3

CAPITOLUL 1 CREATIVITATEA DIMENSIUNE FUNDAMENTALĂ A SPRITULUI UMAN

1.1 Definirea creativităţii şi principalele abordări

Conştiinţa forţei creative a omului datează de mult timp, dar interesul studierii

aprofundate şi aprecerii dimensiunilor acestei însuşiri umane de excepţie este de dată relativ mai recentă. Progresul societăţii omeneşti, datorat acumulării de milenii a actelor de creaţie din toate domeniile, a condus la modificarea radicală a lumii în care trăim, iar investigarea mai aprofundată a creativităţii, dimensiune fundamentale a spiritului uman, a efectelor sale în toate planurile, constituie o necesitate în scopul descifrări mecanismelor complexe care stau la baza sa şi găsirii modalităţilor de stimulare şi valorificare superioară a acesteia.

Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului şi cheia rezolvării problemelor tot mai compexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei.

Definirea creativităţii este dificilă datorită complexităţii fenomenului creaţiei şi a multitudinii abordărilor întâlnite în lieratura de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi, axiologi, antropologi, lingvişti, economişti, fiecare dintre aceştia punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia.

Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi, imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic.

Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G.W.Allport1 pentru a desemna o formaţiune de personalitate (creativitatea ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care marchează începutul investigaţiilor sistematice asupra creativităţii.

În decursul timpului au fost formulate sute de definiţii ale creativităţii, fiecare autor încercând să surprindă acele elemente pe care le-a considerat esenţiale, concentându-se fie asupra rezultatelor creativităţii, fie asupra procesului în sine sau asupra personalităţii 1 Roco, M., Creativitate şi Inteligenţă Emoţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p.12

4

creatorului. Al. Roşca2 selectează, dintre numeroase definiţii, pe cele considerate elocvente

pentru dimensiunea pe care o evidenţiază, astfel creativitatea este după unii autori aptitudinea sau capacitate specific umană de a produce ceva nou şi de valoare, iar după alţii constituie un proces prin care se realizează un produs.

O definiţie mai largă prezintă creativitatea drept: “capacitatea de a organiza (reorganiza) elementele câmpului perceptiv sau imaginativ, indiferent dacă este vorba de joc, principii matematice sau cuvinte”3.

Potrivit lui Popescu-Neveanu4: ”creativitatea presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate”.

G. Aznar5, consideră creativitatea drept :“aptitudinea de a produce soluţii noi, fără a utiliza un proces logic, ci stabilind raporturi de ordine îndepărtată între fapte”.

Privită drept “producţia de idei noi şi folositoare în orice domeniu”6 este poate cea mai simplă definiţie a creativităţii, iar realizarea de noi conexiuni şi obţinerea de noi puncte de vedere, diferite, originale şi folositoare sunt agreate de mulţi autori.

Liviu-Mihail Băloiu şi Ioan Frăsineanu7 definesc creativitatea drept: “capacitatea de a identifica noi conexiuni între elemente aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de noutate şi ea este punctul de plecare a inovării”.

Unii autori8 evidenţiază faptul că aceasta nu este identică cu originalitatea, productivitatea, spontaneitatea sau rezolvarea cu succes a problemelor, chiar dacă de multe ori se folosesc aceşti termeni drept sinonime ale creativităţii.

Privită drept „un proces personal de descoperire, parţial inconştient, care conduce la perspective noi şi relevante”9 , creativitatea presupune ieşirea din blocajele mentale şi deci o restructurare internă a cunoştinţelor şi imaginilor create în mintea noastră despre lucruri.

Cel mai adesea, limbajul este modalitatea de expresie a creativităţii umane, iar imaginile şi senzaţiile prin care se manifestă creativitatea sunt dificil de transpus în limbaj, considerându-se chiar că adevărata creativitate începe adesea acolo unde se termină limbajul.

Nici lucrările mai recente, care fac o trecere în revistă a studiilor despre creativitate (ex. Anca Munteanu10 prezintă peste 30 de definiţii ale creativităţii elaborate de diverşi autori), nu reuşesc să cristalizeze un punct unic de vedere şi nici să impună o definiţie atotcuprinzătoare.

Sintetizând, putem considera creativitatea drept facultatea specific umană de a stabili relaţii noi între elemente cunoscute, de a rezolva probleme oferind soluţii noi, originale, care au valoare teoretică sau practică. Acastă capacitate potenţială se

2 Roşca, Al., Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.16 3 Sillamy,N., Dictionnaire usuel de la psychologie, Bordas, Paris, 1983, p.165 4 Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p.152 5 Aznar, G., La creativite dans ľentreprise, Les Editions ď Organisation, Paris, 1971, p.20 6 Amabile, T.M., Conti, R., Coon, H., Lazenby, J., Herron, M., Assessing the work environment for creativity, Academy of Management Journal, 39(5), 1996, p.1155 7 Băloiu, L, Frăsineanu, I., Gestiunea inovaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.41 8 Rothenburg, A., Hausman, C.R. ,The Creativity Questions, Duke University Press, Durham, NC, 1976, p.312 9 Rickards, T., Stimulating Innovation: Asystems Approach, Frances Printer, London, 1985, p.5 10 Munteanu, A., Incursiune în creatologie, Editura Augusta, Timişoara, 1994, p.309-314

5

manifestă în cadrul procesului de creaţie şi se finalizează în creaţia artistică, tehnică, stiinţifică etc.

Creativitatea este considerată ca un fenomen uman natural, ea putând fi analizată, atât ca un proces complex, cât şi pornind de la rezultatele acesteia, produsele unice, originale şi utile, fără a omite persoana creatoare şi sfera de manifestare a creativităţii care este foarte cuprinzătoare, neexcluzînd practic nici un domeniu al activităţii umane.

Dacă, de cele mai multe ori, se consideră definitorii pentru creaţie noutatea, originalitatea şi valoarea teoretică sau practică, nu lipsite de importanţă sunt însă şi productivitatea, utilitatea, eficienţa, şi ingeniozitatea. Criteriile folosite pentru delimitarea activităţii creatoare de cea reproductivă sunt diverse, dar ele vizează în esenţă elementele ce ţin de originalitatea produsului creaţiei, gradul ridicat de neobişnuit, raritatea sau unicitatea sa, noutatea dar şi ingeniozitatea, adecvarea realităţii şi însemnătatea economică, socială, culturală, ştiinţifică, tehnică, precum şi valoare care să fie recunoscută social.

Credinţa mistică, potrivit căreia inspiraţia persoanelor creatoare este de natură divină, a dăinuit mult timp, magia care înconjoară actul creaţiei ne fiind spulberată în totalitate de numeroasele studii şi abordări ştiinţifice ale ultimelor două secole.

Grecii antici atribuiau celor nouă Muze, creaturi cereşti, fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosinei, zeiţa memoriei, meritul de a-i inspira pe creatori, în timp ce în cultura creştină Dumnezeu a înzestrat omul cu puterea spiritului de a transforma lumea, datorită faptului că l-a creat „după chipul şi asemănarea Lui” .

Până la mijlocul secolului trecut atenţia s-a concentrat asupra analizei procesului de creaţie, considerat drept un fenomen rar, apanaj al elitei ştiinţifice şi al marilor creatori de opere literare şi artistice însă, o dată cu transformarea creativităţii într-o necesitate socială, ea devine obiect de cercetare de sine stătător cunoscut sub denumirea de Creatologie.

Trecerea de la studiul creaţiei la nivelul unei elite la studiul creativităţii pe scară mult mai largă a avut loc o dată cu formularea de către Guilford a unor ipoteze noi privind prezenţa aptitudinii creative, la niveluri variabile, la toţi indivizii normali şi posibilitatea educării şi dezvoltării acesteia în vedera stimulării procesului creativ.

În secolul XIX, conceptul de creativitate începe să capete tot mai mult o conotaţie ştiinţifică, neurologii încercând să identifice acele zone din interiorul creierului uman responsabile cu gândirea originală şi imaginaţia, diferită de gândirea raţională, care ar putea fi locul de desfăşurare a procesului creativ. Oamenii de ştiinţă continuă să cerceteze aspectele psihologice, sociale, medicale implicate în creaţie, în căutarea răspunsurilor la întrebările privind mecanismul intim al creaţiei, dar şi pentru găsirea modalităţilor de stimulare şi amplificare a ei.

Literatura de specialitate prezintă numeroase puncte de vedere, uneori chiar divergente, în funcţie de abordarea mai mult sau mai puţin izolată a creativităţii, în prezent neexistând o teorie cuprinzătoare, care să abordeze acest fenomen în toată complexitatea sa.

O primă abordare a creativităţii porneşte de la analiza creaţiilor ştiinţifice şi tehnice deosebite, a marilor invenţii care au marcat evoluţia şi dezvoltarea societăţii umane.

În funcţie de modul în care este privit mecanismul producerii noutăţilor tehnice, s-au conturat o serie de teorii, mai mult sau mai puţin complexe, care au privit creativitatea în mod diferit şi au subliniat unele dintre multiplele ei faţete, multe altele rămânând încă neelucidate.

Evoluţia acestor teorii, de la simplul studiu al creatorilor de geniu, la o abordare mai complexă, în care mecanismul creativităţii este examinat din diverse puncte de vedere, este

6

de natură să aducă un plus de cunoaştere şi implicit de înţelegere asupra acestei însuşiri umane deosebite. Astfel, dacă la începutul secolului trecut, concepţia tehnică îndrepta atenţia exclusiv spre creator, cel care realizează marile invenţii care stau la baza progresului tehnic, către calităţile sale intelectuale de excepţie, în vederea stabilirii modului în care funcţionează mintea acestuia, făcându-se abstracţie de nivelul de dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, culturală al mediului în care trăieşte creatorul, ulterior, apariţia teoriei sociologice, consideră primordial cadrul socio-cultural care, prin evoluţia sa şi presiunea cererii, face inevitabilă apariţia invenţiilor.

Cercetările sociologice aplicate civilizaţiei industriale, în care munca are un loc deosebit şi este considerată o activitate colectivă, au condus la perspectiva acţionalistă asupra creativităţii care este astfel privită drept o facultate particulară a spiritului uman de a reorganiza elementele culturale sau tehnice, preluate din lumea exterioară, spre a le prezenta dintr-o nouă perspectivă şi pentru realizarea unei acţiuni novatoare.

Teoria structuralistă, continuatoare a celei tehniciste, susţine că realizările tehnice se înlănţuie succesiv, în mod logic şi ordonat, ele având diverse grade de importanţă şi fiind sinteze ale evenimentelor tehnice anterioare pe care le continuă .

