CATEHISMUL

BISERICII

CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti

1993

Concordat cum originali

2 februarie 1993

+ Ioan ROBU

Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele

Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine

păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui

răposat le găseşte în viaţa veşnică.

Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul

Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage

cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”,

Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data

nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”.

© Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano.

© 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA,

pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor

AA Apostolicam actuositatem

AG Ad gentes

Ben De benedictionibus

CA Centesimus annus

CCEO Corpus Canonum

Ecclesiarum Orientalium

CD Christus Dominus

CDF Congregatio de Doctrina

Fidei

CIC Codex Iuris Canonici

CL Christifideles laici

COD Conciliorum oecumenicorum

decreta

CRCatechismus Romanus

CT Catechesi tradendae

DCG Directorium Catecheticum

Generale

DeV Dominum et Vivificantem

DH Dignitatis humanae

DM Dives in misericordia

DS Denzinger-Schönmetzer,

Enchiridion Symbolorum,

definitionum et

declarationum de rebus fidei

et morum

DV Dei Verbum

EN Evangelii nuntiandi

FC Familiaris consortio

GE Gravissimum educationis

GS Gaudium et spes

HV Humanae vitae

IGLH Institutio generalis

Liturgiae Horarum

IGMR Institutio generalis Missalis

Romani

IM Inter mirifica

LE Laborem exercens

LG Lumen gentium

LH Liturgia Horarum

LR Liturghierul Roman

MC Marialis cultus

MD Mulieris dignitatem

MF Mysterium fidei

MM Mater et magistra

NA Nostra aetate

OBA Ordo baptismi adultorum

OBP Ordo baptismi parvulorum

OCf Ordo confirmationis

OcMOrdo celebrandi

matrimonium

OCVOrdo consecrationis

virginum

OE Orientalium Ecclesiarum

OEx Ordo exsequiarum

Of. lect. Oficiul lecturilor

OICA Ordo initiationis christianae

adultorum

OP Ordo poenitentiae

OT Optatam totius

PC Perfectae caritatis

PO Presbyterorum ordinis

PP Populorum progressio

PT Pacem in terris

RH Redemptor hominis

RM Redemptoris Mater

RP Reconciliatio et Poenitentia

SC Sacrosanctum Concilium

SPF Sollemnis Professio Fidei

SRS Sollicitudo rei socialis

UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la

sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice

Abd Abdia

Ag Ageu

Am Amos

Ap Apocalips

Bar Baruh

Cânt Cântarea Cântărilor

Col Coloseni

1 Cor 1 Corinteni

2 Cor 2 Corinteni

1 Cron 1 Cronici

2 Cron 2 Cronici

Dan Daniel

Dt Deuteronom

Ef Efeseni

Esd Esdra

Evr Evrei

Ex Exod

Ez Ezechiel

Fil Filipeni

Fm Filemon

Gal Galateni

Gen Geneza

Hab Habacuc

Iac Iacob

Idt Iudita

Ier Ieremia

In Ioan

1 In 1 Ioan

2 In 2 Ioan

3 In 3 Ioan

Ios Iosua

Is Isaia

Înţ Cartea Înţelepciunii

Jud Judecători

Lam Plângeri

Lc Luca

Lev Levitic

1 Mac 1 Macabei

2 Mac 2 Macabei

Mal Malahia

Mc Marcu

Mih Mihea

Mt Matei

Na Naum

Neh Nehemia

Num Numeri

Os Osea

Prov Proverbe (Pilde)

Ps Psalmi

1 Pt 1 Petru

2 Pt 2 Petru

Qoh Qohelet (Eclesiast)

Rom Romani

1 Sam 1 Samuel

2 Sam 2 Samuel

Sir Înţelepciunea lui Isus Sirah

(Eclesiastic)

Sof Sofonia (Zefania)

1 Tes 1 Tesaloniceni

2 Tes 2 Tesaloniceni

1 Tim 1 Timotei

2 Tim 2 Timotei

Tob Tobia

Zah Zaharia

Constituţia Apostolică

Fidei depositum

pentru publicarea

Catehismului Bisericii Catolice

redactat în urma

Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican

IOAN PAUL, EPISCOP

Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu

spre amintire perpetuă

Introducere

PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a

încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea

Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan

al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină

misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin

strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care

întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19).

Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze

mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai

accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu

trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate

cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” -

spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi

puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără

teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de

aproape douăzeci de veacuri”1.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani

1 Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11

octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.

de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această

«reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă,

care a fost însuşi scopul Conciliului”2.

De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam

declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la

desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai

pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în

efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul

fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3.

În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului

episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul

acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din

Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova

cunoaşterea şi aplicarea.

În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism

sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei,

care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în

diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o

învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor”4. Încă de la

încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime

unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5.

Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem

oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de

referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei?

După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a

canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte

importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de

Conciliul al II-lea din Vatican.

2 Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican,

8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985.

4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4:

Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.

Itinerarul şi spiritul pregătirii textului

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în

şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă.

În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de

Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de

Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în

teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări.

Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit

cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul

de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările

cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi,

mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un

spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea

textului.

Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a

Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În

ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea

episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei

colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate

invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de

direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci

armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei.

Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă

catolicitatea Bisericii.

Repartizarea materialului

Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a

Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a

Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a

misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină

seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul

timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a

problemelor care nu se puneau în trecut.

Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind

întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi.

Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând

conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul

creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în

acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la

întrebările epocii noastre.

Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea

I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i

lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie

fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul

cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a).

Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în

celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii

creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se

desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă

veşnică.

Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui

Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul

unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare

Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e

mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul

trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre.

Valoarea doctrinală a textului

Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o

poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a

învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de

Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba

comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să

slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu,

Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei!

Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe

care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor

particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a

sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a

întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit

de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de

a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de

referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit

pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care

doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să

ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor

creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În

sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de

speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica

catolică.

Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita

aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale,

mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi

să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi

culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura

catolică.

Încheiere

La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe

Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin

mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste

timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina

adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o

călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus

Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în

plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)!

Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al

II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu.

Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog

„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul

Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3).

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască

şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer

un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12),

decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului -

să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu

1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a

creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi

în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l

iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în

unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul

său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în

Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite.

2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe

care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici

din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi

învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la

sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să

propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele

care-l însoţeau” (Mc 16, 20).

3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în

mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în

lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu

fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în

generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi

rugăciune1.

1 Cf. Fapte 2, 42.

II. A transmite credinţa ─ cateheza

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică

pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui

Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în

această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos2.

5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în

mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi

sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”3.

6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale

misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau

care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a

trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea

sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară4.

7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi

sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la

planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”5.

8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea

epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a

slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi

sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele.

9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de

vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de

frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i

poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a

suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi

teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin,

a dus la publicarea a numeroase catehisme.

10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican

(considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne),

cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971,

sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977),

Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi

2 Cf. CT 1; 2.

3 CT 18.

4 Cf. CT 18.

5 CT 13.

tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor

din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”6. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea

şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu

totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”7. A făcut tot ce

era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism

11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a

conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi

morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii.

Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul

Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau

compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”8.

12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de

toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca

instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el

se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va

fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini.

IV. Structura Catehismului

13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează

cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul),

sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl

nostru).

Partea întâi: Mărturisirea de credinţă

14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa

baptismală în faţa oamenilor9. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă

6 Raport final II, B, a 4.

7 Cuvântare din 7 decembrie 1985.

8 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4.

9 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care

omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe

care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur

Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi

Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua).

Partea a doua: Sacramentele credinţei

15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o

dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în

acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente

(secţiunea a doua).

Partea a treia: Viaţa de credinţă

16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui

Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu

ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează

dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a

doua).

Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă

17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa

credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri

din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul

bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le

dăruiască.

V. Indicaţii practice

pentru folosirea acestui Catehism

18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice.

Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând

la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului

permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei.

19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea

trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje,

trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză.

20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de

tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare.

21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau

hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea

aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă.

22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise

esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii

catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat.

VI. Adaptările necesare

23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să

ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre

maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie10

.

24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările

expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de

vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este

adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în

special, celor care îi instruiesc pe credincioşi:

Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22)

spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie

că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i

instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la

adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci

nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în

toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci

când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri,

să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor11

.

10

Cf. CT 20-22; 25. 11

CR, Prefaţă 11.

