Cunoasterea

Un domeniu distinct si important al preocuparilor filosofice este reprezentat de cel al problematicii legate de actul uman fundamental al cunoasterii. El este denumit GNOSEOLOGIE (gnosis-cunoastere, logos-teorie) sau epistenologie (epistene). La fel ca si in orice alt domeniu al preocuparilor filosofice, prima intrebare la care se incearca un raspuns este : ce este cunoasterea?. Evident ca noi oamenii emitem o multitudine de opinii in legatura cu diverse aspecte care tin de experienta noastra de viata. Intrebarea care se pune este in ce masura astfel de opinii reprezinta cunoastere sau nu, cu alte cuvinte, ce conditii treebuie sa indeplineasca o opinie pentru a fi cunoastere. Nu este greu de realizat ca o astfel de conditie este adevarul opiniilor noastre, ceea ce inseamna ca opiniile false nu pot reprezenta cunoasterea. Adevarul opiniilor nu este insa suficient, daca de exemplu, un elev are de rezolvat o problema la matematica si realizand o, obtine rezultatul 9, iar verificand prin solutiiile date la sfarsitul culegerii constata ca acesta este corect, atunci cand afirma ca solutia problemei este 9, el spune un adevar. Dar, sa presupunem ca pe parcursul rezolvarii, el produce doua erori care se compenseaza, astfeel incat ajunge la rezultatul corect fara a respecta algoritmul de rezolvare. Intr o astfel de situatie, afirmand ca rezultatul este 9, el spune un adevar dar nu inseamna ca si cunostea acest fapt, pentru ca a lipsit temeiul, adica respectarea riguroasa a algoritmului de rezolvare.Ca urmare, ca o opinie sa reprezinte cunoastere, ea trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie adevarata si sa existe un temei suficient pentru adevarul acelei opinii. De foarte multe ori, una din cele doua conditii sau ambele,nu sunt respectate si in acest fel, este foarte important sa facem distinctia dintre simplele opini si cele care reprezinta o cunoastere autentica. Acesta distinctie, apare intr o maniera explicata la filosoful grec Platon, care intr un fragment din dialogul REPUBLICA, numit ulterior Mitul Pesterii, ne propune sa ne imaginam o incapere subterana, ca o pestera, in panta de la intrare pana la baza, in care la baza acesteia se afla niste fiinte legate de niste scaune, astfel incat, de la nastere, nu pot privii decat peretele din fata lor. In spatele lor si mai sus, se afla un drum transversal, pe care niste persoane poarta deasupra unui zid diverse obiecte. Mai in spate si mai sus, se afla o sursa de lumina, un foc care proiecteaza pe peretele privit de fiintele legate, umbrele obiectelor purtate deasupra zidului. Punandu si problema a ceea ce este, fiintele legate vor considera ca realitate umbrele pe care le vad, pentru ca nu au stiinta de altceva iar daca persoanele care poarta obiecte vorbesc intre ele, sunetele vor produce ecou, incat fiintele legate vor considera ca sunt emise de catre umbre. In acest fel, aceste fiinte vor lua aparenta drept realitate iar cunoasterea umbrelor drept cunoastere autentica. Aceasta este, in conceptia lui Platon, conditia oamenilor obisnuiti. Incorsetati fiind in lumea sensibila in care traiesc, ei iau ceea ce constata pe calea experientei ca fiind adevarata realitate, inselandu se. In continuare, Platon ne propune sa ne imaginam situatia in care, una dintre fiintele din pestera este dezlegata, ridicata in picioare si intoarsa cu fata catre ceea ce este in spate. Evident ca aceasta va resimti suferinta fizica si va fi orbita de lumina focului, incat tentatia va fi de a se intoarce in locul din care a fost desprinsa. Daca insa nu este lasata, ea se vva adapta si va putea privi, realizand ca ceea ce a vazut inainte nu reprezinta