UNIVERISTATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

Profesor univ. dr. MIHAI CONSTANTINESCU Lector univ. dr. MARIUS AMZULESCU

DREPT CONTENCIOS CONSTITUŢIONAL Ediţia a III - a

Bucureşti, 2005

2

CUPRINS Capitolul I. Necesitatea controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legii A. Problematica privind constituţionalitatea legii şi controlul legitimităţii sale

constituţionale B. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului prin intermediul unei autorităţi

jurisdicţionale C. Locul contenciosului constituţional în sistemul juridic naţional Capitolul II. Statutul Curţii Constituţionale şi al judecătorilor A. Statutul Curţii Constituţionale. B. Statutul judecătorilor constituţionali.. Capitolul III. Competenţa şi actele Curţii Constituţionale. A. Competenţa Curţii.. B. Actele Curţii Constituţionale... Capitolul IV. Supremaţia Constituţiei... A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii. B. Actele supuse controlului de constituţionalitate Capitolul V. Criteriile generale de exercitare a controlului de constituţionalitate. A. Criterii de interpretare.. B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului. Capitolul VI. Tipologia controlului (categoriile şi modalităţile controlului). A. Constituţionalitatea internă şi constituţionalitatea externă B. Control preventiv şi control posterior... C. Control abstract şi control concret.. Capitolul VII. Procedura de control al constituţionalităţii legii A. Aspecte generale ale procedurii de control. B. Controlul preventiv de constituţionalitate. C. Controlul regulamentelor Parlamentului. D. Excepţia de neconstituţionalitate. Capitolul VIII. Controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei Capitolul IX Controlul constituţionalităţii partidelor politice Capitolul X Controlul criteriilor constituţionale pentru îndeplinirea funcţiei de Preşedinte al României A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui României B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României… C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României…… Capitolul XI Controlul referendumului şi a iniţiativei populare

3

A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni Capitolul XII Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a legii A. Efectele deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale B. Efectele deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale Capitolul XIII Tipologia deciziilor Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a legii A. Tipologia deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale B. Tipologia deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale LEGISLAŢIE Constituţia României – extras Legea nr. 47/1992privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată Regulament de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale BIBLIOGRAFIE

4

Capitolul I. NECESITATEA CONTROLULUI JURISDICŢIONAL

AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII

A. Problematica privind constituţionalitatea legii şi controlul legitimităţii sale constituţionale

Cu privire la controlul constituţionalităţii legii există următoarele tendinţe şi practici:

- absenţa oricărui control; - controlul prin opinia publică; - controlul prin referendum; - controlul exercitat printr-un organ politic; - controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional; - controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat.

Pornind de la această premisă, precizăm următoarele:

1. Absenţa oricărui control se bazează pe teza că poporul, ca titular al puterii, decide, deleagă, sancţionează, controlează, judecă, dar el însuşi nu poate fi judecat, sancţionat sau controlat deoarece astfel nu ar mai fi suveran. Parlamentul, legitimat prin alegeri, exercită suveranitatea poporului, fiind astfel el însuşi suveran, aşa încât, la adoptarea legilor, Parlamentul are în vedere şi constituţionalitatea acestora; oricum, activitatea parlamentarilor, ca reprezentanţi ai poporului, nu ar putea fi sancţionată decât de popor, singurul care i-a împuternicit să legifereze. Este concepţia legicentristă, caracteristică statului legal, de sorginte iacobină (tendinţa cea mai radicală a revoluţiei franceze ce a instituit perioada denumită a terorii), potrivit căreia parlamentul fiind suveran, ca urmare a delegării elective ce i-a fost acordată, legea este un ecran opac între Constituţie şi popor, deoarece altminteri însăşi suveranitatea poporului ar fi afectată. Absorbind întreaga putere în stat, inevitabil, regimul politic devine dictatorial. Este ceea ce în Revoluţia Franceză a constituit-o Convenţia. Dar orice dictatură se epuizează prin însăşi exerciţiul ei, deoarece într-o lume finită, ca a noastră, nimic nu poate fi infinit.

2. Controlul prin opinia publică se întemeiază, în esenţă, pe aceleaşi argumente dar, admiţând posibilitatea ca alesul poporului să nu reflecte voinţa acestuia, presupune sau implică violenţa poporului, în momentul încălcării dispoziţiilor constituţionale; acest fundament ideologic justifică teoria rezistenţei la opresiune, şi s-a reflectat în constituţiile care au consacrat dreptul la insurecţie (Constituţia Franţei de la 1793).