Mai presus de toate - Iubirea

25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral

enunţat de Catehismul Roman:

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care

nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de

făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea

Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute

perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât

Iubirea12

.

12

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI

„Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte

de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită

în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”.

Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se

dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea

sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului

(capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în

întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei

(capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI

Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu

27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de

Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi

numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute:

Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la

comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu

Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este

susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu

recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său1.

28 De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri

căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte,

meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie 1 GS 19, §1.

sunt atât de universale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă:

Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc, ieşit

dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei

să-l caute pe Dumnezeu, încercând să-l poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este

departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 26-

28).

29 Dar această „relaţie intimă şi vitală, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu”2 poate fi

uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea

origini foarte diferite3: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa

religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii4, exemplul rău dat de credincioşi,

curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos, care, de

teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu5 şi fuge dinaintea chemării Lui

6.

30 „Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105, 3). Dacă omul poate

să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu, în schimb, nu încetează să-i

cheme pe toţi oamenii să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea. Dar această

căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, „inimă curată” şi,

de asemenea, mărturia celorlalţi, care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi

înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te

laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia

păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea,

omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta,

făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi

neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine7.

II. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu

31 Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe

Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge

la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”,

2 GS 19, §1.

3 Cf. GS 19-21.

4 Cf. Mt 13, 22.

5 Cf. Gen 3, 8-10.

6 Cf. Iona 1, 3.

7 Sf. Augustin, Conf. 1, 1, 1.

nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente

convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.

Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia:

lumea materială şi persoana umană. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la

devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi

cunoscut ca originea şi scopul Universului.

Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre

Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute

ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere

şi dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20)8.

şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă

frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului, care se dilată şi se răspândeşte,

întreabă frumuseţea cerului, (...) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: «Iată,

suntem frumoase». Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi

supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e

supus schimbării9?»

33 Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu

libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, se întreabă

asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său

spiritual. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la

materie”10

, sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.

34 Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul

ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit. Astfel, pe aceste „căi”

felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă

şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”11

.

35 Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui

Dumnezeu personal. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui, Dumnezeu a

voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă.

Totuşi, dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să

vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.

III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii

8 Cf. Fapte 14, 15. 17; 17, 27-28; Înţ 13, 1-910.

9 Serm. 241, 2.

10 GS 18, §1; cf. 14 §2.

11 Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 2, 3.

36 „Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate,

poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii

umane”12

. Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu.

Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”13

.

37 Totuşi, în condiţiile istorice în care se află, omul întâmpină multe dificultăţi în a-l

cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii:

Deşi raţiunea umană, simplu vorbind, e realmente capabilă, prin puterile şi

cu lumina ei naturală, să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui

Dumnezeu personal, care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui,

precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre,

există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic

puterea naturală, căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre

oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi,

atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa, pretind dăruire

şi renunţare. În dobândirea unor astfel de adevăruri, spiritul omenesc

întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei, precum şi din partea

înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. De aceea, în această materie,

oamenii se conving uşor de falsitatea sau, cel puţin, de nesiguranţa unor lucruri

ce ar vrea să nu fie adevărate14

.

38 De aceea, omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu, nu numai

pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, ci şi pentru „adevărurile religioase

şi morale, care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană, pentru ca ele să

poată fi cunoscute de toţi, chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu uşurinţă,

cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”15

.

IV. Cum să vorbim despre Dumnezeu?

39 Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, Biserica îşi

exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu

toţi oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte

religii, cu filosofia şi cu ştiinţele şi, de asemenea, cu necredincioşii şi cu ateii.

12 Cc. Vatican I: DS 3004; cf. 3026; DV 6.

13 Cf. Gen 1, 27.

14 Pius XII, Enc. Humani Generis: DS 3875.

15 Ibid.: DS 3876; cf. Cc. Vatican I: DS 3005; DV 6; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 1.

40 Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul

nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la

creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi.

41 Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu, în mod deosebit

omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Multiplele perfecţiuni ale

creaturilor (adevărul, bunătatea, frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui

Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile

creaturilor sale, „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor, prin analogie, poate fi

contemplat Creatorul lor” (Înţ 13, 5).

42 Dumnezeu transcende orice făptură. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat

limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe

„Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns”16

cu reprezentările

noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui

Dumnezeu.

