22

Mă lovesc tot mai des pe culoa-rele mele de trecere dintre lucrurile serioase de colțurile

imprevizibile ale noii limbi așa-zis ro-mâne, limbă care, inevitabil, descrie o lume la rândul ei nouă, în care n-aș vrea absolut de loc să intru. Nu este vorba doar de neologisme și trivialități, de ticuri la modă și snobisme, ci de ceea ce eu cred că înseamnă o deterio-rare a sensurilor cuvintelor, o percepție greșită a nuanțelor și – sper să mă înșel – o îndepărtare de spiritul minunat al acestei limbi. O limbă care nu mai pare a fi atât de familiară tot mai multor uti-lizatori nativi. Câteva exemple ar putea să ilustreze ceea ce vreau să zic și sper ca ele să nu lovească pe nimeni, să nu producă nimic rău. Primele provin din publicitate, fiind, adică, intens traficate, importante vehicule de sensuri. O re-clamă la telemea spune că este „tăiată în bucățele mai mari sau mai mici, cum numai ardelenii știu!”. Interesant punct de vedere, care îi plasează pe bănățeni, dobrogeni, olteni, moldoveni și mun-teni în bezna jenantă a ignoranței îmbucătățirilor de orice fel, oricare din-tre ei putând să taie telemeaua doar în „bucăți mai mici sau mai mari”, subtilul rol de a o tăia în „bucăți mai mari sau mai mici” revenind, așa cum am mai spus, exclusiv ardelenilor!

Un alt text publicitar spune că o anume cremă de față „îți face tenul delicios”, ceea ce, într-un fel nelămu-

Pregustarea raiului ! Dan ARHIRE

e d i t o r i a l

pe altarul vreunei închipuite eficiențe, dintr-o gra-bă generală, dar de neînțeles și lipsită de sens, în fond.

Iată ceea ce ne mână pe toate coclaurile, cău-tând vechii oameni vorbitori ai vechii limbi, mereu surprinzători și spectaculoși, mereu uimind prin firescul devenit trufanda în timpurile din urmă. A pătrunde în lumea aceea acum aproape neștiută, fragilă și consumându-se sub ochii noștri întristați

de acest implacabil adevăr, este pentru noi unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții noastre. Adică privilegiul inegalabil al uimirii în fața unei lumi nemaiștiute, în care desfătare mai are încă sensul prim al întoarcerii omului în raiul primordial al pân-tecului matern, plutind în Binele universal și lipsit de orice păcat și grijă, iar iconostasul mai este încă nu-mit pregustarea raiului!

rit trimite gândul pârdalnic exact la șoriciul fraged al purcelului de lapte!

Un reporter al unei televiziuni naționale, pătruns de fiorul mistic al Drumului Crucii, transmitea că dintr-un anume loc al traseului, Iisus „a tre-cut la o altă locație”, fapt ce, pentru mine cel puțin, a distrus toate mreje-le captivantei narațiuni prost filmate!

Mai aproape de mine, adresân-du-mi-se direct și exclusiv, un domn ceva mai tânăr, lucrând cu succes tot în publicitate, a afirmat că ar fi păcat să nu atragem fonduri publicitare prin revista La Drum, întrucât ea, re-vista, „generează atâta conținut”!

Toate aceste construcții și nuanțe și atâtea altele ca ele, profund străine spiritului clasic al limbii româ-ne și departe de lumea literei tipărite pe hârtie, vin din zona gazetăriei și publicității TV, deci din virtual, dintr-o zonă de largă răspândire și circulație. Au șanse să trăiască și să se dezvol-te, amestecându-se cu predilecție printre picioarele generațiilor tinere și tinzând spre durabilitate deprinde-rilor neconștientizate. Au șansa, deci, de a se transforma în firesc, cu tot cu mecanismul mental care și le asumă, le îngăduie și le produce. Altă limbă - alți oameni, tinzând spre simplificare și banal, spre direct și nespectaculos, ca și când asta ar fi o plată necesară

3

Coordonator:Constantin Daniel ARHIRE

Colegiu de redacţie:Dr. Gheorghe ROMANESCU

Dr. Paul FLOREADr. Cristian CRÃCIUNOIU

Dr. Vladimir BOTNARCIUCDr. Sorin FLOREA

Drd. Ştefan RÃILEANU

Editor:Dan NICOLAU

Colaboratori:Constantin GIURGINCA 7 CRAINA

Eugen PETRESCUVadim BACINSCHI

Cãpitan Comandor.(r) Ion POPESCU

Dtp:Vlad VOICA

Alexandru DUMITRU

Secretar de redacţie:Constantin STRÃINU

Revista este editatã de Asociaţia „LA DRUM”

Adresa redacţiei:Tulcea, str. Grivitei nr.32

telefon: 0721-222974

E-mail:revista@ladrum.org

Website: www.ladrum.org

ISSN 1844-4377

c u pr i n s

4

16

35

56

67

11

21

38

62

69

15

27

50

64

72

Jurnalul de la Morena

Custodele care a trăit poezia

Bărbatul de stat

Piloţi români pe cerul în flăcări (III)

Grădina Carolinei

Lumea Tăcerii

Zina și Sorin

Geoparcul dinozaurilor

Jurnalul Angelei Lefterescu (V)

India

Profesorul Grigorescu

Neculaie Purcărea

Dinozaurii din Ţara Haţegului

Mareșalul Alexandru Averescu

Arhivele Transcendente

4

MORENAJurnalul de la

la MurighiolTEXT I FOTOGRAFIE

Sorin FLOREA

Stuful, resursă regenerabilă

5

cu Dunărea fiind, din acel moment, realizată numai prin așa zișii călugări amplasați în dig. Când i se pare unuia că vine prea multă apă, închide călugărul, că e democrație și dacă mai e și pilit, aruncă betoane, sudează trapele (să nu îi   înece  caprele sau să-i inunde grădina de legume; ca la țară!) sau invers, deschide când vrea mușchii lui. Murighiolul este localizat în inima Rezervației Biosferei Delta Dunării și chiar aici se cam termină asfaltul, iar mai departe nu mai merge decât cu barca (suntem primii oameni din UE care vedem răsăritul soarelui).În afara localizării în centrul Deltei Dună-rii, satul (e o vorba, comuna Murighiol are o suprafață enormă și are în copunere niște sate despre care cu siguranță ați auzit: Uzlina, cele doua Dunavățuri - de Sus și de Jos - Plo-pu, Sarinasuf, Colina) are un avantaj uriaș: ac-cesul pe uscat  (șosea modernă care permite acces pe rutier fără trambalări, bagaje, soții și copii enervanți!) dar - ferească Domnul! – există și farmacii, doctori, salvare la îndemâ-nă, market, adică civilizație și nu mai pierzi o zi sau două din total sejur cu transferul cu barca până la destinație.

Un dezavantaj, până când s-or termina lucrările (vezi mai jos) este că, din momentul în care vrei să mergi cu barca în excursie (că

doar de aceea ai venit în Deltă!) trebuie, pen-tru moment, să-i iei pe turiști în mașină, să-i duci la digul de la marginea localității unde așteaptă bărcile (s-a mai și furat pe la bărci și motoare), ceea ce înseamnă pierdere de timp și trămbălareva bagajelor. Altceva este să pleci cu barca din curtea pensiunii, local-nicului sau a hotelului! Odată cu desființarea digului, dezvol-tarea turismului în sat va fi uriașă și se va da de lucru oamenilor – că fără loc de munca sunt destui; vrem să ne înfrățim cu Branul cât de curând, că ăia au palincă și brânză foarte bune și sunt specialiști în turism, vezi OVITUR, pe care l-am mai pomenit aici.

Puțină istorie!

De ce s-a format Murighiolul acum vreo două mii de ani și de ce este important pen-tru turismul din Delta Dunării? De fapt, acum cca. 2000 de ani, Halmy-ris, importantă fortăreață romană, ca și un  sat al corăbierilor (Vicus Classicorum - satul mari-narilor) de pe dealul de vis-a-vis, erau pe ma-lul mării. Flota romană maritimă, Classis Flavia Moesica, căra ajutoare europene de la Sud (pe vremea aia nu veneau din Vest!) cu vase barosane și trebuia să le transbordeze pe al-tele mai mici, cu fund plat. Arheologii caută locul în care, în  timpul perioadei romane târ-zii, cele două unități ale flotei militare ușoare, Classis in Plateypegiis și Musculi Schytici, ca-pabile să navigheze pe apele uneori scăzute ale Istrului, erau localizate, căci este probabil sa fi fost gazduite chiar la Halmyris.

Transbordarea mărfii avea loc la Halmyris pentru a fi furnizată garnizoanelor, cetăților, orașelor din amonte (vă spun cin-

PAGini Din istoriA MoDernă A MuriGHioLuLui

Acum vreo nouă ani eram la un șpriț de Niculițel (că doar nu bem ceai, ca în Livada cu vișini, berea nu o suport și haholo-lipovenilor nu le prea place vodka!) cu câțiva localnici de vază – unul dintre ei, cel mai mare izgon de baltă din zonă - Nini și  cu Trofim. Le povesteam, a nu știu câta oară, că niște bucureșteni mai în vârstă, spuneau că, pe vremuri, plecau în excursie cu barca la rame, din fundul curții de la Murighiol și ajungeau la Uzlina; că adică, pe atunci, Lacul Murighiol nu era închis de nici un dig și co-munica direct cu brațul Dunării. Cine avea Be-tepok (VETEROC!) pe atunci, era artist mare. „La rame, într-o singură zi mergeam la Crișan sau Caraorman cu turiști – și erau și străini, mai ales francezi, nemți și italieni, unii mai sună și acum!”- povestea Serghei  Condrat zis Motanu „...când aveau și cort, înoptam!”. Vreți continuarea - omul mai trăiește încă. Băieții au confirmat și, mai mult decât atât, au început să-mi explice cum s-au închis cele trei canale (Prorva, Gârla Fanțuzului și Periboina) când s-a construit digul de la Du-nărea Nouă, comunicația ghiolului Murighiol

stit, aproape nu e localitate  pe malul Dunării, unde să nu fi făcut romanii un sistem securi-zat, aproape ca Schengenul, contra barbari-lor nemembri!) Halmyris - Murighiol, Salsovia - Mahmudia, Prislav - Nufăru, Aeggysus – Tul-cea, etc., dintre care unele nu sunt autenti-ficate complet, altele sunt mult dinainte de romani (getice, scitice...s-au gasit urme din neolitic pe undeva pe la Letea, Mila 23, etc.). Romanii cărau, bineînțeles, și arme (scutul antirachetă nu fusese încă inventat, dar dușmanii pândeau de peste tot!), zona Halmyris, până la actualul Galați fiind ca și as-tazi frontiera de NE a Romei (pardon, UE!).Consecința directă a acedstei dispuneri geo-strategice a fost dezvoltarea localității (aveau vamă serioasă, taxe – se poate vedea, date fiind excavațiile din ultima vreme; cui avea chef de corupție, îi cam tăiau capul – vezi, pentru comparație și vama din ziua de azi!).Importanța localității este demonstrată și de faptul că pe la 290 după Iisus au venit la Halmyris Astion și Epictet, primii martiri creștini de pe teritoriul României, pe care gu-vernatorul roman Latronianus   i-a executat urgent.Ideea de a săpa într-o anumită zonă (pentru că suprafața sitului este mare) și – în consecință - găsirea moaștelor martirilor, i-a venit unui bun prieten arheolog, Octavian Bounegru, într-o frumoasă dimineață de Sfânta Marie. Se știa că la Halmyris au fost decapitați Astion si Epictet, din Acta Sanctorum, copia aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht.

De atunci în vecinătate este în construcție cea mai înaltă mânăstire din țară și în șantierul arheologic continuă cercetările, doar că pe vremuri se săpa cu soldați, iar azi mai mult cu voluntari! În mii de ani, aluviunile cărate de Du-năre au crescut suprafața Deltei, astfel încât

Să nu credeți că e simplu să faci turism în Delta Dunării! Că ar fi suficient, cumva, să vii cu niște milioane (lei sau euro), să trântești o pensiune și să începi să trăiești din ea, și amor-tizând-o în același timp! Întotdeauna este loc și de mai bine, adică de o subdimensionare

a rețelei de alimentare cu apă potabilă, de exemplu, care vara, când se irigă, te lasă fără apă de spălat pentru turiștii abia întorși din baltă; sau, „cocoloașele” haine din curentul electric care îți prăjesc periodic instalațiile, fără șansa de a te putea apăra cu adevărat sau de a te adresa cuiva civilizat, etc. Dar, chiar dacă enervante și costisitoare, acestea sunt problem mărunte. În cele ce urmează Sorin vă va povesti odiseea digului din Murighiol, cea care a durat mai mult decât al doilea război mondial! Trăiască frunza verde care costă de ne usucă și ne aduce turiști!

6

Prânz de pescari – album, fotografie de epoca

7

de la Halmyris la Sfântu Gheorghe, ultimul pământ pe brațul cu același nume, sunt as-tăzi cca. 50 km. Deci, pământul avansează în fiecare an pe acest brat cu aproximativ 40 cm. Procesul este mai complex (sunt și alte teorii serioase emise) dar, dacă vreți mai mul-te informații, vi le spune Silviu Covaliov de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (I.N.C.D.D.). Pe scurt, însă, pe măsură ce malul mării se deplasează spre Est, rămân în urma lui grinduri și lacuri. Unul din-tre acestea este ghiolul Murighiol, care are o suprafață de 334 ha ( maricel, nu ?).Numele actual, dat de turci : Moru (violet) și Ghiol (lac), vine mai curând de la o rădăcină veche, prezentă și în limba română, probabil fără nici o legătură cu turcii : MORU = sărătu-ră –vezi lacurile Sărături, zona strict protejată de  peste deal de Morena, că și turcu știa să folosească bine asemenea asemănări lingvis-

tice în scopuri propagandistice! Oricum, până în 1976 când lacul a fost izolat de Dunăre, primavara apele creșteau, inundau într-o anumita masura grădinile, se depuneau aluviuni, se bătea crapul în fun-dul curtii, îl prindeau băștinașii cu sandole și apoi, când se retrăgeau apele, se făceau niște legume...de mureai !

Această perioadă idilică, în care omul și natura (reprezentată prin legume și mai ales pești!) trăiau în armonie, ca în filmele rusești gen Siberiada, a fost atinsă de un fel de mo-lima (unii îi spun acum peiorativ comunism, oricum, mai ceva ca aviara!) venită dinspre NE. Aviara - oare – n-a venit pe același traseu ? Sunt unii care spun că a venit mai mult de la vecinul vestic – da cine mai știe de unde a venit, cui i-a folosit și când mai vine! (Apro-pos, acum chiar vorbesc serios, pe bani de la

americani, niste cercetători din Olanda, în loc să facă ceva împotriva gripei aviare, au reușit să dezvolte niște variante înfioratoare ale vi-rusului, ușor transmisibile la om, dar mai ales vor să publice rezultatele, să le  reproducă  și alții!) Comunismul a îmbrăcat populația din zonă în niște splendide salopete și șepci meseriașe tip, fericirea pescarului: îmbrăcat de stat, cu vintirele pline de pește, nu prea obsedat de taxe că de, țară bogată, fiscul mai putin activ sau invers! Și mai rău, se pare că românul s-a năs-cut hidrotehnist și nu vorbesc de cei care au făcut hidrocentrale, irigații și alte lucruri bune! De la Antipa încoace, toți au început să se priceapă la ape, Dunăre, Delta Dunării – canale și lacuri noi - se închid unele impor-tante (sau doar accesul – că cică e proprietate

Murighiol, vedere panoramică. Localitatea, Lacul Murighiol și lacurile numite Sărături

Fosta cherhana de la Mila 35, actualmente un inegalabil complex turistic din Delta Dunării

Pescuitul în alb și negru

8

private!), se deschid canale noi ( ce mare lu-cru, zice proaspătul investitor în mirifica Del-tă, să iei un greifer și să scurmi și tu, ca omul? Ce, banii tăi nu-s buni?), ș.a.m.d. Ce implicații poate avea și are o ….acțiune de modificare a Deltei împotriva Deltei? Dezastrul este doar la doi pasi, ca la Snagov, unde cumperi teren că e pe malul lacului și verși rezultatele prezenței tale și a vecinilor fără ifose și fără fose, instalații de epurare, etc., exact unde stai seara să admiri (miroși!) apusul!

CAtevA exeMPLe ProAste De intervenții

- închiderea Portiței; - Insula Mare a Brăilei;

- închiderea unor canale de vărsare în mare, vezi zona Sondei – Impuțita, care pe vremea marelui hidrotehnist, după Revoluție, s-a făcut în mare viteză; - scurtcircuitarea (Dunărea Nouă) pe brațul Sfântu Gheorghe ( 6 bucăți); am luat ceva apă de pe brațul Chilia (de la 67% din debitul total al Dunării, când eram eu în liceu - acum cam 57%!) dar pe noile burlane (ca-nale) apa ajunge prea rapid în mare și curge-rea molcomă, cea care a creat Delta, nu mai acționează.

Și… de parcă prostia nu era destul de serioasă, alde Ceaușescu și specialiștii lui s-au apucat și de agricultură în zonele desecate (unde acum porumb nu se mai face, dar nici pește nu mai este!). Așa a început nebunia.

LuCrAreA De sePArAre A GHioLuLui MuriGHioL De Dunăre – PisCiCuLturA și AGriCuLturA

Băieții s-au apucat de treabă – lucra-rea era extrem de complexă, dar proiectanții chiar făceau școală pe vremea aia. Nu aveau ei utilajele nemțești pe care le au ăia de la Bîstroe acum, dar muncitori foarte buni aveau, plan și depășiri, muncă și bănuți ... și chiolhanuri, normal. Efecte: astăzi are loc un proces infernal de colmatare a lacului.

Acum vreo zece ani, când am cumpărat eu terenul pe care am construit Morena,  de la poartă nici de pe fadromă nu vedeai ghio-lul, din cauza bălăriilor, oțetarilor, s.a., și ca prin junglă, cu greu ajungeai la mal. Dar, me-

rita: sălcii, scorburi, păsări, apoi, 3 - 4 metri de stuf după care apă liberă (Lacul Violet) până pe malul celălalt, la Iacob, în mahalaua turcească, plus un canal care urmărea linia malului și  pe care și șahistul din mine – mă refer la mușchi - putea să meargă cu barca la ghionder! Am făcut atunci un turn pentru panoramă și păsărari și în baltoaca din fundul curții organizam concursuri de pescuit pen-tru undițari; • astăzi – colmatare completă,vegetația fixată plus plaurii ocupă tot spațiul descris mai sus, iar pe canal, când e apa mică, nu poți ieși cu barca (acum doua-trei luni pu-teai merge pe jos - uscat complet) iar când e inundatie se ridica fundul cu totul (plaurul pluteste!) și ...iar nu poți să mergi cu barca; • peșteerașimaieste…știucășibi-ban am prins și eu, la copcă, crap mare, ceva fitofag (îl cam răresc băieții deșteți), plătica, roșioară, etc.

PeriCoL Cu inunDAțiiLe – risCuL De ruPere A DiGuLui

Acum doi ani, la fel ca în 2006, apa a crescut până la nivelul digului (la milimetru!), a mai și stat la acest nivel mare o perioadă îndelungată, digul a rezistat, dee... făcut de comuniști, dar este greu de știut cât a fost de încercat – mai ales prin găurile de bizam, neregularități în structură, etc. Daca se rupea digul, era de rău! Oamenii din sat (deh!, ca de ...din bal-tă!) spun că dacă nu se va asigura o recir-culare serioasă a apei din lac, cu afluxul de ape cu chimicale de pe dealurile cu agricul-tură din jur, materialul organic din deversări, etc., colmatarea se va accentua rapid și, așa cum astăzi, practic, un golf e complet acope-

O imagine aproape de neîntâlnit astăzi : ieșirea pescarilor din Sfântu Gheorghe în mare, la pescuitul de sturioni

9

rit de vegetație, mâine va fi acoperit tot lacul.Soluția – renaturarea ghiolului Și într-o buna zi mă trezesc cu un grup de oameni din sat condus de nea Mihai Za-harencu - președinte, Conțolencu - Taracan, Serghei și Octav Glodeanu, dar și băieții mei Mihai Lețca și Trofim, cum că au înființat o asociație, cum că au umblat din casă în casă, cum că au strâns  semnături și... nu spun! zile în șir după aia veneau oameni la poartă, că vor și ei să semneze.

George (cum care?…Pribeagu, bineînțeles!) zicea că păcat că nu s-a luat și CNP-ul, că se făcea Partidul refacerii legăturii ghiolului Murighiol cu Dunarea – P.R.L.G.M.D! Deși mesajul era puțin „formal”, am în-ceput să-l trimitem prin poștă, fax, e-mail, etc., pe la ministere: mediu, agricultură, pă-

duri - ape, turism, precum și la reprezentanții lor din teritoriu; de asemenea la prefectu-ră, primărie, rezervație, I.N.C.D.D., Consiliul județean, etc.Unii, cu chiu, cu vai, au dat număr de intrare documentelor, alții au început să dea telefoa-ne la autoritățile locale, primind, în general, răspunsuri-întrebări de genul: „Băă… ce e la voi acolo? Cine sunt ăștia, cine e în spatele lor?”. Alții, mai bandiței, au spus că vor anali-za ei și așa a rămas, cred că și acum ar trebui duși să-ți facă analizele la doctor!Puțini au răspuns pozitiv. Guvernatorul de atunci nici nu ne-a bă-gat în seaăa...doar era guvernator, chiar mai tare ca ăla cu Epictet și Astion, așa că până la urmă noi am fost mulțumiți că nu ne-a tă-iat capul! Dar oamenii bălții, care se pricep la apă, au început sa sape, exact ca apa. Mai

așteptam ce așteptam și mai reveneam, eta-pă prelungită după care am obținut prima victorie, adică s-a băgat și proiectul nostru în MASTER PLAN-ul pentru Delta Dunării. Încet, încet, s-a ajuns la acceptarea ideii, dar desi-gur au început alte amânări. Ne-au ajutat domnul Știucă, pe atunci directorul I.N.C.D.D., care cunoștea efectele pe temen lung ale izolării ghiolului și fiul turc al satului, Bectaș Cadîr. Ei au fost primii care au analizat situația și au fost de accord cu propunerea colectivului de mai sus, precum și domnul Nicolaev de la IC Marine Constanța (original Murighiol!), jos pălăria! Dar, din pacate pentru contriști, ide-ea de RENATURARE, europeană, mondială, etc ...A ÎNVINS! Mare victorie ...se revine la o situație normal!

CuM A evoLuAt ProbLeMA?

ARBDD zice că are banii și că se va ocu-pa de studiul de fezabilitate, apoi de pro-iect, dar iată ultima știre (preluare Adevarul, Obiectiv Tulcea): Reconstrucția ecologică a Lacului Muri-ghiol, amânată din lipsă de fonduri.„Valoarea totală a lucrărilor din Murighiol este de 6,5 milioane de lei, însă suma alocată în acest an pentru lucrarile de reconstructie eco-logică este de 450.000 de lei. Din această cau-ză, reconstrucția ecologică funcționează poate nu așa cum ne-am fi dorit noi, dar cred că și acești pași mici sunt importanți. Mai sunt două lucrări de reconstrucție ecologică ce au șanse de a fi aprobate de Autoritatea de manage-ment a POS-ului de Mediu și așteptăm rezulta-tele evaluarii”, a declarat Cornelia Benea, di-rector executiv al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării. Primele lucrări de reconstrucție ecologică din Deltă au fost cele de la Babina (2100 de hectare) și Cerno-vca (1580 de hectare). Proiectul a fost foarte apreciat de specialiștii internaționali, primind Premiul Eurosite din partea Comisiei Europe-ne și Conservation Merit Award din partea Fondului Mondial pentru Natura (WWF). De la început au apărut persoane cu idei: că nu se face, că sunt unii și sunt puter-nici și sunt împotrivă – până la urma, baliver-ne! Primăria Murighiol a semnat documen-tele solidar cu asociația noastră și, mai ales, a semnat o hotărâre (Consiliul Local) prin care pune la dispoziția Rezervației ghiolul pe durata efectuării lucrărilor.