Cealaltă abordare majoră a creativităţii este cea a cercetărilor psihologice, care a dat naştere diverselor teorii care tratează, fie prin prisma mecanismului creaţiei, cum este cazul în teoria asociaţionistă (conform căreia creativitatea derivă din găsirea de noi combinaţii între elementele integrate în combinaţii existente), în teoria comportamentistă sau cea configuraţionistă, fie se axează pe caracteristicile psihologice ale indivizilor creatori cum este cazul teoriei trăsăturilor factorilor şi, mai noi, a teoriilor psihanalitice care conferă preconştientului rolul predominant în actul creaţiei.

Psihologia cognitivă consideră creativitatea capacitatea de a realiza un produs care să fie simultan inedit şi adecvat, în timp ce stilul cognitiv defineşte căile caracteristice în care indivizii organizează la nivel conceptual mediul înconjurător.

Concepţia asupra creativităţii putem spune că variază în funcţie de cultura şi epoca istorică la care ne raportăm, fiind evidentă inexistenţa unor norme absolute, universale în timp şi spaţiu, care să asigure aprecierea valorizatoare a rezultatelor procesului de creaţie. La un moment dat, un atribut unic, una sau mai multe persoane avizate sau chiar societatea în ansamblul ei evaluează şi determină gradul de creativitate în raport cu alte produse de acelaşi gen. Astfel, putem considera consensul social ca fiind cel care conduce la recunoaşterea şi recompensarea creatorilor şi operelor acestora.

Preocuparea de comensurare a creativităţii la condus pe J. P.Guilford la iniţierea abordării psihometrice, testele elaborate de el şi mai apoi de E.P. Torrance11 propunându-şi o evaluare a creativităţii prin fluiditatea răspunsurilor, flexibilitatea lor şi gradul de originalitate.

Teoria neurobiopsihologică a creativităţii dezvăluie noi informaţii interesante şi încearcă să găsească un răspuns ştiinţific, analizând în profunzime procesele care au loc în creierul uman.

Diversele abordări interdisciplinare, care vizau studierea mai completă a creierului uman şi înţelegerea modului de funcţionare a acestuia, au condus la apariţia, la sfârsitul sec.XX, a unui nou domeniu ştiinţific denumit psihobiologie .

Dacă, în sec. al XVIII-lea, creierul era considerat un tot unitar, ulterior, graţie 11 Vezi Torrance, E.P., Examples and Relationals of Test Tasks for Assessing Creative Abilities, în Davis, G., Scott, J., ed, Training Creativ Thinking, Holt, New York, 1971, p.276 -289

7

cercetărilor neurologice, a început să fie desluşit modul de alcătuire şi funcţionare a acestuia. Astfel, s-a stabilit faptul că cele două emisfere au atribuţii diferite, dar lucrează în complementaritate, fiind interconectate prin intermediul corpului calos, iar fiecare emisferă cerebrală are patru zone (lobul frontal, lobul parietal, lobul temporal şi cel occipital) specializate în îndeplinirea anumitor funcţii senzoriale şi motrice.

Emisfera stângă se referă la limbaj, calcul logic, capacitatea de analiză şi abstractizare, fiindu-i caracteristice abordarea raţională, preferinţa pentru detalii şi nu pentru ansamblu, grija de a proceda metodic.

Emisfera dreaptă este universul gândirii fără limbaj, al percepţiei spaţiale, al vederii în relief, al visului, imaginaţiei, muzicii şi al culorii, funcţiile sale dominante fiind imaginaţia şi intuiţia, fapt de natură a-i determina pe unii autori să localizeze aici şi sediul creativităţii.

Cele mai multe opinii converg însă către implicarea ambelor emisfere în procesul creaţiei datorită dualităţii lor ( deşi se opun, ele funcţionează în mod complementar, astfel una analizează folosind preponderent raţiunea, iar cealaltă sintetizează bazându-se pe intuiţie).

Ned Herrmann12 face legătura între creativitate şi lateralitatea cerebrală şi pornind de la faptul că sistemul educativ este dominat de accentul pus pe verbal şi raţional, deci pe dezvoltarea emisferei stângi, consideră că se înregistrează o criză a educaţiei artistice prin neglijarea modurilor nonverbale, intuitive şi imaginative.

Acest lucru pune în discuţie specificul creativităţii ştiinţifice şi a celei artistice, între care există asemănări în ceea ce priveşte procesele de creaţie, dar şi o serie considerabilă de deosebiri în ceea ce priveşte maniera de percepţie şi de manifestare a acestora.

Teoria neurobiopsihologică a creativităţii crează un model integrat, în care diversele componente ale creativităţii sunt asociate cu anumite zone de funcţionare a creierului (cortex şi subcortex), pornind de la premiza că în mecanismul creaţiei intervin atât procese de analiză, cât şi de sinteză, imagini dar şi cuvinte, conştientul dar şi subconştientul, raţiunea dar şi afectivitatea.

Prin urmare, creativitatea se dovedeşte a fi un domeniu complex, care a fost studiat din diverse perspective ştiinţifice, fapt de natură să aducă un plus de cunoaştere, dar nu suficientă încă pentru a putea emite o teorie unică.

Între direcţiile principale de studiu a creativităţii se regăsesc şi cele care privesc caracteristicile personalităţii creative, natura şi etapele procesului de creaţie, atributele produsului creaţiei, natura mediului de creaţie şi a situaţiilor de creaţie.

În literatura de specialitate13 sunt evidenţiate două tipuri de creativitate: primară care este un proces inconştient de generare de idei noi, neplanificat şi neintenţionat şi cea secundară care presupune canalizarea eforturilor indivizilor creativi spre soluţionarea de probleme.

I.A. Taylor14 face o nuanţare mai profundă şi identifică cinci niveluri de creativitate care diferă prin profunzimea actului creator şi amploarea acestuia:

♦ creativitatea expresivă care este o manifestare spontană şi fără o originalitate deosebită;

12 Herrmann, N., Les dominances cérébrales et la créativité, Retz, Paris, 1992 13 Koontz H., “Management” 8-th, University Press, New York, 1984, p.71 14 Citat în Russu, C., Mihăescu, O., Pelinescu, E., Creaţia ştiinţifico-tehnică şi inovarea industrială, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p.29

8

♦ creativitatea productivă, specifică individului ajuns la un anumit nivel de îndemânare, care-i permite exprimarea creativă prin produsul realizat, fără ca acesta să fie original;

♦ creativitatea inventivă este specifică inventatorilor care prin combinarea în mod inedit a unor elemente cunoscute găsesc noi utilizări ale acestora;

♦ creativitatea inovativă este atribuită creatorilor de şcoli, de curente care aduc modificări profunde, de esenţă în artă, ştiinţă, tehnică etc. conducând la direcţii noi de dezvoltare în domeniul respectiv;

♦ creativitatea emergentă este cea mai rară şi înaltă formă, fiind caracteristică marilor creatori care revoluţionează diverse domenii ale cunoaşterii sau experienţei umane.

O mare parte a creativităţii individuale are aspecte modeste, omul obişnuit căutând

adesea soluţii sau rezolvări noi la probleme banale ale vieţii lui cotidiene, fără a considera acest lucru drept un fapt de creaţie. Potrivit specialiştilor 15 fiecare om are o creativitate potenţială pe care o poate exprima prin creativitatea artistică sau ştiinţifică, dar şi prin realizarea de ceva nou care poate fi o idee, un plan o prietenie nouă.

1.2. Conţinutul şi etapele procesului de creaţie

Actul creaţiei a constituit subiectul multor studii menite să descifreze mecanismul

intim al acestui proces deosebit de complex şi dinamic, iar concluziile specialiştilor diferă, atât asupra conţinutului, cât şi asupra unei posibile succesiuni ale demersurilor creative şi gruparea acestora în cadrul unor etape bine determinate.

Numeroşi autori străini şi români16 sunt de acord asupra existenţei a 4 etape (care la rândul lor pot fi divizate în alte subetape): pregătirea, incubaţia, iluminarea şi realizarea.

♦ Prima etapă, cea de preparare sau pregătire, comportă o serie de subetape în cadrul cărora are loc identificarea şi formularea clară a problemei, a nevoii ce trebuie depăşite, strângerea materialului informaţional, căutarea raţională a soluţiei şi restructurarea parţială a informaţiilor despre problemă.

♦ Detaşarea temporară de problemă şi suspendarea facultăţilor critice permite proceselor preconştiente să combine şi sintetizeze informaţiile cu o viteză şi flexibilitate mult mai mare decât în cazul celor conştiente. Această etapă de manifestare liberă a proceselor preconştiente este denumită incubaţie, ea petrecându-se cel mai adesea în stările de somn, vis şi reverie.

♦ Iluminarea constituie momentul esenţial al creaţiei, unic şi irepetabil, în care se produce ideea nouă prin combinarea într-un mod inedit a elementelor distanţate şi trecerea acestei combinţii în câmpul conştientului. În această etapă are loc apariţia bruscă a soluţiei la problemă, a noii idei, fără ştirea sau intenţia creatorului, printr-un proces cognitiv sintetic, inexplicabil şi necomunicabil, pe care unii autori îl identifică cu intuiţia.

♦ Realizarea sau verificarea încheie procesul creativ prin întoarcerea la realitate, la logică în vederea revizuirii, cizelării ideiilor şi a soluţiilor găsite, astfel încât acestea să 15 Herrmann, N.,op.cit., p.199 16 Vezi: Osborn, A. F, Ľ imagination constructive, Dunod, Paris, 1965 ; J. W. Haefele, Creativity and Inovation, Reinhold Publishing Corp., 1962; Popescu-Neveanu, Evoluţia conceptului de creativitate în Analele Universităţii Bucureşti- Seria Psihologie, 1971, p.14-42

9

poată fi materializate în soluţii tehnice reale, valide şi aplicabile condiţiilor date. Roger von Oech17 are o altă viziune, considerând că procesul creaţiei comportă faza

germinală şi faza practică. În faza germinală delimitează : motivarea în care se generează energia necesară

creaţiei, căutarea şi strângea informaţiilor, manipularea care asigură transformarea reurselor şi ideilor, regândirea şi eliminarea ipotezelor necorespunzătoare, incubaţia care presupune formarea ideii în subconştient, iluminarea în care ideea poate oricând să iasă la iveală.

În faza practică sunt includse: evaluarea ideii şi acţiunea care asigură, de fapt, completarea procesului creativ şi care constituie adesea cel mai dificil pas.