43 Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă, desigur, în chip

omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi, fără a-l putea totuşi exprima în

infinita lui simplitate. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură,

oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari”17

şi că „nu putem sesiza

despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte

fiinţe în raport cu El”18

.

PE SCURT

44 Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu,

mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi

trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu.

45 Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care îşi găseşte fericirea:

„Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista mâhnire şi încercare; când va fi plină de

tine, viaţa mea va fi împlinită”19

.

46 Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale, omul poate ajunge la

certitudinea existenţei lui Dumnezeu, cauza şi scopul a toate.

47 Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat, Creatorul şi Domnul nostru, poate

16 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Anafora.

17 Cc. Lateran IV: DS 806.

18 Sf. Toma Aq. S. Gent. 1, 30.

19 Sf. Augustin, Conf. 10, 28, 39.

fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii

omeneşti20

.

48 Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale

creaturilor, asemănări cu Dumnezeu, cel infinit în desăvârşire, chiar dacă limbajul

nostru limitat nu-i epuizează misterul.

49 „Creatura fără Creator dispare”21

. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de

răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră

sau îl refuză.

20 Cf. Cc Vatican I: DS 3026.

21 GS 36.

CAPITOLUL AL DOILEA

Dumnezeu în întâmpinarea omului

50 Prin raţiunea naturală, omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind

de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere, la care omul nu se poate ridica

prin propriile-i forţe, şi anume acela al Revelaţiei divine1. Printr-o hotărâre total liberă,

Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său

binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează

pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe

Duhul Sfânt.

ARTICOLUL 1

Revelaţia lui Dumnezeu

I. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale»

51 „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă

cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la

Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”2.

52 Dumnezeu, care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6, 16), vrea să-şi

împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber, pentru a face din

1 Cc. Vatican I: DS 3015.

2 DV 2.

ei fii adoptivi, în Fiul său unic3. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe

oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască şi să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei

în stare prin propriile puteri.

53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele

şi care se luminează reciproc”4. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu

se comunică treptat omului, îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală

pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului

Întrupat, Isus Cristos. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această

pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui

Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe

Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a

Tatălui”5.

II. Etapele Revelaţiei

De la începutul începutului, Dumnezeu se face cunoscut

54 „Dumnezeu, care creează şi ţine totul prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea

creată, o mărturie permanentă despre sine. Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea

mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri”6.

I-a chemat la o comuniune intimă cu El, înveşmântându-i în splendoare de har şi de

dreptate.

55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Într-adevăr,

Dumnezeu, „după căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în

speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viaţă

veşnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele”7.

Şi după ce omul, prin neascultare, a pierdut prietenia ta, Tu nu l-ai

lăsat sub stăpânirea morţii. (...) Tu ai oferit de multe ori oamenilor

legământul tău8.

Legământul cu Noe

3 Cf. Ef 1, 4-5.

4 DV 2.

5 Haer. 3, 20, 2; cf. de ex. Haer. 3, 17, 1; 4, 21, 3.

6 DV 3.

7 DV 3.

8 LR, Rugăciunea euharistică IV, 118.

56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat, Dumnezeu caută,

în primul rând, să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. Legământul cu

Noe după potop9 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”, adică faţă de

oamenii grupaţi „după ţările lor, fiecare după limba sa, şi după seminţiile lor” (Gen 10,

5)10

.

57 Această ordine, în acelaşi timp cosmică, socială şi religioasă a pluralităţii

neamurilor11

, aşezată de Providenţă sub paza îngerilor12

, este destinată să limiteze

orgoliul unei omeniri decăzute, care, solidară în nelegiuire13

, ar vrea să-şi construiască

prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel14

. Dar, din cauza păcatului15

, politeismul şi

idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această

economie provizorie.

58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor16

, până la

proclamarea universală a Evangheliei. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste

„neamuri”, cum sunt „dreptul Abel”, regele-preot Melchisedec17

, prefigurarea lui

Cristos18

, sau drepţii „Noe, Daniel şi Iob” (Ez 14, 14). Astfel, Scriptura exprimă la ce

înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe, aşteptând

ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11, 52).

Dumnezeu îl alege pe Abraham

59 Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abram, chemându-l „afară

din ţara lui, din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12, 1), pentru a-l face Abraham, adică

„părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17, 5): „în tine se vor binecuvânta toate

neamurile pământului” (Gen 12, 3 LXX)19

.