Din curtea Morenei dai în lacul Murighiol

10

șACALii - De LA iMobiLisM LA iMobiLiArA MuriGHioL

Acum zece ani, am cumpărat terenul, pretul era de 2-3 $/mp, în 2008 ajunsese la zeci de EURO/mp, în anumite zone chiar 100 EURO/mp. Băieții au simțit gustul sângelui (eco-nomie de piață!) și s-a umplut Murighiolul de investiții. Mai greu pe lângă ghiol, că fu-seseră alții și mai „băieți deștepți”, dar din când în când apărea câte unul care zicea: ”am eu niște prieteni, care sunt de la... pot și ei să pună o vorbă, să deblocheze lucrurile, să meargă mai repede...înțelegi?”.

CuM Au înCePut DisCuțiiLe Cu ProieCtAntuL

Primul care a venit era un inginer tre-cut prin multe, competent și care a dorit să obțină o soluție funcțională și corectă, fiind în stare să asculte păreri -unele neprofesio-niste- răbdător și cumsecade. Bun, ce mai! Poate că soluția actuală (cu tuburi) ar trebui îmbunătățită. Din acest motiv s-ar pu-tea ca afluxul de apă să trebuiască să fie re-calculat, dar nu e mare lucru în comparație cu lucrarea de bază.

unA Peste ALtA, șoC totAL

Ce spuneam despre guvernator, Grigo-re Baboianu, este că a tăcut și a făcut (că ăsta-i jobul lui în deltă, poate îl băgăm și pe el în statuie – vezi mai jos!). E bine că s-a întâmplat așa, că deja l-au schimbat și cum la noi doar

oamenii contează, nu instituțiile, nu se știe dacă alt guvernator ar fi făcut! S-a finalizat documentația, s-a aprobat la ministerul de resort, s-a făcut licitație pen-tru lucrări, totul e OK, etc. Ne trezim într-o zi cu un greifer (nu gre-fier!) de la Coral că începe să sape, (normal că Gigi contra – Nikolaii din sat – prăpăstioși, au început : „Băăă! Nu se respectă proiectul, fac numai pentru unii, șmecherii, afaceri, chestii, socoteli”!). Ăștia de la Coral au înebunit de tot, sapă și sapă și înainte de Crăciun (cel mai fru-mos cadou!) ne trezim cu un canal în fundul curtii, să vezi pește (deocamdată din ăla mic, dar și ceva mârliță)! Acum vor ca în foarte scurt timp în centrul ghiolului cu o refulantă să curețe de depuneri fostele canale mari de pe lac și să consolideze noul dig creat. Acum, că s-au apucat de treabă, toată

lumea (de-alde Gigi contra!) se întreabă : „Da când va fi gata ? Nu cumva taman înainte de alegeri?”. Cine întreabă? –exact aceiași care ziceau că nu se face, că nu aveau ce să vor-beasca la bar, în centru! „O să facă faleză prin curtea ta, băăă! O să vândă terenul altuia sau te va băga la cheltuială!”. Eram sătui de toți, explodam când ba pe baltă, ba acasă, toată lumea întreba: „Ce s-a mai facut, cum evoluează lucrurile, echipa de babe e gata sa manifesteze, își bat joc de noi, etc.”. Cine se va împăuna? Asta da întrebare, că doar eu am pus-o! Pe scurt: Cică Stalin a organizat un concurs pentru o statuie care să reprezinte comunismul…vine momentul dezvelirii și…surpriză mare…de sub cearșaf apare un Le-nin cu doi sâni! Bă, ce e asta? întreabă Stalin.

Păi de la un sân se adapă proletariatul și de la celălalt țărănimea - răspunde artistul. Și cu in-telectualii ce facem? mai întreabă Stalin. Păi, ați comandat numai bust! - răspunde artistul, așa că vă dați seama ce veche e problema in-telectualilor! Cred că o să punem mână de la mână, să comandăm o statuie modelul de mai sus,  pentru cei care au contribuit la realiza-rea Proiectului! Dacă nu o s-o găsiți la intrarea în Muri-ghiol, să știți că am luat-o eu la MORENA, că tot eu o s-o plătesc! O fac cu băieții din sat și poate ne mai vin idei când vom mai bea un sprit, ca așa a și început totul! Oricum, nu am vrut să spun decât că... A FOST NEVOIE DE 8 ANI, OAMENI BUNI!

De la stânga la dreapta : Mihai Zaharencu, Serghei Condrat, Octav Glodeanu și Mihai Conțolencu, adică stâlpii comitetului de inițiativă!. :

11

LUMEA TĂCERI ICel mai mare a Cvariu d in țară la noul Cen tr u eCo-tur ist iC delta dunări i d in tulCea

U n centru eco - turistic dedicat Deltei Dunării a fost inaugurat acum doi ani la Tulcea. Construcţia și amenajările aces-

tui muzeu unicat au costat peste un milion și jumătate de euro, fonduri alocate de Consiliul Judeţean dar și de PHARE, prin programul de cooperare transfrontalieră România - Ucraina. Muzeul este primul contact al turiștilor care ajung la Tulcea în drum spre Delta Dunării cu modul în care s-a format acest ecosistem, cu f lora și fauna din cadrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, acolo unde turiștii nu pot coborî pe maluri decât în locurile special amenajate. „El oglindește în mod f idel Delta Dunării, dar și partea continentală nord dobrogeană cu rezervaţiile sale naturale” - a declarat Anișoara Dinu, director al Institutului de Cercetări Eco - Muzeale Tulcea.

Cristian DOGARU

FOTOGRAFIE

Vlad VOICA

12

Construcţia centrului a demarat în urmă cu doisprezece ani, dar în marea majo-ritate a timpului a stagnat din lipsă de fon-duri. Vechiul muzeu al Deltei Dunării funcţio-na într-o clădire retrocedată în urmă cu șase ani, o clădire care oricum era improprie unei expuneri moderne. „Era construită în anii 30, muzeul era de-pășit moral, acvariile erau ca niște televizoare alb – negru la care nu se mai uită nimeni și tot

interesul pierise!” - spune directorul Anișoara Dinu. Noua clădire oferă diorame noi, mult mai spectaculoase decât cele vechi, dar și cel mai mare acvariu din ţară, după cum susţine șeful muzeelor tulcene. „Elementele principale de atracţie sunt dioramele care reconstruiesc ecosistemele din nordul Dobrogei, dar și cel mai mare acvariu din România, care cuprinde atât fauna marină,

cât și cea deltaică, și sigur un alt sector impor-tant îl reprezintă cel cu pești exotici. Pe lângă aceste elemente forte vizitatorii pot urmării evoluţia biologică în timp a Deltei Dunării, a gurilor Dunării, imagini sugestive privind flora și fauna, reconstituirea unei cherhanale, a unei pescării din Deltă, de asemenea vor descoperi o invitaţie, plecând de la acest nou muzeu către celelalte obiective culturale ale judeţului Tul-cea, inclusiv cele privind monumentele istorice,

fortificaţiile și cetăţile din nordul Dobrogei”. Anișoara Dinu spune că muzeul a dat deja un imbold turismului local de tranzit spre Deltă, menţionând că se duc tratative cu operatorii de turism care aduc nave de croa-zieră la Tulcea, sperându-se ca peste 20.000 de turiști străini să viziteze anual noul centru.

13

Prezintă specii de pești întâlnite în ihtiofauna Deltei Dunării și a Mării Negre, alături de care sunt expuse și specii exotice de pești și nevertebrate dulcicole și marine din zona tropi-cală și subtrVopicală. Speciile sunt grupate după mediul de viață și regimul de hrănire în două sectoare:

i. sPeCii inDiGene

1. specii răpitoare din Dunăre și bălțile sale (somn, șalău, biban, știucă, avat, ghiborț);

2. specii migratoare din Dunăre (sturioni și anghilă);

3. specii pașnice de baltă (crap, plătică, lin, roșioară, babușcă și alte ciprinide);

4. speciile introduse accidental în ihtiofauna României (biban soare, caras, amur);

5. specii din Marea Neagră (urmează a fi aduși: calcan, cambulă, limbă de mare, chefali, sta-vrid, bacaliar).

ii. sPeCii exotiCe

1. specii dulcicole: crap koi și caras auriu de diverse forme și culori, pești vivipari (guppi, xifo, molly), diferite ciclide. Acvariile sunt decorate cu rădăcini și plante acvatice naturale, speci-fice habitatului natural din care provin speciile prezentate;

2. specii marine: pești pașnici sau răpitori (peștele-fluture cu mască, peștele-birjar, peștele clovn ocelat, domnișoare albastre, buzatul-curățător, peștele-port-drapel, porc de mare cu țepi, balistul Picasso, guvizi, rechinul de recif etc.), nevertebrate de diferite forme și culori (stele de mare, creveți, corali) prezentate într-un decor care să redea la scară mică viața dintr-un recif de corali.

14

În cadrul acvariului este amenajat și un spațiu denumit ”Dacă vrei să știi mai mult” dotat cu un LCD și 15 locuri, destinat vizionării materialelor documentare (de 5-10 minute) despre viața sub acvatică. Tot aici se vor desfășura și activitățile educative despre mediul acvatic cu copiii.

15

PROFESORULGRIGORESCU

SAU „OMUL FRUMOS”

Fericit de-a dreptul atunci când fiul meu a intrat cu 10 la facultate, primul din istoria acelei facultăți cu această me-

die, în entuziasmul meu de părinte degrabă săritor al calului, i-am spus : „Acum știu că ai tot ce-ți trebuie pentru a deveni un ade-vărat bărbat de stat!”. Nu a înțeles exact (și nici n-ar fi avut cum!) sensul acestor cuvinte și a trebuit ca, peste câteva luni, să i le explic . „Nu, nu la un diplomat de carieră, om politic, sau așa ceva m-am gândit; prin bărbat de stat eu înțeleg acel bărbat care aduce servicii țării sale ori de câte ori simte că este nevoie, fără să i se ceară și fără a pretinde recompensă, cu discreție și înțelepciune, după puterile sale.” Bărbații de stat – poate ați observat ! – se găsesc mai mult prin istorie și mai puțin prin târg. Eu am întâlnit unul , în adolescență, și asta m-a făcut fericit. Si tot fericit am fost atunci când l-am întâlnit pe al doilea, într-un cabinet încărcat de fosile și roci (zăcând „la suprafață” într-o studiată și perfect organizată dezordine !), copleșit de cărți și misterioase hârtii, cabinet ce mi-a apărut neverosimil în față la capătul corido-rului întunecat al unei facultăți . București, oraș inundat atunci de lumina splendidă a sfârșitului de mai, ascundea în el și această minune : cabinetul profesorului doctor Dan Grigorescu de la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București.

Dan ARHIRETEXT SI FOTOGRAFIE

16

înCePutuL : De LA foCiLA DinozAuri

La profesorul Dan Grigorescu am ajuns mânați de curiozitate și de dorința de a ne documenta în privința dinozaurilor pitici din Țara Hațegului. Domnia sa este, de peste trei-zeci de ani, liderul cercetarilor asupra acestei lumi dispărute, unice ca particularități în Eu-ropa, cel care studiază cu perseverență ani-malele care populau această lume de acum peste 65 de milioane de ani, care organizează an de an tabere de cercetări pentru studenți și antrenează cercetători din țară și din stră-inătate, specialiști în domenii diferite ale științei, dar care împreună concură la recon-stituirea aspectelor vieții de la sfârșitul peri-oadei Cretacic. Prin cercetările sale profesorul Grigorescu a retrezit interesul cercetători-lor pentru fascinanta aventură a „reptilelor înfricoșătoare” (așa cum se traduce din limba greacă numele de dinosaur) din Hațegul me-zozoic. Cercetările paleontologice , începute de Franz Nopcsa (1877-1933), l-au transformat pe acesta într-o personalitate de prim rang a paleontologiei mondiale, statut care îi este

une a României, cea a Covasnei și descoperise o interesantă faună cu foci și balene în sudul Dobrogei , ne povestește autorul. Iată cum : „Hotărârea pe care am luat-o pe la mijlocul anilor ’70 - ne spune profesorul Dan Grigo-rescu - de a începe noi studii privind stratu-rile cu dinozauri ale Haţegului, a avut motive întemeiate. La vremea aceea eram respon-sabil cu organizarea și coordonarea practicii studenților geologi din anul II în depozite se-dimentare. Printre secțiunile geologice alese spre a fi vizitate de studenţi am inclus zona văii Sibișel, la sud de satul Sânpetru, de unde provin cele mai multe dintre fosilele desco-perite de Nopcsa. Cu prilejul acestor vizite ale studenţilor am găsit vestigii ale dinozau-rilor : vertebre izolate, fragmente de oase ale membrelor, dinţi, carapace de ţestoase. Toate bine conservate la nivelul la care au fost în-gropate. Am făcut după câteva săptămâni o colecție mică de oase de la Sânpetru, pe care am depus-o la Laboratorul de Paleontologie din București. Noua colecţie a fost adăugată

celor câteva vertebre și oase ale membrelor, unele din ele remarcabil conservate, donate Laboratorului de către geologul A. Mamulea in anii ’60, la sfârșitul cercetărilor sale în re-giunea Haţegului. La acea vreme am primit scrisori și chiar vizite ale unor savanţi străini interesaţi de elemente noi privind dinozau-rii Haţegului. Principalul meu interes știinţific era, la acea vreme, legat de focile fosile din Miocen, din sudul Dobrogei, pe care am înce-put să le studiez după ce mi-am luat docto-ratul în anul 1971, și după nouă luni de bursă post-doctorală în cadrul Diviziei de Paleon-tologie a Serviciului geologic din Calcutta-India. In India am studiat mamiferele din Ter-ţiar, (primate și proboscidieni) din dealurile subhimalayene („colinele Siwalik”), exami-nând marea colecţie a muzeului GSI. Am fă-cut în acea perioada (din octombrie 1972 până în iunie 1973) o serie de cercetări în te-ren, în sudul Himalayei, împreună cu geologi indieni și britanici, între care renumitul pale-

Bărbatul de stat

recunoscut si în prezent. După primul război mondial, atunci când Nopcsa și-a întrerupt cercetările în Țara Hațegului, o lungă „pa-uză” s-a lăsat peste rămășițele acestei lumii dispărute și se părea că nimeni, vreodată, nu se va mai apleca spre studiul viețuitoarelor din aceasta regiune, cuprinsă atunci într-o largă insulă, cândva aflată în Oceanul - și el dispărut!- Tethys. Abia în 1977 profesorul Dan Grigorescu de la Facultatea de de Geolo-gie și Geofizică a Universității București avea să reia acele cercetări, aducând, în cei peste treizeci de ani dedicați acestora, o bogăție in-estimabilă de noi date științifice privitoare la dinozaurii din Hațeg, la lumea lor și la anima-lele nu mai puțin fabuloase care, alături de ei, împărțeau pe vechea insulă ultimele „clipe” ale Cretacicului. Despre modul in care s-a apropiat de cercetarea “dinozaurilor pitici” din Cretacicul Țării Hațegului, după ce cu ani înainte cerce-tase depozitele aceleiași perioade cretacice , dar formate în mediu marin, dintr-o altă regi-

Dan ARHIRE

17

ontolog Bev Halstea, dar și în alte regiuni ale „subcontinentului Indian”, cum este numită această mare și încărcată de istorie și cultură țară : în sudul dravidian al Indiei și în podișul Deccan, lângă Bombay, unde am descope-rit în stratele de origine lacustră intercalate între curgeri de lave bazaltice, cu o vechime de cca. 60 de milioane de ani, fosile ale unor mici broaște. În 1975 am fost invitat în SUA de organizatorii unui simpozion paleonto-logic dedicat evoluției mamiferelor marine, care s-a desfășurat în august 1975, în orașul Corvallis, Oregon, unde am prezentat o lu-crare despre focile din Paratetyhs, publicată în „Systematic Zoology”, în 1976. Cele 6 săp-tămâni în America - sponsorizate de Institu-tul Smithsonian din Washington D.C. - mi-au permis să văd marile colecţii paleontologice ale muzeelor din Washington, New York, Los Angeles, Berkeley, dar și din alte muzee, mai mici. În decursul sejurului american am fost deseori întrebat despre dinozaurii din Haţeg, cunoscuți în America din lucrările lui Nopc-sa. Trebuie spus că în România nu s-a păs-trat nimic din colecția Nopcsa, toate piesele aflându-se în prezent în colecțiile Muzeului Britanic de Istorie Naturală din Londra și ale Institutului Maghiar de Geologie din Buda-pesta. În SUA - unde fascinaţia dinozaurilor era atunci, ca și acum, la cote foarte înalte, mu-zeele mari și mici expuneau reconstrucţii ale dinozaurilor americani, iar filmele și cărţile ce descriau viaţa dinozaurilor, trăsăturile și comportamentul lor, erau din abundenţă! - am simţit presiunea societăţii știinţifice de a reîncepe cercetările privind dinozaurii Ha-ţegului, în scopul de a completa deschide-rea făcută de Nopcsa. Comparativ cu Statele Unite, în Europa și mai ales în România, pale-ontologii specializaţi în studiul vertebratelor sunt foarte puţini, iar cei care sunt, nu pot acoperi varietatea existentă de fosile, de la pești la mamifere, chiar dacă cercetările s-ar restrânge doar la identificarea taxonomică a speciilor și a celorlalte categorii ale sistemati-cii zoologice. M-am întors din America fiind convins că este datoria mea să reînod firul cercetări-lor asupra faunei cu dinozauri din regiunea

Hațegului și curând am început să fac pla-nuri pentru desfășurarea cercetărilor în ve-rile următoare. Focile fosile nu au fost total abandonate, dar încetul cu încetul au trecut în planul secundar al preocupărilor mele. Pentru a-mi conștientiza tot mai mult stu-denţii asupra geologiei Haţegului, în general , și a depozitelor ce cuprind vestigii ale di-nozaurilor, în special, am început să fac pre-zentări însoțite de diapozitive în cadrul nou creatului “Cerc știinţific studenţesc pentru protecția monumentelor geologice”. Prezen-tările acestea au atras interesul studenţilor,

mai întâi al celor de la Geologie și mai apoi al celor de la Biologie.

Întâia campanie în Haţeg a fost organi-zată în 1977 când un grup de 7 studenţi vo-luntari m-au însoţit pentru începerea noilor cercetări. Printre ei, Costin Ungureanu din anul 5 (ultimul) care, ca student în anii ante-riori, m-a mai însoţit în zonă, vara, pe timpul taberelor de practică, iar acum își desăvârșeș-te sub supravegherea mea studiile de diplo-mă.”

Contribuția profesorului Dan Grigo-rescu este esențială nu doar prin stăruința dovedită pe aproape întregul parcurs (de până acum!) al unei cariere de excepție, prin rezultatele științifice remarcabile adunate, an după an, în laboratoare și muzee, în stu-dii și comunicări, apreciate nu doar în lumea internațională, dar restrânsă, a specialiștilor, ci și în lumea „profană” a pasionaților unei în-tregi planete pentru care dinozaurii, existența și dispariția lor, exercită o fascinație mai rar întâlnită; contribuția domniei sale este ex-trem de importantă și prin aceea că a creat o întreagă școală româneasca în domeniu, mulți dintre studenții care și-au desfășurat practica din anii de studiu în Hațeg alegând ca specializare paleontologia vertebratelor. Dar profesorul Dan Grigorescu a mai făcut ceva : a inițiat și înființat Geoparcul Dinozau-rilor Țara Hațegului (H.C.D.G.).

o „surPriză” unesCo : GeoPArCuL!

Conceptul de geoparc este relati v nou, lansat în 1998 de UNESCO, în scopul de a revi-gora protecția siturilor geologice și a susține un domeniu care s-a dezvoltat timid, cel al conservării geologice.

Din punct de vedere al atenţiei acorda-te, înțelegând prin aceasta preocupări, cadru legislativ si fonduri materiale acordate pro-tecţiei, partea geologică a fost defavorizată, pornind de la premiza –falsă - că partea ne-animată (rocile, mineralele, fosilele) nu este în pericol de a dispărea, considerându-se că „stâncile le ai acolo unde sunt pentru tot-deauna”. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, fiind un fapt cunoscut că exploatările în ca-rieră, de exemplu, au condus la distrugerea unor locuri si obiective geologice de mare importanţă, iar acestea nu sunt recuperabile.

„Modalitatea concretă de a valorifica atractivitatea dinozaurilor –ne mărturisește domnul profesor dan Grigorescu - ne-a fost sugerată de un concept nou, care a fost lan-sat în anul 1998 de către Organizația Mon-dială pentru Știință și Cultură - UNESCO. Din dorința de a susține protecția geologică a acelei componente neanimate a naturii, UNESCO a lansat conceptul de Geoparc. Con-form conceptului UNESCO, un Geoparc este un teritoriu limitat spațial, bine individualizat din punct de vedere geografic, de exemplu o depresiune înconjurată de munţi ( și acesta-i chiar cazul Ţării Haţegului!), cu o suprafaţă nu foarte mare, care are pe teritoriul său si-turi de o mare importanţă geologică, dar nu numai; are și situri culturale și istorice, toate aceste locuri semnificative putând fi incluse într-un sistem de management unitar. Pentru prima oară, astfel, a apărut ideea apropie-rii între componentele patrimoniului natural și, respectiv,cele ale patrimoniului cultural –istoric. Este o abordare logică , vizitatorului unei regiuni trebuie să-i fie create condițiile pentru a cunoaște toate locurile semnifica-tive dintr-o regiune, atât cele care aparțin

Dan ARHIRE

18

cadrului natural, cât si cele cu rezonanță is-torică și culturală. Mai spune ceva foarte im-portant conceptul de Geoparc, și anume că toate acţiunile care se întreprind în teritoriul geoparcului trebuie să vizeze îmbunătățirea situaţiei sociale și economice a locuitorilor respectivei regiuni.

Deci nu e vorba numai de o conservare a siturilor și a punerii lor în valoare prin cir-cuite turistice, dar și de acţiuni speciale care să conducă la creșterea bunăstării locuitori-lor. Textul conținând noul concept de Geo-parc mi-a ajuns în mână înainte să fie difuzat public, prin intermediul Asociaţiei Europene pentru Conservarea Mediului Geologic (Pro-GEO), al cărui membru sunt de la înființarea sa, în anul 1991, ca reprezentant pentru Ro-mânia.

Când am citit textul mi-am zis : Dom-nule, oamenii ăștia parcă au cunoscut Ţara Haţegului atunci când au făcut recomandări-le pentru geoparc! Realitățile Țării Hațegului corespund exact cerințelor : un teritoriu nu foarte mare , care are puțin mai mult de 1000 de kilometri pătraţi, înconjurat din toa-te părțile de munţi, fapt care-i conferă indi-vidualiatate, iar individualitatea geografică constituie premiza dezvoltării în timp a unei individualități a regiunii în plan cultural , folcloric, al meșteșugurilor artizanale, toate acestea conferind în timp un caracter spe-cific regiunii respective. Este știut că toate „ ţările” României - Ţara Loviștei, Ţara Făgăra-șului, Ţara Bârsei, etc. - au un dezvoltat spe-cific etnografic, folcloric, cultural. Ţara Haţe-gului are o densitate a siturilor cu deosebită semnificație, fie naturalistică, fie istorică și culturală, ca nici o altă regiune a României; aici este situată capitala Daciei Romane, la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, aici sunt păstra-te numeroase vestigii ale Evului Mediu, bise-rici de piatră, așa cum este minunata biserica de la Densuș, o adevărată perlă arhitectonică cu stilul ei inconfundabil, aici sunt o serie de cetăți fortificate, turnuri de observație, toate ruinate, dar încă prezente și semnificative, de aceea trebuie făcut ceva pentru ca ele să nu dispară. Perioada modernă este marcata

euroPeAn GeoPArKs netWorK

MeMber List - september 2008

1. réserve Géologique de Haute Provence – frAnCe2. vulkaneifel european Geopark – GerMAnY3. Petrified forest of Lesvos – GreeCe4. Maestrazgo Cultural Park – Aragon, sPAin5. Psiloritis nature Park – GreeCe6. terra.vita nature Park – GerMAnY7. Copper Coast Geopark– ireLAnD8. Marble Arch Caves european Geopark – ireLAnD and uK9. Madonie Geopark – itALY10. rocca Di Cerere Geopark – itALY11. nature Park steirische eisenwurzen – AustriA12. nature Park bergstrasse odenwald – GerMAnY13. north Pennines Aonb – enGLAnD, uK14. Abberlay and Malvern Hills Geopark – enGLAnD, uK15. Park naturel régional du Luberon – frAnCe16. north West Highlands – sCotLAnD, uK17. Geopark swabian Albs – GerMAnY18. Geopark Harz braunschweiger Land ostfalen Geopark – GerMAnY 19. Mecklenburg ice Age Park – GerMAnY20. Hateg Country Dinosaurs Geopark – roMA niA21. beigua Geopark - itALY22. fforest fawr Geopark – WALes, uK23. bohemian Paradise Geopark – CzeCH rePubLiC24. Cabo de Gata – nijar nature Park – Andalucia, sPAin25. naturtejo Geopark – PortuGAL26. sierras subbeticas nature Park – Andalucia, sPAin27. sobrarbe Geopark – Aragon, sPAin28. Gea norvegica – norWAY29. Geological, Mining Park of sardinia – itALY30. Papuk Geopark - CroAtiA31. Lochaber Geopark – sCotLAnD, uK32. english riviera Geopark – enGLAnD, uK33. Adamello – brenta nature Park - itALYGeoparcurile UNESCO din Europa.