La rândul său, G.Aznar18 consideră că procesul creativ presupune trei faze distincte care constau în:

părăsirea câmpului realului, respectiv, renunţarea la gândirea logică şi la utilizarea metodelor şi tehnicilor uzuale de rezolvare a problemelor pentru a permite declanşarea altor mecanisme indispensabile creaţiei;

căutarea unui stimul care să declanşeze soluţia, acesta necesitând fie adăugarea de noi informaţii, cunoştinţe, fie utilizarea celor existente deja în sfera conştientului sau în subconştient;

legarea stimulului de real, care presupune găsirea acelei legături între informaţii depărtate care este utilă rezolvării problemei.

Diferenţele de opinie sunt evidente, însă se pot remarca şi o serie de elemente comune, majoritatea ipotezelor considerând indispensabilă informarea, documentarea generală şi specifică în vederea realizării actului creator ca etapă preliminară indispensabilă, ca şi necesitatea formulării şi validării rezultatului creaţiei, astfel încât acesta să fie acceptat de mediul economico-social.

Prin urmare, procesul creativ porneşte cel mai adesea de la existenţa unei probleme care necesită rezolvare, respectiv un stimul, iar definirea clară a acesteia şi a obiectivelor urmărite sunt deosebit de importante pentru succesul acestui demers creativ. Informarea ocupă un loc important în îmbogăţirea sistemului cognitiv, iar calitatea informaţiilor condiţionează inclusiv rezultatul creaţiei. În prezent, tehnologiile informaţionale moderne permit accesul rapid la o gamă bogată şi diversificată de informaţii, ceea ce conduce la scurtarea acestei etape de informare şi documentare, dar şi la creşterea eficienţei demersului creativ şi lărgirea considerabilă a câmpului de acţiune.

Exercitarea facultăţii creative propiu-zise are loc în fazele de incubare şi iluminare, respectiv cea intuitivă, mecanismul acesteia fiind neelucidat, majoritatea autorilor considerând că actul creator este intuitiv, având numeroase determinări de natură psihică, socială, biologică, fapt ce nu permite o etapizare logică a modului de desfăşurare a acestuia.

Procesul creativ se poate considera încheiat doar după formularea clară şi verificarea practică a ideilor şi a concordanţei cu nevoia care a declanşat procesul, deci după ce are loc validarea produsului creaţiei.

În domeniul creaţiei tehnice această etapă presupune un timp apreciabil şi cheltuieli ridicate pentru verificarea şi experimentarea practică a ideii, cizelarea acesteia, transformarea în idee fezabilă necesitând, de nenumărate ori, derularea altor acte de creaţie menite să modifice şi adapteze ideea originală la condiţiile concrete oferite de domeniul de aplicaţie. 17 Roger von Oech ,Creatif de choc, Warner Books Inc., New York, 1990 18 Citat în Russu, C., op. cit. p.48

10

Cunoaşterea mecanismului creaţiei permite determinarea modului în care se poate interveni asupra acesteia, în ansamblu, dar şi asupra fiecărei faze în parte, prin utilizarea unor metode, tehnici şi procedee specifice care să amplifice capacitatea creativă, să-i diversifice rezultatele. Stimularea creativităţii ca şi evaluarea capacităţii creative necesită în plus şi alte elemente cum sunt cunoaşterea caracteristicilor de personalitate a creatorului şi a factorilor motivaţionali.

1.3 Factorii determinanţi ai creativităţii

Creativitatea este determinată de o gamă foarte largă de factori care, cel mai adesea,

sunt grupaţi în trei mari categorii: factori psihici, care-i cuprind atât pe cei intelectuali, cât şi pe cei non-intelectuali ai personalităţii; factori socio-culturali, educativi şi de mediu; factori biologici cum sunt vârsta şi sexul.

Factorii intelectuali joacă un rol important în procesul de creativitate, iar încercările de sistematizare a lor au condus, de exemplu, la modelul tridimensional al intelectului al lui J.P. Guilford19. Folosind analiza factorială pentru studierea operaţiilor intelectuale, modelul are trei dimensiuni: operaţii, produse şi conţinuturi, iar combinarea acestora permite evidenţierea a 120 de aptitudini intelectuale diferite.

Modelul cuprinde: Cinci tipuri de operaţii cu informaţiile: cogniţia-descoperirea, recunoaşterea şi înţelegerea informaţiilor; memoria-reţinerea, stocarea informaţiei; gândirea divergentă-producerea mai multor informaţii pornind de la o informaţie dată; gândirea convergentă-generarea unei concluzii logice pornind de la mai multe informaţii date; evaluarea- aprecierea calităţii informaţiei.

Patru tipuri de conţinut al informaţei: figural, simbolic, semantic, comportamental.

Şase tipuri de produse, respectiv de forme pe care le îmbracă informaţia în urma prelucrării cu ajutorul operaţiilor: unităţi (entităţi informaţionale distincte), clase (grupe de unităţi cu proprietăţi comune), relaţii (legături între unităţi), sisteme (structuri organizate de unităţi aflate în relaţie), transformări (modificări, redefiniri, agregări, dezagregări), implicaţii (extrapolări, combinări).

Analiza aptitudinilor intelectuale, atât în creaţia artistică, cât şi în cea tehnico-ştiinţifică a scos în evidenţă faptul că flexibilitatea (adaptarea gândirii la situaţii noi) şi originalitatea ( capacitatea de a emite idei noi, personale, diferite de cele existente) constituie cei mai importanţi factori măsurabili ai creativităţii 20, putând fi determinate

19 Guilford, J.P., Les dimensions de intellect, în Ľ analyse factorielle et ses applications, Conseil National de Recherche Scientifique, Paris, 1955, p. 55-73 20 Russu, C., op. cit, p.36

11

totodată şi fluenţa (asociativitatea gâdirii), sensibilitatea, aptitudinea de redefinire, de găsire a noi posibilităţi de folosire a elementelor existente, capacitatea analitică, capacitatea sintetică şi organizarea coerentă .

1.Raportaţi la acest model tridimensional, factorii intelectuali21 cei mai importanţi

sunt: ♦ Inteligenţa care se constituie într-un factor important al creativităţii şi

desemnează capacitatea omului de adaptare la situaţii noi datorită abilităţii de a rezolva probleme. Considerată drept o aptudine generală, comună tuturor operaţiilor intelectuale în modelul lui Guilford, ea priveşte, în special, operaţiile de : cogniţie, producţie convergentă şi evaluare. Cercetările făcute, în special ca urmare a aplicării testelor de gândire creativă, au demonstrat ca inteligenţa este necesară, dar nu suficientă pentru creativitate.

Adaptarea individului la mediul în care trăieşte se realizează atât prin elemente cognitive, cât şi prin cele noncognitive care includ factori de ordin afectiv, personal, social consideraţi esenţiali pentru reuşita individului în viaţă. Abilitatea care asigură succesul în viaţa cotidiană este distinctă de inteligenţa academică, constituind un fel de sensibilitate specifică faţă de practică şi relaţiile interumane şi este cunoscută sub forma inteligenţei emoţionale.

Componentele acestei inteligenţe emoţionale22 vizează conştiinţa de sine a propriilor emoţii, stăpânirea emoţiilor, autocontrolul, motivaţia, empatia precum şi aptitudinile sociale.

Activitatea creatoare generează produsul creaţiei, instrumentele psihice de creaţie( cunoştinţe, priceperi, atitudini), alimentând totodată şi energia afectivă a creatorului. Toate acestea rezultante ale creaţiei se constituie în elemente intrinseci ale motivaţiei de debut pentru următorul demers creator, integrarea experienţei cognitive în structura psihică, prin legături afective puternice, conducând la sporirea potenţialul creativ al individului.

♦ Rezolvarea de probleme, respectiv capacitatea de adaptare la situaţii noi, pentru care nu avem deja cunoscute modalităţi de soluţionare. Creativitatea se consideră a fi mai complexă decât simpla rezolvare a problemei (aceasta realizându-se de obicei algoritmic şi urmărind obţinerea unei singure soluţii), ea urmărind obţinerea unei varietăţi de soluţii fără aportul algoritmilor. Distincţia care se face între gândirea reproductivă, numită memorială şi cea creativă este acceptată de numeroşi psihologi moderni ( J.P. Guilford, Ed. de Bono, W.E.Vinacke), dar contestată de alţii, cum este cazul savantului român Odobleja care apreciază drept creativă tocmai gândirea logică propiu-zisă care nu începe de la noţiuni, ci “mult mai de jos, de la imagini, de la senzaţii şi mergând până dincolo de ele, urmărindu-le în lumea fizică”23. Întemeietorul bazelor teoretice ale ciberneticii, Ştefan Odobleja, prin logica rezonanţei, postulează posibilitatea mecanizării gândirii concepute ca act creativ .

♦ Imaginaţia, considerată de mulţi autori ca având rol dominant în creaţie, este aptitudinea care permite ieşirea din tiparele rigide ale gândirii şi descoperirea de noi relaţii.

La Osborn24, imaginaţia în formele sale creative apare sub denumirea de “imaginaţie

21Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştinţifice, Editura Ştiinţifică şi, Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.52-67 22Goleman, D., citat în Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p.141 23 Surdu, Al., Introducere în logica rezonanţei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p.15 24 Osborn , A., Ľimagination constructive, Paris, Dunod, 1971, p.26 -31

12

constructivă” accepându-se existenţa sa, în stare latentă, la orice individ şi posibilitatea de a fi dezvoltată prin tehnici specifice. Astfel, el distinge imaginaţia anticipativă, care ajută la elaborarea ipotezelor şi expectativa creatoare care apare atunci când aşteptăm realizarea unui lucru, idei şi prefigurăm calea de acţiune pentru a realiza lucrurile pe care le dorim. Imaginaţia nu mai este constrânsă de legile realităţii, ea putând chiar să ignore temporar faptele, şi apelează la asocieri şi combinări inedite între obiecte, fenomene îndepărtate, utilizează imagini deosebit de complexe şi dinamice care permit apariţia ideilor originale. Aflându-se între gândirea raţională şi cea supusă afectivităţii, imaginaţia este legată de structura caracterială, fiind raportată la personalitatea celui care crează, mediul său şi experienţa personală.

Imaginaţia ia formele cele mai diverse, putând trece de la absurd la forme cu adevărat constructive, fiind uneori greu controlabilă şi putând capăta forma halucinaţiilor, delirului, coşmarului sau complexului de inferioritate. Toate acestea, împreună cu visul, sunt forme ale imaginaţiei necontrolabile şi necreative (pe care unii artişti le consideră totuşi surse de idei noi şi originale în anumite circumstanţe), cel mai adesea imaginaţia controlabilă fiind considerată a sta la baza procesului de creaţie.

