"Credinta nu este o credinta care muta muntii, ci pentru ca nu se indoieste ca Dumnezeu ii poate muta si o va face, atunci cand este nevoie. Credinta care muta muntii nu incearca niciodata, nici macar nu se gandeste sa incerce sa mute muntii. Este pe deplin constienta ca, daca ar incerca, nu ar reusi, dar mai stie cu certitudine ca nici nu are nevoie sa incerce, fiindca Dumnezeu o va face. Credinta cat grauntele de mustar este la fel de neinfricata in fata unui munte ca si in fata unui copac; si aceasta pentru ca, intai de toate , ea nu se uita la propria ei marime, nu este stanjenita de constiinta de sine, nu se ingrijoreaza din cauza propriei insignifiante; si in al doilea rand, nu se ocupa cu masuratul obstacolelor, nu se opreste la marimea lor relativa, caci, avand in vedere ca ele sunt taoate finite, sunt la fel de disporportionate in raport cu El! Credinta "mare", deci nu este absorbita nici de sine insasi, nici de circumstante, ci este absorbita intru totul de Dumnezeu. Fiiindca ea recunoaste ca singura ei datorie, insa o datorie extrem de importanta pentru a avea succes, este aceea de a-si rostogoli marunta, nesemnificativa ei samanta de mustar pana la radacina copacului sau poala muntelui si de a ramane acolo, privind catre Dumnezeu, veghind si asteptand cu incredere pana cand El il va muta"