decat o lume a unor umbre ale obiectelor purtate deasupra zidului. Iar daca aceasta fiinta este sprijinita sa iasa din pestera, ceeea ce va presupune efort, afara ea va aveea nevoie de o perioada de acomodare, putand privi la inceput noaptea, luna si stelele, apoi ziua, apoi lucrurile luminate de soare, iar in final, soarele insusi. In acest fel, ea va realiza care este realitatea autentica si nu va accepta ceea ce credea inainte. Daca aceasta fiinta s ar intoarce in pestera, in locul din care a plecat, este evident ca la inceput nu va mai realiza aceleasi performante in recunoasterea umbrelor. Evident ca ceilalti vor considera ca experienta pe care a trait-o, l a corupt iar daca el ar incerca sa ii determine sa o urmeze, reactia din partea lor ar fi foarte dura. Mitul pesterii reprezinta doua cai posibile ale cunoasterii, care sunt cea a experientei si cea rationala, Platon optand pentru cea din urma pentru realizarea unei cunoasteri autentice. In epoca moderna, secolele XVII-XIX, punandu se prroblema sursei care poate asigura un temei suficient pentru certitudinea adevarului, s au conturat si s au manifestat doua conturari filosofice opuse, EMPIRISMUL si RATIONALISMUL.EMPIRISMUL, numit de regula britanic, a avut ca principali reprezentanti pe FRANCIS BACON, THOMAS HOBBER, JOHN LOCKE, DAVID HUME, GEORGE BERKLEY. Empiristii considera ca sursa unei cunoasteri autentice nu poate fi decat experienta. Pentru ei, doar acele idei care exprima o experienta traita nemijlocit de catre subiectul cunoscator, sunt sigur adevarate, si ca urmare doar plecand de la ele, se poate construi pe cale inductiva o cunoastere autentica. Din punctul lor de vedere, intelectul are un rol pasiv in cunoastere, el doar primeste ideile care vin din experienta, le prelucreaza, le combina, le stuctureaza dar nu poate fi temei al adevarurilor lor. Intemeietorul empirismului, Francis Bacon, apreciaza ca o cunoasere autentica nu se poate realiza decat dupa ce, reusind sa ne eliberam de prejudecati, pe care el le numeste idoli si le imparte in patru categorii.1. In primul rand, exista prejudecati care tin de anumite caracteristici care sunt proprii speciei umane in general. Asa sunt inclinatia oamenilor spre ordine si spre explicatia cauzala, care i determina sa vada ordine sau cauza acolo unde ele nu sunt reale. 2. In al doilea rand, exista prejudecati care deriva din experienta individuala de viata, educatie, lectura, evenimente etc. 3. In al treilea rand, exista si prejudecati generate de modul in care circula cuvintele, producandu se deformari ale sensului lor propriu.4. In al patrulea rand, exista si prejudecati generate de modul in care, anumite conceptii filosofice se impun ca autoritate in materia de adevar.

Odata realizata eliberarea de astfel de prejudecati, se poate construi o cunoastere autentica pornind de la experienta si angajand metode inductive. Principalul teoreticial al empirismului este John Locke. Acesta afirma categoric ca nimic nu este in intelect inainte de a fi in simturi, intelectul fiind la nastere ca o tabla nescrisa, ca o coala alba de hartie. El considera ca exista doua surse ale cunoasterii noastre, dintre care cea dintai este cea a senzatiilor. Pe aceasta cale, obtinem idei despre diverse proprietati pe care filosoful britanic le numeste secundare si le considera ca fiind subiective diferite de proprietatile primare, care apartin lucrurilor insele. A doua sursa a cunoasterii este cea a reflectiei, prin intermediul careia devenim constienti de diversele manifestari ale vietii noastre sufletesti, fiind si ea sursa de idei, la fel de distincte ca si cele care isi au originea in experieenta senzoriala.