Astfel, imaginaţia vizuală asigură crearea unei imagini mentale despre tot ceea ce se doreşte, ea putând lua diverse forme: imaginaţie reproductivă când are loc şi implicarea memoriei, cea speculativă în care memoria joacă un rol minor sau vizualizarea structurală care este asociată unui simţ al formelor de trei dimensiuni şi permite construcţia realului plecând de la un desen sau imaginea în relief a unui obiect.

O formă de imaginaţie care ne permite să ne simţim în locul altei persoane este cea substitutivă, dar forma cea mai înaltă de creativitate este dată de imaginaţia anticipativă legată de eforturile omului de a produce o idee nouă sau de a descoperi noi modalităţi de reprezentare a realului.Această expectativă creatoare a omului, cum a fost denumită de Osborn25, presupune că atunci când se aşteaptă realizarea unui lucru, în a cărui realizare se crede ferm, există adesea posibilitatea de a-l face să se realizeze.

Mecanismul creativităţii are şi un evident caracter emoţional, parţial preconştient, fapt de natură să orienteze atenţia cercetătorilor către stările psihologice ale procesului creator (cum sunt detaşarea, respectiv abordarea cât mai obiectivă şi fără prejudecăţi a elementelor problemei, dar şi implicarea; speculaţia, respectiv abilitatea de a realiza cât mai multe asociaţii diferite şi ieşite din comun etc.) în vederea stabilirii condiţiilor favorabile creativităţii (ex. interesul viu faţă de lucrurile comune, abilitatea de a folosi neevidentul etc.).

Procesul creaţiei înregistrază, de regulă, o evoluţie crescătoare a implicării afective, aceasta transformându-se din cauză iniţială în efect, pe măsură ce se înaintează, aceasta sensibilizează şi permite activarea din memorie a unor elemente de asociere (care logic par foarte îndepărtate, trăirile care le-au însoţit pot fi însă puse în relaţii bine definite cu cele actuale). Componenta afectivă defineşte imaginaţia şi o diferenţiază de gândire prin abordarea empirică a situaţiei-problemă şi proiectarea alternativelor de soluţii. Spre deosebire de gândirea divergentă, care se poate limita la asocieri şi combinări logic orientate, imaginaţia presupune permisivitatea subiectivă faţă de conştientizarea informaţiei incoştient structurate, posibilă doar în condiţiile unei implicări afective crescute.

Imaginaţia creatoare este considerată totuşi un act de gîndire, fiind legată inseparabil de inteligenţă, de capacitatea de a sesiza, înţelege şi sintetiza raporturile dintre obiectele şi 25 Osborn, A., Créativité. Ľimagination créative, Bordas, Paris, 1988, p.305

13

fenomenele lumii reale. Inspiraţia este şi ea larg utilizată pentru a desemna sursele de iluminare, avându-şi

originea fie în perseverenţa umană, fie în diverşi stimuli întâmplători, a căror natură nu poate fi determinată cu exactitate. Aceste întâmplări fericite apar adesea ca rezultat al acumulări de alternative teoretice, ideea nouă ce apare fulgerător fiind rodul unui efort perseverent din partea celor care caută soluţii la probleme. Incontrolabilă în esenţă, şansa este de partea celor care cercetează perseverent, sunt mereu în alertă şi pot profita de „accidentele fericite” graţie perspicacităţii şi simţului de observaţie de care dau dovadă.

♦ Sensibilitatea la implicaţii, respectiv capacitatea de a observa situaţiile problematice acolo unde ceilalţi nu le văd, constituie o dispoziţie complexă a personalităţii creatoare.

♦ Activitatea creatoare implică punerea în relaţie a unor elemente îndepărtate între ele prin combinarea şi recombinarea la toate nivelurile psihice.

♦ Fluiditatea, respectiv bogăţia, uşurinţa şi rapiditatea stabilirii de relaţii, debitul verbal, ideaţional, expresional este importantă pentru creativitate deoarece asigură un număr mare de idei din care se pot extrage cele considerate bune.

♦ Flexibilitatea reprezintă uşurinţa cu care se modifică gândirea în raport cu situaţiile noi, se renunţă la vechile puncte de vedere şi se adoptă altele noi, ea fiind spontană sau adaptivă .

♦ Originalitatea trebuie privită ca o dispoziţie a întregii personalităţi şi constă în capacitatea de a emite idei noi, personale, diferite de cele existente, rare statistic. Gradul de originalitate al unei creaţii reflectă modalitatea procesuală subiectivă a realizării ei, implicarea structurilor afective în măsură semnificativă, în timp ce un grad mai redus de originalitate denotă utilizarea modalităţilor logic determinate de rezolvare a problemei, implicarea preponderent a structurilor cognitive.

Numeroase creaţii ştiinţifice sau artistice au la origine intuiţia, sursa acesteia fiind la

fel de misterioasă şi atribuită, fie afectivităţii creatorului, fie hazardului. Intuiţia, care constă în descoperirea bruscă, în revelaţia unui adevăr sau a unei soluţii, fără ajutorul raţionamentului, joacă adesea un rol important în creativitate prin acest proces de iluminare spontană. Datorită faptului că este profund personalizată este dificil de cercetat sau modelat, ea reprezentând o pendulare între conştient şi inconştient care scapă analizei cercetătorilor.

La fel de controversat este şi termenul de insight (vedere în interior), la nivelul căruia se intersectează cele trei planuri ale activităţii psihice: conştient, inconştient şi subconştient, el fiind considerat fie ca o structură preinventivă, moment de construire a reprezentărilor mentale necesare rezolvării unei probleme, fie ca o structură explorativă de căutare şi apariţie de idei noi, fiind în legătură strânsă cu analogiile şi metaforele.

Factorii nonintelectuali sunt consideraţi, în prezent, la fel de importanţi ca şi cei intelectuali, ei completând conturul psihic al persoanelor creatoare.

Caracterizate de o vie curiozitate intelectuală, persoanele creative dau dovadă de nonconformism, spirit de iniţiativă, un grad sporit de independenţă şi o motivaţie internă puternică, făcând din emiterea ideilor noi un motiv de satisfacţie şi împlinire.

Atitudinile creative sunt la rândul lor considerate drept factori importanţi în creativitate datorită rolului lor decisiv în realizarea, autorealizarea şi autodepăşirea persoanei.

Capacitatea intelectuală, privită din punct de vedere funcţional, este sintetizată de

14

Osborn26 prin intermediul a patru aptitudini: observaţia şi concentrarea atenţiei care defineşte capacitatea absorbtivă; memorarea şi reactualizarea datelor imaginative care determină capacitatea

de retenţie; raţionamentul, respectiv analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia; reprezentarea şi producerea de idei care asigură capacitatea creativă.

2. Factorii sociali ai creativităţii, cei mai des citaţi, sunt cei care privesc mediul

economico-social, respectiv nivelul de trai, condiţiile de viaţă, nivelul de educaţie şi cultură (în care şcoala şi familia joacă un rol important, putând la rîndul lor să influnţeze dezvoltarea personalităţii creatoare).

Favorabile dezvoltării creativităţii sunt mediile permisive faţă de ideile şi dorinţele copiilor, cele care stimulează gândirea prin jocuri şi activităţi specifice, acordă independenţă intelectuală şi decizională.

Mobilizarea pasiunii şi interesului elevilor pentru forme creative de activitate, cultivarea unei gândiri independente, a toleranţei faţă de ideile noi, abordarea variată a problemelor şi stimularea găsirii de probleme noi, precum şi de soluţii la acestea constituie doar câteva modalităţi prin care educaţia contribuie la sporirea creativităţii.

În ceea ce priveşte activitatea economică, mediul organizaţional este cel care oferă cadrul de manifestare a creativităţii, astfel o structură organizatorică care permite o specializare redusă a funcţiilor, diversificarea sarcinilor, uşurinţa comunicaţiilor, precum şi stilul de conducere participativ, climatul de colaborare stimulează manifestarea creativităţii la toţi membrii săi.

3- Factorii biologici, respectiv vârsta şi sexul, influenţează la rândul lor creativitatea, atât direct, dar mai ales în contextul anumitor tradiţii şi concepţii ce vizează rolul diferitelor vârste şi sexe în cadrul societăţii.

Dacă, în ceea ce priveşte potenţialul creativ, în cadrul aceloraşi categorii de vârstă, între bărbaţi şi femei nu se constată diferenţe sensibile, vârsta însă influenţează atât modalitatea de afirmare a creativităţii, cât şi capacitatea acesteia. Manifestarea cea mai intensă a creativităţii se înregistrază, la cele mai multe persoane, între 30 şi 40 de ani, după care are loc o diminuare cu vârsta a flexibilităţii şi originalităţii gândirii, experienţa acumulată compensând doar parţial această reducere. Desigur, există numeroase exemple de creativitate remarcabilă la vârste înaintate, lucru de natură să infirme ipotezele anterioare, iar în practică numărul femeilor creatoare este, până în prezent, incomparabil mai mic decât al bărbaţilor, în special datorită statutului atribuit femei în societate.

Creativitatea presupune existenţa de abilităţi profesionale relevante într-un anumit domeniu (respectiv cunoştinţe de specialitate, abilităţi tehnice, expertiză), abilităţi creative (care presupun un stil cognitiv şi perceptiv favorabile abordării din noi perspective a problemelor şi găsirii de soluţii noi prin folosirea euristicii, precum şi anumite trăsături de personalitate), dar şi o motivaţie intrinsecă menită să genereze bucurie şi să aducă satisfacţie creatorului.

Creativitatea poate fi inhibată de o serie de factori dintre care amintim efectele atitudinii negative faţă de o idee nouă, imaginaţia distructivă, ideile preconcepute, conformismul, teama de a părea ridicol, teama de eşec, constrângerile organizaţionale şi rigiditatea normelor sociale. 26 Citat în Druţă, F., Motivaţia Economică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.265

15

1.4 Creativitatea individuală şi de grup

Capacitatea specific umană de a transforma deliberat mediul, într-o modalitate anticipativă, conduce la îmbogăţirea permanentă a lumii cu obiecte materiale sau cunoştinţe care-şi au originea în mintea omului, cu lucruri făcute de acesta în activitatea de creaţie.

Pentru individ, creativitatea este o sursă de satisfacţii personale, prin intermediul acesteia omul îşi proiectează şi recunoaşte identitatea, fenomen prin care creaţia devine principala modalitate de dobândire a santimentului de autorealizare.

