CULORILE IN ICOANELE BIZANTINE SI CATOLICE

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care

arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea

culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism,

care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este

reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din

sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura

posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic)

era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140

de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la

dispoziție, maro sau roșu.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este

aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea,

o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau

tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și

jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta

a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este

similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al

luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez

”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a

desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie,

el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea

consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat

obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în

icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai

adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare ca căldurii, pasiunii,

iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de

viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra

morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului.

El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în

îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca

simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare

(XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel

primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr,

bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme.

Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice,

când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica

numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și

prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul

verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii

Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor.

Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte

treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici

îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu

purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse

împreună. Simbolic, albul reprezintă unitate luminii, în timp ce negrul este negarea luminii.

Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte

înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol.

Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

(Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. la fel mormântul lui Lazăr

cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă

pogorârea la iad.

Movul

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj

simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor

exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei,

are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia

ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în

icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată

în albastru.

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din

minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să

sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g

de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei

au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este

aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea,

o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau

tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și

jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta

a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care

înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este

considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt,

trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit

în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă

cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează

lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în

fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în

centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis

este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale

apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare ca căldurii,

pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și

energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei

vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei

Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de

asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele

au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat

această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul

în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a

săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii

supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile

liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica

numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și

prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul

verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii

Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e

trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus),

amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru

harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru.

Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește

de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse

împreună. Simbolic, albul reprezintă unitate luminii, în timp ce negrul este negarea luminii.

Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte

înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol.

Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

(Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr

cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă

pogorârea la iad.

Preluat dupa Vasile Calin Dragan