60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor,

poporul ales20

, chemat să pregătească adunarea, într-o zi, a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 9 Cf. Gen 9, 9.

10 Cf. Gen 10, 20-31.

11 Cf. Fapte 17, 26-27.

12 Cf. Dt 4, 19; (LXX) 32, 8.

13 Cf. Înţ 10,5.

14 Cf. Gen 11, 4-6.

15 Cf. Rom 1, 18-25.

16 Cf. Lc 21, 24.

17 Cf. Gen 14, 18.

18 Cf. Evr 7, 3.

19 Cf. Gal 3, 8.

20 Cf. Rom 11, 28.

unitatea Bisericii21

; el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi22

.

61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi

întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.

Dumnezeu îşi formează un popor: Israel

62 După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, izbăvindu-l din

robia egipteană. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat, prin Moise, legea sa,

pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El, unicul Dumnezeu viu şi adevărat,

Tată prevăzător şi judecător drept, şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit23

.

63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu24

, cel care „poartă numele Domnului”

(Dt 28, 10). Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”25

, poporul

„fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham.

64 Prin profeţi, Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, în aşteptarea

unui Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor26

şi care va fi înscris în inimi27

.

Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate

infidelităţile28

, o mântuire care va cuprinde toate neamurile29

. Mai ales cei săraci şi

smeriţi ai Domnului30

vor fi purtătorii acestei speranţe. Femeile sfinte, ca Sara, Rebeca,

Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel.

Figura cea mai pură este Maria31

.

III. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii32

”

Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu a grăit

părinţilor noştri prin prooroci, în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său”

(Evr 1, 1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul unic, desăvârşit şi

21

Cf. In 11, 52; 10, 16. 22

Cf. Rom 11, 17-18. 24. 23

Cf. DV 3. 24

Cf. Ex 19, 6. 25

LR, Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 26

Cf. Is 2, 2-4. 27

Cf. Ier 31, 31-34; Evr 10, 16. 28

Cf. Ez 36. 29

Cf. Is 49, 5-6; 53, 11. 30

Cf. Sof 2, 3. 31

Cf. Lc 1, 38. 32

DV 2.

definitiv al Tatălui. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta.

Sfântul Ioan al Crucii, după atâţia alţii, exprimă acest lucru în mod luminos comentând

Evr 1, 1-2:

„De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu

mai are alt cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur

Cuvânt; (...) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime

în Fiul său, dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Iată de ce acela care ar

vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că

ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii

numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”33

.

Nu va mai fi altă Revelaţie

66 „Economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece

niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în

glorie a Domnului nostru Isus Cristos”34

. Totuşi, chiar dacă Revelaţia s-a încheiat, ea nu

a fost încă pe deplin explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat

întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.

67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”, dintre care unele au fost

recunoscute de autoritatea Bisericii. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. Rolul lor

nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i

ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Călăuzit de

Magisteriul Bisericii, simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în

aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată

Bisericii.

Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să

corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. Este cazul anumitor religii necreştine,

precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”.

PE SCURT

68 Din iubire, Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. El aduce astfel un

răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra

sensului şi scopului vieţii sale.

33

Carm. 2, 22. 34

DV 4.

69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin

fapte şi cuvinte.

70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile

create, El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. Le-a vorbit şi, după

cădere, le-a făgăduit mântuirea35

şi le-a oferit legământul său.

71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele

vii36

. Acesta va dura cât va dăinui lumea.

72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu

urmaşii lui. Din aceştia şi-a format poporul, căruia i-a revelat legea sa prin

Moise. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii

omeniri.

73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin, trimiţându-l pe propriul său Fiu, în care

şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Acesta este Cuvântul definitiv al

Tatălui, aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El.

ARTICOLUL 2

Transmiterea Revelaţiei divine

74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea

adevărului” (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus37

. Deci Cristos trebuie să fie vestit

tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor, şi astfel, Revelaţia să ajungă până la marginile

lumii:

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a

hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se

transmită tuturor generaţiilor38

.

35

Cf. Gen 3, 15. 36

Cf. Gen 9, 16. 37

Cf. In 14, 6. 38

DV 7.