RATIONALISMUL este o orientare care s a manifestat indeosebi in Europa continentala, principalii reprezentanti fiind R. Descartes, B. Spinoza si Leibniz. Filosofii rationalisti considera ca experienta nu poate fi temei al unei cunoasteri autentice, deoarece este relativa, variabila si nu arareori inselatoare. Temeiul absolut al cunoasterii trebuie sa fie el insusi absolut, iar absoluta in om si universala este ratiunea. Ca urmare, doar aceasta poate fi temei al certitudinii adevarului.In ceea ce il priveste pe Descartes, acesta sustine ca certitudinea nu o putem obtine decat daca punem sub semnul indoielii toate ideile care pot fi considerate oricat de putin ca fiind false, pentru a ajunge la acele idei, numite de el distincte si clare, al caror adevar se impune de la sine iar apoi, plecand de la acestea, pe cale deductiva, se poate construi o cunoastere autentica. O depasire a disputei dintre empiristi si rationalisti a realizat o filosoful german Immanuel Kant. Acesta considera ca, desi se afla in opozitie, empirismul si rationalismul realizeaza aceasi greseala, considerand ca obiectul cunoasterii este ceva dat pentru subiectul cunoscator si independent de acesta. In realitate, afirma el, obiectul cunoasteri este construit de catre subiect. Intr o astfel de perspectiva, el face doua distinctii intre judecatile aposteriori si cele apriori, respectiv intre judecatile analitice si cele sintetice. In privinta primei distinctii, Kant pleaca de la afirmatia ca nu exista cunoastere inainte de experienta, toata cunoasterea noastra incepe odata cu experienta, dar aceasta nu inseamna ca provine in intregime din experienta. El considera ca omul dispune de anumite facultati inascute de cunoastere, care sunt doar o posibilitate la nastere si care intra in functiune odata cu experienta, producand o prelucrare a acesteia, incat obiectul cunoasterii noastre este rezultat al acestei prelucrari. Acele prejudecati care isi au originea si temeiul in experienta sunt numite de Kant aposteriori, asa este judecata, toate corpurile sunt grele, intrucat insusirea greutatii o constatam pe calea experientei. Pe de alta parte insa, exista si judecati care nu si afla temeiul in experienta ci in facultatile umane de cunoastere, numite de el forme apriori, ale sensibilitatii sale intelectuale. Asa este judecata, toate corpurile sunt intinse, al carui adevar nu se intemeiaza pe existenta. Deoarece cunoasterea noastra este un amestec al celor doua tipuri de prejudecati, se pune problema unor criterii pe baza carora sa poata fi delimitat. Aceste cristerii sunt, pentru filosoful german, necesitatea si universalitatea stricta. In cazul judecatior aposteriori, prin contonuitul lor, nu induc faptul ca ce spun ele nu poate fi astfel, deci nu au atributul necesitatii. In schimb, o jkudecata apriori, prin insusi contonutul ei, stabileste ca nu se poate astfel. Pe de alta parte, o judecata aposteriori chiar daca este formulata universal, lasa posibilitatea unor exceptii. De aceea, desi formulam toate coprurile sunt grele, mai corect ar fi sa spunem din cate am observat oana acum, toate corpurile sunt drepte. In schiimb, o judecata apriori nu permite exceptii caracterizandu se prin universalitate stricta. Nu se poate concepe un corp fara insusirea intinderii. In ceea ce priveste cea de a doua distinctie, Kant defineste judecatile analitice ca fiind cele in care predicatul notiunii cu rol de subiect. O astfel de judecata nu aduce informatie noua, desi este cert adevarata. O exprima o proprietate care nu este gandita prin continutul notiunii cu rol de subiect, desi este pusa in legatura cu acesta. Un temei al acestei legaturi este reprezentat de experienta, toate judecatile aposteriori sunt sintetice, ele produc informatie noua dar nu sunt cert adevarate. Pe de alta parte, toate judecatile analitice sunt apriori, deoarece legatura dintre subiect si predicat nu si are temeiul in experienta ci in principiul noncontradictiei. Astfel de judecati sunt sigur adevarate dar nu produc informatie noua. In aceasta privinta, Kant considera ca au optat sa se foloseasca de judecati sintetice aposteriori pe cand rationalistii, pe judecati analitice apriori. Pe langa acestea, insaa, exista si judecati sintetice apriori, care produc informatie noua si sunt cert adevarate, in cazul lor, legatura predicat si subiect avandu si temeiul in formele apriori ale sensibilitatii sale intelectuale. Astfel de judecati trebuie sa fie temei al unei cunoasteri autentice. Un exemplu folosit de filosoful german este judecata suma numerelor 7 si 5 este 12./La prima vedere, judecata pare analitica, in sensul ca atunci cand gandim conceptul sumei numerelor 7 si 5, se pare ca gandim si conceptul de 12. In realitate, nu este asa, intrucat 12 este rezultatul unui procedeu intuitiv, care angajeaza forma apriori a sensibilitatii interne, care este timpul. In acest sens, daca luam numarul 7 si asociem numarului 5, cele 5 degete ale unei maini, adaugam la 7 unitate dupa unitate, pana ce obtinem, in final, rezultatul 12. Ca asa stau lucrurule ne putem da seama daca avem in vedere suma a doua numere mai mici, cand prin conceptul sumei acestora este clar ca nu gandim si rezultatul.