19

bătăLiA Pentru HAțeG Inițiativa domnului profesor Dan Gri-gorescu s-a materializat în anul 2004, când Geoparcul Dinozaurilor Țara Haţegului a fost recunoscut în plan naţional (prin Hotărâ-rea de Guvern 2151/30.11.2004), iar în anul următor a fost primit ca membru în presti-giosul grup al geoparcurilor europene, în parteneriat UNESCO, devenind astfel primul geoparc din spaţiul est-european admis în reţeaua europeană. În această construcţie atât de importantă pentru viitorul regiunii, un rol major l-au avut lectorul Alexandru Andrășanu de la Universitatea din Bucuresti, Florin Lupescu ,la acea vreme consilier prezidențial, Ion Glodeanu, fostul primar al orașului Hateg, Ioan Radu – director S.C. Hidroconstrucția Râul Mare, Micea Molot – președinte al Consiliului județean Hunedoa-ra, Ion Rus – vicepreședinte al Consiliului județean Hunedoara, profesorii Nicolae Iliaș , Grigore Buia si Mihai Baron de la Universi-tatea din Petroșani, Andrei Priala, patron al firmei S.C. Nabis S.R.L. din Hațeg, care îm-preună au format Grupul de inițiativă pentru susținerea acestui mare proiect. O contribuție importanta în aceas-ta construcție au avut și au și acum primarii comunelor din Tara Haţegului: Baru Mare, Pui, Sălașu de Sus, Sântămăria Orlea, Râu de mori, Sarmisegetusa, Răchitova, Densuș, Totești , General Berthelot și Bretea Româ-nă. Primarii din Țara Haţegului, împreună cu reprezentanţi ai Consiliului judeţean și ai Universităților din București și Petroșani, au constituit un parteneriat pentru susținerea proiectului - Asociația Intercomunală Țara Hațegului . Forţa proiectului este legată și de Parteneriatul Interuniversitar creat pentru promovarea dezvoltării socio-economice a Țării Hațegului, la care au aderat Universita-tea din București, Universitatea din Petroșani , Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Banatul din Timișoara, Universita-tea de Arhitectură Ion Mincu din București si Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Fiecare dintre aceste universități desfășoară activități de cercetare, proiectare, educație și formare profesională în cadrul proiectului, una dintre formele importante de sprijin a locuitorilor zonei fiind cursurile și consultanța de speci-

prin castele si case nobiliare din perioada ocupației habsburgice, ceva mai bine păs-trate, dar tot ruinate și ele. Cadrul natural al Hațegului, în care sunt cuprinse toate aces-te situri, este cu adevărat mirific . Imaginea apropiată a crestelor semețe ale Munților Re-tezat, care formează marginea de sud a Geo-parcului, sau cele mai domoale, ale Munților Poiana Rusca din nord, oferă priveliști încân-tătoare. Bogăția florei și a faunei, cu multe specii rare, fosilele dinozaurilor și ale altor animale care le-au fost contemporane, în-tregesc patrimoniul natural al acestei mirifice regiunii.”

20

alitate în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale, susținute și acordată gratuit de cadre didactice universitare de la Timișoara și Bu-curești, începând din anul 2004. În semn de recunoaștere a importanței ge-oparcului din Țara Haţegului pentru dezvol-tarea unei strategii de dezvoltare durabilă, adecvata spaţiului țărilor cu foste regimuri comuniste din Estul Europei, Comisia Euro-peana a finanţat în octombrie 2007, prin programul TAIEX, un seminar la Sibiu urmat de o vizită în Țara Haţegului la care au parti-cipat 70 de persoane din 23 de țări, majorita-tea ne-membre ale Uniunii Europene. Partici-panţii au avut astfel ocazia să cunoască pașii pe care o construcţie de tipul geoparcului îi face spre păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului natural și a celui cultural si is-toric, modelul ales fiind cel al Țării Haţegului. Totuși, profesorul Grigorescu nu este mulțumit. Ne spune că : „Drumul pentru construcția Geoparcului s-a dovedit a fi unul deosebit de anevoios. In pofida susținerii avute, efectele benefice, așteptate, ale ge-oparcului, după șapte ani de funcționare în structura oficializată, sunt puțin vizibile, răs-frânte mai mult asupra unor persoane decât asupra întregii comunități hațegane. Fluxul turistic așteptat, infrastructurile conexe turis-mului, însăși efectele acțiunilor de educație ecologică și de formare profesională, sunt de-parte de estimările noastre și de speranțele locuitorilor Țării Hațegului.” Lucrurile se mișcă foarte greu, dar asta nu-l descurajează, ci, dimpotrivă, îl incită să con-tinue cu și mai multă ardoare „bătălia pentru Hațeg”, prin noi proiecte și noi colaboratori. Un important proiect, care a început de cu-rând și se anunță drept un polarizator al cer-cetării științifice în domeniile cele mai repre-zentative pentru Țara Hațegului : Natura cu componenta sa animată (Biodiversitatea) și cea neanimată, geologică (Geodiversitatea), Agricultura, Istoria si Cultura, vizează restau-rarea conacului care i-a fost dăruit Genera-lului Berthelot de către Regele Ferdinand și Guvernul României, în semn de recunoștinţă pentru sprijinul acordat țării noastre de că-tre armata franceză în primul război mondi-al. După finalizarea lucrărilor de restaurare aici va funcționa un Centru de cercetări al biodiversității și geodiversității Țara Haţegu-

lui, care va avea drept scop major dezvolta-rea durabilă și creșterea economică a zonei Țara Hațegului- Retezat. Proiectul, coordonat de către Academia Română, având ca ma-nager de proiect pe domnul academician profesor Ion Paun Otiman și drept parteneri Universitatea din București si Asociaţia Inter-comunala Țara Hategului, este finanțat din fondurile de coeziune europeană alocate de grupul a trei țări asociate Uniunii Europene : Norvegia,Islanda si Lichtenstein. Profesorul Dan Grigorescu și-a asumat sar-cina înființării acestui tip nou de „arie pro-tejată” care este Geoparcul Dinozaurilor din

Țara Hațegului, fără ca nimeni să i-o ceară și fără a pretinde recompensă, ci doar pentru că a crezut că este de datoria lui ca, după cei peste 30 de ani în care a cunoscut atât de bine locurile și oamenii Țării Hațegului, să facă tot ce poate pentru ca zona să fie cât mai cunoscută prin tot ce are ea mai valo-ros, în țară și în străinătate; a dorit ca astfel să atragă mulți vizitatori, iar oamenii locului, stimulaţi de acest interes, să-și gospodăreas-că bogăția cât mai bine și astfel să prospe-re. Profesorul și-a investit timpul și, uneori, și banii în acest vis, cu discreția bunului simț și a generozității oamenilor cu adevărat mari,

dar și cu înțelepciunea celor care văd dincolo de lucruri; prin ce a făcut si ce face pentru binele Țării hațeganilor, profesorul Grigores-cu a intrat, fără să țintească asta, în galeria bărbaților de stat „condamnați” să-și urmeze atingerea țelurilor cu puțini prieteni alături, confruntat deseori cu deziluzii si mult mai rar cu bucuriile pe care le-ar merita. Așa cum conceptul de geoparc pare a fi turnat după chipul Țării Hațegului, definiția bărbatului de stat dată de noi pare a fi făcută după profe-sorul Dan Grigorescu. Dar asta este o altă po-veste și desigur că domnului profesor nu i-ar place să vorbim despre ea!

21

Geoparcul DinozaurilorCe își propune

Tara Hategului , ,

22

obieCtiveLe ProieCtuLui •Amenajarea înscop turistic șieducativasiturilor geologice și asigurarea protecției acestora

• Acordare de consultanță celor interesațipentru dezvoltarea de pensiuni turistice și a altor infrastructuri conexe agroturismului și turismului cultural

• Educația ecologică a profesorilor/edu-catorilor și urmărirea transmiterii noilor cunoștinte către elevii din școlile din Geo-parc

• Asigurarea condițiilor pentru formarea/reconversia profesională a solicitanților din partea comunităților locale, în principal prin sistemul Educației la distanță

• Revitalizarea tradițiilor folclorice și arti-zanale ale Țării Hațegului

• Siturile naturale protejate în cadrul Geo-parcului

obieCtivuL GenerAL al Geoparcului îl constituie dezvoltarea lo-cală durabilă prin managementul integrat al patrimoniului natural și cultural, țintind îmbunătățirea situației socio-economice a comunităților locale.

Depozitele cu oase de dinozauri și ale altor animale contemporane lor de la Sânpetru.

Rezervaţie paleontologică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 5 ha, situată pe teritoriul satului Sînpetru, Comuna Sântămăria Orlea. Straturile bogate în resturile scheletice ale reptilelor mezozoice (Cretacic superior) aflorează pe ambii versanţi ai Văii Sibișelului, în punctele: Râpa Mocioconilor, La Huma, Maluri, Scoaba, Mereuţa etc. De-a lungul anilor au fost descoperite fragmente scheletice aparţinând dinozaurilor: Telmatosaurus transsylvanicus,Magyarosaurus da-cus, Rhabdodon priscum, Struthiosaurus transsylvanicus, la care se adaugă numeroasele resturi de chelonieni (țestoase) și crocodilieni. Varsta : 72-65 milioane ani – Cretacic final : Maastrichtian.

23

Depozitele cu ouă de dinosaurieni Tuștea. Rezervaţie paleontologică, areal protejat de cate-goria a IV-a, în suprafaţă de 0,6 ha, situată pe teritoriul localităţii Tuștea, Comuna General Berthe-lot. Cuiburi cu ouă de dinozauri, oase ale puilor și adulților de dinozauri (Telmatosaurus transsyl-vanicus). Vârsta : 68-65 milioane de ani. Cretacic terminal-Maastrichtian.

Mlaștina de la Peșteana. Rezervaţie bota-nică, areal protejat de categoria a IV-a, în su-prafaţă de 2 ha, este amplasată pe teritoriul satului Peșteana, Comuna Densuș. Mlaști-na reprezintă o colmatare subrecentă, prin sfagnatizare, a unui lac pleistocen. Este una dintre cele mai sudice mlaștini oligotrofe din ţara noastră, în flora căreia se remarcă popu-laţiile de Drosera rotundifolia (Roua cerului), un adevărat relict glaciar.

Vârful Poienii, de la Ohaba de sub Piatră. Areal protejat de categoria a IV-a, de tip bo-tanic, în suprafaţă de 0,8 ha, amplasat pe te-ritoriul Satului Ohaba de sub Piatră, Comu-na Sălașu de Sus. Stâncăriile dealului Poienii adăpostesc o vegetaţie xerică, cu elemente floristice remarcabile. Este singura staţiune certă din România pentru specia Plantago holosteum și locul clasic pentru Astragallus onobrycnis var. lineariforicus.

Pădurea Slivuţ. Rezervaţie botanică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 40 ha, situată pe teritoriul orașului Haţeg. În stratul ierbos al pădurii s-au identificat spe-ciile: Croccus banaticus, Melampyrum bihari-ense și Lembotropis nigricans. Din anul 1958, în zonă s-a creat rezervaţia cu zimbri.

Fâneţele cu narcise de la Nucșoara. Rezer-vaţie botanică, de catgoria a IV-a, în suprafa-ţă de 20 ha, pe raza Satului Nucșoara, Comu-na Sălașu de Sus. Reprezintă un vestigiu al unor străvechi asociaţii hidrofile cu endemi-tul Peudedanum rochelianum. Aspect peisa-gistic desebit datorat populaţiilor de narcise (Narcissus stellaris).

Fâneţele de la Pui. Rezervaţie botanică, de categoria a IV-a, în suprafaţă de 5 ha, pe raza Comunei Pui. Reprezintă un vestigiu al unor asociaţii floristice și aspect peisager.

PAtriMoniuL CuLturAL si istoriC.

Repere istorice:

Cele mai vechi urme de locuire din zonă da-teaza din Paleoliticul superior și mediu și au fost descoperite în Peștera Cioclovina Us-cată ( craniu de tip Homo sapiens fosillis, cca 60 000- 10 000 î.Hr.), la Nandu și Bordu Mare (lângă Ohaba Ponor).

Descoperirile neolitice de la Deva, Orăștie și Valea Nandu (Munții Poiana Rusca), dove-desc existența în mileniul al-IV- lea î.Hr. a unei populații stabile ce se ocupa cu vâna-tul, cu creșterea animalelor și cultivarea ru-dimentară a pământului.

În munții și dealurile din sudul Orăștiei au fost descoperite numeroase așezări dacice, ale căror vestigii atestă un înalt nivel de civilizație și o viață înfloritoare a populației autohtone din ultimele două secole care au precedat cucerirea romană. Aici se afla cen-trul statului dac condus de Burebista ( 82- 44 i. Hr.) și Decebal ( 87- 106 d. Hr.), format din cetățile de la Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Grădiștea Muncelului, Bănița, Sarmizegetusa Regia.

Dupa cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie ( 101- 102 si 105- 106), stăpânirea romană a preluat, și apoi a dezvoltat, multe din așezările dacice, trans-formându-le în puternice centre ale Daciei Romane ( Colonia Ulpia Traiana Augusta Da-cica Sarmizegetusa). De asemenea au con-struit o serie de așezări și castre noi – vetre de locuire ale populației romane (ex. Aqua, azi Calan).

Retragera romană din Dacia ( 271/ 275) marchează începutul unei noi etape în evoluția regiunii, apar formațiunile cneziale și voievodatele românești. La mijlocul seco-lului al XIII-lea Țara Hategului s-a aflat în stă-

24

pânirea voievodului Litovoi, care a fost ucis aici în luptele purtate cu oastea maghiară a regelui Ladislav al IV-lea. Bărbat, fiul lui Li-tovoi, este luat prizonier și eliberat apoi în schimbul unei mari sume de bani, succedând la tron fratelui său în condițiile recunoașterii suzeranității regelui maghiar. Din această perioadă datează și monumentele de cultu-ră materială de la Densuș, Strei, Sântămăria Orlea, Ribița, etc.

In jurul anului 1247 este atestată Țara Hațegului și majoritatea satelor de aici ca: Paros, Uric, Livadia, Râu Barbat, Coroiești, etc. Cu timpul, locuitorii din aceste sate au migrat pe valea superioara a Jiului, în bazi-nul Petroșani, întemeind noi localități, ale căror nume derivă de la numele satelor de obârșie, dovadă fiind localitățile: Petroșani ( nume derivate de la locuitorii din satul Pe-tros), Uricani ( Uric), Paroșeni ( Paros), Live-zeni ( Livadia).

Principalul centru polarizator al regiu-nii, de fapt și singurul oraș din zonă, este Hațegul. Are o populație de 12 571 locuitori și o suprafață de 4.9 kmp. Localitatea apa-re menționată documentar în anul 1247. În 1360 este consemnată ca district, iar în 1398 este sediul unei cetăți regale în care-și avea reședinta castelanul (reprezentantul voievo-dului). În 1439 capătă statut de oraș (oppi-dum) și în 1764 devine oraș grăniceresc. În prezent Hațegul are în subordine adminis-trativă localitatea Nalatvad și satele Silvașu de Jos și Silvașu de Sus.

Sarmizegetusa Ulpia Traiana - capitala Daciei romane, reședință a celor mai importante instituții și a înalților funcționari imperiali. Orașul a fost întemeiat în 107 d.Hr., din porunca îm-păratului Traian, denumirea sa completă fiind Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizege-tusa. Așezarea se dezvoltă până în 271 d.Hr. când autoritățile romane se retrag din Dacia. Astăzi se pot vizita urmele Forului Coloniei, amfiteatrul (locul unde se desfășurau serbările, luptele gladiatorilor) și necropola antică;

Biserica din Peșteana (comuna Densuș) a fost construită în sec. al XIV-lea și este com-pusă dintr-o navă cu turn clopotniță, altar dreptunghiular și o absidă semicirculară. A fost degradată printr-o restaurare neglijentă în anii 1924- 1926; pastrează fragmente de pictură murală din sec. al XIV- lea;

Biserica parohială Sântamarie Orlea a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea. In-teriorul a fost pictat, pe la 1311, cu una din-tre cele mai frumoase fresce din Transilvania sudică. În secolul al XV-lea, altarul a primit

alte adaosuri de frescă, de asta dată de origi-ne răsăriteană neîndoielnică.

Subcetate se află la trei km spre nord-est de șoseaua dintre Sântămărie Orlea și orașul Haţeg. Aproape de intrarea în localitate, pe o culme aflată la o diferenţă de nivel de 100 m, se mai pot vedea ruinele celei mai importan-te cetăţi medievale ale Haţegului. A fost ri-dicată pe la sfârșitul secolului al XIII-lea. Din secolul al XV- lea a fost stăpânită tot de către familia Cândea din Râu de Mori, prin graţia specială obţinută de la Ioan de Hunedoara.

Orice rol al cetăţii s-a pierdut deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Cetatea Mălăiești. Ridicată de către familia Sărăcin, aflată în vecinătatea geografică și la concurenţă socială cu Cândeștii din Râu de Mori, ea conservă încă elemente demne de vizitat. Turnul-locuinţă central este conser-vat integral. În jurul său este vizibilă o parte a curtinei, la care, în secolul al XVI-lea, s-au adăugat patru turnuri exterioare, cu forme neregulate, vizibile acum doar aproape de suprafaţa solului.

25

Cetatea Colţ, asezata pe o stânca la intrarea în defileul Râușorului, este semnalată docu-mentar din sec. XIV. Ea a aparținut familiei cneziale Cândea din Râu de Mori. Ridicata în scopuri de apărare, cetatea nu a îndepli-nit niciodata acest rol; are plan triunghiular, dinspre nord, est și sud find apărată de ziduri puternice.

Biserica Cetatii Colţ a fost construita în sec. al XIV-lea, are aspect de fortăreață; este for-mată dintr-o navă și un mic altar deasupra căruia se înalță un puternic turn fortificat; în prezent se află în ruină.

Biserica Densuș. Se presupune că biserica veche din Densuș a suferit mari modificări de-a lungul timpului și, în special, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Construită din bolovani de râu, cărămidă cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare luate, desigur, din Ulpia Traiana.

Biserica parohială Sântamarie Orlea a fost construită la sfârşitul secolului al XIII-lea. Interi-orul a fost pictat, pe la 1311, cu una dintre cele mai frumoase fresce din Transilvania sudică. În secolul al XV-lea, altarul a primit alte adaosuri de frescă, de asta dată de origine răsăriteană neîndoielnică.

26

Biserica românească de la Sânpetru este datată în secolele XIV-XV. Faţada de vest se prezintă ca o mică expoziţie de piese ro-mane refolosite.

Valorile etnografice sunt reprezentate de localitățile rurale cu gospodării și arhitectură tradițională, meșteșuguri, obiceiuri. În Țara Hațegului fiecare sat are nedeea sa. Portul popular hațegan este format dintr-un costum popular hațegan ( pantaloni lungi, curea lată și laibăr) și cel femeiesc ( cămașă, opreg, catrință, pieptar). Femeia poarta pe cap o broboadă ce atârnă pe spate aproape până jos, la gât are salbe, bani sau mărgele, înainte și în spate poartă două fote, de obicei negre. Cămașa e o adevărată operă artistică: pe umeri și până la marginea mânecii, ca și pe piept, e țesută cu desene în roșu sau în negru. Pe mijloc are un brâu țesut frumos, împo-dobit cu mărgele, bani și inele. Peste brâu are încins un lanț, poartă pieptar cu cusături. Iarna peste acest costum poartă o șubă scurtă, albă, din lână și cu glugă. Bărbatul poartă o cămașă din pânză nu prea lungă, cu mâneci largi, legată peste mijloc cu o “ curană”. Pantalonii, “cioa-ricii”, sunt din lână albă, peste cămașă are un “ laibăr”, iar pe cap poartă o pălărie cu marginile strâmte și răsfirate, pe umăr șuba. Astfel de costume pot fi admirate și la Muzeul etnografic din orașul Hațeg. Interes prezintă și valorile muzicale si coregrafice : ”haţeganele” și “ călușul” transilvan ( ex. La Nucșoara), precum și preparatele culinare locale. ( ex. “ virșlii” la Sălașu de Sus și de Jos ). În zona Băiești - Pui se fac ţesături, covoare, iar la Clopotiva se fac crustături în lem ( furci din lemn).

