Creativitatea în abordarea problematicii comunicării orale/scrise

la orele de limba şi literatura română în liceu

Comunicarea (comunicaţia1) reprezintă un proces complex, un schimb substanţial,

energetic şi/sau informaţional între două sau mai multe sisteme, pe baza căruia se asigură

reflectarea sistemului emiţător (reflectat) în sistemul receptor (reflectant). În orele de limba şi

literatura română, acest concept este strâns legat de competenţa de exprimare (scrisă sau

orală), de posibilitatea de transmitere a cunoştinţelor şi a modului de prezentare a acestora. Ca

profesori, suntem interesaţi de situaţia de comunicare în care elevul devine emiţător, mesajul

său formulându-se în mod scris sau oral, prin diferite canale de transmitere (căi ce pot genera

forme diferite de evaluare a modului de comunicare). De asemenea, ne interesează limbajul

folosit (codul) şi structurarea mesajului (referent, idee, propoziţii, fraze, ş.a.). Pornind dinspre

o bună cunoaştere a modurilor de relaţionare şi transmitere a informaţiilor, dinspre o

gestionare conştientă a funcţiilor limbajului (funcţia conativă, cognitivă, fatică, referenţială,

metalingvistică, emotivă, poetică), profesorul de limba şi literatura română glisează acest

proces al comunicării în sfera creativităţii.

Creativitatea este un proces psihologic şi este strâns legat de aptitudine şi predispoziţia

spre nou, reprezintă „o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistemul de

personalitate”2. Creativitatea presupune o depăşirea a ideii de suficienţă/eficienţă, tocmai de

aceea acest concept este asociat ideii de standard, lucru care stimulează, de altfel, şi procesul

de evaluare.

Atunci când ne focalizăm atenţia asupra întrebării „ce caracterizează o comunicare

creativă” (fie ea orală sau scrisă), răspunsul ne direcţionează către mesajul formulat de către

emiţător, către alcătuirea acestuia în structură şi conţinut ideatic, adică formă şi sens. Cu alte

cuvinte, profesorul de limba şi literatura română va urmări în procesul didactic crearea unor

situaţii de comunicare care să aibă ca produse mesaje corecte, clare, expresive şi originale.

Aşadar, creativitatea presupune corectitudine (respectarea normelor ortografice), claritate şi

expresivitate, şi nu în ultimul rând – originalitate. Uneori conceptul de originalitate este

confundat cu cel de creativitate, însă, în funcţie de etapa de dezvoltare a elevului, gradul de

1 Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, pag. 1252 Idem., pag. 152

1

creştere a nevoii de noutate în producerea mesajelor scrise şi orale diferă. Situaţiile sunt

diferite, dacă ne raportăm la cerinţele propuse unui elev de liceu, clasa a IX-a, cu un elev de

clasa a XII-a. Nu doar cerinţele (itemii) propuse pentru a crea diferă, ci şi produsele

(rezultatele) acestora.

Într-o altfel de exprimare, creativitatea presupune talent, iar profesorul trebuie să-l

descopere. Mirela Mureşan propune în volumul Lecturiada 3. Cercuri de lectură un joc al

cuvântului care stimulează creaţia , demonstrând funcţia reflexivă a limbajului: „creaţia (…)

poate fi privită ca un autoportret al creatorului ei. Opera (…) este, în ultimă instanţă, un

autoportret tainic al scriitorului. Scrisul mărturiseşte despre chipul adevărat al autorului ei,

dincolo de aparenţele textului”3. Înţelegem prin această definiţie însuşi scopul dascălului, al

profesorului care trebuie să descopere autorii (elevii) în opere (mesajele transmise). Acest

scop nu este altul decât cel de stimulent al creaţiei şi îndrumător al acesteia. Elevului i se

poate transmite rolul funcţiei reflexive pentru a şti cât de importantă este creativitatea.

Creativitatea porneşte din latura personală, funcţia emotivă, şi transfigurează cuvântul,

funcţia poetică. Practic, profesorul care doreşte ca procesul de creare să aibă loc urmăreşte ca

aceste două funcţii să se îmbine pe parcursul comunicării.