I. Tradiţia apostolică

75 „Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului

Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca

pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită

odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”39

.

Propovăduirea apostolică...

76 Transmiterea Evangheliei, conform poruncii Domnului, s-a făcut în două feluri:

Oral „de apostoli, care, prin propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin instituţii,

au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui şi din

faptele lui, precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”;

În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor, care, tot sub inspiraţia Duhului

Sfânt, au consemnat în scris vestea mîntuirii”40

.

... continuată în succesiunea apostolică

77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică,

apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le «propria misiune de a

învăţa»41

”. Într-adevăr, „propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în

cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul

veacurilor”42

.

78 Această transmitere vie, săvârşită în Duhul Sfânt, este numită Tradiţie, întrucât e

distinctă de Sfânta Scriptură, deşi e strâns legată de ea. Prin ea, „Biserica, în învăţătura,

în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea

însăşi, tot ceea ce crede”43

. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de

viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care

crede şi se roagă”44

.

79 Astfel, comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt

rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte

39

DV 7. 40

DV 7. 41

DV 7. 42

DV 8. 43

DV 8. 44

DV 8.

fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al

Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi la tot

adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”45

.

II. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură

Un izvor comun...

80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci

amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi

scop”46

. Şi una, şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos, care a

făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 20).

... două moduri distincte de transmitere

81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia

Duhului dumnezeiesc”.

„Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu

încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi,

călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l

răspândească prin propovăduire”.

82 Biserica deci, căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei, „nu-şi

dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură.

De aceea, atât Scriptura, cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi

consideraţie”47

.

Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti

83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit

din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr,

prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul

Testament atestă procesul Tradiţiei vii.

45

DV 8. 46

DV 9. 47

DV 9.

Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice, disciplinare, liturgice sau

devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme

particulare, în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. În

lumina Tradiţiei apostolice, aceste „tradiţii” pot fi păstrate, modificate sau părăsite, sub

călăuzirea Magisteriului Bisericii.

III. Interpretarea tezaurului credinţei

Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici

84 „Tezaurul sfânt”48

al credinţei (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiţie şi în

Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. „Aderând la el, întregul

popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în

comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi

mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi

credincioşi”49

.

Magisteriul Bisericii

85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau

transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se

exercită în numele lui Isus Cristos”50

, adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul

lui Petru, episcopul Romei.

86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte,

învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu

asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu

fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă

revelat de Dumnezeu”51

.

87 Credincioşii, amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă

ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16)52

, primesc cu docilitate învăţăturile şi

îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme.

48

Cf. 1 Tim 6, 20; 2 Tim 1, 12-14. 49

DV 10. 50

DV 10. 51

DV 10. 52

Cf. LG 20.

Dogmele credinţei

88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci

când defineşte dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul

creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă, adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau

adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.

89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. Dogmele sunt

făclii pe calea credinţei noastre, o luminează şi îi dau siguranţă. şi, reciproc, dacă viaţa

noastră este dreaptă, mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor

credinţei53

.

90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei

misterului lui Cristos54

. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice,

în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”55

.

Simţul supranatural al credinţei

91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Ei au

primit ungerea Duhului Sfânt, care îi învaţă totul56

şi îi călăuzeşte la tot adevărul.57

92 „Totalitatea credincioşilor (...) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această

prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la

episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de

credinţă şi moravuri”58

.

93 „Prin acest simţ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, Poporul lui

Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, (...) aderă neclintit la «credinţa

transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna», o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă

şi o aplică mai pe deplin în viaţă”59

.

Creşterea în înţelegerea credinţei

53

Cf. In 8, 31-32. 54

Cf. Cc. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum; LG 25. 55

UR 11. 56

Cf. 1 In 2, 20. 27. 57

Cf. In 16, 13. 58

LG 12. 59

LG 12.

94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt, înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul

credinţei poate creşte în viaţa Bisericii:

─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care îl păstrează în inimă”60

; în

mod deosebit, „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului

revelat”61

;

─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa

spirituală”62

; „divina eloquia cum legente crescunt - cuvintele dumnezeieşti şi cel care le

citeşte cresc laolaltă”63

;

─ „prin propovăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o

charismă sigură a adevărului”64

.

95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii,

din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât

nu pot exista separat şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la

mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”65

.