27

DINOZAURII DIN ȚARA HAȚEGULUI

Dan ARHIRE

28

Cei mai mulți dintre noi au aflat de dino-zaurii pitici din Țara Hațegului to-o-oc-mai de la Discovery, și, atunci când am

fost în Hațeg spre a ne documenta, am avut surpriza să constatăm că nici în zonă nu se prea știe mare lucru! Ei apar, în general, în cărți din Marea Britanie sau Statele Unite, în care sunt recunoscuți drept niște valori ale acestor locuri, lucru pe deplin justificat dacă ținem seama de faptul că dinozauri pitici au fost foarte rar găsiți în lume și niciodată mai multe specii de acest fel, la un loc. Apoi, ei au fost descoperiți într-o mare varietate de specii și ce este unic în Europa, alături de di-nozauri s-au găsit și resturi de mamifere. Aso-cierea dintre dinozauri și mamifere la sfârșitul perioadei de existență a dinozaurilor, adică tocmai la momentul dispariției lor, este un fe-nomen care se plasează în istoria Pământului cam cu 65 de milioane de ani în urmă. Acest moment este bariera de care n-au trecut di-nozaurii, iar cauzele acestei retrageri din is-torie – nu numai a lor, ci și a altor grupe de animale - nu sunt pe deplin elucidate nici în prezent. Ne aflăm în plin domeniu al contro-verselor dintre specialiști. Foarte mulți dintre aceștia – după cum ne încredințează domnul profesor doctor Dan Grigorescu de la Facul-tatea de Geologie și Geofizică a Universității din București – „acceptă varianta cea mai simplă, care are o susținere reală, cea a im-pactului cu un meteorit. Este vorba despre un meteorit colosal care a lovit Pământul în zona Yucatanului, în nord-estul Mexicului de astăzi. Craterul există și este datat exact cu 65 de milioane de ani în urmă. În funcție de volumul găurii care s-a păstrat s-a calcu-lat cantitatea de praf care a fost expulzată în atmosferă și care se presupune că a acoperit cerul timp de luni de zile, de ani de zile, poate. Acest fenomen a avut drept consecință crea-rea unui efect de seră care a atras dispariția vegetației, aceasta atrăgând dispariția erbi-vorelor și tot așa, ca un efect al dominoului pe lanțul trofic. Aceasta este varianta simplă; varianta complexă, însă, ține seama și de alte realități care implică deteriorări ale geogra-fiei Pământului de atunci, inclusiv legate de puternice mișcări tectonice, de intense erup-ţii vulcanice, care au deteriorat climatul Pă-mântului”. De peste un secol și jumătate de când

anatomistul britanic Richard Owen a folo-sit numele de „dinosaur” , recunoscând prin aceasta existența în trecutul Pământului a unor „reptile înfricoșătoare” (cum se tradu-ce din limba greacă numele de „dinosaur”), aceste animale neîntâlnite în prezent incită, mai mult decât oricare dintre animalele ce au populat planeta în decursul erelor geo-logice, dorința de cunoaștere a oamenilor. Acestui interes neobișnuit paleontologii, cei care studiază îndeaproape vestigiile dinoza-urilor, îi răspund prin noi descoperiri făcute în întreaga lume, din Arctica până în Antarc-tica, toate continentele Erei Mezozoice ( „Era Dinozaurilor”, cum este ea supranumită!) fi-ind populate de aceste neobișnuite animale. Faptele care fac din dinozauri elemente de atracție deosebită sunt multiple, între aces-tea - extraordinara diversitate tipologică re-dată prin cele cca. 250 de specii cunoscute ( este drept, unele descrise doar pe baza unui număr foarte mic de resturi scheletice). Apoi, deși reptilele sunt cunoscute drept anima-le cu sânge rece, este dovedit că cel puțin unii dintre dinozauri aveau sânge cald, ca și păsările sau mamiferele. Atrage, de aseme-nea, larga lor răspândire geografică, pe toa-te continentele și îndelungata existență a dinozaurilor, de 165 milioane de ani (pentru comparație, de la apariția primilor oameni fosili - genul Homo - au trecut doar ceva mai mult de 2 milioane de ani.) Descoperirile care se succed de la an la an în diferite colțuri ale lumii aduc cu ele unele clarificări în încercarea de reconstituire cât mai fidelă a lumii dispărute a dinozaurilor dar, deseori, noile descoperiri amplifică incertitu-dinile deja existente. Aceasta stimulează și mai mult elanul cercetătorilor pentru aflarea adevărului. În context, între locurile deosebit de sem-nificative ale existenței dinozaurilor se află și ținutul Țării Hațegului. Aici, de la sud la nord, între culmile Munților Retezat și cele ale Munților Poiana Rusca, în rocile formate spre sfârșitul erei Mezozoice, corespunzător perioadei dintre 70 și 65 milioane de ani, au fost descoperite și descrise de peste 100 de ani fragmente din scheletul mai multor spe-cii de dinozauri - unii ierbivori, alții carnivori - care populau diversele biotopuri ale unei largi insule din fostul Ocean Tethys ( cel din

29

care a rezultat actuala Mare Mediterană ). Insula cuprindea o bună parte a Transilvaniei de azi și a Munților Apuseni și era situată cu cca. 20 de grade mai la sud față de latitudinea actuală a acestei regiuni, în ambianța unui climat cald, de tip subtropical, cu precipitații rare, dar abundente, (estimate la 1000 mm /an), asemănător climatului actual din nordul Indiei, cu ploi musonice sezoniere. Sedimen-tele în care sunt cuprinse resturile de oase au fost acumulate în albiile râurilor ce brăz-dau relieful colinar al insulei, dar mai ales pe suprafețele de uscat dintre cursurile de apă. Fauna cu dinozauri a Bazinului Hațeg era for-mată, în general, din specii de animale de talie mică în comparație cu cea a formelor înrudite care trăiau în alte regiuni. În cazul dinozaurilor, cunoscuți publicului larg mai ales prin forme grandioase, cei din paleofau-na hațegană reprezintă un adevărat paradox. Talia lor neobișnuit de mică le-a atras denu-mirea de “dinozaurii pitici ai Transilvaniei”, denumire sub care au fost prezentați publi-cului din întreaga lume de către canalul de televiziune american Discovery.Explicația acestui fenomen biologic este le-gată de mediul în care dinozaurii din Hațeg au trăit în decursul mai multor milioane de ani: pe o insulă de dimensiuni mijlocii, având o suprafață de aproximativ 70.000 km² . Spațiul relativ restrâns și izolat, prin mari în-tinderi de ocean, de alte zone de uscat, este cunoscut ca determinând reducerea dimen-siunilor animalelor de talie mare. Acest feno-men - cunoscut sub numele de “nanism sau piticism insular”- nu este singular, el fiind ob-servat și la elefanți sau hipopotami ce trăiesc sau au viețuit pe insule. Fauna cretacică din Bazinul Hațeg cuprin-de reprezentanți ai tuturor celor 5 clase de vertebrate : pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere, fapt foarte rar întâlnit în cazul fa-unelor fosile. Se cunosc în prezent în cadrul acestei faune, peste 60 de specii de verte-brate, dintre care cca.15 aparțin dinozauri-lor. Multe dintre aceste specii sunt endemice (cunoscute doar în Bazinul Hațeg și în alte regiuni ale Transilvaniei ) sau au avut o răs-pândire spațială foarte restrânsă. Condițiile climatice în care au trăit dino-zaurii hațegani și contemporanii lor au fost reconstituite pe baza caracteristicilor litolo-

30

gice ale rocilor și prin studiul izotopilor stabili ai oxigenului și carbonului. Pe baza cercetărilor asupra proprietăților magnetice ale rocilor, s-a calculat că “insula Hațeg” era situată mult mai la sud decât este în prezent regiunea Hațegului,la o latitudine de cca.27°Nord.Cercetările desfășurate an de an în regiunea Hațegului aduc noi date legate de fauna cre-tacică a Transilvaniei, una dintre ultimele fa-une cu dinozauri din întreaga lume . O des-coperire recentă, care amplifică importanța ansamblului de paleofaună din Hațeg, este cea a unui uriaș pterosaur, un grup de reptile zburătoare, cu aripi membranoase, aseme-nea liliecilor. Existența pterozaurilor coincide în linii generale cu cea a dinozaurilor, ca și aceștia pterozaurii dispărând la sfârșitul peri-oadei cretacice. Craniul pterozaurului din Hațeg, de la care s-a păstrat o mare parte din regiunea sa pos-terioară, avea o lungime de aproape 3 m, o dimensiune neobișnuită nu numai pentru un zburător, dar chiar pentru cele mai mari animale terestre. Totuși, craniul era destul de ușor, datorită unei ingenioase construcții în care scheletul propriuzis se rezuma la baghe-te înguste de os , foarte rezistente, însă sepa-rate între ele prin largi spații alveolare,goale. Distanța dintre aripile deschise se ridica la 12 m, mărime prin care specia transilvană se afla între cei mai mari pterozauri descoperiți în lume , daca nu chiar cea mai mare. Pte-rozaurul din Hațeg, numit Hatzegopteryx thambema (“uriașul înaripat din Hațeg”) aparține unui nou gen și unei noi specii , fapt confirmat de reputați experți în studiul aces-tor reptile zburătoare,contemporane dinoza-urilor. În lumea neobișnuită a “dinozaurilor pitici”, Hatzegopteryx thambema adaugă prin dimensiunile sale contrastante un nou paradox ansamblului de faună cretacică din Hațeg. Până în anul 1988 singurele vestigii păs-trate de la dinozauri în depozitele din regiu-nea Hațegului și din Transilvania, în general, constau din oase dezarticulate și dinți. În acel an au fost descoperite primele cuiburi cu ouă de dinozauri, alături de care – iarăși un caz extrem de rar în toată Europa - au fost întâl-nite oase ale puilor de abia ieșiți din ou, morți curând după naștere.

31

sPeCii De DinozAuri Din fAunA CretACiCă A bAzinuLui HAțeG

Zalmoxes (Rhabdodon) robustus

Dinozaur ierbivor , biped din grupul iguanodonților, un component reprezentativ pentru paleocomunitatea din Bazinul Hațeg. Fragmente ale scheletului său au fost întâlni-te atât în cadrul Bazinului Hațeg, precum și în diferite alte zone ale Transilvaniei. Rudele apro-piate ale sale se cunosc din Ungaria, Austria, Franța si Spania; acestea însă au dimensiuni aproape de două ori mai mari. In pofida dimensiunilor relativ mici, sche-letul acestui dinozaur era surprinzător de ma-siv și greoi (de unde și numele de “robustus”), comparativ cu alte forme înrudite. Din acest motiv, este probabil că uneori, când păștea, se deplasa pe patru picioare, în timp ce pentru a scăpa de prădători alerga doar pe picioarele din spate.

Dromeosaurid

Dinozaur carnivor, de talie mică (1,2-1,5 m. Înalțime), cu picioare zvelte, dar puternice. Dinți conici ascuțiți, cu margini crenelate, servind sfâșierii prăzii. Vâna în haită și folosea, pe lângă ghearele de seceră și dinții puternici, strategia cooperării pentru a putea doborâ prăzi de dimen-siuni mult mai mari. Hărțuirea prăzii, alegerea și izolarea exemplarelor vulnerabile (bolnave, tinere), atacul din mai multe direcții - toate acestea făceau probabil parte din arsenalul tactic al dromeosauri-delor din Hațeg. În final, prada obosită și rănită era doborâtă prin loviturile executate “din săritură” cu ghearele în formă de seceră.

32

Magyarosaurus dacus Magyarosaurus era un dinozaur ierbivor, patruped, din grupul sauropodelor (din care făceau parte și Diplodocus sau Brachiosaurus), cu lungime de 10-12 m (cel mai mare dintre dinozaurii din Bazinul Hațeg!). Rudele lui erau Titanozaurii care trăiau mai ales în America de Sud, India și Mada-gascar, dar au fost întâlniți și în Franța și Spania. Este deci posibil ca Magyarosaurus să reprezinte un “imigrant” din Sud, care a trăit izolat în Hațeg suficient de mult timp pentru a evolua într-o spe-cie nouă. Deși cel mai mare dintre dinozaurii hațegani, Magyarosaurus era mult mai mic (de două, trei ori) decât rudele lui de pe alte continente. O caracteristică specifică Titanozaurilor este prezența pe spate și părțile laterale ale corpului a unor plăci (“scuturi”) osoase, pentru protecție și susținerea coloanei vertebrale. Astfel de plăci, de altfel foarte rare, au fost descoperite și în Hațeg.

Hatzegopteryx thambema (monstrul zburător din Hațeg)

Alături de dinozauri, în Hațeg existau și reptile zbu-rătoare (pterozauri). Unele erau de talie mică, însă Hat-zegopteryx, recent descoperit, reprezintă un adevărat gigant. Cu craniul de peste 2 m până la 3m și anvergura aripilor de aproape 12 m, era mai mare decât un avion planor; probabil reprezintă unul dintre cele mai mari animale capabile de zbor din toate timpurile. Capacitatea de zbor a unui animal atât de mare, cu un craniu masiv, era susținută de structura internă a oaselor, care erau în bună parte goale si umplute cu aer (“oase pneumatice”).Hatzegopteryx face parte din familia Azhdarchidelor, reptile zburătoare de talie mare, răspândite în Asia și America de Nord; resturile lor au fost descoperite și în Franța și Spania.

33

Struthiosaurus transylvanicus

In pofida numelui , Struthiosaurus nu semăna deloc cu struțul. A fost numit așa , deoa-rece, la început , doar unele elemente din schelet au fost descoperite , între acestea vertebre-le gâtului, care, la fel ca și la struț, erau numeroase și alungite. Struthiosaurus este cel mai rar dinozaur din Hațeg; era un ierbivor patruped. Caracteristica cea mai importantă o reprezintă prezența unei armuri osoase alcătuite din plăci și spini, care acoperea gâtul, spatele, coada și părțile laterale ale corpului. Armura era mijlocul principal de protecție împotriva carnivorelor, necesar unui animal foarte greoi și lent. Dentiția simplă a animalului îi permitea doar hrănirea cu plante moi, suculente, eventual fructe sau insecte.Rudele lui apropiate trăiau în Ungaria, Austria, Franța și Spania, iar alte specii înrudite se cunosc în America de Nord.

Allodaposuchus precedens

Allodaposuchus era un crocodil de talie mică ce popula cursurile de apă și lacurile din Ba-zinul Hateg. Chiar dacă probabil nu reprezenta un pericol real pentru majoritatea dinozaurilor de talie mare, puii acestora puteau fi atacați în apropierea apelor. O altă sursă de hrană pentru crocodili o reprezentau corpurile dinozaurilor morți sau uciși de alte carnivore; urmele dinților de crocodili s-au păstrat pe numeroase oase. Allodaposuchus mai este cunoscut din Franța și Spania.

34

Ptilodus

Mic mamifer, asemănător unui șoarece, a cărui fosilă s-a descoperit alături de fosilele dinozaurilor.

PRECIZARE Reconstituirile ne-au fost furnizate de domnul profesor Dan Grigorescu, făcând totodata precizarea ca desenele alb-negru pentru Allodaposuchus precedens, Elopteryx nopc-sai, Hatzegopteryx thambema, Magyarosaurus dacus și Telmatosaurus transsylvanicus au fost realizate de domnul Mihai Dumbravă în cadrul Grantului CNCSIS 1930/2009-IDEI-PCE, Director de proiect dr. Zoltan Csiki.

Elopteryx nopcsai

Era un mic dinozaur carnivor (1,3 m. și 20 kg. greutate) din familia Dro-meosaurilor și anume din grupul velociraptorilor ( „războinicii” de la sfârșitul filmului „Jurassic Park”) . Elopteryx era, se pare, apropiat de păsări și nu este exclus ca el să fi avut chiar pene pe corp, ca și în cazul unor mici și agili dinoza-uri carnivori descoperiți nu demult in China. Din păcate puține elemente se cunosc de la Elopteryx, doar dinții ascuțiți și fin-zimțați, de altfel foarte carac-teristici și unele fragmente din oasele membrelor. Se deplasa rapid în poziție bipedă, atacand în grup, pe lângă dinți un alt dispozitiv de atac formându-l ghearele lungi și curbate, asemenea unei seceri. Rude mai mult sau mai puțin apropiate lui Elopteryx se cunosc din Franța și Spania, dar cei mai mulți dro-meosaurizi au fost descoperiți în Asia și America de Nord.

35

Custodele care a trait poeziaDoinel Vulc

Dan ARHIRE

36

Căldurile lunii iulie ajung chiar și la poalele Re-tezatului! Aveam să aflăm asta atunci când am plecat spre Sânpetru spre a-l găsi pe Doinel

Vulc, un om cu adevărat de poveste. Doinel Vulc este custode al Geoparcului Dinozaurilor Țara Hațegului, de fapt un om de încredere al profesorului Dan Gri-gorescu, cel care la începutul cercetărilor profesoru-lui l-a condus pe acesta la locurile cu fosile de di-nozauri. Omul ne-a primit în curtea lui, la umbră, iar soția sa ne-a răcorit cu un minunat compot de cireșe. Până atunci și acolo n-am știut ce minunat poate fi un compot de cireșe la Sânpetru, într-o casă de om, când toată suflarea se ascunde în spatele obloane-lor trase ca un ultim bastion împotriva arșiței! Dacă această ospitalitate va fi stat la dispoziția tuturor ce-lor care îl caută pe Doinel Vulc, singura persoană din zonă care poate depăna povestea animalelor uriașe ce au trăit cu mult, mult timp în urmă, înseamnă că tot mult îl va fi costat până acum pe Doinel Vulc și calitatea de custode!

Acasă la Doinel Vulc este amenajat ( poate ter-menul este prea pretențios!) un mic muzeu al dino-zaurilor, în aer liber, oricând pregătit spre a fi arătat doritorilor. El, de bună voie, face acest dezinteresat serviciu științei românești, după puterile sale! Calm, senin, blând, reia povestea descoperirilor și povestea cercetărilor, de câte ori i se cere și îi conduce pe vizi-tatori la locurile acestor descoperiri, dând informații și amănunte, așa cum le știe din propria-i experiență și de la profesorul Dan Grigorescu.

Ne-a însoțit și pe noi la „Râpa Universității”, așa cum este denumit de săteni locul în care au fost scoa-se la suprafață fosilele. Ne-a povestit multe despre aceste fosile, ne-a și arătat câte ceva, iar la cererea noastră ne-a mai povestit și despre alte lucruri. Atât de liniștit, de blând și de senin, Doinel Vulc părea, de fapt, a oficia, dintr-o altă lume, într-o deplină îm-păcare cu sine și cu lumea asta, dată de Dumnezeu. Ascultându-l, privindu-l, gândul că trebuie să ne grăbim, că trebuie să plecăm spre Hațeg pentru o altă treabă, presantă, ni se părea aproape rușinos în fața acestui om din lumea străină nouă, a lucrurilor așezate într-o armonie eternă.

„Din copilărie mi-a fost dragă natura, mai ales că, născut aici, copilărit aici, am tot mers cu oile, cu vite-le numai prin natură! Așa am gasit oasele pietrificate. Bătrânii satului mai știau câte ceva, cum că ar fi fost

oase de uriași, dar se vorbea de baronul Nopcsa că s-ar fi ocupat de ele. El locuia la castel, care acum îi ruginit, părăduit. El a găsit oase, dar nu el a răspândit ideea că sânt oase de uriaş! Am înţeles că surioara dânsului ( Illona Nopcsa, n.n.), mai cu seamă, jucân-du-se cu colegele, poate pe deal, pe coastă, le-a gă-sit și i le-a oferit. El le-a spus că sânt oase de animale uriașe care au trăit demult, iar oamenii au rămas cu ideea că sunt oase de uriaș. Au existat săpături ale lui Nopcsa care se voiau secrete, și un fel de spioni din sat mai povesteau localnicilor . Oamenii de la ei știau ce se întâmplă, ce s-o mai găsit. Săpătorii se mai și deghizau în femei, ciobani, cum credeau, ca să nu se afle de dânșii! Să aducă de acolo vestigii, să facă hărţi, asta era…Dar toată lumea știa că de astea numai baronul era în stare. El a scris despre lucrurile astea, și mai apoi au fost studiate pe la Viena, pe la Budapesta…

Cum vă spusei, c-am iubit natura și lucrurile care tot îţi dau un interes, am găsit oase și le-am luat și eu. Dar nu le-a dat nimeni căutare! Prima dată când au venit în localitate domnul profesor Dan Grigores-cu, de la București si domnul Ion Groza de la muzeu, de la Deva, eu le-am oferit lor. Pe ei i-au interesat - oameni care se ocupă, mă rog, de știinţa respectivă! - și i-am ajutat, că m-au întrebat dacă am mai văzut oase și altundeva, să merg să le arăt. Am mers cu ei, că mai văzusem, căci pe vremea aia aveam capre, și caprele, mai mult pe râpe. După ce le-am arătat, s-or bucurat. Asta a fost prin 1977. Și domnul profesor Grigorescu, de atuncea, venea cu studenţii în fiecare an în practică, și împreună cu domnul Groza ( care, săracu’, îmi pare rău că a trecut la cele veșnice, cum se zice.!). Cu ei am lucrat până mai încoace. I-am ajutat din orice punct de vedere, unde era nevoie, și-acasă, că mi-a plăcut foarte mult, mai ales că, mai cu câţiva localnici, veneam și săpam cu ei. Ne plătea, de la muzeu, de la Deva. De fiecare dată găseam alt-ceva. Oasele ce le vedeţi, ei le-au determinat că-s de dinozaur şi după experienţa din alte ţări, unde s-a găsit animalul întreg. La noi nu s-a găsit. Oasele de aici sunt de la mai multe animale, cum le-a dus apa, că au fost mutate de apele din Retezat care vin mari primăvara, și erau amestecate și rupte, după cum ve-deţi. Aici am făcut mulaje, că oamenii strică, sunt cu-rioși, copii mai ales, cred că sunt scumpe dacă le duc undeva să le vândă! Le-am păstrat pentru vizitare și ce se vede am găsit eu, ulterior. Pe care nu le-au mai dus la muzeu, au rămas la mine, o mică explicaţie

37

pot să dau și eu, despre câteva mostre. Vă însoţesc bucuros la locul unde s-au descoperit, că eu tot am lucrat cu dânşii, i-am ajutat, am rămas ca un fel de paznic, custode, ca să grijesc, să nu vină persoane care să facă săpături neautorizate.

Domnul profesor Dan Grigorescu mi-a ex-plicat că este piatră de râu în vârful dealului, deci apa a fost până sus.

Aici a fost cel mai mult material, că oasele erau atât de grămădite, că trebuia să săpăm cu grijă, cu dălţile, ca să nu stricăm ce-i dede-subt. Mai la urmă au adus chiar un picamer, pe care îl purtau studenţii până sus, era pus în mișcare de un motor generator electric, pentru ca să putem săpa în jur, ca să slăbeas-că cât de cât, să putem și noi lucra. Acolo, chiar în pădure unde s-a făcut o groapă, i-a rămas numele chiar Groapa Universităţii. Pe urmă au studiat materialul chiar și cu oameni de știinţă din alte ţări, că domnul profesor, după câte am văzut, fusese în multe locuri, în America, India și China!”

P.S. L-am ascultat mult pe Doinel Vulc și a trebuit să ne întoarcem. Am considerat că, pen-tru timpul consumat cu noi, pentru poveștile spuse, se cuvine să plătim. A privit banii ușor stânjenit iar pe noi cu o oarecare duioșie, cum ai privi un copil care face o prostioară oarecum rușinoasă, dar nu din obrăznicie, ci din frăge-zia vârstei și necunoașterea lumii. Ne-a spus, zâmbind, că nu poate să-i ia, că el nu ne-a însoțit pentru bani și ne-a mai invitat odată în curte. Acum a venit rândul nostru să ne simțim ușor rușinați și mi-am amintit cuvintele lui, din urmă cu vreo oră :

„Până la colectivizare, viața a fost așa cum o fo’ descris-o poeţii - Alecsandri, Coșbuc - idilică, dar după aceea s-a schimbat. Tot farmecul din <<noaptea de vară>> s-a schimbat, nu mai vin cu povești de la muncă, nu mai vin copiii de la școală, cum știam… nu mai hăulesc flăcăii pe luncă și, de asta, ne-a părut rău! Noi am trăit poezia …”

38

Zina și Sorinîn căSuța Sfintei Vineri!

Dan ARHIREFOTOGRAFIE

Vlad VOICA

39

O civilizație a lemnului…A lemnului cine știe de când, dar mereu, căci și acum, într-o eră a zirconiului, alumi-

niului și siliciului mai apar așa, pe negândite, împătimiți de rasă pură ai acestui lemn prin părțile românești, consiliindu-l pe Dumnezeu în frumosul așa-zis mărunt al obiectului! Pe aici, pe câte-o stradă îngustă, fără trotuare, în care ieși direct din curțile vechi ale Scheiilor Brașovului, trebuie să mergi așteptându-te la orice minune, căci fabulosul este mai real ca realul acolo unde uiți de el și te aștepți mai puțin; într-o margine de timp însă, întot-deauna, ce-ți îngăduie ca, făcând un singur pas (anume dacă știi sau ai noroc să îl faci!) să treci dincolo, în miracol. Pe acolo, pe linia nevăzut-șerpuitoare a acestei frontiere răb-dătoare, am rătăcit într-o toamnă întârziată și morocănoasă în căutarea frumosului la drum de seară, așa cum ursitoarele noastre blânde ne condamnaseră să ni se întâmple aproape mereu. Acolo am dat peste Zina și Sorin Ma-nesa-Burloiu, într-o căsuță veche din Schei, a

Căsuța din Schei a Zinei și a lui Sorin

40

Zina, pe când și-a început ucenicia !

Parterul și etajul căsuței din Schei

41

Sfintei Vineri, poate, sau a Sfintei Duminici. Focul era aprins în cămin și pe fereastra din spate se ve-dea stânca pe care, uneori, poposea ursul, la doar patru sau cinci metri distanță pe verticală. Era fru-mos și ochii ne rătăceau recunoscători pe obiectele din jur, cioplite și sculptate în lemn de cei doi, sau mai vechi, moștenite, de cine știe de când, ascul-tându-le povestea depănată cu bucurie și genero-zitate. Erau bucuroși de oaspeți și deschiși. Era cât pe ce să spun că la început a sculptat Zina, dar de fapt la început a sculptat unchiul ei, domnul Neculaie Purcărea, de la care ea a văzut, a îndrăgit și a învățat lemnul și meșteșugul; nici așa,

totuși, nu este co ect, căci la început a sculptat și lucrat lemnul părintele duhovnic Papacioc, de la care, în temnița de la Alba Iulia, a învățat unchiul Zinei; dar nici așa nu ar fi corect, căci părintele Pa-pacioc a învăţat, la rândul lui, de la cineva, și iată cât de repede în timp, abia după două generaţii, se rupe firul știut și trecem direct în mit; astfel, sub ochii noștri se întâmplă să se releve că distanța din-tre Zina și mit e, poate, de doar două generații! „Lingurile sunt preferatele mele – ne spune ea. Forma lor îmi permite să mă exprim cel mai bine. Pe toate le fac sută la sută manual. La o lingură lucrez trei-cinci zile, dar cu luciu și cu celelalte prelucrări –

Alături de maestru

Ochii, tare mai dor ochii!