Creativitatea este un act profund individual, care diferă semnificativ de la o persoană la alta, dar şi de la o perioadă la alta, atât datorită diferenţelor dintre indivizi, cât şi a factorilor care influenţează manifestarea acesteia. Diferenţele sunt datorate unui număr mare de factori care includ: personalitatea individului, experienţa, cunoştinţele motivaţia şi interesul. Persoanele creative au o serie de trăsături, care le disting de cele mai puţin creative, ele fiind inventive, independente, neconvenţionale, dovedind interes şi deschidere către experienţe noi, curiozitate şi o acceptare sporită a riscurilor. Alături de aceste trăsături persoanele creative au un bagaj considerabil de cunoştinţe în domeniu respectiv, abilităţi şi experienţă, o motivare intrinsecă puternică, capacitatea de a privi situaţiile din mai multe perspective, de a găsi probleme, de a face conexiuni şi presupuneri. Nonconformismul, respectul scăzut faţă de autoritate sau proceduri, lipsa de răbdare sunt de asemenea trăsături ale persoanelor înalt creatoare şi sunt de natură să le facă greu de condus şi să inducă uneori tensiuni în cadrul organizaţiei. Prin urmare, creativitatea are şi un cost, care trebuie asumat de manageri şi organizaţii, astfel pe lângă riscurile legate de fructificarea ideilor, copierea şi imitarea de către concurenţă a produselor, proceselor, metodelor şi conceptelor noi, pe plan intern creativitatea poate conduce la conflicte, dacă nu există încredere şi ajutor reciproc.

Istoria ştiinţelor consemnează cazuri frecvente al descoperirilor simultane, făcute de cercetători care lucrează independent, lucru de natură să confirme faptul că o creaţie ştiinţifică apare atunci când ea este pregătită de evoluţia ştiinţei şi tehnicii. În formarea savanţilor, dar şi în stimularea creativităţii ştiinţifice, grupul de cercetători deţine un rol important, discuţiile acestora destramă stereotipiile, stimulează reflecţia şi favorizează flexibilizarea gândirii.

Rezolvarea problemelor tot mai complexe, care apar în toate domeniile vieţii economice şi sociale, şi în special în domeniul ştiinţific şi tehnic, solicită eforturi susţinute, o abordare mai amplă a acestora, frecvent multidisciplinară, care poate fi realizată prin participarea mai multor specialişti din domenii diferite, constituiţi în echipe.

Activitatea de creaţie colectivă prezintă avantaje în ceea ce priveşte lărgirea şi diversificarea posibilităţilor de informare, generarea unui număr sporit de idei (prin provocarea cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice a unui număr cât mai mare de “iluminări”) precum şi fructificarea efectului de sinergie.

Grupul deţine un rol central în creativitatea organizaţională27 deoarece dinamica sa 27 Haragadon, A, Group Cognitiv and Creativity in Organizations.Research on Managing Groups and Teams, vol 2, Greenwich, CT:JAI Press Inc, 1999, p.137-155

16

sporeşte potenţialul interacţiunilor cu ceilalţi, motivează, stârneşte interesul, adaugă complexitate şi introduce competiţia, toate acestea fiind de natură să sporească creativitatea individuală şi de grup.

Potrivit prof. M. Roco28, care a întreprins numeroase studii în domeniul creaţiei tehnico-ştinţifice, a constituirii, funcţionării şi stimulării grupurilor creative, termenul de grup desemnează un colectiv de oameni, egali între ei, care au acelaşi scop comun. Grupul de creaţie este un grup mic (2-15 persoane), cu obiective clar definite, preponderent novatoare şi relativ permanente, alese de membrii săi.

Principalele funcţii ale grupului creativ se referă la: -rezolvarea unor probleme foarte dificile ale întreprinderii, care nu pot fi soluţionate

în alt cadru; -identificarea persoanelor creative şi sprijinirea lor pentru finalizarea ideilor; -depistarea factorilor care împiedică creativitatea la nivelul întreprinderii şi

colectivelor; -punerea în funcţie a cât mai multor grupuri creative în întreprindere, ceea ce

presupune formarea liderilor (organizatorilor) de grupuri creative. Grupul creativ are, de cele mai multe ori, un caracter permanent, constituind un

nucleu pentru stimularea creativităţii în întreprindere. În funcţie de condiţiile specifice fiecărei întreprinderi industriale există posibilităţi

multiple de formare a grupurilor creative (respectând principiile şi regulile de funcţionare specifice creativităţii): acestea putând fi formate din membrii aceleiaşi echipe de muncă, din persoane aparţinând unor echipe de muncă diferite (în care ponderea specializărilor poate să varieze în funcţie de preferinţele membrilor şi cerinţele problemelor), de la acelaşi nivel ierarhic sau formate din membri cu specializări diferit, de la mai multe niveluri ierarhice.

În general, grupul de creaţie este format dintr-un număr redus de persoane, care cunosc şi respectă regulile creativităţii şi care doresc să le folosească pentru a produce idei despre un subiect, în încercarea de a găsi soluţii, fără cenzură, care să servească ulterior propunerilor de ameliorare făcută în scopul progresului.

Organizarea şi funcţionarea grupului creativ trebuie să aibă în vedere o serie de aspecte29 din care cele mai importante se referă la: precizarea clară a scopului în care s-a constituit (în vederea stabilirii structurii acestuia), stabilirea gradului de independenţă a grupului faţă de organizaţie, dar şi a unei ierarhii, a rolurilor şi poziţiilor în cadrul lui, precizarea gradului de implicare în soluţionarea problemelor supuse dezbaterii, stabilirea modalităţilor de comunicare în cadrul grupului şi asigurarea unui climat stimulativ pentru manifestarea persoanelor creative.

Dimensionarea optimă a grupului este deosebit de importantă pentru buna sa funcţionare şi atingerea scopului pentru care a fost creat, în acest sens fiind elaborate chiar şi modele matematice30 menite să stabilească numărul cel mai potrivit de membri în situaţia dată.

Eficacitatea grupului creativ este condiţionată de respectarea unor criterii de constituire şi funcţionare a sa, dar presupune şi pasiunea şi implicarea membrilor săi, acceptarea controverselor de idei, asumarea riscurilor , succeselor şi eşecurilor în aceiaşi

28Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.139 29 Aznar I., La Creativitė dans ĽEntreprise, les Editions d'Organisation, Paris, 1983, p.17 30 Mihuţ, I., Autoconducere şi Creativitate, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, p.134

17

măsură. O procedură de constituire a unui grupului creativ presupune o succesiune de etape care pot fi sintetizate astfel:

Alegerea persoanelor care doresc să facă parte dintr-un grup creativ. Determinarea potenţialului creativ al persoanelor care şi-au exprimat dorinţa

să participe benevol şi, în acelaşi timp, sistematic la activitatea grupului (se aplică teste pentru evaluarea gradului de activare a factorilor creativităţii-gândire divergentă, imaginaţie creatoare, motive şi atitudini).

Reunirea participanţilor, cu potenţial creativ relativ asemănător, din mai multe sectoare de muncă, în grupuri formate din 6-7 persoane.

Antrenamentul creativ, care presupune însuşirea de noţiuni şi elemente fundamentale de creativitate, metode şi procedee de abordare logică, tehnici euristice, tehnici de inducere a motivelor şi aptitudinilor creative.

Activitatea în cadrul grupului creativ presupune desfăşurarea unor activităţi diverse, care se intercondiţionează reciproc şi se desfăşoară pe parcursul mai multor etape, cu reiterări inerente:

-stabilirea tematicii - alegerea problemelor şi strângerea materialului informaţional necesar pentru înţelegerea acestora;

-definirea, analiza problemelor şi divizarea lor în subprobleme; -emiterea de idei şi solutii noi, originale; -evaluarea şi selectarea critică a ideilor şi soluţiilor; -elaborarea tehnologiilor necesare aplicării practice a soluţiilor alese; -implementarea în practică a soluţiilor; -verificarea modului în care funcţionează şi evaluarea rezultatelor. Pierre Label31 consideră creativitatea într-o întreprindere drept un proces care trebuie

să permită producţia cantitativă de idei, de către un grup preocupat de aceiaşi problemă, iar finalitatea creativităţii o constituie producerea unui număr redus de idei originale, capabile să ofere un răspuns satisfăcător pentru aceasta.

În abordarea creativităţii el a delimitat patru categorii de dificultăţi: Obiective -care se referă la lipsa unei preocupări reale pentru activitatea creatoare,

stabilirea unor obiective prea vaste sau prea înguste, prost delimitate sau ignorarea obiectivelor, incapacitatea de delimitare a problemelor sau a adevăratei lor naturi.

Care ţin de grup -respectiv cele privind competenţa limitată a acestuia, lucru de natură să facă dificilă definirea problemei şi selecţia ideilor, inadaptarea grupului, decidenţi absenţi sau aplicarea greşită a metodelor.

Contextuale- legate de alegerea prematură a problemelor sau imposibilitatea experimentărilor datorată restricţiilor financiare sau materiale.

Fundamentale- legate de faptul că se aşteaptă totul de la creativitate, perpetuarea convingerii conform căreia spiritul inventiv poate fi înlocuit de creativitate, ignorarea spiritului inventiv al creatorilor, lipsa de încredere în inteligenţa colectivă. Cunoaşterea acestor dificultăţi este importantă pentru manageri în vederea stabilirii

unor obiective realiste şi stimulative la nivelul grupurilor de creaţie, dar şi la nivelul întregii întreprinderi, toţi salariaţii acesteia putând participa la rezolvarea creativă a unor probleme, ideile noi şi originale ne fiind apanajul unei categorii distincte de salariaţi sau a

31 Pierre,L., La Creativite en entreprise, Les Edition ď Organisation, Paris, 1990

18

cercetătorilor. Implicare unui număr cât mai mare de salariaţi în generarea de idei noi, dar şi în aplicarea lor, fiind nu numai posibilă, ci chiar necesară în condiţiile actualei evoluţii economico-sociale.

1.5 Factorii organizaţionali care influenţează creativitatea

Punerea în valoare a aptitudinilor şi cunoştinţelor prin intermediul creativităţii, în

cazul mai multor persoane, necesită găsirea motivaţiilor care să-i determine să acţioneze în comun, precum şi crearea unui climat organizaţional şi spiritual specific.

Contextul organizaţional (care include practicile manageriale, proiectarea posturilor, politica în domeniul resurselor umane) joacă un rol important în manifestarea creativităţii, atât la nivel individual, cât şi de grup.

