cronos - penița de aur, anul ii, nr. 13-14-15, mar-apr-mai, 2014

3

nr. 13-14-15, martie-aprilie-mai 2014

editorial 3-4

CCuummppăănnaa

Nicolae Vasile

Eram în componenţa aproape completă a grupului cu care toată perioada facultăţii petrecusem momentele de relaxare. Era cu câteva zile înainte de Crăciun, înainte de ultima vacanţă din viaţa noastră de studenţi. Pe vremea aceea nu prea se practica ideia urmării mai multor facultăţi, cum a devenit o modă astăzi! Unii colegi plecaseră deja acasă, dar nucleul dur al grupului era încă la cămin şi căuta să găsească o soluţie pentru petrecerea în mod deosebit a acestei ultime vacanţe.

Relu, de loc din Argeş, avea o promisiune de la tatăl său, nea Nelu, şeful comerţului din judeţ, de a aranja o escapadă la una din cabanele de pe lângă lacul de acumulare de la Vidraru. Aşteptam un răspuns. Atunci nu erau telefoane mobile, odată despărţiţi era mai greu să comunicăm. Ne promisese o recompensă, cu un an înaine, când în noaptea cutremurului, cel din 4 martie 1977, l-am ajutat să-şi strângă urgent lucrurile şi să-le transporte la maşină, de la etajul 12 al hotelului din cadrul Şcolii de cadre „Ştefan Gheorghiu”, unde se afla la un curs de perfecţionare de câteva săptămâni. Acele etaje, parcurse pe picioare, lifturile fiind nefuncţionale, au părut de câteva ori mai multe, la urcat şi la coborât, la nici o oră de la teribila întâmplare. La fiecare zgomot sărea inima în noi!

Fiind un cadru de conducere de mare nivel, nea Nelu trebuia să ajungă urgent la locul de său de muncă! Pe vremea socialismului nu te jucai cu sarcinile de serviciu!

La un moment dat aşteptarea a luat sfârşit. Vestea bună sosise! Urma să ne petrecem vacanţa la Hotelul Cumpăna, de la

capul lacului de acumulare. Totul era aranjat, eram aşteptaţi acolo, fiecare la data la care putea ajunge, după aranjamentele cu prietenele sau prietenii care urmau să-i însoţească. Am mers în final, cinci cupluri, care ulterior au şi devenit cinci familii.

Când am ajuns acolo hotelul era aproape gol, aşa că ne-am ales cele mai bune camere, pe care urma să le părăsim când începeau să vină cei care-şi cumpăraseră acele locaţii pentru petrecerea revelionului. În această perioadă făceam seara adevărate chefuri cu nea Fănică, un bun prieten al lui nea Nelu, şeful întregului complex, care cuprindea hotelul, restaurantul şi alte câteva cabane din acea zonă. Ne-am mutat ulterior la o cabană, pe care am ocupat-o în întregime, la circa doi kilometri de hotel, dar unde trebuia să ne autogospodărim cu tăiatul lemnelor şi făcutul focului, încălzitul apei. Nu era o problemă deosebită, aş putea spune că devenise chiar plăcută! Pentru mâncat mergeam la restaurantul hotelului.

Ne făceam noi planurile pentru noaptea de revelion pe care urma să o petrecem la hotel, alături de toţi ceilalţi. Contam că o să-i batem pe toţi la dans şi la cântat, unde devenisem „profesionişti” în cei cinci ani de facultate, şi eram deja o echipă formată. De „agăţat” ceva nu se punea problema fiindcă fiecare era însoţit de prietana sau prietenul său tradiţional.

O primă problemă neaşteptată a fost chiar în seara sosirii la revelion. Am rămas mai târziu la cabană pentru a întării focurile la sobe, pentru a nu găsi frig în camere dimineaţa de după noaptea cumpenei dintre ani. Fusese ideea şi oferta mea, nu îmi impusese altcineva!

Terminasem treaba şi optimist, pentru petrecerea ce avea să vină, am plecat lejer pe drumul forestier care lega cabana de hotel. La un moment dat aud un zgomot în spate, ca şi cum cineva ar alerga în spatele

eee ddd iii ttt ooo rrr iii aaa lll

4

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

meu. La prima întoarcere a capului, nu am văzut nimic, fiindcă tocmai după ce trecusem o curbă şi nu aveam o bună vizibilitate în spate! Zgomotul s-a repetat. De data aceasta am văzut, cu stupoare, un urs care aproape alerga după mine. În tensiunea momentului mi-a venit o idee salvatoare. Punga cu mere, pe care o aveam la mine, i-am aruncat-o împrăştiat animalului! Eram un mare mâncător de mere şi vroiam să mă asigur că nu rămân în pană de mere tocmai în noaptea de revelion. Ursul şi-a făcut de lucru cu merele, iar eu am ajuns precipitat la hotel. Eram convins că la acea dată toţi urşii din lume hibernează! Aşa învăţasem la şcoală! Se pare că ei hibernează doar din când în când, şi anume când nu au nici o şansă să găsească mâncare! Dacă au ce mânca nu au nici un chef de hibernare! Probabil mirosise că am mere la mine, sau avea de gând să mă mănânce chiar pe mine!

A fost o noapte excelentă, pe jumătate! La capitolul dans, gaşca noastră a învins, personal am câştigat concursul de dansat sârba. La cântat am avut o mare surpriză! Printre cei ce au făcut revelionul acolo, în acel an, s-a nimerit şi un solist de la operă. Când a deschis gura, a anihilat orice fel de concurenţă! Toată sala a tăcut brusc, ascultând extraordinara voce apărută neaşteptat. Noi pregătisemrăm o serie de cântece studenţeşti, printre care la loc de cinste, Imnul studentului electrician, pe care nici nu am mai îndrăznit să-l începem când am văzut ce concurenţă avem!

Am lungit-o până dimineaţă, după aceea am mers la cabana noastră, unde ne aştepta o căldură plăcută, plătită cu riscul întânliri cu Moş Martin!

A doua zi am dormit cât ne-a dorit sufletul! Doamne, ce lux este să te să te scoli dimineaţa când vrei! Nu de multe ori în viaţă ai această favoare! Când, pe rând, ne-am trezit toţi, am început să facem planuri pentru a doua zi. A câştigat varianta

unei excursii la cabana Capra. Au urmat o serie de discuţii

referitoate la distanţa faţă de aceasta. Unii spuneau că se află la opt kilometri, alţii la zece, maximul era pe la şaisprezece. Rămânea să vedem a doua zi! Hotărâsem, deşi nu ştiam prea bine la ce ne angajam! Comunicarea se făcea greu atunci!

Am plecat a doua zi de dimineată, plini de entuziasm. După ce ne săturasem de mers, ne-am întâlnit cu un pădurar, care ne-a spus că până la la Capra mai erau cincisprezece kilometri, şi că mersesem până atunci şaisprezece! Orice om normal decidea să mergă înainte, ţinta era mai aproape decât distanţa de întoarcere. Am mers mai departe!

Pe măsură ce ne apropiam, aveam în minte o friptură mare pe care urma să o mănânc când vom ajunge la cabană, o ţuică fiartă la început şi un vin după aceea! Cred că şi ceilalţi la fel! Poate diferea doar felul cărnii din care era făcută aceasta şi culoarea vinului!

Când am ajuns la cabana Capra, am simţit o atmosferă apăsătoare. Ceva rău plutea în aer! Nu ne-am preocupat de cazare, ne-am aşezat diect la o masă şi am vrut să comandăm ceva de mâncare. De când aşteptam această clipă! Plecasem de la Cumpăna de la şase dimineaţa şi făcusem mai bine de opt ore pe drum. Aşteptam să avem o seară odihnitoare binemeritată după atâta efort, urmată de câteva zile de odihnă activă în acel peisaj de vis!

Surprinzător, chelnerul nu avea niciun chef de noi. Dacă nu se ajungea iar la trimiterea la nea Nelu, probabil că ne dădea direct pe uşă afară! În comunism şefii erau şefi, erau ascultaţi până în cele mai îndepărtate colţuri ale zonei pe care o conduceau! Cu chiu cu vai ne-a adus ceva de mâncare dar ne-a şi atenţionat să ne grăbim, să nu desfacem bagajele, pentru că în maxim o oră trebuia să plecăm toţi, inclusiv personalul de deservire. Se primise


5


o alertă meteorologică. Urmau ninsori grele care vor bloca totul acolo. Nu era o noutate, pentru ei, se întâmpla în fiecare iarnă ceva similar.

Ne–a lovit în moalele capului! Noi eram morţi de oboseală şi nu credeam că mai avem energie să luăm drumul de la capăt, în sens invers! Nu am avut ce face, am mâncat cu ghimpi şi am pornit înapoi. Pauza făcută, căldura din interior şi mâncarea, chiar şi în acele condiţii, ne-au scos din ritm, şi ne era greu să repornim. Poate ar fi fost mai bine să mâncăm ceva în picioare şi să nu mai facem acea pauză de acolo, care ne moleşise de tot!

La întoarcere aveam totuşi avantajul coborârii dar şi dezavantajul că între timp zăpada tot crescuse. Dacă dimineaţa, la plecare, era cam de zece centimetri, la începutul întoarcerii ajunsese cam la treizeci, şi ningea într-una! Am făcut o invenţie, la anumite curbe, unde nu erau copaci, ne făceam ghem, cu capul între mâini, şi ne rostogoleam pe zăpada prospătă, economisind timp şi efort important. Între timp se şi întunecase, şi doar albul a tot cuprinzător al zăpezii ne ajuta să ne vedem între noi şi să intuim, mai mult, o cale de mers.

Am avut adesea sentimentul împotmolirii definitive, dar entuziasmul tinereţii şi curajul dat de faptul că eram mulţi ne-a ajutat să mergem înainte. Mult după miezul nopţii, am zărit clădirile complexului Cumpăna! Eram ca nişte marinari rătăciţi care vedeau, în sfârşit,

uscatul! Mai erau totuşi câţiva kilometri!

Cunoşteam o scurtătură, pe care o mai folosiserăm în zilele precedente, care presupunea coborârea în albia unui pârâu şi trecerea acestuia pe o punte improvizată din nişte lemne. Am luat-o pe acolo. Scurtarea drumului era esenţială! Prin zăpada proaspăt depusă, dispăruseră orice fel de urme lăsate tot de noi. Am mers pe bâjbâite şi s-a întâmplat ce era mai rău. Unii dintre noi, printre care şi eu, am căzut în apă. Nu ştiusem până atunci cât era de adâncă. Am măsurat-o cu propriul corp. Era până mai sus de brâu! Nu ne-am oprit o clipă, am continuat fără să lăsăm frigul să ne cuprindă.

Abia când am ajuns la cabană realizam prin ce am trecut! Noroc că lăsasem boilerul plin cu apă caldă şi, cu grija să ajungă pentru toţi, am reuşit să revenim în condiţii normale de funcţionare!

După trezire, aproape de seara următoare, am pornit spre hotel, în grup, să sărbătorim că eram bine şi că încă nu terminasem ultima vacanţă de studenţi. În spatele nostru, a apărut ursul, căruia nu i-am mai dat aceeaşi importanţă. Chiar mi-a părut rău că nu aveam nimic de mâncare pentru el!

A fost o cumpănă a vieţii, la cumpăna dintre ani, la complexul Cumpăna!


6


eseu 7

ÎÎnn aammiinnttiirreeaa lluuii MMaatteeii CCăălliinneessccuu ((1155 iiuunniiee 11993344--2244 iiuunniiee 22000099))

Veronica Pavel Lerner

Anul acesta Matei Călinescu ar fi împlinit 80 de ani, iar zilele astea se împlinesc cinci ani de când am avut ultimul schimb de cuvinte cu el, în mai 2009. Mi-a scris că era bolnav şi că nu va veni la Bucureşti. S-a stins la două luni după aceea.

Îmi dăruise cu câţiva ani în urmă,

la Bucureşti, cartea „A citi, a reciti”, apărtută în 2003 la Editura Polirom. Matei Călinescu, născut în România în 1934 şi stabilit din 1973 în Statele Unite ale Americii, era profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington. Eram familiară cu numele lui Matei Călinescu încă de când, în 1969, scurtul său roman „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a fost distins cu Premiul pentu proză al Uniunii Scriitorilor. Şi cum cartea mi s-a parut atunci o lucrare de excepţie, am inclus-o în numărul limitat de volume de literatură pe care le-am luat cu mine în Canada.

Puternica impresie lăsată asupra mea de „Zacharias Lichter” m-a facut să mă opresc cu interes asupra cărţii „A citi, a reciti”. Opinia autorului asupra citirii şi recitirii este aceea că cele două activităţi sunt o entitate unica, iar recitirii, conform ideii lui Matei Calinescu, i-ar fi adecvată metafora „bântuirii”. „Noi, re-cititorii, suntem cei care bântuim cu adevarat prin texte. Le revizităm ca să înţelegem de ce ne atrag sau ca să trăim deliciul re-descoperirii lor, ca sa vedem capacitatea de a învia şi de

a se reînnoi”, scrie Matei Calinescu. „Pe tot parcursul acestui studiu”, continuă autorul, „mă concentrez asupra citirii şi recitirii ca procese, ca activităţi dependente de timp, ca explorări, ca vizitări şi (poate nostalgice) revizitări ale textelor, ca plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje”.

Incitată de ideile de mai sus, am reluat lectura romanului premiat „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” aflat în biblioteca personală. Vibraţia la reîntâlnirea cu o lectură făcută cu peste treizeci de ani în urmă a fost puternică. Frumuseţea ideilor şi farmecul poetic al limbii mi-au produs nu numai o placere culturală, lucrarea fiind remarcabilă, dar şi una sentimentală, comparabilă cu cea a reîntâlnirii cu un vechi prieten. Meditând apoi asupra „revenirii” şi extinzând ideea lui Matei Calinescu despre „bântuirile” referitoare la cărţi, am înţeles că întreaga noastră viaţă nu este altceva, de fapt, decât o suită de reîntâlniri pe care le parcurgem inconştient sau conştient, zilnic.

Aş spune că revenirile sunt de doua feluri: cele din exterior, cum sunt fenomenele naturale, şi cele pe care le iniţiem noi înşine. Din prima categorie sunt lumina zilei alternând cu întunericul nopţii, răsăritul şi apusul astrelor cereşti, reînnoirea naturii primăvara, bogăţia vegetaţiei vara, coloritul frunzelor de arţar din Canada şi culesul roadelor toamna, prima zapadă iarna şi câte altele. Ne bucură reîntâlnirea cu fenomenele naturale venite periodic spre noi ca şi când noi am fi cei veşnici şi lumea dimprejur trecătoare şi nu invers.

Dar cele mai importante reveniri şi

eee sss eee uuu

7


reîntâlniri sunt cele pe care le iniţiem noi înşine. Ele cuprind toate activităţile zilnice. Ne trezim dimineaţa şi ne reîntâlnim cu micul dejun, din care consumăm cafeaua sau tartina cu unt şi magiun care ne place. În momentul în care ne-am ales preferinţele, dejunul devine parte din noi, consumându-l, ne regăsim. La fel se întâmplă şi cu alte acţiuni. Între fiecare element din jurul nostru şi noi s-a creat cândva o legatură care face ca reîntâlnirea cu acel element să ne pună faţă în faţă cu senzaţiile avute anterior. Revederile de acest fel sunt bucurii, fiecărei reîntâlniri îi corespunde o doză de exuberanţă. Mi-aduc aminte de frenezia care mă cuprindea, copil fiind, când primăvara hainele groase erau puse la naftalină şi apăreau pentru purtare hainele de vară. Recunoaşterea mirosului şi texturii ma umplea de bucurie.

Acelaşi lucru mi se întâmpla şi toamna, când ciclul era invers. Exemplele ar fi numeroase. Iubitorii de muzică ştiu că Mozart, Bach, Haydn, Shubert, Beethoven, Wagner, Brahms sau Enescu pot fi ascultaţi de oricâte ori, bucuria reîntâlnirii cu ei (sau cu noi înşine, prin muzica lor) rămâne nealterată. Iubitorii de artă nu se satură revăzând operele marilor maeştri ai picturii şi sculpturii universale, dimpotrivă, plăcerea creşte cu fiecare revizitare.

Insfârşit, unele dintre cele mai placute şi revigorante reîntâlniri sunt cele cu prietenii.

Trăim deci cu bucurie şi nesaţ revenirile, momente de reîntâlnire cu noi înşine. În timp însă ce exemplele citate mai sus au o aplicabilitate mai mult sau mai puţin universală, există şi un alt fel de re-întâlnire, cu totul specială, de care se pot bucura numai cei care sunt departe de locurile natale. Este vorba de emoţia care însoţeşte revizitarea continentul în care ne-am născut. Niciuna din bucuriile regăsirilor nu este mai de intens trăită şi nu ne aduce atât de aproape noua înşine ca o asemenea

vizita. Căci nimic nu intră mai profund în fiinţa noastră ca mirosul, culoarea şi forma pământului natal. Matei Călinescu revenea în fiecare an în România!

Continentul şi ţara în care m-am născut sunt departe de mine, n-o pot vizita prea des, mă mulţumesc de aceea cu reîntâlnirile periodice cu limba şi cultura pe care o servesc. În rest, mă bucur conştient de fiecare moment de reîntâlnire pe care mi-l oferă viaţa, căci numai clipele trăite în intensitatea regăsirilor pot readuce câte ceva din cine am fost ieri, suntem astazi şi vom fi, poate, mâine.

eee sss eee uuu

8


GGâânndduurrii ddiinn cclleeppssiiddrraa ttiimmppuulluuii......

Suzăniţa Liliana

Pentru cei ce confundă timpul cu calendarul mişcărilor şi prezentelor lor fizice, omul nu este decât un grăunte ce se mişca pe liniile de forţă ale câmpului social... Timpul nu se măsoară în drumuri, prezente, mişcări, ci în profunzimea gândurilor şi în mişcarea ideilor. Toţi cei care şi-au creat o disciplină interioară folosesc fiecare moment pentru desfăşurarea activităţii lor cerebrale, proces în care adăugă o asociere nouă, o sugestie, o informaţie la construcţia intelectuală (cu condiţia ca ea să existe!)

Adunate în clepsidră, gândurile se scurg încet-încet, asemeni grăuntelui de nisip. Gânduri care se scurg şi pot umple viaţa, inima, sufletul.... Şi dacă măsura trecerii timpului ar fi gândurile care se scurg?.. De fapt, doar când nu ţi se scurg gândurile.... trăieşti în afara timpului!

M-am oprit aici pentru a-mi linişti gândurile... a mi le aşeză în ordine... a-mi face curăţenie printre ele, a mă hrăni cu gânduri noi şi a cugeta. De-a lungul vieţii facem multe lucruri... ne implicăm într-o mulţime de acţiuni. Şi, în acest fel, acumulam o mulţime de cunoştinţe şi de experienţe, dar nu vom mai avea timp să le sistematizăm şi să le împărtăşim într-o formă oarecare. Acum, constat că am greşit! Domeniile mele de interes şi de acţiune ar fi trebuit să fie reduse... Aş fi câştigat în performanţa profesională şi implicit în cea spirituală.

Dacă nu te dispersezi de acţiuni, ai şansa să fii performant. Nu trebuie să fii nerăbdător! Dacă nu găseşti oportunitatea, te găseşte ea pe tine, chiar dacă ai ceva de aşteptat!

„Forţa omului, cred că stă în puterea liniştii gândului său.” Ideea este preluată din Hagakure (Cartea Samurailor, scrisă de Yamamoto Tsunetomo, cea pe care a fost centrat filmul „Ghost Dog”.

Am constatat, pe propria-mi piele, că omul are nevoie de o zi de reflecţie pe săptămână, în care să se gândească la el însuşi, la sensul vieţii proprii, la învăţămintele dobândite, la greşelile comise, la rolul lui în această viaţă... Poate se întregeşte ziua cu un gând sau o meditaţie. Atunci când cugeţi asupra ta şi mai ales asupra vieţii tale, mintea traversează o stare de linişte profundă şi toate lucrurile încep să ţi se limpezească... Liniştea profundă îţi conferă siguranţă! Dc, în acea zi, care ar trebui să fie zi de reflecţie îţi planifici activitatea pe săptămâna următoare, vei şti ce ai de făcut întreaga săptămână, dar mintea va fi neliniştită şi nu vei putea cuprinde întregul acţiunilor, sensul şi rostul acestora. Mai mult.... îţi va fi groaznic de greu să-ţi mai găseşti... o zi de reflecţie în care să te gândeşti la tine însuţi.

eee sss eee uuu

http://lenusa.ning.com/profile/Suzanitaliliana

9


DDeesspprree oommuull ddee lliitteerree

Alexandra Galan

Lumea în general are o părere foarte abstractă despre ceea ce înseamnă munca de scriitor, indiferent de natura compunerii: ziar, pamflet, blog, carte.

Puţini ştiu însă că fiecare dintre noi, atunci când începem să aşternem cuvinte pe o foaie, păstrăm în minte o muză, o sursă de inspiraţie care ne serveşte drept călăuză pe tot parcursul procesului creator. Aceasta muză este atât de particulară şi de sublima, încât trasfigureaza imaginaţia până spre apogeu ei- originalitatea. Nu mulţi vorbesc despre această muză, şi pe bună dreptate, cine ar destăinui un asemenea secret?

Fiecare dintre noi, permitem imaginaţiei noastre să combine o serie de elemente care ne determina mai devreme sau mai târziu, aşa cum o regăsim în exprimarea cotidiană, să ne cufundăm în reverie. Mulţi ignora această muză, considerând că persoanele cerebrale nu ar trebui să aibă un astfel de gol raţional. Şi totuşi, cine consideră că poate scăpa de influenţa acestei reflexii creatoare, se înşeală.

Aparent, aceast „furor poeticus”, îşi are originea în mai multe trăiri interioare. Fie că este vorba de un sentiment de nostalgie (un anumit loc îţi aminteşte de casă, de cineva drag), fie că este vorba de euforie (bucuria descoperirii), sau pur şi simplu un melanj între cele două de mai sus, muza noastră este de regulă copleşitoare, şi fără să ne dăm seama, ne îndreaptă direcţia gândirii către puctul pe care ea îl considera propice pentru momentul creator.

Da, muza fiecăruia este o singularitate, ceva atât de autentic încât nu

se poate transforma şi nu îşi poate lua altă sursă.

Dar ce se întâmplă, dacă, din diverse motive, muza noastră încetează să mai existe? Ce se întâmplă dacă, în ignoranţa noastră, ucidem în mod involuntar sursa imaginaţie noastre? Ştiu persoane care mi-ar spune imediat la finalul acestei fraze: IMPOSIBIL!

Şi totuşi… ce s-ar întâmpla dacă? VID GOL PUSTIETATEA GÂNDURILOR

Un gol atât de profund, încât ar

durea. O adevărată închisoare a conştiinţei, din care imaginaţia salvatoare de data aceasta nu ar mai putea evada. De neconceput.

Cu siguranţă, subconştientul nostru ar încerca o sumedenie de manevre salvatoare, orice pentru a aprinde în sufletul nostru scânteia unor noi idei himerice. În zadar. Vidul e negru. Odată cu prăbuşirea acestui imperiu colosal al imaginaţiei, gândurile noastre vor face front comun doar cu necesitatea. Strălucirea se pierde atât de uşor, şi nu se recapta niciodată.

Muzele sunt preponderent reflexia trăirilor noastre interioare. Cu toate

eee sss eee uuu

10


acestea, nu putem spune că ele nu există. E ca şi cum ne-am observa reflexia în oglindă, acel ceva este acolo, însă nu poate fi atins.

Un exemplu bun de oferit în acest sens este opera Phaedrus scrisă de Platon, singurul dialog în care Socrates îşi descrie muzele în exteriorul Atenei, şi în care recunoaşte valoarea lucrurilor simbolice din viaţa unui om. Recunoscând importanta lucrurilor simple, această opera se situează la antipodul celorlalte dialoguri, unde, pentru Socrates, doar frumuseţea şi înţelepciunea sunt valorile demne de urmat în viaţă.

În registrul creator ne stabilim

propriile valori. Muzele noastre sunt doar puncte de reper. Jocul nesfârşit al nuanţelor oferă spiritului creator al oamenilor posibilităţi neinfinite.

SSccrriieerrii ddee llaa ţţăărrmmuull mmăărriiii ((44))

Trandafir Simpetru

Este curos că o structură dotată cu temperament aprins, cum este aceea a românului, a ajuns să fie o rara avis în publicistica noastră literară. Articolele polemice, paginile pamfletare, în sensul originar al noţiunilor au devenit amintiri. Când vorbeşti cu cineva despre palidul duh polemic al materialelor din reviste, ţi se citează de îndată, ca model, activitatea lui Eugen Barbu din vechea scriere a Luceafărului.

Când constataţi lipsa aproape cu desăvârşire a pamfletului, eşti invitat a reciti Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Ceea ce vrea să spună că nu avem azi, dar am avut ieri şi alaltăieri. Prea adevărat. În anii din urmă puţini mai gândesc că ar putea să-şi comunice opiniile altfel decât sub forma unor articole docte, grele de informaţie, lungi peste măsură cele mai adesea, amorfe sub raportul expresiei, ineficiente, în ultima instanţă, prin spiritul lor de dezbatere în sine. Se întâmplă uneori ca mai mulţi publicişti sau eseişti să combată despre acelaşi aspect, fapt care ar presupune, de nu înscrieri în replică, adică neeludarea schimbului de opinii, cel puţin citirea şi citarea intervenţiilor în chestiune, aşa fel încât lectorul să-şi poată face o idee asupra articolelor.

Dar nu, autorii se ignoră cu nonşalanţă, merg pe nişte drumuri paralele. Este explicabil deci că unele mese rotunde, care-şi mai găsesc de bine de rău loc de reviste, nu reuşesc să spună nimic. Presupuşii interlocuitori lasă impresia că şi-au conceput şi scris intervenţiile la domiciliu, singura lor grijă fiind aceea de a pomeni într-un fel sau altul un cuvânt, un termen din titlul programatei şi programaticei discuţii. În cele mai dese cazuri, mesele noastre rotunde nici nu-şi propun decât sfere pro domo. Drept

eee sss eee uuu

11


urmare, invitaţii din afară, câţi sunt, fac act de politicoasă prezenţă, iar participanţii dinăuntru se străduiesc a nu ieşi din tema anunţată. Asemenea discuţii, freşte, mor înainte de a se naşte şi de aici până la a constata că polemica e ocolită, iar pamfletul un gen abandonat, nu mai e decât un pas.

Totuşi, ar fi probabl neadevărat să susţii că polemica a dispărut cu totul din critica noastră literară. Neadevărat, întrucât, pe de o parte, unele reviste, îndeosebi cele intrate în arenă în ultimul timp, afectează cu sârguinţă spaţii consistente notelor, iar pe de alta, pentru că din când în când tot se mai găseşte câte un critic care iscă oarecare valuri. Dacă în privinţa proaspeţilor veniţi nu sunt prea

multe de zis, se ştie că neofitul e totdeauna tentat de iconoclasic, se pot spune însă câteva cuvinte despre situaţia creată de intervenţia intempestivă a unui critic sau altul. Şi anume faptul, uşor de indentificat chiar şi de cel mai neavizat cititor, că mai sus numitul critic nu se arată preocupat de problemele generale sau speciale ale literaturii noastre, ci de unele chestiuni oarecum personale, travaliul său exercitându-se în direcţia întocmirii unor încrengături critice. Dar, bănuiesc, obişnuitului amator de literatură îi este indiferent din ce familie descinde cutare critic.

Pe el îl interesează înainte de toate faptul dacă dintr-o polemică, dintr-o intervenţie marcată se poate alege cu unele aprecieri pertinente asupra fenomenului literar democratic. Disputele înfocate pe

marginea unor idei teoretice pure ce ignoră obiectul firesc al criticii - LITERATURA - îl reţin mai puţin. Dealtfel şi aceste să le zicem polemici ce-ţi dau pentru un timp iluzia că nu avem a face cu un calm plat al publicisticii, se sting destul de repede, rămân suspendate pentru că preopinenţii nu au pentru ce să se dueleze. Atenţia lor e acaparată doar de definirea propriei metode, spre exemplificare, anchetele, de gen, din Convorbiri literare.

S-ar zice deci că ai noştri critici au obosit şi că polemica nu-i solicită decât atunci când li se pune în joc prestigiul. Dar despre literatura noastră, pe care mulţi dintre critici, aplecaţi acum asupra articolelor neutre, au lăudat-o din răsputeri, nu se mai poate formula nici o judecată. N-ar fi, dimpotrivă, timpul, ca odată ajunşi la maturtate, ei să încerce să emită unele judecăţi concluzive. Într-o asemenea direcţie ar trebui să se îndrepte aşteptatul nerv polemic, nu spre făgaşul lăturalnic al arogării unor metode prestigioase ori al notelor veninoase şi anonime. Aici polemca e bine venită ş chiar oportună. O polemică serioasă, ce ar urma să vizeze structura nu faţada diverselor scrisuri critice.

Dacă lipsa unei asemenea polemici nu lasă totuşi loc unei mari nemulţumiri, opera de sinteză, în replică, asupra unei părţi din literatura mai mult sau mai puţin revolută reprezentând, în fond, o sarcină prea serioasă pentru a fi dusă la capăt într-un timp scurt, absenţa pamfletului se resimte acut. Au apărut în ultima vreme câţiva tineri scritori, care, în loc să-şi vadă de instrucţie şi de perfecţionarea mijloacelor artistice, îşi consumă capactatea de muncă în alcătuirea unor curioase clasamente, dacă nu în elaborarea de noi scheme ale scriitorilor. Acestora, între alţii, li s-ar putea dedica usturătoare pamflete. Nu se întâmplă însă acest lucru. În consecinţă, asistăm la ieşirile bulversante ale câte unui tânăr şi nu prea, pe la lansări de carte date în văzul tuturor, la convertirea megalomaniei în funambulească îndrăzneală, în fine, la exhibiţii unde indigenţa bunului simţ e concurată doar de

eee sss eee uuu

12


crezul funciar în valabilitatea artistică imaginară, parvenitsmului. ignorarea frazei cu rol de punere la punct a dezordinii ne face să lăsăm, în continuare, pamfletul în panoplia cu arme a lui Tudor Arghezi, şi-n cărţile lui Eugen Barbu.

Păcat. Pamfletul nu numai că îndeplineşte funcţia unui instrument de asanare morală, dar, în cazul unei dotări certe, poate constitui şi o adevărată operă de artă. Oarecum, n-ar trebui să uităm cuvintele lui Tudor Arghezi „Pamfletul este mai crud decât un asasin. Un criminal omoară de multe ori un om în mod involuntar, pentru a-l prăda mort. Pamfletarul se strecoară pretutindeni. Se ocupă de afaceri care nu-l privesc şi când nu gândeşti, chinuindu-şi victima cu o sadică voluptate. Pumnul contra stupidităţii”.

Cum se explcă, la urma urmei, paupertatea unui articol de atitudine, opţiunea criticilor pentru drumurile paralele, recte angajarea constantă în solilocvii? De ce sunt atât de puţini aceia care îndrăznesc să vorbească în public, pentru public, şi confraţi, neignorând nici punctele de vedere înainte exprimate nici tonalitatea modernă sau desuetă a literaturii din timpul nostru? Cum a fost posibil ca despre o carte modestă, care vădeşte, de nu regres, în orice caz stagnare şi ancorare în autopastişă, să se exprime puncte atât de divergente, mergând de la constatare până la ridicarea în slăvi? La ce să apelăm pentru a înţelege totala dezinvoltură a celor care, ştiind prea bine că dezertează de la judecata de bun simţ şi de valoare, validează totuşi medocritatea în virtutea sarcinei sfinte de afrmare a literaturi, în general, şi a grupărilor literare, în special? De unde se revendică o asemenea sancţionabilă, şi, nu peste mult timp, jenantă realitate critico-literară?

Aş putea continua în felul acesta dar opresc aici lanţul interogaţiilor, deoarece, oricât de complexe ar fi efectele, cauza este una singură, lipsa unei tradiţi îndelungate şi intelectuale a polemicii. S-a încetăţenit tristul obicei ca atitudinea ce sparge corul

lăudătorilor sau al denigratorilor să fie pe loc şi definitiv anulată. Nu conteză dacă vocea-insolită are sau nu un timbru notabil, ci numai faptul că ea a îndrăznit să se ridice deasupra corului. Ca atare, nu i se răspunde civilizat nealiniatului, cu o altă opinie, lucru absolut normal pentru nişte oameni care, respectându-se, se cuvine a-i respecta şi pe alţi, ci se aplică un pendant al corecţiilor corporale, prin reducere la absurdul lingvistic. Criticul nostru literar nu suportă ideea că şi colegii săi ar putea emite oarecare idei şi se consideră pur şi simplu jignit dacă e contrazis. Despre creatori, ce să mai spun.

Aproape orice poet sau prozator care nu e discutat, în sine, la un înalt nivel apreciativ, se consderă înjurat. Dar, dumnezeule, criticul

are şi el scara sa de valori, ştie că literatură s-a scris şi înantea noastră, e convins că între Dunăre şi Carpaţi au apărut cândva opere artistice şi că astăzi se compune foarte bine şi aiurea, nu numai la noi. Elementarul criteriu comparativist, referirea la modele îi împiedică pe unii să laude peste măsură şi, drept aceea, să fie, cu sau fără voie polemici. Dar aceşti unii sunt foarte, foarte puţini. Cei mai mulţi nu-şi aprind paie în cap şi astfel drumurile paralele dobândesc greutate de idee directoare.

eee sss eee uuu

13


DDeecclliinnuull mmaattaaffoorreeii,, lliibbeerrttaattee ssaauu eexxpprreessiivviittaattee??

Trandafir Sîmpetru

DECLINUL MATAFOREI, LIBERTATE SAU

EXPRESIVITATE? Reactualizez ideea „declinul metaforei” lansată de mine în urmă cu mai mulţi ani din convingerea că ea închide intuiţia devenirii poeziei româneşti actuale. Declinul metaforei, îşi păstrează însemnele elevat-pamfletare în lirica de astăzi, înţeleasă tot mai mult ca un spaţiu al tuturor „posibilităţilor”. Riscurile cele mai mari în procesul de revitalizare a poeziei se află în cultivarea podoabelor, a ornamentelor exterioare. Având iluzia revitalizării, poemul trăieşte de fapt un moment de criză.

Nu priveşte întru nimic coheranţa

metaforică a universului poetic ci exclusiv

metafora ca element al stilului. Delimitarea e clară, între tonul metaforic şi metafora ca „dominantă stilistică” teoreticianul optează pentru primul element, singurul care poate realiza coerenţa necesară între datele realului intrate în „realitatea suprapusă” care este poemul. Poezia este o imagine unică, la care elementele stilistice pot participa doar subordonându-i-se.

Nici unul n-are drepturi autarhice, deoarece i-ar altera autonomia. Poezia este o întemeiere existenţială a limbajului surprins în starea lui de libertate absolută; este, în ultimă analiză, o esenţializare a realului. De la Colerdge la Heidegger toate consecinţele poeticelor moderne sunt încorporate într-o sinteză sigură şi elevată. Ne intresează însă momentul de dezechilibru al autonomiei poemului, când metafora este dominantă, devenind exclusiv un element stilistic. Depăşind stricta sa funcţionalitate, ieşind adică din „tonul metaforic” al poemului, ea duce la o exacerbare a detaliului, ceea ce înseamnă ornament steril ori „abilitate spirituală”. Istoric, poate fi depistată o ondulaţie constantă; epocile de mare inventivitate cunosc un declin al metaforei, pe când cele crepusculare, de rafinament, un apogeu al ei.Celălalt mobil al polemicii stă în respingerea categorică a experimentului.

Prin extensie, în respingerea literalităţii, a autonomiei limbajului, aşa cum aceasta a fost înţeleasă de Hugo Friedrich, pentru care metafora reprezintă statutul fundamental al liricii moderne. Metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne. Ea a servit din totdeauna la transformarea poetică a lumii. Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la eterogenia părţilor ei la o unitate care însă nu e posibilă decât în experimentul lingvistic; iar procedând astfel, tinde spre o eterogenie cât

eee sss eee uuu

14


mai extremă, de care e conştientă şi pe care în acelaşi timp o anulează la modul poetic.

Am subliniat două elemente; metafora ca mijloc şi necesitatea experimentului lingvistic. Uneori, acceptăm metafora ca intermediu al raporturilor poetice, dar refuzăm a crede în necesitatea saltului în experiment. Îi acordăm, deseori, cel mult o funcţie ritmică; cred că, în structura versurilor, metafora îşi va rezerva o altă funcţie, disimulându-şi fizionomia specifică în fluxul limbajului pe un temei contrapunctic şi devenind un element al ritmului interior, în sensul de organizare al mutaţiilor în lanţ, pe care le presupune creaţia. Declinul metaforei, pledează împotriva formalismelor şi a literalităţii. Între mimesis şi literalitate, el optează pentru expresivitate şi pentru sensul existenţial al poeziei. De aceea vedem o funcţie polemică extrem de actuală. Coordonatele vitale ale liricii noastre democratice sunt expresivitatea şi existenţialul.

Aventura literalităţii nu poate fi

organică într-o literatură care trebuie să-şi îndeplinească destinul dincolo de joc şi de artificiul luxuriant. Poezia română îşi caută acele forme care să-l angajeze pe cititor înainte de a-l provoca şi de a-l sfida. Mai mult, încearcă să se apropie de el prin formule aproape „populare”, sau în orice caz, directe. Evident, nu e vorba de a trivializa poezia, ci a-i găsi nişte soluţii „colocviale”. La noi, experimentele urmează o cale inversă decât în alte ţări.

Poezia noastră are o mişcare diferită

în raport cu cea din alte ţări, astfel că ambiguităţile sintaxei devin în poemul românesc semne ale manierismului. Ele nu se integrează evoluţiei organice a lirismului, nu fundamentează un statut existenţial.

Nu suntem oare într-un moment când trebuie să ne gândim la DECLINUL METAFOREI? Credem în necesitatea reactualizării modului exemplar în care această problemă devine o substanţă consumabilă.

eee sss eee uuu

15


EEsstteettiiccaa lliitteerraattuurriiii

(prima parte)

Lenuș Lungu

Alături de celelalte arte: arte plastice, muzică, sculptură, coregrafia etc, literatura

reprezintă domeniul artistic unde se manifestă frumosul. Estetica literaturii este un domeniu al filozofiei, are ca scop analiza frumosului. Îşi are originea din termenul grecesc aisheton care înseamnă ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simţurilor. În filozofie a fost introdus de A. G. Baumgarten în 1750 în lucrarea Aesthetica. Baumgarten distinge între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea pură (a gândirii) prin contrastul esteticii şi a logicii prima urmăreşte frumosul iar a doua adevărul.

Opera de artă şi opera literară au fost definite de esteticieni literari ca o aşezare sufletească. Scriitorul devine prizonierul propriilor aspiraţii, visuri, năzuinţe pe care le exprimă prin scris.

Cele mai aprofundate scrieri literare, dintre primii teoreticieni, au fost ale lui Immanuel Kant spre sfârşitul secolului XV|||-lea. Kant este considerat un formalist în teoria artei. Teoria lui Kant de frumuseţe pură a avut patru aspecte: libertatea de concepte, obiectivitatea sa, dezinteresul a spectatorului, şi obiectivitatatea ei. „Frumuseţea este un simbol de moralitate” şi „Exercitarea naturii este semnul unui suflet bun” sunt cuvinte- cheie ale lui Kant. Exercitarea în comun a unui apus de soare sau o plajă arată că există armonie între noi toţi şi în lume. Kant a luat de la teoreticienii din secolul al XV|||-leaînainte de el cum ar fi: filozoful moral, Lord Shaftesbury, sociologul francez Pierre Bourdieu. Într-o operă literară, scriitorul comunică viziunea sa despre lume, să exprime ineditul, excepţionalul.

În tezele unei filozofii a operei, Tudor Vianu definea opera de artă astfel: „Opera este produsul finalist, înzestrat cu valoare, al unui agent moral, care folosind un material şi integrând o multiplicitate, introduce în realitate un obiect calitativ nou. Acesta este original şi simbolic în cazul operelor de ştiinţă şi imutabil, original şi ilimitat simbolic în cazul operelor de artă. Estetica lui Vianu se numeşte structura artistică. Prin aria de preocupări (literatura, arta, estetica, filozofie, stilistică, sociologie, comparatism) prin intermediul cultural pe care l-a traversat (1916- 1964), Tudor Vianu a reprezentat în cultura românească un spirit sintetic, de înaltă clasă situat alături de Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu şi Călinescu prin studiile dedicate literaturii universale, literaturii comparate şi literaturii române în sistemul estetic şi artistic.

eee sss eee uuu

16


Tudor Vianu a studiat toate marile epoci şi personalităţi ale literaturii. A debutat cu volumul Dualismul artei (1925) urmat de Fragmente moderne în 1926 Marca timpului, culegere de articole din Mişcarea literară, Tudor Vianu publică în 1930 Poezia lui Eminescu care îl consacră, alături de capodopera sa Estetica (vol 1-1934, vol2-1936), drept esteticianul generaţiei sale. Pentru Tudor Vianu, obiectul esteticii este constituit de frumosul artistic, înţeles ca valoare estetică. Tudor Vianu dezvăluie procesul creaţiei operei de artă, emoţia estetică frumosul artistic trecând printr-un proces de stări afective şi intelectuale „emoţia estetică se prezintă în strânse relaţii cu alte elemente comune şi arta se prinde prin numeroase fire de ţesătura vieţii obişnuite”. Vianu a aspirat permanent spre sinteză. Articulează ideea artei ca produs rafinat al muncii şi ca „forma ei cea mai perfectă” despre opera succint în capitolul Artă, tehnică şi natură din Estetica concepţie a studiului din 1937- Metodă şi obiect şi definitivată în 1947 în tezele unei filozofii a operei.

Referinţe şi lecturi suplimentare vă recomand: Arnheim R1954. Arta şi percepţia vizuală

(University of California Press. Beardsley, MC 1958, Estetica, Harcourt Brace,

New York. Kant I 1964, Critica de judecată, trans Meredih

Oxford Tolstoi 1960. Ce este arta? Bobbs- Merill,

Indianapolis Tudor Vianu – Estetica (vol1-1934- vol2-1936)

eee sss eee uuu

17


EEççaa ddee QQuueeiirróóss şşii II.. LL.. CCaarraaggiiaallee

Mihai Zamfir

De ce alăturarea acestor două nume? Pentru că ele aparţin unor autori fără egal. Oricîte eforturi am depune, nu vom găsi un echivalent fie şi aproximativ al lui I.L. Caragiale în literaturile europene şi nici un echivalent al lui Eça de Queirós. Metaforic, putem spune despre Machado de Assis că ar fi „un Eça de Queirós brazilian”, după cum, în acelaşi regim al aproximărilor, romancierul portughez a fost numit „Flaubert al Portugaliei”. De fapt, romanele lui Eça nu au corespondent nici în Portugalia, nici în lume, iar operei lui Caragiale nu-i putem găsi pereche.

Îi mai apropie oare pe cei doi şi altceva? La o examinare atentă, survin analogii neaşteptate între scriitorii care nu s-au cunoscut, dar care seamănă tulburător între ei.

Îi apropie mai întîi contemporaneitatea aproape perfectă: au trăit în aceeaşi Europă un număr comparabil de ani, Eça – 55 de ani (1845-1900), iar Caragiale – 60 (1852-1912). Au respirat acelaşi aer cultural, au fost contemporani cu aceiaşi mari autori europeni, au fost posesori ai aceleiaşi culturi de referinţă, cultura franceză. Au debutat amîndoi ca jurnalişti combativi şi talentaţi, pentru a începe să scrie literatură ceva mai tîrziu; s-au bucurat amîndoi de succes rapid. Primele romane publicate de Eça (Crima părintelui Amaro, 1876, şi Vărul Basílio, 1878) şi primele comedii ale lui Caragiale (începînd cu Noaptea furtunoasă, 1879) le-au adus celebritatea. În jurul vîrstei de 30 de ani, deveniseră amîndoi scriitori reprezentativi, figuri naţionale proeminente. Faima amîndurora avea să meargă crescînd pe parcursul întregii lor vieţi.