Notă - Limita cea mai severă a celor două concepte susmenţionate este că ele justifică doar sancţionarea de către popor a unui regim politic opresiv, fiind inadecvate soluţionării unei problematici prin excelenţă juridică, privind legitimitatea constituţională a legii.

3. Controlul prin referendum este o modalitate democratică, dar prezintă numeroase neajunsuri:

- prin natura sa, controlul constituţionalităţii legii implică analize de specialitate, de o mare complexitate, inadecvate formării unor opţiuni

5

populare, în esenţă politice, formate ca urmare a confruntării unor imagini publice, care de aceea presupun doar aspecte fundamentale, susceptibile de a permite electoratului o alegere între variantele supuse deciziei sale;

- rolul hotărâtor al partidelor politice, liderilor şi formatorilor de opinie (mass-media) în configurarea reprezentărilor populare, având ca efect transformarea unei problematici, primordial juridică (supremaţia Constituţiei) într-o simplă opţiune politică;

- costuri ridicate rezultând din faptul că la referendum statul „vine la electorat” spre a-i informa pe alegători asupra unei problematici de interes public şi a-i pune în situaţia de a se exprima, chiar dacă există anumite structuri şi modalităţi organizatorice instituite în acest scop, spre deosebire de confruntarea electorală, când întotdeauna „alegătorii vin la stat”, adică la structurile organizatorice instituite în acest scop, pentru a-şi exprima opţiunea, care însă este de natură diferită, în principal partizană şi competitivă, iar informarea lor se asigură, în mod corespunzător, mai ales de către partidele politice, ca intermediari între stat şi societate;

- frecvenţa relativ mare a cazurilor de neconstituţionalitate; - de regulă aceste cazuri, deşi prin natura lor implică un interes general

(public), constând în supremaţia Constituţiei, nemijlocit privesc numai interesul unor segmente sociale, nu a corpului electoral în întregul său, astfel încât nu sunt susceptibile a trezi participarea efectivă a electoratului;

- toate argumentele ce justifică regimul reprezentativ mutatis mutandis privesc şi controlul constituţionalităţii legii; în opţiunea sa corpul electoral poate fi însă liberticid (acapararea puterii de către Hitler sau Mussolini) sau conservator (experienţa unor referendumuri în Elveţia şi Italia), astfel că pe calea referendumului s-ar putea ratifica chiar o neconstituţionalitate (un aspect justificativ al rolului Curţilor Constituţionale este legat tocmai de sancţionarea unor asemenea derapaje politice).

4. Controlul exercitat printr-un organ politic este specific, în secolul XX, cu

precădere în ţările ce asimilaseră modelul sovietic, realizându-se de către legiuitor, ceea ce s-a dovedit ineficient, deoarece „nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”; în plus, conducerea de către partidul politic unic avea drept consecinţă că un asemenea control era doar aparent.

5. Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional Negarea controlului constituţionalităţii legii se întemeia pe prezumţia că legea,

fiind expresia voinţei majoritare a reprezentanţilor poporului, exprimă implicit voinţa majoritară în societate; experienţa istorică a regimurilor politice totalitare şi dictatoriale au compromis definitiv această prezumţie; postulatul controlului este existenţa sau oricum posibilitatea existenţei unor opinii divergente în societate, inclusiv în adunările reprezentative, cu privire la conţinutul voinţei populare; de aceea controlul este unul din consecinţele pluralismului inerent democraţiei, fiind de neconceput în condiţiile regimului politic întemeiat pe principiul unanimismului; existând o deosebire între voinţa guvernanţilor şi cea a guvernaţilor (una dintre consecinţele inevitabile ale pluralismului), controlul constituţionalităţii legii nu este un control contrar principiului democratic al reprezentativităţii, deoarece nu voinţa populară este controlată, ci aceea a guvernanţilor; poporul îşi exprimă voinţa supremă în Constituţie, astfel încât legea reprezintă voinţa generală numai în respectul

6

Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii legii sancţionează, în principal, două aspecte:

- încălcarea de către autoritatea legiuitoare a drepturilor fundamentale ale omului, în general, deci un spaţiu politic rezervat intereselor individuale şi colective ale persoanei;

- regimul de separare şi colaborare a puterilor în stat, aşa cum el rezultă din echilibrul instituţional al autorităţilor publice, prevăzut de Constituţie.

Concluzie: controlul constituţionalităţii legii priveşte trăsăturile fundamentale ale regimului politic constituţional, iar legitimitatea sa se fundamentează pe cele două aspecte susmenţionate: ataşamentul persoanei pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale, individuale sau colective, şi receptarea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat.

Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional a apărut şi se realizează prin două modalităţi fundamentale: în cadrul competenţelor ce revin instanţelor judecătoreşti, prima şi cea mai veche modalitate, şi controlul exercitat printr-un organ unic de jurisdicţie constituţională, modalitate ulterioară ce îşi află rădăcinile în primul din aceste două tipuri.

5.1. Controlul jurisdicţional realizat prin intermediul instanţelor

judecătoreşti este întâlnit astăzi în practica mai multor state (S.U.A., Japonia, Argentina, Australia, Brazila etc.) şi se realizează fie concentrat, competentă fiind doar instanţa supremă, cum era în Constituţia română din 1923, fie de către toate instanţele judecătoreşti, cum este în Statele Unite, în ambele ipoteze, deciziile având însă efecte inter partes litigantes. În sistemul de drept de common law obligativitatea precedentului evită decizii contare în speţe similare, deoarece legea declarată neconstituţională face parte din “stare decisis”, adică din partea hotărârii anterioare ce constituie precedentul cu caracter obligatoriu, spre deosebire de „obliter dicta” care, constituind parte conjuncturală, nu poate avea caracter obligatoriu.

Această soluţie, în care toate instanţele să realizeze un control de constituţionalitate a legii nu se poate aplica în sistemul de drept din ţările ce constituie familia de drept romano-germanică, în cadrul căreia judecătorul este numai „vocea legii”, după expresia lui Montesquieu), ceea ce a împiedicat mult timp acceptarea controlului însuşi.

5.2. Controlul exercitat printr-un organ unic, exercitând o jurisdicţie unică,

centralizată şi specializată se regăseşte în Italia, Germania, Franţa, Spania, Belgia, Cehia, Slovenia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria, Federaţia Rusă, Polonia, Turcia, România etc., iar în afara continentului european, în numeroase ţări din Africa şi Asia. Autoritatea care efectuează controlul - Curte, Tribunal sau Consiliu Constituţional - este independentă faţă de celelalte autorităţi, exercită o jurisdicţie specială şi specializată, ce rezultă dintr-o competenţă de atribuire, iar deciziile sale au efecte "erga omnes", faţă de toate autorităţile publice şi cetăţeni (persoane fizice sau juridice, în limitele teritoriale ale naţiunii).

Controlul de constituţionalitate exercitat printr-un organ unic are semnificaţia instituirii unei jurisdicţii pentru garantarea supremaţiei unei legi, în cazul de faţă a legii fundamentale a statului, Constituţia.

După al doilea război mondial au apărut jurisdicţii internaţionale specializate pentru asigurarea aplicării unei reglementări instituite printr-o convenţie internaţională, cum este Curtea pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, pentru Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale sau Curtea pentru

7

Comunităţile Europene de la Luxembourg, pentru tratatele constitutive ale Uniunii Europene. În mod necesar, între aceste jurisdicţii internaţionale şi jurisdicţiile naţionale de control al constituţionalităţii legii intervin relaţii de colaborare; o anumită interferenţă este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale de la Bucureşti, ale cărei decizii sunt fundamentate nu numai pe prevederile Constituţiei, dar şi, în temeiul art. 20 din Constituţie, pe practica Curţii de la Strasbourg (iar după aderarea României la Uniunea Europeană, se va avea în vedere şi jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg). Este consecinţa unui fenomen mai general, în plină dezvoltare, de constituţionalizare a dreptului internaţional, constând în receptarea pe plan constituţional a standardelor comunităţii internaţionale.

B. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului realizat de autorităţi jurisdicţionale 6. Modelul american A fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii, la 1803, în cauza rămasă

