaptă de la el şi care vor fi efectele acestei abordări terapeutice asupra simptomelor sale;

2. faza de inducţie hipnotică propriu-zisă – prin distragerea subiectului de la stimulii externi şi concentrarea asupra cuvintelor rostite de terapeut, care sugerează relaxare, somnolenţă şi îi stimulează imaginaţia;

3. faza de adâncire a transei – pe fond de relaxare profundă sunt presărate sugestiile terapeutice.