Amîndoi scriitorii s-au afirmat în cadrul unui grup literar constituit şi apoi, în cea de a doua parte a vieţii, şi-au continuat cariera pe cont propriu. Eça de Queirós ajunge cunoscut prin conferinţa sa din 1871 consacrată realismului ca nouă formă de artă, după ce devenise membru proeminent al Cenaclului, forma publică a grupării literare intrate în istorie sub numele de „generaţia de la ‘70”. Caragiale debutează ca scriitor junimist, iar prezenţa lui în cenaclul maiorescian a stat la baza celebrităţii sale timpurii. Fără a rupe complet cu colegii săi din tinereţe (Antero de Quental, Oliveira Martins, Teófilo Braga), Eça se va detaşa treptat de estetica şi de politica Cenaclului, pe măsură ce reputaţia sa de mare prozator se va instaura. Caragiale se va purta ceva mai puţin delicat cu grupul care îi făurise notorietatea,

eee sss eee uuu

18


oferindu-i şi rîvnitul post de director al Teatrului Naţional: va pleca de la Junimea trîntind uşa şi va rupe relaţiile cu Titu Maiorescu. Rolul acestuia în viaţa lui se încheiase!

Altă coincidenţă biografică, nici ea întîmplătoare: calitatea de estrangeirados, de înstrăinaţi a celor doi. Amîndoi şi-au privit propria ţară cu o distanţare salubră, observîndu-i acesteia, lucid, păcatele şi lipsurile: amîndoi au purtat de aceea, de-a lungul vieţii şi după moarte, eticheta lipsei de patriotism, a dispreţului faţă de propriul popor. Puţini puteau înţelege atunci cît patriotism arzător şi cîtă frustrare se ascundeau în spatele criticilor formulate Eça la adresa Portugaliei şi de Caragiale la adresa ţării noastre. Faptul că amîndoi au fost nişte „înstrăinaţi”, în sensul propriu al cuvîntului, le-a oferit argumente pentru aprecierea exactă, de la distanţă, a patriei iubite în secret. Eça de Queirós a îmbrăţişat cariera diplomatică, petrecîndu- şi viaţa mai mult în străinătate; ultimii ani i-a trăit la Paris, în lumea cosmopolită a capitalei franceze, şi a vizitat Portugalia doar ocazional. Iar Caragiale se va expatria, pur şi simplu, sfîrşindu-şi zilele la Berlin şi dînd astfel o coloratură intensă şi neechivocă reputaţiei sale de „înstrăinat”.

Mai interesantă decît biografia celor doi rămîne opera lor literară. Născuţi amîndoi la mijlocul secolului al XlXlea, sub zodie romantică, au avut faţă de romantism aceeaşi reacţie de respingere. Conferinţa lui Eça din 1871 fusese construită pe opoziţia ireconciliabilă dintre romantismul specific trecutului anchilozat şi realism, promisiunea mirifică a noii literaturi. Articolele de tinereţe şi comediile lui Caragiale ironizau sîngeros romantismul sub toate formele sale. Cît au datorat însă ambii scriitori mult-hulitului romantism se va vedea abia în a doua parte a activităţii lor. Cel mai celebru roman queirosian. Os Maias („Familia Maia”), poartă subtitlul de

„episoade din viaţa romantică”, subtitlu la care autorul ţinea foarte mult. Cei doi eroi principali ai cărţii, dintre care unul figurează ca un soi de alter-ego al lui Eça însuşi, Carlos da Maia, se vor regăsi şi recunoaşte în finalul cărţii drept romantici incurabili. Tot ceea ce a scris Eça după 1888, după Os Maias, poartă marca împăcării discrete cu romantismul care începe să inunde paginile ultimelor lui romane. În momentele sale de sinceritate şi în marile nuvele, Caragiale – cel de la

maturitate şi bătrîneţe – îşi va recunoaşte păcate romantice, demonstrînd că avea cu romantismul un contencios niciodată rezolvat.

Ambii autori au construit, unul o Portugalie şi celălalt o Românie proprii, amîndouă inventate. Portugalia lui Eça apare ca o ţară oprită în timp, toropită de căldură, abandonată la o margine a Europei, unde nu se întîmplă nimic. Marile creaţii romaneşti, Vărul Basílio, Capitala, pentru a nu mai vorbi de Os Maias, înfăţişează spectacolul unei Lisabone iremediabil provinciale, unde oamenii nu fac altceva

eee sss eee uuu

19


decît să discute la infinit, fără vreo consecinţă practică. Viziunea queirosiană asupra Portugaliei este cea a unui loc situat în afara timpului, a unei lumi oprite din evoluţia ei normală ca sub puterea unui blestem.

A doua jumătate a secolului al XIXlea fusese însă pentru Portugalia o epocă de pace socială, de progres economic lent, dar continuu: ce contează! Imaginarul cultural portughez a reţinut mai degrabă imaginea creată de Eça decît pe cea verificabilă istoric.

În comediile şi „momentele” sale,

Caragiale a construit, la rîndul lui, o

Românie şi un Bucureşti pe măsură: societate eminamente ridicolă, victimă a modernizării precipitate, neasimilată de fondul autohton. Cetăţenii acestei lumi, burghezi şi mic-burghezi stupizi, vorbesc şi ei la nesfîrşit, într-un limbaj al cărui sens îl pricep doar pe jumătate. Ca şi îndepărtaţii şi necunoscuţii lor colegi de la cealaltă margine a Europei, ei emit în permanenţă, cu o facondă iresponsabilă, „adevăruri” proprii care nu rezistă unei minime confruntări cu realitatea. Percepem şi noi astăzi domnia Regelui Carol I mai degrabă în spiritul autorului Scrisorii pierdute decît în acela al datelor istorice obiective.

Ultima parte a activităţii celor doi scriitori s-a caracterizat printr-o mutaţie sensibilă în raport cu ceea ce reprezentase

pînă atunci „queirosianismul” şi „caragialismul”: amîndoi descoperă estetismul, care îşi pune amprenta pe finalul acestor trasee excepţionale. Dandysmul îl caracterizase pe Eça încă din tinereţe, cînd milita în principiu pentru idealurile sociale ale lui Proudhon şi Hugo, pasionîndu-se concomitent de Baudelaire şi de satanismul simbolist. Pe măsura trecerii anilor, ultima latură devine dominantă. Deja romanul Os Maias marcase un nou tip de proză faţă de proza practicată pînă atunci. Fraza atinsese un soi de alexandrinism stilistic, redutabil, pe care proza portugheză ulterioară nu l-a mai egalat.

Caragiale, maestrul dialogului din comedii şi geniu al oralităţii în proza scurtă, se transformă la rîndul său. De la 1897 înainte, principalele proze ample ale autorului (La hanul lui Mînjoală, La conac, Kir lanulea, Calul dracului) optează pentru fraza arborescentă, pentru pitoresc lexical, pentru descriere – adică pentru tot ceea ce pînă atunci prozatorul repudiase. Stilistic vorbind, Caragiale devine un anti-Caragiale.

Proza extrem de concisă, integral dialogată, intens orală începe să coexiste cu cea mai elaborată şi mai artistă proză.

Flaubert ajunsese incontestabil maestrul celor doi. Nu sub forma influenţei directe, ci a modului de a concepe literatura. Pentru amîndoi. Arta, cu majusculă, ajunge echivalentul unei religii, iar aspiraţiile socialumanitare îşi pierd importanţa.

„Arta înseamnă totul – restul nu înseamnă nimic. Doar o carte e în stare să facă eternitatea unui popor”: cînd scria asemenea fraze, în ultimii săi ani, Eça se afla foarte departe de tinereţea jurnalistică, de idealurile socialiste şi de combativitatea socială; dacă majoritatea colegilor săi din Cenaclul anilor ‘60 se vor recunoaşte, în ultimul deceniu al secolului, drept nişte vencidos da vida („cei învinşi de viaţă”), Eça ştie să evite prăbuşirea spirituală a

eee sss eee uuu

20


acestor „învinşi” fără să cadă în disperarea ultimă, care i-a măcinat pe eroii din Os Maias. Estetismul şi arta pură – iată o interesantă soluţie personală de supravieţuire.

Ultimele romane queirosiene (Corespondenţa lui Fradique Mendes, Ilustra casă Ramires, dar mai ales Oraşul şi muntele) duc la extrem inovaţiile stilistice din Os Maias: absenţa aproape completă a acţiunii, descrierea somptuoasă, fraza arborescentă şi melodioasă, de o cadenţă ciceroniană. Dar mai ales cultul cuvîntului în sine, care acaparează atenţia cititorului.

Un fapt asemănător s-a întîmplat şi cu Caragiale, deşi nu în aceeaşi proporţie. Ultimele sale mari proze contrazic programatic „modelul Caragiale”, aşa cum fusese el fixat pînă atunci. Uşoara lor tentă de fantastic, un fantastic discret, fără urmă de miraculos, se aseamănă cu fantasticul la fel de suav al lui Eça de Queirós. Să fie un ecou flaubertian îndepărtat, o urmă din La tentation de Saint Antoine?

Cea mai importantă asemănare între cei doi o constituie faptul că amîndoi rămîn unici. Literatura portugheză n-a mai dat un prozator pe măsura lui Eça de Queirós, nici cea română un dramaturg pe măsura lui Caragiale. S-au instalat în literaturile lor naţionale în regim monoic şi în afara timpului. Chiar dacă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea există romancieri portughezi care reiau temele queirosiene, care îşi populează romanele cu personaje inspirate de Os Maias (de exemplu Abel Botelho, Lourenço Pinto, Teixeira de Queirós), mediocritatea absolută a literaturii acestora nu face decît să lumineze distanţa enormă care îi separă de Eça. Iar secolul XX, secolul romanului portughez, nu a dat nici un nume care să suporte comparaţia cu Eça de Queirós; cei mai iluştri prozatori lusitani, traduşi în zeci de limbi şi încununaţi de premii internaţionale, recunosc la unison superioritatea lui Eça de

Queirós. Cît il priveşte pe Caragiale – el nu a

beneficiat, în secolul scurs de la moartea lui, decît de cîteva palide imitaţii în unele comedii româneşti de moravuri; evident, nici una n-a aspirat (nici măcar în glumă) la vreo comparaţie cu Scrisoarea pierdută. Confruntarea autorilor ulteriori cu I.L. Caragiale n-a putut avea la noi loc din cauza diferenţei de statură şi de categorie între maestru şi scriitorii care i-au urmat.

Ceea ce îi uneşte etern pe Eça şi pe Caragiale este faptul că unul a scris, dincolo de alte capodopere, romanul Os Maias, iar celălalt, dincolo de alte capodopere, piesa O scrisoare pierdută, unicate ce îşi consolidează valoarea pe măsura trecerii timpului. Cuplul luso-român Eça-Caragiale are toate şansele să înfrunte cu succes încă un secol.

eee sss eee uuu

21


poezie 13

FFeeeerriiaa uunneeii nnooppțții ddee vvaarrăă

Călinescu Maria

O vioară-n pragul serii Toarce lin fuior de doruri, Ţese-apoi în pânza verii Vii fantasme şi decoruri. Îngerii cu toți ascultă Minunata rapsodie, Luna-n dansul ei salută Feeria din câmpie. Și-n a nopţii-ntunecare, În culcușuri dantelate, Stol de păsări cântătoare Dorm de zbor epuizate. Greierii, soliști vestițţi, Cocoţțațţi pe frunza crudă Cântă, că nu-s obosițţi, Sorb ușor din roua udă. Mişună-ncolo și-ncoace Vietățţi în lumea verde, În limbaj de dobitoace Grăiesc umbrei ce se vede. Şi, când ţțipătul răsună, Dau de veste-ntregii lumi: - Astă noapte e a bună, Cum blândeţea mândrei luni. Feeria se destramă Când, în zori raze s-arată. Nu e loc de nici o dramă, Ea va fi şi altă dată.

ppp ooo eee zzz iii eee

http://rogrup.net/profile/calinescumaria

22


SSuunntt mmaarreeaa ttaa

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt marea ta și te iubesc, Cu fiecare strop de apă, Și mă agit, mă-nvolburez, Când nu-ţi arăţi frumoasa-ţi faţă! Sunt liniștită când tu-mi ești Și-mi mângâi vălul cu-a ta rază, Când tu în mine-ţi oglindești, Frumosu-ţi chip, faţa-ţi regală. Când dimineaţă te trezești, Cu valul eu te spăl pe fațţă. O lume-ntreagă cucerești, Al meu în schimb tu-mi ești pe viaţă! Iar seara când te-ntorci acasă Și-n valuri vrei să te-nvelești, Eu îţi alint regala-ţi faţă Și te sărut să te-odihnești. Tu soare-mi ești și când te am, O lume-ntreagă de-ar pieri, Nu-mi păsa nici măcar un gram, Căci tot ce vreau e să te pot iubi. Sunt marea ta și-ţi aparţin, Cu fiecare strop în parte, Tu soare-mi ești și ne iubim, Ciudat, profund, până la moarte!

ÎÎnn uummbbrraa LLuunniiii


Se strâng tristeţile în nor și-ngreunează geana zării, torcând suspinele fuior în vântul aspru-al înserării. Iar cerul geme-înlăcrămat, pe geana neagră a pădurii. Plângând iubiri de-altadat', al căror loc e dat azi urii. Izvoarele oftează dor în fiecare susurare, doinind în unda ce ușor se-neacă-n marea de uitare. În umbra Lunii învelit, pe-un colţț de stea un suflet plânge, iubirea care l-a vrăjit iar azi cu ură îl străpunge.


http://lenusa.ning.com/profile/GabrielaMimiBoroianu


23


PPeessttee ssaattuull aaddoorrmmiitt

Elena Mititelu

Peste satul adormit, Sus, pe deal luna se-aprinde, Blândă, caldă ca un mit, Strălucirea-i se întinde… Ca în vis, aşa subit, Feerie-i cât cuprinde… Peste satul adormit, Sus, pe deal, luna se-aprinde. Tinerii îşi spun şoptit, Vorbe tandre, tresărinde, Vălul nopţii poleit, Zboară iute să colinde, Peste satul adormit.

AAuu îînnfflloorriitt ccaa--nn rraaii ccooppaacciiii iiaarrăă

Elena Mititelu

Au înflorit ca-n rai copacii iară Şi mândru-nveşmântaţi zâmbesc în soare, Petalele aprinse de dogoare, Din verde-crud se-acoperă cu seară. Printre cocardele arcuitoare, Se joacă pe furiş luna sprinţară, Cu ochii umezi, ah, a câta oară, Te-aştept, iubito, dulce vrăjitoare! Vii candele prin iarba-n dănţuire, Cărărilor ascunse-n noapte dau, O pavăză pătrunsă de iubire. În inimă săgeţile săltau, Când, iată-apari şi-n trista-mi spovedire, Săruturile-ţi calde m-alintau!


http://lenusa.ning.com/profile/ElenaMititelu

http://lenusa.ning.com/profile/ElenaMititelu

24


SSăă nnuu mmăă uuiiţţii iiuubbiittee...... Aurora Luchian

Să nu mă uiţi iubite, chiar de m-ai părăsi, Să-ţi stau de-a latu-n minte, oricât te-ai strădui Să-mi ştergi chipul angelic şi ochii luminoşi, Azuri ca şi seninul, vioi şi curioşi. * Să-ţi aminteşti iubite, căci nu am fost vreo fadă... De păru-mi ca mătasea, albastru, în cascadă, Şi de parfumul meu ce îl simţeai şi-n vis, Şi că mă alintai: „Tu, floare de cais”! * Şi să nu uiţi iubite, ţi-am fost ca şi o mamă, Căci pentru un nimic, eu provocam o dramă! Să fi răcit cumva, eu, somn, nu mai aveam, Cu ceai, masaj, comprese...aşa te dădăceam! * Să-ţi aminteşti iubite, când eu te aşteptam Neliniştită noaptea, şi cât mai tresăltam La orice pas pe scară, sau foşnet, ori părere, Şi-mi invadau obrajii doar lacrimi de durere... * Şi să nu uiţi iubite, când te-ntorceai acasă, Îţi sfâşiam tricoul, leoaică-pătimaşă, Şi ne gustam prelung, şi tare-mi erai drag, Şi că întodeauna, te-ntâmpinam în prag. * Să-ţi aminteşti iubite, că mi-am sacrificat Noian de-neîmpliniri, şi viaţa mi-aş fi dat Ca să îţi fie bine, să simţi că eşti iubit, Şi să nu uiţi vreodată, căci multe mi-ai greşit! * Să nu mă uiţi nici dacă prin anii grei şi mulţi, Ne-om gârbovi de vreme, vom fi mai mici, cărunţi... Tu să tresari iubite, atunci când mă-ntâlneşti Şi să-ţi citesc în ochi, că tot mă mai iubeşti!


http://lenusa.ning.com/profile/AuroraLuchian

25


IImmpplloozziiee ssoollaarrăă

Costel Zăgan

Eu nu-s poet ci dinamită când primăvara mă imită şi-mi scoate mugurii afară ca florile să nu mă doară Ca un vulcan cu stele-n miez eu nu exist eu explodez stiloul meu şi-aruncă lava şi cerul îşi porneşte nava Sufletu-mi arde pe hârtie tăcerea ţipă că e vie şi nimeni totuşi nu întreabă de unde-atâtea stele-n iarbă Şi-n cer de unde-atâtea flori un ghiont îţi dau şi gata zbori

DDoommuull ddiinn MMiillaannoo

Olga Văduva

Dantelă-n piatră rece, fără viaţă, Priviri mirate vor să te cuprindă, Te regăsesc învăluită-n ceaţă, Ninsorii i-a fost greu să te atingă.

Podoabă gotică-n absidă roză, Ai strâns în tine frumuseţi divine, Altar nestins cu iz de tuberoză, Un recviem se-nalţă către tine.

Aripi de îngeri printre vechi arcade, Trec raze de lumină spre vitralii, Statui eterne prinse în rocade Sunt martorii iubirilor de dalii.

Un cânt sublim aduce bucuria Ascetă rugă-n slava înălţării Răsună pan'la cer... AVE MARIA Vibrant ecou, în ceasul închinării.


http://lenusa.ning.com/profile/CostelZagan

http://lenusa.ning.com/profile/olgavaduva

26


EEuu nnuu mmăă rreeccuunnoosscc......

Chiorean Aurel

Eu nu mă recunosc într-o furtună, și tot ce e, e slăbiciunea mea, îmi vine-o vorbă-n minte: „Nu-i a bună” spusă de tata, frumusețţea mea! Sunt ploi în suflete cumințţi, simt și necaz, simt și durere-n fiinţță, tu urci alăturea de sfinţți, eu în păcatul meu, sau neputințţă. Nu vreau s-ascundem sufletul în noi, nici să-l îndurerez, pe-al unei mame, sunt un izvor de lacrimi, curg șuvoi, motiv de viaţță dură și trăiri infame. Sunt clipe-n care simt că nu am rost, găsesc o nedreptate-n fiecare, revăd copilăria-mi, tot cea fost, mai am o rană și acum mă doare. Poate că sunt enigmă pentru tine, nici eu n-am reușit să mă descopăr, mă doare ființţa ta, o floare-n mine, nu vreau ca în durere s-o acopăr!

NNuu aamm rrăăssppuunnssuurrii......

Chiorean Aurel

Nu am răspuns la întrebări, dar poate, răspuns sunt eu, așa cum e firesc, din depărtări de basm, răsun cetate, să mă asculțţi cu graiul pământesc! Să mă asculţți, atât mi-a mai rămas, că-s inima ce-o ascultai și parcă, simțţeai trăirea-n fiecare pas, cu-același glas, pe care gându-ncearcă. Încearcă să-l aducă mai aproape, îngrămădind dureri în umbra noastră, și nu mai știu acuma dacă poate, să facă marea noastră... mai albastră. Nu am răspunsuri, sunt uimit și-acum, dar taina lor o porţți tu... în curat, sunt pământean smerit și bun, o păsărea ce-atâta a zburat. De vrei dă-mi taina, uite-aici în mână, din cerul meu coboară valuri mari, s-ar liniști și marea, cerul... până, voi fi acolo, pe nori albi... fugari.


http://lenusa.ning.com/profile/ChioreanAurel

http://lenusa.ning.com/profile/ChioreanAurel

27


poezie 18

SSuufflleettee llooccuuiittee

Ștefănescu Romeo-Nicolae

Sufletele noastre sunt purtătoare de emoţții și vibraţții ale luminii Uneori sufletul meu e locuit de îngeri Alteori de gânduri... și mintea mea uneori coboară... în inima sufletului unde își purifică mișcarea...către minunata suflare a cuvântului căutând lumina zăgăzuită liber în adâncurile Dumnezeului din mine... pe care îl salut și îl cuprind... de fiecare dată când îl întâlnesc... cu o adâncă și smerită plecăciune ... Știu de ceva vreme că aproape am reușit de câteva ori să-mi pierd sufletul... ce a căzut în umbra păcatului șoptit de îngerii căzuţți din lumina sfântă a lui Dumnezeu Uneori sufletul meu e conectat la lumina divină a Împăratului ceresc și nimeni nu știe să-mi explice cum de eu, păcătosul înălțţat de mândria păcatelor mele... reușesc să-mi plec adânc sufletul... în voia minunată a smereniei celei înalte... și să stau acolo ancorat fără timp, în albă rugăciune sigur Dumnezeu mă iubește, pentru că eu încerc să-L fac veșnicul locuitor al sufletului meu iar El mă vrea... după marea trecere de aici... cetățţeanul Lui... în sălașul pur și sfânt al raiului... acolo unde domnește printre îngeri și sfinţți... înserafimizată... marea tăcere albă.


http://lenusa.ning.com/profile/StefanescuRomeoNicolae

28


CClleeppssiiddrraa vviieeţţiiii

Olguţa Trifan

Zi după zi, an după an, ne curge timpul prin clepsidra vieţii îmbătrânim şi trişti privim ła anii tinereţii. Eram frumoşi şi visători, simţeam că totul ne-aparţine, nu ezitam nicicând, eram spontani atunci când luam o hotărâre. Astăzi am devenit mai realişti, nu ştiu de-o fi mai bine, suntem suspicioşi şi pesimişti, vedem pericole oriunde. Ne curge timpul prin clepsidra vieţii, pe rând, firele albe se adună-n păr, dac-am putea, timpul să-ntoarcem, viaţa de la capăt să luăm. Am trăi, intens, fiece clipă, n-am irosi nici un moment, am şti, acum, ce preţios este nisipul, ce, prin clepsidra vieţii, ne măsoară timpul

AAnnoottiimmppuurrii

Emilia Popescu Rusu

Rotindu-mă în timp în prag de primăvară... cai-i porneam hai-hui, uitând de toate... mereu îndrăgostită – vara - de toate culorile curcubeului creşteu flori în suflet... toamna cu nostalgii treceam visătoare prin ruginiul pădurilor, iarna mă îmbătam cu parfumul zăpezilor... troienite peste inima mea.

NNeemmuurriirree

Emilia Popescu Rusu

Am înconjurat Pământul împreună, cu acele unui orologiu vechi de mii de ani. în acel timp şi spaţiu, dragostea se împărţea la doi miraculos, din pocalul primit, sorbeau toţi efemer sentimentul... Nemuritori ne credem, sorbind cu nesaţ otrava oferită de milenii de Adam şi Eva.


http://lenusa.ning.com/profile/OlgutaTrifan

29


OOrrddiinnee--nn CCuuvvâânntt

Vasile Popovici

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt, să-i iei povara ireversibilităţii, s-abrogi articolul din legile Cetăţii, să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?! Făcutului îi pune puncte Terminus şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

VViiaaţţaa

Vasile Popovici

Viaţa e un stat la rând ca să ne vină rândul, vadul pe care-l treci, s-ajungi pe malul celălalt; un joc divin de-a joaca existenţială, un joc al stereotipiilor, un dat în datum, că aşa e-n datul sorţii. E poate-un vis al unor entităţi de dincolo de noi, ce ţine-atât cât ţine somnul lor acolo. E răsărit şi-apus şi încă un ceva ce încă nu s-a spus. E-ajunsul într-o gară unde numai se coboară; e drumul cercului ce se închide, - acronie – diacronie - acronie -, Calea-ntre Esenţă şi Nimic. Un paradox – cum toate paradoxurile sunt stupide -, exil pentru o vreme şi-ntoarcerea în dincolo de zidul Plank, ‘ nainte de Big Bang. E sensul unic al Făcutului dintâi, ce nici Demiurgul poate ori nu vrea să poată să fie altfel decât: am fost, suntem ş-om fi cât ţine veşnicia ai Nimănui. De am fi fost şi-ai Lui…


30


OO,, rrăămmââii

Michaela Al. Orescu

... Şi s-a dus, lăsând pădurea numai dor şi numai freamăt, tremurând sub raza Lunii şi-al izvorului lin geamăt... Şi s-a dus, furat de farmec şi în murmurul de taină; înserarea, cerbi în cârduri îmbrăcat-a cu-a ei haină. Şi s-a dus, un prinţ ferice, numărând pe lac văpăi; Luna-l însoţea-n cărare, veacuri dezlegând prin văi... Şi s-a dus, pe când pădurea bolţi asupra-i clătina şi-a rămas în vecinicie gând, alăturea de ea!

PPeettaallăă şşii bboonnddaarr

Michaela Al. Orescu

... Şi s-a lăsat pe buzele-i cu carnea roz-fragilă să-i soarbă-ntr-un nesaţ nepotolit, nectarul... De dulcea profanare mai tremură petala muşcând-o pân-la sânge sub aripa-i, hoinarul

SSppeerraannţţee

Michaela Al. Orescu

E clipa când seninul se îneacă de sângele ce risipeşte-n valuri, stropind în jur, peste pierdute maluri, lumina, care-n Tartar se apleacă. Ocrotitoare umbre iar aprind în stele vagi licăriri, ecouri călătoare peste pleoapa zilei care moare, târând-o-n urmă negre caravele... Ecouri stinse, hoinare glasuri se rătăcesc din nou pe căi lactee spre rătăcite lumi pornind trofee înscrise-n ritmul cosmicelor ceasuri!


31


TTaannggoouu ddee PPaaŞŞttii

Nicolae Doftoreanu

Motto: Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit eu. Biblia – Ioan 14 -15/12

Pe scurt: Credeam cândva, La început, Cu mult mai înainte, De-a-L fi văzut şi cunoscut cu-adevărat, Că a iubi TOTAL, Nu-i decât un cuvânt banal… Pe care doar îl spui şi-atât! Momentul GATA… a trecut, Că dragostea e patima trăirii-n pripă, Inclusă în promisele iubirii de-o clipă! Că dragostea, cedând pornirilor stârnite De pasiuni dezlănţuite dintr-o dată, STRICĂ, Deoarece doar uneori, sau poate niciodată, Vei resimţi fiorii amintirii pe care îi ridică Aripa îngerească, în adierea ei prin colbul nemuririi. Că dragostea care te prinde-n plasă, Fiind patima trăirilor din pofte declanşate

de simţiri, Incluse în promisiunile iubirii de moment… E FALSĂ! …Nu e sentiment! Dar azi constat, privindu-mi viaţa matinal, Că a iubi la suprafaţă, doar carnal, E ca şi cum numai mânjeşti doar cerul cu

privirea… Făr-ai simţi deloc nemărginirea, Pentru că dragostea adevărată o trăieşti Numai atunci când simţi în tine PACEA, ca stare Care te încearcă dintr-odată Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti Minunea ÎNVIERII şi LUMINII, Pe baza căreia urezi din inimă, la toţi

creştinii, Cu glas curat… Cristos a înviat! La care ei răspund imediat, … şi nu-s poveşti…, Adevărat a înviat! Atunci simţi că-i iubeşti pe toţi nespus de

mult,

Aşa cum a mai fost cândva, Demult … La început.


32


MMaaii eessttee ttiimmpp

Cornelia Mazilu

Cât rădăcinile musti-vor în pământ Mai este timp și vreme de înmugurire, Ca oamenii să simtă o zvâcnire A frum’seţții ce zvâcnește din Cuvânt. Chemând la viaţță viațţa spre trezire Și orice gând adie să fie un viu cânt Pe portativ, ca notele dansând în vânt, Fiori să semene spre înverzire. Să clocotească iarba sub picioare, De-atâta freamăt, fierbere în zare, Iar timpul să-nflorească în petale Fluturi în zbor, ce scutură secunde În ochiul fluviului care ascunde Temeri de timpul care se prăvale.

AAșș vvrreeaa ssăă șșttiiuu

Cornelia Mazilu

Privirea lunecă în depărtare Și cheamă ramul să înmugurească Verdele mugur să întinerească În oamenii cuprinși de întristare. De secetă, uitând să mai zâmbească, Încovoiațţi, lovițţi peste picioare, Cad seceraţți de boli istovitoare Și sufocaţți fără ca viaţța s-o trăiască. În ochi deodat’ îmi picură ceva de sus Și nu mai pot privirea s-o îndrept. Cu gest pios întreb: unde Te-ai dus, Lăsându-ne atât de singuri? E drept Să îndurăm atâta chin, chiar de ai spus Că suferințţa purta-o-vom în piept?


33


PPooaattee aaccuumm

Agafia Drăgan

Ne-am regăsit două tomnatice, târzii elegii, pictate în clipa din noi şi timpul de afară. Porţi pe chip nori palizi şi păsări migratoare. Manole, vultur obosit, bătrân şi singuratic, dărâmi zidurile, să-ţi lecui sufletul curtat de îndoieli, despleteşti răspunsuri obscure, robit de căutările tale, la răscrucea dintre un acum şi un apoi incert. Eu îţi urmez peregrinările pe cuşma neagră a luminii din sufletul bolnav de întrebări. Uneori simt cum te îndepărtezi, ademenit de sirenele necuprinsului Îţi conturez urmă paşilor, licurici prinşi în roua ochilor aşteptare, să regăseşti drumul înapoi. Am învăţat să-ţi iubesc plecările, să fiu eu aripa libertăţii şi întoarcerilor tale. Te privesc mulţumită, până când o altă definitivă clipă să-şi spună cuvântul. Poate acum n-am să te mai pierd, poate e ultima trecere, poate e ultimul cerc, înainte de a curge-n lumină.

DDoorruull ddoorr

Agafia Drăgan

Bată, bată să mă bată, Clopotele să mă sune Sub un prag de verde poartă, Dorul dor să mă-ncunune. Curgă, curgă să mă curgă, Ochii îngenunchiațţi în rugă, Cântul cânt să mă aline. Ducă, ducă să mă ducă, Călător pe cer nălucă, Punte dorului să întindă, Cale cale să-mi deschidă. Plângă, plângă dor să plângă, Pâna la tine să ajungă, Pe sub aripă de lună, Dorul dor să te supună. Cheamă, cheamă și mă cheamă, Iubirea îmi arde-n toamnă, Dorul să îmi potolească, Verde verde să-nverzească.


34


CCaadd llaaccrriimmii ssffiinnttee ppee ppăămmâânntt!!

Mariana Mihai

Ce trişti sunt Doamne, iaraşi, ochii Tăi! Cad lacrimile-Ţi sfinte pe pământ... Să plâng cu Tine, Doamne, ori să-Ţi cânt Durerea ierbii ce-a rodit în văi? Privesc tăcută... inima-mi frământ Şi nu-nţeleg de ce atâtea căi Ne-ademenesc, ne-aruncă în văpăi, Uitând de tot ce e curat şi sfânt? Şi mă întreb, Părinte, până când Ne mai suporţi cârtirile în van? Tu ne aştepţi cu sufletul flămând, Lăsând chiar şi neghinele în lan Şi picuri de lumină torni în gând... Doar mâna Ta ne poartă spre liman. 7. Moartea mea, blestemul tău Pamflet - Aurora Luchian - Dacă voi muri, cândva, Pe furiş tot m-oi uita, Să văd de eşti supărat, Ori poate eliberat! * De îţi văd privirea fadă, Lacrimi şuvoaie să-ţi cadă, Te-oi iubi în moartea mea, Cum în viaţă n-ai afla! * De eşti mâhnit, prefăcut, Din sicriul meu făcut Cu zgârcenie de tine, M-oi sălta şi nu-i de bine! * De-oi zări că te lipeşti, De alta şi-i şuşoteşti, Din sărite mă vei scoate,

Şi mă voi sălta din moarte! * De porţi ochelari de soare, Batistă la cingătoare, Şi-o presezi fals, pe obraz, E semn că-mi faci în necaz! * Să-ţi laşi ochii la vedere, Să citesc în ei durere, Sau o mare bucurie, C-am murit, fir-ar să fie! * De zvârli ţărână cu stânga, Moartea va vedea, nătânga, Şi s-o mânia pe tine, Şi te-o pune lângă mine! * De arunci cu mâna dreaptă, Va deveni înţeleaptă, Şi te-o lăsa pe pământ, Să umbli ca frunza-n vânt! * Capul de-l ridici spre cer, Cu o undă de mister, E un fel de:”Haide, du-te, Puneţi capacu' mai iute!” * Dacă îl ţii aplecat, Spăşit, te-arăţi vinovat, Că m-ai înşelat o viaţă, Şi-ai să mori pân' dimineaţă! * Ai grijă cum mi te porţi, În Iad nu sunt garduri, porţi, Ci un cazan plin cu smoală, Şi îmi vei da socoteală! * Te voi aştepta cuminte, Cu acelaşi trup fierbinte, Da, în Iad, şi nu-i o fiţă, Fiindcă-s şefa Tartoriţă!


35


EEnniiggmmaattiiccaa ffeemmeeiiee

Aurora Luchian

Femeia e poezie, Un extaz şi agonie. Când înger în viaţa ta, Când o diavoliţă rea! * Incită, te ameţeşte, Seduce şi înrobeşte. Lesă dacă ai purta, Nu te-ai supune aşa! * O viaţă o studiezi, O cunoşti. Dar aşa crezi! Când declari: „Am reuşit!” Mintea iar ţi-a-nvăluit! * Are şi toane un car, Atunci te ţine pe jar. Spirodial, după ea, Repeţi: „Da, iubirea mea!...” * O adori, e sensul vieţii, Chiar şi-n zorii dimineţii, Când vâlvoi, părul pe cap, O arată ca un drac! * Şezi c-o alură mirată, (Nu de podoaba săltată!) S-a culcat blondă, aseară, Acum e neagră. O cioară! * Tânjeşti când nu e cu tine, Moare sufletul, ştii bine, Dacă este bosumflată, Ori întâmplător, plecată! * Se răscoală, clocoteşte, Trupul tău când zăboveşte, Caldă, lipită de tine, Plină de miresme fine... *

Ciudată eşti, măi, femeie, Suspicioasă, atee, În iubire năvăleşti, Apoi iar te răsuceşti! * Cine poate s-o-nţeleagă?! E calmă, apoi tornadă, Doar că un fir din sprânceană, A picat rebel pe geană! * Mereu o misterioasă, Când e tandră, când focoasă, Îţi şopteşti mirat, năuc: „De unde s-o mai apuc?” * E un păpuşar, un bici Ce muşcă. Par măscărici Când mă frământ fără rost, S-o descos. Parcă sunt prost! * Azi eşti drăguţă, stilată, Mâine caţă intrigată, Când vine şi mama mea, Trei minute ca să stea... * O ispită zi de zi... Discret nu ai îndrăzni, Să o tulburi când găseşte, Un rid. Casa clocoteşte! * Eşti enigma vieţii mele. Aş număra cer cu stele, Decât să mă hazardez Felul tău să-l descifrez. * Un martir sunt şi voi fi, Cât femeia voi iubi. E un miraj, bine ştiu, Fără ea aş fi mort-viu!


36


CCââtt ddee mmuulltt îîmmii lliippsseeşşttii,, iiuubbiirree!!

Filip Alexandra

Iubire, Doamne, cât îmi lipseşti! mă trezesc pustiită la fiecare răsărit; fiecare asfinţit de soare e pentru mine un

nou sfârşit; în fiece secundă îmi închipui paşi surzi pe cărarea minţii mele aştept să ajungi, Iubire! aş vrea măcar în vis să mi te apropii, măcar o şoaptă dacă ai putea rosti, aş transforma-o în bulgăre, să ştii, aş păstra-o în pustiirea fiinţei mele, să vii. ţi-aş construi un palat din sufletul meu, atâta iubire am pentru tine, sunt eu lutul şi zidul din care aş zămisli pentru tine

cetate, numai să vii, numai să vii, să păşim mai

departe, Iubire! de nu vei veni, Iubire, am să te păstrez vie, am să te hrănesc în fiecare zi

binecuvântată, am să îmi imaginez că o dată şi o dată, iubirea mea pentru tine va încolţi, va pleca din mine, te va găsi şi veşnic

ocroti!

SSăă ccrreeşştteemm

Filip Alexandra

să creştem frumos, ca un trunchi lângă altul,

lăsând loc altora să încapă de noi, să nu ne strivească, să nu ne urască. să ne înălţăm către soare, căutând rost, căutând floare, îmbogăţind, nu sărăcind lumea, sporovăind cu înţelepciunea. să fiu tu, să fii eu, să mă adori, să te ador ca pe un zeu, neînaripat, doar al meu, nelumit, nenuntit... mereu... să nu ne legăm, dezlegându-ne, să nu ne urâm, prea-iubindu-ne, să nu plănuim nesperatele, să nu ştim, să căutăm nestematele. şi, spre final, neaşteptat să aflăm că am trăit curat, că eternitatea tot împreună o vom împărtăşi pentru că am putut crede şi mai ales iubi!


37


ÎÎţţii aaşşeezz lluuttuull ppee oo ccrruuccee --

Adam Armina Flavia

Zi de zi îţi aşez lutul pe o cruce înaltă cât turnul din basmul bunicii - parcă aud plânsul domniţei în zidul de carne şi mă trezesc cu obrazul ud, Dumnezeu m-a sortit să-ţi strâng palmele sângerânde la piept cum o fecioară îşi ţine pruncul închipuit, Mă rog pe ascuns în pântecul gol de tine, îţi miruiesc inima şi buzele cu tăcere, iasomia îţi miroase la încheieturi a ninsoare proaspătă, Poartă-mă până la capăt, dacă nu ţi-aş fi fost cruce, te-aş fi născut soare de cealaltă parte a vieţii, aş fi stat atât de aproape încât dogoarea mi-ar fi mistuit cuvintele şi-ar fi rămas numai sufletul, poezie pe glezna ta dreaptă.

AAii ppllăăttiitt ssăă ffiiii ssppeeccttaattoorr

Adam Armina Flavia

N-am ştiut niciodată dacă de la întâia ezitare începe primăvara, sau poate de la zâmbetul tău galant strâns ca un colier în jurul gâtului meu, Uneori mă simt sugrumată, abia mai am aer, pot atinge iarba din Rai, o pot culca sub talpa cuvintelor şi ea îngenunchează supusă precum un leu îmblânzit, Te rog, nu mă salva, ai plătit să fii spectator, această piesă se va încheia în aplauze când eu voi cădea odată cu iarba.


38


TTeeaammaa

Maria Bratu

suflet chircit de frică de strigăt cuvinte eşuate-n fraze goale gânduri frânte răsar apusuri undeva mor de neputinţă în mine răsărituri şi nu-ţi spun nimic nici ca să mai scriu nu am curaj mi-e teamă deşi n-aş vrea

TTaarrddiivv

Maria Bratu

dezbraci câmpia de floare uscată şi semeni gânduri coapte galbene grele din vară ploaie albastră mirosul de fân braţe cu maci sărut proaspete mâinile tale încă îmi sunt n-ai fi vrut să rămână sârma-nghimpată

locuri virane în jur şi ne prindeam raze de lună ghimpi nu erau nici timp nu aveam atunci reinventam clipa tăcerea acum singurătăţi în chingi răstignite laţ peste glezne palme scurse în sânge strigăt mă doare nevoia de tine simt că mă sugrumă


39


SSttrrooppii ddee ccuurrccuubbeeuu

(prinţesei de la ţărmul mării)

Trandafir Simpetru

În ţărmul aspru-al sufletului meu Bat patimi ostenite şi aşteaptă Să le prefac în stropi de curcubeu Să fac un semn uşor cu mâna dreaptă. Prin clipe de-ndoială trec mereu, Mai urc spre Dumnezeu încă o treaptă Şi-n hăuri de-ntuneric cade greu Aud cum vântul murmură în şoaptă. Sunt un grăunte jalnic de nisip Mă zbat zadarnic să exist şi ţip Să mai rămân aici nespulberat Chiar dacă moare trupul şi se frânge Sub steaua ce se naşte pe-nserat Şi îngerul mi-e atât de trist şi plânge.

ŞŞii vvoomm ffuuggii......

Trandafir Simpetru

Ne vom găsi odată pe vreo stea Privind cu nostalgie pe pământ Şi cum se naşte-adâncă noaptea grea Cum se apleacă lumea pe sub vânt? Ne vom ascunde iar de vremea rea Când dintr-un fir de iarbă am să-ţi cânt Corabia cu chipul tău pe ea Şi din ţărâna cald-o să frământ.

Şi vom fugi în lume într-o toamnă Când sângele fierbinte ne îndeamnă Să rătăcim aiurea, unde-om vrea? Ne amăgim mereu acolo sus De ne- om găsi odată pe o stea Nu vom avea, să ştii, nimic de spus.

SSuunntt mmiirreeaassaa mmăărriiii

Lenuș Lungu

Marea mă cuprinde cu braţe de şoapte mă las purtată şi scăldată-n soare mă scufund înmoi dorul în mare în resturi de nori te aştept iubire să mă îmbrăţişezi în culori să-ţi fiu mireasă cu trena de spume atingerea ta floare pe tâmpla mea pe buza inimii renaşte cântecul suav în ritmul valurilor albe sărutările mele petale spulberate în acorduri de iubire.


40


AAllbbiiaa ttăăcceerrii

Maria Leva

Cărări bătătorite de bocete şi jale, De dorul şi tăcerea din vocea mamei tale - Urcuș neîntrerupt pe lăncii de lumină, O, cum le frângi în mine şi iar mă simt străină! Îmi macină durerea o lacrimă în geană Şi visuri fără formă se leagă c-o liană, De curcubeul păcii desprins de început, Când în geneză tace şi gândul meu de lut. Genunchii-şi cată rostul pe albia tăcerii Şi nu aud în mine suspinele-nvierii, Cu fruntea prinsă-n palme tu mă priveşti trecând, Doar marea-şi cheamă valul, cu șoapte, fremătând.

UUllttiimmaa îînnttrreebbaarree

Maria Leva

N-am să-ţi mai pun de azi nicio -ntrebare, De ce să răstignim mereu cuvântul Şi să îmi spui că nici un rost nu are Să dezrobim de lacrimă pământul. N-am să-ţi mai las pe tâmplă sărutarea, Ne vom întoarce către rostul lumii, Iar de va fi să mai simţim chemarea, Vor lacrima sub pleoapa noastră ulmii. N-am să dezbrac copacii de lumină Şi nici nu ştiu de mâine ce voi face; Să dezrobesc cuvintele de vină, Sau să ascult o lacrimă cum tace?


41


DDoorriinnțțaa

Luminița Săceleanu

Am de gând sa evadez Şi am sa plec la ţară. Decât sa mă enervez, Îmi iau o valijoară. Ce pun în ea? Ei, un jurnal Să scriu câte-o poveste, În peisajul drag, rural Nimic nu mă loveşte.

Acolo nu e aşa cald, Nici zgomot nu-i defel, În râul rece să mă scald, Mi-e tare dor de el. Sunt locurile de acasă, Păduri şi ape line, De ele eu mă simt atrasă În zilele senine. Este refugiul meu de vară, Un loc plin de magie, Unde în fiecare seară Mă-ncarc cu energie.

TTee--aamm rreeggăăssiitt aaccuumm,, ccooppiillăărriiee

Luminiţa Săceleanu

Un tei şi-un dud mă aşteptau la poartă Şi-a mea bunică, cu iubirea toată, Râul curat ne aducea povestea Ce dor îmi e acum de toate-acestea. Mergeam la ţară la bunici, cuminte, De câte-o poznă îmi aduc aminte Sus, pe deal, cu vitele când mă duceam Cu alţi copii din sat, de mă întreceam. Jocuri poznaşe noi inventam pe loc, Căutam porumbi şi îi coceam la foc Acasă ajungeam târziu, spre seară, Iute treceau vacanţele de vară. Te-am regăsit acum, copilărie, Stăteai pitită într-o pălărie Uitată, sau, păstrată în flori de tei, Ascunsă până acum de ochii mei. Acelaşi râu aduce-acum povestea Iar teiul martor e la toate-acestea, Un chip bălai aleargă înspre poartă Şi-a mea mămică, cu iubirea toată.