În timp ce „Modelului creativităţii organizaţionale” al lui Amabile32, consideră creativitatea şi inovarea importante pentru toate organizaţiile şi posturile, alţi cercetători presupun că anumite situaţii şi posturi sunt mai predispuse creativităţii decât altele.

Factorii cheie ai creativităţii la nivel organizaţional pot fi grupaţi în două mari categorii: una care cuprinde elemente cum sunt proiectarea posturilor, comportamentul managerial, pregătirea şi diversitatea grupului de creaţie şi o altă categorie ce cuprinde structura organizatorică şi climatul organizaţional.

Astfel, posturile complexe şi stimulative, care permit angajaţilor să decidă singuri cum să-şi îndeplinească sarcinile, încurajează motivarea intrinsecă care sporeşte creativitatea.

O experienţă interesantă este cea a firmelor japoneze care au dezvoltat un program de generare de idei prin motivarea angajaţilor în găsirea şi rezolvarea în mod creativ de probleme în cadrul organizaţiei. Programul33 include trei componente majore: stimulente materiale, pregătirea şi perfecţionarea personalului, alinierea la strategia organizaţiei.

În vederea motivării personalului sunt acordate recompense financiare pentru toate ideile ce pot fi implementate, indiferent de mărimea şi importanţa acestora, indivizii primind recompense mai mici decât echipele. Managerii realizează pregătirea lucrătorilor noi pentru găsirea şi rezolvarea de probleme, precum şi în implementarea soluţiilor găsite, iar datorită

32 Amabile, T., A Model of Creativity and Innovation in organizations în Research in Organizational Behavior, Greenwich, CT JAI Press, 1988, vol. 10 , p. 123-167 33 Basadur, Min., Managing Creativity: A Japanese Model, în The Human Side of Managing Technological Innovation: A Collection of Readings, New York: Oxford University Press, 1997

19

calităţii lor de mentori, în evaluarea performanţelor lor se ia în considerare şi abilitatea de ai face pe subordonaţi să aibă rezultate bune în programul de generare de idei. Alinierea ideilor la obiectivele organizaţionale, respectiv la temele majore propuse de conducere, se realizează prin intermediul „Cercurilor calităţii”.

Programul înregistrază un real succes, atât prin participarea largă a angajaţilor, cât şi prin numărul de sugestii oferite (peste 140 de persoană pe durata unui an).

Diversitatea este considerată şi ea un factor care poate spori creativitatea, fie că este vorba despre personalităţi diferite, cu specializări diferite, fie că se folosesc căi diferite de rezolvare a problemelor, toate acestea pot conduce la un număr mare de idei variate, sau pot genera tensiuni care nerezolvate se pot transforma în conflicte .

Desigur, conflictele pot fi privite atât drept factori inhibitori ai creativităţii, cât şi drept generatoare de creativitate, în funcţie modul de percepere al ameninţărilor şi stresului asociat acestora.

Organizaţiile birocratice cu un înalt nivel de centralizare, bazate pe rutine, obiceiuri şi proceduri definite riguros sunt puţin creative, având un flux informaţional restrictiv şi interacţiuni reduse între indivizi. Pentru apariţia ideilor noi este nevoie de un flux informaţional bogat, numeroase interacţiuni, comportamente şi perspective diverse.

Managerii pot influenţa creativitatea lucrătorilor prin impunerea de valori puternice, încurajarea creativităţii, prin răspunsurile lor la incidente critice, schimbul liber de idei, îndrumarea carierei, menţinerea diversităţii în cadrul grupului şi asigurarea unor sarcini provocatoare.

Pornind de la teoria grupurilor şi modelul climatului creativ, Amabile a elaborat şi dezvoltat un model pentru creativitatea de grup34 care are evidenţiază trei categorii de factori necesari a fi luaţi în considerare la proiectarea grupului creativ, astfel: o primă categorie se referă la deprinderile şi calificarea în domeniu (care ţin de cunoştinţele, abilităţile şi expertiza persoanelor care formează grupul), a doua la principalele procese în creativitate (care depind de stilul cognitiv, cunoaşterea tehnicilor euristice de generare de idei noi) şi a treia la motivarea participanţilor în realizarea scopurilor (respectiv motivarea intrinsecă şi extrinsecă a indivizilor, dar şi de climatul creativităţii la nivelul grupului şi al organizaţiei).

Climatul organizaţional (climatul reprezentând tiparele observabile de comportament, atitudini şi sentimente care caracterizează viaţa în organizaţie) a constituit obiect de studiu35 pentru numeroşi psihologi, dar şi manageri, constatându-se influenţa sa asupra sentimentelor individuale de satisfacţiei a muncii, de mândrie la nivelul angajaţilor, dar şi efectele la nivelul performanţelor financiare ale organizaţiei.

Creşterea importanţei acordate creativităţii la nivelul organizaţiei a condus la studierea36 mai atentă a climatului şi dimensiunilor acestuia pentru încurajarea şi dezvoltarea creativităţii angajaţilor.

Astfel, a fost studiată deschiderea către schimbare şi măsurat climatul creativităţii într-un număr considerabil de întreprinderi, luându-se în considerare nouă dimensiuni,

34 Björkman, H., Design Dialogue Groups as a Source of Innovation: Factors behind Group Creativity, Creativity And Innovation Management, Blackwell Publishing, vol.13, nr.2, June 2004, p. 100 35 Ekvall, G., The organizational culture of idea-management: a creative climate for management of ideas, În J. Henry D. Walker, Managing innovation, London: Sage, 1998 36 Isaksen, S.,G., Lauer, K.J. Situational outlook questionnaire: a measure of the climate for creativity and change, Psychological Reports, nr.85, 1999, p.665-675

20

considerate esenţiale de autori pentru caracterizarea acestora, care au fost sistematizate într-un chestionar adresat managerilor şi diverşilor specialişti din cadrul unităţilor analizate, urmând să fie punctate şi evaluate corespunzător (vezi tab.1).

Dimensiuni Descriere

1. Implicare-provocare 2.Libertate 3.Încredere –deschidere 4.Timp alocat elaborării deidei noi 5.Umor, glume şi spirit jucăuş 6.Conflict 7.Încurajarea ideilor noi 8.Confruntare 9.Asumarea riscului

Gradul de implicare emoţională şi motivarea în realizarea sarcinilor şi atingerea obiectivelor

Nivelul de autonomie şi iniţiativă în comportamentul indivizilor în culegerea de informaţii şi luarea deciziilor

Nivelul siguranţei emoţionale şi deschiderea către relaţiile de prietenie Durata de timp alocat pentru generarea de idei noi

Manifestarea spontaneităţii şi simţului umorului

Prezenţa tensiunii emoţionale şi a ostilităţii la nivel personal care conduce la lupta pentru afirmare şi putere

Modul permisiv de întâmpinare şi tratare a ideilor noi

Exprimarea şi acceptarea unor idei, experienţe şi puncte de vedere diferite

Toleranţa ambiguităţii şi incertitudinii

Tab.1. Dimensiuni ale climatului organizaţional (prelucrare după S.G. Isaksen, et

al., Situational outlook qestionnaire: a measure of climate for creativity and change, Psychological Reports, 1999, nr. 85, p.668)

Dezvoltarea cunoşterii şi transmiterea rapidă a informaţiilor a condus la

reconsiderarea raportului dintre capitalul fizic şi cel intelectual, cel din urmă devenind tot mai mult o resursă esenţială pentru asigurarea competitivităţii organizaţiei. Noul mediu, în care cunoaşterea joacă un rol primordial, a determinat concentrarea atenţiei asupra problemelor de generare, identificare, colectare, distribuire şi aplicare a informaţiei şi cunoaşterii, astfel dimensiunea cunoaşterii devenind o componentă esenţială a culturii organizaţionale.

Această nouă abordare, centrată pe cunoaşterea organizaţională, respectiv pe dezvoltarea şi folosirea competenţelor, abilităţilor şi capacităţilor intelectuale necesare dobândirii şi aplicării ei a condus la apariţia managementului cunoaşterii.

Cunoaşterea este definită37drept „sistemul de cunoştinţe şi abilităţi pe care le 37 Probst, G., Raub, S., Romhardt, K., Managing Knowledge. Building Blocks for Success, New York, John

21

folosesc indivizii pentru a rezolva probleme. Ea include teoriile, practicile, regulile cotidiene şi indicaţiile pentru acţiune. Cunoaşterea este bazată pe date şi informaţii, dar spre deosebire de acestea, ea este legată întotdeauna de persoane. Ea este constituită de indivizi şi reprezintă credinţele lor despre relaţiile cauzale”.

Prin urmare, datele şi informaţiile sunt fundamentul cunoaşterii, dar ea nu poate exista în absenţa persoanelor, a talentelor, abilităţilor, experienţei acestora de a folosi aceste informaţii, de a le conferi interpretări şi semnificaţii.

Cunoaşterea are atât o dimensiune individuală, cât şi una colectivă care nu este rezultatul unei simple cumulări a cunoaşterii deţinute de indivizii organizaţiei, ci este dependentă de reţelele de relaţii ce se stabilesc între persoane, de regulile, normele şi valorile împărtăşite de acestea.

O mare parte a cunoaşterii existente într-o organizaţie se regăseşte în memoria, experienţa sau abilităţile individuale ale angajaţilor, lucru de natură să sporească preocuparea pentru descoperirea, atragerea şi menţinerea persoanelor talentate, ale căror competenţe sunt deosebit de importante. Abilitatea unei organizaţii de a rezolva probleme, de a acţiona ca un tot, nu se explică doar prin abilităţile membrilor ei, ci mai curând prin componentele colective ale bazei de cunoaştere.

Caracterul intangibil şi neexplicit al cunoaşterii face dificilă înţelegerea modalităţilor de localizare şi manipulare a ei, iar modul său de generare priveşte nu numai componenta explicită sau codificată (respectiv cunoaşterea care poate fi comunicabilă în limbajul formal), ci şi o componentă tacită a cunoaşterii interioare ( o cunoaştere implicită, bazată pe experienţe şi intuiţie, care este personală, dificil de formalizat şi comunicat).

Convertirea cunoştinţelor tacite în cunoştinţe explicite este considerată o sarcină a managerilor, care trebuie să integreze cunoaşterea tacită existentă la diverse niveluri ierarhice, să o expliciteze şi să o încorporeze în noile produse şi tehnologii.