42

definitivarea tratamentului pe care i-l aplic - poate dura până la două luni. Căci în timp le dau cu straturi succesive de ulei de lămâie, de trandafir sau de parafină. Pentru finisare folo-sesc șmirghel de lemn sau de sticlă.Noi mâncăm cu linguri de lemn. Le testez la limite extreme, cald sau rece, ca să văd cum acționează. În ultima vreme am folosit lemnul de prun sau de păr, care îmi oferă surprize plă-cute în privința culorilor: alb cu roșu, cu maron. La început făceam linguri din lemn de salcie sau paltin, care sunt esențe slabe și au dezavantajul că nu rezistă în timp și absorb mirosurile. Tehni-ca de lucru este simplă: folosesc cuțite cu lamă mai lungă, dălți de sculptură pentru găvanul lingurii și cuțite pentru decorat.”Dar Zina nu sculptează numai linguri, ci cam tot ce se sculpta, tradițional, în lemn. S-a spus despre lucrările ei că „formele, ornamentele și semantica se subscriu registrului și logicii artei țărănești”. Doar că totul este mult mai fin, mult mai delicat, jucându-se, uneori, cu miniatura. Asta, probabil, l-a cucerit și pe Sorin, soțul ei. A început și el să lucreze, participând împreu-nă, îmbrăcați în costume naționale, la târguri și expoziții, în România, Grecia, Franța, Marea Britanie, Olanda, Germania, Canada, State-le Unite ale Americii, Suedia, etc., unde expun linguri, sărărițe, zaharnițe, cutii de brici, ploști, cruci, lingurare, blidare, boluri, cruciulițe, troițe. Uneori, în timpurile bune și în zilele cu noroc, chiar împreună cu Neculaie Purcărea, cel care, la cei peste optzeci și opt de ani, încă mai lu-crează furci de tors și pristornice. THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania, practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., le-a achiziționat lucrări atât doamnei Zina cât și domnului Purcărea. Sorin ne-a pre-zentat astfel lucrurile : „Muzeul deține 20 de piese (16 ale Zinei, 4 ale domnului Purcărea), care au fost cumpărate la licitație, în New York, cu ocazia unui program în care Zina și domnul Purcărea  au fost invitați împreună în Statele Unite, în 1997.Muzeul se afla în Pennsylvania alături de mu-zeul de artă în care se află mai multe lucrări ale lui Brâncuși. Practic putem spune  că marele Brâncuși nu mai este singur acolo, printre stră-ini și că Zina și domnul Purcărea îi sunt aproape și încearcă să-i țină companie.

Scara

43

De aceea și de multe altele eu sunt foarte fericit pentru că sunt în viață și într-un fel ei sunt ai mei!”. In 2010, în urma unui concurs din State-le Unite, Norman D. Stevens, director emerit al Universității din Connecticut, a realizat o selecție de 100 de linguri de lemn din impre-sionanta sa colecție de linguri contemporane din SUA, Japonia, România, Noua Zeelandă, Australia, Suedia și Canada. Lingura Zinei a fost premiată, ea fiind vedeta și obținând premiul I. Tot THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania i-a oferit Zinei o bursă pentru 2013, în cadrul unui program al Centrului. Programul cu acest gen de bursa a fost lansat începând cu 1995 și constă în lucratul împre-ună timp de doua luni a câte cinci dintre cei mai renumiți artiști tradiționali în lemn din lume. Este cel mai râvnit trofeu în lumea artiștilor tradiționali în lemn. Practic, până în acest an mai puțin de 50 de artiști din lume s-au bucurat de această bursă. O lume ciudată ni se deschisese în căsuța veche din Schei. Unchiul – Neculaie Purcărea – fost ani buni președinte al crea-torilor populari din România, artist în lemn cunoscut și apreciat, fost deținut politic timp de optsprezece ani în comunism; Zina Mane-sa-Burloiu, nepoata, fost inginer mecanică fină, convertită în ceva mai mult decât artist popular, cu o rară intuiție a delicateței forme-lor tăcute și o proprietate înăscută de a trans-forma amorful în rafinamentul miniatural al unor motive geometrice multimilenare; Sorin Manesa-Burloiu, soțul Zinei, convertit și el, fără scăpare, din inginer în artist strungar în lemn, migălitor la boluri și prâsnele, dar și la fine mici bijuterii din marmură. Oarecum, toți trei, din aceiași această lume cu alegeri din patru în patru ani! Vom scrie despre ei în cele ce urmea-ză, bucuroși că i-am întâlnit, că toți eram sănătoși și că am avut toți răgazul și bucuria de a schimba câteva cuvinte!

La etaj, micul muzeu

44

45

Atelierul de la subsol

46

zinA MAnesA-burLoiu • Universitatea “Transilvania” Brasov, Facultatea de Mecanica, inginer Mecanica fina• Scoala De Arte Brasov, sectia sculptura

expozitii, seminarii, atelier

2011 Olanda 2010 Germania2010 Olanda Canada 2009 Olanda Germania 2006 Franta 2005 Franta Anglia 2004 Olanda 2003 Olanda 2002 Olanda SUA 2001 SUA

2000 SUA Franta Anglia 1999 Anglia 1998 Canada 1997 SUA Grecia 1991-2010

Publicatii

2002 Woodwork, - ``The Spoons of Zina Manesa- Burloiu``, February1999 Chip Chats, - ``Zina Manesa- Burloiu, Romanian master of spoon making``, September – October1999 Woodcarving, November – December - ``A chip off the old block`` - ``Chips with everything``1995-2011 – Diferite publicatii romanesti

www.crestaturiinlemn.wordpress.com

• Expozitie, Fort bij Vechten, Utrecht• “Zilele Romaniei la Nurnberg”, Nurnberg• Expozitie, seminar – Fort bij Vechten, Utrecht • Expozitie, demostratii – SIAST Kelsey Campus, Saskatoon, SK•“International Conference-Emma Unplugged”- Ness Creek, SK • Expozitie, seminar – Fort bij Vechten, Utrecht • “O zi din Transilvania la Nurnberg’’• Expozitie – Strasbourg- “Zilele Romaniei la Strasbourg”• Expozitie - Salon International d’Arte Plastique Contemporaine et Religieuse –Paris• Expozitie - International Exhibition of Contemporary and Religious Plastic Arts– Londra • Expozitie, seminar - Fort bij Vechten, Utrecht• Expozitie, seminar - Fort bij Vechten, Utrecht• Atelier -Utrecht• Expozitie, seminar, ateliere - Fort bij Vechten, Utrecht • Expozitie, seminar, atelier - Bucks Wood turners, Philadelphia, Pennsylvania• Atelier - “The 6th Annual Woodcarving Seminar”, Silver Dollar City, Branson, Missouri• Expozitie cu demostratii - Cinci saptamani la “ The World-Fest ”, Branson, Missouri• Expozitie, atelier - “The all Chip Carver Show”, Springfield, Missouri• Expozitie cu demostratii - Cinci saptamani la “ The World-Fest ”, Branson, Missouri• Expozitie, seminar, ateliere - “Woodcarvers Clubs” din Washington D.C., Philadelphia, PA, Fort Wayne, IN, NasHville, TN, Parkersburg, WV.• Expozitie, atelier -” The all Chip Carver Show”, Springfield, Missouri• Expozitie, seminar, atelier - Bucks Wood turners, Philadelphia, Pennsylvania • Expozitie, atelier - “International Wood Turning Conference”, Puy Saint Martin • Expozitie, ateliere - “The Wessex Craft Show”, Wiltshire• Expozitie, ateliere - “The Wheald of Kent Craft Show”, Kent • “The East Surrey Woodturners”, Surrey • “The Stonner Show of Art Excelence”, Buckinghamshire • “The Association of Pole Lathe Turners Annual• Expozitie, demostratii - “International Conference-Braking Barriers”, Emma Lake, SK • “Wood turning Conference”, Prince Albert, SK • Expozitie, demostratii - “Wood Turning Conference”, Philadelphia, PA• Expozitie, demostratii - Bucks Wood turners, Philadelphia, PA • Expozitie - “The Women` Role in Rural life”, Salonic• Expozitii in cadrul Muzeelor de Etnografie din Bucuresti, Brasov, Sibiu, Bran, Oradea, Pitesti.

47

sorin oviDiu MAnesA-burLoiu • Universitatea “Transilvania” Brasov, Facultatea de Mecanica, inginer Autovehicule rutiere ;

expozitii, seminarii, ateliere

2011 Olanda • Expozitie-Fort bij Vechten, Utrecht

2011 Germania • Expozitie“ Zilele Romaniei la Nurnberg”, Nurnberg

2010 Olanda • Expozitie – Fort bij Vechten, Utrecht

Canada • Expozitie, demostratii – SIAST Kelsey Campus, Saskatoon, SK

• “International Conference-Emma Unplugged”- Ness Creek, SK

2009 Olanda • Expozitie – Fort bij Vechten, Utrecht

2006 Franta • Expozitie – Strasbourg- “Zilele Romaniei la Strasbourg”

2004 Olanda • Expozitie - Fort bij Vechten, Utrecht

2001-2011 • Expozitii in cadrul Muzeelor de Etnografie din Bucuresti, Brasov, Sibiu.

2005-2010 • Diferite publicatii romanesti

48

La Drum. De ce ați ales lemnul, Doamnă?

Zina Manesa-Burloiu. De fapt, el m-a ales pe mine! Ca în poveștile de dragoste, cum spune unchiul meu, domnul Neculaie Purcărea, de la care am moștenit pasiunea, o dragoste ciudată, dar fidelă!

La Drum. Destul de neobișnuit, o femeiei optează pentru dantele, perdele, cusături...

Zina Manesa-Burloiu. Așa a ieșit! Să fie lemnul, dalta, bijuteria!

La Drum. Lemnul favorit?

Zina Manesa-Burloiu. Prunul, evident, pentru că el este maleabil, dar blând. Pentru că el te determină să-l faci! Ce l-ai face! Si-apoi culoarea lui, devine în timp, parcă vrea să fie ce ai visat și ţi-a fost temă să spui!

La Drum. In atelier cum împărţiţi munca cu domnul Sorin? Un fel de...

Zina Manesa-Burloiu. Am putea spune că eu sunt softul, iar el e hardul, dacă am vorbi de IT! In atelier, acolo jos, unde aţi fost și dumneavoatră el conduce, el reglează. El stabilește punctele de plecare, pe care ... ale căror „sosiri” le stabilesc eu! Imi place să-l „continui”!

La Drum. Dar se regăsește astăzi ecoul și receptarea acestui dialog cu noi înșine, tradiţia?

Zina Manesa-Burloiu. Imi place să cred, chiar și din perspectiva acestei expoziţii pe care am simţit-o devorată destul de pasional ce tinerii prezenţi, de felul în care se receptează exprimările noastre expoziţionale, că există încă plăcerea de a te întâlni cu geometria simbolurilor tradiţionale!

La Drum. Geometria menţionată, ce însemnă?

Zina Manesa-Burloiu. Sunt esenţe. Sunt simboluri. Sunt ceea ce devenim. Este o manieră de a concentra, de a rosti, de a scrie, chiar fără să scriem, altcumva doar cu dalta, în sufletul lemnului. Este o exprimare!

La Drum. Căutarea formei în lemn, ce presupune?

Zina Manesa-Burloiu. Abordarea presupune sculptură, crestare, incizie, horjare, pirogravare, traforare. In orice caz, presupune să te „înţelegi” cu lemnul. El trebuie simţit, el trebuie ghicit, el trebuie tratat ca un partener egal, nu ai voie să-l desconsideri, să nu-l iubești.

La Drum. Un poet spunea că trebuie să ceri copacului iertare înainte de a-l tăia!

Zina Manesa-Burloiu. Copacul ne merită și noi îl merităm, nu pot spune decât că poetul a avut dreptate, dar el ne ajută să fim mai noi înșine decât suntem!

La Drum. Ce reguli ar putea fi formulate într-o lume dirijată de arhetipuri?

Zina Manesa-Burloiu. Ar putea fi menţionate simetria și ritmul cu care se rostogolesc plinurile și golurile ornamentelor, pe urmă repetitivitatea acestora, care este semnificativă, la fel ca alternanţa care demolează monotonia unei construcţii liniare.

La Drum. Motivele?

Zina Manesa-Burloiu. Sunt vechi, sunt veșnice, sunt dinţi de lup, sunt roţi solare, ale horei, se

“FiMEiA CEiA MiCă, CU ARiPiLE CELE MARi!” interviu cu Zina Manesa-Burloiu

Dan NICOLAU

“Mi-i di fimeia ceea mică, frunzuliţă, care trebăluiește cu lemnul…Că de unde o vinit ea… că, ce atâta femeie, în treabă de bărbat…Da-i bini, că s-o vremuit și aiasta că parcă luasăţi tătu’ numa voi…barbaţii!”

Comentariul îi aparţine mătușii mele bucovinene căreia i-am arătat materialul, cu explicaţii, cu tot cu fotografii, despre o ilustră doamnă, ascunsă în Scheii Brașovului, cunoscută doar inițiaților, sculptori în lemn!

Căci mătușa mea, bucovineancă, decoratoare de ouă ca nimeni alta, este o apărătoare a drepturilor omului. De la Vatra Moldoviţei, știe să aprecieze omul nu după ce spune sau lasă în urmă titlurile sale, nu după sex sau culoare (tocmai și-a măritata fata cu un japonez!), ci după ce face, după cele ce rămân în urma sa! Iar noua și buna noastră prietenă, Zina Manesa-Burloiu și soțul, domnul Sorin Manesa-Burloiu, tind să fie rezonanţi cu mătușa mea!

Alături de domnul Purcărea și de Sorin, mereu în expozitii

49

regăsesc în troiţe, în lăzi de zestre, în legendele cu Soarele care aleargă după lună și niciodată nu o întâlnește, balauri (că noi n-avem dragoni), flori de tot soiul, reduse la simboluri, care mai de care mai pline de sens!

La Drum. Nu știe mai nimen, că aţi câștigat un superb trofeu internaţional în 2010, al ...„lingurii”! Si nu oricum și nu oriunde și nu în faţa oricui, căci reprezentarea creatorilor a depășit America, a „văzut” chiar elemente de cultură cu greutate, neo-zeelandezi, ameridienii, suedezi, japonezi, etc...

Zina Manesa-Burloiu. Nu m-am așteptat dar am fost fericită să mă întâlnesc cu această apreciere. Nici nu știu dacă aveam curajul să o doresc, deși a venit cum nu se poate mai bine. Este ceva care dă curaj, care te încarcă, te mobilizează.

Cred că am împrumutat de la lemn tipul ăsta de energie!

Lingura din Scheii Brașovului cu succes american

Sărărițe

50

Neculaie PurcăreaDan ARHIRE

FOTOGRAFIEVlad VOICA

51

PrivireA LiMPeDe De nePătruns A ACuzării

neculaie Purcărea - neînfrântul!

Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea

cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști co-menzile. Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele. Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn de-dicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu. Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei între-gi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extrași de o imprevizi-bilă și halucinantă istorie și mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers. A fost închis de pe la optspre-zece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de grație 1949, în-semna „bandit”. Asta, în câteva cu-vinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost că-utat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că

sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Po-pescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oa-meni, condus de profesorul Dumi-tru Apostol, luase drumul munte-lui. Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de ve-ghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluie-rau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupe-le Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gândul aces-ta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Da-bija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( într-un loc se spune cu câte 10 000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gân-dul la felul cum au fost prinși Ho-ria și Cloșca în noaptea de 27 de-

cembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din isto-ria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a fă-cut în seara de Crăciun, 25 decem-brie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau : Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biseri-că, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzindu-se la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au gră-bit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cu-get. Și au fost destui care i-au piz-muit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vân-zarea lui Crișan, pe al cărui cap se

Privirea

52

pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fos tulburați cu nimic cât au trăit.(...). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.)Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a mu-rit! Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru, fi-gură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni: „(...). Asupra lui Macavei Alexan-dru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în ha-ine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după termina-rea acțiunii, făcându-se percheziție domicili-ară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FER-

Casa muzeu

Singur în fața istoriei

53

DINAND I din războiul trecut [foarte proba-bil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”. Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, des-pre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele : „Nu putem fi nici șovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de trans-mis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la școală să apărăm etnia și Biserica. Asta era le-gea omului pe care îl clădea pe atunci școala - legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei și ajutorarea fratelui de lân-gă tine... Conduita se crea prin exemplu”.

Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune raportul Securității : „Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și în-trucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare : 11 octombrie 1950. Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu. Vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian ”.

Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Del-ta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minu-nata struțo – cămilă a României fără români. Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat

și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avan-taje, în timp ce foștii deținuți politici și vete-ranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză! Totuși, privirea aceea limpede a lui Ne-culaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fo-toreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare. La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că aces-ta este poporul în mijlocul căruia m-am năs-cut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămă-dit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească își urmea-ză cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, până ce mintea va fi în sfârșit scopită: inima devi-ne piftie iar creierul un amestec apos.” - așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sânge-le mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ig-nare.(…) Privit la raze X, trupul poporului ro-mân abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. - , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune ni-mic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii,

sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.” Spre deosebire de directorul In-stitutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania - S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispi-rescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”. Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român ! Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne arun-cată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

54

interviu cu neculaie Purcărea

Dan NICOLAU

Vizitându-l, întîmplător, în căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul românesc pe care Neculaie Purcărea l-a strâns în jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, în 29

moiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a României. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – în special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit împreună spectacolul intitulat Istoria României în cântece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.

La Drum. Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu ad-hoc nu dorește decât să șlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnu-lui. Cum ați ajuns la lemn?neculaie Purcărea. Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea românească, o zonă a spirituali-tăţii românești, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic așa. Lemnul te face să înţelegi mai bine spiritul românesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului român. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală îl cere și îl inspiră, lăsînd în urmă o comoară de valori. Așa cum, din pă-cate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!

La Drum. Când aţi început?neculaie Purcărea. Am început în ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n.), care era un mare sculptor și care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeș, în miniatură - o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea și echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, în ‘43 în închisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier în care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de șah...uite, mai am și acum o cutie de șah de atunci... Mai departe, au fost închisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad în viaţă, e medic la Pașcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, în care spune că s-a ajuns până acolo încât omul însuși a ajuns dușman pentru om! Ferească Sfântul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu știu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te împinge să mai trăiești. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult și devine puţin laș.. Oricât ar fi de grozav. Nu știu cum se face că îţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sânge de la un vecin, că veneau mereu și-ţi aruncau –îngrozitor!- unul bătut măr în celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o întâmpla-re, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, încontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozești, te-apucă nebunia...Gherla, Alba Iulia, Aiud, Pitești, Cra-iova, București, am mai fost prin lagăre de muncă lângă Ovidiu, un șantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo... După Revoluţia din Ungaria le era încă frică să nu se întâmple ceva. Până și lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu știu de ce aveau de gând să ne împrăștie și în Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că în ’39 fuseseră decimaţi și apăruse iar spiritul lor, în ’40! Un lucru pe care nu

„Pe vALeA AiA MiCă, într-o CAsă veCHe, AtâtA fruMos!”

55

l-am înțeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul în permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieși, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat pușcăria în mănăstire și mănăstirea într-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găsești ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care începe să te roadă. Si noi cum am început? Noi am început prin rugăciune și poezie, că rugăciunea și poezia ne-au fost nouă flacără!

La Drum. Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia? neculaie Purcărea. Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar poate face. Eu așa mi-am câștigat toţi copiii. Eu mă uit la om și-l înţeleg. Așa i-am câștigat și pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, înţelegeau, nu aveau banii care erau necesari și veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama și tatăl lor nu se înţelegeau, având o situaţie grea. Copilul venea plângând la mine, fără să înţeleagă...simțea.Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină școala și facultatea și nu știe încotro s-o ia! Copilul e pregătit în falsitate! Si când dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru școală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pre-gătește intrarea lor într-un jug! Istoria nu ne-a lăsat în juguri! Rezistenţa de până în ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pământ! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut în biserică, omul s-a născut lângă biserică. Cu toate cele ce le încearcă ei, nu mai sunt izvoare... Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creștină, nu paraleli cu ea!

La Drum. În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?neculaie Purcărea. Aoleu, am foarte mulţi ucenici și urmași în afară de nepoata mea, Zina Ma-nesă Burloiu! Mai am un elev stabilit în Austria, și care are har, s-a născut cu dalta-n mână, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect și căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat în Anglia să studieze știinţe economice... Ce pă-cat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am învăţat ce știam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pământ!

La Drum. Adică aţi dat “din mână în mână”!neculaie Purcărea. Chiar așa! Că nu se-nvaţă decît după 30-40 de ani de experienţă, în care a trebuit să și citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta,...Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e și lemn, e și lut și ţesătură, e și os... și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!

La Drum. Și arhitectura populară, gastronomia populară...tot date din mână în mână!neculaie Purcărea. Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva - arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă în lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!

La Drum. Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut și scările...neculaie Purcărea. Da, și scările! Dar îmi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crâncene înfrângeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă

legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează în câte-va vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, într-un cuvânt!

La Drum. Cum vi s-a părut concertul de astă seară?neculaie Purcărea. A fost nemaipomenit, pentru cine a înţeles sensul, momentul aces-ta înălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, însă acesta văzut în această sea-ră este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici înainte și pe care, cu siguranță îl voi ține minte! El reprezintă mândria unor oa-meni ca cei din această parte de țară, care -ca și noi ardeleni- au făcut ceva pentru libertate

și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit cândva nu s-ar fi putut! La noi, în Transilvania, stăpâni-rea austro-maghiară a fost foarte dură, eu știu, că din Scheii Brasovului am trăit aceas-ta! Nu aveam noi, voie, să intrăm în cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit în Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, în casele acelea mici...unde aţi fost la Zina!

La Drum. De unde se intră fără trotuar direct în curte... o lume atât de diferită! neculaie Purcărea. Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică...dintr-o casă veche...atâta frumos!

56

Piloți rom â n i

În 17 septembrie 1942, la ora 04.55 patru avioane Me Bf 109 E însoţeau primele bombardiere He 111 în regiunea Kotluban-Volga, ca apoi să însoţească o formaţie de Junkers 88, la atac. La ora 06.00 alte patru avioane veneau să le înlocuiască pentru însoţirea a șase avioane de bom-

bardament românești care au lovit nordul și centrul orașului. Vânătoarea sovietică se comporta ciudat, evita lupta retrăgându-se către est, dincolo de Volga. Pornind în urmărirea unui vânător rus, locotenentul Alexandru Șerbănescu l-a doborât, marcând astfel prima victorie a aceluia care avea să ajungă un adevărat as între piloţii de vânătoare români.

Până la sfârșitul lunii septembrie, vânătorii au obţinut supremaţia aeriană (deţineau control total asupra spaţiului aerian) înlesnind misiunile bombardierelor; deși rușii evitau lupta, românii au doborât 11 avioane de vânătoare IAK 9 și P 2.

Bombardamentele aeriene și terestre au provocat incendii în oraș, transformându-l într-o mare de resturi și ruine: 80% din spaţiile de locuit ale orașului auw fost distruse.

Armata 62 Sovietică (comandant, general Vasili Ciuicov) și-a stabilit liniile defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistenţă în ruinele caselor și uzinelor. Stalin a dat ordin ca toţi militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executaţi. În toată perioada luptelor, Ministerul de Interne a executat sau a trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari, pentru lașitate sau de-zertare. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în md constant de artileria și aviaţia germană. Speranţa de viaţă a noilor sosiţi era de doar câteva ore.

În luptele pentru cucerirea dealului „Kurganul Mamaev” - care a fost cucerit de mai multe ori de către fiecare parte - sovieticii au pierdut într-o singură zi 10.000 de oameni (o divizie). Lup-

Căpitan comandor (r) Ion POPESCU

Pe cerul în flăcări (iii)

Bombardament la Stalingrad

57

tele din silozul de grâu, singurul care mai era în picioare, au durat câteva săptămâni. Lupte violente au fost în zona industrială din nord, la Uzina de Tractoare „Octombrie Roșu” și la Fabrica „Baricada”.

Dorind să grăbească deznodământul, germanii au adus artileria grea, mortiere de 600 mm, întrucât tancurile germane nu pu-teau intra în grămezile de dărâmături.

După trei luni de lupte, în noiembrie, germanii au reușit să ajungă la malul stâng al Volgăi, cucerind 80% din oraș, cu pierderi foarte mari. În tot acest timp, când lupte-le continuau cu violenţă, în oraș, generalul Ghiorghi Jukov, care preluase sarcina plani-ficării strategice în zona Stalingradului, a în-ceput să concentreze forţe sovietice masiv în stepele din nordul și sudul orașului. Flancul nordic, pe Don, era apărat de Armata a 3-a Română și avea un dispozitiv de 69 de batali-oane dispuse pe 138 km de front: 152.492 de soldaţi.