42


PPoorrţţii îînnttrree ssuufflleettee

Cotfas Doina

Am deschis poarta între două lumi. Perdeaua s-a rupt Dincolo de bariere! Nu mai sunt doar eu, Deşertăciune... Amăgire... În groapa acestei lumi în transformare! Sunt mii de stele La picioarele Templului soarelui Şi Lumii! M-am trezit căutând pe Dumnezeu În valea Tăcerii Sub flautul răsăritului În dansul planetelor. Sunt între alfa şi omega... Am rupt pergamentul ascuns Prin puterea adevărului şi a dorinţei. Iubirea este cheia ce am primit-o în vis Şi o dau mai departe Prin bucuria de a dărui! Darul ce se întoarce înzecit În lăcaşul de unde a pornit! Nu mă judeca ca mai uit câte o virgulă, Sau o cratimă... Său nu-i rimă... Nu te lasa orbit de ambalaj... Trecător în creaţie... Ci priveşte în adâncul vibraţiei ce trece prin Cuvinte... Pentru Tine... Pentru lume! Mesajul meu e Iubirea! Chiar dacă razele care ajung la tine Pe cărări ascunse... Se mai pierd pe la porţi încuiate... E greu să rupi lacăte ferecate De lanţuri şi rugina de timp! Nu crezi? Încearcă şi tu! Bate cu mine la porţile ce nu ţi se deschid...

Şi nu pleca... La prima furtună ce-ţi iese în cale! Călător desculţ printre cuvinte Poleite cu dantele aurite... Hai vino... Şi vezi... Dansul sufletului printre emoţii... Nu a cuvintelor goale. Am dăruit iubire prin trecerea mea În lumea Ta... Care pentru o bucată de Timp, E şi a mea! Dar nu-mi clădesc castele pe nisip mişcător Care la prima bătaie a vântului Ce am clădit... Să se dărâme! Castelul meu e ascuns în inima Mea! Vânturile au bătut la poarta Mea! Furtunile au vrut să renunţ! Dar nu au putut să mă înduplece! Chiar dacă m-au găsit tristă În casa sufletului meu... E căldura mereu! Petru că Domnul e musafirul meu... Şi eu sunt al său musafir pe pământ. Pasul mi-l poartă prin lumina sa Încălţări nu are nevoie la poarta sa! Goliciunea trupului mi-o îmbraca prin

mantia sa! Atunci trecător ce-mi judeci trecerea mea? Te împiedici de virgulă mea?


43


cafeneaua cu peniţe 19

DDiiaalloogg ccuu ppooeettaa şşii ppiiccttoorriiţţaa VViiccttoorriiţţaa DDuuţţuu

Liliana Moldovan

Dialogul artelor

– Voi începe voiajul nostru dialogic

cu o pătrundere oarecum agresivă, dar

plină de interes şi curiozitate în universul

dumneavoastră interior. Destinul artistic

al Victoriţei Duţu se manifestă, după

cum bine ştim, sub spectrul gândirii

poetice şi al zămislirii picturale

inconfundabile. Cum reuşiţi să împăcaţi

arta folosirii poetice a cuvintelor cu

puterea expresivă a culorilor din pictură?

– Nu pot să fac o distincţie între pictură şi poezie, intre matematica şi filosofie, intre teologie şi frumuseţe pentru că toate sunt prezente în mine. Eu cred că sensul existenţei noastre este frumuseţea, este acea frumuseţe pe care Dumnezeu a creat-o şi noi suntem chemaţi să o trăim. Suntem creaţi de El prin frumuseţe pentru că Dumnezeu este nespus de frumos. Dacă în lumea exterioară lucrurile sunt separate, vedem o distincţie clară între matematica şi filosofie, intre algebra şi geometerie, intre cuvânt şi culoare, intre imagine şi o ecuaţie la mine e altfel.

În mine sunt unitare acestea toate, pentru că eu mă străduiesc să trăiesc frumuseţea. Nu fac distincţie între frumuseţea unei ecuaţii descoperite de un matematician de geniu şi frumuseţea unei înger pictat de Fra Angelico. Dacă privim istoria omenirii eu văd o frumuseţe teribilă

care i-a animat pe oameni să trăiască, şi această frumuseţe este darul lui Dumnezeu pentru oameni. Numai această frumuseţe ca dar al lui Dumenzeu pentru sufletul omului este puterea de evoluţie creatoare către o altă umanitate, către o altă faţă a lumii. Nu vreau să vorbesc decât despre frumuseţe aici. Pentru că numai frumuseţea este vindecatoate, este terapeutica, este izvorul vieţii. De aceea caut frumuseţea oriunde mă duc şi dacă ea nu este prezentă în afara mea o caut în lăuntrul meu. Dacă sunt undeva unde nu îmi place mă cobor în mine şi acolo găsesc unitatea şi frmusetea unei imagini a

unui cuvânt a unei expresii, a unei rugăciuni.

La mine imaginile şi cuvintele se împletesc, exactitatea matematică rămâne la bază şi ceea ce mă atrage cel mai mult este cercetarea, este căutarea, este aceasta nevoia de a şti şi de a cunoaşte şi a mă apropia cât mai mult de această frumuseţe pe care a pus-o Dumnezeu în creaţia Lui şi pe care noi o regăsim în diferite modalităţi de exprimare, matematica, poetică, ştiinţifică, artistică. Eu cred că oamenii de ştiinţă nu trebuie să descopere şi să demonstreze existenţa lui Dumnezeu ci trebuie să pună în ecuaţie puterea nelimitată alui Dumnezeu în creaţia sa, de

ccc aaa fff eee nnn eee aaa uuu aaa ccc uuu ppp eee nnn iii ţţţ eee

44


ce nu am găsi o nouă determinare a punctului material şi anume coordonata infinitului. Să punem, să atribuim punctului material acea coordonată a punctului de la infinit care este expresia acelei forţe de dinfaţa universului, de dinafara materiei care îl face fie, care îl aduce prezent în existenţă. De ce nu ne-am gândi la această frumuseţe a universului creat de Dumnezeu. Întotdeauna eu vreau să trăiesc cu acest miracol al unităţii şi nu al separării, lumea este separată însă noi ca să fim puternici trebuia să fim uniţi în noi cu acel cineva mai puternic decât noi şi care ne-a adus la

exsitenta. Aceasta este unitatea, Drumul către Creator.

– Aţi rezistat provocărilor

matematicii şi filosofiei şi aţi rămas fidelă

poeziei pe care aţi ocrotit-o, mai târziu,

cu pânza artistului ce glăsuieşte prin

culoare. Cât de veche vă este

îndeletnicirea poetică? În care moment

al vieţii aţi descoperit freamătul

cuvântării prin versuri, rimă şi ritm?

– Nu pot să spun că am stat deoparte de filosofie şi de matematică. Tot ceea ce scriu şi pictez are la baza matematică,

filosofia şi teologia. Rămân până la sfârşitul vieţii mele un om fascinat de matematică şi cu regretul de a o nu fi cercetat mai mult deşi stau uneori cercetând şi aceste neânţelesuri matematice descoperite de geniile lumii, însă trebuie să recunosc că sunt foarte multe pe care nu le înţeleg. Consider că matematica sta la baza limbajului realităţii, este limbajul universal ce stă la baza lumii creată de Dumenzeu. De ce nu aş considera că pământul este punctul de la infinit al universului, de ce nu aş considera că pământul este o limită către infinit a universului şi punându-ne în acest sistem de referinţă să studiem tot ceea ce face că pământul să fie dinspre univers către noi? Bine acesta ar trebui să fie un model matematic care să descrie lumea şi existena altfel. De ce aş considera exista, viaţa ca tinderea către infinit a materiei. Iar din punct de vedere filosofic, de ce nu aş considera conştiinţă singulară, acea parte a noastră care rămâne singura cu ea însăşi, neexteriorizată, necunoscută, tainică şi în permanenţă ascundere, căutătoare de logos, de infinit, de absolut de Dumnezeu, ca fiind partea din noi care trăieşte la dimensiunile infinitului, care trăieşte temporalitatea şi mărginirea lumii dezmărginind-o în Dumnezeu.

Cât priveşte poezia încă din generală şi apoi în liceu, m-a atras cât de cât, dar nu a fost o preocupare căreia să-i dau prea mare importanţă, eu atunci învăţăm doar matematica. Totul a început de la matematică abstractă, atât poezia cât şi pictura, matematica mi-a deschis nişte pârghii lăuntrice care m-au împins către nevoia de a gândi către marginile fiinţei, şi o nevoie cumplită de a vedea, de a vedea lăuntric, geometria mi-a deschis nişte porţi pe care nu le-aş fi bănuit dacă nu aş fi studiat-o şi dacă nu o cercetez şi acuma, dar desigur în felul meu, nu forţat şi nu agresiv şi nu din obligaţia de a preda nişte referate de cercetare, ci doar pentru bucuria


45


mea de a gândi.

Îmi amintesc, că prima poezie mi-a citit-o mama, în jurul vârstei de 3 ani. Niciodată nu-mi voi permite să uit că poezia se numea „De-aş avea” şi era scrisă de Eminescu. Nu ştiu exact, ce am înţeles din versurile eminesciene, la vreme respectivă, îmi aduc, însă, aminte de sezaţia de bucurie produsă, în mintea mea de copil, prin muzicalitatea cuvintelor.

– Când citesc poeziile Victoriţei

Duţu, redescopăr o senzaţie de bine,

similară, o bucurie produsă, în minte şi

în suflet de refrenul cuvintelor frumos

meşteşugite şi înţelept ctitorite. Pornind

de aici, doresc să ştiu, dacă priviţi poezia

ca pe o terapie a sufletului? Ca pe un

exerciţiu de ascuţire a minţii sau ca pe un

mijloc de consolirare spirituală?

– Ei aceasta este exrpimarea, poezia are ceva lăuntric care te face să te simţi altfel, poezia trebuie să găsească resorturile frumuseţii care îl leagă pe om de Dumenezeu, de frumuseţea lumii, de acea veşnicie pe care o purtăm în strafunduruile noastre. Poezia, arta, ştiinţa şi tot ceea ce descoperim astăzi şi în viitor trebuie să se îndrepte către partea de infinit a fiinţei umane. Fără infinitul lui Dumnezeu noi nu avem nicio valoare, şi acesta este sensul, aceasta este terapia. Când frumuseţea rugăciunii, a cuvântului, a imaginii pătrunde în interiorul nostru, în resorturile conştiinţei singulare, când acea frumuseţe pătrunde în noi, putem privi viaţa altfel şi de aici se schimbă comanda, trăim o trecere de la starea de rău la starea de bine, celulele primesc altă comandă de la suflet, de la creier, când noi trăim bucuria şi frumuseţea, codul nostru genetic se organizează pe vectorul vieţii şi trăieşte altfel când frumuseţea este activată, de aceea nu putem trăi fără frumuseţe. Ea este

unica forţa ce trebuie trăită şi consumată ca o stare de bine, de bucurie, de sănătate. Aceasta este frumuseţea lui Dumnezeu care trebuie să fie prezentă în toată căutarea noastră şi noi să trecem de la disperare la bucurie de la boală la sănătatea. Nu trebuie să ne temem ci trebuie să trăim în noi şi prin noi frumustea care este peste tot şi artă, creaţia umană trebuie să caute să prezinte să consume frumustea Lui, care este aici, priviţi-o, e aici şi acum!

– Care sunt conceptele esenţiale pe

care se sprijină structură poetică pe care

aţi creat-o. Altfel spus, cu ce obsesii

poetice vă confruntaţi?

– O, sunt multe... Nu pot trăi fără frumuseţe, dacă nu accesez în mine frumuseţea asta prezentă în jurul meu, nu am făcut nimic. Am câteva poezii, mai multe chiar, un volum, care sunt scrise cu nevoile mele de om amatrat trist şi oborist, acele poezii nu înseamnă nimic pentru mine eu trebui să găsesc doar acele poezii, acele imagini care exprima frumuseţea lăuntrică, care accesează în mine resorturile frumusesii care la rândul lor să acceseze şi în cel care citeşte trăirea frumuseţii şi sănătatea spirtului, poezia de astăzi a luat o


46


cale greşită! După părerea mea, e prea lumească şi se îndreaptă către ceva aşa de lumesc care ne distruge, ori ea, poezia trebuie să ofere bucurie lăuntrică ori asta nu se poate dacă nu se agaţă de Dumenzeu, ştiţi aşa că la sfinţi, acesta este modelul, bucuria aceea veşnică care ne ţine mereu ancoraţi în frumuseţea lui Dumenzeu care e veşnică şi plină de normalitate şi de sănătate mintală şi curăţitoare, numai aşa devenim fiinţe creatoare.

– Plămădirea personalităţii

dumneavoastră artistice a fost, în chip

evident, rodul unor lecturi îngrijite şi al

parcurgerii unor cărţi bine alese. Care

sunt cărţile preferate al Victoriei Duţu, ce

lecturi v-au marcat existenţa?

– Biblia! Oamenii de cultură trebuie să ştie Noul Testament pederost. Ca să nu mai treacă tot timpul la el, să-l ia din raft, ci să-l folosească şi atunci când merge pe stradă. Scrierile Sfinţilor Părinţi, de la Hristos până astăzi, Scara Raiului de Sfântul Ion Scărarul, Părintele Stăniloae, Imanuel Kant, viaţa lui Kant şi gândirea lui Kant au însemnat şi înseamnă şi acum pentru mine ceva extraordinar, citind din Kant îţi formemezi mintea pentru gândire. Eminescu

este uluitor, şi toată literatura română de care sunt îndrăgostită. Literatura română este uluitoare, literatura română este universală, este veşnică, este plină de frumuseţea negrăită a sufletului omenesc, literatura română este o frumuseţe şi o veşnicie izvorâte din dumnezeirea care ţine universul întreg şi pe noi în viaţă.

Citiţi literatura română de la origini până în prezent, este uluitoare acesta literatura română, şi mai cred ceva. Timpul pe care noi îl trăim acum şi aici este fantastic, este fenomenal, din punct de vedere cultural, acum se creează cele mai mari opere din România, acuma se crează şi se trăiesc şi de scoperă cele mai frumoase adevăruri, România este pe o pantă ascendenta din punct de vedere cultural, fantastică, o stare cum nu a mai avut ea până acuma. Noi ca scriitori, ca oameni care gândim, nu trebuie să ne lăsăm învinşi sub nicio formă, sau descurajaţi de nimic, pentru că veacul aceste este cel mai frumos, nu trebuie să fim trişti ca nu vindem, că nu suntem citiţi, că nu sutem băgaţi în seamă! Ei, şi ce dacă! Noi trebuie să creem valori, noi trebuie să creem pentru lumea viitorului, şi asta chiar şi facem acuma, prea mulţi poeţi, extraordinar de multe site-uri de literatură, de poezie, de artă, de creaţie, prea multe cărţi, de nu le mai ştii numărul, nu este extraordinar? Aceasa este uluitor, este extraordinar, această stare este fantastică.

Gândul omului nu poate fi mărginit în bani şi în indiferenţă, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aceste aparente, verşnicia ţâşneşte prin cuvânt aşa cum ţâşneşte fulgerul în intuneric, nu trebui decât să trăim în frumuseţea lui Dumenzeu prin opera noastră şi prin viaţa noastră, noi chiar asta facem şi nu vom fi învinşi. Ignoranţa, indiferenţa, sărăcia, uitarea nu ne vor răpune, nu au ce să ne facă.

– Credeţi că poezia poate fi un

mesager al înţelegerii între oameni?


47


– Chiar este unul din cei mai mari mesageri, chiar asta se şi întâmplă astăzi prin atâtea contacte pe care le stabilim peste graniţe şi peste timpuri istorice.

– Dar pictura? Reprezintă, această

artă, un mijloc de redescoperire a

frumuseţii sufletului omenesc?

- Asta zugrăveşte arta, frumuseţea lăuntrică fără de care nu puteam să creştem nu puteam să fim, nu putem trăi... Fără frumuseţe murim.

- Picturile dumneavoastră reflectă

probabil, acele emoţii şi trăiri care nu şi-

au mai găsit loc în sipetul cu cuvinte

poetice. Picturile dumneavoastră abundă

de figuri angelice. Care este relaţia

Victoriţei Duţu cu îngerii? La ce chemare

răspund fiinţele angelice atunci când

acceptă să se odihnească pe pânzele

azurii pe care le pictaţi?

– Sunt fascinată de doi pictori, până la obsesie, Fra Angelico şi Rubliov... iar mai nou Păritele Arsenie Boca! Cel de-a treilea este al nostru! Îngerii zugrăviţi de aceştia sunt ulutori ating veşnicia, acum sunt în perioada când pictez îngeri pentru că ei reprezintă fiinţele curate pure care stau în preajma lui Dumnezeu, şi gândindu-mă la îngeri mă gândesc la noi la fiinţă umană cât de curată trebuie să fie, cât de frumoasă ca să stea cu gândul în jurul lui Hristos prin rugăciune. Când pictez îngeri mă gândesc la omul nostru de astăzi, cât de curat şi de frumos trebuie să fie el şi cât de frumos trebuie să îşi ducă viaţa, ca să stea ancorat în lumina lui Dumnezeu care înseamnă viaţă. Îngerii reprezintă puritatea şi forţa înţelegerii şi cunoaşterii. Chiar dacă e greu şi greşim mereu faţă de El nu trebuie să persistăm în aceată boală a îndepărtării de Dumenzeu ci trebuie să ne însănătoşim apropiindu-ne. Trebuie să recunosc că mai am foarte multe de cercetat şi de învăţat şi

de citit de la sfinţi despre îngeri, pentru că încă nu ştiu destul.

– Revenind cu picioarele pe pământ,

la situaţia în care mânile vă dor şi mintea

vă este obosită de greutateacuvintelor, cu

ce alte pasiuni vă umpleţi timpul, ce noi

proiecte născociţi? – Am o viaţă foarte ocupată, pot să

spun că nu am timp liber, şi nu mă plâng căci asta îmi place foarte mult, însă de fiecare dată când am timp liber atunci imediat, înapoi la pictură înapoi la matematică, la filosofie la telogie şi tot aşa.

E foarte frumos, e ceva plin de viaţă de putere să te ocupi cu partea spirituală e exitentei, şi e aşa cum zicea Mântuitorul Hristos rugaţi-vă neancetat. Asta trebuie să încercăm să facem chiar dacă uităm, trebuie să revenim, trebuie să fim mereu pe calea şi pe cărarea apropierii de Hristos altfel ne îmbolnăvim şi nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta.

Mâinile mele au luat foc Şi mă dor Mă doare gândul meu Şi cuvântul Nu se poate naşte în mine.


48


AAmm vvăăzzuutt...... ppiiaannuull vviiuu

Valerian Mihoc

L-am văzut, era pianul personificat, autentificat şi transfigurat viu prin simbioză, într-o fiinţă vibratilă, euforică aflat sub simpla ‘implementare sensibilă a doamnei Nicoleta Luca-Meiţoiu, care se pare că îi cunoaşte întreagă ‘personalitate şi mai ales sensibilitatea, determinându-l să se exprime. Acel pian devenit fiinţă a rezonat fericit, dar personalizat prin contopirea cu artista, regăsindu-şi expresivitatea predestinată. Ori, acel instrument din Sala Mică a Ateneului Român şi-a aflat fericirea prin ceea ce a devenit, o altă împlinire a momentului, pe care şi-o regăseşte probabil ori de câte ori mai trece pe acolo vreun alt mare artist…

Privind din latura stânga a sălii, urmăream un fenomen extraordinar în desfăşurare, la felul cum o delicateţe activă era dedicată trup si suflet ‚nevoilor’ imperioase ale pianului devenit fiinta. Urmăream modul cum apariţia mlădiosă se concentra asupra mâinilor articulate duios conform liniei melodice. Având acea latura a graţiei în sensul de vioi, ori sprinteneală ce întregeşte eleganţa artei, exercita mişcari

fine, dar apareau ca dintr-o implozie ce erau uneori puternice, alteori doar ca o uşoară atingere, menţinând însă acelaşi ton sau aceiaşi mină gravă, asociate operaţiilor imperios necesare obţinerii sunetului scontat. Dar, toate mişcările corespundeau unei atitudini elevate. Atitudine ce avea corespondent la public, ce la unii era ca o închipuire - exersând alături de artistă, alţii visând la ce-şi doreau, contemplând, poate chiar de la început, de unde nimeni nicidecum nu avea cum a se desprinde fară regret. Ceea ce nici nu s-a întâmplat. În general, lumea fascinată de sunete frumoase îşi caută şi aduce propriile imagini, propriile viziuni despre viaţa deplină, acompaniată de astfel de melodii.

Ai fi zis că apăsarea unei clape a pianului echilibra o undă din toate acelea ce completau Frumosul dinamicii muzicale şi Graţia doamnei, a întregului corp, transformat el însuşi într-un instrument numai bun de executat completul muzical format în mentalul cântareţei. Tot era ca pentru o revelaţie profundă, că o închinare de tânguire demnă, încât simţeai chiar fericirea execuţiei, Frumuseţea ei cât şi captarea publicului d.p.d.v. energetico-artistic. Concentrarea euforiei pentru artistă se transforma în ceea ce avea să aducă un plus de energie necesară continuării recitalului, iar publicul primea energie şi în plus - relaxare. Întreaga înfaţişare a dânsei se transfigura, de altfel, venind după efortul ce şi-l autopropunea, dar şi cât mai ales în urma reuşitei progresive desfăşurării recitalului.

La un moment dat în Sala Mică a Ateneului Român, fiind şi atât de arhiplină părea să nu mai aibe oxigen, nu ştiu...poate o aerisire nu foarte bună?! Însă, o aşa concentrare asupra execuţiei complicate pe care-l presupunea repertoriul ales, nu avea


49


cum să nu împingă asistenţa spre empatizarea totală, spre simţirea în masă a inflexiunilor melodice, concentrare, cât şi a observării timbrului specific. A fost ca o constatare cât şi o recunoaştere a fenomenului revelat tuturor - 'levitarea' spirituală determinată numai de un singur om – totul spunând că este o artistă consacrată, doamna Nicoleta Luca-Meiţoiu! Apogeul sentimental al publicului! După câte o ‘bucată’, la un moment dat nemaiavând posibilitatea aeraţiei necesare de a mai spune prea multe în pauze, decât numai de a se înclina cu stimă în faţa publicului recunoscător ce nu mai contenea cu aplauzele, dumneaei mai făcea uneori câţiva paşi, dus-întors numai pentru a capta o respiraţie mai prelungă/profundă în plus, dar necesară...

Ca simplu spectator devenit admirator, am întâlnit numeroase opinii favorabile, caracterizate printr-un realism izbitor de evident (fiind uneori „pârât” pentru - elogii..). Deoarece, chiar şi printr-un spaţiu generos acordat, nu s-a putut menţiona ceva mai mult decât doar amintirea profesorilor artistei, pregătirea, înclinaţia către muzică de mică, spectacole şi participări prin ţară cât mai ales prin lume (conform wikipedia), dedicarea totală pe care a avut-o de-a lungul vieţii (nu foarte lungă), colaborările ilustre şi inedite ş.a.m.d. Iată că, există o ‘spusă’ care mie-mi place atât de mult: „Artista Nicoleta Luca Meitoiu ştie să obţină (de la instrumentul pe care-l domină), mărturisiri şi dăruiri destinate exclusiv artiştilor privilegiaţi. Ea a găsit numeroase fluidităţi de nuanţă şi timbru, plasticizări reflexe, rezolvate printr-un joc mlădiu, expresiv cizelat şi bogat în sonorităţi calde” (Cotidianul Ziarul de Bacău, 8 mai 2003, Vasile Pruteanu).

Spre final părea că până şi degetele-i

obosiseră, însă exerciţiul, dexteritatea şi musculatura dezvoltată în acest sens, a apărut cu acel „ceva” în final redând melodia într-un mod strălucit, excelând exact la momentul oportun, aplicat fiind într-o arie ce presupunea aceasta. Aplauzele totuşi nu conteneau, făcând să apară un bis, urmat de altul şi altul.. Apoi recitalul de după recital a fost relaxatant, simpatic, intim, aerisit de acum, având rolul de destindere printre prietenii dumneaei.

Într-o altă „acreditare” scrisă poate chiar a dânsei însăşi, cu siguranţă vom afla ceea ce o inspiră, ce o determină să cânte aşa de elevat, şi, posibil cum simte dânsa luminarea şi revelarea ce o transmite publicului atunci când o ascultă.


50


Repertoriul, aşa după cum se poate găsi oriunde, a cuprins:

– Mozart -Fantezia în Do minor K 475

– Schubert -Impromptu op.142 nr.3

– Schumann -Noveletta nr.1

– Schumann -Noveletta nr.8

– Schumann -Studii simfonice op.13

– Chopin -Studiu op. 25 nr.1

– Chopin -Nocturnă op. 9 nr.2 în Mi bemol major

– Chopin -Două mazurci op. 7

– Rachmaninov -Preludiu op. 32. nr.12

– George Enescu -Toccata din suită op.10

Dacă nimeni dintre acei creatori de Frumos şi de Artă nu ar fi fost măcar puţin lăudat, poate că nimeni n-ar mai fi fost preocupat de aceasta, fiind unica şi cea mai din urmă motivaţie de a susţine actul creaţiei, probabil, printre altele aproape inexistente?! Însă, de n-ar fi fost vreodată nici măcar acestea, atunci Arta singură şi-ar fi determinat uneori existenţa prin motivaţia ei intrinsecă, putându-şi capta persoana aleasă şi întruchipată astfel prin determinare, dominare fină şi dedicare totală!


51


CCaammiill PPeettrreessccuu şşii iinntteelleeccttuuaalliissmmuull eesstteettiicc

Valentina Tăzlăuanu

Aceste sumare note pe marginea creaţiei lui Cămil Petrescu au fost, într-un fel, declanşate de premieră unui film după romanul său „Patul lui Procust”, pe care l-am văzut acum câteva luni la Chişinău. Era o noutate sub mai multe aspecte şi poate că ar merita o discuţie aparte, de vreme ce pentru o relatare a evenimentului e deja prea târziu. Am ales însă să scriu în acest subiect dintr-un motiv cât se poate de simplu: aveam un pretext să-l recitesc după un număr de ani pe Cămil Petrescu.

L-am „descoperit”, cred, în primii

ani de facultate. Mai întâi unele romane, apoi dramaturgia sa şi ce am mai putut găsi în biblioteci sau procura din lucrările sale teoretice, în special, „Modalitatea estetică a teatrului”. şi dacă mă gândesc bine, anume scrisul lui Cămil Petrescu a reprezentat pentru mine la acea frontieră incertă dintre adolescenta şi tinereţe, un model de literatură românească modernă, pe care l-am căutat poate mai târziu, şi la alţi autori romani sau străini.

Am recitit „Patul lui Procust” cu un

sentiment ciudat, ambiguu, conştientă de uşoară datare a textului, dar şi de dorinţa ascunsă de a regăsi în el acea febră spirituală pe care am resimţit-o emanând din cărţile autorului la întâia lectură, acea complexitate a trăirii lucide şi a detaşării dureroase de lucruri şi de oameni din care creşteau personajele sale: ştefan Gheorghidiu, Ladima, Fred Vasilescu, Pietro Gralla, Jelu Ruşcanu, Danton.

Asemenea majorităţii scriitorilor

romani importanţi din interbelic, Cămil Petrescu s-a înscris în destinul unei întregi literaturi pe care a onorat-o prin prestanta intelectuală şi caracterul inovator al oprelor sale. A fost ceea ce se cheamă o personalitate deosebită care i-a cucerit pe mulţi dintre contemporanii săi, dar a atras şi destule adversităţi. Se putea altfel?

A scrie despre Cămil Petrescu

înseamnă a te lăsa fascinat de „jocul ideilor”, a medita asupra dezechilibrului dintre aspiraţia pentru absolut şi promiscuitatea vieţii cotidiene, a lega „nouă structură” a romanului sau de Proust şi proustianism. Apoi, fiindcă este o temă importanta în creaţia scriitorului, a pune în relief anatomia iubirii, iarăşi cu referire la Proust, dar şi la Stendhal sau – de ce nu? –


52


a gândi la teatrul de idei ilustrat de către dramaturgia camilpetreciana şi corespondentele sale cu piesele lui Ibsen sau Cehov, care ne oferă, iată, alte atâtea subiecte fertile, demne de a fi dezvoltate. Lucru improbabil în cadrul unor simple note, ce nu se doresc în niciun caz foarte docte şi nici foarte personalizate.

Se spune că Durennmatt, după ce a

avut ocazia să citească în traducere „Actul veneţian” al lui Cămil Petrescu, ar fi afirmat literalmente precum că autorul acelei lucrări este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii. Poate, ai timpului său. Ceva pe aproape. Luând ca punct de referinţă superlativul acestei aprecieri, risc să cad în capcană altor superlative sau să-mi declar totală incapacitate de a scrie mai departe ceva coerent despre scriitorul în discuţie. Aşa că mă voi întoarce la „Patul lui Procust” romanul pe care autorul său l-a calificat drept un „dosar de existenţe”. În fapt, o naraţiune densă, stratificata, definibila cu acelaşi succes drept un „dosar de mărturii subiective” după audierea cărora cazul rămâne (la fel de) deschis, iar între acuzare şi apărare se formează fatalmente o zonă de incertitudine oarecum stranie la un împătimit căutător de „certitudini”. Prefigurând un proces al conştiinţei, romanul camilpetrescian parcurge invariabil acest drum între sobrietatea sau chiar ariditatea analizei, între rigoarea căutată, aproape documentară şi pasiunea generată de o trăire extrem de intensă, guvernată, în subsidiar, de emoţie. Totdeauna rămâne loc pentru indecibil, pentru enigma, pentru o necunoscută greu de dezlegat în ecuaţia construită cu minuţie. Tonul afectiv, monologismul, „sinceritatea” pe care o presupune naraţiunea de la persoana întâi, pe mai multe voci – caracteristică proustiana – catalizează o tensiune specifică care proiectează personajele într-un spaţiu

multidimensional. Experienţele existenţiale se transformă în experienţe suprarealiste.

Deşi are tendinţa de a lucra „cu

metoda”, de „a-şi controla” discursul disimulat în cel al personajelor, Cămil Petrescu nu este ispitit decât rareori să acorde prioritate sau să exagereze valoarea unui singur element care participă la alchimia naraţiunii. Aşteptând să apară „Patul lui Procust”, îi mărturisea la un

moment dat lui Eugen Jebeleanu convingerea sa că „toată arta este caducă” iar „mijloacele de investigaţie intelectuală sunt atât de rudimentare” încât nu mai merită să scrii literatură. În acesta perioada îl preocupa mai mult problemele teoretice, se arăta interesat de neovitalismul psihologic al lui Bergson şi de fenomenologia lui Husserl, de tratate de matematică, îşi face doctoratul în filosofie. Cu toate acestea, era „un cerebral care detesta cerebralitatea” (şerban Cioculescu).


53


şi asta pentru că, după cum avea să observe şi George Călinescu „avea cap abstractiv şi totodată imaginativ?”, iar „ideile înseşi i se prezentau corporal”. Este un motiv pentru care a considerat că important şi şi-a interpretat propria opera din punctul de vedere al suportului ei teoretic. Având în faţă şi urmând modelul proustian cu tot ce implică acesta – realitatea conştiinţei, fluxul memoriei, artistul care „povesteşte

lumea văzută prin el”, „interesul pentru semnificaţie” şi, mai ales, „atmosfera de autenticitate halucinantă, nemaiîntâlnită la alt autor” – Cămil Petrescu arata în studiul său „Nouă structură şi opera lui Marcel Proust” meritul scriitorului francez de a fi realizat o legătură între ştiinţă şi filosofia epocii sale şi literatura pe care a practicat-o. Paralela se impune.

Acolo unde instrumentele literaturii de ficţiune i se păreau autorului „Ultimei nopţi de dragoste?” prea elementare, el

recurgea la studiu sau eseu aflând o provizorie compensare pentru spiritul său cercetător şi febril. De fapt, i-ar fi plăcut să se considere mai degrabă filosof, decât scriitor, şi a înţeles încă din tinereţe să-şi urmeze în acest scop un program. Poezie până la 25 de ani, dramaturgie până la 35, roman până la 40. După toate acestea, urma „să se întoarcă” la filosofie. Locul acesteia din urmă în formaţia sa scriitoriceasca şi în lucrările teoretice rămâne deosebit de important. Însă nici doctrina să autenticista, nici teoria substanţialismului, sau modul în care operează cu mijloacele analizei fenomenologice în definirea „sufletului naţional românesc” (în care delimitează ceea ce este superficial-istoric (supralicitatea folclorului şi etnograficului) de ceea ce este substanţial) nu s-au bucurat de aprecierea pe care au avut-o romanele şi piesele sale. Factura intelectualista a literaturii pe care a scris-o a fost o prelungire logică a preocupărilor sale în domeniul gândirii speculative. Fascinaţia ideilor trăită de autor i-a marcat profund pe eroii săi intelectuali. Dramele lui Cămil Petrescu sunt drame ale cunoaşterii sau chiar – unele dintre ele, cum este de exemplu „Act veneţian” – au fost calificate de către critică drept drame ale absolutului. Foamea de certitudini, aventura experienţelor definitive sunt la scriitorul roman apanajul unor personalităţi excepţionale pentru care opacitatea spirituală, mediocritatea şi gregaritatea sentimentelor, „bizantinismul moral” sunt total inacceptibile.

Semnificaţia etică necontestată a scrierilor sale este, însă altfel pusă în valoare decât cea relevată de un Ibsen, Cehov sau Brecht, redutabili autori ai „piesei de idei”. După cum observă I. Sârbu, ceea ce îl deosebeşte pe Cămil Petrescu este anume cerebralitatea sa, care face că dezbaterea să se deplaseze uşor de pe etic


54


spre o zonă a conflictelor „conştiinţei pute”. Din punctul de vedere al fervorii cu care se apleacă spre problemele condiţiei umane, opţiunii, aspiraţiei spre absolut, mai mulţi cercetători îl văd pe Cămil Petrescu că „anunţându-i” pe un Sartre sau Camus. Funcţie de această caracteristică a scrierilor autorului lui „Danton”, personajele sale sunt, inevitabil şi programatic, dilematice sau problematice. Sunt intelectuali şi (numai) prin aceasta pot imprima „autenticitate” literaturii, iar nevoia lor, implicită, de cunoaştere îi fac indispensabili ca purtători ai problemei. Este acelaşi lucru cu a spune că „înafară de conştiinţă, totul este bestialitate”, după cum îşi argumentează Cămil Petrescu însuşi această încredere în proprietăţile reflexive şi în acuitatea şi nobleţea trăirii de care pot fi în stare acest tip de eroi. Bineînţeles, că latura imaginativă a personalităţii scriitorului (prietenul său, Mihail Sebastian scria că „este una dintre cele mai delicate sensibilităţi”) nu avea cum să facă din el, lucidul care îi plăcea să se considere, un spirit care ar fi respins intuiţia, mizând totul pe cartea raţionalista. Intelectualismul estetic ilustrat în secolul XX de mulţi scriitori mări a trăit mereu această ezitare între inteligenţăa şi sentiment, între răceală şi emoţie, între raţiune şi pasiune. Proust însuşi, care scria într-un eseu că „pe zi ce trece preţuieşte mai puţin inteligenta”, punea accentul, cu altă ocazie, pe caracterul deliberat, intelectual al „activităţii narative”. În cazul lui Cămil Petrescu raţionalismul este complementar unei maxime lucidităţi, formula care ar exprima-o fiind „Cita conştiinţă, atâta pasiune, deci, atâta drama”, după cum se poate vedea şi în „Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici”. Cercetările mai recente privind poziţionarea scriitorului în istoria literaturii romane dintre cele două războaie leagă „nouă structură” camilpetresciana de nişte metamorfoze de canon estetic mai generale

care aveau să-şi afle expresia plenară în creaţia unor Sartre, Camus, Huxley, Th. Mann. Romanele lui Cămil Petrescu cu problematizarea naraţiunii, analiza lumii interioare a personajelor, cu formele şi instrumentariul lor specific semnalează această transformare aflată în stare incipientă dar clară. Ele schimba perspectiva asupra vechii şi încercatei metode a realismului obiectiv, relevând o formă de „realism reflexiv”. Prin aceasta, considera Florin Mihăilescu, scriitorul roman „îl depăşeşte pe Proust prin Husserl”, linia realismului tradiţional prelungindu-se prin unul mai modern.

Şi dramaturgia, ca şi ideile sale

privind artă dramatică sau interpretarea actoricească au stat sub semnul acestui intelectualism manifest, cu corespondenţe în cultura europeană a timpului, mărturii ale inteligenţei şi talentului, vastei informaţii, calităţilor sale de artist şi gânditor.

Interesant de remarcat este faptul că

astăzi singularitatea sa în peisajul literar al celor două strălucite decenii interbelice nu se mai prezintă la un mod atât de tranşant, după cum era percepută, probabil, în epocă. Cămil Petrescu a avut întotdeauna – şi graţie firii sale deosebit de orgolioase –


55


reticente faţă de confraţii săi mai tineri, care aveau să alcătuiască faimoasa generaţie ’27, considerându-i prea seduşi de metafizică. La rândul ei, generaţia lui Mircea Eliade nu l-a prea agreat şi nici nu l-a revendicat pe un scriitor de talia lui Cămil Petrescu, cu care aveau până la urmă multe lucruri în comun. Or, strict vorbind, el participase la propriu, prin întreaga sa opera, la realizarea formidabilei schimbări de paradigmă culturală, care a marcat

intrarea în secolul XX şi întreaga evoluţie ulterioară a spiritualităţii româneşti moderne. Ar fi însă eronat dacă am crede că valoarea şi caracterul novator al creaţiei camilpetresciene a fost (a putut fi) ignorat în totalitate de reprezentanţii „pleadei”.

Petru Comarnescu, de exemplu, într-un studiu în care se referă la interferenţele cu metoda proustiana, pune accentul pe semnificaţia etică a scrisului lui Cămil Petrescu, în speţă, a romanelor sale, considerându-le în acelaşi timp că ilustrează

„direcţia neoclasică” a romanului modern. Uzând de avantajul altei perspective, criticii au depistat în timp mai multe similitudini între romanele lui Cămil Petrescu şi cele semnate de alţi scriitori din perioada respectivă. Pentru cititorul de astăzi, ei sunt percepuţi cu toţii că o singură generaţie, cea a literaturii interbelice, iar „idealitatea” sau o anume „substanţă metafizică” caracteristică eroilor acestei literaturi nu reprezintă decât nişte trăsături care apropie în mod firesc proza camilpetresciana de cea semnată de Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Prin aceşti scriitori, dar şi prin mulţi alţii, s-a impus noul roman românesc. Modernitatea sa reprezenta explicit ceea ce Thomas Mann avea să observe mai târziu ca fenomen literar general o etapă a „criticii”, care urma celei a „poeziei” şi care avea în centru „conştiinţa creatoare”. Bineînţeles, că scriitorul german se gândea la naraţiunea romanescă argumentata de propria sa creaţie. Tendinţe similare s-au manifestat şi în alte genuri literare. Paul Valery teoretiza poezia drept „sărbătoare a intelectului”, expresie cerebrală, lucidă, „critică” a inspiraţiei poetice. Linia intelectualista a literaturii, a luat în a doua jumătate a secolului forme şi mai elaborate. Experimentele s-au extins în spaţiul extraliterar, aplicându-se deja metodic scriiturii literare o prismă şi o „viziune ştiinţifică” a universului. Într-o conferinţă din 1967, de exemplu, Italo Calvino, unul din spiritele novatoare ale literaturii italiene, făcea această observaţie, pornind tot de la o experienţă „salvatoare”: „În acest moment, modelul limbajului matematic, al logicii formale, poate salva scriitorul de degenerescenta în care au căzut cuvintele şi imaginile din motivul falsei lor utilizări. Cu această scriitorul nu trebuie să creadă că a găsit vreun lucru ce ţine de absolut; şi aici exemplul ştiinţei îi poate servi, în particular, genul de modestie


56


perseverenţă, care tinde să considere fiecare rezultat că făcând parte dintr-o serie poate infinită de aproximaţii”. Vom vedea cum intelectualismul estetic a marcat literatura secolului XX chiar şi în operele, în care rolul inteligenţei era respins cu vehemenţă. Deja primii teoreticieni ai postmodernismului refuza „complexitatea şi coerentă structurilor literare”, care reprezintă „moştenirea sângeroasă a modernismului” (Irving Howe). Cultul iraţionalului dus până la ultimele consecinţe în această „ultimă fază” a culturii seamănă izbitor cu momentele de exacerbare a raţiunii la anumite etape ale modernităţii. şi într-un caz şi în altul instrumentele cu care se operează sunt, însă, cele ale inteligenţei. Astfel că emulii antiintelectualismului profesează de fapt o formă paradoxală de? intelectualism care îşi reneagă rădăcinile. Demersurile teoretice numeroase ale postmoderniştilor, unele dintre ele mai importante chiar decât lucrările de ficţiune ale autorilor lor, confirma acest paradox. Instituirea şi legitimarea noii paradigme estetice odată cu apariţia unui număr de lucrări calificate drept postmoderniste s-a impus ca o necesitate, subliniind diferenţele dar şi punând la îndoială caracterul autoreferential al acestei literaturi. Postmodernismul este văzut, în fond, că o „derivare regresivă” (Steven Connor) ca un „virus” dar şi ca un „principiu intern tăinuit” (Ihab Hassan) în raport cu modernismul. Unii teoreticieni înclină să-l definească mai degrabă ca o intensificare selectivă a anumitor tendinţe moderniste. şi reflexivitatea poate fi înţeleasă drept una dintre aceste tendinţe specifice, care transgresează literatură, o „dovadă a unei arte deliberate, ce datorează totul inteligenţei şi efortului de a domina”, după cum o privea încă Albert Camus. Formele metaromanului contemporan sunt impregnate de acest spirit reflexiv. Atâta doar că el vizează în primul rând esteticul.

Genul de scriitura promovat de Cămil

Petrescu s-a axat mai ales pe etic, pe problematica unor grave conflicte morale, chiar dacă, uneori, aceste conflicte tind să se consume într-o zonă a „conştiinţei pure”. Prezenţa în exces această conştiinţă creează „stări imuabile” (Mihai Sebastian), sau declanşează un elan vital apt să le conducă spre experienţe excepţionale. Bineînţeles, atunci când ostentaţia

anticonformistă până la iraţional, despre care vorbea autorul lor, nu le împinge spre soluţia ultimă.

Indiferent de schimbarea canoanelor estetice, cunoaşterea lumii prin intermediul conştiinţei individuale rămâne un mobil decisiv pentru scriitorul modern. Iară de ce şi prin intelectualismul sau Cămil Petrescu îşi păstrează valoarea şi locul aparte între marile nume ale literaturii româneşti dintotdeauna.


57


UUnn 2222 mmaaii,, zzii ddee rrăăssccrruuccee ppeennttrruu BBaaccoovviiaa,, mmoottiivv ddee ttrriisstteețțee ppeennttrruu nnooii

Eugenia Enescu

În această zi, unul dintre cei mai

importanţi poeţi din poezia română modernă, George Bacovia, pe numele său real George Andone Vasiliu, ne-a părăsit în anul 1957, urcând în înalturi.

Pseudonimul său provine din vechea denumire a orașului Bacău, Bacovia.

Se știe despre el că a fost un poet simbolist care a fost distins cu numeroase premii pentru calităţile sale literare, printre care se numără premiul pentru volumul „Plumb” din partea Ministerului Artelor, premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români, împreună cu Lucian Blaga, „Premiul Naţional de poezie” împreună cu Tudor Arghezi.

La prima ediţie a Festivalului „George Bacovia”, în anul 1971, a fost deschisă Casa Memorială”George Bacovia” din Bacău şi a fost dezvelită statuia poetului din centrul oraşului.

Ceea ce se știe mai puțin despre poet:

* În 1881 când acesta a început școala, cursurile au început la 17

septembrie, dată care a coincis cu ziua lui de naștere. *

* Bacovia cânta foarte bine la vioară, dirijând orchestra școlii, s-a evidențiat la gimanstică, și a câștigat chiar și premiul I pe țară la concursul de desen „Tinerimii române”. De asemenea excela la caligrafie.

* Întâmplarea care l-a inspirat să scrie Amurg Violet, s-a datorat ghinionului de a petrece o noapte, când a fost mic, în turla bisericii Precista din satul natal, din neatenţia paracliserului.

* A scris versuri din clasa a III-a gimnazială, pe atunci clasa a VIII-a. Unele dintre creațiţile lui de atunci, apar în volumul Plumb: Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnaă Nevroză.