ADEVARUL In istoria filosofiei, au existat trei puncte de vedere, in legatura cu ceea ce inseamna adevarul si opusul sau, falsul. Cel mai frecvent punct de vedere intalnit este cel exprimat prin asa numita teorie a adevarului corespondenta. Conform acestei teorii, adevarul si falsul sunt proprietati ale propozitiilor, care deriva din relatia dintre continutul lor informational si realitatea la care acesta trimite. Un adept al adevarului corespondenta este ganditorul britanic Bertrand Russell. Acesta spune ca atunci cand ne punem problema valorii de adevar a unei propozitii, intodeauna raportam acea propozitie la ceva din afara ei. De exemplu, daca avem in vedere propozitia carol I a murit pe esafod aceasta este adevarata deoarece ceea ce spunea ea corespunde unui eveniment din istoria Angliei. Aceasta insemana ca nu vreo proprietate interna a propozitiei o face adevarata, ci relatia cu acel eveniment la care trimite, de accea, prin adevar, trebuie sa intelegem corespondenta. Bertrand Russell constata insa ca acest punct de vedere genereaza un sentiment de incertitudine, deoarece adevarul depinde de ceva din afara gandirii. Datorita acestui fapt, unii filosofi au sustinut teoria adevarului coerenta, conform careia adevarul este o priprietate a acelor propozitii care sunt coerente logic cu alte propozitiistabilite dejaca adevarate, iar falsul, o proprietate a propozitiilr incoerente cu un sistem de adevaruri deja stabilite. In acest fel, gandirea nu mai trebuie sa se raporteze la ceva din afara ei, temeiul coerentei, fiind un principiu fundamental al gandirii, cel al unor contradictii. Acestui punct de vedere, considera filosoful britanic, i se pot aduce doua obiectii majore. Prima dintre acestea are in vedere faptul ca daca ar exista un unic sistem de adevaruri la care sa poata fi raportate alte propozitii, pentru a vedea daca sunt sau nu coerente cu acesta. In realitate, un astfel de sistem unic de adevaruri nu exista. De exemplu, un scriitor cu suficienta imaginatie ar putea concepe pe baza acelorasi informatiii un scenariu al istoriei omenirii, altul decat cel cunoscut. O anumita afirmatie poate fi astfel coerenta cu scenariul imaginat dar in coerenta cu cel cunoscut, sau invers. La fel, in stiinte, se intalnesc adesea situatii in care sunt elaborate mai multe ipostaze in raport cu o problema cercetata. Oamenii de stiinta cauta sa le elimine, retinand doar una dar nu intotdeauna reusesc. Si in filozofie, se poate crea o conceptie coerenta care sa plece de la ipoteza ca lumea in care traim este o iluzie.A doua obiectie are in vedere faptul ca adevarul coerenta are drept temei adevarul principiului noncontradictiei, dar acesta nu poate fi intemeiat pe coerenta, pentru ca s ar produce un cerc vicios. In concluzie, Russell considera ca prin adevar trebuie sa intelegem corespondenta iar coerenta poate deveni un criteriu al adevarului, dupa ce se ajunge la un sistem coerent de adevar. Un adept al adevarului coerenta este filosoful american Brand Blanshard. Acesta spune ca in general, atunci cand