Comandantul Armatei a 3-a, genera-lul Petre Dumitrescu, a atras atenţia Statului Major German OKV asupra concentrărilor de trupe sovietice și asupra capului de pod de la Serafimovici, la sud de Don, care avea o des-chidere de 70 km, cu propunerea de a porni o acţiune ofensivă pentru anihilarea capului de pod. Șeful Marelui Stat Major German, gene-ralul de armată Frantz Holder, și-a exprimat preocuparea pentru vulnerabilitatea flancu-rilor și pentru atenţia acordată exclusiv ora-șului. Incomodat de observaţiile lui Holder, Hitler l-a înlocuit în octombrie cu generalul Kurt Zeitzler. Astfel a fost respinsă propune-rea generalului Petre Dumitrescu și interzis orice atac cu forţe mai mari de un batalion.

În 07 octombrie 1942, Grupul 7 Vână-toare se afla pe terenul de la Karpovka, la 48 km de Stalingrad, împreună cu o unitate de avioane germane Stuka.

În 17 octombrie 1942, iniţiativa a trecut de partea inamicului, care a spart frontul la Cotul Donului, obligând trupele române și germane să se retragă. Chemaţi în ajutor, avi-

Alexandru Șerbănescu

Patria Mamă -statuie ridicată pe locul luptelor de pe kurganul Mamaev

Avionul sublocotenetului Dicezare din grupul 7 Vânătoare

Piloți din Grupul 9 Vânătoare (Tecuci 1944)

58

atorii s-au distins în atacurile date la sol pe aerodromurile Bechetovka și Kletskaia.

În zilele următoare vremea a devenit nefavorabilă pentru zbor, plafonul norilor coborând foarte mult. S-au executat numai misiuni de cercetare care descopereau coloane de trupe și teh-nică deplasându-se într-o singură direcţie: sud-vest.

Pe 19 noiembrie 1942, frontul a fost spart și la Stalingrad. Avioanele germane Stuka, care se aflau pe aerodrom au decolat și nu s-au mai întors.

În 21 noiembrie 1942, execută o misiune de recunoaștere sublocotenentul Ion Dicezare; zboară spre Cotul Donului, observă tancurile sovietice care înaintează, dar este lovit în rezer-vorul de benzină de proiectilul unei mitraliere antiaeriene, este nevoit să aterizeze de urgenţă. Decolează locotenentul Șerbănescu, pentru recunoaștere. La întoarcere raportează că la Kalaci (o localitate în apropiere de Karpovka) se dau lupte grele. Tancurile erau la 6 km de aerodrom. În această situaţie, comandantul Grupului 7 Vânătoare, căpitanul Grigore Crihană, a hotărât să treacă la măsuri de apărare terestră. Avioanele trebuiau pregătite pentru decolare a doua zi di-mineaţă de către piloţi și mecanici, iar trupa trebuia să ocupe poziţii de apărare în tranșeele de la marginea aerodromului. Soldaţii aveau arme din timpul Primului Război Mondial, doar 50 de cartușe și o sticlă cu benzină, pe care trebuiau să o folosească ca armă anti-tanc.

Primul pilot care a decolat a fost sublocotenentul Ion Dicezare, mecanicul i-a astupat gaura din rezervorul de benzină, cu un dop din lemn. A aterizat pe aerodromul de la Morozovskaia, de unde prin telefon a raportat situaţia, generalului Ermil Gheorghiu, comandantul GAL. Acesta a ordonat ca tot personalul navigant, fără avioane, să fie adus de la Karpovka cu două avioane de transport. Aproape pe întuneric, căpitanul Dan Scurtu a reușit și el să aterizeze pe un alt aero-

drom din afara încercuirii, Tacinskaia.

În 22 noiembrie 1942, aproximativ 50 de tancuri au încercuit aerodromul Karpovka. Coman-dantul Bateriei 102 Rheinmetall Antiaeriană, locotenentul Romulus Apostolescu a folosit tunurile antiaeriene în tragere la orizontală, pentru a ţine tancurile la distanţă, reușind să le incendieze pe cele care se apropiau. Tanchiștii au tras toată noaptea, ţintind la lumina rachetelor luminoase. Nu au nimerit în linia avioanelor, dar au creat o situaţie greu de suportat, împiedicând pregătirea avioanelor pentru decolarea hotărâtă cât mai de dimineaţă. Piloţii, în frunte cu locotenentul Șer-bănescu au ridicat avioanele cu bechiile (coada) pe butoaie de tablă, ca să poată trage cu tunuri-le și mitralierele de bord razant cu solul, iar piloţii au rămas toată noaptea în cabinele avioanelor, așteptând atacul inamic.

După noaptea chinuitoare, pe un ger de -30⁰ C, în care exploziile nu au permis nimănui să aţipească, spre dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942 s-a trecut la încălzirea motoarelor, ceea ce a făcut ca tirul dușman să se intensifice. Când s-a luminat de ziuă, la semnalul rachetei luminoase lansată de locotenentul Șerbănescu au decolat aproape toate avioanele o dată. Avioanele au fost pregătite pentru ieșirea din încercuire, pentru a putea lua încă un om sau doi.S-au scos staţiile radio din fuselaj, creându-se astfel încă un loc, unde putea sta un om.

Adjutantul Nicolae Iolu l-a așezat pe scaun pe locotenentul mecanic Gheorghe Simoneta, iar el a pilotat de pe genunchii acestuia. Au fost loviţi de un proiectil de mare calibru, care l-a omorât pe Simoneta și pe pilot l-a rănit foarte grav. În decolare, sublocotenentul Ion Rozariu și sublocotenentul Narghineac Nicolae s-au ciocnit cu avioanele din cauza proiectilelor ce explo-dau în jurul lor, încât ambele avioane au luat foc. Au reușit să decoleze locotenentul Teodor Gre-

Messerschmitt Bf 109G întorcându-se la bază după o victorie IAR -80C mecanici pregătind avioanele pentru zbor

59

ceanu, care l-a luat și pe adjutantul Zaverdeanu, sublocotenentul Hariton Dușescu care și-a luat în fuselaj un alt coleg, adjutantul Vinca Tiberiu a luat cu el doi mecanici – unul în cabină și unul în fuselaj, locotenentul Șebănescu cu un mecanic și adjutantul Ioan Panaite, care deși rănit a reușit să decoleze.

Toţi au aterizat pe aerodromul din afara încercuirii, Tacinskaia.

După aterizare, locotenentul Șerbănescu a raportat situaţia generalului Ermil Gheorghiu și a cerut comandantului escadrilei de transport – căpitanul Constantin Abeles – să trimită cât mai repede avioane la Karpovka, pentru a aduce personalul și materialele rămase acolo. A cerut să se întoarcă și el, să fie alături de oamenii rămași acolo, dar a primit ordin să rămână pe loc și să organizeze Grupul de Zbor pe acel teren.

Au decolat două avioane trimotoare de tip JU 52 în direcţia celor încercuiţi, unul dintre ele s-a întors din drum din cauza condiţiilor meteo (plafonul foarte jos, sub 100 m și ceaţă), în zona Donului. Sublocotenentul Zosim Răduţ, fost pilot în aviaţia civilă, a reușit să continue zborul prin ceaţă și după ce i s-a indicat direcţia de aterizare cu rachete luminoase, a aterizat. În scurt timp avionul a fost luat cu asalt de militarii din trupă. A intervenit sublocotenentul Ion Rozariu, pentru a face ordine și a stabili cine pleacă și cine nu. Avionul s-a încărcat imediat și a decolat însoţit de proiectilele ce explodau din ce în ce mai aproape de avion. Spre norocul lor, la aproximativ 50 m înălţime, au intrat în nori. Deși militarii fuseseră trimiși la posturile lor de apărare, unde urmau să aștepte sosirea altor avioane, doi dintre ei, pentru care perspectiva prizonieratului la sovietici ar fi fost dintre cele mai groaznice s-au agăţat de avion echilibrându-și trupurile de montanţii ampenajului orizontal al avionului, unul cu faţa spre direcţia de zbor și altul cu spatele. Aceasta

se întâmpla pe un ger rusesc de la sfârșitul lui noiembrie. Cel cu faţa spre direcţia de înaintare a avionului, nu mult după decolare a căzut, accidentându-se mortal la contactul cu pământul. Ce-lălalt, care s-a prins cu spatele spre direcţia de zbor, după 150 km prin aer a fost găsit la aterizare îngheţat tun, încât abia l-au putut desprinde de montant; dus la spital a fost salvat. Avionul avea 90 de găuri provocate de proiectile.

Acţiunea de scoatere din încercuire a personalului Grupului 7 Vânătoare a continuat în zi-lele următoare.

După plecarea avioanelor s-a constituit eșalonul rulant. Coloana camioanelor în care fu-seseră încărcate materialele grele ale Grupului, sub comanda sublocotenentului mecanic Marin Bâscă, s-au deplasat pe terenul de la Pitovnik, un aerodrom aflat la jumătatea drumului dintre Karpovka și Stalingrad, în interiorul încercuirii. Restul trupei a rămas pe poziţiile de apărare sub comanda unui ofiţer. Locotenentul Romulus Apostolescu, comandantul bateriei antiaeriene, cu toate că era grav rănit, mai conducea încă tirul antitanc al unităţii lui. Când i s-a propus să fie evacuat, a refuzat, preferând să moară alături de soldaţii lui. Ajunși la Pitovnik au fost trecuţi în revistă de generalul von Paulus, care le-a promis că vor ieși primii din încercuire, dar după evacu-area răniţilor.

Pe 19 noiembrie 1942 Armata Roșie declanșase operaţiunea „Uranus”. Sub comanda gene-ralului Nikolai Vatutin se aflau 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie și o brigadă antitanc. Armata a 3-a Română, aflată în dispozitiv de apărare pe Don, a fost respinsă de atacul masiv sovietic și obligată să se retragă pe aliniamentul râului Chir, la 24 noiembrie, cu pierderi foarte mari în oameni și materiale.

Linie de avioane IAR-80 Alexandru Șerbănescu în 1944, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul

60

Pe 20 noiembrie, a doua ofensivă a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Corpul 6 Armată Român care se afla dis-pus pe o deschidere de 270 km cu 33 batali-oane, 75580 de soldaţi.

Forţele sovietice, atacând pe cele două direcţii sud-vest și nord-vest, printr-o mișcare de învăluire au făcut joncţiunea lângă locali-tatea Kalaci (la câţiva kilometri de Karpovka) încercuind fără scăpare trupele Armatei a 6-a Germane, unităţi române, italiene și câteva unităţi croate (250.000 de soldaţi) în spaţiul delimitat de orașul Stalingrad, împrejurimi și fluviul Volga.

Hitler a ordonat generalului von Pa-ulus să nu se predea și a organizat un „pod aerian” care ar fi trebuit să transporte zilnic 500 tone de provizii. Misiunile de aprovizio-nare au eșuat. Condiţiile meteo nefavorabile și antiaeriana sovietică au făcut imposibilă menţinerea unui „pod aerian”. Trupele prin-se în încercuire au rămas în scurtă vreme fără combustibil pentru încălzire și fără materiale medicale, mulţi militari au murit degeraţi, de boli sau de foame.

Începând cu 1 decembrie s-au orga-nizat misiuni de transport cu avioane JU-52 pentru scoaterea celor încercuiţi de pe aero-dromul Pitovnik. Au decolat patru avioane în formaţie dar nu au putut trece de barajul de antiaeriană de la Kalaci. În 3 decembrie nu au putut ateriza din cauza ceţii. În 4 de-cembrie a fost trimis un avion cu butoaie cu benzină, dar nu a reușit să aterizeze. Abia în 7 decembrie sublocotenentul Burileanu a ajuns la Pitovnik dar după ce a fost atacat de trei avioane de vânătoare. A numărat urmele a 144 de proiectile ce pătrunseseră în avion. A adus alimente, câteva butoaie cu benzină și o corespondenţă secretă pentru generalul Tătăranu prins în încercuire. Au urcat în avi-on oameni numiţi dintre tehnicienii Grupului 7 Vânătoare de care era nevoie cu prioritate pentru exploatarea avioanelor de pe aero-dromul Tacinskaia.

Cu tot eroismul întregului Grup și al artileriștilor antiaeriană care au apărat aero-

dromul de la Karpovka, inamicul a capturat 12 avioane Me 109 din care 5 au fost lovite la decolarea din dimineaţa zilei de 23 noiem-brie 1942.

Grupul 7 Vânătoare, cu avioanele dis-ponibile, a fost regrupat pe aerodromul Mo-rozovskaia. De aici au desfășurat în conti-nuare acţiuni de luptă între Rostov și sudul Donului Inferior împreună cu o escadrilă de avioane de bombardament Heinkel 111, într-o grupare mixtă sub comanda comandorului Nicolae Iosifescu.

În încercuire, la Stalingrad, luptele con-tinuau. Pierderea celor două aerodromuri Pi-tovnik și Gumrak a dus la stoparea aprovizio-nării pe calea aerului și la încetarea evacuării răniţilor și bolnavilor; muniţia fiind pe sfârși-te.

Pe 30 ianuarie 1943 Hitler l-a înaintat în grad pe generalul von Paulus, făcându-l mareșal. Cum niciun mareșal de câmp ger-man nu a fost luat vreodată prizonier, Hitler și-a închipuit ca von Paulus va continua lup-ta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când mareșalul și statul său major au fost încercu-iţi (în clădirea unui fost magazin universal, la 2 februarie 1943), acesta s-a predat odată cu 91.000 de militari, din care 3000 erau români.

Stalingradul avea o însemnătate deo-sebită pentru URSS deoarece era veriga de legătură între Caucaz și Rusia centrală, între Moscova, petrolul de la Marea Caspică și grâ-nele din Kuban.

Cucerirea orașului era importantă pen-tru Hitler din mai multe motive: un important centru industrial așezat pe fluviul Volga, o cale de transport vitală care leagă zona Mării Caspice de nordul Rusiei; o victorie aici ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marșului lor către Caucaz și contro-lul petrolului de la Marea Caspică.

În iunie 1942 Hitler propunea înfiinţa-rea, după căderea Stalingradului, a Grupului de Armate „Don”, condus de mareșalul Ion Antonescu. Conducătorul statului român -

Tanc sovietic la Stalingrad

Stalingrad

61

prin participarea armatei române la campa-nia din est – dorea obţinerea sprijinului ger-man pentru înzestrarea armatei române cu armament modern, în perspectiva rezolvării pe cale militară, dacă nu se va putea pe cale politică, a „problemei transilvane”.

Între 19 noiembrie 1942 și 7 ianuarie 1943, pe timpul contraofensivei sovietice, 158.854 de ostași români au murit, au fost ră-niţi sau sunt daţi dispăruţi, ceea ce reprezintă 16 divizii din cele 31 care se aflau pe front. Aviaţia română a pierdut 73 avioane: 26 în luptă și 47 la sol.

Pentru sovietici, victoria de la Stalin-grad a marcat începutul eliberării U.R.S.S.

Pentru germani, înfrângerea de la Sta-lingrad a însemnat începutul „războiului to-tal”, așa cum l-a numit Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, în discursul din 18 februa-rie 1943 de la Sport Palast din Berlin, în care cerea mobilizarea tuturor resurselor materia-le și umane ale Germaniei.

Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură în derularea evenimentelor din al Doilea Război Mondial și este considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii.

În total trupele Axei au avut 750.000 morţi și răniţi și 91.000 prizonieri. Sovieticii au avut 478.741 morţi, 650.878 răniţi și 40.000 de civili morţi.

De la 1 ianuarie 1943 Gruparea Aeria-nă de Luptă care participase intens la ope-raţiile de la Stalingrad și Cotul Donului din toamna și iarna anului 1942 a primit denumi-rea de Corpul Aerian Român. După cinci luni de campanie, situaţia unităţilor sale a impus trecerea acestora în refacere în zona Tiraspol – Odessa – Nicolaev, pentru a-și completa pierderile, iar personalul navigant și tehnic pentru a face trecerea pe noile avioane cu care urma să fie dotate unităţile.

(continuarea în numărul viitor)

bibLioGrAfie

- Duţu A., Dobre F., Loghin L. – Armata româ-nă în al Doilea Război Mondial (1941-1945) – Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică 1999;

- Dragoș Pușcă, Victor Niţu - Armata română în al Doilea Război Mondial (1941-1945);

- Alexandru Duţu – Între Werhmacht și Arma-ta Roșie. Relaţii de comandament româno-germane și româno-sovietice (1941-1945);

- Ion Gheorghe – Mareșalul Antonescu. Calea României spre statul satelit: București, 1996;

- Bernard D. – Rumanian Airforce, 1938-1947- Squadron/ Signal Publications, 1999;

- Vasile Tudor – Un nume de legendă, căpitan aviator erou Alexandru Șerbănescu – Ed. Mo-delism Internaţional, 1998;

- Ion Profir – Singur pe cerul Stalingradului – Ed. Modelism, 1996

Prizonieri romani la Stalingrad

Captură de război -harnașament al cavaleriei române la Stalingrad

62

Aveam timp și pentru plimbare când in-tram în porturi. Și chiar dacă intram rar - staţionarea era de durată. Așa că cine

voia să se plimbe avea și timp și bani. De vă-zut destule, și frumoase și urâte și bune și rele. Numai că erau foarte puţini aceia care se du-ceau să viziteze. În general vizitele se limitau la perimetrul străzilor cu magazine, bazare, spelunci.

În privinţa aceasta moșul Ghiţă Costa-che, comandantul lui MILCOV, avea un obicei. În prima zi de intrare în port organiza pentru echipaj o excursie. Cine voia mergea, cine nu voia să meargă era liber să facă ce vrea. Așa am avut ocazia să vizitez tot litoralul insulei Gran-Canaria prima oară, vizită care mi-a deschis apetitul pentru a vizita și interiorul și nu numai o dată și pot să vă spun cu mâna pe inimă că de fiecare dată am descoperit ceva nou - mai frumos și mai sălbatic. Viziuni de

rai și iad. Culori intense într-un peisaj, fiecare bucată putând face parte din opera celui mai mare pictor. Bucăţica aceasta de vârf de mun-te ieșită din adâncul oceanului, este atât de frumoasă încât este păcat să nu o traversezi de la un cap la altul de-a lungul și de-a latul. Partea de Est este dens populată, aici fiind și localitatea port Las Palmas - dezvoltat mai ales în perioada închiderii Canalului de Suez. Orașul propriu-zis, ca toate orașele mari, port la ocean: magazine mari, multe, elegan-te. Găsești tot ce vrei, pentru toate gusturile, marfă cât și pentru toate pungile. Viaţă de zi și de noapte. Nave mari și mici, comerciale și de mare lux, sub toate pavilioanele. Prin anii ‘ 70 orașul încă nu se unise cu Sudul insulei prin staţiunile care au luat naștere între timp.

Dacă merge comerţul, se dezvoltă și portul și prosperă și oamenii. Verdeaţă mul-tă cu program non-stop. Flori multe și piaţă

foarte bogată. Fructele tropicale te îmbie la tot pasul. Palmieri și portocali plantaţi prin parcuri. Mere, pere, smochine, ananas, pe-peni, aduse de pe continentul european sau cel african. Poţi face plajă și în luna decem-brie, atât este de cald. Așa-i la tropice.

Și serbările populare îţi încântă inima. Portul popular - costume specifice insulelor Canare - fiecare insulă are costumul popular deosebit de celelalte, sunt tare cochete. Feme-ile au corpuri suple, la fel și bărbaţii și costu-mele le vin ca turnate.

În ziua de 15 septembrie este sărbătoa-re mare. Se cinstește patroana insulei - Sfân-ta Maria - prin slujbe religioase, defilări și se oferă bisericilor tot felul de daruri sub formă de produse, coșuri cu struguri, cu boabele cât nuca, pepeni de abia îi duci în braţe, crăci cu banane, păsări, etc. Așa ca să fie cămările

preoţilor ( care se roagă pentru prosperitatea insulei!) pline cu de toate. Totul începe la ora când răsare soarele. Se scot din biserici statui-le Sfintei Marii și se așează pe care împodobite cu flori și se plimbă prin localitatea respectivă, după care se așează într-o piaţă sau în faţa bi-sericii unde are loc mai întâi o paradă militară și apoi trec localnicii cu care alegorice trase de boi sau măgari sau cai, care pline cu ofrande de tot soiul. Seara, la apusul soarelui, statuia sfântă se întoarce în biserică. Cu același ritual se va scoate și sărbători și anul următor. Fiecare insulă are altă sfântă patroană.

Serbările acestea sunt foarte frumoase. Se cântă și se dansează. Nu ca la coridă. Doam-ne Sfinte, cât mai pot să urle în timpul coridei, mai ceva decât la noi la fotbal. Am fost la co-ridă, dar nu mi-a plăcut. Dacă este ucis taurul - îmi pare rău, dacă este rănit toreadorul - la fel, îmi pare rău. Așa că a doua oară nu m-am mai dus. Am avut noroc să văd atunci un taur care nu a vrut să lupte. Degeaba l-au întărâtat pica-dorii. Se dădea la o parte de parcă ar fi spus “ia lăsaţi-mă în pace”. Și l-au lăsat. Au adus o ci-readă de vreo 8 vaci și a plecat cu ele. În schimb următorul s-a luptat pe viaţă și pe moarte. Deși în timpul coridei își rupsese copita la un picior, a luptat până la capăt. Când i-a ţâșnit sângele pe gură și pe nas și a căzut greu jos în arenă, ur-letele și aplauzele te asurzeau. Ce plăcere o mai fi și asta?

Numai că plăcerile acestea ne ieșeau și nouă pe nas pentru că, în general, nava pără-sea portul în cursul nopţii. Ziua eram în oraș la plimbare - seara formalităţi și manevră de ple-care și apoi cart. A doua zi parcă erai bătut. Ţin minte că la o plecare din Las Palmas,

Jurnalul angelei lefterescu (5) prima femeie comandant de

lungă cursă din românia

63

pe la ora două noaptea, nu m-am mai dus să mă culc. Am rămas cu cartul 0-4 pe comandă și pe la ora trei am preluat cartul de la ofiţe-rul 2. La ora patru a venit și timonierul cartului meu. Noaptea era atât de senină și apa calmă, calmă. Nu se auzea decât duduitul molcom al motorului și fâșâitul valurilor formate de îna-intarea navei. Navigam în regim pilot automat așa că l-am trimis pe timonier să facă niște ca-fea. Și preţ de jumătate de oră am rămas sin-gură, eu, nava și oceanul. Insula se făcea tot mai mică până nu s-a mai văzut nici în radar.

Și iar o luam de la capăt cu activităţile zilnice. Controlează-i pe bucătari, vezi dacă s-au făcut sectoarele și mai ales cum s-au fă-cut, instructaje de protecţia muncii și nesufe-ritele alarme de roluri: incendiu, avarie, aban-don, om la apă. Asta până în zona de pescuit. După aceea nu mai aveai timp pentru “roluri”. Pentru că nu întrerupeai pescuitul ca să dai un “rol”. Prelucrarea cerea pește, așa că prima era activitatea de pescuit. Dar oamenii trebuiau să mănânce și să mănânce bine, bine. Curăţe-nia trebuia făcută așa că activitate de control berechet, că de aceia ești poreclit “soacra va-porului”! Milcovul mergea bine din toate punc-tele de vedere. Era navă fruntașă. Poate că și aveam noroc la pește. Cert este că plinul îl fă-ceam în mai puţin de o lună și hai din nou la descărcat, la nava bază sau în port african sau spaniol. Cred că pentru faptul că eram navă fruntașă, I.P.O.Tulcea avea curajul să încheie contracte cu firme străine - pentru livrare de pește - firme situate în Coasta de Fildeș, Gana, Lagos etc.

Când ajungeam într-un nou port mă in-teresam să știu ce obiective pot vedea. Perso-nal aveam un mare avantaj: plecam singură în oraș. Băieţii plecau în grup - de, sunt bărbaţi, hai la o bere, un pahar de vin, o votcă. Dar eu ce să fac? Nu voiam să merg cu ei. Faţă de mine

trebuia să-și ţină limba în gură. Și după ce sta-bileam programul de descărcare, serviciile, pa-rohiile, puteam să plec liniștită. Spre exemplu la Abidjan (Coasta de Fildeș) am fost la grădi-na zoologică situată în plină junglă. La intrare, biletul mi-a fost dat de un papagal mare cât o găină mare și cu o coadă atât de frumoasă încât era de invidiat. Ca însoţitor - grădina zo-ologică este enormă - mi-a fost dat un câine dresat. Tot felul de animale, păsări și reptile. M-au impresionat un grup mic de urangutani prin expresia umană a chipului. Cred că erau foarte puternici, din moment ce erau legaţi de câte un picior cu lanţ gros și solid ancorat. Pă-sările erau în voliere. Penaje frumoase. Nu știai la care să stai să te uiţi! Unele erau gureșe, gu-reșe, de te mirai de unde atâta energie la niște fiinţe atât de mici.