PE SCURT

96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor, aceştia au transmis prin

propovăduirea lor şi în scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, tuturor generaţiilor,

până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos.

97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al

Cuvântului lui Dumnezeu66

, în care Biserica peregrină îl contemplă, ca într-o

oglindă, pe Dumnezeu, izvorul tuturor bogăţiilor sale”.

98 „Biserica, în învăţătura, viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite

tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede”67

.

99 Datorită simţului supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu în

întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine, să-l pătrundă tot

mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin.

100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost

60

DV 8. 61

GS 62 §7; cf. 44 §2; DV 23; 24; UR 4. 62

DV 8. 63

Sf. Grigore cel Mare, Hom. Ez 1, 7, 8. 64

DV 8. 65

DV 10 §3. 66

DV 10. 67

DV 8.

încredinţată numai Magisteriului Bisericii, Papei şi episcopilor aflaţi în

comuniune cu el.

ARTICOLUL 3

Sfânta Scriptură

I. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi

101 În condescendenţa bunătăţii sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le

vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi

omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui

Veşnic; luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor”68

.

102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur

Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime69

:

Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul

întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor

scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are

nevoie de silabe, pentru că nu e supus timpului70

.

103 De aceea, Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum

venerează şi Trupul Domnului. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii, luată

de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos71

.

104 În Sfânta Scriptură, Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea72

, căci în ea

nu primeşte numai un cuvânt omenesc, ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui

Dumnezeu73

. „Într-adevăr, în Cărţile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire

68

DV 13. 69

Cf. Evr 1, 1-3. 70

Sf. Augustin, Psal. 103, 4, 1. 71

Cf. DV 21. 72

Cf. DV 24. 73

Cf. 1 Tes 2, 13.

în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”74

.

II. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi

105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi

este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”.

„Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi

canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că,

fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost

încredinţate ca atare Bisericii”75

.

106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. „Pentru redactarea

cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităţilor şi

puterilor proprii, pentru ca, acţionând El însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca

adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”76

.

107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau

hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie declarat despre cărţile

Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care

Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre”77

.

108 Totuşi, credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. Creştinismul este religia

„Cuvântului” lui Dumnezeu, „nu a unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi

viu”78

. Ca ele să nu rămână literă moartă, Cristos, Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui

viu, trebuie, prin Duhul Sfânt, să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24,

45).

III. Duhul Sfânt, interpret al Scripturii

109 În Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Pentru a

interpreta bine Scriptura, trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să

afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele

74

DV 21. 75

DV 11. 76

DV 11. 77

DV 11. 78

Sf. Bernard, Hom. miss. 4, 11.

lor79

.

110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinut seama de condiţiile

timpului şi culturii lor, de „genurile literare” folosite în epocă, de modurile de a simţi, de

a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în

mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau

de alt gen de expresie”80

.

111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată, există un alt principiu al interpretării

corecte, nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă

moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a

fost scrisă”81

.

Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii

conformă Duhului care a inspirat-o82

:

112 1. În primul rând, trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii

Scripturi”. Căci, oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc, Scriptura este una,

datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă,

deschisă de la Paştele său83

.

Inima84

lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face

cunoscută Inima lui Cristos. Această inimă era închisă înainte de

Pătimire, căci Scriptura nu era limpede. Dar Scriptura a fost deschisă

după Pătimire, pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o

înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate

profeţiile85

.

113 2. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”.

După o expresie a Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima

Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica poartă în

Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea

spirituală a Scripturii („... după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”86

).

79

Cf. DV 12 §1. 80

DV 12 §2. 81

DV 12 §3. 82

Cf. DV 12 §3. 83

Cf. Lc 24, 25-27. 44-46. 84

Cf. Ps 22, 15. 85

Sf. Toma Aq., Psal. 21, 11. 86

Origene, Hom. in Lev. 5, 5.

114 3. E necesară atenţia la „analogia credinţei”87

. Prin „analogia credinţei”

înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei.

Sensurile Scripturii

115 După o veche tradiţie, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi

sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic.

Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii

în Biserică:

116 Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de

exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Omnes sensus (sc. Sacrae

Scripturae) fundentur super litteralem. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe

sensul literal”88

.

117 Sensul spiritual. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu, nu numai textul

Scripturii, ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne.