oamenii isi pun problema adevarului, inteleg prin acesta corespondentasi considera ca aceasta este si criteriu al adevarului, confundand intelesul cu criteriul. In realitate, corespondenta nu poate fi criteri al adevarului. Sa luam de exemplu propozitia Bun l a ucis in duel pe Hamilton . adevarul acestei propozitii nu poate fi probat prin corespondenta deoarece unul dintre termenii corespondentei si anume evenimentul ca atare, nu mai exista. Chiar daca ar mai trai un martor al evenimentului, el n ar putea proba amintirile sale prin corespondenta din acelasi motiv. In realitate, acest enunt este adevarat deoarece este coerent cu un ansamblu de informatii despre istoria Statelor Unite, din acea epoca. Daca acest anunt ar fi fals, atunci si tto acest ansamblu coerent de informatii ar deveni discutabil in privinta valorii sale de adevar. Filosoful american sesizeaza ca un aparator al corespondentei ar putea replica este adevarat ca atunci cand unul din termenii corespondentei lipseste, acesta nu poate deveni criteriu al adevarului dar nuinseamna ca nu se poate folosi in nicio situatie sau ca ar putea fi inlocuita cu altceva. Pe aceasta creanga, se afla o pasare cardinal. Cum stabilim adevarul acestei propozitii. Privim si constatam, daca pe acea creanga se afla o pasare cardinal, propozitia este adevarata. In caz contrar, falsa. Filosoful american afirma ca desi argumentul pare plauzibil, in realitate nu este corect pentru ca pleaca de la presupozitia existentei unui dat senzorial brut. In realitate, asa ceva nu exista, luand ca exemplu natiunea de pasare cardinala este evident ca nu putem sa i acordam o semnificatie decat prin raportarea la o multitudine de cunostinte despre regnul pasarilr si trasaturile lor specifice, ca si despre particularitatile pasarii cardinale. In absenta acestor cunostinte, propozitia pe aceasta creanga se afla o pasare cardinala nu inseamna nimic. De aceea recunoasterea unei pasari carrdinal este o recunoastere individuala remarcabila. Un animal care ar fi dotat senzorial mult peste capacitatile umane dar care nu dispune de cunostintele corespunzatoare, nu este capabil sa acorde vreun inteles acestei propozitii. Aceasta insemana ca adevarul acestei propozitii este dat de coerenta cu ansamblul cunostintelor necesare pentru a i acorda o semnificatie. Al treilea punct de vedere sustinut cu privire la intelesul adevarului si falsului este cel promovat de filosofia acestui curent filosofic. William james afirma ca adevarul si falsul nu sunt proprietati ale propozitiilor. O propozitie, prin ea insasi, nu este nici adevarata, nici falsa. Adevarul, respectiv falsul sunt valori instituite de catre oameni iar criteriul este cel al utilitatii. Ca urmare, o propozitie este validata ca adevarata in masura in care angajeaza consecinte utile pentru oameni. In caz contrar, ea este falsa. De aceea, adevarul este un bun oarecare. Sa ne imaginam ca adevarul n ar genera nicio consecinta utila ci dimpotriva, falsul. Intr o astfel de situatie, ar trebui sa fugim de adevar si sa preferam opusul sau.