Organizaţia este cea care trebuie să faciliteze această convertire, să sprijine şi stimuleze învăţarea organizaţională, să o amplifice la nivelul grupului prin dialog, discuţii şi împărtăşirea experienţei. Sistemele informale de transmitere a cunoaşterii (procesele de interacţiune socială care au loc pe parcursul activităţilor zilnice, participarea la diverse întâlniri, comunicarea informală cu colegii, clienţii etc.) sunt mai eficiente decât cele formale, datorită faptului că în cadrul interacţiunii informale sunt transmise nu numai cunoaşterea, ci şi informaţiile legate de procesele folosite pentru dezvoltarea cunoaşterii.

Cunoaşterea nu se reduce la simpla introducere de tehnologii noi şi dezvoltarea abilităţilor de folosire a acestora, ci presupune şi îndepărtarea barierelor individuale şi culturale ce împiedică folosirea lor. Introducerea noilor tehnologii trebuie să aibă loc cu luarea în considerare a factorului uman, a rolului său în acest proces, a capacităţii de dobândire, distribuire şi aplicare a cunoaşterii ( elemente care ţin atât de abilităţile de comunicare, de transmitere a cunoştinţelor sau expertizei, cât şi de motivaţiile care pot împiedica folosirea acestor cunoştinţe cum ar fi : orgoliul de unic deţinător al acestora, temerea de periclitare a poziţiei deţinute în organizaţie, lipsa de timp etc.).

Organizaţiile centrate pe inovare şi cunoaştere construiesc acel climat în care oamenii să poată, prin interacţiune, să înveţe unii de la alţii şi să-şi transmită cunoştinţele între ei, iar inovarea nu apare neapărat în structuri organizatorice prestabilite, sau iniţiată de persoane cu sarcini specifice în acest domeniu, tot personalul este încurajat să-şi folosească cunoştinţele, imaginaţia, experienţa pentru a crea idei noi, a le adapta şi transpune în Wiley & Sons, Inc., 2000, p.24

22

practică. 1.6 Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii individuale şi de grup

Acceptarea creativităţii, atunci când apare, nu este suficientă, iar eforturile de

înţelegere a modului de funcţionare a acesteia au avut ca scop şi dezvoltarea unor tehnici care să stimuleze creativitatea atunci când avem nevoie de ea.

Numeroşi autori au elaborat metode şi tehnici de rezolvare creativă a problemelor, eforturile lor fiind îndreptate spre declanşarea creativităţii naturale, eliminarea blocajelor mentale şi stimularea resurselor care sprijină generarea de idei la nivel individual sau de grup.

Multitudinea şi varietatea metodelor pentru dezvoltarea creativităţii face dificilă prezentarea lor, astfel au fost realizate numeroase grupări şi sistematizări pornind de la criterii diferite, considerate importante de diverşi autori.

Metodele care privesc direct antrenarea factorilor intelectuali38 sunt grupate în trei mari categorii:

de abordare logică a problemelor (respectiv metode de tip convergent cum sunt: analiza funcţională, analiza morfologică, analiza grafică, teoria jocurilor, procedee ale cercetării operaţionale etc.);

euristice ( de tip divergent cum sunt: analogiile, modelarea, transpoziţia etc.); imaginative (procedee de imaginare creativă cum sunt :brainstormingul, metodele

bazate pe analogie, metoda matricii de îndepărtare creativă etc.). Analizând 172 de tehnici de generare a ideilor, utilizate în cadrul organizaţiilor,

Smith39 consideră că în alegerea celei mai indicate pentru o anumită sarcină se poate folosi un număr redus de “ingrediente active”, grupate în două categorii: strategii şi posibilităţi

În categoria strategiilor sunt incluse cele care înving rutina, bazate pe imaginaţie, de căutare (bazate pe experienţă şi analogie), analitice (descompunerea) şi cele de dezvoltare (comparaţia, contrastul, integrarea), toate având rolul de a recupera informaţiile din memorie.

În contrast cu aceste strategii care activează memoria, cea de-a doua categorie acţionează într-un mod mai pasiv, facilitând, provocând apariţia ideilor şi se referă la motivaţia intrinsecă, incubaţie şi amânarea evaluării noilor idei.

McFadzean40clasifică tehnicile de rezolvare creativă a problemelor în trei categorii,

38 Roco, M., op. cit, 1985, p.104-137 39 Smith, Geald F., Idea-Generation Techniques : A Formulary of Active Ingredients, Journal of Creative Behavior 32(2), 1998, p.107-133. 40 McFadyean, E.S., Enhancing creative thinking within organizations, Management Decision, 36(2), 1998, p.309-315

23

în funcţie de efectul lor asupra paradigmelor, astfel existând: tehnici care menţin paradigmele şi oferă soluţii în imediata vecinătate a

problemei, fără modificări semnificative, cum este cazul brainstormingului ; tehnici care extind paradigmele, încurajând mai mult ideile creative, forţând

asociaţii care să încurajeze producţia de idei noi, cum este cazul metaforei şi tehnicilor euristice;

tehnici care distrug paradigmele şi produc idei cu adevărat novatoare, căutarea soluţiilor la o problemă ignorînd apropierea de soluţii deja adoptate, prin utilizarea de stimuli diferiţi, utilizarea simţurilor şi a modurilor de comunicare cum sunt : desenul, visul şi atribuirea de roluri.

James M Higgins41 grupează tehnicile în funcţie de etapele procesului de rezolvare creativă a problemelor la care participă, astfel tehnicile de analiză a mediului, de recunoaştere şi identificare a problemelor, elaborare de ipoteze cuprind: benchmarchingul, listele de verificare, retrospectiva, lista de reclamaţii, jocul rolurilor, clădirea consensului etc.

Folosit pe scară largă, Benchmarkingul este o metodă de comparare a proceselor şi performanţelor organizaţionale în scopul de a le îmbunătăţi sau pentru a crea noi standarde. Analiza comparativă a unei organizaţii (sau subunităţi ale acesteia) cu alta similară este utilizată pentru a determina cât de bine funcţionează aceasta, ajutând la fundamentarea planurilor de îmbunătăţire, iar succesul metodei depinde de aplicarea ei sistematică având în vedere evoluţia permanentă a concurenţei . În practică se folosesc mai multe tipuri de comparaţii: benchmark intern (la nivelul unei organizaţii supunându-se analizei diferite subunităţi ale acesteia), competitiv (asigură compararea performanţelor sau proceselor unei organizaţii cu cele ale concurenţilor), funcţional (sunt comparate procese similare desfăşurate în cadrul a diverse organizaţii din cadrul aceleiaşi ramuri), generic (comparaţia se referă la operaţii desfăşurate în ramuri diferite).

Rezolvarea multor probleme solicită aflarea corectă şi exactă a cauzelor care au generat-o, iar acest lucru poate fi făcut de multe ori cu ajutorul reprezentărilor grafice, a diagramelor construite pornind de la diverse principii, care ne ajută să sistematizăm şi vizualizăm ideile într-un mod nou.În acest sens sunt utilizate mai frecvent:

Diagramele Ishikawa (sau „diagrama în oase de peşte”) ajută la identificarea şi detalierea cauzelor potenţiale care au creat problema, iar în cursul construirii ei pot apărea corelaţii sau soluţii noi, nesesizate anterior.

Diagramele why-why aplicate îndeosebi când se caută soluţii pentru ceva care nu merge bine, ajută la depistarea cauzelor primare pentru care se caută rezolvare, lucru de natură să asigure premise favorabile în găsirea unor soluţii reale.

Mind-mapping sunt diagrame care ilustrează modul de deducere a problemei şi căile de rezolvare, unele din altele, aşa cum apar ele în mintea noastră.

Tehnicile de generare de alternative cele mai uzitate sunt: analogiile şi metaforele, analiza soluţiilor mai vechi, lista de atribute, listele de întrebări, ochiul proaspăt, sinectica, brainstormingul, Philips 66, analiza morfologică, scrierea de scenarii, TRIZ etc.

O metodă foarte simplă şi deosebit de eficientă pentru culegerea de idei, soluţii la unele probleme sunt cutiile de sugestii puse la îndemâna salariaţilor sau chestionarele la care răspund persoane din afara firmei, în speciali beneficiari, furnizori şi alţi colaboratori.

41 Higgins, J.M., 101 creative problem solving techniques, Paperback ,1994., p.34-45

24

Ceserani şi Greatwood42 prezintă o metodologie de rezolvare creativă a problemelor care cuprinde mai multe etape şi în care sunt utilizate un număr de „exerciţii de gândire speculativă” pentru ca participanţii să se gândească la problemă din diverse perspective, utilizând diferite domenii de cunoştinţe, dând frâu liber imaginaţiei şi să prezinte nu numai ideile neconvenţionale, incomplete ci şi pe cele absurde (vezi tab.2).

Sarcina principală Definirea sarcinii principale ( problema de rezolvat) a etapei informaţii oferite participanţilor şi soluţii sau idei

prezentate anterior.

Trambulina Generarea unei varietăţi de opţiuni.

Selecţia Selectarea opţiunilor preferate ( pe baza faptului că sunt interesante, incitante şi nu fezabile). Lucrul cu opţiunile selectate (luate câte una pe rând).

Stabilirea modalităţilor de dezvoltare ulterioară.

Generarea de idei Generarea unui număr de 6-7 idei ce urmează a fi Dezvoltate.

Stabilirea conceptului Începe identificarea conceptului care corespunde cel mai bine şi evidenţierea părţilor bune şi a laturilor care trebuie dezvoltate în continuare şi pentru care

este nevoie de idei noi. Soluţia posibilă Formularea soluţiei posibile la problema dată.

Tab. 2. Metodologie de rezolvare creativă a problemelor (adaptare după Ceserani,J. şi Greatwood, P., Innovation and Creativity, London, Kogan Page, 1995, p.25)

Succesul japonez în domeniul tehnic şi comercial este atribuit muncii asidue, dar şi

modului de creare a cunoştinţelor prin dezvoltarea muncii în echipă şi implicarea tuturor membrilor săi, a unui sistem permanent de perfecţionare şi dezvoltare a abilităţilor şi unei bune comunicări între toate nivelurile ierarhice în cadrul organizaţiei. Numeroase metode aplicate cu succes aici au fost mai apoi preluate, iar unele dintre ele adaptate corespunzător culturii vestice, datorită eficienţei dovedite de-a lungul timpului în mari firme japoneze.

Numeroase tehnici dezvoltate în anii `60-`70 constituie părţi de bază ale sistemului

42 Ceserani, J., Greatwood, P., Innovation and Creativity, London, Kogan Page, 1995, p.25

25

de control al calităţii început în Japonia (ex. “NM Method”43, care este un proces în cinci etape de generare de idei, “KJ Method” de Jiro Kawakita).