Reptilele însă erau de nesuportat. Cro-codilii, treacă-meargă, dar șerpii erau oribili. Poate pentru că erau niște exemplare mari și stăteau nemișcaţi, uitându-se fix la tine. Sau poate așa mi se părea mie. Girafele, elefanţii, leii și antilopele erau în rezervaţii care se pu-teau vizita. Am fost și acolo. Cel mai interesant însă mi s-a părut pia-ţa-bazar autohtonă. Pitorescul era ieșit din comun. Așezate pe jos sau pe mese, în niște bărăci din rogojină sau așezate pe frunze mari de tot felul de plante, o mulţime de mărfuri. Și ce nu găseai acolo. De la carne de maimu-ţă la carne de șarpe. Numai carne de porc nu am văzut. Muște cu duiumul. Nimeni nu dădea 2 bani. Și erau așezate de-a valma. Poate că dacă ar fi fost ordonat așezate nu ar fi fost atât de atrăgătoare. Este incredibil ce poţi găsi într-o piaţă africană. Șoareci și reptile mici uscate, bune pentru vrăji, până la canistre, butelii, sti-cle, cărţi și cărţi religioase în toate limbile.

Nu mai vorbesc de modul cum ţi se ofe-ră. Trag de tine, cer un preţ, lasă la un sfert, ţi-l bagă în mână și până la urmă ca să scapi cumperi. Dacă nu ești atent, însă, curând ră-

mâi fără cumpărături! Se fură cu o dexteritate extraordinară. Alţii însă își expun marfa și apoi stau în așteptarea cumpărătorului, nemișcaţi, uitându-se ţintă înainte și molfăind ceva în gură. Ca peste tot, bătrânii sunt foarte urâţi. Tinerii însă, băieţi și fete, sunt frumoși, subţiri, cu pielea strălucitoare de parcă este dată cu lac și unii dintre ei cu părul creţ. Amestecul de rase și-a spus cuvântul. Am văzut negri cu pă-rul blond, sau aproape blond.

În privinţa muncii, mă refer la docheri, lucrau cu randament foarte scăzut din cauza frigului din calele navelor noastre. Așa că se plăteau multe locaţii pentru întârzieri și nava staţiona în port peste limitele prevăzute. Nu-i vorbă că, pe cât de greu suportau ei frigul, pe atât de greu suportam noi căldura și umezea-la. Dimineaţa la ora 8, chiar dacă cerul era acoperit, simţeai dogoarea soarelui, iar sea-ra așternuturile și în general pe tot ce puneai mâna era jilav din pricina umezelii. Cu nava supertrauler “BISTRIŢA” căldura și umezeala ne-a jucat o festă urâtă de tot. Intrăm în por-tul Freetown (Sierra Leone) pentru aprovizio-nare cu combustibil. Imediat după acostarea la cheu ne-au năvălit negustorii de obiecte de artizanat și altele. S-au instalat pe punte ca la ei acasă. După multe parlamentări am re-ușit să-i facem să-și strângă catrafusele și să se mute pe cheu. Seara au venit în grup niște femei care s-au răspândit pe la cabine. Cine-va i-a dat telefon comandantului și acesta la ora două noaptea îmi transmite prin ofiţerul de serviciu ordinul să fac control pe navă și să le scot afară. Neplăcută situaţie, mai ales pen-tru mine, ca femeie. Dar ordinul este ordin și a trebuit să fac controlul respectiv. Puţină di-plomaţie nu mi-a stricat și în final am raportat că am făcut controlul și că nu am găsit femei la bord. Bineînţeles că fuseseră. Supertraule-rele erau nave mari, cu câte 4 punţi și oricum mă auzeau și aveau timp să-și ia măsurile de rigoare. În final am raportat că nu am găsit femei la bord și m-am dus și m-am culcat. Bi-

neînţeles ca am primit avertismentul că va fi vai și amar de mine dacă ... etc., etc. Și a fost. Peste vreo două zile - nu aveam medic la bord - așa că “volens nolens” a trebuit să-i fac unui om injecţii. Și m-a găsit în cabinetul medical domnul comandant, cu seringa pusă la sterili-zat. Și scandalul a fost gata. Pas de-i explică că nu este vorba de boală venerică, nici nu voia să audă. Ei, ce să-i faci, așa-i dacă nu avusese omul nimic niciodată. Ar fi știut care este peri-oada de incubaţie. După vreo alte 2-3 zile vine șeful mecanic Mitroi Marin și-mi spune că niș-te motoriști au probleme. Na, drăcie, cum să le fac examenul medical. Oamenii nu puteau fi vindecaţi decât după un tratament. Tratament fără examen sau investigaţie nu puteam să dau - zona de pescuit era departe, boala pro-gresa și oamenii trebuiau examinaţi. Dar cum? Până la urmă am găsit soluţia. Șeful mecanic îi examina și descria simptomul și aria de răs-pândire, aspectul etc. și eu știam despre ce este vorba. Lucru ciudat era că numai personalul de la mașină reclama că este bolnav.

Într-o dimineaţă, ieșind din cart, cobor la mașină (să văd și eu când ia maistrul lemnar sonda la unul din tancurile de apă) și spre mi-rarea mea văd că toţi purtau pantaloni scurţi din blugi transformaţi, foarte strâns pe corp și nici unul nu avea chilot. Asta-i buba. Transpi-raţia. De aici se trăgeau toate relele. Prin șeful mecanic le-am transmis ordinul să poarte chi-loţi - și șeful mecanic a primit sarcina să-i con-troleze și să nu-i primească în mașină dacă vin altfel echipaţi. Și așa am scăpat cu faţa curată și ei și mai ales eu.

(continuarea în numărul viitor)

64

“Ca militar și-a dobândit toate gradele cu distincţiune, ajungând până la acela de ge-neral de corp de armată în timpul războiului de întregire. A avut totdeauna comenzi impor-tante, fiind socotit ca cel mai de seamă tacti-cian și strateg al Ţării. În războiul cu Bulgaria (1913) a fost comandant de armată, în războ-iul din 1916-1918, comandant al Armatei a II-a. Gradul de Mareșal în rezerva Armatei Româ-ne l-a dobândit odată cu d. Mareșal Perzan, fostul comandant al Armatei a II-a, în anul 1930, după Restaurare, ca o recunoștinţă a Ţă-rii faţă de dânșii”. (Gh. Andronachi, “Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii”, Chișinău, 1933)

“Faptul istoric rămâne indiscutabil: condu-cătorul de oști și omul politic Alexandru Ave-rescu s-a născut în comuna BABELE, la vreo 20 de kilometri depărtare de orașul ISMAIL, pe malul lacului IALPUG. S-a născut la două

luni după actul Unirii Principatelor, pe 9 mar-tie 1859, acum 145 de ani. Nu toate calenda-rele, nici îndreptarele istorice consemnează astăzi data nașterii sale. Noi facem acest lu-cru din motivul că la hotarul dintre secolele XIX și XX, Alexandru Averescu a fost o figu-ră de primă mărime în viaţa social-politică a României, figură care a văzut lumina zilei pe meleagurile sud-basarabene. Măsura în care îl putem considera pe el sud-basarabean rămâne un fapt discuta-bil. Taică-său, care lucra la Babele ca direc-tor al școlii primare și locuia cu familia chiar în grădina școlii, venise încoace, se pare, din alte pământuri românești, ca semănător al luminii știinţei de carte. Este cunoscut faptul că, după 1856, când sudul Basarabiei trece de la ruși sub ad-ministrarea Principatului Moldova, pe aceste teritorii iau amploare învăţământul în limba română, viaţa culturală și cea bisericească”.(săptămânalul “Concordia”- Cernăuţi- nr. 13 din 27 martie 2004, consacrat aniversării a

145 de ani de la nașterea lui Al. Averescu) Pe 9 martie 2009 s-au împlinit 150 de ani de la nașterea celui care a fost Alexandru Averescu, ilustru comandant militar, liderul Ligii Poporului (din aprilie 1920 – Partidul Poporului), de trei ori prim-ministru al Ro-mâniei. La acest capitol îi aparţine un verita-bil record al perioadei antebelice (și, poate, nu numai). A condus guvernul României în 1918, din 11 februarie până la 18 martie; în 1921-1922, din luna martie până în 17 de-cembrie; în 1926-1927, din 30 martie, până în iunie. În 1918, ceva mai bine de o lună, în următoarele două luni, perioade a câte aproape un an și ceva, mai bine de un an. În 1921, transmite cârma Cabinetului de Miniștri lui Alexandru Manghiloman, cu doar câteva zile până la proclamarea Actu-lui Unirii Basarabiei cu România. În ziua de 26 martie la Chișinău, pentru participare și luare de cuvânt la ședinţa sfatului Ţării vine Alexandru Manghiloman și nu Alexandru Averescu. “Domnule Președinte, Domnilor Depu-taţi! Problema mare și sfântă a reintrării Basa-rabiei în sânul Patriei Mume a preocupat ne-contenit sufletele noastre. Noi am urmărit cu un viu interes dezvoltarea acestui colţ de pă-mânt românesc și ne-am încredinţat cu mulţu-mire, că din caldul dumneavoastră patriotism a ieșit o Basarabie independentă”. Aceste cu-vinte, în ședinţa sfatului Ţării din 27 martie, le rostește Alexandru Manghiloman. Putea să se adreseze cu ele confraţilor basarabeni și Alexandru Averescu, dacă mai zăbovea vreo 10 zile în funcţia de prim-ministru. Un copil al Basarabiei avea să se adreseze fra-ţilor și surorilor sale. Din gura lui Averescu, mesajul putea să răsune cu totul simbolic. Dar n-a fost așa să fie. Am impresia că destinul a vrut ca Ave-rescu să fie întâi de toate ostaș, comandant de oști, și apoi om politic. Cele realizate de el cu arma în mâini, ca strateg și tactician pe câmpurile de bătălie, prevalează, ca im-portanţă și consistenţă, asupra carierei sale de om politic. Partidul Poporului, pe care l-a condus, a fost o organizaţie neomogenă, cu orientări contradictorii, de la conservatoare la democratică. Asta nu i-a permis să se si-

PE MALUL IALPUGULUI, LA BABELE, UNDE S-A NĂSCUT MAREŞALUL ALEXANDRU AVERESCU

Vadim BACINSCHI

Oameni de la Dunărea de Jos

65

tueze pe poziţii durabile și bine fondate, cu toate că din el au făcut parte personalităţi ca Octavian Goga, Tudor Vianu, Duiliu Zamfi-rescu ș.a. Când ocupă pentru a treia oară func-ţia de prim-ministru, în 1926, avea 67 de ani. Atunci, potrivit unor date, a venit în ospeţie la baștina sa – comuna Babele. S-a întâlnit cu oamenii satului, a vizitat clădirea școlii pri-mare, construită la 1856, al cărei director fu-sese taică-său. În una din cele două odăi ale clădirii, unde locuia familia Avereștilor, s-a născut copilul Alexandru. Mi s-a povestit că s-ar mai păstra în fonduri de muzeu belciugii cu care era prins de grinda podului casei leagănul micuţului Averescu. Clădirea respectivă n-a mai ajuns până în zilele noastre.

CoPiL fiinD…

Copilăria mareșalului și frageda-i ju-nimie au coincis în timp cu o perioadă de-osebit de benefică pentru sudul Basarabiei, când, după încheierea Tratatului de pace de la Paris, pământurile din stânga Dunării (o parte din judeţele Cahul și Cetatea Albă) au trecut pentru 22 de ani (1856-1878) de la Imperiul Rus în componenţa Principatului Moldova. Sfârșitul acestei perioade îl pune războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, la care participă tânărul Alexandru Averescu. Avea pe atunci 18 ani! Îl aștepatau, după răz-boi, studii militare în Italia și Germania, apoi serviciul militar, care l-au îndepărtat cu sigu-ranţă de meleagurile baștinei. Ni-l putem, totuși, imagina alergând, copil fiind, pe uliţele satului, sau prinzând raci în apele dulci ale Ialpugului. Ar fi putut să-l aibă prieten de joacă pe Moise al lui Nico-lae Pacu, cu cinci ani mai mare decât dânsul, viitor doctor în drept, cu studii la Universita-tea din Bruxelles, profesor de istorie, religie, geografie, deputat și senator de Covurlui. La 1878 și Moise al lui Pacu avea să părăsească pentru totdeauna sudul Basarabiei, trecând Dunărea și stabilindu-se la Galaţi. …Când Alexandru Averescu vede lu-

mina zilei, în 1859, satul Babele, pe malul de est al lacului Ialpug, ar fi putut să aibă circa 1000 de locuitori, sau și mai bine. În baza acestei presupuneri stau cifrele cu care operează istoricul chișinăuan Ion Chirtoagă în lucrarea sa - “Din istoria Moldovei de sud-est până în anii ‘ 30 ai sec. al XIX-lea” (Editura “Museum”, Chișinău 1999). O lucrare de rea-lă valoare istorică și cognitivă, scrisă în baza unui vast material documentar de arhivă, în special, a unor statistici rusești. Iată, deci, că la 1827 în Babele locuiau 738 de personae de origină română. I. Chir-toagă susţine că în mare majoritate aceștia erau emigranţi transdunăreni, veniţi încoa-ce, în câteva valuri, începând cu 1807. Până la 1859, populaţia localităţii ar fi putut să mai crească numeric din contul românilor dobrogeni. …O istorie inedită a comunei Babele a scris-o Atanasie Știuca, locuitor de aici, un om foarte interesant, pasionat, printre altele, de trecutul baștinei sale. Am publicat câteva fragmente din ea în 1992, când redactam la Odesa, încă în vechea grafie chirilică, săptă-mânalul “Luceafărul” – prima ediţie periodi-că în limba română din perioada postbelică, pentru confraţii sud-basarabeni. Atanasie Știuca scria, deci, că în 1878 la Babele a fost construită cea de-a doua clădire a școlii, lângă cea veche, de la 1856. Că la lucrările de construcţie conduce Daniil Moscăuţan, directorul așezământului. Ca și fostul director Averescu, Moscăuţan avea să locuiască în una din sălile de clasă. Mai scrie Atanasie Știuca: după 1926, cu concursul lui Alexandru Averescu la Babe-le se deschide școala de șapte clase, avându-l director pe Nicolae Dragomir. Într-o scrisoa-re, acesta avea să mărturisească lui Atanasie Știuca, în mod surpinzător, că și-a lăsat la Ba-bele “o parte a sufletului său”. …Azi, în școala medie generală cu lim-ba de predare română de la Babele, își fac studiile circa 900 de elevi. Satul, războtezat de sovietici în Oziornoe (raionul Ismail), are 5,5 mii de locuitori și este cea mai mare loca-litate cu populaţie românofonă din sudul Ba-sarabiei (regiunea Odesa). Pe peretele de la intrarea în școală se găsește o placă memori-

66

ală în limba română, consacrată mareșalului Averescu. A fost instalată la începutul ani-lor ‘ 90 ai secolului trecut, când valurile (sau vălureţele) renașterii naţionale s-au abătut dinspre Ialpug spre Babele. Placa respectivă este singurul lucru ce ne mai aduce aminte azi de copilul acestui sat, căruia i-a revenit un loc de frunte în panteonul celor mai vred-nici bărbaţi ai neamului românesc. Până la cel de al doilea război mondi-al satul i-a purtat numele. Comuna “General Averescu” a dispărut odată cu instalarea re-gimului comunist. S-au rânduit vremurile. Ucraina a devenit ţară independentă, de-mocratică. În mod firesc și, oarecum era de așteptat, a apărut ideea instalării la Babele a unui monument consacrat lui Alexandru Averescu.

MonuMent – CeruL și PăMântuL

Cu vreo 7-8 ani în urmă, când primar la Babele ara bunul român Petru Șchiopu, am văzut la el, puse pe hârtie, niște schiţe și pla-nuri de amplasare în centrul satului a unui monument consacrat mareșalului Averescu. Monumentul avea să fie făcut în România. Era nevoie de aprobările autorităţilor ucrai-nene, pentru a-l aduce și a-l instala. Nu cu-nosc dacă au fost ele obţinute sau nu. Între timp, în locul lui Petru Șchiopu, la Babele a fost adus alt primar și ideea cu monumental a rămas baltă. Urma să fie rea-nimată în ajunul celei de a 150-a aniversări de la nașterea mareșalului. Actualul primar, Grigore Cozma, în vâr-stă de numai 26 de ani, cu studii juridice su-perioare făcute la Universitatea “Valahia” din Târgoviște, se arăta bine intenţionat. Mi-a vorbit și el despre perspectiva instalării unui monument (sau bust) adus din România. Pentru amplasament erau potrivite două lo-curi: unul peste drum de biserică, chiar ală-turi de monumentul celor căzuţi în primul război mondial, altul - un pic mai la vale de biserică, pe un teren nu prea mare, de fapt, o toloacă. Aici, dacă era instalat monumentul,

în juru-i urmau să fie sădiţi puieţi pentru a forma un scuar – scuarul “Mareșalul Averes-cu”. Frumoase intenţii, dar rămase nerealiza-te. Sau s-a întârziat cu obţinerea aprobărilor necesare din partea autorităţilor ucrainene, sau nu s-a prea insistat în obţinerea acestor aprobări, sau conducerea de la Ismail și Ode-sa de azi n-au dorit revenirea mareșalului, turnat în bronz (sau alt metal), în comuna care l-a primit odată pe lumea asta și i-a pur-tat chiar numele. Asociaţia „IALPUGUL”, condusă de ace-lași Petru Șchiopu, a făcut un demers către Administraţia Raională de Stat Ismail, pentru a se permite oficial organizarea la Babele a unei conferinţe de comunicări, consacra-tă aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Alexandru Averescu. Din Administraţie, de-mersul a nimerit la Consiliul Raional, care, la urma urme-lor, n-a dat acceptul necesar. Acţiunea urma să aibă loc în școală, Căminul Cultural fiind într-o stare dezastruoa-să, fără o sală cât de cât pregătită, capabilă să găzdu-iască manifestarea. S-a spus că statutul școlii de cultură ge-nerală nu permite desfășurarea aici a unei acţiuni de felul celei preconizate. Nici conferinţa de comunicări consa-crată lui Alexandru Averescu n-a avut loc. Trist de tot. ...Pe 9 martie, în prima jumătate a zilei, la Babele li-derii comunităţilor românești din raioanele Ismail, Sărata, Tatarbus au depus flori la pla-ca memorială „Alexandru Averescu”. A fost alături de ei un grup de la Centrul Cultural „Dunărea” din Galaţi: un istoric, un ziarist și

alţi câţiva oameni de cultură. Putea fi și mai trist, în cazul când nu se aduna nimeni.

„eL nu erA un PreGătitor De istorie, Ci însăși GArAnţiA ei”

Aceste cuvinte aparţin marelui istoric Nicolae Iorga. El le va scrie pe 4 octombrie 1938, la o zi după moartea mareșalului Ale-xandru Averescu. Le-a scris într-un cuvânt de adio, intitulat „La plecarea mareșalului Ave-rescu”, prea puţin cunoscut, ba, poate, chiar uitat de-a binelea. Le voi reproduce mai jos, în întregime, pentru că merită să fie repro-duse, tot așa cum le-a meritat, pe drept, cel căruia i-au fost consacrate:

„Unul din marii domni de oaste, pe care i-a dat poporul românesc, s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioșilor săi înaintași. Alexandru Ave-rescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet și sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agită sufletul oamenilor slabi. Nu mai trebuie amin-tită înalta lui min-te creatoare, căreia îi datorăm singura iniţiativă din marele război, acea încre-dere în oastea noas-tră, așa de greu lovi-tă, prin care ne-am putut reface pentru a recâștiga măcar

onoarea. Dar era ceva mai presus de aceste așa de rare însușiri pe care în acele zile de supremă încercare nu le-a împărţit cu nimeni. Era fibra eroică din el și misterul din care venea și care

înconjura orice acţiune a lui. El nu era un pregătitor de istorie, ci în-săși garanţia ei. Nimeni nu mai avea nevoie să se întrebe: cu ce – misterul acela care-i strălu-cea în ochi și care dădea o greutate neobișnu-ită fiecărui cuvânt al lui, cuprindea în el toate posibilităţile. Și prin el a făcut acele minuni în sufletul ostașilor care singure, peste orice pre-gătire tehnică, asigură izbânda. Să mai vorbim despre cursa ce i s-a în-tins pentru a-l prinde într-o politică pe care el n-a voit-o de, partid, dar la dânsa a trebuit să ajungă? Acolo taina lui n-a mai putut avea pu-terea ei magică, pentru că... Pentru că acolo nu era suflet de soldat”.

67

Dan ARHIRE

grĂDina carOlinei

Ceva - ceva mai rece și parcă puţin mai capricioasă decât anul trecut, primăva-ra aceasta a început în grădina Caroli-

nei foarte târziu, pe la sfârșitul lui februarie, când au spart gheaţa primii ghiocei! Imediat, spre a nu ceda nici o palmă de teren, au apă-rut toporașii, și pe urmă nu s-a mai oprit!

Salcia plângătoare (salix caprea) s-a um-plut de mâţișorii ei mari și galbeni care fil-trează lumina apusului ca un vitraliu și apoi crocușii (siberi albus, chrysantus, crocus la-dykiler) au ocupat teritoriul dintre alei pen-tru încă o lună de aici înainte!

Mai sfioasă și parcă dintr-o altă carte, cu petalele ei albastre ca niște gene plecate ro-mantic peste niște obraji brusc îmbujoraţi, anemona blândă a apărut pe tăcute, când încă mâţișorii salciei se mai jucau cu lumi-na după-amiezii și apoi, dintr-o dată, au dat buzna narcisele sau zarnacadelele (narcis-sus) de tot felul, cu hotărârea abil disimulată în spatele splendidelor lor petale și variaţi-

TEXT şI FOTOGRAFIE

68

uni coloristice, de-a nu te mai lăsa să intri în casă! Ice follies, passionale sau sweetness, albe, galbene sau combinat, alb cu galben, narcisele îmi spun mie că primăvara într-adevăr a sosit! Dar cel mai clar vestitor, indubitabilul mesager al venirii primăverii, pentru mine, este forsythia care, când înflorește, schimbă dintr-odată ternul cenușiu al straturilor goale cu petele masive, galbene, ale crengilor ei!

Și, desigur, din altă lume, apar mai apoi florile magnoliei (magnolia susan ), cu movul lor intens, bordat cu alb! Dar atunci, când florile magnoliei îmbobocesc, în jur sunt deja sute de lalele, îmbobocite și ele, înflorite sau pe cale de a se deschide. Lalelele sunt, însă, povestea din numărul nostru viitor!