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor

recunoscând semnificaţia lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al

biruinţei lui Cristos şi, prin aceasta, al Botezului89

.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod

corect de a acţiona. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10, 11)90

.

3. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor

eternă, călăuzindu-ne (în greceşte, anagogé) spre Patria noastră. Astfel, Biserica pe

pământ este semn al Ierusalimului ceresc91

.

118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri:

Litera gesta docet, quid credas allegoria,

Moralis quid agas, quo tendas anagogia.

„Sensul literal te învaţă faptele, alegoria ─ ce trebuie să crezi,

sensul moral ─ ce trebuie să faci, anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”.

119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi

expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un

fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de

a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte

87

Cf. Rom 12, 6. 88

Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 10, ad 1. 89

Cf. 1 Cor 10, 2. 90

Cf. Evr 3─4,11. 91

Cf. Ap 21,1 ─ 22,5.

dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”92

:

Ego vero Evangelio non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae

commoveret auctoritas. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar

îndemna autoritatea Bisericii catolice”93

.

IV. Canonul Scripturilor

120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte

datorită Tradiţiei apostolice94

. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Ea

cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier şi Pl împreună)

şi 27 pentru Noul Testament95

:

Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel,

1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici, Esdra şi Nehemia, Tobia, Iudita, Estera, 1 şi 2 Macabei, Iob,

Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Isaia,

Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea,

Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul Testament;

Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile

Sfântului Paul către romani, 1 şi 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către

filipeni, către coloseni, 1 şi 2 către tesaloniceni, 1 şi 2 către Timotei, către Tit, către

Filemon, Scrisoarea către evrei, Scrisoarea lui Iacob, 1 şi 2 a lui Petru, cele trei Scrisori

ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament.

Vechiul Testament

121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Cărţile lui sunt

divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă96

, căci Vechiul Legământ nu a fost

niciodată revocat.

122 Într-adevăr, „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să

pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul Universului”. „Deşi conţin şi lucruri

imperfecte şi condiţionate istoric”, cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre

întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate

92

DV 12, 3. 93

Sf. Augustin, Fund. 5, 6. 94

Cf. DV 8, §3. 95

Cf. DS 179; 1334-1336; 1501-1504. 96

Cf. DV 14.

învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi

minunate comori de rugăciune; în sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”97

.

123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu.

Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub

pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul).

Noul Testament

124 „Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea

oricărui om care crede, se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului

Testament”98

. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine.

Obiectul lor central este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, faptele, învăţăturile,

pătimirea şi glorificarea lui, precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului

Sfînt99

.

125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi, „deoarece constituie principala

mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru”100

.

126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viaţa şi învăţătura lui Isus. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, „a căror

istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind

printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua

în care a fost înălţat la cer”.

2. Tradiţia orală. „După Înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor

ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de

evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte”.

3. Evangheliile scrise. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite

lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le

pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit,

păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi

autentice despre Isus”101

.

127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic, despre care dau mărturie

veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate

timpurile asupra sfinţilor:

97

DV 15. 98

DV 17. 99

Cf. DV 20. 100

DV 18. 101

DV 19.

Nu există nici o învăţătură mai bună, mai de preţ şi mai minunată

decât textul Evangheliei. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul

nostru, Cristos, a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte102

.

La meditaţie, mă opresc mai presus de toate la Evanghelie; în ea

găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Descopăr mereu noi lumini,

sensuri ascunse şi tainice103

.

Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament

128 Biserica, încă din timpurile apostolice104

, iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei,

a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente, cu ajutorul tipologiei.

Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce

Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat.

Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. Dar ea nu

trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie, reafirmată de

Mântuitorul însuşi105

. De altfel, şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi.

Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit106

. După o spusă veche, Noul

Testament este ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in

Vetere latet et in Novo Vetus patet107

.

130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu

va fi totul în toate” (1 Cor 15, 28). Astfel, chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt, de

exemplu, nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în

acelaşi timp etape intermediare.

V. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii

131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru

Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii - tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor

curat şi nesecat al vieţii spirituale”108

. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta

102

Sf. Cezaria cea tânără, Rich. 103

Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ms. autob. A 83v. 104

Cf. 1 Cor 10, 6. 11; Evr 10, 1; 1 Pt 3, 21. 105

Cf. Mc 12, 29-