Ora de limba şi literatura română gestionează o serie de itemi care ajută mult

creativitatea. Vorbim aici despre itemii semiobiectivi şi itemii subiectivi, cei din urmă fiind

cei mai uzuali. Însă pentru a propune unui elev un item subiectiv (compunere, eseu, idee,

argument, ş.a.), profesorul trebuie să construiască paşi mărunţi în atingerea unui produs final.

Pornind de la elementele constitutive ale unei programe şcolare (competenţe generale, valori şi

atitudini, competenţe specifice şi conţinuturi asociate acestora, recomandări privind conţinuturile

învăţării şi sugestii metodologice), dascălul de limba română urmăreşte atent procesul de formare a

unui individ care are, în final, competenţa de exprimare scrisă şi orală şi abilitatea creatoare, cu care,

de altfel, este născut.

În programa pentru clasa a X-a4, ca de altfel în toate celelalte programe pentru anii de

studiu din liceu, în secţiunea Valori şi atitudini, profesorul este îndrumat să dezvolte

„cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare şi a încrederii în propriile abilităţi de

comunicare” ale elevului. Acest aspect se construieşte încă din primul an de liceu, urmând ca

la final, absolventul să treacă printr-un examen de certificare a competenţei de exprimare

orală şi scrisă (prin examenul de bacalaureat).

3 Mirela Mureşan, în vol. Lecturiada 3. Cercuri de lectură, (coord. Monica Onojescu), Editura Paralela 45, 2009, pag. 1694 Programa pentru limba şi literatura română, clasa a X-a, anexa nr. 2 la Ordinul 4597/31 august 2004

2

Comunicarea ocupă un loc central în programele şcolare, dimensiunea lingvistică fiind

regăsită în secţiunea „elemente de construcţie a comunicării”, iar dimensiunea textuală şi cea

discursivă în secţiunea „comunicare orală” şi „scrierea”.

Fenomenul creativităţii în exprimarea scrisă sau orală reprezintă, în acest sens, o

„relaţie fluctuantă între câmpuri şi dimensiuni multiple ale modului nostru de funcţionare, atât

la nivel mintal (…), cât şi la nivel social”5. Cu alte cuvinte, creativitatea trebuie înţeleasă, în

contextul competenţei de comunicare, ca producere de text (a vorbi – rol locutor / a scrie – rol

scriptor).

Competenţa de comunicare reprezintă „un set de strategii sau de procedee creative ce

permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context, o abilitate de a participa la

discurs, fie el vorbit sau scris, printr-o desfăşurare abilă a cunoştinţelor despre funcţionarea

limbajului”6.

Creativitatea în abordarea problematicii comunicării orale/scrise la orele de limba şi

literatura română în liceu presupune un demers didactic profesionist, implică stimularea

elevilor pentru creare, pentru adaptare la situaţii de comunicare diverse. În acest sens,

didactica modernă propune metode şi procedee de stimulare a creativităţii în comunicarea

orală şi scrisă. Enumerăm câteva, fără a intra în detalierea acestora: dezbaterea, jocul,

argumentarea, discursul, interviul, povestirea, dialogul, brainstormingul, ş.a.

Bibliografie: Alina Pamfil, Modelul comunicativ-funcţional şi elementele de construcţia

comunicării, în rev. Perspective, nr. 6, 2003, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca

Anda Grif, Comunicare ficţională şi nonficţională, Editura Diversitas, 2003 André de Peretti, Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2007 Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2006 Mirela Mureşan, în vol. Lecturiada 3. Cercuri de lectură, (coord. Monica Onojescu),

Editura Paralela 45, 2009 Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978 Programa pentru limba şi literatura română, clasa a X-a, anexa nr. 2 la Ordinul

4597/31 august 2004

5 André de Peretti, Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pag. 86 H. Widdowson, citat în Modelul comunicativ-funcţional şi elementele de construcţia comunicării, autor Alina Pamfil, rev. Perspective, nr. 6, 2003, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, pag. 11

3