* În 1900, anul în care a scris poezia Plumb, a dat admiterea la școala militară din Iași, dar s-a retras după numai un trimestru deoarece nu putea suporta strictețţea și disciplina cazonă.

* Se pare că notele și mediile la limba română nu au legătură cu poezia. El, fiind cotat ca unul dintre cei mai buni poețţi, la Bacalaureat a luat doar 6,63.

* În anul 1904, se retrage de la Facultatea de Drept din București, deoarece, din cauza unui examen pierdut, i se anulează anul precedent de studii. Se reînscrie tot la Drept în anul 1907 dar la Iași, luîndu-și licenţța, fără însă a profesa.

iii nnn mmm eee mmm ooo rrr iii aaa mmm

58


* Deși licențiţat în Drept, a predat

desen și caligrafie, a fost bibliotecar, copist și șef de birou clasa a III-a la Ministerul Muncii.

Poet apreciat și iubit, versurile sale au fost puse pe muzică și interpretate de cântărețţi români ca Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe, Doru Stănculescu și alțiţi.

Alături de Edgar Allan Poe, George Bacovia e unul dintre poeţii mei preferaţți. Îmi place stilul morbid, macabru pe care l-a abordat de-al lungul carierei lui. A fost unul dintre marile personalităţți ale Bacăului, și unul care a pus acest oraș pe harta literaturii române.

NNoottee ddee pprriimmăăvvaarrăă,,

George Bacovia

Verde crud, verde crud… Mugur alb, și roz și pur, Vis de-albastru și azur, Te mai văd, te mai aud! Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, soare… Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc. Dintr-un fluier de răchită, Primavara, O copilă poposită la fântână Te îngână Pe câmpia clară… Verde crud, verde crud… Mugur alb, și roz și pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru și azur.

iii nnn mmm eee mmm ooo rrr iii aaa mmm

59


interviu 28

IInntteerrvviiuu ccuu uunn rreemmaarrccaabbiill oomm ddee ssttiiiinnttaa ssii uunn aalleess oomm aall ccuullttuurriiii nnooaassttrree -- UUrrssuullaa ŞŞcchhiiooppuu

Emilia Marica

Psihologia copilului a fost carte de căpătâi pentru generaţi de dascăli, studenţi sau părinţi. Autoarea, prof. univ. dr. Ursula Şchiopu, a văzut în copil inefabilul, minunea, creativitatea, naşterea definiţiei omului. A publicat: Dezvoltarea operativităţii gândirii, Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Psihologia vârstelor, Psihologia diferenţială, Adolescenţă, personalitate, limbaj, Criza de originalitate la adolescenţi, Psihologia artelor, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Istoria psihologiei, dar şi volume de versuri, începând cu Drum prin zodii, din 1939, Reîntoarcerile, Peisaj interior, Pendul cosmic, Mărturii de noapte, La marginea timpului care îşi caută umbra.

Este prima femeie care primeşte titlul de profesor universitar în România şi primul conducător de doctorate din domeniul ştiinţelor psihopedagogice, având doctoranzi din România, SUA, Canada, Italia, Franţa, Columbia, Grecia, Siria, Venezuela, Peru.

Includerea operei prof. univ. dr. Ursula Şchiopu, a vastelor sale cercetări, în actualitatea şcolii româneşti, bunăoară, ar fi, în opinia noastră, obligatorie. Un îndemn vine dinspre Centrul Internaţional al Copilului de la Paris care îi apreciază fără rezerve reputatului psihopedagog român opera.

– Aveţi, doamnă Ursula Şchiopu, în

tot ce faceţi, o seninătate impresionantă. De unde vine seninătatea pe chipul omului?

– Din nădejde! În ce mă priveşte, acesta este temperamentul meu, sunt mereu ocupată cu oameni tineri, pe care îmi place să-i stimulez, să le dau nădejde şi să aflu ce gândesc, ce vor să facă…, în timp ce ei surprind, câte puţin, din ideile mele.

- E ca şi cum aţi defini speranţa. Să mai credem în orizonturile ei?

– Categoric da! Categoric! Există în istoria omenirii o seismică permanentă. Perioade negre, perioade bune… Acum traversăm o perioadă mai încărcată de dificultăţi. Speranţa trebuie să existe, cu atât mai mult, cu cât un număr impresionant de tineri vor să acceadă la titlul de intelectual. Avem multe universităţi la această oră care prefigurează intelectualii viitorului. Este adevărat că sunt probleme dificile, dar probabil că acestea se vor dezvolta în bine şi procesul de învăţământ va ieşi din impas.

– Speranţa este proprie fiecărei vârste?

– M-am ocupat mulţi ani de această problemă. Ce este interesant? Fiecare vârstă, pe parcursul celor 50 de ani cât am studiat psihologia vârstelor, şi-a schimbat profilul. Vârstele s-au schimbat ca structură interioară, mai ales adolescenţii şi copiii au început să se politizeze, mai tare puberii şi adolescenţii, şi să se dilate foarte mult în această perioadă. În schimb, tineretul este mai angajat în ceea ce numea Ralea complexul călătoriei. Pe de o parte este bine, pe de alta, nu. Este bine pentru că pot vedea lumea şi pot să-şi dea seama real de identitatea lor. În schimb, sunt prea mult atraşi de mirajul altei lumi, de un alt confort. La noi, teoretic mergem destul de

iii nnn ttt eee rrr vvv iii uuu

60


bine, ne zbatem, culegem informaţii diverse, dar, din punct de vedere practic, stăm foarte prost. Nu avem centre de cercetare care să fie stimulate. Speranţa, de care vorbeaţi, trebuie să ni se şi dea…

- În evoluţia lor, cât de mult pierd vârstele, cât de mult câştigă?

– Există curba vieţii cu partea ascendentă şi regresia. Dar se mai întâmplă ceva.

Unul dintre colaboratorii lui Piaget, Taner, vorbea, mai mult decât alţii despre

aşa numita dezvoltare seculară a omului. Există, deci, tipuri de dezvoltare. Una este cea a diferenţelor dintre, să zicem, vârstnicii de acum o sută de ani şi vârstnicii de azi… între adolescenţii de acum o sută de ani şi cei de azi, din punct de vedere al conduitelor, al tipurilor de atitudini generale, al mentalităţilor, al dezvoltării ştiinţelor. Acum, nivelul de confort, de idei, de informaţii este mult mai mare. Circulaţia comunicării este fantastică. Omul care trăieşte zilnic mii de informaţii din diverse părţi ale lumii are o clipă sentimentul de implicare în evenimentele care se petrec

undeva, pe glob, făcând în minte comparaţia cu ce se întâmplă în ţara lui. Deci, există această permutaţie permanentă a spiritului uman în zilele noastre, o achiziţie nemaipomenită pentru toate vârstele. Am surprins un dialog sugestiv, pentru ceea ce vă spuneam, dintre un preşcolar şi mama lui. Aceasta îl întrebase cât fac 2+2+1. Preşcolarul îi spune mamei că nu ştie să adune doar numere 2+2+1, ci televizoare, 2+2+1…

În orice caz, perioada adolescenţei şi cea a tinereţii sunt cele mai interesante. Atunci se face socializarea maximală. Îţi preiei nişte idealuri care sunt şi ale societăţii şi, în acelaşi timp, te integrezi într-un fel de activitate profesională, o şi schimbi etc. În perioada noastră, omul îşi schimbă de cel puţin cinci ori profesia în decursul vieţii. Dacă nu pleacă dintr-un loc de muncă, îşi schimbă statutul prin avansări, deci tot o schimbare se înregistrează; un alt statut, un alt mod de conduită, un alt mod de a privi lucrurile. Un şef e altfel, nu?

- Cine decide ca un om să fie ceva sau altceva?

– Este o problemă foarte importantă. Totul este comandat social. Omul se adaptează la comenzile sociale care se dezvoltă latent. Şi profesiile se nasc, se dezvoltă şi mor. Bunăoară, într-o criză economică sunt profesii care mor. Vorbim de oferta socială. Oamenii se integrează în ea.

- În evoluţia omului, hazardul înseamnă ceva?

– Categoric, da! Există totuşi un fel de haos în viaţa socială, depinde unde nimereşti în haosul acela, la periferie, în centru? Dar, totul depinde de tine. Să ştii momentul care îţi este favorabil. Când societatea îţi oferă ceva, să ştii folosi acel ceva, plauzibil, constructiv. E bine să judeci tocmai acest moment, să vezi bine configuraţia momentului, posibilităţile lui.


61


- Sunt oameni care nu ştiu să se descopere pe ei…

– Sunt foarte mulţi, chiar! Mai ales acei oameni care sunt atraşi de lucruri fără însemnătate, care nu au interese clare, îşi risipesc eforturile mărunt, nu au idealuri. E vorba de atitudini. În atitudinile oamenilor sunt înscrise idealuri şi interese. O problemă la modă în psihologie este conversia de atitudini. Ce facem, de fapt, în şcoli? Conversii de atitudini. Copilul are atitudini asimilate din mediul familial, unele pozitive, altele negative. Acestea trebuie reglementate, educate, transformate. Nu este uşor, dar este una din marile sarcini ale educaţiei şi poate că nu este destul de centrată lumea pe această cerinţă. Când eram eu elevă, se făcea un fel de drept-constituţie în şcoală. Acum, din acest punct de vedere, nimic. Vedeţi, problema manualelor de istorie care destramă o linie, o traiectorie de la care nu se pot face devieri, pentru că este vorba de identitatea noastră, de apărarea identităţii. Ce face omul toată viaţa? Îşi apără identitatea. Depinde care secvenţe ale identităţii le are mai dezvoltate. Există secvenţa morală a identităţii, secvenţa de neam, secvenţa de profesie, secvenţa de sentimente etc. Sunt în această privinţă teste foarte interesante ca „Eu sunt…”. Se dă expresia „Eu sunt…” de douăzeci de ori şi se completează, ieşind în evidenţă care secvenţă a identităţii este mai pregnantă. Am făcut acest test şi în varianta „Eu aş vrea să fiu…”, pentru a observa distanţa între cum se vede omul şi cum ar dori să-i fie identitatea.

- Cât de mult pot ridica dorinţele valoarea umană? Sunt şi distructive?

– Este o problemă foarte complicată. Sunt dorinţe personale şi dorinţe care se generalizează. Sunt dorinţe foarte mult legate de vârstă. Sunt dorinţe de prim-plan şi dorinţe de plan secund, fără seisme; dorinţele de a învăţa, nu neapărat la şcoală, ci din împrejurări de viaţă. În

momentul de faţă sunt două căi de informaţii: una dezorganizată, dar care tinde să devină cea mai puternică formă de informaţie, cea a vieţii, a tot ce ţi se întâmplă şi, mai târziu, a mass-media, şi alta prin şcoală, cea a informaţiilor mai puţine, dar a informaţiilor ordonate, schematizate, cu şansa stratificării în memoria noastră. Până la urmă, toată lumea învaţă, trece prin tot felul de dorinţe şi cea care însoţeşte cel mai bine viaţa este dorinţa de învăţare. Înveţi şi din greşeli şi din succese, înveţi tot timpul. Adaptarea nu

este altceva decât învăţare, însă învăţare bazată pe comportamente, pe atitudini. Dorinţele implică afectivitatea. La vârsta de patruzeci de ani, mai nou, vorbim de o criză psihologică, mai ales la intelectuali, provenind din întrebarea: Am realizat ceea ce am dorit?

- Aţi dorit să fiţi poetă. „Drum prin zodii” este începutul.

– Eram studentă când am publicat la Editura Universul volumul „Drum prin zodii”. Am scris mult, mi-a plăcut să scriu poezie. Am publicat şapte volume de versuri. Sunt membră a Uniunii Scriitorilor, dar nu am rămas pe acest tărâm, pentru că


62


m-a atras cercetarea propriu-zisă. Mulţi ani, cu echipe de specialişti, am făcut cercetări ale căror rezultate le-am prezentat la diverse congrese internaţionale. Am susţinut un curs la Centrul Internaţional al Copilului de la Paris, am scris cărţi de psihologie a copilului, psihologia vârstelor, cursuri universitare, manuale. Norocul că, atunci când am început cercetarea, aveam şi eu copiii mei, patru copii, şi-mi urmăream ideile, pe care le investigam la Institutul de psihologie, şi pe ei.

- Dar poezia nu v-a lăsat în pace…

– Nu mă lasă nici acum. Am pregătite volume, dar vreau să public înaintea lor alte cărţi, de psihologie, şi pe urmă volumele de versuri.

- Simţiţi că un loc anume v-a învăluit poetic?

– Turda, împrejurimile şi Munţii Apuseni. Eu sunt legată de aceste locuri. Tatăl meu care era un om cumsecade, foarte bun, ne ducea vara în Munţii Apuseni, unde dormeam în colibe şi stăteam până stricam o pereche de bocanci. Tata era politician liberal. Probabil că în timpul cât stăteam în Apuseni, el îşi rezolva şi problemele lui politice. Se ştia în ce zi ajungeam, într-un

loc sau altul, la colibe, pentru că în ele găseam, de fiecare dată, apă şi pâine. Astfel, vacanţele erau nemaipomenite… Viaţa noastră era deosebit de activă. Tatălui meu îi plăcea să ne dea cărţi. El absolvise dreptul şi apoi teologia. Mama era extraordinar de frumoasă şi tandră. Se spunea că era cea mai frumoasă femeie din acea zonă. Când tata era primar, după ce a fost profesor la Liceul de băieţi „Regele Ferdinand” din Turda, avea trăsură cu patru cai şi mă lua şi pe mine în trăsură. Îmi plăcea grozav, eram încântată.

- Eraţi o poetă în trăsură…! - Da, da…! - Vă numeaţi Biji, acesta era

numele familiei. Fratele dumneavoastră este „Crăişorul Biji”…

- Îi plăcea să povestească, era foarte sociabil. A fost înrolat în Regimentul V al trupelor de munte, care a mers întâi în Rusia. În romanul „Crăişorul Biji” sunt relatate toate peripeţiile. Când au traversat Ungaria, la Budapesta, au întâlnit oameni flămânzi şi ei le dădeau de mâncare din rezerva regimentului. Este prezentat tot traseul şi momentul în care el a murit în munţii Beck, la graniţa de Vest a Ungariei, unde a ajuns regimentul lui. Mormântul lui se află acolo…

- Sublocotenentul Grigore Biji… - Noi n-am ştiut că a murit,

aşteptam veşti, ne gândeam că a fost făcut prizonier. Cel care a trebuit să aducă vestea, a murit şi el. Am aflat numai când autorul cărţii, Ion Dulămiţă, a venit la noi şi ne-a povestit ce a aflat de la alţi camarazi despre moartea fratelui meu.

- Aţi venit la Bucureşti, în tinereţe, ca să învăţaţi mai bine limba română.

– Da! Şi pentru asta şi pentru că erau profesori foarte buni… Iorga, Călinescu, P. P. Negulescu care mi-a condus lucrarea de licenţă. Am urmat două facultăţi, de litere şi de filozofie. Atunci, psihologia era încadrată în Facultatea de


63


filozofie. Ne preda psihologia Rădulescu Motru. Se lucra foarte, foarte mult; ce aş dori eu, acum, pentru noi. Interesant, şcolile, ca să faci experimente în ele, cer bani. E delicat pentru că nu avem bani să ne plătim lumina şi apa la facultate… Ne-ar plăcea să lucrăm cu teste, experimente, în orice şcoală, fără îngrădiri.

Revenind la amintirile studenţiei, vreau să vă spun că profesorii mei de atunci au rămas în istoria ştiinţei. Erau şi studenţi foarte buni. Mulţi făceau câte două facultăţi. Îmi amintesc de cursurile lui Călinescu care vorbea cam aşa: „Şi în această poveste sunt o mulţime de lucruri de spus…”. Avea o tonalitate cu totul specială. La un moment dat, am dus-o pe fiica mea cea mare, foarte receptivă, la un curs, după care m-a întrebat de ce profesorul Călinescu cântă lecţia. Erau renumiţi dascălii de atunci, şi cel de latină şi cel de italiană etc. Lecţiile acelea mi-au prins bine o viaţă. Mi-am satisfăcut plăcerea de enciclopedism. Apoi, mai era ceva foarte interesant. La cursuri veneau oameni de toate vârstele. Erau şi de şaizeci, şaizeci şi cinci de ani. Veneau fel de fel de intelectuali ai oraşului, cu pălărie, baston, doamne elegante şi stăteau în primele bănci. Profesorii veneau la curs cu asistenţii lor, iar când intrau în sală dădeau mâna cu cei din primele rânduri, ceea ce pe noi ne impresiona. La unele cursuri nu încăpeam în sală şi atunci mai stăteam şi pe scări.

- Pe scări, la cursuri, viitorul prof.univ. dr.Ursula Şchiopu, prima femeie din România cu titlu de profesor universitar.

– Este absolut o întâmplare. Nu doar în psihologie nu era nicio femeie profesor universitar, până când mi s-a acordat acest titlu mie, dar nici la ştiinţele umaniste nu avea acest titlu nicio femeie. Era prin 1963… Fireşte că a fost stimulativ lucrul acesta pentru mine. Cred că pentru oricine ar fi fost la fel.

- V-a îndemnat la rigoare, exigenţă şi… seninăte.

– Sunteţi generos că îmi spuneţi aceste cuvinte. Să ştiţi că aveţi dreptate. Felul meu de a fi este puţin mai degajat. Vreau ca cei cu care lucrez să înţeleagă ce vreau, să simtă lucrurile aşa cum sunt ele. Ştiinţa trebuie şi simţită. La fel trebuie mereu exemplificată, ilustrată. Acest lucru l-am aplicat întotdeauna. A fost marea mea dorinţă şi marea mea plăcere.

- Aţi marcat cercetarea psihologică

prin titluri de referinţă. „Psihologia copilului” şi „Psihologia vârstelor” sunt concludente în acest sens, prin ediţiile lor succesive. La fel „Dicţionarul de psihologie”.

– Este adevărat. „Dicţionarul” l-am început de mult şi înainte de această ultimă ediţie, care corespunde tuturor exigenţelor, am avut alte trei ediţii ale dicţionarului. Este bine primit, are prestanţa ştiinţifică a unor colaborări de marcă şi este conceput cu variante şi în limbile de circulaţie. Dicţionarul de psihologie este o carte foarte mult solicitată la această oră. S-au tipărit


64


multe exemplare. - Cum îl comentaţi, bunăoară, în

„Dicţionarul de psihologie”, pe controversatul Freud?

– Nu l-am iubit foarte mult. Mi-a plăcut Ster, apoi Valon, nonconformistul, foarte interesat de problemele inteligenţei. Sigur că m-a interesat şi Karl Michel din cauza rigorilor lui şi a răbdării pentru experiment. El a introdus metoda filmului. A făcut 17.000 de km de peliculă despre copiii foarte mici, urmărindu-le dezvoltarea, înregistrând progresele din conduita lor. Ce răbdare îţi trebuie ca să urmăreşti primele reacţii ale copilului mic! Dar, ce important e să ai profilul copilului în prima parte a vieţii.

Freud m-a atras pentru că era controversat. Lucrurile, toate, trebuie să aibă şi o parte bună şi una proastă. Eu mi-am spus, în ce-l priveşte pe Freud, s-o văd pe cea bună. M-am apropiat de el cu această idee, destul de târziu. I-am citit cu atenţie lucrările şi de asemenea ce s-a scris despre el. Am scris despre etapele dezvoltării lui Freud. El a suferit foarte mult în viaţă. A avut vreo treizeci şi ceva de operaţii, suferind de cancer la gât. Era repudiat de catolicii excesivi care nu admiteau să se vorbească direct despre problemele sexualităţii. El a fost şi din acest punct de

vedere rejectat. N-am omis niciodată prestigiul

psihologiei româneşti, particularităţile ei. În general, lucrurile evoluează la fel, dar în fiecare ţară dezvoltarea omului are şi caracteristici proprii. Această subliniere o fac şi la psihodiagnostic. Nu trebuie luate testele străine aşa cum sunt, ele trebuie verificate pe populaţia noastră. Noi, spre exemplu, gândim altfel decât gândesc chinezii. Alt nivel de a vorbi, a visa, alt nivel de agresivitate. Am avut doctoranzi din multe ţări ale lumii – din Italia, Franţa, SUA, Canada, Venezuela, acum am un doctorand din Columbia, şi pe toţi i-am îndemnat să facă studii comparative, ca să se vadă diferenţele. Concluziile le-am comunicat studenţilor mei.

- Aveţi, la această oră, un subiect predilect, un vârf de lance?

- Psihologia diferenţială. Există lucrări interesante pe această idee, dar nu ca un tot. Testele de personalitate pun în evidenţă tipuri de personalităţi. Sneider a făcut o colecţie de cincizeci de tipologii. Eu îl întrec. Am cincizeci şi două de tipologii şi cred că mai găsesc. A fost greu să împart pe categorii. Există psihologi care studiază tipologii ale abisalilor, alţii care susţin că temperamentul omului se oglindeşte pe faţă şi studiază numai faţa omului sau alţii, cei din Şcoala de la Padova, care studiază numai caracteristicile corporale…

- Dacă îi privim pe oameni aşa cum trec ei grăbiţi pe stradă, au, la modul evident, o caracteristică psihologică anume?

– Oamenii mai în vârstă vorbesc singuri, iar oamenii mai tineri merg cu mare viteză, însemn al agresivităţii stăpânite şi în acelaşi timp însemn al afirmării personalităţii. Pe unii îi vezi trecând pe stradă aiurea. Din nou un semn de sfidare. Sau de foarte mare încredere în propria personalitate. Cred că au început şi psihologii noştri să se răspândească în multe domenii, au intrat în profesie mai


65


bine, decât altădată când psihologia era persecutată. Observaţia psihologului este mult mai atentă şi mai utilă. Omul e observat după felul în care păşeşte. Omul agresiv merge cu paşii ţepeni, omul timid merge cu paşii tiptili, se pare că şi omul viclean merge tot cu paşii tiptili şi, uite aşa, i-am trecut, pe cei cu paşii la psihologia diferenţială.

- Se spune că sunt mai mulţi cei cu paşii tiptili. Oamenii buni sunt tot mai puţini?

- Nu e chiar aşa. Se repetă şi curba lui Grauss. Sunt excesivii buni la un capăt şi excesivii răi la celălalt. Negativul este ceva mai accentuat, însă media este dominantă.

- Căror valori umane le acordaţi prioritate, respect, consecvenţă.

- Îmi puneţi o întrebare foarte grea. Mă interesează foarte mult faptul că în grila de dezvoltare seculară a crescut intelectualitatea şi s-a diversificat foarte tare. Pe vremea lui Descartes, intelectualii erau în genere filozofi, după aceea au început să fie fiziologi cei mai mulţi, apoi au început să fie medici – psihologi etc. Era vorba şi de dorinţa socială, despre care am mai vorbit. Totuşi psihologia s-a dezvoltat ultima dintre ştiinţe. Este o mare întrebare, de ce ultima? Când omul, obiectul psihologiei, a creat toate ştiinţele. Era greu să-l abordezi pe om. Omul nu e o moleculă, un lucru simplu, un cristal… Omul este un complex nemaipomenit. Până îl descria Aristotel, Platon şi alţii, omul devenea altul, se schimba. Omul era uşor de abordat filozofic, de aceea multă vreme psihologia a fost încorporată în filozofie. Au început apoi probleme legate de personalităţi marcante, oameni ca Bonaparte, a început ideea diversităţii oamenilor, bineînţeles liberalizarea ştiinţelor după Evul Mediu, căutându-se din ce în ce mai mult omul. Mai mult decât în psihologie, omul a apărut în altă parte. Ghiciţi unde? În literatură, în artă. De pildă, în arta egiptenilor omul era

cu faţa prelungă, cu ochii mari. În arta italiană, David era persoana virulentă, reprezenta bărbatul tânăr sau Moise, la San Pietro, este o splendoare de om în vârstă, dar încleştat în problema vieţii şi a morţii. A evoluat foarte mult înfăţişarea omului, reprezentativitatea. Mai întâi în artă s-a manifestat diversitatea oamenilor. Târziu a început şi psihologia propriu-zisă. Dar, să revin la întrebare. Între valorile umane apreciez cel mai mult creativitatea. Ea a început să se contureze ca problemă psihologică prin anul 1950 cu prilejul unui mare congres de psihologie condus de Gilford. A vorbit despre creativitate cu atâta zel, cu atâta pasiune, încât a trezit interesul pentru acest domeniu. Mai târziu, el a colectat materialele psihologilor factoriali, preluând ideea constelaţiilor psihice în orice trăire. A ajuns la un model al intelectului cu 120 de feluri de creativitate. De atunci, creativitatea a început să fie masiv studiată.

- În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, vă rog să-mi arătaţi o fotografie cu mama dumneavoastră…

- Cu multă plăcere! V-am spus că era una dintre cele mai frumoase femei, nu?


66


IInntteerrvviiuu ccuu ssccrriiiittoorruull GGeeoorrggee RRooccaa -- jjuurrnnaalliisstt şşii pprroommoottoorr ccuullttuurraall

Adrian Botez

Adrian BOTEZ: Dragă George, să spunem, de la început, de ce folosim calda persoană a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoaştere indirectă, Internet şi telefoane – dar fiinţele noastre sunt dovada vie că şi prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperită, de suflet, ideatică, aspiraţională… Apoi, nu toţi avem stofă de martiri – eu sunt primul care o mărturisesc asta! Ştiu că ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog să ne dai câteva date biografice, mai amănunţite şi mai relevante, din existenţa şi evoluţia ta de om de cultură şi de atitudine civică.

George ROCA: Distinse domn, îţi

mulţumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată, virtual ne-am împrietenit după ani buni de colaborare şi de înţelegere. Îmi place cum gândeşti şi cum scrii, chiar dacă eşti (mai) „radical” câteodată. Dorind să afli câteceva despre mine, ce pot să spun…? Mă cunoaşte lumea chiar dacă stau aici la capătul pământului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totuşi am să îţi relatez câte ceva… Am copilărit în Oradea, un oraş frumos situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi

respect. Desigur că îşi mai băgau politicienii şi dracul coada şi ne mai dezbinau

câteodată. Totuşi, ca orice provincial care se

dorea intelectual aspiram la capitală. După terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înţeles atunci că locurile „erau date” celor cu pile. Ca să nu mă ia în armată am intrat la fiologie. Nu prea mi-a plăcut, dar mi-a prins bine! Aşa ca pentru câţiva ani am fost ocupat cu studiul limbii şi literaturii române. Prin şai’şapte am ajuns în Bucureşti, chiar dacă, mai apoi, am avut o perioadă serviciul permanent la Ploieşti. M-am descurcat, facând naveta. Făcusem după filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploieşti… şi iată-mă angajat al unei instituţii unde era director marele Tomiţă Caragiu. Ca actor nu prea am făcut mulţi purici, deoarece eram mediocru, doream, după cum am spus mai sus, să devin regizor de film, dar n-a fost să fie… aşa că prin 1971 mi-am schimbat munca de scenă cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai bănoasă.


67


Cunoscând câteva limbi străine am lucrat verile pe litoral, la Braşov şi apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucureşti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut să avansez. Mi s-au pus diferite piedici, până când prin ’79 m-am supărat pe

„ăia roşii” şi mi-am depus actele să plec. Unde? La capătul lumii… în Australia!

Adrian BOTEZ: Da, ai plecat într-o

perioadă fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele şi umilitoare în Ţara Valahilor… (nu că nu fuseseră aşa şi până atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel puţin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinăuntru” temniţele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).

George ROCA: Chiar dacă nu

rămăsesem să mănânc cu voi salam su soia, să nu crezi că viaţa în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sărat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie să porneşti de la zero! Să te naşti din nou… Eşti o antonomază fără identitate, un emigrant fără rude, fără trecut. Doar amintiri! Trebuie să îţi reconstrueşti imaginea. Cu timpul, dacă eşti şi rămâi sănătos la cap, poţi să îţi evoci trecutul şi să-l împleteşti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!

Adrian BOTEZ: Acum, dacă treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci faţă de tărâmurile fascinante de altădată – şi faţă de oamenii „de altădată”, cei care mai supravieţuiesc necruţătoarei treceri a timpului? Dar fecioraşul tău, atât de înzestrat pentru a scrie şi a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatălui său? Simte el, prin verbul tatălui său (şi prin limba română „în sine”!), fiorii mistici ai apartenenţei (depărtate spaţial, e drept, dar şi spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul căruia trăieşte acum – cel australian?

George ROCA: Mă reîntorc cu drag

„acasă” (căci tot aşa îi zic şi după 30 de ani de îndepartare…), să văd locurile natale, oamenii, „să aud iarba cum creşte şi o vorbă-n româneşte!” (după cum spuneam intr-o poezie de-a mea), să văd schimbările, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Şi mă mir, mă bucur, mă revolt câteodată… precum voi toţi cei de-acolo.

Fecioraşu’? Fecioraşul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult poveşti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept şi politică internaţională. „Fiorii mistici ai apartenenţei” cum îi numeşti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar dacă s-a născut la Sydney… Parcă copilul de chinez, sau de grec, născut aici, declară că e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei rămâne până moare, mai ales dacă ambii părinţi au aceeaşi origine. Şi mai ştii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturală e un lucru democratic să te declari român născut în Australia. Astfel iubeşti ambele ţări, creezi punţi de legătură şi de înţelegere între ele şi nu îţi developezi aparteneţe artificiale. Ei, desigur mai sunt şi mulţi fanatici…


68


Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale conştiinţei se răzbea în lumea scriitorilor/artiştilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord să le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Ştiu că, acum, după aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tău de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Oferă, te rog, cititorilor tăi români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut intervenţii şi alocuţiuni, cum scriu ziarele, cel puţin două personalităţi ale culturii europeano-spaniole. Şi, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansări de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revistă virtuală că acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid şi scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de artă şi literatură Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).

George ROCA: Cu toate că lucrez

foarte mult să-i editez, public şi promovez pe alţii, nu prea am timp de „George Roca”! Ştii matale parabola cu „cizmarul care are găuri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupţi în fund”! La presiunile făcute de o ilustra editoare-prietenă, m-am mobilizat şi am scos de curând o cărticică de versuri. Asta aşa, să nu mă fac de râs, că nu mai ies pe piaţă cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a mă întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de

litere şi de artă, cu prieteni răspâdiţi prin ţară şi prin Europa. Şi uite aşa am ajuns să îmi lansez cartea „Evadare din spaţiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a cărei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasă lansare la Biblioteca Municipală din Piaţa Amzei. Apoi a urmat lansările de la Madrid, Timişoara, Oradea şi Baia Mare.

Pe cei de la Madrid îi cunosc de câţiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revistă „Niram Art”. De fapt,

acolo exită un grup de români, artişti, scriitori, jurnalişti, intelectuali, polarizaţi în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima ţării noastre până în saloanele curţii regale spaniole, unde pictura sa stă pe perete alături de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – după cum am afirmat mai sus – de mai mulţi ani, încă de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi

„Fenomenul Niram”. Fără a face cultul personalităţii nimănui declar cu mâna pe inimă că aceşti oamenii merită aplauze şi recunoaştere pentru promovarea culturii şi a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghiţă, Rareş Bărbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Cătălin Ghiţă, Lora şi Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban ş.a. au fost cei cu care am intreţinut legături strânse de colaborare, trimiţându-mi deseori materiale spre publicare la revistele


69


unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncuşi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram şi concepţia lui plastică despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toată stima pentru ei! Nu numai că scriu bine dar duc glorios flacăra culturii româneşti în afara perimetrului naţional, cu toate că unii componenţi ai „Grupului Niram” nu sunt de naţionalitate română ci doar simpatizanţi sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Să-i întâlnesc! Şi i-am întâlnit. Nu chiar pe toţi, precum aş fi dorit, dar pe mulţi dintre ei.

Am rămas uimit câtă efervescenţă culturală există la „Espacio Niram”, o cafenea literară, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere şi artă originari din România, ci şi de alte naţii, predominat spanioli, interesaţi de literatura română. Aşa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germană Kerstin Ahlers şi alţii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat două seri culturale. Prima seară a fost dedicată lansării cărţii mele, a doua – o masă rotundă – a fost o întâlnire de discuţii cu câţiva scriitori şi redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregătit! Au confecţionat afişe, au creat un cadru festiv, au adus invitaţi de soi, public… M-au făcut să mă simt important şi onorat, fapt pentru care le mulţumesc! Deci încă odată afirm, nu ştiu că de importantă este carte mea – să lăsăm critici să-şi spună cuvântul – motivul „lansării volumului” a fost dorinţa de a mă întâlni cu prietenii mei virtuali. Mă

bucur din toată inima că am făcut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!

Adrian BOTEZ: Articolele tale de

atitudine, presărate în multe din revistele de limbă română din lume (online şi „pe hârtie”), vădesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, munţilor, oceanelor şi graniţelor vor fi fiind: te-a durut şi continuă să-ţi sângereze condeiul pentru cauza basarabeană, pentru toţi emigranţii români, pentru toţi necăjiţii

Neamului nostru… Ce anume te face să nu te poţi „debranşa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al rănilor româneşti?

George ROCA:

Desigur implicându-mă în jurnalistica românească nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conaţinalilor noştri, din ţară sau din Basarabia. Am cautat să nu fiu nici tendenţios, nici prea

sentimental, ci să caut să descopăr şi să prezint adevărul. Cel mai de preţ lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primăria Chişinăului, cu domnul Dorin Chirtoacă, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmplă „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am ataşat imagini concludente şi le-am răspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar şi la românii din Nigeria şi Noua Zeelandă. Şi sunt convins că au fost citite cu interes. Mulţi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin


70


li ataşament faţă de fraţii de peste Prut. Trebuie să ne ajutăm dacă vrem să supravieţuim ca naţie!

Adrian BOTEZ: Aş dori mult

(consultându-ţi, evident, şi „memoriile” tale, dar şi mai proaspetele amintiri ale fiului tău!) să încerci a schiţa, pentru români, sistemul de educaţie şi de învăţământ australian. Diferă mult de cel englez? Prin ce anume diferă de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – şi, dacă da, de ce socoteşti tu că da? Vezi bine că suntem dornici de a învăţa, mereu comparând…

George ROCA: Nu

ştiu în ce măsură putem compara învăţământul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trăit” eu. Desigur că sunt tendenţios şi nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înţeles, de confuzie, de decadenţă, de neglijenţă, de iresponsabilitate. Elevii nu înţeleg ce fac la şcoală şi ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac aşa… de „dragu’ lelii” că aşa „trebe să mergi la şcoală când eşti mic”. Apoi au dispărut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” şi accesorii de parada modei pentru cei ai căror părinţi sunt cu dare de mână.

Aici şcolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective şi particulare. Toate sunt organizate după sistemul tradiţional englezesc. Şcolile normale de stat sunt gratuite şi pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai

de copiii dotaţi intelectual. Se intră pe bază de teste, examene, şi prin selecţie. Şi acestea sunt gratuite! Cele particulare costă! Sunt pentru cei cu dare de mână! Dar, au în schimb educatori de elită. Se face şi carte „bună”, dar costă. Cât? Între 8.000 şi 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, după bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul şcolilor, în funcţie de notele luate de elevi la examene. Predomină şcolile selective! Am fost norocos să am băiatul la o asemenea şcoală! „Thanks to God!” vorba australianului. Şi aş mai vrea să îţi spun ceva important: mai

toate scolile au uniforme! Şi elevii sunt mândri de ele şi le respectă! Şi astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilaş îngâmfat că tăticul lui este milionar care cumpără haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!

La şcoala australiană se învaţă multe. Copii sunt indrumaţi de la început pe drumul care vor să-l urmeze… Şi astfel unii se specializează să devină directori, măcelari, zidari,

balerini, manageri, cântăreţi, vidanjori sau vânzători la piaţă. Desigur, se face şi mult sport. Sport tradiţional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar şi înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfecţionare pentru toţi în cadrul şcolii, de la cea primară, până la generală, sau liceu. Şi TOŢI înţeleg că orice meserie este necesară societăţii. Şi că munca omului se plăteşte… la adevărata ei valoare. Iar cu banii poţi duce o viaţă decentă! Îmi spunea odată un plumber (instalator de apă-canal) cotrobăind prin toaleta mea înfundată, că nu şi-ar schimba meseria cu o alta mai curată, deoarece câştigă mai bine decât un


71


ministru. Aşa o fi! Trebuie să îţi iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al cărui băiat este zugrav! Ei şi! Când apar la o petrecere nu îţi dai seama care e bogatul… Amândoi, însă, sunt oameni de calitate. Respectaţi şi plăcuţi! Iar seniorului nu-i zice nimeni „şefu” ca să se pună bine cu el… că doar-doar o „pica ceva”… Şi culmea, milionaru’ – fără stea în frunte – bea acelaşi „brand” de bere pe care îl beau şi zugravii!

Adrian BOTEZ: care ar fi specificul

culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spaţiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? După opinia ta, ar exista punţi mistice, măcar la nivel mitologic, între poporul român şi cel australian? Şi dacă da, care ar fi acestea?

George ROCA:

Stimate domnule profesor AB, mă cam treci prin toate sectoare vieţii australiene de la A la Z. Iar eu mă simt ca un elev „scos la tablă”… dar îţi răspund cu plăcere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine dacă nu eşti anglo-saxon, sau dacă nu ştii o boabă englezeşte! (mai sunt şi de aceştia: părinţi stabiliţi la copii, sau noii refugiaţi!). Omul, naţia, obiceiul de-acasă este bine venit dacă nu produce „harm” (necazuri şi probleme) celui de lângă tine. Poţi vorbi cât de tare pe stradă în limba română că nu o să vină nimeni să te traga de mânecă şi să îţi zică „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea şi comportamentul tău în societatea multiculturală australiană trebuie să fie

corect, decent şi să nu supere sau să jignească pe nimeni! Cât despre spaţiul cultural britanic, pot spune că „s-a acomodat” şi a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor să spună despre naţia lor! Desigur principiile, limba oficială, organizarea statală şi legile sunt tradiţional britanice. Să nu uităm că Australia este o monarhie constituţională, iar şefa statului australian este încă Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Şi culmea… nu prea mulţi „aussies” (diminutiv dat

australienilor) au de gând să voteze o viitoare republică. Au fost câteva referendumuri pe această temă şi veşnic au câştigat monarhiştii! Australienilor le place tradiţia!

Despre punţi mistice şi asemănări între români şi australieni o să vorbim cu altă ocazie. Subiectul este destul de vast… Şi aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), poveşti patriotice, Baricada Eureka, şi chiar un

legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine română, Edward Teodorescu-Granville, supranumit şi „Red Ted”.

Adrian BOTEZ: Îşi mulţumesc mult,

în numele atât al românilor din România, cât şi al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fără de sfârşit şi fără de vină – mai ales al celor locuind, cel puţin cu trupul, la… „antipozi”!


72


IInntteerrvviiuu ccuu „„uucceenniiccuull”” mmaarriilloorr mmaaeeşşttrriiii aaii tteeaattrruulluuii!!

Valerian Mihoc

Există poezie, artă retorică, există

artă picturală şi/sau orice altă iscusinţă artistică, însă fără cea a teatrului toate celelalte arte ar fi avut de suferit, ar fi fost neîntrupate, trunchiate chiar, pentru că nu există expresivitate mai multă în niciuna dintre acestea nu se pot manifesta cu aceeaşi încărcătură afectiv-intelectuală ca şi în actorie. Arta teatrală le îmbogăţeşte pe toate celelalte, prin întruparea personajului în actor, prin întruchiparea expresiei în om, chiar poezia însăşi îşi regăseşte valoarea din dimensiunea ei profundă prin actorie.

Această artă ar presupune că actorul se cunoaşte pe sine şi pe alţi oameni (pe autorul în cauză), îi înţelege, îi iubeşte ca pe sine, se simte apropiat de orice om şi poate să-i transmită uşor mesajul creatorului cât şi pe al său personal. Un actor fără de iubire faţă de oameni nu este întocmai aşa, ci doar un infatuat, o „vedetă” egoistică ce caută doar un succes rapid, dar facil, folosindu-se de trucuri şi de ‘farmece’ fizice pentru apreciere.

În acest fel, arta actorului necesită

efort interior maxim, deoarece printr-o spiritualitate profundă îşi însuşeşte exerciţiul de a lucra cu sine însuşi, efort care de alfel să fie făcut uşor dar printr-un exces de zel, având la bază instrumentele ce se impun prin acesta muncă. Primul instrument al actorului s-ar presupune că este – memoria, bună pentru necesitatea învăţării unui rol? Ori, aceasta fără de acea înţelegere logică a textelor, fără de capacitatea empatică (în rol), iubire a oamenilor şi a expresivităţii lor ar fi seacă. De aceea, afecţiunea este alt instrument ce susţine întregul „antrenament” al actorului, dar mai ales a memoriei lui, căci numai după ce a ‚reţinut’ un rol actorul ar putea ‘ataşa’ încarcatura sa afectivă şi mesajul său personal aceluia original. Alt instrument, am putea presupune că, este – disciplina – ceea ce fără un efort constant şi ordonat, poate că nimic autentic nu va ieşi din persoana ce spune că a învăţat ceva (ca o lecţie) pe care s-o retransmită astfel lumii prin metafora autorului redat. Dar, cu siguranţă mai multe în acest sens vom afla de la interlocutor, de la actorul Richard Bovnoczki.

V.M.: - În primul rând îţi mulţumesc pentru acceptul de a te intervia! Din câte ştiu îţi plac oamenii în general, fiind sociabil şi înclinat de ai înţelege, empatizezi uşor. Oare cum s-ar numi mobilul tău interior, poţi comenta aceasta, te rog?

Actorul Richard Bovnoczki: - Şi eu îţi mulţumesc pentru ideea de a mă intervieva, dar, înainte să-ţi răspund la întrebare, aş vrea să fac nişte precizări la introducerea ta.

V.M.: - …da? Aa, ok! Chiar te rog! Actorul Richard Bovnoczki: - Cred că

fiecare artă are ceva de sine stătător şi că fiecare în parte ar putea exista şi fără arta teatrală. În niciun caz nu sunt mai sărace fără teatru. E adevărat arta teatrală le poate uni într-o idee. - În ceea ce priveşte


http://confluente.ro/Valerian_mihoc_1399725708.html



73


percepţia precum că actorul trebuie să-i iubească pe oameni – înţelegerea este cam greşită.

Nu este o regulă şi nu e un criteriu de selecţie, nici măcar în acei paşi de început ai vocaţiei. Ideal aşa ar fi aşa, dar nimeni dintre impresari, directori de teatru, regizori nu vor refuza un actor să-l solicite pentru aptitudinile sale doar pentru că nu iubeşte oamenii. Natura profesiei ar trebui să te facă să te cunoşti mai bine, să cunoşti structura ta ca fiinţă umană în general, dar asta nu-i caracterizează pe toţi actorii. Micile vedete nu sunt „vedete” pentru că nu iubesc oamenii, ci pentru că producătorii care se ocupă de imaginea lor vând mai bine ceea ce vor ei, îi fac mult mai vizibili decât sunt, în mod ostentativ chiar. Vrei nu vrei îţi intră în cap figura lor în virtutea promovărilor genului respectiv, a publicităţii din jurul acelora ce devin astfel nişte mici „zeisori” pe care doreşti să-i mai vezi.

V.M.: - Adevărat! Cumva spuneam de un „ideal”, facând o comparaţie, menţionam termenul de ‚vedetă’ pentru al exclude din start, mai ales acum. E mult prea uzitat şi uzat, aplicat fiind unor indivizi care nu au făcut chiar niciun efort interior pentru a merita…

Actorul Richard Bovnoczki: - Întocmai! Continuând ideea cu – arta teatrală – amintită de tine, ea nu depinde numai de o singură persoană, ci de munca colectivă în care dramaturgul, regizorul, actorul, compozitorul, coregraful, scenograful şi fiecare din echipa tehnică îşi are rolul aparte bine prestabilit fără de care nu poate lua naştere opera teatrală. Asta doresc să subliniez, anume că, în fapt creaţia din cadrul teatrului este o contribuţie colectivă chiar dacă procentele creaţiei se pot împărţii actorilor de pe scenă.