Adevar si eroare.Desi oamenii sunt preocupati sa intre in posesia adevarului si sa aiba certitudinea acestuia, ei nu reusesc intotdeauna, aflandu se adeseori in eroare. Eroarea este o greseala umana, concretizata fie in situatia ca se considera falsul ca adevar fie adevarul ca fals, fie imprejurarea in care se apreciaza ca exista un temei suficient pentru adevarul unei idei fara ca acesta sa fie real. In legatura cu factorii care genereaza eroarea si rolul acesteia in cunoastere, se pot identifica doua puncte de vedere: unul propriu filosofiei traditionale si celalalt promovat de filosoful german Karl Popper. Filosofia traditionala manifesta un asa numit optimism gnoseologic, deoarece considera ca omul dispune de mijloacele necesare pentru a intra in posesia adevarului. Daca acestea sunt folosite in mod corespunzator, nu se poate sa nu dobandim adevarul. Faptul ca uneori se intampla altfel, are la origine diverse cauza: caracterul limitat al facultatilor noastre de cunoastere, folosirea lor incorecta, prejudecatile, refuzul nostru vinovat de a vedea adevarul, existenta unor forte care actioneaza impotriva noastra si ne fac sa nu vedem adevarul, tinandu ne in ignoranta. Un adept al unui astfel de punct de vedere a fost filosoful francez Rene Descartes. El a afirmat ca facultatea de a cunoaste o avem de la Dumnezeu, in masura in care ne folosim corespunzator de aceasta, nu se poate sa nu intram in posesia adevarului; facultatea de a gresi nu o avem de la Dumnezeu, astfel ca eroarea este posibila datorita caracterului limitat al facultatii noastre de cunoastere dar si datorita folosirii incorecte a liberului arbitru atunci cand vointa se pronunta fara a avea temeiul oferit de catre intelect. In acest fel, eroarea este in conceptia lui, ceva negativ, un gol, un hiat, care trebuie evitat. Filosoful german Karl Popper afirma ca interpretarea traditionala este gresita, pentru ca pleaca de la premisa ca anul dispune de intruementele necesare pentru a intra in posesia adevarului. In realitate, astfel de instrumente nu exista. Conditia omului in cautarea adevarului este asemenea aceleia a alpinistului care doreste sa ajunga pe cel mai inalt pisc al unui munte, aflat in ceata sau in nori; atunci cand alpinistul ajunge pe un pisc el nu poate sti daca este si cel mai inalt, pentru ca datorita cetei sau norilor, n are termen de comparatie dar daca printr o spartura in ceata sau in nori, zareste un versant care urca mai sus decat piscul pe care se afla, atunci are certitudinea ca nu a atins cel mai inalt pisc. La fel si omul in cautarea adevarului, nu poate fi sigur daca a intrat in posesia lui dar poate dobandi certitudinea ca s a aflat in eroare. De aceea, progresul in cunoastere nu inseamna o treptata acumulare de adevaruri ci o treptata inlaturare a erorilor. In acest fel, eroarea dobandeste un rol pozitiv in cunoastere deoarece o eroare dovedita este sursa pentru noi ipoteze explicative. Despre interpretarea traditionala, pe care o numeste doctrina a adevarului manifest, Popper afirma ca aceasta plecand de la premisa ca omul dispune de mijloacele necesare pentru realizarea unei cunoasteri autentice, pune o intrebare categorica, de genul care este sursa cunaosterii autentice intrebare care reclama un raspuns categoric de genul experienta sau ratiunea. Este o greseala similara cu aceea care se face in teoriile politice unde se pleaca de la intrebarea cine trebuie sa ne conduca? presupunandu se implicit ca ar exista o forma ideala de exercitare a puterii. O astfel de forma ideala nu exista si de aceea ar trebui sa se plece de la intrebarea cum am putea face ca aceia care n ar trebui sa ajunga la putere, sa nu o faca desi este posibil sa nu reusim. De aceea si in teoria cunoasterii trebuie sa renuntam la intrebarea care este sursa cunoasterii certe si sa nu ne intrebam cum putem depista si inlatura eroarea. Raspunsul la aceasta intrebare este, dupa filosoful german, criticand ideile altora si daca se poate, propriile idei. Acest din urma aspect nu este obligatoriu pentru ca daca nu putem sa ne criticam propriile idei, se gasesc altii sa o faca.