Abordarea incrementală a creativităţii este o caracteristică a japonezilor datorată atât culturii, cât şi sistemului educaţional, astfel ei sunt capabili să dezvolte o idee, să-i aducă în permanenţă îmbunătăţiri mici, pas cu pas, şi drept consecinţă să se constituie într-o inovaţie (un exemplu în acest sens este Sistemul de producţie Toyota sau mai bine cunoscut sub denumirea de Kaizen ).

Tot mai des folosită în generarea ideilor, şi în special în activitatea inovativă, teoria TRIZ, în forma sa clasică, a fost iniţiată de Altshuller în urma analizei a peste 2,5 milioane de patente tehnice din întreaga lume , ceea ce i-a permis observarea tiparelor după care se repetă problemele şi soluţiile din domeniul industrial şi ştiinţific, precum şi stabilirea unor legi, principii şi algoritmi pentru rezolvarea problemelor, având în vedere evoluţia sistemului tehnologic. Furnizând previziuni cu privire la evoluţia tehnologiilor, această teorie este utilizată atât în găsirea problemelor, cât şi în rezolvarea lor. Conţinând regulile după care are loc evoluţia sistemului tehnologic, teoria include trei părţi, patru instrumente pentru rezolvarea conflictelor, opt legi ale evoluţiei sistemului tehnologic şi a condus la elaborarea algoritmul pentru invenţii ARIZ.

Brainstormingul este cea mai cunoscută şi uzitată tehnică de stimulare a creativităţii cunoscând numeroase variante de aplicare, succesul său se datorează atât simplităţii, cât şi faptului că poate fi integrată uşor în toate celelalte metode.

Un blocaj al creativităţii, deosebit de nociv pentru imaginaţie, este tendinţa de a evalua o idee simultan cu emiterea ei. Respingerea unei idei imediat ce a fost emisă are loc din motive aşa-zis pragmatice şi realiste, făcându-se adesea confuzie între o idee nouă şi una perfectă.

Pentru eliminarea acestui blocaj, Osborn a elaborat un principiu, valorificat în cadrul metodei brainstorming, care constă în separarea momentului de elaborare sau apariţie a unei idei de cel referitor la evaluarea ei (alături de o serie de alte reguli care asigură alungarea cerberilor gândirii logice de la porţile imaginaţiei, considerându-se că, chiar dacă este absurdă, imaginaţia liberă este binevenită).

Hubert Jaoui44 este autorul unei noi metode, pentru eliberarea imaginaţiei creatoare de acest blocaj, denumită P.A.P.S.A. (Percepţie, Analiză, Producţie, Selecţie, Aplicaţie).

Un demers creativ, în viziunea sa, cuprinde cinci etape, fiecare dintre ele comportând o fază divergentă şi una convergentă. Pentru fiecare etapa s-au pus la punct diferite tehnici creative respectând alternanţa divergenţă-convergenţă, care să permită acceptarea ideilor noi fără ca ele să fie sufocate: astfel, faza divergentă permite emiterea unui număr mare de idei, fără ca ele să fie apriori cenzurate, în timp ce faza convergentă adună multitudinea de idei produse în faza precedentă, canalizează energia, eliberată anterior, pentru a ajunge la una sau mai multe soluţii originale, eficiente, fezabile.

1. Percepţia este faza în care trebuie simţită problema în totalitate, printr-o mai bună utilizare a capacităţilor şi simţurilor noastre, printr-o mobilizare atât raţională, cât şi intuitivă. Analiza corectă a unei situaţii necesită perceperea cât mai complexă, cât mai fin nuanţată posibil. Complexitatea informatiilor care ne parvin în legătură cu problema necesită o ascultare activă care se caracterizează printr-o înţelegere efectivă a ceea ce este

43 Proctor,T., Kim Hua Tan, Kensuke Fuse, Cracking the Incremental Paradigm of Japanese Creativity, Creativity and Innovation Management, Blackwell Publishing, vol.13, nr.4, decembrie 2004, p.210-211 44 Citat în Roco., M, op. cit., 2001,p.226

26

perceput, printr-o percepţie eficientă a ceea ce ne parvine de-a lungul multitudinii de senzaţii pe care le avem.

2. Analiza situaţiei trebuie să fie cât mai profundă şi să se realizeze pe diferite căi, pentru a descoperi adevărata structură a problemei. Această etapă trebuie să conducă la structurarea problemei în subprobleme; la stabilirea direcţiilor de cercetare prioritare şi la stabilirea criteriilor de succes specifice care vor trebui utilizate în etapa de selecţie, după notarea criteriilor generale. Analiza creativă are loc în două faze: în cea divergentă are loc explorarea sistematică dar liberă, strângerea de date diferite, fără clasificarea şi judecarea lor, pentru ca apoi, în faza convergentă să aibă loc selecţia, clasificarea şi organizarea informaţiilor menite să prezinte adevărata problemă.

3. Producţia de idei constituie desigur etapa cea mai importantă, rolul acesteia fiind de generare a cât mai numeroase şi originale soluţii la problema dată (de la cele mai trăsnite, la cele mai realiste), fără nici o cenzură. În faza divergentă se emit idei fără nici o cenzură sau autocenzură, putându-se aplica numeroase tehnici creative, obţinându-se rezultate optime în grup. În faza convergentă se convine, în grup sau individual, asupra modului de clasificare a ideilor, de regrupare a lor, fără a se elimina unele dintre ele sau să li se acorde note pentru originalitate.

4. Selectia dintre ideile propuse a celor care corespund cel mai bine obiectivelor este şi ea o etapă în care se desfăşoară alernanţa divergenţă-convergenţă. Ideile sunt abordate prin concentrarea asupra părţilor pozitive, putând avea loc reformularea unor idei, urmată de un examen obiectiv al conţinutului acesteia. Selecţia se face pornind de la criterii raţionale, dar puse într-o situaţie prospectivă. Evaluarea obiectivă a propunerilor presupune aplicarea succesivă a trei filtre:

-selecţionarea ideilor cu cel mai înalt grad de eficientă; -se utilizează note de originalitate pentru departajarea ideilor; -se recurge la criteriul de fezabilitate pentru selecţionarea ideilor cele mai eficiente şi

cele mai originale. 5. Aplicarea ideilor alese şi prezentarea lor în mod adecvat executanţilor în scopul

evitării respingerii automate a noului şi transformării acestora în parteneri la schimbare. Noile oportunităţi apărute o dată cu dezvoltarea şi utilizarea pe scară largă a tehnicii

de calcul electronice, a reţelelor de calculatoare şi a Internetului au fost valorificate prin apariţia a numeroase noi tehnici menite să stimuleze rezolvarea creativă a problemelor. Astfel, utilizate pe scară din ce în ce mai largă, “întrunirile electronice” beneficiază de un software, dezvoltat iniţial la Universitatea din Arizona, cunoscut sub denumirea de “GroupSystem Electronic Meetings”.

Întrunirile electronice posibile utilizatorilor de calculatoare cuplate la o reţea internă a întreprinderii sau la Internet, oferă numeroase facilităţi: participanţii nu sunt condiţionaţi de prezenţa lor fizică într-un anumit loc, la un anumit moment şi îşi pot păstra anonimatul (lucru de natură să înlăture o serie de inhibiţii în formularea unor idei, opinii sau soluţii).

În cadrul acestor întâlniri electronice se caută soluţii la o problemă formulată de către iniţiatorul sesiunii şi sunt utilizate inclusiv tehnici de stimulare a creativităţii dezvoltate la şedinţele convenţionale, pentru a obţine cât mai multe idei şi soluţii de la participanţi. Avantajele sunt numeroase, pornind de la posibilitatea implicării unui număr sporit de participanţi ( care devin disponibili fără eforturi deosebite, ei putând fi răspândiţi în orice loc, condiţia fiind accesul la reţea sau Internet), generarea unui număr foarte mare de idei care rămân înregistrate pe suporturi electronice şi pot fi fructificate şi ulterior ( fără a

27

fi abandonate după alegera celei mai bune dintre el), posibilitatea de a continua generarea de idei cu privire la modul de implementare efectivă a soluţiei găsite prin această modalitate şi implicit creşterea gradului de implicare a participanţilor la aplicarea soluţiei.

CAPITOLUL 2 CREATIVITATEA ŞI FORMELE SALE DE MANIFESTARE LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

2.1 Creativitatea şi rolul său în progresul economico-social Revoluţia industrială este urmată de o etapă caracterizată de apariţia unor ramuri

industriale dominante noi, de schimbări profunde în natura produselor, de scurtarea duratei lor de viaţă datorită inovării continue şi a cererii tot mai crescute de produse personalizate. Acest lucru este posibil ca urmare a schimbărilor tehnologice care au condus la informatizarea procesului de fabricaţiei şi diversificarea, destandardizarea produselor, în condiţiile unor costuri de producţie neprohibitive.

Tehnologiile asistate de calculator permit producerea de bunuri intens specializate, în cantităţi restrânse, destinate unor pieţe compartimentate, având loc astfel o trecere de la producţia de masă a articolelor de larg consum, la articole reduse cantitativ, dar de înaltă valoare adăugată, menită să răspundă cerinţelor tot mai sofisticate ale consumatorilor.

Producţia se consideră că începe înainte de fabrică şi susţine produsul şi după vânzare, urmând chiar să asigure şi eliminarea ecologică a produsului după folosire, iar valoarea adăugată rezultă dintr-un efort total la care devine parte însuşi clientul, transformat în colaborator şi sursă importantă de informaţii pentru toţi cei care participă la producţia, distribuţia şi comercializarea sa.

“Noua Economie”, care exprimă realitatea complexă a economiilor avansate, se referă la produsele îmbunătăţite în permanenţă, comercializate de agenţi novatori care identifică sau chiar creează şi exploatează nişe noi, pe pieţe aflate într-un proces de globalizare rapidă.

Crearea, utilizarea intensivă şi transmiterea cunoştinţelor este posibilă printr-un management creativ al propietăţii intelectuale, prin stimularea inovării continue şi difuzării rapide a noilor cunoştinţe.

Dezvoltarea sectoarelor de servicii şi informaţii, computerizarea fabricaţiei conduc la schimbarea naturii avuţiei, astfel patrimoniul material al firmei îşi pierde supremaţia fiind detronat de “contactele şi puterea marketingului şi a forţei sale de vânzări, capacitatea organizaţională a administraţiei şi ideile care dospesc în capetele angajaţilor”45. În

45 Toffler, A., Puterea în Mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, pag. 67