Forma finală e un întreg compus din participarea fiecăruia. Evident conceptul

regizoral asupra dramaturgiei dă notă întregului, dar pentru a realiza împlinirea conceptului e nevoie de toată echipa. Copilul care se foloseşte astfel de participarea şi contribuţia fiecăruia din echipa de creaţie este - actorul, acela care compune prin arta lui proprie tot ceea ce vine în slujba concepţiei prevăzute, materializând cuvântul scris de pe hârtie în acela dorit, adică în noţiunea, coregrafia şi scenografia planificată. Ori, dacă vrei să ne lăudăm un pic, atunci putem spune că actorul – este singurul membru din echipa prevăzută unei piese teatrale fără de care/în lipsa lui, nu se poate face teatru!!

V.M.: - Mă bucur de completare, de faptul că şi tu nu întâmplător vii cu

remarca precum că în orice domeniu, oricare om se împlineşte dacă iubeşte ceea ce face, dacă iubeşte semenii..! Mulţumesc!

Actorul Richard Bovnoczki: - Aaa, în legătură cu 'instrumentul' amintit… memoria... posibil că, doar din afară privind impresionează trebuinţa prin care actorul să reţină cât mai multe lucruri: text, mişcare scenică, coregrafii, şi ceea ce mai presupune fiecare punere în scenă, însă nu asta este baza. Memoria este doar o parte importantă din „necesarul total” al unui actor. Dar instrumentul cu care lucrează actorul e unul mai complex. Este întreaga lui fiinţă!

Instrumentele actorului sunt de fapt toate procesele şi mecanismele psihice cât şi cele fizice. În categoria instrumentelor fizice intră expresiile: mimico-faciale, gestuo-


74


posturale şi corporale în ansamblul corpului fizic (gesturile), determinate desigur de atitudini, deci de psihic şi deci de psihic. Expresiile fizice fiind preîntâmpinate şi dictate de cele psihice. În complexul proceselor acestora ce sunt urmate de mecanismele fizice, intra: gândirea, afectul, vocea.. Despre aceasta din urmă am putea spune că, în mod normal, este un mecanism fizic, dar în fapt pentru actor e un instrument dificil şi de bază. Limbajul pentru actor este un instrument – „foarte psihic”, dacă putem spune astfel, pentru că este o artă în sine. Memoria este mai degrabă atât de utilă în medicină şi în alte ştiinţe exacte, unde ar avea un rol major.

Acum, răspunzând la întrebare, cum

s-ar numi mobilul meu interior de a fi sociabil, înclinat spre a înţelege oamenii şi de a empatiza uşor cu ei? Nu prea ştiu cum să-l numesc, dar în general nu pornesc cu etichetări şi nici nu prea aplec urechea la altele confecţionate de alţii, fapt care mi-a atras în viaţă un confort psihologic. Aceasta cu atât mai mult cu cât am observat că disconfortul cel mai mare survine de la persoana proprie. Cea mai grea convieţuire consider că este cu mine însumi, de aceea nici nu m-am grăbit vreodată să arunc vina pe cineva anume, ci mă opresc dintr-un avânt şi mă cercetez, îmi pun problema dacă nu cumva din vina mea a apărut o anumită situaţie neplăcută.

V.M.: - În orice caz, Richi, cred că este un mobil profund.. De altfel, care este motivaţia care te-a împins şi te susţine în

continuare către această artă frumoasă? Actorul Richard Bovnoczki: - La

mine nu a existat la început o motivaţie conştientă de ordin teatral. N-am fost un amator de teatru, nici nu umblam înainte în lumea lui cumva. Am practicat înot şi schi de performanţă în tinereţe, iar asta îmi ocupa mult din timp..

Mă aflam deci într-un punct total opus şi nu aveam nici o tangentă conştientă cu arta în general. Chiar dacă în interpretarea poeziilor, textelor şi dansurilor de la serbările din grădiniţă şi din şcolă mă remarcam, niciodată nu m-am gândit că această plăcere pe care o aveam când mă aflam pe scenă, putea constitui ceva asupra căreia ar fi trebuit să stau şi să mă gândesc serios. Dorinţele conştiente în privinţa viitorului meu tranversau două domenii: medicina, cu toate ramurile ei, inclusiv medicina veterinară, şi plus antrenoratul. Întâmplarea însă, ce a adus cu ea o răsturnare între planurile mele, a fost una neaşteptată.

În apartamentul adolescenţei mele exista de mult un instrument muzical, la care uneori tatăl meu îşi mai acordează armonicele sufletului şi acum – chitara! Exista de mulţi ani în casa noastră, dar mi-a atras atenţia abia pe la 17 ani, când era deja poate cam târziu să mai am pretenţiile de a realiza ceva în muzică, însă a fost timpul potrivit de a fii direcţionat, indirect, spre actorie, acolo unde mi-am găsit un loc. De la început am avut parte de ‘protecţia’ şi de aura unor „întâlniri” importante cu oameni ce m-au ajutat să mă plasez pe şina cea bună a destinului. O conjungtură bună a făcut să cunosc un foarte bun şi adevărat prieten, acum preot, Părintele Marius Catană, pe atunci un mic rebel pasionat al muzicii, care în urma unui mic examen, a optat să mă ajute să cunosc câte ceva din teoria şi practica chitarei. Mai târziu mi-a propus să dau la Facultatea Ecologică, secţia Music-Hall pentru a-mi îmbunătăţi


75


cunoştinţele muzicale. Acolo am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu actoria, iar peste doi ani m-a sfătuit să încerc să dau şi la Facultatea de Teologie- Asistenţă Socială, cunoscându-mi o altă latură a preocupărilor mele.

V.M.: - Astfel se împlineşte tot ceea ce are să se împlinească..

Actorul Richard Bovnoczki: - Da, exact! Acesta a fost perioada în care am frecventat cele două facultăţi la acei 21 de ani pe cât aveam atunci, acesta fiind de fapt drumul meu către actorie. Dar, revenind la perioada adolescenţei, am mai avut o prietenie dragă şi valoroasă cu un puşti foarte talentat. Îi spun puşti pentru că e mai mic cu patru ani decât mine, iar când l-am cunoscut avea 13-14 ani. El îşi dorea foarte tare să fie chitarist. Cu el am parcurs un drum frumos până la înfiinţarea unei formaţii. Puştiul, pe nume Daniel Garbin, alias Dany, acum cetăţean şi locuitor al S.U.A, înainta cu salturi mari şi a devenit în timp scurt un foarte bun chitarist. Având ureche muzicală absolută, el vizualiza muzica şi o înţelegea printr-o anumită evidenţă, auzind-o la perfecţie. Îl pomenesc pentru că şi el a avut un rol important în hotărârea mea de a nu visa aiurea acolo între ale muzicii. Când am văzut la el ce înseamnă să ai un „dat predestinat” pentru muzică, aşa după cum ar fi la el „auzul absolut”, am înţeles atunci că eu n-am să fac niciodată asta la un nivel atât de înalt..

Mă bucur pentru înţelegerea perfectă a acestui aspect încă de pe atunci, căci a urmat să o iau într-o altă direcţie, neclară în acel moment, dar în orice caz alta. Şi aşa treptat în anii când frecventam cursurile facultăţilor de music-hall şi asistenţă socială în Bucureşti, tot datorită unei conjuncturi favorabile, am cunoscut printr-o prietenă un tânăr student la Politehnică ce visa o lume mai bună… Era un autentic boem şi era atras de lumea teatrului, frecventând „Teatrul Studenţesc

Podul” (se află în Podul din Casa de Studenţi) – Preoteasa, se mai intitula - un centru teatral coordonat pe atunci de Cătălin Naum… 'mult regretatul Dl Naum', după cum îi spunea toată lumea!...

Prin acest tânăr, Sergiu se numea, chiar şi acum bun prieten, am ajuns la Teatrul „Podul” pe unde s-au perindat mai toţi actorii mari ai ţării noastre, începând cu generaţia anilor 70. Aici am auzit pentru prima dată de Academia de Teatru şi Film (prescurtat A.T.F). În „Pod”, luam parte la un univers teatral aparte pe care Dl Naum îl crea cu aceea care ardeau de dorinţa de a da examen de admitere la facultatea de teatru şi film. A fost un an bogat cel pe care l-am petrecut în Pod-ul Studenţesc, la finalul

căruia am decis să mă las de cele două facultăţi pe care le frecventam şi să dau la ATF.

V.M.: - Apărând astfel motivaţia cea puternică ce i-a animat pe mai mari actori pentru şi/sau din arta teatrului..

Actorul Richard Bovnoczki: - DA, cam aşa. Însă, a fost o mişcare riscantă… Părinţii mei au avut mari emoţii, dar n-au încercat să mă deturneze planului meu, ba dimpotrivă mi-au fost alături. Apoi, mai mare le-a fost bucuria când i-am anunţat c-am reuşit! Amintiri… dar, frumoase!

O nouă şansă mare pe care am avut-o, a fost că am ajuns în clasa doamnei Sanda Manu. Un rafinat pedagog şi regizor, d-na Manu îndruma studentul în aria concretului, motiva 'intendentul’ de teatru să se ancoreze în momentul clipei în care se


76


afla concret. Acest lucru manifesta o prezenţa bogată în momentul scenic, determinand conexiunea studentului cu realitatea situaţiei scenice în ansamblul ei. Pasiunea dumneaei pentru teatru, intensitatea cu care participa la fiecare ora, flexibilitatea şi mobilitatea ei interioară evident că reuşea să contamineze şi să-l propulseze pe student, obişnuindu-l şi motivându-l să aibe motoarele interioare întodeauna pregătite pentru marea cursă

actoricească! Punea accent pe antrenament interior şi lucrul individual fără de care nimeni nu are cum să se dezvolte.

Accentua astfel mobilitatea

interioară, aceeia bazată pe disponibilitatea de a improviza, antrenament care de altfel îmi este de mare folos acum. Cu ea am dus mai departe ceea ce am început cu Dl Naum într-o idee aproximativă, dar totuşi oarecum diferit. D-na Manu vine acum cu bucurie la spectacolele absolvenţilor ei. -

Doamne, cu câtă energie se implică în tot ce face! Asta am împrumutat-o de la dumneaei!

Apoi a urmat o nouă şansă, căci la finalul anului trei de facultate am fost selectat în urma unei auduţii în trupa domnului Dan Puric, ce urma să pregătească spectacolul „Costumele”. Au urmat ani importanţi în această trupă şi mai ales bogaţi din toate punctele de vedere. Am participat cu toţii la realizarea unui fenomen! Cu generaţia noastră, maestrul Dan Puric a realizat spectacolele: „Costumele” -1998-martie; „Made în România” -octombrie-2001; „Hic sunt Leones”-2002 probabil şi „Cei 150” în 2003(?), un spectacol aniversar, celebrând cei, de peste acum, 150 de ani de teatru românesc! Am călătorit foarte mult cu primele două spectacole prin Europa, iar cu „Hic sunt Leones” am fost în China.

Atmosfera acelor ani a fost una de excepţie. ‘Limbajul’ domnului Dan Puric îmi era familiar de la Prima Întâlnire, trebuind să mă obişnuiesc doar cu munca presupusă. Ce propunea el necesita mult studiu şi lucru individual, fapt de care nu prea dădeam dovadă în primii ani. A fost o trezire mai târzie în privinţa asta, la care muncesc şi acum, deoarece nu sunt mulţumit de mine nici acum... că, nu lucrez pe cât cred pot la realizarea unui rol… D-l Dan Puric a reuşit să-mi sensibilizeze perceperea realităţii, dar şi a idealului spre care tind, a reuşit să-mi inoculeze şi să-mi evidentieze al meu „ideal” spre care mă îndrept, ceea ce este doar o cale, nu!?

Un alt punct culminant în

ascensiunea 'întâlnirilor mele pedagogice' a fost întâlnirea cu Nicolae Gafton. Deţinea catedra artei actoriceşti – vorbirea, poate cel mai important 'instrument'. „Domn Profesor” îi spuneam toţi cei care am lucrat cu el…căci şi el, din păcate ne-a părăsit acum un an şi ceva… Dumnezeu să-l ierte!


77


… Materia dânsului era -

logofonetologia, deoarece a scris „Tratat-ul de logofonetologie şi sonopoetică”, însă ceea ce avea de oferit şi-ţi împărtăşea era mult mai mult, era Profesionalismul Actoricesc. Acoperea astfel toată „plaja” tehnică necesară unui actor. Dânsul deţinea ştiinţa profesiei. Nu lasă arta actorului într-o zona a imponderabilului prin care vreo stare fragila sa poată deteremina nereusita creaţiei. Aducea date concrete de autoevaluare a lucrului cu tine însuţi. Prin metoda dumnealui împărtăşea „ştiinţa expresiilor verbo-vocale”, acea disciplină ce analizează metodic şi expune sistematic formele expresiilor verbale în dependenţa lor faţă de caracteristicile fonaţiunei. Această disciplină se numeşte Sono Poetica. Singurul pedagog întâlnit în anii studenţiei ce a avut o „metodă” în adevăratul sens al cuvântului, iar acum cred că nu-i o altă situaţie…Dânsul era cântareţ de canto, conferenţiar şi profesor la Institutul Artă

Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, un profesor de canto si de tehnică vocală, urmărind – vorbirea de performanţă. Împreună am lucrat la un mini recital, care a fost construit în proporţie de 80% atunci…şi-mi doresc să-l duc la capăt, să împlinesc acest proiect.

După cum vezi traseul meu de până

acum a avut parte de multe şanse, şi totuşi, paradoxal este, că aceste experienţe încă nu s-au copt în mine… ori, din această cauza încă simt nevoia să am un an la dispoziţie cumva, ca o „răsuflare creativă”, în care să pun totul cap la cap pentru a putea să-mi încep odată pentru totdeauna – chemarea personală… Sună ciudat dar, e adevărat!


78


IInntteerrvviiuu ccuu EEuuggeenn CCooşşeerriiuu:: EExxiissttăă oo eettiiccăă ppaarrttiiccuullaarrăă aa şşttiiiinnţţeeii şşii aa oommuulluuii ddee şşttiiiinnţţăă

Eugenia Guzun

Eugenia GUZUN: Domnule profesor Eugeniu Coseriu, v-am auzit spunând că sunteţi fiul risipitor al culturii româneşti. Destinul v-a rupt din tinereţe de ţară. Nu vă întreb, aşadar, ce au însemnat rădăcinile pentru un dezrădăcinat; pentru cei care au trăit această experienţă este un lucru ştiut, iar pentru cei care nu au fost niciodată rupţi de baştină – este foarte greu să înţeleagă ce înseamnă a trăi departe de casă? Aţi slujit cu devotament la altarul limbii române şi asta oriunde v-aţi fi aflat, chiar dacă aţi avut motive să vă supăraţi pe cei rămaşi acasă, să abandonaţi limba romana, aşa cum au făcut-o mulţi alţii, ajungând în exil?

Eugen COŞERIU: Spuneţi că nu mă

întrebaţi, dar de fapt mă întrebaţi, totuşi, dacă sunt dezrădăcinat şi dacă am simţit dezrădăcinarea. Să ştiţi că eu în realitate nu m-am considerat niciodată un dezrădăcinat, ci doar un plecat de acasă, de la Mihăileni, din judeţul Bălţi, unde m-am născut. Cum spunea într-un interviu Nicolae Dabija, eu nu am plecat niciodată ci numai m-am ridicat deasupra Mihailenilor la o înălţime destul de mare ca să pot îmbrăţişa

Universul. Însă acestea sunt metafore. Fără îndoială, a fost foarte greu. Plecarea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am plecat la timp? De aceea spuneam altundeva că îi sunt recunoscător tatei care în a treia sau a patra zi după ultimatum, întorcându-se din sat, mi-a spus: „Tu nu poţi rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi”. Şi într-adevăr m-a însoţit până la Prut, am trecut podul desculţ la Ştefăneşti şi din ultimii bani, pe care îi mai avea, mi-a cumpărat o pereche de sandale. Aşa am plecat eu spre Truşeşti, judeţul Botoşani, unde aveam un prieten, fără să

ştiu nimic despre viitorul ce mă aştepta. Spuneţi că am păstrat întotdeauna limba română. Tata era un roman foarte curajos şi foarte patriot şi întotdeauna eu m-am simţit în ţară la mine. Nu aveam noi atunci ideea că trăim într-o altă parte a României, care până de curând nu fusese România, ci ţinuse de Rusia. Noi ne-am născut în România şi ni se părea că această situaţie era

dintotdeauna şi pentru totdeauna. Spuneam, aşadar, cu privire la limba română că eu am păstrat-o prin tot ceea ce învăţasem mai mult sau mai puţin pe de rost, fără să mă îngrijesc de limba română în particular, fiindcă făcusem numai un an de Universitate la Iaşi şi începusem să mă integrez în cultura română deja din anii de liceu. Apoi, trăind mereu în străinătate şi întrebuinţând în realitate alte limbi, reveneam la limba romana că la un liman. Nu am fost un apostol al limbii române, fiindcă nici nu am predat limba română decât la început, că lector la Milano. În realitate am învăţat şi am predat apoi în alte limbi. Prima conferinţă în limba română am ţinut-o când


79


mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti.

Domnule profesor, faceţi parte dintr-

o generaţie de aur din Basarabia, generaţie născută în primii ani după reîntregirea Ţării, care a reuşit surprinzător de repede să se sincronizeze cu tot ce era cultura romanescă în acele timpuri. Lucru, care, din păcate, astăzi decurge, să recunoaştem, mult mai anevoios. A fost suficientă doar ambiţia tinerilor basarabeni de atunci sau în procesul de sincronizare un rol decisiv l-a jucat şi învăţământul?

A fost această

hotărâre a tinerilor din Basarabia, ca de altfel a tinerilor din toată România reîntregită, de a se considera pur şi simplu romani şi de a nu avea în realitate tendinţe regionaliste decât în cadrul romanismului. M-a şocat această idee cu privire la moldovenismul de astăzi din Basarabia. şi eu sunt moldovenist, însă moldovenist nu împotriva românismului, ci în cadrul românismului, înţelegând să pun în valoare tocmai contribuţia Moldovei, a oamenilor de cultură, a scriitorilor, a poeţilor, a oamenilor de ştiinţă din Moldova. Nu e vorba de o cultură moldovenească, sau o cultură basarabeană opusă culturii romane? Problema este mai curând aceea de a stabili care este contribuţia specifică a Basarabiei, sau a întregii Moldove la cultura românească ca o singură cultură; fără îndoială, în acelaşi timp unitară şi diferenţiată. O idee destul de veche de altfel, care aparţine lui G. Ibrăileanu. În eseul sau despre spiritul critic în cultura română, el susţinea că Moldova contribuise

la cultura română cu spiritul său critic, pe care cred că l-a păstrat şi astăzi. Mă întrebaţi, dacă în această atitudine sau în această orientare a avut un rol şi şcoala. Fără îndoială, şcoala românescă între cele două războaie era, cred, o şcoală excepţională. şi la noi, în Basarabia, poate tocmai fiindcă aparţinusem altui imperiu şi trebuia să ne reintegrăm prin cultură – şcoală, învăţământul era, în acelaşi timp, sever şi solid. Deja la şcoala primară am avut norocul de a avea un învăţător excepţional – pe Roman Mandacanu – tatăl lui Valentin Mandacanu, care a jucat şi el un

rol în afirmarea limbii române în Basarabia, în Republica Moldova. Ei bine, primul meu învăţător, pot să spun că m-a descoperit.

Cred că aveţi o

întrebare şi despre liceul „Ion Creangă” de la Bălţi, unde am avut norocul să am o serie de profesori deosebiţi. Programul însuşi era, într-un sens, excepţional – lucru pe care l-am înţeles, însă, mult mai târziu. Am avut o serie de profesori foarte buni şi

la limba română. Între ei, deja cel din primele clase, care era un moldovean de acolo, Certan. Mai târziu, l-am avut ca profesor pe poetul Petru Stati, mai apoi pe Miron Holban... Toţi încercau să ne cultive înclinaţiile sau talentele literare. În afară cursurilor organizau societăţi de lectura şi literatură, împreună cu elevii au fondat reviste ale liceului... La un moment dat am făcut aproape în întregime o revistă care se chema „Crenguţa”, eu fiind preşedintele societăţii literare şi, în acelaşi timp, redactorul ei. Un alt strălucit profesor, şi el scriitor – Gheorghe Cirtu – a funcţionat mai întâi la şcoală normală apoi la liceul „Ion


80


Creangă”. Trebuie să semnalez aici că oraşul Bălţi devenise un centru de cultură mai întâi prin instituţiile de învăţământ pe care le avea. La Bălţi existau mai multe licee – liceul de băieţi „Ion Creangă”, unul de fete „Domniţa Ileana”, aveam liceul comercial, liceul evreiesc separat, liceul profesional de fete, şcoala de arte şi meserii pentru băieţi şi diferite alte instituţii. Tot aşa, la Bălţi se publică revista literară „Cuget moldovenesc”, care era la un nivel, fireşte, mai înalt decât revista noastră şcolară. Deci aceasta cultivare a limbii române ne era cu totul naturală şi ne simţeam toţi din această generaţie ca fiind pur şi simplu romani. Ni se părea pur şi simplu absurd că ne-am putea despărţi vreodată de România şi de cultura română. De aceea, de la început, în afară de activitatea la „Crenguţa”, revista liceului „Ion Creangă”, trimiteam materiale la revistele mai importante din ţară cum ar fi „Jurnalul literar” al lui Călinescu. Acolo, înainte de a ajunge la Universitatea din Iaşi, mi-au fost publicate mai multe lucruri.

Domnule profesor, despre liceul de la

Bălţi mi-a vorbit cu extrem de multă căldură şi Sergiu Grossu de la Paris, un neobosit cărturar şi o conştiinţă trează românească. Cu ani în urma realizăm un interviu şi cu un alt coleg de-al Dumneavoastră, care a fost fiul primarului de Bălţi – Vadim Pirogan şi care, după cum ştiţi, după 1940, a fost dus în Gulagurile siberiene, iar apoi i-a fost interzisă revenirea la baştină pentru aproape 50 de ani. Abia prin 1990 dânsul a venit în Basarabia, la Chişinău, vorbind încă o

excepţională limbă românească. Când l-am întrebat cum de a reuşit să-şi păstreze în condiţii absolut neprielnice limba, Domnia sa mi-a răspuns că datorează acest lucru liceului unde a învăţat. Aş vrea să vă întreb cum se preda, totuşi, limba română la liceul de la Bălţi, că iată după 50 de ani de izolare de ţara de baştină absolvenţii acestui liceu mai vorbesc o limbă română de invidiat?

Nu înţeleg bine în ce sens mă

întrebaţi cum se preda limba română. În toată România ea se preda ca limba naţională. Mai întâi se făcea gramatica,

sintaxa, în primii doi ani, apoi se trecea la texte. Se preda în acelaşi timp limba şi literatura română, pe care noi o considerăm a noastră. Noi nu aveam atunci această idee a unei literaturi basarabene sau a unei literaturi regionale. Înţelegeam să fim o parte din cultura română şi că limba noastră, graiul popular de acolo era pur şi simplu un aspect al graiului moldovenesc şi, deci, al

limbii române. Cred că am păstrat limba română nu numai datorită liceului, ci şi datorită educaţiei din familie, fiindcă, cum spuneam, noi de mici copii (eu şi sora mea) am vorbit numai româneşte. Nici nu ştiam altă limbă, deşi tata vorbea foarte bine ruseşte, căci făcuse gimnaziul în limba rusă. Noi, însă, vorbeam numai româneşte până la liceu şi mai târziu. Prima limbă străină pe care am început s-o învăţăm a fost limba franceză, în clasa I. Limba română se preda atunci cu 5 ore pe săptămână la noi ca şi în restul României. Important mi se pare faptul că se preda împreună cu literatura... Întotdeauna s-a predat astfel. Profesorii care nu erau toţi băştinaşi – erau şi din cei



81


veniţi din vechiul Regat sau din Bucovina, cazul lui Cirtu de exemplu. Fără îndoială, Pirogan are dreptate când spune că liceul „Ion Creangă” l-a ajutat la fixarea limbii române în memorie pentru o viaţă. Dar şi la alte licee era la fel. Eu constat acelaşi lucru la soră-mea, care a învăţat la liceul de fete „Domniţa Ileana”. Au avut aceeaşi educaţie şi acelaşi interes pentru literatura română în general... Soră-mea şi acuma poate recita din orice poet român. Nu numai din Arghezi sau Blaga, ci şi din Ion Pilat, de exemplu. Deci, fără îndoială, în Basarabia şcoala românească a fost excepţională. Noi proveneam dintr-o familie care ţinuse limba română la icoană, fiindcă eram înrudiţi cu mitropolitul Basarabiei Gurie Grossu, care era văr cu bunica mea dinspre tata. şi se ştie rolul pe care l-a jucat Gurie Grossu, deja ca arhimandrit, la prima Unire în 1917-1918. El a fost cel care a participat din partea bisericii la Sfatul Ţării.

Deci, aveam în

familie această tradiţie. Apoi a însemnat mult şi faptul că m-am născut în unul dintre cele mai româneşti judeţe, într-o regiune din nordul şi centrul Basarabiei, în zona Bălţi, Soroca, Lapuşna şi Orhei. Tata era din Lapuşna, mama din judeţul Bălţi, tocmai de la Mihăileni. Satul nostru era pe atunci un sat curat românesc, ca şi toate satele din împrejurimi. Cosmopolitismul există mai mult la oraş, nu la sat. Satele erau pur şi simplu româneşti ca şi orice alt sat din Moldova de peste Prut. Îmi aduc aminte, mai târziu, coborându-mă la Suceava din tren am auzit o ţărancă cum îi spunea unei prietene: „Da, e o mătuşă a me”... Exact cum am fi spus noi la Mihăileni. Iată de ce trebuie să ne simţim că o unitate la acest nivel popular.

Domnule profesor, am aflat că încă din liceu pregăteaţi nişte caiete pentru o „Istorie a limbii române”, şi, dacă nu mă înşel, şi pentru o „Istorie a României”. Când aţi înţeles, de fapt că veţi fi lingvist?

În realitate, la început nu mă

gândeam la lingvistică ca atare. Mă gândeam la o filologie mult mai vastă, care conţine şi istorie, şi istoria culturii şi cultura în general, folclor ş.a.m.d. Vroiam să fiu un fel de om universal al culturii. Cu privire, însă, la aceste caiete, pot spune că au o istorie ciudată. La început mă gândeam că trebuie să scriu cândva o istorie a limbii şi a poporului român... Aşa au apărut aceste

caiete. Să vă mai spun ceva, sub titlul caietului scriam de obicei... „de E. Coşeriu, profesor la Universitatea din Heidelberg”.

Era un vis al

Dumneavoastră să ajungeţi profesor în Germania?

Da, puneam sub

titlul caietului o Universitate germană, de obicei, Heidelberg, altă dată Magdeburg... sau Tubingen... şi iată că a dat Dumnezeu să ajung tocmai profesor în Germania. Aceasta din două motive: pentru că înţelegeam încă de pe atunci că această cultură, în aspectul filologic şi lingvistic, era, mai ales, o cultură de tradiţie germană. Pe de altă parte, fiindcă avusesem contacte cu literatură şi cultura germană la liceu, unde germana se preda foarte bine. La Bălţi aveam o foarte bună bibliotecă, unde, alături de cărţile româneşti, găseai multe cărţi în germană, franceza etc. Cred că prin clasa a VI-a profesorul de germană în afara tezelor normale care se scriau în fiecare trimestru ne punea să facem cel puţin


82


rezumate în limba germană din cărţile pe care le aveam la bibliotecă. şi îmi aduc aminte că am făcut mai multe rezumate, apreciate de profesori (acuma îmi închipui că nu erau ele atât de grozave, însă pentru mine reprezentau un interes particular pentru limba germană). Deci, faptul că limba lingvisticii şi în general limba filologiei era pe atunci limba germană, şi, pe de altă parte, cultivarea din liceu a limbii, m-au adus la această idee de a scrie cândva o istorie a limbii române în limba germană. Vroiam să vă mai semnalez o caracteristică a liceului nostru. Nu era, se înţelege, numai la limba românăa un nivel bun de predare. şi la celelalte materii am avut profesori foarte buni pe care îi interesa nu numai învăţarea limbii ca atare, ci şi pătrunderea în subtilităţile culturii franceze sau germane. Prin clasa a cincea citeam deja texte franţuzeşti, profesorul ne-a propus să cumpărăm fiecare câte o carte în limba franceză. Ni le-a cumpărat chiar el ca să ştim mai mult decât era în antologiile pe care le aveam în manuale. Fapt este că liceul nostru din Bălţi, când a început să trimită elevi la concursurile tinerimii române (există pe atunci o societate „Tinerimea română”) la Bucureşti, avea premianţi în fiecare an. Îmi amintesc că în clasa a cincea am avut premiul 2 la limba şi literatura română şi am luat parte la o excursie prin toată ţara. În ultimul an de liceu am fost tot aşa la Bucureşti pentru a participa la concursul „Tinerimii romane” şi din nou am luat o menţiune, care mi-a mai permis o dată să iau parte la o excursie. Aflându-ne la Bucureşti cu un coleg de-al meu, Medvetchi, care e acum profesor de fizică şi matematică la Chişinău, am văzut în ziare că se organiza un concurs la

geografie. Noi nu ne pregătisem pentru acest concurs, dar ne-am zis: hai, poate ne acceptă. Peste o lună soseşte la Bălţi ştirea că eu luasem premiul I pe ţară la geografie şi Medvetchi – premiul III. Amândoi eram de la liceul din Bălţi, ceea ce l-a făcut pe profesorul de geografie Horn să spună cu un anumit orgoliu, că dacă i-ar fi trimis pe toţi elevii lui, toţi ar fi luat premii. şi a venit acest premiu cu o scrisoare a lui Simion Mehedinţi, care era marele geograf pe atuncea şi care insistă numaidecât să urmez la universitate geografia. Nu am făcut-o. Însă, e semnificativ, simptomatic cel puţin, acest fapt că văzuse că la Bălţi se studia în aşa fel geografia încât cineva de la noi din oraş era invitat să urmeze specialitatea şi la

universitate. În tinereţe aţi scris

şi literatură. Criticul Mihai Cimpoi v-a trecut în a sa „Istorie a literaturii” ca pe un suprarealist. V-aţi despărţit de aceste, aşa-zise, păcate ale tinereţii, sau, în acest sens, mai păcătuiţi şi astăzi?

La început voiam să scriu şi poezie şi

critică literară tocmai în sensul în care spuneam adineaori, că mă consideram un om de cultură, specializat în toate domeniile culturii. Deci, scriam poezie, scriam critică, scriam şi povestiri, pe care le-am publicat în parte, şi aceste poeme în proză, care au fost în parte considerate ca începuturi suprarealiste deja în liceu. Apoi, am publicat, mai ales, în jurnalele literare ale lui Călinescu mai multe lucruri: poezii, una chiar în limba latină „Revelaţio”, care i-a plăcut în mod aparte lui Călinescu. Însă această literatură pe care o semnalează Cimpoi, e, mai ales, literatura pe care am scris-o mai târziu, în Italia, şi, de altfel, aceste povestiri suprarealiste au fost scrise


83


în italiană, apoi traduse în română. Într-un sens nu m-am despărţit niciodată de literatură. Am considerat-o că pe o activitate principală în viaţa mea. „Păcătuiesc” în acest sens chiar şi acum.

Oricum, ştim că marea pasiune a

vieţii Dumneavoastră este poezia, în special, poezia lui Ion Barbu, pe care, am înţeles că o cunoaşteţi pe de rost...

Vreau să vă spun că, într-adevăr,

pasiunea mea este poezia şi am şi învăţat mai multe limbi tocmai pentru a citi poezie în original. În cazul lui Barbu, îl ştiam de mic, de la liceu. Mi-aduc bine aminte cum l-am cumpărat. Publicase numai 1000 de exemplare din „Joc secund” şi eu am găsit un exemplar din acest tiraj la librăria principală din Iaşi. În timp ce mă întorceam dintr-o excursie la mănăstirile din Moldova şi luasem apoi trenul la Paşcani, m-am oprit la Iaşi şi aici m-am dus special la librărie să găsesc volumul lui Ion Barbu. Am avut norocul să găsesc un unic exemplar. Am fost, iată, unul din fericiţii posesori ai unui volum din cele 1000 publicate... Citindu-l, mi-am propus să-l învăţ pe de rost. Mai târziu l-am întrebuinţat ca măsură a timpului, ca un fel de cronometru. Când înotam, ca să ştiu cât să înot, recitam numai pentru mine din „Nastratin Hogea la Isarlâk”. Când spun însă că îmi place poezia, înţeleg şi poezia română, dar şi cea universală, adică tot aşa şi poezia persană. Am învăţat persană ca să-l citesc pe Omar Khayyam. Cât priveşte poezia română, şi poezia lui Ion Barbu în particular, îl apreciez mai ales ca fiind un mare creator de limbă. Ca şi alţi scriitori, între care îl

pun, se înţelege, pe Eminescu. Mare creator de limbă este Sadoveanu, mare creator de limbaă este George Urnu, în traducerile lui din macedoniana, creator de limbă este Coşbuc, creator de limbă este Mateiu Caragiale, creator de limbă este şi Cantemir, şi alţii. Creator de limbă nu în sensul că au făcut limba română, pentru că limba română era deja făcută. Însă prin faptul că aceştia au putut să extragă din limba română toată seva posibilă şi au creat, în acord cu sistemul limbii române, făcând lucruri noi, într-adevăr, însă, în norma limbii române, în acord cu posibilităţile limbii române. Eu spun despre fiecare limbă

ca nu este numai limba care s-a făcut până acuma ci şi limba, care se poate face după aceeaşi normă, după acelaşi tip de procedee. De asta îl apreciez pe Ion Barbu, însă, nu în exclusivitate nici cu o pasiune numai pentru el, opunându-l lui Arghezi sau altora. De altfel, primul meu eseu de critică a fost nu despre Barbu ci despre Bacovia, eseu pe care l-am publicat când eram încă la

liceu. Faceţi parte dintr-o generaţie de

intelectuali care a fost greu încercată. Plecat dintr-un sat basarabean, iată că aţi reuşit să deveniţi unul dintre cei mai cunoscuţi lingvişti din lume. Aş vrea să vă întreb care credeţi că au fost calităţile ce v-au favorizat?

Spune Goethe despre poezie că

aceasta este unul la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută – transpiraţie. Asta aş putea spune şi despre cariera în lingvistică şi în general în ştiinţă, adică răbdare şi munca. Fără îndoială, cu anumite


84


calităţi, pe care le ai de acasă. Odată, la Heidelberg unde am ţinut o conferinţă, s-a apropiat de mine un român, Fănică Teodorescu, fost filosof şi fost filolog şi m-a întrebat, de unde le ştiu eu pe toate? I-am spus că am studiat în Italia. Da, zice, ai studiat în Italia, dar substanţa o aveai de acasă. Trebuie să existe, bineînţeles, o anumită substanţă, însă această substanţă, dacă o îngropi cum se îngroapă talentul, nu-ţi serveşte la nimic. Trebuie să ştii să o cultivi şi să lucrezi, şi să ai răbdare... Adică să nu-ţi propui să ajungi imediat la anumite înălţimi. Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă. Eu cred că dacă este ceva de imitat în ceea ce am făcut eu, poate nu sunt exact faptele pe care le-am stabilit şi poate, uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci această atitudine etică în raport cu ştiinţa: să spui întotdeauna adevărul, chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de riscuri. Să respecţi totdeauna părerile celorlalţi, în măsura în care sunt păreri sincere; să vezi până şi în fiecare greşeală, care este sâmburele de adevăr ş.a.m.d. Deci, această atitudine etică este, cred, lucrul cel mai important. Fără îndoială, se ajunge mai târziu la anumite înălţimi; cu această atitudine, însă, ai mai apoi o poziţie mult mai solidă dacă nu ai căutat-o şi dacă n-ai încercat să o atingi prin neadevăr, şi prin excrocherii şi potlogării ştiinţifice, care, şi ele, există.

Deci atitudinea etică este faptul

fundamental. Eu cred că în ce mă priveşte şi această atitudine etică era răsădită de acasă. Educată a fost în Italia, iar, apoi, şi în alte ţări în care am trăit şi prin

contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea că se trage şi din tradiţia noastră din Moldova de nord, din anumite tradiţii, care există şi care s-au păstrat acolo. Mai mult sau mai puţin ascunse, dar s-au păstrat. Nu este, cred, un fapt întâmplător ca tocmai în Moldova de nord s-au născut Eminescu şi Creangă, şi Sadoveanu, şi Iorga, şi George Enescu, şi Ciprian Porumbescu, şi pictorul Luchian, şi Haşdeu, şi Stere, şi atâţi alţii. Deci, există anumite tradiţii, există acolo o atmosferă aparte care le menţine. Probabil, că vine şi din anumite legături mai vechi cu restul

culturii europene, care au avut loc în trecut, cu şcoala latină din Polonia, de exemplu. Au fost moldoveni la Universitatea din Cracovia, chiar de la începuturile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a rămas ca tradiţie, transmisă cel puţin pe cale orală.

Puteţi spune despre

Dumneavoastră că sunteţi un roman care a reuşit în viaţă?

Nici nu ştiu cum să vă explic. Eu sunt

împotriva unui românism limitat, care pretinde să pună faptul acesta, adică românitatea, deasupra oricărei forme a culturii, a oricărui nivel de cultură. Adică, dacă vrei într-adevăr să-ţi afirmi şi naţiunea, trebuie să te ocupi de fapte şi să înţelegi, că în cultura te găseşti totdeauna la un nivel universal. Iar situându-te în plan universal înţelegi, că nu eşti mai român dacă vorbeşti despre Mihăileni decât dacă vorbeşti despre Aristotel. Dimpotrivă eşti mai român când vorbeşti despre Aristotel. şi înţelegi că şi Hegel, şi Aristotel aparţin şi


85


intră în posibilităţile culturii româneşti. Deci, concentrarea asupra obiectului şi tendinţa spre universalitate cred că sunt lucrurile fundamentale şi nu acest naţionalism îngust. Naţionalismul adevărat este naţionalismul care nu se afişează ca atare. Este mult mai bine să se spună: iată unde a ajuns un român în filosofia universală a limbajului şi nu în preocuparea pentru ceea ce este numai al nostru. Am scris, de altfel – nu cu privire la cultura românească ci cu privire la altă cultură, la cea spaniolă – că ceea ce nu e particular, al nostru, este mai al nostru, fiindcă ne leagă de toată omenirea, şi ne deschide orizonturile, pe când ceea ce este numai şi numai al nostru, ne separă de restul omenirii şi de restul culturii şi ne face, în realitate, să nu fim nici specifici. Fiindcă specificul se găseşte tocmai în faptul universal, care are, atunci, şi o trăsătură specifică. Înseamnă în acest caz, că nu ai nimic pe planul universal al culturii... Cultura trebuie să se manifeste întotdeauna ca fiind cultura universală şi nu că una limitată la regiuni, la naţiuni ş.a.m.d. De aceea, prima experienţă, în acest sens – care a fost de altfel dureroasă pentru mine – a venit cu descoperirea vecinilor noştri. Eu am plecat în Italia din România la 19 ani cu ideea pe care o aveam noi, românii, pe atunci, că suntem aici ţara cea mai înaintată şi din punct de vedere cultural, că vecinii noştri nu aveau niciun fel de cultură, că erau mai mult sau mai puţin barbari... A trebuit să descopăr în Italia că toţi vecinii noştri aveau o cultură, uneori mult mai veche şi mult mai solidă, şi mult mai caracteristică decât a noastră: şi polonezii, şi ungurii, şi sârbii, şi croaţii, şi

bulgarii, şi ucrainenii aveau o cultură importantă. Am înţeles, deci, că trebuia să-mi schimb atitudinea şi să mă ocup cu aceste culturi, şi să le fac cunoscute aici, ceea ce nu înseamnă că aş nega faptul specificului naţional. Eu spun tuturor: „De specific nu vei scăpa”. Nu trebuie să-l cauţi: specificul este o dimensiune a ta şi deci, oricum, va reprezenta o anumită formă a culturii universale. Însă văzută prin prisma ta proprie”.

Permiteţi-mi să vă adresez în

continuare o altă întrebare: ce înseamnă, dacă acesta există cu adevărat, nenorocul românesc?

În parte, se înţelege

că există, însă numai în parte. Nenorocul românesc este o fantomă, un fel de subterfugiu pentru faptul de a nu munci şi de a renunţa la luptă pentru cultură şi pentru universalitate... Să spui, totuşi, că noi nu am avut noroc în istorie, mi se pare jenant... Istoria o fac oamenii... Se înţelege, că

ne găsim într-o situaţie foarte grea. Fiind un popor relativ mic între interese cu mult superioare forţelor noastre, suntem ameninţaţi mereu de aceste puteri, chiar până la destrămarea României şi a poporului român. Nu trebuie, însă, să ne facem din aceasta o scuză şi să spunem: noi suntem un popor în calea răutăţilor şi nu putem face nimica. Trebuie să ne gândim ce putem face în aceste condiţii. Vedem că alte popoare fac, totuşi. Vedeţi cum reuşesc în politica europeană, de exemplu, ungurii. Cu cât sunt mai înaintaţi în politica europeană decât noi! Nu se afla şi ei tot aşa în calea răutăţilor, sau aproape în calea răutăţilor?


86


Până şi Bulgaria şi-a rezolvat problemele de integrare în Europa mai bine decât România. şi, deci, ne întrebăm: nu avem şi noi aceste posibilităţi? Putem să aducem mereu această scuză, că nu avem noroc... Norocul trebuie să ni-l creăm, în parte. Dacă suntem învinşi, deşi am făcut tot posibilul ca să învingem, noi rămânem şi în istorie cu totul altfel decât dacă suntem învinşi fără să ne fi bătut.

Tot în acest sens, v-aş ruga să ne

spuneţi, de la înălţimea vârstei Dumneavoastră şi cea a poziţiei pe care o ocupaţi în ierarhia ştiinţifică internaţională, ce-i lipseşte culturii româneşti pentru a deveni o cultură universală?

Culturii româneşti,

cred eu, fără să am toate datele şi să cunosc toate dimensiunile acestei culturi, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic. Adică, înţeleg prin asta, simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea culturii în general. Noi în România am considerat întotdeauna Franţa şi, în parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii universale în general şi ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce priveşte critică. Trebuie să ştiţi că, din experienţa pe care o am, aş putea spune că în Europa ţări critice într-adevăr sunt Italia şi Anglia şi mult mai puţin Franţa. Şi în lingvistică, şi în alte domenii. Or aici, din motive istorice cunoscute, ne-am limitat în general la Franţa, fără să avem şi simţul valorilor şi al diferenţelor de nivel. De altfel, aceste diferenţe de nivel nu sunt recunoscute în Franţa nici în ceea ce ţine de

cultură franceză ca atare. Să spunem aşa: într-o istorie a literaturii franceze îi găsim, de exemplu, pe Alfred de Musset şi pe Alfred de Vigny la acelaşi nivel. În realitate, Alfred de Muset este un poet minor. şi tot aşa în restul culturii, în critică mai ales. Uneori, cu o anumită răutate, care este şi ea necesară, eu spun că singurul critic francez serios este Baudelaire, care avea, într-adevăr, simţ critic între poeţi. Asta pe de o parte. Pe de alta, vorbeam despre simţul critic în forma sa de autocritică. Adică să se înţeleagă exact care este valoarea noastră şi să nu exagerăm când spunem că toate

valorile româneşti, care sunt, fără îndoială, de multe ori solide şi serioase, se afla la nivelul cel mai înalt posibil. Să înţelegem că în universalitate nu este chiar aşa şi că dacă spunem, de exemplu, da, şi Emil Cioran este interesant, să înţelegem, totuşi, că nu are poziţia pe care o are Eugen Ionescu şi că nu îi putem pune la acelaşi nivel numai pentru că sunt reprezentanţi ai culturii române. Tot aşa în considerarea valorilor aici,

în ţară. De multe ori se fac aprecieri arbitrare cu privire la poeţi: „Da, ar fi meritat premiul Nobel, însă nu l-a luat”. Să vedem mai întâi dacă, într-adevăr, l-ar fi meritat şi dacă nu au fost alţii să-l merite mai mult. De curând, vorbeam cu un romancier şi critic român despre posibilitatea pe care şi-o atribuia sie însuşi de a avea premiul Nobel. şi eu îi spuneam: „Da, dar sunt câţiva scriitori în America Latină, care poate sunt mai importanţi şi mult mai autentici”. La care el îmi răspunde: „Da? Care, ce scriitori?”. Deci, de multe ori se fac afirmaţii fără niciun fel de cunoaştere şi fără un elementar simţ critic.