Un boboc de ginere

69

INDIAGanGe - apa sfântă a indienilor

Gheorghe ROMANESCUTEXT SI FOTOGRAFIE

Gaturile - faleze cu scări ale orasului Benares Varanasi

70

India este un subcontinent (3.287.590 km2), cu o populaţie ce depășește 1.150.000.000 locuitori (densitate medie 330 loc/km2), a

doua ca mărime după China. Capitala statu-lui este New Delhi și numără 14.000.000 loc. India este secretă și fabuloasă, misterioasă și incredibilă. India este un câmp imens de cântece, în care imnul a crescut în holde bogate încă de când a ieșit din ape primul său creștet de pământ și când strălucirea soarelui l-a bine-cuvântat cu căldura razelor sale. Și nimeni nu poate spune că n-a ieșit din ape întâi cânte-cul și că el n-ar fi tras după sine pământul din adâncuri! Sufletul Indiei este o melodie și viaţa este forma ei într-o mișcare continuă, la di-mensiunile universului. Nu mai operează nici diviziunile timpului, nici spaţiul. Nici măcar secolele nu au cum să-și scoată conţinutul la lumina evenimentelor reproduse de milioane de mituri. Și India, această existenţă melodică, într-o relaxare de cugete cum numai apele ei știu s-o murmure prin inimile oamenilor, se recunoaște oriunde pe glob, în orice colţ de pământ unde au dus-o pe tălpile lor cei înmu-guriţi din marele ei sfânt - din acel Mahatma, care a tras după sine uscatul din adâncuri. Orașul Benares (sau Varanasi în limba hindi) este situat în statul Uttar Pradesh din nord-estul Indiei. Se află pe malurile fluviu-lui sfânt Gange. Benaresul este supranumit

și „Meca” hinduismului, unde cultul lui Șiva este proclamat încă din secolul al VI-lea î.Cr. Prin urmare, Benaresul este „casa lui Șiva” - Visweswara și reprezintă cel mai vechi centru de iniţiere spirituală hindusă, amintit în toate scripturile de genul Nhramanas, Upanishads, Kavyas și Puranas. Este capitala spirituală a hinduismului, dar și a jainismului sau budis-mului. Încă din 1791 a fost înfiinţată școala sanskrită Queen’s College. Mai este cunoscut și sub numele de Va-ranasi deoarece este drenat de două pâraie, Varana și Asi, de unde și denumirea hindusă amintită. Timp de 12 secole Benaresul a fost un mare centru religios budist deoarece, la 10 km de oraș, la Sarnath, Budda a făcut primul său legământ sacru. Când budismul a început să dispară treptat din centrul său de origine a debutat triumful de nestăvilit al brahmanis-mul. În acest fel Benaresul devine, la începu-tul secolului al VIII-lea d.Cr., bastionul vechii religii hinduse. Pentru cei mai mulţi dintre vizitatorii

străini hinduismului orașul Benares ar pă-rea un infern, o casă de nebuni, pestilenţi-ată, zgomotoasă și cu adevărat bolnavă. În schimb, pentru pelerinii hinduși, este „mana cerească” pe care o cer divinităţii Șiva. În lungul Gangelui se desfășoară, pe mai bine de 5 km, o multitudine de temple, monumente funerare, palate și gaturi (fale-ză cu scări, de obicei în număr d false e 40). Clădirile sunt dispuse haotic, fără ordine, cu faţade victoriene mutilate sau false palate mogule ce se ridică unele deasupra altora. Pelerinii care se odihnesc pe gaturi meditea-ză în poziţie de lotus, incantează religios sau se scaldă în apele fluviului, indiferent de loc sau condiţii hidrometeorologice. Cu toate că monumentele vechi sunt rare, mai mult de 1500 de temple au fost ridi-cate în oraș. Unul din cele mai noi este Tem-plul maimuţelor (Durga). Pentru a se dedica cultului Șiva visul tuturor hindușilor este de a merge măcar odată în viaţă la porţile orașului sfânt Bena-

Pelerin înainte de scăldatul în apele purificatoare ale Gangelui

Răsăritul Soarelui pe fluviul Gange

71

res (Varanasi). În acest sens merită să amintim cele câteva versuri ale poetului Lucian Blaga: „Pelerini prin văi, prin mit/la Benares și Ma-dura/Își întind prin praf făptura./Gândul lor e dovedit./Omul nu-i decât măsura/unui drum de împlinit”. Viaţa indianului este condiţionată de obsesia contaminării justificată în numele perceptelor legate de morala și fizica unei maniere indisolubile. Prin urmare, scăldatul în apele Gangelui, spală, înainte de toate, mi-zeria corpului pentru a purifica sufletul. Scăldatul în apele purificatoare ale Gangelui comportă o serie de ritualuri, în-cepând cu meditaţia iniţială, care se prelun-gește atât timp cât sufletul nu s-a degajat de toate problemele pământești, până la cele le-gate de spălarea diferitelor părţi ale corpului. După rugăciune, pelerinul își unește palmele printr-un gest suprem de profundă reculege-re. Apele Gangelui purifică orice păcătos. Cei care vin la Benares pot utiliza apa sfântă

și în scopuri comerciale, vânzând-o la preţuri exorbitante în orașele Indiei. Cel mai interesant gat (faleză cu scări) este cunoscut sub numele de Manikasnika („Scările urechii lui Șiva”). Cei incineraţi pe gaturile Benaresului sunt norocoși, deoarece cenușa este aruncată direct în apele purifica-toare ale Gangelui. Pe gaturile orașului se incinerează con-tinuu. Înainte de a fi arse, cadavrele sunt scu-fundate în apă, ca un ultim ritual purificator, după care se ard cu bușteni și paie de orez înmuiate în apă pentru ca arderea să nu fie completă. Prin urmare, corpul incomplet arvs plu-tește un timp pe apele Gangelui, alături de cenușă și ofrandele de flori. La incinerare, rudele apropiate nu plâng mortul. Ele sunt destinse, chiar surâză-toare, știind că sufletul său se va înălţa la ce-ruri și va trăi veșnic. Scrierile indiene spun că înţelepţii nu plâng niciodată morţii, dar nici vii. Pelerinii se scaldă alături de cadavre,

gargarisesc apa sau chiar o beau ca semn de devoţiune deoarece apa Gangelui este purifi-catoare. Cu toate că apa Gengelui pare polua-tă, evidenţă care nu mai suportă comentarii, credincioșii afirmă că toate analizele efectua-te au demonstrat că apa fluviului este curată, ideală pentru consum. Când vei trece prin Benares, apele Gan-gelui îţi vor șopti cuvintele melodioase ale marelui poet universal Tagore: „Suflete, aici trezește-te-ncet! Locul e sfânt -/Apa Oceanu-lui-mamă din sufletul tău e una cu India!.../Drept, cu braţe deschise, eu preamăresc omul, divinul, și-l cânt./Gloria-i sfântă, eu cânt! Între cer și pământ, el e răspântia.../Nimeni nu știe: cin’i-a chemat și câte valuri de oameni/S-au revărsat în furtuni de istorii? Și de unde s-au contopit în Ocean?/Arya și nearya, dravidieni și chinezi, toţi sunt semeni./Hoarde de saka, de huni, de pathani, de mongoli fac toţi un corp în Deccan./Vine apusul cu fluvii de tineri să-nchine aici daruri -/Dă și primește... uniţi să-i unească pe alţii, să simtă răspântia./Din

Răsărit în Apus, unirea va fi fără de maluri -/Apa Oceanului-mamă din sufletul lor e una cu India!”. Acesta este Gangele: o vatră uriașă de culoare, un gâlgâit de apă în care lumina se spintecă în nuanţe pe unde și vâltorile răsu-cesc milioane de suflete într-o formă lichidă...

Culorile vii ale gaturilor de pe malurile GangeluiScăldatul pelerinilor in apele purificatoare din preajma incineratorului

72

arHiVele transcenDente

urMe ALe CuLtuLui soAreLui în toPoniMiA roMâneAsCÃ: neDeiLe

Constantin 7 GIURGINCã CRAINA

cel mai bogat. În drum spre câmp la ogoare, când se întâlneau două cete de Sânziene si-mulau uneori lupte cu secerele (aceeași lup-tă se dădea și când se întâlneau două cete de călușari din sate diferite). De la ogoare se întorceau pe drum tot în fugă, fluturându-și maramele, până ajungeau în sat. La intrarea în sat le întâmpinau flăcăii cu ulcele cu apă și le stropeau simbolic pentru fertilitatea solu-lui. Aici se întindea hora Sânzienelor care se joacă în cruce (în curmeziș: un rând în faţă, altul joacă în lateral), într-un ritm aproape drăcesc ca virtuozitate. Cetele de Sânziene, din care jumătate erau îmbrăcate bărbătește, se înarmau cu coase, și când cetele erau din două sate vecine, se luptau la răspântii până ce una din ele biruia pe cealaltă. Când erau 9 inse se împărţeau în câte 3 grupe, umblând în 3 sate; când se întorceau aveau grijă să nu se întâlnească un grup cu altul, căci atunci zi-ceau că moare „una din acele cete” (încercau să respecte interdicţia întâlnirii dintre drăgai-ce = sânziene).

Eliminând detaliile și parcurgând sche-ma structurală a obiceiului, am putea spune că Sânzienele reprezintă o manifestare a ce-telor fetelor fecioare din mai multe sate în-vecinate, având în centrul cetei „pe cea mai frumoasă” dintre ele, care devine „sora și mai-marea lor”, sau „regina holdelor”, alea-să de ele însele anual la 24 iunie. Îmbrăcate strălucitor și purtând diferite podoabe, fetele se desfășurau cântând și dansând, și uneori simulând lupte voinicești, prin holdele care dădeau în pârg. Ca vestale ale Zeiţei Ceres, ori ca zâne bune întruchipând divinităţi sil-vestre ori campestre, sânzienele sunt „fiinţe cerești care dau roadă seminţelor”. Sânziana, ori Drăgaica, care era aleasă ca regină, împă-răteasă, mai-marea lor, mireasa, după datină nu se putea mărita decât abia după trei ani de la alegerea ei. La nivelul mentalităţii populare arhai-ce există o afinitate ce nu poate fi ignorată între protagonistele obiceiului, fete fecioare, aflate în pragul căsătoriei și holdele ce dau în

(continuare din numărul precedent)

b. Cine sunt ProtAGonisteLe și ProtAGoniștii ACestor rituALuri și seMnifiCAţiA sCenAriuLui Lor?

Sânzienele sau „drăgaicele” sunt, cum am mai spus, un fel de vestale (preotese) ale Zeiţei Ceres, care amintesc de riturile protec-ţiei și fecundităţii agrare. Fetele care participă la Sânziene sunt fete tinere virgine, îmbrăcate în ii și fote noi de sărbătoare și având capete-le acoperite cu marame (basmale) albe, dea-supra cu cununiţe de flori numite Sânziene. Erau încinse la brâu tot cu flori de sânziene, iar în mâini ţineau spice de grâu și seceri cu dinţi. Purtau batiste în mână, din care rupeau și dădeau celor pe la casele cărora umblau și jucau, uneori aveau un steag împodobit (cum împodobit era și steagul cetei de călușari). Foarte adesea, jumătate din numărul fetelor implicate direct în ritual erau îmbră-cate bărbătește, fiecare purtând în mână câte o coasă sau o sabie. Un flăcău le înso-ţea cântând din fluier sau din cimpoi, fetele jucând „în cruce”. Drăgaica (șefa cetei) purta asupra sa simbolic „cheile de la cămări”. Por-neau din sat dimineaţa la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând și chicotind până ajungeau la ogorul cu rodul

pârg. Ea se încadrează arhaicei concepţii cu privire la relaţia dintre fecunditatea feminină și fecunditatea câmpului, care se influenţea-ză reciproc. Nu cumva prin contagiune, prin contactul cu holdele ce se pârguiesc, fetele tind să dobândească maturitatea culturilor aflate în preajma seceratului și să se apropie totodată „seceratul”, căsătoria? Mircea Eliade identificase în mentalita-tea arhaică a unor popoare, în credinţele și obiceiurile lor, secerișul ca nuntă. (M.Eliade: Tratat de istoria religiilor). Desfășurarea obiceiului subliniază acest lucru nu numai prin prezenţa miresei și a cuplurilor de fete și flăcăi, ci și prin prezen-ţa „coasei” care a pătruns probabil mai târziu, poate în locul secerii, ca semn al activităţii ce urmează să înceapă. Sau poate că prezenţa coasei să fie aici simbolul morţii, seceratul însemnând și moartea zeului naturii, încheie-rea unui ciclu vital. Sărbătoarea Sânzienelor în scenariul ei iniţial a stat și sub semnul nunţii, ceea ce în plan agrar și mitic semnifică seceratul. Aceste elemente iniţiatice din scenariul ritualului ne conduc în timp spre „Târgul de fete”, ca simbol al iniţierii, al încununării (de la cunună) viitoarei perechi: feciorul și fata spre rostuirea unei vetre sfinte pentru ei: al-tarul viitoarei lor „case de piatră” înălţată prin nunta – nuntirea lor.

73

Cât privește semnificaţia originară a întrecerilor și luptelor voinicești, travestirea unora dintre protagonistele obiceiului în bărbaţi, acestea ne pot trimite și la înţelesul de nuntă al ritului (vezi M.Eliade), dar pot fi și reminiscenţe care ne reamintesc ca niște adevărate arhive transcendente despre ves-titul cult al Amazoanelor ce-și aveau ţinutul de baștină în aceste locuri din Ţara Hyperbo-reilor (la nordul Dunării), acele vestite femei războinice neîntrecute în mânuirea armelor și arta călăriei (nu întâmplător patroana lor era Diana – Zeiţa vânătorii). În sudul Dunării la toţi aromânii Sânzie-nele se sărbătoresc prin ritualul și cântecul Taghiani sau Stăghiană (de la Stăiana = Sânta Iana, și la noi sfânt se rostește prescurtat Stă Marie, Sânt Medru, Sumedru etc.). În ziua de 23 iunie feciorii fac tenda, o colibă pregătită de ei în care vor înnopta, iar fetele ies grupuri-grupuri și culeg flori de taghiani (stăghiană) din care își fac cununi cu care vor împodobi, fiecare grup, o gâlea-tă care simbolizează mireasa. Gâleata e îm-

podobită cât mai frumos așa cum fac și la împodobirea miresei, apoi gâleata, purtată de două fecioare îmbrăcate în haine de săr-bătoare, e dusă ca și mireasa, la trei izvoare (șapte). La fiecare fântână de unde se ia apa ca să se umple gâleata fetele cântă aceleași cântece cu care e însoţit alaiul miresei. Fetele în ajun de Sânziene culeg florile pe care le numesc „cusiţe” (care-s de fapt Sânzienele) și din care-și fac cununi și împodobesc și gâlea-ta (mireasa). Interesantă este o practică magică păs-trată în ritual, și anume fetele smulg cu mâi-nile cusiţa fiind întoarse cu spatele spre cusi-ţă. În ziua de 24 iunie fetele pleacă cu gâleata din casă în casă cântând în tot timpul acesta și având pe lângă dânsele câte doi-trei băieţi cu săbii de lemn, ca să le păzească; fiindcă alţi băieţi, tot înarmaţi cu săbii de lemn, pe care și le prepară de mult, le taie drumul prin ulicioare, cercând să le taie gâleata. Acești feciori sunt gionili, voinicii. Voinicii din cele două cete încearcă să taie gâleţile adverse,

din care cauză se iau la ceartă, pe când bie-tele fete tremură de frica primejdiei de a-și vedea gâleata tăiată. Pentru fete stricarea gâleţii înseamnă un semn prevestitor care ar influenţa în rău pentru ele, tot anul acela. În casele unde se duc, dau câte puţină apă gaz-delor și capătă câte un ban de argint și iau altă apă curată în schimb. Seara se întorc la casa de unde au pornit cu gâleata, iar din ba-nii ce au câștigat fac o plăcintă și fel de fel de mâncăruri, petrecând tot restul timpului cu cântece și dans, apoi se retrag împărţind apa și florile și dorindu-și un an mai bun. Se pot identifica ușor asemănările din scenariul cetelor de fete de la românii din nordul Dunării cu scenariul cetelor de fete și neveste ale celor din sudul Dunării. Aceleași rituri agrare, aceleași rituri de iniţiere care au în centrul lor nunta, aceleași rituri de iniţiere ale băieţilor în ceata gionilor = voinicilor. În judeţul Vâlcea, în muntele Neteda și împrejurimi, sărbătoarea se desfășoară astfel: în ajunul lui 24 iunie toate fetele și neveste-le tinere se duc la izvor unde din florile cule-

se fac cununi pe care le pun pe gâtul acelei oi care le iese cea dintâi înaintea lor. Tot din flori mai fac și un mătăuz (buchet), frumos împodobit, pe care îl așează pe cei doi pari care formează a doua ușă de la strungă, pe unde ies oile la muls; toate oile trec pe sub acest mătăuz. În urmă, același grup de fete iau mătăuzul și se duc iar la izvor unde îl as-cund printre bolovani sau ierburi, ascunzân-du-l cât mai bine, ca să nu-l găsească cioba-nii ușor. Grupele de fete fac această manevră cât se poate de tainic ca să nu fie „spionate”, observate, de ciobani. Dacă se întâmplă ca ciobanii să găsească mătăuzul, atunci umplu găleţile cu apă ca să ude tot grupul de fete și neveste (același ritual al fecundităţii). În caz contrar ei rămân cu rușinea și că-inţa și sunt stropiţi cu apă de către fete sau ne-veste. A doua zi încep hora. (vezi T.Papahagi „Din folclorul romanic și cel latin, pg. 96). Rituri iniţiatice cosmogonice și agrare au supravieţuit și în Nedeia Boului care se ţine în satele Silvașul de sus și de jos în zona Haţeg (la 7 km. de Mănăstirea Prislop, unde

Tipar de caș din Țara Vrancei

74

e înmormântat Sfântul Ardealului: Arsenie Boca) și în comuna Clopotiva, de sub munte-le Retezat, unde sunt câţiva munţi Nedeia și unde încă se mai ţin nedei. Marţea de după Rusalii e obiceiul să se facă, în acele locuri, în-cununarea celui mai frumos bou din sat. Ritu-alul are loc dimineaţa pe la orele 10-11, iar în după amiaza aceleiași zile este nedeia în cele trei sate. Cum se desfășoară? Flăcăii din sat aleg boul cel mai frumos din sat și îl duc în pădure. Acolo îi fac o cunună de flori de mac și de alte flori pe care o atârnă pe fruntea bo-ului între coarne. Boul astfel împodobit este adus în sat, unde i se pun pe spate covoare ori velinţe cu motive naţionale. Boul (Taurul) este stăpânul procesiunii, este purtat prin sat cu muzică și sub semnul ceremonialului să-vârșit începe după amiaza petrecerea satului și a invitaţiilor sătenilor: Nedeia. Boul (zimbrul, taurul), Cerbul conturea-ză aceeași constelaţie mitică la strămoșii noș-tri daco-geţi: ele sunt animale sacrosante de ordin solar. Pe pământul Daciei „boul” (zim-brul) avea rosturi mitice solare. Într-un colind din Bihor „cerbul cu lea-gări de aur în coarne”, fata care sta între coar-nele cerbului observă prin cununa soarelui că se împung doi boi suri. În acest colind din Bihor și în altele apare Cerbul care purta între coarne cununa: simbolul solar – asemenea bourului din procesiunea din Silvaș ori de la Clopotiva. În alte colinde sub arborele cosmic apare leagănul cu Zâna între coarnele cerbu-lui ori ale taurului. Taurul sau cerbul poartă peste ape comoara de preţ: viitoarea mireasă condusă spre noua ei casă.

iv. CâtevA rePere ConCLuzive, ori trAsee DesCHise în ţArA neDeiLor

1. Toate detaliile și argumentele, care-l însoţesc pe cititor în această Ţară a Nedeilor și pe minunatele Platforme înalte ale Nedei-lor, au fost înșirate ca să dea un răspuns: să fi fost la origini Nedeia o sărbătoare religioasă? Descifrarea simbolurilor scenariului Sărbăto-rii Sânzienelor a luminat izvoarele ritualice

ale sărbătorii închinate Divinităţii Soarelui cât și scenariile cosmogonice implicate acestui cult primordial. Ce spun în acest sens realităţile etno-folclorice de pe teren? În Banat și azi se spune la nedeie – Rugă. Acest nume dat sărbătorii Soarelui și a Duhului muntelui nu poate fi în legătură decât cu un anume caracter religi-os al Sărbătorii Sânzienelor. După importan-ţa care i se atribuie Rugii ori Nedeii în satele din Haţeg și din Banatul de munte, caracterul religios al Nedeii la origine pare a fi real. De altfel numele sfânt al sărbătorii: rugă, tocmai acest lucru mărturisește: ruga, rugăciunea în-chinată puterilor zămislitoare ale Divinităţii. Etnograful și scriitorul Ion Pop – Rete-ganul observa în însemnările sale: „nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paștile și Rusaliile. Nedeia e mai mult decât Anul Nou. Nimeni din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nimeni nu dorește nimic mai cu foc ca sosirea nedeii”. Aceasta e reali-tatea spirituală a civilizaţiei arhaice ţărănești.

2. Dar nedeile în complexitatea mani-festărilor lor au fost și Sărbători ale tinerilor, ale feciorilor și fetelor din satele și crângurile noastre. Alături de caracterul lor ritualic, so-lar, ele au devenit și s-au impus ca mari sărbă-tori ale tinerilor. Astfel, Târgul de fete (Găina, Călineasa etc.) ori Târgul vestit Bulciul (Bâl-ciul) sărutului de la Hălmagi au dublat ritul cosmogonic. Aceste târguri ţinute pe înaltele platforme montane carpatice au fost solem-ne și sacre temple ale naturii în care tinerii își legau destinele unii de alţii. Simbolurile ini-ţiatice ale nunţii glăsuiesc despre acest sub-strat al manifestărilor tradiţionale ale cetelor de feciori și a cetelor de fete.

3. Nedeile au avut și o puternică temelie orânduită de factori economici și sociali. Ele au fost târguri de două ţări, locuri în care se întâlneau românii urcaţi din plaiurile lor car-patice, din „Ţările” lor spre ţinuturile nedeilor, devenite la anumite date centrul lumii lor. Ve-neau din Ţara Maramureșului, din Ţara Oașu-lui, din Ţara Dornelor, din Ţara Crișurilor, din Ţara Zarandului, din Ţara Haţegului, din Ba-natul Severinului, din Ţara Olteniei, din Ţara

Vrancei, din Ţara Bucovinei și a Moldovei. Erau târguri unde meșteșugarii și oierii ofereau la schimb marfă necesară și marfă căutată. Prin această instituţie socială tradiţio-nală – Nedeile – și prin aceste Târguri de două ţări se consolida conștiinţa apartenenţei naţi-onale, se dezvăluia pe viu și în fapt conștiinţa unităţii de limbă, datini și obiceiuri. Un singur neam plecat de pe platourile înalte ale Carpa-ţilor și răspândit în numeroase văi și depresi-uni intracarpatice, cărora ei le spuneau la fel: Ţări, în cele 4 puncte cardinale ale Carpaţilor. Odată cu trecerea timpului Nedeile au început să coboare de pe platourile înalte și de pe feţele plaiurilor pe văi și pe cursul ape-lor, realitate pregătită nu numai de factori economici, ci și spirituali. Încetul cu încetul are loc o desacralizare a sacrului ce a însem-nat „uitarea” scenariului originar și a elemen-telor lui constitutive. Cum observase Mircea Eliade, patrimoniul sacrului a fost naţionali-zat de către profan. Cu timpul caracterul de rit magic al Drăgaicei a slăbit, obiceiul nu mai marchează acum o sărbătoare cosmică și ritualul matu-rizării culturilor și apropiata lor recoltare. El dobândește un nou înţeles care s-a păstrat și în faza lui finală de existenţă, cea de acum: e înţelesul de sărbătoare și manifestare a tine-retului în general (în unele părţi ale Olteni-ei din vest, nedeia se cheamă gorie: în zona Strehaia: Comanda, Gornoviţa, Balta, Județul Mehedinţi. Iar în Banat și la vlahii timoceni din Serbia, gorie înseamnă logodnică, mireasă. Gorie în zona Mehedinţului este sărbătoarea hramului bisericii, adică exact ceea ce și este nedeia. Interesantă din nou relaţia dintre ne-deie – gorie – mireasă: din nou un scenariu al nunţii ocrotit de Sărbătoarea Nedeii, și din nou legătura tradiţională cu Târgurile de fete. Nedeile au supravieţuit și începutului mileniului III e.n. întrucât ele au avut o funcţie complexă izvorâtă din complementaritatea a trei straturi genetice: 1. funcţie religioasă: cult al Soarelui și ritual cosmogonic; 2. mari sărbători ale tinerilor din satele noastre car-patice; 3. Funcţia lor socială: târguri de două ţări. Toate cele trei straturi genetice explică su-pravieţuirea acestei instituţii sociale tradiţio-

nale la români, Nedeia, alături de alte institu-ţii arhaice: Sfatul bătrânilor, ceata de feciori, cetele de fete și Frăţia de cruce. Dacă acestea din urmă mai supravieţuiesc doar în satele românești rămase încă sub puterea mentali-tăţii tradiţionale, Nedeile încă supravieţuiesc pe întreg spaţiul românesc. Ele astăzi înseamnă Sărbătoarea satului (Hramul bisericii și Sărbătoarea Fii satului), o mare sărbătoare a tineretului și Târg (bâlci) de două ţări. În mintea bătrânilor și a generaţiei de azi nedeia nu mai e sărbătoarea muntelui, ci ea denumește jocul care se ţine, hora care se or-ganizează în sat. Nedeile dovedesc că aderenţa carpati-că a Dacilor, pe care o nota istoricul antic Ann-aeus Florus „Dacii montibus inhaerent” („Da-cii trăiesc nedezlipiţi de munţi”), se transmite și se perpetuează în toată istoria urmașilor lor. Geopoliticianul Ion Conea, parafrazând cuvintele istoricului Florus, spunea: „Historia Valachorum inhaerent montibus” („Istoria ro-mânilor stă nedezlipită de munţi”).