87


Se înţelege, că acest simţ critic nu trebuie nici exagerat în sensul că să te împiedice să vorbeşti la acelaşi nivel şi pe acelaşi plan cu marile personalităţi ale lumii culturale. Însă aceasta este cu totul altceva. În acest caz, vorbim ca oameni dotaţi, în realitate, cel puţin cu aceleaşi posibilităţi, dacă nu cu aceleaşi realizări. Putem comunica astfel cu toate valorile universale şi putem înţelege, cum spuneam, că Aristotel e al nostru, şi-l putem discuta şi pe Hegel şi pe Aristotel. Însă să nu confundăm, pe de altă parte, lipsa noastră de informaţie cu starea efectivă a culturii sau a literaturii. Tot aşa la una din întrunirile, la care participăm şi eu, se vorbea despre modernism şi modele în postmodernism. Am observat atunci, că ar fi bine să se cunoască şi alte momente citind cazul unui scriitor englez, care era cu totul necunoscut. şi, se înţelege, că mulţi au rămas indignaţi că mi-am permis să spun că trebuia să deschidem orizonturile şi în acest sens. Dacă pot atribui punctul meu de vedere din această perspectivă – care este, fără îndoială, o perspectivă limitată – un defect, un neajuns al culturii româneşti este această lipsă, sau cel puţin, deficienţa, de simţ critic în cele două sensuri pe care am încercat să le disting şi să le formulez.

Cu tot ce aţi realizat pe parcursul

întregii vieţi, vă consideraţi integrat în cultura română?

Cred că indirect am răspuns deja la

această întrebare. Adică, mă consider integrat în cultura românească că român şi lucrând pe un plan universal, fără a

intenţiona să ocup un loc anume în cultura română. Adică, o integrare adevărată în cultura română din partea mea nu se pune ca problemă. Fiindcă eu am înţeles de la început că a face cultura română înseamnă a face cultura universală. Însă, din punctul de vedere al culturii româneşti, nu pot spune că aş fi fost cumva integrat, fiindcă, în realitate, eu nu am pătruns în cultura română, nici măcar în lingvistica română. Adică am fost apreciat de lingviştii români însă, de departe, nu s-a creat aici niciun fel de curent, nici nu am fost tradus... În 63

s-a tradus şi în rusă cartea mea într-o colecţie despre ceea ce este nou în lingvistică, pe când în România s-au făcut doar câteva traduceri parţiale, astfel că, de fapt, eu nu am pătruns în lingvistica românească. Într-un dicţionar de termeni şi de noţiuni de lingvistică, foarte bun de altfel, găseşti tot felul de termeni şi de noţiuni, foarte marginale, fără niciun fel de importanţă şi noţiuni izolate, personale a cutărui sau cutărui lingvist

minor... şi foarte puţine din noţiunile mele fundamentale, care sunt cunoscute în toată lumea numai în România nu. Mai mult, de două sau de trei ori am văzut că anumite idei ale mele şi cu aceeaşi formulare, sunt atribuite altor lingvişti. Deci, aceasta integrare nu a avut încă loc, dar începe să se afirme astăzi. Deşi, cum spuneam, am fost destul de cunoscut şi de către tineri, însă mai mult ca un simbol, ca un mit şi nu ca o sursă de cultură şi de ştiinţă. Singurul care a înţeles foarte bine, dar cam târziu, din punctul de vedere al culturii româneşti în general, a fost Mircea Borcila de la Cluj şi, în primăvară, la Bălţi şi la Chişinău, am


88


avut satisfacţia să ascult pe câţiva reprezentanţi tineri ai acestui centru care, într-adevăr, au înţeles şi s-au pătruns foarte bine de concepţia mea, au înţeles-o toată... De altfel nepoata mea, pe care aţi cunoscut-o, Eugenia Bojoga, şi-a scris teza de doctorat despre receptarea concepţiei mele în fosta U.R.S.S. Acolo a fost o receptare mult mai amplă decât în România şi mult mai variată. Însă şi acolo fiecare a luat ceea ce îl interesa pe el şi care putea servi la punerea unei anumite probleme.

Italia este ţara unde aţi susţinut teza

de doctorat în lingvistică, apoi la interval de 5 ani – în filosofie. Ce v-a determinat să legaţi aceste două discipline? Astăzi toată lumea este de acord că sunteţi un nume de rezonanţă al lingvisticii. Cum vedeţi relaţia între aceste două două ştiinţe? Câtă filosofie este în lingvistică şi câtă lingvistică în filosofie?

E o întrebare foarte

interesantă, fiindcă, într-adevăr, Italia m-a condus spre această unitate între lingvistică şi filosofie prin ceea ce se cheamă filosofia limbajului. La început pur şi simplu urmând această identificare a lui Benedetto Croce între estetica şi lingvistica generală. De altfel estetică lui Croce are acest subtitlu: „Estetica că ştiinţa a experienţei şi lingvistică generală”.

Însă plecând de la această identificare am ajuns la alte concluzii, care, într-un sens, au lărgit şi orizontul meu, făcându-mă să înţeleg şi unitatea dintre filosofie şi lingvistică prin filosofia limbajului. Adică, limbajul a fost timp de secole, cu foarte mici excepţii, în afară filosofiei, sau a fost considerat mai mult ca o problemă a instrumentului de expresie şi în filosofie şi în alte domenii. Filosofia limbajului se făcea mai mult sau mai puţin

indirect. De la Hegel încoace putem spune că limbajul ocupa din ce în ce mai mult o poziţie centrală în filosofie şi, deci, şi problema limbajului de la Hegel şi Giambattista Vico devine una din primele probleme ale filosofiei. Eu am încercat să consider toată filosofia din punctul de vedere al filosofiei limbajului. Ştiinţa lingvistică se ocupă de limbaj şi de structură limbajului, a limbilor şi a elementelor pe care le cuprinde limbajul, pe când filosofia limbajului stabileşte locul limbajului între activităţile libere ale omului şi sensul limbajului ca dimensiune a esenţei omului.

Aţi început în Italia o carieră

strălucită. Ce v-a determinat să plecaţi în America Latină?

Aş putea răspunde

simplu: sărăcia. În Italia am fost singur, fără niciun ajutor când am plecat din ţară. Întâi am avut bursă, apoi a trebuia să muncesc şi în acelaşi timp să studiez la Universitate. Eram plătit

foarte prost, trebuia să muncesc seara la un ziar şi ziua la o întreprindere, „Enciclopedica”, unde trebuia să scriu tot felul de articole, care aveau prea puţină legătură cu lingvistica şi cu literatura. Îmi rămânea foarte puţin timp, adică aproape deloc. Timpul îl răpeam somnului ca să pot să continui să mă ocup de ceea ce mă interesa. Nu regret astăzi această experienţă, nici experienţa de la ziar, nici cea de la enciclopedie, fiindcă şi acestea au contribuit la lărgirea orizontului meu şi la o anumită practică a redactării. Însă atunci era foarte greu şi nici nu puteam aprecia aceste consecinţe, pe care le-am constatat mai târziu. Deşi aveam posibilităţi în Italia, unde începusem să fac şi critică de artă, mă împrietenisem cu foarte mulţi pictori şi sculptori şi intrasem, mai mult sau mai


89


puţin, în cultura italiană şi în mediul artiştilor a trebuit, totuşi, să plec pentru a-mi face un rost mai sigur şi am avut din nou noroc. Tocmai atunci, când căutam împreună cu câţiva prieteni italieni, şi ei doctori, un post undeva prin străinătate, la universităţi din străinătate şi ne gândeam încotro s-o apucăm, găsim chiar în ziar, de exemplu, un anunţ că o anumită Universitate din Africa de Sud cauta profesori...

Dar aţi ajuns la Montevideo... Am fi putut merge în

Africa sau în Afganistan, care oferea posturi şi salarii foarte bune. Din fericire, nu a trebuit să mă duc la Cabul. Ca ziarist l-am cunoscut pe consulul uruguayan de la Milano (locuiam atunci la Milano) şi el mi-a spus: „Dar de ce în Africa de Sud sau în Afganistan? Veniţi la noi, veniţi în Uruguai, unde am înfiinţat de curând o facultate de „humanidade”. Veniţi la noi că avem nevoie de profesori”. şi atunci m-am dus în Uruguay. Într-adevăr, a fost o hotărâre foarte potrivită, foarte bună, fiindcă mi-a permis să mă dezvolt cu toată libertatea şi să fiu în acelaşi timp şeful meu şi îndrumătorul lingvisticii acolo unde există încă foarte puţină.

Aţi devenit astfel un fondator al

lingvisticii latino-americane... Fondator al lingvisticii latino-

americane – nu, fiindcă există o lingvistică destul de serioasa la Buenos-Aires sau în alte ţări, unde erau centre de specialitate. Nu prea multe, dar existau. Dar în Uruguay

am devenit, fără îndoială, fondatorul unei orientări noi în lingvistica Americii Latine prin această şcoală de la Montevideo.

În câte limbi vă „scăldaţi”, domnule

profesor? În mai multe. De obicei, se spune că

se cunosc atâtea limbi şi se vorbesc atâtea limbi... Eu, dacă mă întrebi câte limbi ştiu, spun că niciuna, fiindcă nimeni nu ştie o limbă întreagă, toată în posibilităţile ei şi prefer să mă întrebe în câte limbi mă „scald”, cum întrebaţi Dumneavoastră, sau

câte limbi întrebuinţez şi atunci spun: depinde de ceea ce scriu. Dacă scriu poezie scriu în limba româna, dacă scriu proză – în italieneşte, dacă scriu un articol stintific atunci scriu în spaniolă, în germană sau franceză, de exemplu. Am predat în engleză, am scris câte ceva în portugheză (în portugheză am predat de mai multe ori în Portugalia sau în Brazilia). Acestea sunt limbile pe care le-am utilizat...

Din 1963 v-aţi stabilit în Germania,

iar în 1968 aţi fost pentru prima dată în România după aproape 30 de ani de absenţă. Cum aţi găsit ţara la întoarcere?

E o întrebare la care se poate

răspunde cu greutate fiindcă nu am avut posibilitatea să cunosc ceea ce era ţara şi să văd, într-adevăr, ceea ce se întâmplase aici. Pe de o parte, aceasta revenire după 28 de ani a însemnat revenirea la familie, fiindcă nu-mi văzusem familia de atâta timp şi, deci, această percepţie a ţării prin familia mea a fost. Pe de altă parte, am fost primit cu atâta entuziasm, cu atâta dragoste şi cu


90


atâta interes pentru cineva care se afirmase în străinătate şi venea aici la un congres de lingvistică, că nu am putut avea contacte care să-mi permită să văd şi celelalte aspecte din ţară. Ţara eu am cunoscut-o mai curând din ziare sau din informaţiile care îmi veneau în Germania. Însă foarte mult timp (în Uruguay am stat 12 ani) nu aveam contacte de niciun fel. Numai cărţile pe care le primeam din când în când din România, şi acelea erau cărţi mai mult de specialitate, fără posibilităţi de a cunoaşte ţara, de a cunoaşte evenimentele şi faptele în ţară. Astfel că şi acuma mă mai simt străin, departe de realităţile României, departe de toate intrigariile româneşti şi de toate diferenţele şi trecerile de la un partid la altul, de la disidenţă la nedisidenţă şi invers. şi mă miră când îmi spune cineva: „Dar cum, nu ştiţi că cutare a fost...? Zic: „Nu ştiu nimica şi nici nu mă interesează. Mă interesează doar dacă e un om autentic şi dacă face ceva cel puţin pentru cultură şi pentru ştiinţa românească”.

Domnule profesor Eugeniu Coşeriu,

sunteţi astăzi membru de onoare al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de ştiinţe din Chişinău, al Academiei Braziliene de Filologie, al Academiei Norvegiene, al celei din Heildelberg şi al Societăţii Europene de Lingvistică Romanică. Care din aceste titluri vă este mai aproape de suflet? Vă pot adresa astfel întrebarea?

Puteţi, fiindcă toate întrebările sunt

libere. Însă răspunsul este foarte greu. Nu aş putea spune că un titlu este mai aproape sau mai departe de suflet. Aş putea spune

care titluri sunt mai importante în general sau mai măgulitoare pentru mine. Un titlu care mi se pare foarte important este titlul de la Heidelberg. În Germania noi nu avem o singură Academie ci şase, pe regiuni, şi cine este membru într-o Academie nu poate fi şi în celelalte. Am fost ales membru al Academiei din Heidelberg care este Academia regiunii noastre din tot sud-estul Germaniei. Însă, pe de altă parte, dacă e vorba de o atitudine subiectivă, ceea ce m-a impresionat şi mişcat mai mult a fost gestul Academiei de la Chişinău. M-am întors în Basarabia nu după 28 de ani ci după 51 de

ani, în 1991. Dacă vă aduceţi aminte, se proclamase independentă, într-o miercure cred că era. A doua zi m-am dus la Munchen la consulatul sovietic, am luat viza şi pe la Moscova am ajuns la Chişinău. Era prima dată după 51 de ani când veneam în Basarabia ca un basarabean cunoscut de ei şi nu ca cineva care venea de pe altă lume sau de pe altă planetă. şi de asta m-a impresionat foarte mult. şi tot acolo am fost făcut

(cred că se pregătise dinainte) şi membru de onoare al Academiei de ştiinţe şi membru al Societăţii Scriitorilor din Republica Moldova. M-a mişcat profund acest lucru. Au fost şi alte aspecte care m-au mişcat, fiindcă veneau din regiuni îndepărtate şi de care mă ocupasem foarte puţin. Printre altele, când m-au făcut membru de onoare al Academiei Finlandeze. Asta a fost acum câţiva ani.

Din câte am aflat, în curând, în

Franţa va vedea lumina tiparului o carte a Dumneavoastră care, se spune, ar fi cea mai valoroasă şi care pune bazele conceptuale ale culturii în general şi despre care se mai


91


zice că ar fi similară ca descoperire în cultură cu revoluţia lui Copernik în ştiinţă. Vă rugăm să ne spuneţi în linii mari despre ce este vorba în acest volum?

Bine, mai întâi să precizăm câteva

lucruri cu privire la această publicaţie în limba franceză. Va apărea nu o carte în particular ci într-un prim volum. Sub acelaşi titlu „Omul şi limbajul sau” va urma şi volumul al doilea. Sunt studiile pe care le-am scris în limba franceză. Acuma sunt adunate toate şi reprezintă, într-adevăr, o bază a ştiinţelor culturii şi a ştiinţei lingvistice cum le înţelegem astăzi. Într-al doilea volum se vor publica alte studii, pe care eu le-am scris în alte limbi şi care nu au fost încă traduse în limba franceză, fiind scrise în spaniolă sau în germană. Deci, în acest prim volum apar, cu două mici excepţii, numai studiile scrise de mine în limba franceză şi nu toate ci după anumite secţii. Şi aşa volumul este prea mare – cam 500 de pagini. Cât priveşte aşa-zisa revoluţie coperniciană, e vorba de reconsiderarea punctului de vedere al limbii, al sistemului lingvistic. Pe când în formularea, mai ales, a marelui lingvist franco-elveţian Ferdinand de Saussure se spune că se ia limba ca punct, ca zona centrală a lingvisticii şi se vor considera toate celelalte aspecte ale limbajului din punctul de vedere al limbii, deci al sistemului lingvistic, eu răstorn această teză în sensul că propun, dimpotrivă, să plecăm de la vorbire şi să considerăm şi limba din punctul de vedere al vorbirii, fiind vorbirea mult mai bogată decât limba şi prezentând vorbirea şi alte dimensiuni, care nu sunt date în limbă,

într-o anumită limbă. Aceasta mi-a permis să disting o lingvistică a textului – şi una dintre scrierile mele are acest titlu – „Lingvistica textului” – şi o lingvistică a vorbirii în general. Acest fapt a fost considerat o revoluţie mai întâi în Japonia, ţara în care am fost tradus mai ales. În Japonia s-au tradus 7 volume mari, aproape toate lucrările mele esenţiale scrise până atunci. Mai întâi în Japonia iar apoi şi în alte ţări. Expresia aceasta cu revoluţia coperniciană e a unei lingviste franceze, a doamnei Colette Laplase şi e dintr-un punct de vedere foarte special, din punctul de

vedere al traducerii. Ea a scris o carte despre teoria traducerii şi aici mă tratează şi pe mine în contextul teoriei traducerilor ca fiind o revoluţie coperniciană şi în teoria traducerii, fiind o revoluţie în general.

Cât de prezentă este

limba română în casa Dumneavoastră? Aveţi fii, fiice care ar duce mai departe ceea ce aţi început?

Nu. Eu am 5 copii.

Trei fete şi doi băieţi, însă cu peregrinările noastre prin diferite ţări, ei nu s-au preocupat de limba română şi, de altfel, numai unul dintre ei are tendinţe filologice, o fiică, care se ocupă cu italiana. Însă ceilalţi, băieţii, au făcut dreptul – unul este judecător, celălalt este funcţionar la minister – fiica mai mare a făcut fizica atomică, şi-a luat doctoratul în fizică atomică în Franţa. S-a îndepărtat aşa-dar şi de filologie şi de limba română.

Poate se apropie nepoţii? S-ar putea întâmpla. De altfel, când


92


au venit băieţii în România (aveau pe atunci 11-12 ani) dat fiind faptul că mama nu vorbea altă limbă, au început să înveţe câte ceva şi ea, de altfel, li se adresa în limba română până se înţelegeau.

Domnule profesor, de la înălţimea

celor 80 de ani pe care i-aţi împlinit şi a realizărilor Dumneavoastră, aş vrea să întreb dacă vă consideraţi, totuşi, un om norocos?

Da, mă consider un om norocos, însă

nu ştiu dacă acest noroc nu l-am ajutat şi eu într-un fel. A fost un noroc pe care l-am avut fără să am merite speciale. Mai întâi, faptul că m-am născut în ţara întregită şi în acea atmosferă românească care pentru noi părea eternă. Apoi, faptul că am avut la şcoală învăţători şi profesori minunaţi. Apoi, un alt moment important a fost că am plecat din Basarabia după ocupaţie. Dacă aş fi rămas acolo, dacă nu aş fi luat această hotărâre, care însemna în realitate un salt în neant în acea perioadă, ce s-ar fi întâmplat? Ori aş fi sărbătorit astăzi ca Evgheni Ivanovici ori mi-o fi albit oasele pe undeva, prin Rusia, sau prin Siberia. Deci, acest noroc pe care l-am avut să mă hotărăsc să plec fără nicio perspectivă într-o aventură, care nu era prevăzută în niciun fel. Apoi plecarea în Italia, un moment într-adevăr de noroc, fără îndoială, noroc, ajutat şi de mine. Eu începusem să învăţ bine italiana, bursa mi-a dat-o guvernul italian prin profesorul Petronio de la Iaşi, deşi făcusem numai un an de facultate, însă, prin asta, am scăpat de tot ce s-a întâmplat apoi în România, am scăpat de război, am scăpat de toate şi,

deci, cu toate greutăţile pe care le-am întâmpinat, am fost, în acest sens norocos. Apoi norocul de a fi ales între Afganistan, Africa de Sud sau de a mă întoarce în România şi plecarea în Uruguay, unde din nou am avut posibilitatea să mă dezvolt... Însă norocul a fost, în acelaşi timp, cum spuneam, un noroc provocat şi neaşteptat, adică, să faci ceea ce trebuie să faci, fiindcă la un moment dat ţi se vor recunoaşte calităţile şi vei fi chemat. Să aştepţi să te cheme. Cum am făcut în Uruguay. Am aşteptat să mă cheme. ştiam că nu voi rămâne toată viaţa în Uruguay, însă, nu ştiam când mă vor chema. Nu am mişcat

niciun deget ca să fiu chemat. Am aşteptat pur şi simplu, am scris şi am publicat şi s-a întâmplat că în 1962 să fiu chemat simultan la o Universitate din S.U.A., la Seattle, în statul Washington, la o Universitate din Olanda şi la trei universităţi germane, la Bonn, la Frankfurt şi la Tubingen. şi eu am putut alege.

Vă mulţumim,

domnule profesor, pentru amabilitatea de a ne fi acordat acest interviu. Permiteţi-ne să vă urăm mulţi ani... Oamenii buni, oamenii excepţionali au datoria să trăiască mult.

Dacă într-adevăr este o datorie, am

să încerc să-mi fac datoria şi eu, însă trebuie să mă ajutaţi şi Dumneavoastră cu afecţiunea, cu dragostea pe care mi-aţi arătat-o întotdeauna.


93


lansare de carte 32

EEmmiilliiaa PPooppeessccuu RRuussuu -- pprreeffaaţţăă llaa vvoolluummuull ddee ddeebbuutt IInnssoommnniiiillee UUmmbbrreeii

Eugen Axinte

Poezia interogaţiei şi a însingurării

Care ar putea fi, la o

trecere sumară a lucrării omeneşti sub vremi, chemarea şi adăstarea fiinţei întru lucrarea spiritului? „Chipul” fiinţei stă, în viaţă, sub semnul ambiguităţilor, al trecerii sub nestatornicia clipei, ilustrată în crâmpeie de infidelităţi. Şi acestea durează până când fiinţa simte că este purtătoarea unei drame colective, că trăieşte departe de sine, într-o lume fragmentară, insolubilă. Atunci, în singurătate, descoperi că toposul tău fiinţial este, de fapt, altceva. O adiere, o şoaptă îţi trezesc virtuţile din netimp şi somnul tău, ontic, se revarsă în insomnii. Aşa se întâmplă, desigur, şi cu poezia Emiliei Rusu (născută la 25.10.1967 la Vatra Dornei, judeţul Suceava, profesor la Şcoala Gimnazială Crucea, judeţul Suceava), care, iată, simte că e chemată să iasă în lume în chipul poetic al insomniei, ce i-a fost hăruită la naştere.

Pentru că titlul cărţii Domniei Sale, cel care dă acum rod către aşteptarea lectorului, se intitulează Insomniile umbrei. O umbră care s-a trezit din somnul fiinţial,

chemată fiind la „Cina de taină” a insomniilor. Pendulând între intrigă şi fire, între vremuire şi interogaţii, „paşii” Emiliei Rusu duc, cu certitudine, către reconstruirea universului fiinţial, a universului pierdut: „Peste umbră nu poţi păşi nici măcar în cuvinte./Peste dureri şi regrete poţi păşi doar cu gândul./Dar peste dragoste?//numai îngenunchiat –/mereu învins.” (Paşii). Asumarea vădită a interogaţiei, în redundanţe şi recurenţe, ţinerea permanentă a trăirilor în fiorul expresiei necodificate, empatizarea stărilor fiinţiale prin „abaterea

de la real a lucrurilor realului”, cum ar spune un Jean Tardieu, acesta făcând referire la „manipularea” ludică a realului, par a fi câteva dintre „cheile” în care se deschid oficierile şi ispitirile poetei: „Am fost un bob de rouă/de sete ierbii stând//am fost fir de nisip/din care s-a născut o perlă//am fost clepsidra/iar tu, nisip de aur/noi am fost/începutul de la capătul infinitului.” (Am fost). „Locuirea” în tot ce o înconjoară, „locuită” fiind, la rându-i, de acestea

(„Dacă ochii tăi/însetaţi, mă vor căuta/mă vor găsi/în frunză cea fragedă.//Dacă ochii tăi/întristaţi, mă vor căuta/vor găsi/în frunzişul umed/otoamnă târzie.//Dacă glasul tău/cheamă în noapte/numele meu/îţi răspunde marea/înmurmurând...” – Dacă... ochii tăi) revendică, în trăirea logopoetică, „rememorarea” paşilor pierduţi în ontie. Memorabil ar fi acest scurt poem, intitulat Lacrimi, care ilustrează (atenţie!) „ce nu se poate plânge” („Plâng, o vorbă nerostită încă –/preaplinul din pahar//adierea caldă a unei zile însorite/de primăvară/neastâmpăr aşterne în fraged frunziş/tulpini, înalte şi drepte/plâng –//ce nu se poate plânge.”),

lll aaa nnn sss aaa rrr eee ddd eee ccc aaa rrr ttt eee

94


sugerând cât anume din fiinţa textului vrea să isprăvească întru „lacrima” elementaliilor.

Poezia Emilei Rusu musteşte de astfel de „peripeţii”, să le zicem, ale descătuşărilor fiinţiale, în iscusinţele şi fecundările limitei. Adică, se opreşte aici, stă, numai şi numai, în hotarul dintre contrapunct şi innenarabilul clipei, salvată fiind doar de o perpetuă interogare a singurătăţii. Într-o înfăţişare holonică (gr. holon = întreg, tot) spectrul captivităţii fiinţiale pare a cuprinde şi textul, travaliul însuşi, aşa cum pare a se amprenta în fragilitatea fiecărei clipe. Am putea, păstrând proporţiile, să asemănăm întrucâtva poezia Emiliei Rusu cu cea a francezului Alain Bosquet: nu „încântarea” obiectelor primează aici, ci „numirea” şi fascinaţia contradicţiilor. Dacă le-ar fi scris în duhul incantaţiei ar fi trebuit să renunţe la „reîntregirea” clipei, iar corul acesta s-ar fi risipit în eideza lumii.

Ori poezia Emiliei Rusu nu vrea să se îndepărteze de innenarabil, de demersul retoric (ritoria) al dicteului impus de un refugiu în „relieful” textului. Iată cum, totul pare a se risipi într-o interogaţie fără sfârşit („În nopţi cu lună plină/coamele cailor/au umbre ciudate./Caii mei/galopând în delir./Foşnetul ierbii şi murmurul pădurii/amuţesc/în muzica ielelor./Când toată făptura se preface în apă şi foc./Braţele mele încă te mai pot cuprinde/şi taine-mi stau a desluşire.../Când orologiul stă în crucea nopţii/fecioare desculţe

dănţuiesc frenetic//ce mai aştepţi?” – Ce mai aştepţi), subminată de oficierea unei nedesluşite aşteptări.

Desluşirea „configuraţiei” artistice stă numai şi numai în conexiunea dintre „himera” textuală lansată de autor şi capacitatea lectorului de a adăsta în „epopeea” scripturală a acestuia. Iată cum, orice derapare de la acest consens poate să pară, la o primă lectură, neconsunantă cu, să-i zicem, „dogmatismul” lecturii/lectorului. Inventarul creaţiei se va revărsa în text şi, de aici, va căuta „transparenţa” cititorului la lectură.

Ispitirea cititorului cere, indisolubil, o anume deschidere către „comunicarea”

semasiologică, convertind textul întru „supunere”. Iată o astfel de virtuoasă deschidere către lector: „Nu-mi judeca lacrima/greşind, când te iubeşte!/Nu-mi judeca vorbele/încă

nerostite./Judecă-mi absenţa!” (Îndemn), în care alcătuirea

imaginaţiei este suplinită de o tulburătoare cenzurare a suferinţei. Stările ruiniforme par a accesa până şi seducţia sintactică, oficiind semnificaţiile semnului până la divergenţa metalimbajului şi a „îngăduinţelor” epistemiologice. Hâns Robert Jauss, în Experienţă estetică şi hermeneutică literară (Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p.384), observă cum „Lirica în ipostaza de experienţă a ceea ce ni se înfăţişează altfel decât realitatea cotidiană dată păstrează ceva din orizontul lumii reale pe care o transgresează; ea poate atinge treapta alteralităţii numai şi prin aceea că, pornind de la un motiv desprins dintr-o situaţie arhicotidiană, este


95


în măsură să construiască un univers al limbajului poetic doar prin puterea de transfigurare a versului.”

Autoreferenţialitatea însă nu mai aparţine observaţiei jaussiene, nici chiar excerptului autobiografic, întrucât matricea „autocontenenţelor”, aşa cum o defineşte şi Aurel Ion Brumaru în Fiinţa muzicală, nu mai ţine de un limbaj metodologic, ci de un limbaj „translativ şi descriptiv” (Gilbert Durand). Acestea par a fi reperele prin care poezia Emiliei Rusu transgresează motivaţiile lirice. Ruinarea sentimentelor este „conceptul”, autocratic şi ligvistic, în care Emilia Rusu întemeiază relaţia dintre elementele solidare ale naturii transgresate şi propria-i fiinţă. Iată o astfel de convergenţă în poemul Întrebare: „O, ţi-aş picta frumosul chip/doar cu argintul lunii.../O, te-aş dori atât de mult/pierdută-n braţele minciunii.../Ţi-aş mângâia frumoşii ochi/lăsându-mă-n visare/de m-ai lăsa să te iubesc!/Şi nu ştii oare/că zi de zi, azi că şi ieri/eu mă tot mint că vreau să uit./Să te iubesc? Să te urăsc?/E doar o simplă întrebare.” Şi mai apăsat, ritualul îndurerării şi al însingurării stau aşternute în poemul Blestem, cu nimic mai prejos decât capodoperele lăsate nouă de tradiţia populară: „Eu te blestem!/Să nu-ţi găseşti o clipă liniştea./Şi-oriunde-ai fi/tu să tresări!/Să-ţi fie dorul-dor.../Blestemul se împarte./Şi lacrima-mi rebelă/ce cade pentru tine/să se prefacă-n fluturi/de suflet să-ţi anine/să se prefacă-n cântec/în umbre şi suspine/un fir de dor, subţire...”

Dincolo de eficacitatea sau neeficacitatea semnului semantic stă, totuşi, îndemnul către semnificaţie, dar şi

limbajul semnificanţilor lingvistici. Iată de ce, divergenţa dintre limbajul natural şi „codificarea” limbajului semnificant poate altera receptarea lectorului. În orice cultură primează dogmatismul cunoaşterii şi al educaţiei semantice şi estetice. Conectarea limbajului propriu la ceea ce Martinet şi Jakobson numeau „puterea materiei fonetice” este o problemă de metalimbaj cultural şi nu o relaţie noetică între indivizii producători de „bunuri” lirice. Poezia nu trebuie să fie o componentă ierarhică a vieţii ci un „emiţător” de noemă şi un „receptacul” de sublimare, rezultate odată cu codificarea sintactică din interiorul limbajului semantic.

Tocmai acest monolit axiomatic este ceea ce dă poeziei Emiliei Rusu un plus de vigoare, coerenţă sistemică şi „vocaţie”, în sensul

destructuralizării conceptelor şi al eliberării din panoplia exclusivismului literar al zilelor noastre. Iată

un poem, Numele tău... Iubire, în care semnificantul semantic transcede, în dictum, dincolo de „ştafeta” consemnelor: „Vreau să te găsesc/pasăre măiastră, în zbor/sau susur nesecat, de rece izvor/vreau să te numesc/ciocârlie/sau aur, vărsat pe flori de păpădie/vreau să te-ntâlnesc/baladă străveche, pe strune de vioară/şi vreau să te numesc/amurg sau înserare/un nume mai sonor/un nume care doar al tău să fie//de-aceea te-am numit/Iubire.”, consfinţind astfel mesajul vibratoriu al epistemei lingvistice. Dar iată şi o altă faţetă a poeziei Emiliei Rusu, aşadar o noutate a vibraţiei fonetice şi a obiectivării fiinţiale: „Am rămas aceeaşi/ostrună ce vibrează/chiar şi-n tăcere/un sunet, mai contează?/În noaptea înstelată/doar marea


96


murmura/alături de-o vioară/şi, caldă, vocea ta.” (Emoţii). Aici, cu sentimentul avertizării că există şi o altă instanţă a „înălţării” în poezie, Emilia Rusu ne oferă o scurtă „reverenţă” despre posibilităţile sale scripturale. Pentru exemplificare, iată un poem tulburător, nepereche: „Vine o vreme/când mâinile mamei/neputincioase/abia mai pot/să şteargă o lacrimă/să mângâie icoana/zidită în altarul sufletului său.//Mamă/plămada ta de-a pururi/răsare din sămânţa/nepângăritelor iubiri.//Mamă, mamă/crâng în floare/apă limpede-n izvoare/cer cu stele//fior al sărutului/poarta Infinitului/sfântă între sfinţi/cu lacrimi

fierbinţi/şi umbră de dor...” (Odă închinată mamei).

Prefaţa aceasta nu este nimic altceva decât o scurtă prezentare a posibilităţilor de exprimare şi de afirmare a poeziei doamnei Emilia Rusu. Debutul editorial al Domniei Sale este o certitudine şi prefigurează câteva „linii de forţă” ce par a da rod în lirica noastră contemporană. De aceea, numi permit să dau niciun „verdict” privind evoluţia lirică a poeziei sale. Dar nici nu voi exercita nici cea mai mică intenţie profană, în această instanţă. Timpul va adăuga, sau va scădea, la/din ceea ce ne oferă acum poeta, cu talent indiscutabil şi capacităţi lirice (unele dintre ele, memorabile) demne de Înălţare.

Foto de la lansarea vol. Insomniile Umbrei împreună cu Scriitorul şi poetul Nicolae Băciuţ, redactor şef al revistei Vatra Veche din Tg. Mureş, poeta şi prozatoarea Anica Facina şi scriitorul Gheorghe C. Patza. în Salonul alb al Casei de Cultură Platon Pardău din municipiul Vatra Dornei.

Emilia Popescu Rusu născută la 25 octombrie 1967 la Vatra Dornei, profesor pentru înv. primar şi preşcolar activitatea publicistică şi- a început-o debutând în pag. revistei Vatra Veche la editura Nico unde a apărut şi volumul de debut Insomniile Umbrei, prefaţa aparţine poetului Eugen Axinte. Alte apariţii pe parcursul timpului aduc pe scara axiologică a poeziei, vocea Emiliei Popescu Rusu ca pe o trezire a fiinţei din somnul ontic care stă să înlăture orice suspiciune că avem în faţă o poetă care are încă ceva de spus în poezie...

prof. Anişoara Vleju


97


LLaannssaarree ddee ccaarrttee llaa VVaattrraa DDoorrnneeii

Emilia Popescu Rusu

Marţi 27 mai 2014, la Vatra Dornei

în Sala Oglinzilor din Palatul Primăriei

municipului, a avut loc lansarea de carte a scriitoarei şi poetei Anica Facina.

Anica Facina este una dintre vocile remarcabile ale literaturii noastre contemporane, după o viaţă închinată şcolii, dascăl fiind, Anica Facina este o iubitoare a cuvântului şi a frumosului, frumos pe care l-a transmis şi altor generaţii. Ca autoare are publicaţii în volum: patru cărţi de literatură pentru copii, patru cărţii de poezie şi patru cărţi de proză scurtă.

La acest eveniment a fost lansat în cadru de sărbătoare, volumul de proză

scurtă „Personalul de noapte”, care de fapt nu este un tren personal cum ar înţelege publicul cititor la prima vedere a copertei, „Personalul de noapte” ascunde în chip metaforic, munca autoarei, o insomniacă, în favoarea creaţiei. La eveniment au participat prieteni şi foşti colegi ai autoarei, cadre didactice de la toate şcolile şi liceele din municipiul, foşti elevi şi colaboratori, au onorat învitaţia autoarei, primarul municipiului, dl. Ilie Boancheş, feţe

bisericeşti, pr. prof. Mihai Valică, pr. Emanuel Valică, membri Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor, membrii ai Cenaclulul Nectarie de la Vama jud. Suceava, asociat cu Academia Păstorel din Iaşi, condus de scriitorul Ioan Mugurel Sasu, printre invitaţi s-a numărat şi primarul comunei Mănăstirea Humorului, jud. Suceava, de asemenea poet şi domnia sa. Cătalina Orsivschi cunoscută pentru dăruirea cu care se ocupă de Muzeul de ouă încondeiate de la Vama. Au fost prezenţi şi membri Asociaţiei „Culturale Pro Basarabia


98


şi Bucovina” - filiala „Arboroasa” Vatra Dornei. Alte nume care fac cinste culturii dornene au fost prezenţi la această manifestare de cultură; dr.muzeograf Liubomira Olariu, poeta nonagenara Tatiana Vlad Guga, scriitorul Gheorghe Patza, poetul Gheorghe Vicol, pictorii Rodica Buşcu şi David Croitor, dr. Sorin Codlarciuc şi invitatul de onoare sciitorul şi omul de cultură dl.Nicolae Băciuţ din Târgu Mureş.

Evenimentul a fost moderat de scriitorul Gheorghe Patza care a făcut o analiză amplă şi la obiect a cărţii, au luat cuvântul prof. Victoria Ostaficiuc care a vorbit despre arta personajului la Anica Facina.

Prof. Maria Cruceanu a dat citire

mesajului de suflet dedicat Anicăi Facina de către Ioan Cruceanu, deţinătorul Muzeului de Gânduri.

Prof. Mirela Neagoş a susţinut o alocuţiune referitoare la carte şi pr. prof. scriitor Mihai Valică a vorbit despre Anica Facina ca om şi nu în ultimul rând şi despre carte. În cuvântul de mulţumire a autoarei Anica Facina a justificat şi a făcut o amănunţită referire la personaje şi întâmplările pe care le-a aşternut în carte şi mulţumind tuturor a citit poemul- Închinare- de Nicolae Băciuţ.

Scriitorul Gheorghe Patza a făcut o prezentare a personalităţii scriitorului Nicolae Băciuţ şi l-a invitat să ia cuvântul.

Nicolae Băciuţ a citit cronica Trenul de noapte, scrisă de domnia sa şi în încheiere a susţinut un recital de poezie din Nichita Stănescu, Eminescu, Radu Gyr... acest moment apoteotic a umplut inimile celor prezenţi de emoţie.

Anica Facina este una dintre prozatorii care se inspiră în primul rând din propria substanţă, apoi conturează destine după tiparele vieţii, fară a devoala misterul personajelor, Anica Facina te face să exişti, acolo printre fapte şi întâmplări.

Autoarea crează o simbioză între personajele sale care te face să nu laşi cartea din mână până nu o citeşti, până la ultima pagină.

Am ales să scriu despre Anica Facina

din două motive; mi-a fost dăscăliţă, în 1974 am păşit amândouă pe acelaşi drum, am păşit pragul Şcolii Nr 4 din Vatra Dornei, eu elevă în clasa I, Anica Facina învăţătoarea mea, tânără şi frumoasă ca o zână... nu ne luam ochii de la ea, parcă era o soră mai mare venită să să poarte pe drumuri noi care se întrevedeau în zare. Au trecut anii... am devenit şi eu cadru didactic, mi-a fost inspector şi mentor în inspecţiile la clasă pentru obţinerea gradelor didactice şi nu în ultimul rând... dacă am ajuns Emilia Popescu Rusu, Anica Facina are meritul său aparte în drumul meu spre poezie. Ţin să-i mulţumesc şi să o felicit!


99


colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34

MMaarrccuuss TTuulllliiuuss CCiicceerroo ((110066--4433 îî..HHrr..))

Lenuş Lungu

Filozof antic roman, orator, om politic, susținător al republicii. Din scrierile sale s-au păstrat 58 de discursuri juridice și politice, 19 tratate despre retorică, politică, filozofie și peste 800 de scrisori. Scrierile lui Cicero reprezintă un izvor de informaţții despre epoca războaielor civile din Roma.

Începând cu anul 90 î.Hr., a trăit la

Roma, unde a învățat arta oratoriei de la Mucius Scevola Augur. În calitate de consul, a înăbușit complotul antisenatorial al lui Catilina, primind în semn de recunoaștere a meritelor sale titlul de onoare „Părinte al patriei „(acordat pentru prima dată în istoria Romei nu pentru merite militare). De la jumătatea anilor 50 î.Hr., se adâncește tot mai mult în studierea teoriei statului, a dreptului și a teoriei retoricii: Despre Stat, Despre orator, Despre legi, Hortensius,

Academica și Conversațiile de la Tusculum. Către anul 44 î.Hr., Cicero a scris două lucrări de un gen deosebit – Caton sau despre bătrânețţe și Laelius sau despre prietenie-, în care a creat portrete idealizate ale unor vestițţi romani din vremuri trecute, apropiațiţi lui din punct de vedere spiritual.

În luna martie a anului 44 î.Hr., a fost asasinat Cezar, iar în decembrie Cicero s-a întors la Roma pentru a încerca să convingă Senatul să apere forma de guvernare republicană în faţa urmașilor dictaturii lui Cezar, triumviraţții Octavian, Marc Antoniu și Lepidus. Discursurile și acţțiunile sale au fost lipsite de succes. La insistențţele lui Marc Antoniu, numele de Cicero a fost inclus pe lista celor proscriși, iar pe 7 decembrie 43 î.Hr., a fost ucis.

Citate: „Fericirea poporului este legea

supremă”. „Hârtia suportă orice”. „Tot ce e minunat e rar”. „Dacă nu suntem nemuritori, atunci

omului i se potrivește stingerea din viațţă la momentul oportun. Fiindcă natura face ca viațţa, ca și celelalte fenomene, să-și atingă sfârșitul la bătrânețţe, asemenea unui spectacol de teatru, dar totodată trebuie să ne ferim de oboseală și de îmbuibare“.

„Viațţa nu e condusă de înțţelepciune, ci

de destin” „Virtutea preţioasă adesea se

ascunde sub zdrenţe”.

„Prietenul sigur îl cunoşti în împrejurări nesigure.”

ccc ooo lll eee ccc ţţţ iii iii /// ppp ooo vvv eee şşş ttt iii ccc uuu ttt âââ lll ccc /// ccc iii ttt aaa ttt eee

100


cronică de carte 36

CCeell mmaaii iiuubbiitt ddiinnttrree ppăămmâânntteennii

(la 34 de ani de la apariţie)

Ion Ionescu-Bucovu

Amân de mult să scriu ceva despre romanul lui Marin Preda care a stârnit atâta vâlva la apariția lui și care probabil i-a fost fatal pentru că imediat după ce a văzut lumina tiparului, Marin Preda a murit în niște împrejurări care încă nu au fost elucidate și cred că nu vor fi niciodată.

În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâţția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să

compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți.

Dar „Cel mai iubit dintre pămâneni” a fost prima și cea mai grea lovitură dată regimului de Marin Preda. Nu mai era o proză cu șopârle strecurate printre rânduri, așa cum obișnuiau scriitorii, ci acuza direct

acea „eră a ticăloșilor”.

Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel de securitate),

„demagog rudimentar” (un general), „analfabet periculos” (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama

de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară.. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În „Convorbirile cu Florin Mugur”, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă


http://rogrup.net/profile/Ionescu

101


vorbind despre culisele ceaușismului. Puteau fi trecute cu vederea aceste

păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului „Delirul”.

Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, autorul devenise celebru, era adulat de mulţțime, mergea prin ţțară la întânliri cu cititorii, cu delegaţții interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului „Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu

„era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut că nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că

dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare …

Cine era acest Petrini?

Victor Petrini este un tânăr filozof (asistent universitar) care în urma unei

crime, apare în faţa unei instanţe judecătoreşti ce l-ar putea condamna la închisoare pe viaţă şi încearcă – sfătuit de avocat – să-l câştige pe judecător de partea sa, prin sinceritate, pentru a obţine o reducere a pedepsei.

Se poate spune, aşadar, că romanul are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în acelaşi timp, şi un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce priveşte norocul său în viaţă, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanţei judecătoreşti, ci şi uneia mai


102


înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuşi.

Aproape toţi comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego al lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariţia romanului, ar fi declarat „Victor Petrini c’est moi”, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzaţională (ca în cazul lui Flaubert), întrucât corespondenţa dintre scriitor şi personaj este evidentă.

Trebuie făcute însă câteva precizări. Victor Petrini reprezintă ceea ce a rămas neexprimat din personalitatea lui Marin Preda, după ce acesta şi-a scris romanele cu Ilie Moromete. Primul Marin Preda era sobru şi practica o disciplină artistică de fier. Descria situaţii şi istorisea întâmplări, fără să le comenteze. Iar el însuşi nu apărea în prim-plan. „Cel de-al doilea Marin Preda, reprezentat de Victor Petrini, are comportamentul unui bătrân, care iese în lume cu hainele şifonate şi cu cravata strâmbă, manifestând în plus tendinţa de a vorbi prea mult despre sine, fără să observe – sau să-i pese – că-i agasează pe cei din jur.” (Alex. Ștefănescu).

Personajul Petrini este și un alterego și al lui Ion Caraion, falsul său prieten ce-l turna la securitate, care fusese condamnat la ani grei de închisoare și apoi la moarte de regimul comunist. Ion Caraion îi povestise multe scene din închisoare pe care Preda le preluase în roman.

Aşa stând lucrurile, Victor Petrini este închis de două ori: o dată din motive politice minore (în perioada stalinismului, perioadă oricum criticată de Ceauşescu) şi încă o dată pentru uciderea unui bărbat, din

gelozie (în perioada poststalinistă). Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste. Cititorii tineri de azi, însă, n-au cum să înţeleagă. Ei pot fi derutaţi de importanţa excepţională care se dă spaţiului concentraţionar (reprezentat ca unul apocaliptic), ca şi persecuţiilor la care este supus personajul după ispăşirea pedepsei, când, din asistent universitar, ajunge, succesiv, muncitor la un serviciu de deratizare, strungar la o uzină de tractoare

şi contabil la un oficiu de colectare a ambalajelor. Pe de altă parte, este neverosimilă şi favoarea care i se face lui Victor Petrini, arestat pentru o crimă, de a fi lăsat să scrie 1200 de pagini de confesiuni, când se ştie că în închisorile de atunci se obţinea cu greu chiar şi o foaie de hârtie pentru o cerere.

Victor Petrini, care se consideră un bărbat urât, fără succes la femei, se angajează totuşi mereu

în poveşti de dragoste, trăite cu o mare intensitate. Toate îi rănesc sufletul. Prima lui aventură datează din anii de liceu, când dus de trei colegi – Pretorian, Szekely şi Asanache – la o cârciumă deocheată, „Mama răniţilor”, cunoaşte o fată fără prejudecăţi, Nineta Romulus, şi devine iubitul ei. Legătura nu durează mult, întrucât fata, instabilă sentimental, dispare pe neaşteptate. Episodul provoacă o adevărată furtună în familia adolescentului, ai cărui părinţi (tatăl – monteur la o fabrică de avioane, mama – o femeie evlavioasă) consideră scandaloasă venirea în atingere cu o „curvă”. Victor Petrini se îndrăgosteşte


103


apoi, în studenţie, de o colegă, „Căprioara”, care dispare şi ea, în împrejurări misterioase (rămâne însărcinată, Victor Petrini, dornic să scape de copil, o duce la un ginecolog, B., iar din acel moment nimeni nu mai aude de fată; se presupune că a murit pe masa de operaţie, dar nu i se poate găsi cadavrul şi nu se poate dovedi nimic). A treia poveste de dragoste, cea mai extinsă şi mai chinuitoare, o are ca protagonistă pe Matilda, o femeie necultivată şi imprevizibilă, care îi creează lui Victor Petrini o dependenţă umilitoare, ca dependenţa de un drog. În sfârşit, apare şi o a patra femeie, Suzy, în viaţa personajului, dându-i iluzia unei renaşteri, dar tocmai pentru această femeie săvârşeşte el, din gelozie, crima care îl duce din nou în puşcărie.

Cele trei femei sunt trei ipostaze ale dragostei care nu durează. Întotdeauna intervine biologicul și degradează sentimentul dragostei.

Vorbind mereu de nefericirea sa, Victor Petrini se îndepărtează de minunata seninătate a naratorului din romanele cu Ilie Moromete şi se plânge, ca un copil, cititorilor. Ni-l imaginăm adeseori cu obrajii scăldaţi în lacrimi. „Cel mai iubit dintre pământeni” este o mărturisire completă, un raport către Dumnezeu, dar şi o lamentaţie.

Dar stăm și ne întrebăm dacă astăzi romanul mai prezintă același interes ca atunci la apariție. Unii critici îi minimalizează importanța estetică și eseistică. Eugen Simion îi laudă substanţța epică.

El spunea despre scriitor: „În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese

un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

Privind romanul de foarte sus, îl vedem ca pe o combinaţie de eseistică şi epică (de analiză şi creaţie, în termenii lui Garabet Ibrăileanu). Eseistica este naivă, patetică, de un amatorism compromiţător

pentru scriitor (Alx. Ștefănescu). Epica, însă, are forţă şi expresivitate.

Lui Marin Preda nu-i stă bine să se lanseze în cugetări de genul:

„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.”;

„Cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.”;

„Sinceritatea poate ameţi mai mult decât falsul mister al minciunii.” etc.

etc. Dar și unele scânteitoare: „Dacă

dragoste nu e, nimic nu e.” În schimb, scriitorul este în

elementul său când povesteşte întâmplări sau când descrie momente de manifestare iraţională a vieţii pe care le domină nu prin comentarii, ci prin însăşi eternizarea lor într-un text literar. Trilogia ar trebui antologată pentru a-şi evidenţia lupta cu „era ticăloșilor”, „dar și frumuseţea literară, copleşită de o eseistică nerelevantă şi inutilă” (Alex Ștefănescu).


104



ÎÎnn aaeerruull aacceesstteeii pprriimmăăvveerrii

Maria Șleahtițchi

Mirosul prafului de puşcă. În aer se simte fumul subţire şi încă difuz al dezastrului care mocneşte de mai bine de două decenii. Prorocirea unui nou război mistuie pacea fragilă a lumii în care trăim. Stăm de la începutul anului cu privirea tot mai nedezlipită de imaginile difuzate de canalul de televiziune ДождьRain.

Creşte mereu numărul prognozelor despre iminenţa celui de-al treilea război mondial. Totul s-a amestecat în aşa măsură încât nu se mai poate discerne între câmpul de luptă şi spatele frontului. Doar propaganda şi manipularea cu ideea de „legalitate” a extinderii imperiului rus. Toate ni se trag dinspre Est: dinspre Est se operează în zona propagandei, tot din Est – pe ocolite – se transmit mesaje demoralizatoare şi depresive…

Oricât ar părea de paradoxal, dar voci venite din Vest inoculează iminenţa războiului, mai mult decât atât – mesajul începe să se transmită subliminal ca fapt împlinit deja… Timpul devine schizoid. De două decenii şi mai bine, Rusia poartă, cu

intermitenţe vizibile, dar mai ales prin lupte latente, un război pentru menţinerea în zona de influenţă, cu reanexarea ulterioară, dacă nu a întregului teritoriu al fostei U.R.S.S., atunci măcar a unor enclave, constituite ca nişte capete de pod pe care s-a instalat cavaleria unui mare joc de şah.

Conservarea unor teritorii drept zone ale „lumii ruse” (nu întâmplător binecunoscuta şi densa reţea de sprijinire a

ruşilor din întreaga lume, dar mai ales a lumii ex-sovietice se numeşte кийрşi este

localizată preponderent în centre universitare) face parte din strategia de securitate a ruşilor. Ei au avut tot timpul o politică la vedere şi alta, asemenea unui munte de gheaţă plutitor pe un continent acvatic imens, deghizată.

Ca stat, actuala Federaţie Rusă a trecut prin diferite etape (prin anii nouăzeci părea să devină modelul democratic al Estului), dar o singură constantă a sa a

rămas mai bine de trei secole în perfectă coerenţă: politica imperială de expansiune. Nicicând puterea reală, cea a serviciilor secrete, nu a abdicat de la voinţa de imperiu, impusă prin exercitarea forţei militare.

Rusia este o ţară încropită preponderent din teritorii-trofee de război sau negocieri geopolitice. Prin urmare, căderea U.R.S.S. a fost imediat reconvertită în politici de protejare a ruşilor din afara

ccc rrr ooo nnn iii ccc ăăă ddd eee ccc aaa rrr ttt eee

105


graniţelor. Perfidia s-a dat pe faţă în Transnistria, în Osetia de Sud, recent – şi în Crimeea, care reprezintă soluţia „finală” a autonomizării peninsulei în anii ’90. Războiul tradiţional demult a devenit o anacronie.

Astăzi luptele se poartă cu ştaiful mişcărilor democratice, legitimate de referendumuri, opţiuni votate etc. Cine aşteaptă să năvălească TAB-urile şi aviaţia, ca să înţeleagă că se află în război, l-a şi pierdut deja. Războiul s-a declanşat cu ani în urmă prin năvălirea ONG-urilor, fondurilor, societăţilor culturale, ştiinţifice, a cercetătorilor, a practicanţilor de tot soiul, a sociologilor cu diverse sondaje – care au luptat metodic, continuu, au măcinat din interior, precum cariul lemnul dulce al stejarului, fragila idee naţională construită în anii ’90, vândută şi răsvândută ulterior de politicaştrii şi manipulatorii de duzină…

Confruntarea forţelor beligerante în acest război inegal este epuizantă şi, dacă ne amintim ce spunea Eminescu despre „Politica Rusiei în secolul XVIII” (articol mai actual ca oricând) şi reevaluăm modul în care s-a mişcat istoria în această zonă a Europei, perspectivele nu ne surâd deloc. Doar inteligenţa unor conducători lucizi, abordările cu o mică anticipare a iminentei expansiunii dinspre Est ar putea sugera oarecare optimism. Suspansul care planează nu poate dura la nesfârşit, cu atât mai mult cu cât în surdina timpului viermele vremii roade necontenit…

Miasme electorale. Calmul din

primăvara unui an electoral pare nefiresc. Se face că întreaga societate atârnă în aer şi, după semnarea asocierii la UE, va erupe într-o zgomotoasă trântire cu fundul de pământ, în praf, noroi, puhoaie cu mâzgă, mizerii aduse de apele tulbure ale politicii de vreo patru ani încoace… Suspansul întotdeauna implică răsturnări de situaţii, deznodământ aşteptat, dar manifestat în forme nebănuite. Dacă se vor găsi forţe

exterioare care să ţină în frâu caii nărăvaşi ai politicii basarabene, s-ar putea să se depăşească această

degringoladă electorală.

Deocamdată, se lucrează în teritorii, se anunţă pomeni pentru personalităţi notorii… Iată nişte donaţii, nişte premii, nişte cărţi (scumpe, pe care un scriitor, sărmanul de el! nu şi le poate procura), un titlu, o glorie, un apartament etc., etc.

Abia nişte nuanţe periferice în cromatica electorală. Şi totuşi, cum de se întâmplă că într-o ţară atât de săracă sunt câţiva cetăţeni atât de bogaţi încât pot acoperi necesităţile fondului de rezervă al unui guvern? De unde s-au luat aceşti oameni printre noi? Iar artiştii care au slujit cu credinţă pe altarul artelor, savanţii – într-un cuvânt, personalităţile eminente ale acestui stat –, care ar fi trebuit să-şi poarte de grijă din propria lor muncă, ajung la mila oricui?… De ce nu se îngrijeşte ţara de bunăstarea lor? De ce ajung să ia pomana de la nouveauriche-ii moldoveni? Mi se par


106


scene desprinse dintr-o farsă tragică. Ozonarea. Tot mai îmbâcsit, aerul

parcă s-ar închide şi doar mirosul de carte proaspăt ieşită de sub tipar îl curăţă, îl lărgeşte şi-l luminează. De la tragicomedia politică până la spectacolul cărţii este o cale lungă. Două cărţi au făcut deliciul lecturii mele în ultimul timp, una semnată de Serafim Saka şi cealaltă de Mihai Ştefan Poiată. Serafim Saka s-a prăpădit înainte de a-şi vedea publicată în format-carte ultima sa lucrare: romanul-fapt Pe mine mie redă-mă. Îmi amintesc câtă încredere avea în noii guvernanţi ajunşi la putere în 2009.

Îi părea că soarta îl răzbună şi pe dânsul, el fiind unul dintre puţinii scriitori non-conformişti din postbelicul basarabean. Scriitura netedă, şlefuită bine, atitudinile tranşante, fără echivoc, discursul neiertător, ca pentru o posteritate pe care a mizat scriitorul – sunt doar câteva observaţii fugare pe care mi le-a sugerat cartea lui Serafim Saka. Hedonismul lecturii, dar şi clarificările pe care scriitorul le aduce în raport cu un timp destul de încâlcit şi întunecat, fac din Pe mine mie redă-mă una

dintre cele mai bune cărţi ale ultimilor ani. Oricât de ofensat s-ar simţi cineva pe care-l vizează Serafim Saka, scriitorul i-a făcut o favoare: personajul său va rămâne prins într-un cui sau într-o piuneză a istoriei.

Cea de-a doua carte care recuperează aceeaşi epocă postbelică prin ce a avut mai frumos şi valoros este ROCKul, NOROC-ul & NOI, organizată şi semnată de scriitorul Mihai Ştefan Poiată. Este o carte inedită despre fenomenul cultual şi muzical al ansamblului Noroc şi timpul pe care l-a marcat. Lansarea ei a luat forma unui spectacol de neuitat, la care au participat legendele Norocului: Ştefan Petrache, Alexandru Cazacu, Valentin Gogu. Ambele cărţi au văzut lumina tiparului în 2013 la Editura ARC, care împlineşte în acest an 20 de ani de la fondare. Iată unul dintre cele mai elocvente semne ale ozonării aerului pe care îl respirăm. O editură, făcând parte deja din patrimoniul naţional, re-dimensionează adevăratele valori ale literaturii şi culturii basarabene postbelice. (31 martie 2014)


107



NNaarrccoottiicceellee îînnttââllnneesscc iissttoorriiaa rreelliiggiiiilloorr îînn ccuullttuurraa rroommâânnăă

Eugen Ciurtin

Narcotice în cultura română... a fost şi rămâne pesemne cea mai bine vândută carte de ştiinţe umaniste în România, un succes care recompensează predilecţia lui Andrei Oişteanu pentru subiecte riscante şi provocatoare.

Narcotice în cultura română (ediţia nouă, revăzută şi mult adăugită apărută la Polirom, între timp accesibilă şi în traducere germană) este o carte extraordinară. Nu e tocmai lesnicios lucru, oricine ar admite, să te mobilizezi bibliografic şi alert cât o întreagă brigadă specializată în narcotice. Andrei Oişteanu a început să se gândească la un atare proiect şi, practic, să şi înceapă această carte de peste un sfert de secol. Un prim capitol, dedicat mai ales informaţiilor etnografice şi apoi lăsat aproape neatins, a fost publicat, în 1988, nu fără dificultăţi dictate de cenzura din epocă. Începuse să exploreze bogată mitologie şi universul ritual al

mătrăgunei în cultura tradiţională românească, acest lucru atestând cunoscuta influenţă a operei lui Mircea Eliade asupra scrierilor lui Andrei Oişteanu, încă de la începutul anilor ’80. Mircea Eliade, care plănuise el însuşi, cu jumătate de secol înainte, un studiu şi, apoi, o carte intitulată La Madragore (mai exact: citindu-l pe Berthold Laufer la Imperial Library, din

Calcutta, în 1930), poate fi considerat astăzi nu doar un stimulent pentru studii comparate de folclor românesc, istoria medicinei şi a farmaciei şi, mai ales, istoria religiilor, cât şi – în această carte erudită, echilibrată şi inteligentă care este Narcotice în cultura română – un contributor direct. Pe bună dreptate, Andrei Oişteanu include în Addenda volumului articolul uitat al lui Mircea Eliade despre Mandragora şi

Arborele Cosmic, împreună cu la fel de rarul studiu de început de secol XIX al bunului Simeon Florea Marian, părintele fondator al botanicii populare româneşti. Alte anexe, care demonstrează că autorul nu este singur în această întreprindere fără egal, includ un text al lui Mircea Cărtărescu (despre perioada lui de adicţie la cafea, care poate fi destul de severă) şi un capitol despre stupefiante din romanul Tozgrec al lui Ioan


108


Petru Culianu, autorul asasinat în 1991 fiind studiat pe tot parcursul cărţii.

Chiar dacă enumerarea acestor nume poate fi ademenitoare, nici contribuţiile lor (anexate după 615 pagini dense, suficiente pentru două volume mai mici), nici oricare alt studiu scris, publicat sau chiar tradus în română în ultimul secol nu se pot compara cu savoarea savantă şi enciclopedică a volumului Narcotice în cultura română. Cartea acoperă tot sau aproape tot ce e notabil, din diferite domenii de expertiză, de la narcoticele şi halucinogenele folosite de geto-daci, inclusiv o nouă interpretare a unor pasaje din Herodot şi a referinţelor lui Strabon la lumea nord-dunăreană, de la cultul lui Zalmoxis (studiul Mandragora, al lui Mircea Eliade, a fost publicat în ultimul volum al revistei Zalmoxis) şi cultul lui Dionysos în Dacia, lansând noi perspective asupra religiozităţii antice, medievale şi moderne timpurii şi încheind prima parte, despre utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a narcoticelor, cu „prăjitura morţilor“ – narcotice pentru un „creştinism“ tot mai „cosmic“? – şi cu folosirea urbană a drogurilor, uneori importate.

În plus, personajele, substanţele şi

circumstanţele analizate în a doua parte a cărţii, care se referă la Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă, sunt uneori strâns legate de practici narcotice cu caracter religios, magic sau ritual. Cea de-a doua parte a volumului este consacrată în mod special şi cuprinzător literaturii şi istoriei culturale. Critici şi istorici literari distinşi au reacţionat

prompt, lăudând multele calităţi ale acestui studiu. De la Ştefan Borbely, Ioana Both şi Paul Cernat (din nou, singurul capabil să îmbunătăţească unele referinţe) la Cosmin Ciotloş, Cristian Teodorescu şi Cornel Ungureanu, fără a menţiona câteva duzini (sau peste o sută?) de critici mai tineri, cu toţii au fost surprinşi să descopere în mod atât de

sistematic, urmărindu-l pe autor, dimensiuni culturale

locale complet ignorate de aproape toate studiile precedente.

Totuşi, analiza istorico-religioasă mi se pare încă şi mai importantă: Andrei Oişteanu este unul dintre cei foarte puţini savanţi români contemporani care înţeleg tot ceea ce este numit „religie“ mult dincolo de cadrul public comod, adesea inexact şi superficial. El demonstrează în mod foarte convingător că religia, inclusiv temele


109


religioase din cadrul istoriei culturale româneşti, îmbrăţişează universurile alternative ale halucinogenelor. Ca o cartografiere sistematică şi superlativă a realului – lumea fiind descrisă prin intermediul numelor foarte vechi de plante psihotrope, care fac parte din natură; sau prin imaginea culturală a Asiei pe care unele narcotice o poartă etc. –, istoria religioasă încorporează, într-adevăr, totul – plasând narcoticele în chip de test şi frontieră.

O a doua caracteristică aparţine optim unei dezvrăjiri: Andrei Oişteanu deconstruieşte complet asocierea marxistă, extrem de încriminatoare, a religiei cu un anume narcotic – cel puţin în partea de lume examinată de carte, Marx a fost apreciat timp de decenii ca fiind mult mai sacru decât opiumul său. Şi asta nu e tot. Rolul „atenuant“, eventual paleativ al religiei face parte dintr-o critică culturală mult mai semnificativă decât Marx, cu sau fără Marx – de pildă cu Nietzsche. În notele sale pentru Wir Philologen, Nietzsche scrie: „Văd religiile ca pe nişte narcotice. Dar când sunt administrate unor naţiuni precum germanii, sunt otravă pură“ (§5 61). Nu e un pasaj răzleţ, căci Nietzsche adăuga: „Mijloacele pe care le folosesc oamenii împotriva durerii sunt deseori derivate din opium. Arta şi religia aparţin opiaceelor reprezentării. Ele

aduc armonie şi alinare: fac parte dintr-o etapă a medicamentelor inferioare pentru suferinţe psihice“ (§5 162); sau „Religia e asemenei unui opiat împotriva durerii şi a greutăţilor vieţii“ (§5 164). Un studiu al narcoticelor şi religiei ca istorie culturală, chiar şi a unei culturi mai mărunte, poate redefini percepţia noastră comună despre macro-factorii atenuanţi şi preciza critica culturală – marcată de un imbold trepanator

– a formelor de religie descompuse şi recompuse în modernitate.

Andrei Oişteanu a început deja lucrul la o carte nouă, intitulată provizoriu Sexualitate şi societate: istorie, religie şi literatură (incluzând un amplu studiu privind premodernul ius primae noctis)2. Disponibilă în engleză (University of Nebraska Press, Lincoln, 2009), în germană (Frank & Timme Verlag, Berlin, 2010) şi în franceză (Éditions Non Lieu, Paris, 2013), cartea sa Imaginea

evreului în cultura română (Humanitas, 2001, 2004, Polirom, 2012) defineşte în mod indubitabil o metodă personală de a studia cultura română modernă în context mai amplu, unul în care istoria, religia, folclorul, literatură şi societatea sunt reunite în mod inextricabil. Andrei Oişteanu va completa, în felul acesta, o trilogie masivă şi erudită – deşi eu aştept cu nerăbdare un raft întreg, chit că alţii par mai răbdurii – căutând originile, progresul,


110


mutaţiile şi starea actuală a trei dintre problemele (pur şi simplu) cardinale în cultura română modernă, în viaţa publică şi privată (cu varietăţile ei de clandestinitate), în ultimele trei secole, sau la jumătatea secolului al XIX-lea, în ultimele două decenii, sau în zilele noastre. Abuzurile antisemitismului, cât şi uzul narcoticelor şi al sexualităţii pot reprezenta, din unghiuri nebănuite, dacă nu chiar cursul dominant al vieţii culturale moderne româneşti, atunci măcar sănătatea, obstacolele şi orizonturile ei, atâtea câte sunt. Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură a fost şi rămâne pesemne cea mai bine vândută (aş prefera: cumpărată) carte de ştiinţe umaniste în România, un succes care recompensează predilecţia autorului pentru subiecte riscante şi provocatoare, dar şi aşteptările cititorilor avizi. Ca angajament unic, munca de cercetare de o viaţă a lui Andrei Oişteanu – recent sărbătorit la împlinirea a 65 de ani (ceea ce e neverosimil) – aduce o amplă mărturie de calitate privind poziţia crucială a istoriei religiilor în studiul macro-istoriei culturale. Şi e, astfel, un reazem în plus în rafală de veşti proaste referitoare la provincialismul deprimant, ipocrizia devastatoare şi omniprezenţa lipsei de onestitate, care, împreună, definesc (sau mai bine: scufundă) cea mai mare parte a peisajului intelectual

românesc contemporan. Noua ediţie a cărţii lui Andrei

Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (revăzută, adăugită şi ilustrată) va fi lansată la Târgul de Carte Bookfest, duminică, 1 iunie 2014, ora 13, la standul Editurii Polirom. Invitaţi: Daniel Cristea-Enache, Cosmin Ciotloş, Angelo Mitchievici şi autorul. Moderator: Adrian Şerban. (n. red.)

Notă: 1. Andrei Oişteanu, Rauschgift în der

rumänishen Kultur: Geschichte, Religion und Literatur, tradus din limba română de Julia Richter, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2013.

2. Vezi Andrei Oişteanu, Ius primae noctis?: The Wedding Godfather and Some Archaic Sexual Customs în Romanian Tradiţional Culture, în Archaeus. Studies în the History of Religions, Institute for History of Religions, Romanian Academy, Bucharest, vol XVI, 2012, pp. 137-161. Vezi şi Idem, Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci (I + ÎI), în revista 22, nr. 47, 20 noiembrie 2012, pp. 10-11 şi nr. 48, 27 noiembrie 2012, pp. 12-13.

//ANDREI OIŞTEANU – Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură//Ediţia a treia, revăzută, adăugită şi ilustrată//Editura Polirom, Iaşi, 2014, 700 de pagini, 90 de ilustraţii//Carte distinsă cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România


111


proză scurtă 39

DDee ccââttee ddoorruurrii ppooțții mmuurrii??

Lilioara Macovei

Mi-e dor de tine și-mi aplec fruntea seară de seară spre amintirea chipului tău frumos!

Mă amăgesc că pot trece peste momentele pline de neînchipuit de greu si zac în aceleași întrebări și gânduri. Te vreau lângă mine măcar câteva clipe. Mi-e dor de tine atât de mult, încât mă frâng infinit și nici noaptea strângătoare nu reușește adunarea în mine! Mă duc pe drumuri neumblate și le bătătoresc cu gânduri și lacrimi. Simt o tortură incomensurabilă, mi-o face iubirea. Am o stare anormală, mi-o dă dragostea. Mă doare iubirea, mă-mbată dragostea și-ar trebui să văd realitatea, dar nu pot.

Mi-e dor de tine. Am o mare compasiune pentru

mine, dar și asta mă ajută să supraviețuiesc. Oare?

– Nu mă pot trezi, ajută-mă! Mi-e tare dor de tine! Aș merge să te caut, dar unde? Nu

mi-ar fi greu să distrug obstacolele sfidătoare, dar unde ești? Au tăcut toate păsările care ne cântau de dragoste iar ochii mei te tot caută. Rațiunea mea nu mai este suverană, nu mai are cui dicta, deși repet mereu ca mi-e tare dor de tine. Alerg în alb, în verde, în necunoscut, în cunoscut, în multe, în nimic și niciunde nu te găsesc.

Mi-e tare dor de tine! Mă-nchin în taină îngerilor și le cer

și lor să mi te-aducă-n ceas de oricare timp, i să-ti văd ochii, faţța, chipul și să-ți spun că mi-a fost tare dor de tine. Sunt sfâșiată, uscată, umbrită de dor, arsă de întrebări și răzvrătită. Stau într-o tranziţție

fără nimic și ca o debilă mai întreb câte ceva, dar nu știu pe cine. Întrebarea pleacă în neant, așteptarea mă îmbătrânește, apare lait motivul și dispare odihna. Certitudinile dimprejurul meu s-au dus în diluări frânte de alte alea și eu sunt mecanismul care mestecă hrană pentru trup.

– De ce? – Pentru că mi-e dor de tine! Amarul din toate e strâns în esenţță

și-l torn în mine întru astâmpărarea febrei omenești, dar mă adun doar temporal, aiurea...fără rost și drum.

Mi-e tare dor de tine și nu mai vreau să stau aici!

De fapt nu știu unde e locul, dar nu contează, tu să fii acolo, să te văd, să-ți spun că mi-a fost tare dor de tine. Vreau să părăsesc pustiul plin de gri și searbăd aer. Nu am nici o speranţță că durerea-mi măsurată în secole, o pot duce-n dezagregare.

Mi-e tare dor de tine! Mi-am frânt mâinile căutându-te

prin lume uitând esențialul plecării tale. Mi-am însângerat tălpile strângând țţărâna acolo în durere și nu am găsit tălpile tale. Și-am murit și eu de încă o frământare. Îmi spun durerea prin lacrimi și-nchid ochii văzându-te, înzecindu-mi chinul.

De câte doruri poţți muri?

ppp rrr ooo zzz ăăă sss ccc uuu rrr ttt ăăă

http://rogrup.net/profile/LilioaraMacovei

112


UUnn vviiss îîmmpplliinniitt


FEMEIA. Plecase de acasă, de trei zile nu dormise deloc. Știa unde vrea să ajungă, dar nu știa ce va găsi acolo! Nu mai plecase niciodată singură, dar nu mai avea nimic de pierdut, așa că a riscat. A ajuns în oraș, rătăcea pe străzi, nu știa unde va găsi, ceea ce căuta. Îi era foame, îi era somn. Mergea pe faleză, pierdută în gândurile ei. Nu vedea unde merge, ochii ei priveau în visul ei...S-a trezit singură pe plajă, doar ea și marea... Privea apa pierdută, simțea o chemare ciudată către mare.. A început să se dezbrace încet, încet.. A rămas goală. A pășit spre apa pas după pas, marea o chema pe ea și îi mângâia trupul. Iar ea pierdută, s-a predat în brațele mării.. Era ca un vis, o voce caldă, o striga, îi rostea numele. Era atâta durere și iubire în chemarea aceea. Vroia să se întoarcă să vadă cine o strigă, dar marea nu o lasă și totuși trebuia să vadă! Cu un efort a deschis ochii. Atunci l-a văzut! A știut că inima ei este acasă, a zâmbit și a închis ochii. Acum putea dormi liniștită. După mult timp inima ei era împlinită!

BĂRBATUL. Era trist și singur și viața i se părea o luptă fără rost. Aștepta.. Știa ce așteaptă, dar nu știa dacă vreodată va primi. Nu știa dacă soarta îi va îndeplini dorință. Nu dormise de câteva nopți, o neliniște ciudată îi

umplea sufletul, până la refuz! Marea îl chema, vroia să plece la pescuit, să se relaxeze, să uite.. dar o grabă stranie la cuprins. Nu mai conta dacă avea cu el tot cei trebuia pentru pescuit, conta doar să ajungă mai repede acolo. S-a urcat în mașină, gonea ca un nebun, neliniștea îl gonea de la spate! A ajuns pe plajă. Stătea rezemat de mașină și respira aerul mării, cu ochii închiși. A deschis ochii, a privit marea, plaja... atunci, a văzut-o! A văzut femeia... Era singură pe plaja pustie. Se dezbrăca încet, încet. O privea, atent și fascinat, nu înțelegea ce face.. A văzut-o goală pășind spre apa. Dar nu înota. Doar pășea, din ce în ce mai departe, în larg. Iar apa o învăluia, ca o chemare. Atunci a înțeles. A luat-o la fugă spre apă. I se părea că ceva îl oprește să fugă. Ar fi vrut să zboare. Doamne, de-ar reuși s-o salveze!

S-a luptat cu valurile, cu marea, dar a reușit! A așezat-o pe nisipul ud și a început să-i apese pieptul, rugându-se. A întins mâna să îi dea părul de pe față, atunci a văzut. A văzut cu ochii, ceea ce inima lui văzuse deja... Era ea! Aici cu el... O, Dumnezeule ce soartă! În sfârșit primea ce dorea, doar ca să piardă tot. Plângea și încerca să o readucă la viață. O striga, îi spunea că o iubește, o ruga să se întoarcă la el, se ruga să nu o piardă.. În acel moment ea a deschis ochii, l-a privit, i-a zâmbit, și a închis ochii din nou! Dar respira, era vie! A luat-o în brațe, a dus-o acasă.

A sunat un prieten doctor, să vină să o consulte. Era bine, dar foarte obosită, s-a liniștit. Ea dormea profund! Era fericit, atât de fericit. Ea era în sfârșit lângă el. I-a spălat trupul de apa sărată centimetru cu centimetru, că într-un ritual, iar ea zâmbea în somn, abandonată în brațele lui. S-a așezat pe pat lângă ea, îi era somn, dar avea o teamă în suflet, dacă atunci când se trezește, ea dispare? Stătea întins lângă ea și o privea, zâmbea în somn fericită, apoi s-a mișcat. El a vrut să se depărteze, dar ea a întins brațul și l-a cuprins. În somn s-a lipit de el și i-a rostit numele. Fericirea lui a fost completă. A știut că visul lor s-a împlinit!



113


IIaarrnnaa ccooppiillăărriieeii

Gordan Mircea

O baie-n Criş

Ajutat de prietenul său, gerul, Crişul a construit un minunat pod de gheaţă, parcă spunând oamenilor: iarna aceasta puteţi trece pe unde doriţi şi nu mai trebuie să parcurgeţi atâta distanţă pentru a trece peste şubredele voastre poduri de lemn. Bucuroşi, copiii au profitat de ocazie ca să se de ape gheaţă, fiecare cu ce avea: pe picioare sau cu patine improvizate.

Într-o zi, am început să ne jucăm pe gheaţă. Opincile noastre, confecţionate de maestrul Ioane Sichi din cauciucuri de la maşini, erau rezistente dar nu alunecau cât ne-am fi dorit. O, şi ce chin era ca să ne încălţăm cu obielele dreptunghiulare! Erau călduroase iarna, dar vara ne era prea cald. Oricum, nu ne dăm bătuţi, tentaţia era prea mare…

În apropiere se afla piua Chirichii, o construcţie din lemn, acum abandonată. Ne-am jucat de-a prinsa prin piuă şi pe dedesubt, alergând şi opridu-ne brusc, prinşi de stâlpii de lemn ce ieşeau din gheaţă, ca să ne rotim, alunecând pe gheaţă şi să nu putem fi prinşi. Ne

amuzam când prinzătorul nu se putea opri şi aluneca mai departe pe lângă noi.

Tot jucându-ne, am ajuns la Coltăuţ, dealul stâncos aşezat în faţa cursului apei. A încercat apa să sape o groapă, sperând să poată trece pe sub deal, dar stânca s-a opus, aşa că râul o coteşte brusc pe lângă Coltăuţ. Nu am fost atent că aici, unde râul curge furios, gheaţa era mai subţire şi a cedat, aşa că m-am trezit în apa adâncă, iar eu nu aveam o înălţime mai mare de un metru. Mă aruncam, disperat, ca să mă prind de gheaţă, dar aceasta se rupea şi nu reuşeam. Am avut noroc cu vecinul, Sandu, cu un an mai mare ca mine, care a riscat întinzând o mână şi m-a tras pe gheaţă, altminteri mergeam - cum glumesc românii - ca soldatul sovietic, cu ţigara aprinsă, pe sub gheaţă, până la Berlin!

Până am ajuns acasă, aveam o armură din hainele îngheţate, aşa că i-am făcut: sâc! nuielei din pod.

La schi

Cu învăţătura de minte, am căutat alte soluţii pentru alunecat, aşa că am pus ochii pe o covată din lemn. Fără să ştie părinţii, tâmplarul din vecini a tăiat covata şi m-am ales cu o pereche de schiuri. Ce fericit am fost când mi le-a arătat!

Mai cu căzături, mai alunecând, încercam să fur…meseie de la ceilalţi, tot cu schiuri din lemn şi am reuşit să mă ţin pe schiuri. De sub pădure, Iclejia, (atât de frumos descrisă de scriitoarea Ioana Resteman, în cartea sa „Surâsul umbrelor” - o capodoperă literară) şi până acasă la poartă era o distanţă destul de mare, pe un teren fără pantă mare, aşa că nu era nici un risc şi schiatul îmi producea


http://lenusa.ning.com/profile/GordanMircea

114


o mare bucurie. Trecând pe strada din faţa casei,

tata s-a prins că am stricat covata, aşa că mi-a strigat: Te prinde pe tine nuiaua din pod! De, orice „meserie” îşi are riscurile ei!

Numai că un muşuroi nu a vrut să se dea la o parte din calea mea şi mi-a frânt o bucată din schiurile făcute din lemnul copt de vreme.

Din zori până-n seară-a nins,

Iar Crişu-i un şarpe îngheţat,

– În satul de omeţi cuprins –

Prins în chingi la hibernat.

Cu obiele-n opinci îngheţate,

Mulţime de voinici, la săniuş,

Cu feţe mici şi-mbujorate,

Fac mare zarvă pe Hurupuş.

Năluci coboară din Iertoi

Pe schiuri dintr-o covată,

De la părinţi primind apoi

O săpuneală... drept răsplată.

Când ziua se face nevăzută,

Fericiţi, în braţele lui Moş Ene,

Iar Luna cu o rază îi sărută,

Icari se visează peste troiene.

La patinaj

Noua ocupaţie începuse să mă captiveze şi mă uitam cu jind la ceilalţi copii cum schiază. Am luat două bucăţi din scândură de stejar şi l-am rugat pe vecinul (Văsălică, tâmplarul) să-mi facă o pereche de patine. Nu se poate descrie bucuria pe care am avut-o când mi le-a dat gata!

Nu m-am mai aventurat pe Criş şi am ales ca să patinez pe o cărare din Iclejie, cu pantă mai mare. Cărarea se continua în sat cu o uliţă îngustă, aşezată perpendicular, deci trebuia să fac un viraj

strâns la intrarea pe uliţă. Am făcut mai multe coborâri şi nu

mă mai săturam, deşi era un frig ce tăia ca un cuţit. Povestea cu urciorul, se pare că nu e doar o simplă poveste: În beţia vitezei, am reuşit să iau curba la intrarea pe ulicioară, dar nu la noăzeci de grade, ci la câteva grade în plus şi am trecut printr-un gard din scânduri. Nu-mi explic cum de oasele mele au fost mai rezistente decât gardul!? Ei, dar m-am ales cu vânătăi zdravene şi cu hainele cam...şifonate.

Câte pocinoguri o să-ţi mai ierte nuiaua?, mi-a spus tata.


115


lecturi în foileton

DDoommiinnoouull iiuubbiirriiii ((33))

Nicolae Vasile

Mira era fata care l-a îmblânzit în asemenea mod pe Dorin. Tocmai absolvise facultatea şi, fiind prima în promoţie, obţinuse un post de asistent universitar, care urma să devină efectiv după un stagiu de trei ani în economia reală.

Era o practică curentă în acea perioadă, pentru acomodarea absolvenţilor cu problemele reale ale economiei. Această a doua repartiţie o avea în turism. Era bătălie mare pentru un asemenea post, dar tot poziţia sa fruntaşă pe lista absolvenţilor îi oferea posibilitatea de a alege.

Nu se purtau prea rău reprezentanţii regimului socialist cu absolvenţii merituoşi, mai ales cu cei cu „originea sănătoasă”, proveniţi din mediul muncitoresc sau de la ţară.

Mira îndeplinea şi această a doua condiţie, pe lângă cea de şef de promoţie. Era aşa cum o descrisese Dorin colegilor lui şi încă mult mai mult. Era de o frumuseţe extremă, o faţă blândă, dar care exprima şi o inteligenţă ascuţită, un corp superb, de fotomodel, foarte determinată în tot ce făcea şi cu o bunătate de înger. Cum face Dumnezeu când împarte calităţile pe oameni? Prea le înghesuie pe toate la unii şi nimic la alţii! Vorba lui Minulescu, era tipul de femeie care ''te făcea să-ţi laşi baltă toate interesele''.

Pe lângă aceste calităţi date de Dumnezeu, Mira avea şi altele care ţineau de voinţă, de puterea de muncă, de tărie umană. Pe toate le punea în slujba unor ţinte alese după principiile specifice omului

simplu de la ţară, după remarcabilul bun simţ ţărănesc. Pe acestea le dobândise de la părinţi, mai ales de la mama sa. Una dintre aceste ţinte era să iasă din starea de sărăcie în care trăia împreună cu familia sa şi îşi propunea să o facă printr-o muncă cinstită şi asiduă. Nu era adepta speculaţiilor de niciun fel. Odată, când, datorită frumuseţii ei, a fost solicitată să pozeze ca fotomodel, mama sa i-a interzis categoric. Această activitate ieşea total din categoria activităţilor serioase în înţelegerea mamei sale. Ea s-a conformat total, în mod natural, fără să considere că a făcut un sacrificiu. Avea o abilitate înnăscută de a înţelege lucrurile, de a separa binele de rău, care nu a părăsit-o niciodată în viaţă.

O altă ţintă a sa era să aibă o familie construită după principiile creştineşti, adică „până ce Dumnezeu o va despărţi”. A ţinut cu sfinţenie la acest principiu, trecând peste orice tentaţie materială sau sentimentală de dimensiuni la care puţine alte persoane ar fi

rezistat. Dorin şi-a pus întradevăr toate

interesele în cucerirea ei. A fost o redută greu de cucerit. Acele deprinderi căpătate din sportul pe care îl practica, adică încrederea, răbdarea şi insistenţa au fost cele care l-au ajutat să aibă succes în cele din urmă.

Mira era o persoană la care tot arsenalul folosit de Dorin în cazul altor femei nu a dat rezultate. Ea vroia să vadă că el este capabil să se schimbe radical în modul lui de a fi, să înceapă să aprecieze alte valori, să fie mai puţin robul materialului în detrimentul unor valori morale, culturale. Dorin a făcut eforturi extraordinare pentru a deveni omul căruia Mira să-i spună „Da”, acel cuvânt magic pe

lll eee ccc ttt uuu rrr iii îîî nnn fff ooo iii lll eee ttt ooo nnn

116


care un bărbat poate să-l aştepte mai mult de o viaţă de la o femeie.

Dorina provenea şi ea de la ţară. A

avut o copilărie de care îşi amintea mereu cu plăcere. Părinţii îi făceau toate bucuriile unui copil normal de la ţară, fără exagerările specifice copiilor mofturoşi de la oraş. A fost singură la părinţi, ceea ce şi explică parţial deosebita grijă a părinţilor.

La început cu dulciuri şi îmbrăcăminte, apoi cu bâlciuri şi plimbări la oraş, mai târziu cu plecări în excursii şi tabere în ţară sau chiar în străinătate, au fost tot atâtea metode de a o face să petreacă o copilărie minunată. Avea şi obligaţii, unele de familie, altele proprii.

Dintre obligaţiile proprii, cele mai multe erau legate de învăţat. A învăţat conştiincios, la toate disciplinele. Avea mereu ca obiectiv să ia un premiu la sfârşitul anului şi de regulă îl lua. Nu era mereu cel mai valoros, dar eforturile erau reluate cu speranţe şi pentru anul următor.

Făcuse şi nişte cursuri de vioară, care nu i-au plăcut în mod deosebit, motiv pentru care a şi renunţat la ele.

Dintre sarcinile la nivelul familiei, cea care îi era alocată ei era păzitul vacii. Trebuia să ducă vaca la păscut pe marginea şanţurilor sau pe la capetele lanurilor. Satul nu avea un islaz unde să poată lăsa animalele libere la păscut.

Această ocupaţie temporară, pe care i-o dăduseră părinţii nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o metodă de formare a responsabilităţii, nu i-a plăcut deloc. Prinsese ură pe biata vacă. Nici produsele lactate nu îi mai plăceau din această cauză, nici atunci şi nici mult timp după aceea. Acestea îi aminteau de neplăcuta activitate din copilărie.

Plecarea la liceu şi ulterior la facultate a scăpat-o de această corvoadă, fiind înlocuită cu mult mai plăcuta participare la excursii ori tabere şcolare sau studenţeşti.

Când nu era ceva organizat de şcoală sau universitate, părinţii îţi luau un sejur turistic şi unul dintre ei o însoţea.

Se stabilise o relaţie foarte

puternică şi profundă între ea şi părinţii săi. Avea să rămână aşa pentru toată viaţa. Era foarte greu pentru cineva de a slăbi într-un fel această relaţie.

Nu exista limită de comparaţie pe care ea să o aibă în privinţa părinţilor. Îi punea pe aceştia pe aceeaşi treaptă cu oricine, indiferent de nivel. Odată, când

într-o discuţie s-au făcut referiri la data de naştere a reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, reacţia ei imediată a fost „…este de o seamă cu tata!”, altă dată, o referire similară între maică-sa şi un fost prim ministru.

În primul sejur turistic în care nu a

fost însoţită de unul din părinţi, l-a cunoscut pe Alex. Era studentă în ultimul an. Era însă însoţită de o verişoară. Părinţii lor se bazau pe faptul că fiecare o însoţeşte pe cealaltă şi niciuna nu este astfel singură. Alex era în al doilea lui concediu după absolvirea facultăţii.

La restaurantul unde luau masa organizat, comform procedurilor firmei de turism, s-a nimerit ca într-o zi cei doi să fie la aceeaşi masă. Acesta a fost începutul lor comun.

Serile următoare nu le-au mai petrecut la restaurantul la care erau arondaţi. Au fost la un altul mai bun unde aveau şi muzică.

Iubirea lor a început acolo, pe


117


fondul muzicii lui Gil Dobrică. Pe vremea aceea se bea combinaţia vin cu Pepsi Cola.

Au petrecut împreună un sejur foarte plăcut, după care au continuat să se întâlnească la Bucureşti.

La un an după această întâlnire s-au căsătorit şi după încă un an au avut un băiat.

Mai târziu, Dorina i-a mărturisit că de la prima vedere a ştiut că el va fi bărbatul vieţii ei. Încă de la prima vedere îşi propusese să facă tot ce este necesar pentru a se căsători cu el. Aceasta nu presupunea însă şi a avea relaţii sexuale înainte de căsătorie. Obiceiurile de la ţară stabileau reguli foarte drastice în acest sens. Săracele fete! Dar şi săracii băieţi!

Ceea ce îşi mai amintea după trecerea anilor era şi aceea că, în primul moment, i-a plăcut la el modul delicat în care folosea furculiţa şi cuţitul la masă. El nu ştia că le foloseşte într-un mod anume.

Despre presă Presa, a patra putere în stat, cum îi

place să se autointituleze, după cea legislativă, executivă şi judecătorească, avea o poziţie forte şi în perioada socialistă, deşi la vremea respectivă era, ca volum, mult subdimensionată faţă de ce avea să se întâmple după 1989. De fapt, atunci toate cele trei puteri se contopeau într-una singură, Partidul Comunist Român (PCR), toate celelalte instituţii fiindu-i în mod direct subordonate. Presa era un instrument al acestui mare conglomerat de putere. Aceasta anunţa deciziile puterii, le pregătea uneori, pregătea masele populare să înghită mai uşor anumite decizii dure ce urmau să apară, înfloreau situaţia reală pentru a creşte moralul poporului. Unii lideri ai

presei, care se remarcaseră prin prestanţa lor profesională, dar şi prin loialitatea faţă de conducerea ţării, deveneau un fel de mentori ai conducătorilor politici.

La această interfaţă se găseau şi o serie de scriitori, care nu lucrau în presă dar care, prin scrierile lor, reuşeau să atragă atenţia politicienilor şi aceştia şi-i apropiau. Rezultatele erau avantajoase pentru ambele părţi. Politicienii preluau anumite idei, pe care le treceau pe numele lor, îşi făceau o imagine mai bună decât realitatea. Scriitorii şi conducătorii din presă colaboraţionişti obţineau o serie de avantaje materiale, sub diverse forme, precum bani direcţi, prin salarii mai mari, finanţarea publicării unor cărţi, deplasări în străinătate, utilizarea unor facilităţi ale

statului pentru petrecerea de concedii, etc. Amatori se găseau, dar trebuia trecut şi pragul de încredere a politicienilor. Odată intrat în cercul lor aveai acces la multe informaţii confidenţiale, care aveau valoarea lor, dar

presupunea şi asumarea unor riscuri. Presa socialistă era realmente o

forţă. Pe unde trecea un om al presei puteau urma controale şi destituiri, dar puteau urma şi laude sau promovări.

Logica conlucrării putere-presă era una binară, cea mai veche şi rudimentară formă de logică, eşti cu mine sau împotriva mea.

Fiind un singur partid, nu puteai găsi o altă variantă alternativă. Odată ruptă relaţia de încredere, nu mai puteai intra nicăieri, pentru că toţi factorii de decizie se cunoşteau între ei şi lipsa de încredere se propaga rapid. Puteai ajunge eventual crainic de stadion, activist cultural pe la vreo casă de cultură sau vreun club muncitoresc de cartier.

După 1989, au apărut schimbări


118


radicale de abordare, atât politice cât şi materiale.

Din punct de vedere politic, existenţa mai multor partide deschidea presei posibilitatea participării la o logică cel puţin trivalentă (putere-opoziţie-presă) dacă nu polivalentă (n-partide politice- presă). Această deschidere oferea principial mai multă libertate de opinie.

Din punct de vedere material, schimbarea radicală a venit din posibilitatea dezvoltării unor instituţii de presă private.

Înainte de 1989, această posibilitate era exclusă. Această orientare a condus însă, mai ales în perioadele de criză, la posibilitatea finanţării şi promovării unor curente de opinie în defavoarea deontologiei profesionale. Acelaşi fenomen se manifestă în jurul campaniilor electorale, marile trusturi de presă fiind vizibil arondate politic.

Totuşi, fenomenul creat are o serie de avantaje, inclusiv economice. S-a format realmente o nouă industrie, cea a presei, care atrage la rândul ei pe o alta, industria distracţiei. Din păcate, aceste dezvoltări se fac cu încălcarea unor norme esenţiale de bun simţ, cu efect negativ asupra nivelului de educaţie al populaţiei.

Este foarte greu să susţii o linie pozitivistă, care place unui număr redus de persoane, într-o mare de amatori de prost gust, uneori dus la extrem.

Vom ajunge în acest mod ca elementele de cultură să ne fie administrate ca medicamentele. Sunt amare şi nu plac!

Alina fusese mulţi ani crainică la

televiziune. Era genul de femeie care nu ramânea neremarcată, atât prin ce spunea

cât şi prin cum arăta. Avea un aspect şi o voce care te făceau să doreşti să o revezi, o calitate remarcabilă pentru cineva care lucrează într-o televiziune. Vocea străzii spunea că de fapt ea a fost îndepărtată din televiziune la intervenţia Elenei Ceauşescu, care nu suporta să vadă femeile frumoase nici măcar la televizor.

Pe vremea aceea, politicienii de la vârful piramidei puteau face orice. Puteau chiar întrerupe o emisiune de televiziune care de desfăşura în direct.

Ea risca să nu mai găsească de lucru în domeniul public. Cercul politicienilor de la putere era destul de redus şi o asemenea întâmplare se afla foarte repede. Pentru a

nu ieşi scandal, toţi se solidarizau, iar persoana în cauză devenea indezirabilă. Norocul ei a fost că a fost remarcată de directorul unei reviste, o personalitate influentă în acea perioadă, cu mari relaţii la nivelul politic de cel mai înalt nivel. A fost singurul care a riscat oferindu-i un loc de muncă. Tot în acea perioadă grea a

colaborat cu unul dintre cei mai mari regizori români de film. Ulterior s-a şi căsătorit cu acesta.

Cu ocazia unei conferinţe

internaţionale, care avea loc pe litoral, la Eforie Nord, Alina venise să facă nişte interviuri cu marile personalităţi interne şi internaţionale care veniseră acolo.

S-a întânlit cu Alex, care participa ca specialist la acel eveniment. Avea de prezentat o lucrare la acea conferinţă.

Era proaspăt căsătorit şi era acolo împreună cu soţia, cu Dorina.

Au petrecut un sejur care a îmbinat perfect utilul cu plăcutul. Cu această ocazie Alina şi Dorina s-au cunoscut şi chiar au


119


intrat într-o relaţie de prietenie. Când s-au întors în Bucureşti, Alina i-a invitat la ea acasă.

Locuia, împreună cu soţul său Radu, într-un apartament luxos situat într-un bloc vechi dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Ulterior, aflase că blocul aparţinuse părinţilor lui Radu şi după naţionalizare familia lui a mai putut păstra doar apartamentul în care locuia. Restul blocului fusese naţionalizat. Proiectul imobilului fusese făcut chiar de tatăl lui Radu, care era arhitect.

Era o excelentă ocazie pentru Alex de a mai pregăti nişte articole pentru publicare, iar pentru soţia sa, Dorina, mare pasionată de cinematografie, de a vedea filme bune. Soţul Alinei, Radu, lucrând în domeniul cinematografiei, dispunea de multe casete video cu cele mai noi şi apreciate filme, precum şi de aparatura adecvată de vizionare. Era o mare ocazie. În acea perioadă, televiziunea emitea doar două ore pe zi, iar la cinematografe nu se mai aduceau filme noi din lipsă de fonduri.

Alina cu Alex redactau, corectau articole din domeniul ştiinţei pentru revistă, iar Dorina cu Radu vizionau filme. Această plăcută simbioză a durat câţiva ani de zile.

Dorina era genul de fată cuminte,

de la ţară, premiantă pe linie atât la şcoală cât şi la universitate. Fiind singură la părinţi, a căpătat o pornire de care nu s-a debarasat toată viaţa, aceea de a nu şti să împartă nimic cu nimeni. Avea sentimentul că totul i se cuvine şi, odată un obiect încăput pe mâna ei, era imposibil să mai recuperezi ceva din el. Avea un foarte dezvoltat simţ al proprietăţii. Mai avea ceva ce o individualiza foarte tare, zodia. Era

născută în Zodia Fecioarei, o fecioară conştientă de zodia ei. Toate acestea făceau din ea o persoană extrem de corectă, de curată, în sensul de bine îngrijită, dar făcea şi mult caz de situaţie, reproşând celor care nu erau la fel. Peste toate mai era şi foarte geloasă. Vai de capul unui soţ să aibă o astfel de soţie, mai ales unul din Zodia Gemenilor, precum Alex, care avea şi înclinaţii artistice cu tendinţe de dedublare în toate, în viaţă, în profesie, în literatură.

Alex avusese ocazia să constate

gelozia soţiei cu ceva timp în urmă. Erau în primul an de căsătorie.

Dorina lucra în acea perioadă într-un oraş din provincie unde făcea naveta săptămânal.

Când se întânleau în week-end acasă, la Bucureşti, trăiau momente intense de dragoste împlinită, de soţi proaspăt căsătoriţi, care lipseau unul altuia timp de o săptămână.

Într-unul din aceste week-end-uri, a văzut-o că era cam

supărată. Era cumva cum nu o văzuse niciodată până atunci şi chiar era îngrijorat. Îi era teamă să nu aibă o problemă de sănătate.

După multe tatonări, i-a spus ce o durea. Găsise un fir de păr lung şi blond pe pernă şi se întreba de unde putea să fie. Ea era brunetă şi tunsă scurt. Vecina de jos era blondă şi cu părul lung.

Alex nu o văzuse niciodată până atunci pe vecina de jos. Dumnezeu ştie cum ajunsese acel fir de păr acolo.

Săraca vecină şi săracul Alex, s-au întâlnit prima dată într-o lume virtuală creată de furia Dorinei.


120


OO rreevviissttăă ccuullttuurraallăă îînn ccoommuunniissmm:: „„GGaazzeettaa lliitteerraarrăă““ 11995544--11996688

Luminiţa Marcu

Luminiţa Marcu (n. 1977) este

asistent universitar doctor în cadrul Departamentului de Studii literare din Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A obţinut doctoratul (Summa cum laude) în 2010 cu lucrarea Literatura şi ideologie. „Gazeta literară” 1954-1968, care stă la baza cărţii O revistă culturală în comunism. „Gazeta literară” 1954-1968. A mai publicat, în 2006, cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, proze în cîteva antologii, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole şi studii. Între anii 2007 şi 2010 a fost consilier de presă al Institutului Cervantes din Bucureşti, iar între anii 2010 şi 2014, directoare adjunctă a Institutului Cultural Român din Madrid, Spania. Din septembrie 2014 va fi lector de limbă şi civilizaţie românească, cu statut de profesor invitat, la Universitatea din Salamanca, Spania.

*

Lucrarea este o monografie a revistei „Gazeta literară”, cea mai importantă revistă culturală a epocii, o radiografiere a fiecărui număr ale acestui săptămînal în intervalul 1954-1968. Descrierea conţinutului revistei este însoţită de comentarii şi de explicaţii de context istoric şi cultural, nota definitorie fiind însă neutralitatea. Lucrarea nu-şi propune o evaluare artistică sau morală a articolelor, interviurilor, cronicilor sau opiniilor publicate în această revistă, ci o reconstituire istorică a unui organ de presă care a jucat un rol esenţial în viaţa culturală a României, în această perioadă. Capitolele urmăresc cronologic, într-o structură anuală, activitatea acestei reviste, începînd cu anul 1954 şi terminînd cu anul 1968, cînd revista „Gazeta literară” îşi încetează apariţia pentru a se transforma, cu o structură şi o redacţie diferite, în revista România literară, cea care există şi astăzi.

1963, anul cel mai literar al „Gazetei

literare“ Primii ani sunt, cum era de aşteptat,

cei mai convenţionali, marcaţi de subordonare, iar reproşurile din „Scînteia” sunt destul de vagi (revista „nu luptă cu fermitate împotriva apolitismului şi a rămăşiţelor mic-burgheze”). Revista are un aspect destul de liniar, ies în evidenţă accentele anti-estetice, Maiorescu este ţinta favorită, canonul, aşa cum reiese din premii şi elogii, este dominat de scriitori partinici, cele mai curajoase intervenţii sunt, de fapt, cele care apelează la evazionism sau apolitism, în limbajul epocii (Tudor Vianu este realmente excentric scriind despre „munca lui Perpessicius” la o aniversare Eminescu, unde ceilalţi colegi de număr caută cu înfrigurare sursele marxiste ale filosofiei eminesciene). Subordonarea şi convenţionalismul merg în crescendo şi

ppp rrr ooo zzz ăăă

121


culminează în 1959, anul XV în jargonul epocii, în care se aniversează cincisprezece ani de la 23 august 1944.

Deşi se vorbeşte în general despre perioada 1968-1971 ca despre perioada de maximă libertate şi de manifestare aproape nestingherită a creativităţii în România sistemului comunist, pe baza experienţei lecturii „Gazetei literare”, aş spune că vîrful graficului, anul cel mai puţin contaminat politic şi de maximă expansiune a freneziei eliberatoare din chingile politicului o reprezintă anul 1963. În acest an, Tudor Arghezi publică cele mai multe texte, majoritatea sub forma deja consacrată a tabletei şi, chiar dacă bătrînul poet face reverenţele politice necesare, stilul textelor sale respiră o calitate literară care marchează puternic ansamblul revistei.

În acest an, tonul criticilor, în special Paul Georgescu şi Matei Călinescu, în direcţia modernizării mijloacelor, a libertăţii temelor şi a evaluării care trebuie să ţină cont de calitatea estetică, este din ce în ce mai apăsat. Opozanţii, în special Ion Vitner şi Mihai Novicov, au deja aerul unor bătrîni ridicoli. În general, toţi cei care intervin şi susţin controlul politic şi realismul socialist, ca şi poeţii partinici şi poeziile lor ocazionale, par un fel de fundal pe care nimeni nu pare să-l mai ia cu adevărat în serios. „Sănătosul dispreţ faţă de formele primitive de notaţie literară” (Eugen Simion la începutul anului 1964) pare să fie o atitudine adoptată cu curaj de elita autentică a momentului. Grafica este şi ea nouă, elegantă, simplificată, au dispărut excesele de roşu din frontispiciu şi aşezarea articolelor în pagină respectă o coerenţă firească, fără semnificaţii politice.

Soluţia care se adoptă începînd cu 1963 pentru satisfacerea comandamentelor politice este aceea a unor numere-bloc, dedicate anumitor sărbători politice, numere ocupate aproape integral de articole ideologice, semnate de un grup, mereu

acelaşi, de scriitori obedienţi. O dată sărbătoarea încheiată, revista îşi reia cursul, cu ritmul obişnuit de cronici literare cu instrumente estetice, poezii de calitate, comentarii la filme de Fellini şi Visconti. Par să coexiste două lumi, două reviste într-una singură.

Tot în 1963 are loc un eveniment compensatoriu în ordine morală, reabilitarea completă, categorică a lui Lucian Blaga, după toată campania violentă împotriva sa susţinută în anii anteriori de Mihai Beniuc. Articolul dedicat lui Lucian Blaga este scris de Matei Călinescu.

Un semn de normalitate este, tot în

1963, prezenţa pitorească a cherelei literare fără motivaţie politică, tributare exclusiv invidiilor literare şi orgoliilor individuale. Tînărul poet Marin Sorescu este supărat pe la fel de tînărul cronicar Nicolae Manolescu care dă dovadă de „lipsă de înţelegere”


122


atunci cînd „îi neagă poetului Ion Acsan orice valoare artistică”. De fapt, Marin Sorescu era supărat pe cronicari în general pentru că „făceau deja apologia lui Nichita Stănescu”.

La începutul anului 1964, în „Gazeta literară” îşi face apariţia o nouă rubrică, machetată după conturul hărţii României. De aici înainte, o altă marotă de sorginte politică începe să facă jocurile şi să polarizeze scriitorii, patriotismul.

Slujbaşii literari ai Partidului Apariţia revistei „Gazeta literară”, ca

şi proclamarea ei ca fiind cea mai importantă, este un exemplu de decizie centrală, fără nici o legătură cu lumea literară liberă în care o revistă apare şi se impune. Dar, o dată înfiinţată această revistă, în paginile ei se manifestă individualităţi, chiar dacă respectînd, întotdeauna şi nesmintit pînă în 1989, convenţia generală. Autori de articole, redactori, fotografi sunt lăsaţi să publice într-un anumit fel, pe uşa mare, oficială, sau pe una mai discretă. Articolele au semnături (există şi cele anonime, desigur, emanaţii directe ale Partidului, dar acestea sunt un caz aparte), au titluri (unele personale, altele în mod evident suprapuse de cenzori), apar în pagina întîi sau într-un colţ, camuflate. Autorii au o agendă ascunsă, care se poate citi printre rînduri, unii îşi apără privilegiile şi poziţia, alţii sapă sîrguincios la temelia valorilor oficiale. Pierd sau cîştigă. Fiecare cuvînt contează. Cred că aici, în această zonă a individualităţilor, stă ascunsă o altă istorie a epocii, cel puţin la fel de interesantă ca

aceea a marilor decizii, a bornelor politice, care jalonează perioada, dar nu-i pot controla întreaga complexitate, pentru că aceasta ţine de varietatea caracterelor umane, imposibil de egalizat de către nici un regim, niciodată, indiferent de duritatea metodelor folosite.

Cei care servesc exemplar şi zelos Partidul în paginile „Gazetei literare” sunt puzderie, dar să recapitulăm actorii principali.

Protagonistul indubitabil al primei jumătăţi din existenţa revistei este Mihai Beniuc. Acesta dă tonul încă din primul număr al revistei, cu poezia La drum, ale cărei îndemnuri (No haida/Să nu ne pese ce-

o să urle haita!) le urmează neabătut. Primeşte de cîteva ori Premiul de Stat, este lăudat de fiecare scriitor care se întîmplă să răspundă la un interviu, bifează poetic toate temele politice (de la partid la atom, la omul sovietic în spaţiu,

Griviţa, 23 August etc.), deschide, închide şi face rapoartele tuturor consfătuirilor, plenarelor şi congreselor scriitorilor, enumeră fruntaşii literaturii şi atrage atenţia celor care greşesc; deţine toate funcţiile importante: secretar general şi apoi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, academician, membru în Marea Adunare Naţională, permanent membru în colegiul redacţional al „Gazetei literare”. Este permanent, din 1954 pînă în 1965, de partea „îndrumării artei şi literaturii de către partid”, de partea realismului socialist pur, în 1962 spune că „avem nevoie de mai multe poezii militante”, atrage atenţia asupra poeţilor de la „Steaua” ca „un grup potrivnic spiritului de partid”, face o ingenioasă echilibristică, ridicîndu-se


123


deopotrivă împotriva „nostalgicilor perioadei de început a regimului” (după 1957, cînd se putea vorbi, discret, despre excesele primilor ani), dar şi împotriva „formaliştilor” (adică a celor care încep să vorbească, din ce în ce mai apăsat, despre valoarea estetică a literaturii, după 1958). Pe lîngă celelalte funcţii, este multă vreme şi directorul Fondului literar, prin care se împart gratificaţiile băneşti scriitorilor, şi nu o dată face referire la acest Fond ca mijloc de recompensare a scriitorilor disciplinaţi şi de atragere a tinerilor de partea valorilor regimului.

Întreaga activitate de „general al literaturii” este însă dublată în cazul său de o extraordinară dorinţă de a fi recunoscut ca scriitor de valoare, multe din intervenţiile sale, mai ales cele împotriva tinerilor scriitori care începeau să devină cunoscuţi (Nichita Stănescu, Florin Mugur, Matei Călinescu, Petre Stoica) se bazează pe o pură competiţie literară în cadrul căreia se simte ameninţat mai ales ca poet şi doar în plan secund ca birocrat literar. Apasă din ce în ce mai mult pedala, nu mai simte aerul timpului (nici literar, refuzînd să accepte succesul tinerilor scriitori, nici politic, pentru că nu înţelege virajul patriotic la timp şi scrie, tîrziu în 1959, despre cum „patriotismul nostru nu trebuie să aibă ţepi care să se înfigă în spiritul internaţionalismului proletar”) şi este „înlăturat de la conducerea treburilor literare” în vara anului 1965. Primeşte un vot de blam din partea colegilor din Uniunea Scriitorilor şi este nevoit să citească el însuşi darea de seamă prin care este înlăturat. Activitatea, evoluţia şi eliminarea lui din prima linie a birocraţiei literare mimează în cîmp cultural ceea ce s-a

întîmplat în repetate rînduri cu diverşi lideri în cadrul Partidului Comunist.

Cîştigătorul în urma mazilirii sale nu este vreunul dintre cei care forţaseră limitele controlului politic, ci acela cu care se aflase umăr la umăr „pentru îndrumarea artei de către partid”, Zaharia Stancu. El este adevăratul moştenitor al conducerii Uniunii Scriitorilor, după un interludiu decorativ asigurat de vîrstnicul Demostene Botez. La fel de prompt în a urma directivele, dar şi în a beneficia ca scriitor (traducerea în şaptesprezece limbi a romanului Desculţ, cu care se laudă admiratorii regimului, nu se datorase cu siguranţă doar valorii literare a romanului, ci promovării oficiale), Zaharia Stancu este

însă mult mai echilibrat în reacţii şi nu se amestecă în cherelele literare ale momentului cu pasiunea lui Beniuc. Va beneficia de trecutul său de opozant al dictaturii mareşalului Ion Antonescu, va fi

director al Teatrului Naţional, academician, redactor-şef al revistei „Gazeta literară”, preşedinte al Uniunii Scriitorilor pînă la moartea sa în 1974.

Se evidenţiază în „Gazeta literară”, dincolo de poziţia sa neabătut de partea realismului socialist, a partinităţii (dar fără nici un fel de atacuri la adresa scriitorilor tineri), a lui Lenin şi a tot ce însemna sărbătoare politică, mai ales prin articolele pe care le semnează, în primii ani, despre scriitorii români exilaţi. În acestea, Zaharia Stancu este mai violent ca toţi ceilalţi însărcinaţi cu criticarea străinătăţii: spune despre Mircea Eliade că nu se jenează de tovarăşii săi de altădată şi că se află cu ei în „criminală cîrdăşie” (aluzie la extrema dreaptă), vorbeşte despre „Virgilică de la


124


Paris” (aluzie la Virgil Ierunca), îi numeşte pe toţi „javre, pleavă, fascişti, legionari cărora le-au sfîrîit picioarele de mînia poporului”. Zaharia Stancu este cel care enunţă la un moment dat, în paginile revistei, legea cea mai importantă a funcţionării regimului, dovadă că îi înţelesese perfect mecanismul: „Nu am confundat, nu confund şi nu voi confunda niciodată pe unul dintre tovarăşii dintr-un for sau din alt for care vor face o greşeală, cu partidul şi nu voi pune niciodată această greşeală în sarcina partidului”. Cu acest crez în minte, cu o ură autentică faţă de tot ceea ce însemnase establishment literar anterior, anti-monarhist sincer şi dotat cu un rudimentar talent literar (simplismul intrigilor sale psihologice şi moralismul demonstrativ se văd bine atunci cînd dramatizează în paginile „Gazetei” întîmplări cu presupuşi spioni americani etc.), cu un aspect plăcut care îl face să fie figura reprezentativă la congrese internaţionale, dar şi cu un echilibru funciar care îl face să nu se amestece în lupte literare, ba chiar, probabil, aşa cum susţin unele relatări memorialistice, dînd ajutor unuia sau altuia dintre scriitorii marginalizaţi cu puternica sa poziţie în sistem, Zaharia Stancu este cîştigătorul absolut în limitele epocii în care trăieşte, dar şi o întruchipare perfectă a compromisului pe care această epocă îl implica în schimbul succesului social.

Petru Dumitriu reprezintă modelul tînărului scriitor în comunism. Scrie încă de pe prima pagină a „Gazetei literare”, îşi înfierează, cu nume, colegii care nu sunt suficient de partinici, e megaloman, face

paradă de cultură înaltă pusă în slujba Partidului, îndeamnă la mai multă vigilenţă în controlul asupra literaturii (se referă la un moment dat la „slăbiciunile muncii comisiei de proză”, unde scriitorii erau obligaţi să spună ce şi cum scriu şi subliniază că „avem datoria să ne supraveghem pe noi înşine şi pe confraţii noştri”), îi ridiculizează pe scriitorii care „scriu într-o suburbie a Parisului” şi spune că sunt condamnaţi de istorie, îşi dezvăluie cu ingenuitate metoda literar-istorică care trunchiază cu bună ştiinţă adevărul istoric şi psihologic în numele unui sens marxist al istorie („Îmi trebuie tipul omului politic conservator de pe la 1880? Voi lua

impulsivitatea, violenţa şi aroganţa lui Nicu Filipescu; voi lăsa ceea ce era jovial şi seducător în Nicu Filipescu de-o parte”.). Petru Dumitriu se implică şi în dezbateri mai sofisticate, atunci cînd modernismul se zbate să fie tolerat în paginile revistei, în

1956, Petru Dumitriu produce o amplă demonstraţie a caracterului „iraţional” al modernismului exemplificînd cu Kafka şi Lautreamont. În ciuda paradei de cultură cosmopolită, este printre primii şi cei mai violenţi atacatori ai timidelor încercări de literaturizare a discuţiilor din paginile „Gazetei”, ale primelor deschideri spre modernism şi chestionarea limitelor ideologice care îşi fac apariţia în 1956, în scurtul interludiu dintre moartea lui Stalin, raportul lui Hruşciov şi evenimentele dramatice din Ungaria. Deja în 1957, cînd tabăra celor care încercaseră să vorbească despre modernism părea definitv învinsă, Petru Dumitriu devine categoric: „În ţara asta sîntem cîţiva scriitori şi critici care


125


credem că trebuie isprăvit cu modernismul”. Atunci cînd lupta se ascute, Petru Dumitriu face însă greşeli pe care adversarii nu le iartă, cum ar fi aceea că citează din Călinescu, dar dintr-o carte care nu era încă în 1957 acceptată, Principii de estetică (greşeala îi este reproşată de unul dintre cei care se aflau de partea deschiderii, Crohmălniceanu, care profită astfel ingenios de slăbiciunile de polemist ale mai tînărului confrate).

După un timp, aflat în Franţa într-o „delegaţie de prietenie”, transmite despre milioanele de automobile şi despre frumuseţea primăverii în Paris, dar şi despre un pictor care tocmai s-a sinucis din cauza mizeriei. În ianuarie 1960 Petru Dumitriu solicită azil politic în Germania Federală şi numele său nu mai apărea niciodată în paginile „Gazetei literare”. Decizia e oarecum curioasă avînd în vedere poziţia centrală şi combativă a scriitorului în sistem; nu e imposibil să fi avut mai mult de-a face cu dorinţa tînărului Petru Dumitriu de notorietate europeană, mondială (i se tradusese de curînd o carte în Franţa), cu eventuale cherele punctuale cu colegii de breaslă din ţară, decît cu vreo dizidenţă faţă de sistem. Numele său nu mai apare oricum niciodată în paginile „Gazetei literare”, revistă al cărei asiduu colaborator fusese încă din primul număr.

Grupul susţinătorilor zeloşi ai regimului este extrem de larg, pentru că ei sunt regula timpului şi nu excepţia. Se remarcă însă în paginile revistei poeţii conjuncturali, cîteodată de o promptitudine uluitoare, care execută poetic toate temele zilei. În afară de Mihai Beniuc: Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Nina Cassian, Victor Tulbure, Dan Deşliu, Radu Boureanu, Tiberiu Utan şi mulţi, mulţi alţii. Poeţii lui Lenin, ai Revoluţiei nemuritoare, ai astronauţilor sovietici, ai atomului, ai păcii, ai colectivizării, ai ochilor lui Gheorghiu-Dej (Eugen Jebeleanu) devin, după 1965, poeţii

patriotismului, ai urnelor romane, ai lui Traian, ai Voroneţului, ai lupoaicei, în fine, ai lui Ceauşescu şi ai soţiei sale, mai tîrziu. Acestora şi mai ales ultimei teme li se alătură la sfîrşitul anilor ’60 Eugen Barbu şi Adrian Păunescu (Eugen Barbu avea însă antecedente în genul portretistic, comparase cu cîţiva ani înainte fruntea lui Lenin cu cea a lui Socrate!). Versurile tuturor acestora sunt nediferenţiate şi pot oricînd umple paginile unei antologii rizibile. De remarcat că producţia acestui tip de literatură nu încetează practic niciodată pînă în 1989, ea nu este apanajul anilor ’50, aşa cum se poate crede la o lectură grăbită a perioadei, ci continuă, cu diverse teme, dar în general cu aceeaşi stilistică simplistă, prozodie rudimentară, facile efecte de solemnitate, stîrnire a emoţiilor primare, pînă în 1989.

(fragment din volumul cu acelaşi

titlu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)


126


CCaammeelliiaa SSttaann -- ddeebbuutt eeddiittoorriiaall îînn ppooeezziiee

Eugenia Enescu

Vineri după amiază la orele 17, pe 25 aprilie 2014, la Hotel Lev Or (sala de conferinţțe Venus), a avut loc debutul editorial al Cameliei Stan, economist de profesie, eveniment în cadrul căruia au fost prezentate cele două volume de poezii, „Şoapta dorului de... Dor”şi „Poeme Şoptite”, dedicate soţțului său Tudor, plecat înainte de vreme din planul terestru într-o altă dimensiune.

Încă de la început, sala s-a dovedit

neîncăpătoare. Oameni de cultură, prieteni, colegi de serviciu și iubitori de poezie i-au fost alături Cameliei Stan.

Pasiunea poetei pentru literatura a început în copilarie și a continuat pe parcursul anilor de școală.

Autoarea a spus că din perspectiva ei, a scrie vers reprezintă cea mai relaxantă stare de creațţie, și că menirea oricărui demers de creațţie, este acela de a împlini și bucura prin frumos.

În discursul său la un moment dat,

poetul Constantin-Nicolae Gavrilescu, prezent la manifestare, a spus că citindu-i manuscrisele a decoperit încet, cu uimire, forţa ce o animă pe Camelia Stan în momentul creaţției citând: „Atâta cer îmi curge în cuvinte, /Atâtea amintiri mă definesc, /O lume mi-e în suflet şi în minte, /O lume e cuvântul ce-l rostesc!” („Cioburi de iluzii” – vol. „Poeme șoptite”).

Acest frumos eveniment cultural a fost prezentat de domnul Mihai Costin, consilier la Direcția de Comunicare și Relațţii Publice a Camerei Deputaţților.

Unul dintre reprezentanţții de seamă

ai culturii românești, domnul Victor Gh. Stan, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala București – literatură pentru copiii și tineret, ivitat la eveniment, a spus despre Camelia Stan:

„Onorată asistenţă, Astăzi, doamna Camelia Stan ne-a

surprins cu un dublu debut editorial prin cele două volume de poezie „Şoapta dorului de... Dor” şi „Poeme Şoptite”, amândouă văzând lumina tiparului în anul 2013. Aceste două volume cuprind lacrimi de dor faţă de jumătatea întregului său (Tudor) plecat în lumea ireversibilului; un mesaj purtat pe aripile de vultur al verbului conglomerat, din: a fi, a iubi, a undui, a plânge, a exista, a zbura...

Fiecare poezie este un vis de dor, de mângâiere, de reîntâlnire, de poezie pură în flacăra iubirii care încă nu s-a stins: „Când mă trezesc, voi săruta călcâiul,/Şi pasul tău, ce s-a zbătut tăcut,/Când mă trezesc, eu voi vedea, întâiul,/De urma-mi calmă, dacă te-a durut!//Când mă trezesc, ţi-o săruta sărutul,/Născut pe buze-n rozul diafan,/Şi n-am să-mi amintesc... nici începutul,/Nici ce mai sunt şi nici ce mai era!...” („Când mă trezesc”..., p.86, vol. „Şoapta dorului de... Dor”).

Comunicarea poetei cu iubitul (soţul), plecat irerversibil, o face prin împletirea de suflete, pasagere, şi regăsindu-se în timpul nopţii, pentru o eternă iubire, o găsim în poezia „Mi-ai spus”..., p.8, vol „Şoapta

ddd eee bbb uuu ttt

127

nr. 13-14-15, martie-aprilie-mai 2014 127 nr. 13-14-15, martie-aprilie-mai 2014

dddooorrruuullluuuiii dddeee......... DDDooorrr”””,,, dddiiinnn cccaaarrreee ccciiittteeezzz cccâââttteeevvvaaa vvveeerrrsssuuurrriii,,, uuurrrmmmââânnnddd cccaaa dddooommmnnniiiiii llleee vvvoooaaassstttrrreee sss---ooo llleeeccctttuuurrraaaţţţiii îîînnn tttaaaiiinnnăăă,,, lllaaa ppprrraaaggguuulll dddiiinnntttrrreee ssstttaaarrreeeaaa dddeee vvveeeggghhheee şşşiii ssstttaaarrreeeaaa dddeee sssooommmnnn::: „„„MMMiii---aaaiii ssspppuuusss îîînnn vvviiisss cccăăă aaaiii vvveeennniiittt aaassseeeaaarrrăăă,,, ///MMM---aaaiii vvviiizzziiitttaaattt,,, fffuuurrrââânnnddduuu---mmmiii uuunnn sssăăărrruuuttt,,,///NNNuuu mmm---aaaiii tttrrreeezzziiittt,,, dddeeeşşşiii......... aaa sssuuutttaaa oooaaarrrăăă,,,///EEEuuu ttteee rrruuugggaaassseeemmm......... dddeee lllaaa îîînnnccceeepppuuuttt.........//////......... sssăăă mmmăăă tttrrreeezzzeeeşşştttiii,,, dddeee---aaadddooorrrmmm fffăăărrrăăă dddeee şşştttiiirrreee,,,///TTTuuu eeeşşştttiii ssseeecccuuunnndddaaa mmmeeeaaa dddeee iiinnnfffiiinnniiittt,,, ///ÎÎÎnnn tttiiimmmpppuuulll mmmeeeuuu dddeee pppaaaccceee şşşiii iiiuuubbbiiirrreee,,,///îîîţţţiii aaapppaaarrrţţţiiinnn,,, eeettteeerrrnnn,,, nnneeecccooonnnttteeennniiittt!!!.........””” sssaaauuu îîînnn „„„SSSăăă nnnuuu ssspppuuunnn”””,,, sssăăă nnnuuu pppoooţţţiii ssspppuuunnneee,,, pppoooeeezzziiieee pppeee cccaaarrreee ooo gggăăăsssiiimmm îîînnn ppp... 111222999,,, vvvooolll... „„„PPPoooeeemmmeee ŞŞŞoooppptttiiittteee”””::: „„„OOOdddiiihhhnnneeeşşşttteee---ttteee cccuuu mmmiiinnneee,,,///PPPeee uuunnn cccooolllţţţ dddeee gggââânnnddd rrrăăănnniiittt,,,///OOOdddiiihhhnnneeeşşşttteee---mmmăăă......... aaalllbbbaaassstttrrruuu,,,///PPPeeesssttteee gggââânnnddd şşşiii vvviiisss iiiuuubbbiiittt!!!//////PPPrrrooottteeejjjaaazzzăăă---mmmăăă!!! MMMăăă nnniiinnngggeee,,,///CCCuuu pppeeetttaaallleee rrreeeccciii dddeee gggââânnnddd,,,///ŞŞŞiii mmmăăă---nnntttrrreeeaaabbbăăă......... şşşiii mmmăăă

ssstttiiinnngggeee,,,///DDDoooaaarrr îîînnn vvveeerrrsss şşşiii îîînnn cccuuuvvvââânnnttt.........”””...

CCCeeellleee 333777555 dddeee pppoooeeezzziiiiii,,, dddiiinnn aaammmbbbeeellleee vvvooollluuummmeee,,, dddeeemmmooonnnssstttrrreeeaaazzzăăă cccăăă îîînnn fffaaaţţţaaa iiiuuubbbiiitttooorrruuullluuuiii dddeee pppoooeeezzziiieee sss---aaa ppprrreeezzzeeennntttaaattt uuunnn şşşllleeefffuuuiiitttooorrr dddeee vvveeerrrbbb pppââânnnăăă lllaaa rrraaannnggguuulll dddeee aaa rrriiidddiiicccaaa vvveeerrrsss,,, uuunnn vvveeerrrsss pppuuuttteeerrrnnniiiccc cccaaarrreee zzziiidddeeeşşşttteee ooo pppoooeeezzziiieee dddeee ssstttrrruuuccctttuuurrrăăă pppuuuttteeerrrnnniiicccăăă... CCCeeellleee 333777555 dddeee sssuuussspppiiinnneee îîînnntttrrr---ooo lllaaacccrrriiimmmăăă dddeee pppoooeeezzziiieee cccuuurrraaatttăăă cccaaa ooo pppiiicccăăătttuuurrrăăă dddiiinnn ssseeevvvaaa vvviiiţţţeeeiii dddeee vvviiieee,,, dddeeemmmooonnnssstttrrreeeaaazzzăăă cccăăă dddoooaaammmnnnaaa CCCaaammmeeellliiiaaa SSStttaaannn aaa ppprrriiimmmiiittt bbbooottteeezzzuuulll iiinnntttrrrăăărrriiiiii sssaaallleee îîînnn llluuummmeeeaaa pppoooeeettteeelllooorrr dddeee aaannnvvveeerrrggguuurrrăăă vvvaaalllooorrroooaaasssăăă... FFFiiieee cccaaa hhhaaarrruuulll dddaaattt dddeee DDDuuummmnnneeezzzeeeuuu pppoooeeettteeeiii CCCaaammmeeellliiiaaa SSStttaaannn,,, sssăăă---lll ppprrreeellluuucccrrreeezzzeee cccuuu aaaccceeeiiiaaaşşşiii ssstttaaarrreee dddeee cccrrreeeaaaţţţiiieee şşşiii sssăăă nnneee ooofffeeerrreee aaalllttteee vvvooollluuummmeee dddeee pppoooeeezzziii iii,,, ggglllaaazzzuuurrraaattteee cccuuu llluuummmiiinnnaaa vvvaaalllooorrriiiiii.........”””

DDDooommmnnnuuulll PPPrrrooofffeeesssooorrr UUUnnniiivvveeerrrsssiiitttaaarrr,,, dddoooccctttooorrr îîînnn șșștttiii iiinnnțțțeee ttteeehhhnnniiiccceee,,, NNNiiicccooolllaaaeee VVVaaasssiiillleee,,, pppoooeeettt șșșiii ppprrrooozzzaaatttooorrr,,, îîînnn dddiiissscccuuurrrsssuuulll sssăăăuuu aaa ssspppuuusss dddeeesssppprrreee

CCCaaammmeeellliiiaaa SSStttaaannn cccăăă „„„vvviiinnneee îîînnn llluuummmeeeaaa pppoooeeezzziiieeeiii rrrooommmââânnneeeşşştttiii cccuuu uuunnn vvvooollluuummm uuurrriiiaaaşşş,,, aaatttâââttt cccaaa vvvaaallloooaaarrreee cccâââttt şşşiii cccaaa dddiiimmmeeennnsssiiiuuunnneee”””... DDDeee aaassseeemmmeeennneeeaaa,,, fffăăăcccââânnnddd rrreeefffeeerrriiirrreee lllaaa vvvooollluuummmuuulll „„„PPPoooeeemmmeee șșșoooppptttiiittteee”””,,, aaa aaacccccceeennntttuuuaaattt cccăăă „„„PPPoooeeemmmeeellleee şşşoooppptttiiittteee””” aaallleee CCCaaammmeeellliiieeeiii SSStttaaannn rrreeeppprrreeezzziiinnntttăăă uuunnn ssstttrrriiigggăăăttt dddeee iiiuuubbbiiirrreee,,, ooo dddooorrriiinnnţţţăăă dddeee aaa nnnuuu uuuiiitttaaa nnniiimmmiiiccc,,, ooo dddooorrriiinnnţţţăăă dddeee aaa eeexxxpppllliiicccaaa,,, iiinnncccllluuusssiiivvv mmmaaattteeemmmaaatttiiiccc,,, dddaaarrr şşşiii ooo vvvoooiiinnnţţţăăă dddeee aaa ooo llluuuaaa dddeee lllaaa cccaaapppăăăttt îîînnn mmmoooddd nnnaaatttuuurrraaalll,,, dddeeeşşşiii gggrrreeeuuu,,, ppprrreeecccuuummm ddduuupppăăă tttoooaaammmnnnăăă uuurrrmmmeeeaaazzzăăă iiiaaarrrnnnaaa şşşiii aaapppoooiii ppprrriiimmmăăăvvvaaarrraaa,,, tttoooaaattteee ssspppuuussseee cccuuu ooo dddeeeooossseeebbbiiitttăăă ssseeennnsssiiibbbiii lll iiitttaaattteee şşşiii tttaaallleeennnttt...

EEEsssttteee ooo cccaaarrrttteee rrrăăăssscccooollliiitttoooaaarrreee cccaaarrreee rrreeessspppeeeccctttăăă rrreeeggguuulllaaa dddeee aaauuurrr aaa pppoooeeezzziiieeeiii,,, cccaaarrreee tttrrreeebbbuuuiiieee îîînnntttâââiii tttrrrăăăiiitttăăă şşşiii aaapppoooiii ssscccrrriiisssăăă!!!”””

PPPoooeeetttuuulll NNNiiicccuuu DDDoooffftttooorrreeeaaannnuuu aaa ţţţiiinnnuuuttt sssăăă

ppprrreeeccciiizzzeeezzzeee cccăăă nnnuuu aaa cccuuunnnooossscccuuuttt---ooo pppeeerrrsssooonnnaaalll pppeee CCCaaammmeeellliiiaaa SSStttaaannn îîînnnaaaiiinnnttteee dddeee aaaccceeeaaassstttăăă lllaaannnsssaaarrreee,,, îîînnnsssăăă aaa aaavvvuuuttt ppprrriiivvviii llleeegggiiiuuulll dddeee aaa cccuuunnnoooaaaşşşttteee dddiiinnnaaaiiinnnttteee ooopppeeerrraaa aaaccceeesssttteeeiii pppoooeeettteee dddeeeooossseeebbbiiittteee,,, cccaaarrreee aaacccuuummm,,, cccuuu ooocccaaazzziiiaaa lllaaannnsssăăărrriiiiii ccceeelllooorrr 222 vvvooollluuummmeee dddeee pppoooeeezzziiiiii aaapppăăărrruuuttteee lllaaa EEEdddiiitttuuurrraaa PPPrrriiinnnttteeeccchhh,,, BBBuuucccuuurrreeessstttiii,,, 222000111333,,, lll---aaa sssuuurrrppprrriiinnnsss ppplllăăăcccuuuttt,,, dddeeeoooaaarrreeeccceee rrraaarrreee aaauuu fffooosssttt cccaaazzzuuurrriii llleee îîînnn cccaaarrreee iiimmmaaagggiiinnneeeaaa pppeee cccaaarrreee ţţţiii---ooo fffaaaccciii dddeeesssppprrreee ccciiinnneeevvvaaa ccciiitttiiinnnddduuu---iii vvveeerrrsssuuurrriii llleee,,, sssăăă ssseee aaappprrrooopppiiieee aaaşşşaaa mmmuuulllttt dddeee rrreeeaaallliiitttaaattteee... AAA cccooonnntttiiinnnuuuaaattt aaapppoooiii ssspppuuunnnââânnnddd cccăăă „„„pppaaarrrcccăăă ooo cccuuunnnooosssccc dddeee cccââânnnddd llluuummmeeeaaa,,, dddeeeoooaaarrreeeccceee vvveeerrrsssuuurrriii llleee ddduuummmnnneeeaaaiiieeeiii mmmiii---aaauuu tttrrraaannnsssmmmiiisss dddeeejjjaaa……… şşşoooaaapppttteee dddeee dddooorrr îîînnnaaaiiinnnttteee sssăăă ooo îîînnntttâââlllnnneeesssccc”””...

ÎÎÎnnn îîînnnccchhheeeiiieeerrreee,,, aaaccctttrrriii țțțaaa DDDoooiiinnnaaa GGGhhhiii țțțeeessscccuuu aaa rrreeeccciiiaaattt pppoooeeezzziiiiii dddiiinnn ccceeellleee dddooouuuăăă vvvooollluuummmeee...

ddd eee bbb uuu ttt

128


CCiioobbuurrii ddee iilluuzziiii

Camelia Stan

Atâta cer îmi curge în cuvinte,

Atâtea amintiri mă definesc,

O lume mi-e în suflet şi în minte,

O lume e cuvântul ce-l rostesc!

Prea complicate rosturi ne comprimă,

Şi prea absurd ne căutăm meniri,

Adesea ne trezim că ne deprimă...

Şi osteneala marilor iubiri!

Şi prea grăbit, ne survolăm sublimul,

Cu însetarea celui care ştie...

Că fericirea-i dulce ca şi vinul,

Dar că avem o viaţă, nu o mie!

Am obosit în înserări deşarte,

Adesea aş fi vrut să fii rămas...

Nu doar cu cioburi de iluzii sparte,

Ci doar cu fericirea de un..ceas!

ZZbbuucciiuumm

Camelia Stan

Ascult cum gânduri risipite,

Pe lângă suflet se preling,

Iar altele... neprihănite,

Ca o tigară, ard... se sting!

Privesc cum îmi răsari în vise,

Cu chipul palid, tremurat,

Şi-atâtea fericiri promise,

Mă-ntreb de-au fost... de-au existat!

Aştept să curgă peste mine,

Al timpului etern contur,

Şi nu-mi mai par... aşa puţine,

Secundele... când le îndur!

Nu ştiu... să mai rămân? Şi plouă...

Sunt obosită şi mă doare,

Mă doare cer şi lună nouă,

Mă doare, şi boboc... şi floare!

Tresar, privesc ţigara arsă,

Înfrigurată-alerg în mine...

Şi cuget: viaţa nu-i o farsă,

Decât... o punte-ntre suspine!

ddd eee bbb uuu ttt

cronos - penița de aur, anul ii, nr. 13-14-15, mar-apr-mai, 2014

Documents