celebră: Marbury versus Madison. Este de necontestat faptul că adoptarea în 1787 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii a reprezentat un liant care a dus la întărirea tinerei federaţii americane. Dar nici una dintre prevederile acestei Constituţii nu consacră, nici în prezent, controlul de constituţionalitate. Explicaţia acestei situaţii este rezultatul luptei acerbe din Convenţia de la Philadelphia dintre federalişti (care erau reprezentanţii marilor state: Virginia, Pennsylvania etc.) şi antifederalişti (apărători ai drepturilor statelor mai mici: Delaware, New York, Rhode Island etc.) Primele dintre aceste state erau promotoarele unui stat federal puternic, interesate în asigurarea supremaţiei Constituţiei în raport cu legile şi constituţiile statelor federate. Departe de a reprezenta o victorie triumfală, adoptarea Constituţiei americane, şi astăzi în vigoare, a întâmpinat o rezistenţă destul de puternică din partea opiniei publice, a unor ziare şi a unor politicieni. Chiar dacă la nivel doctrinar au fost o serie întreagă de luări de poziţie în susţinerea supremaţiei Constituţiei, era nevoie de un act juridic care să fundamenteze principiul supremaţiei legii fundamentale a federaţiei în raport cu celelalte legi şi cu constituţiile statelor federate. Era esenţial ca principiul admisibilităţii controlului judiciar de constituţionalitate să fie consacrat în aşa fel încât să capete valoare indiscutabilă, iar calea jurisprudenţială era cea mai potrivită. Pretextul l-a constituit refuzul lui Madison (ministru al justiţiei sub preşedinţia lui Jefferson) de a-i înmâna lui Marbury actul numirii în funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie, act care fusese emis de fostul preşedinte Adams. Curtea Supremă, condusă de Chief John Marshall, a constatat că legea care obliga pe ministrul justiţiei să înmâneze acest act este neconstituţională, deoarece noul preşedinte Jefferson avea dreptul constituţional să instaleze în funcţie un judecător pe care îl considera că este conform vederilor sale (spoil system). Astfel, deşi la putere, ca urmare a alternanţei, erau antifederaliştii lui Jefferson, ei şi-au manifestat din plin acordul la soluţia Curţii Supreme de Justiţie, iar decizia pronunţată a inaugurat controlul constituţionalităţii legii pe cale pretoriană care, paradoxal, a avut printre alte consecinţe întărirea federaţiei americane.

Judecătorul John Marshall, inspiratorul deciziei Curţii Supreme de Justiţie, a fundamentat atunci controlul constituţionalităţii pe un raţionament ce a rămas clasic: ori Constituţia este superioară legii, care, deci trebuie să i se conformeze, or, dacă are aceeaşi putere ca o lege, Constituţia este inutilă, putând fi modificată oricând de legiuitorul ordinar, ca şi oricare altă lege. Şi în prezent, controlul de constituţionalitate

8

în Statele Unite ale Americii se realizează tot pe cale pretoriană, datorită existenţei sistemului de common law, bazat pe preeminenţa precedentului judiciar.

Ca proceduri caracteristice pentru modelul american, larg răspândit îndeosebi în ţările de common-law care au adoptat o constituţie scrisă, sunt: excepţia de neconstituţionalitate invocată într-un proces, (cu caracter represiv) injoncţiunea invocată în afara unui proces (cu caracter preventiv) şi judecata declaratorie, în caz de dificultate de aplicare a legii.

7. Modelul european

- a fost influenţat de concepţia şcolii normativiste a lui Hans Kelsen, ce a fundamentat necesitatea controlului pornind de la realitatea structurii sistemului juridic în formă de piramidă, având Constituţia ca normă supremă;

- controlul este centralizat, asigurând astfel aplicarea uniformă a Constituţiei, şi se realizează de către o autoritate care nu face parte din nici una dintre cele trei puteri clasice – legiuitoare, executivă şi judecătorească – fiind rodul colaborării acestora; se evită astfel politizarea activităţii de control al constituţionalităţii legii;

- efectele deciziilor sunt opozabile "erga omes"; - modelul european este rezultatul evoluţiei modelului american; s-a dezvoltat în

Europa în mai multe valuri succesive: după primul război mondial (Austria, Cehoslovacia), ca urmare a prăbuşirii regimurilor fasciste sau autoritare (Germania, Italia, Spania, Portugalia) sau unor schimbări de regim (Franţa după Constituţia din 1958, Belgia după federalizare) şi după căderea regimurilor comuniste în ţările din răsăritul Europei;

- controlul poate fi realizat pe calea: * excepţiei de neconstituţionalitate; * recursului direct (acţiunii “in amparo” în Spania şi Portugalia); * controlului preventiv, înainte de publicarea legii (în Franţa este singura

modalitate de control); * în alte modalităţi, cum ar fi avizul prealabil (Canada).

Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, a receptat excepţia de neconstituţionalitate, controlul preventiv şi, într-o modalitate mai restrânsă, recursul direct în ce priveşte regulamentele parlamentare şi excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul Poporului.

8. Evoluţia controlului de constituţionalitate în România a) În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru prima

dată în 1912, tot pe cale pretoriană, potrivit modelului european, prin aşa numitul Proces al tramvaielor, de către Tribunal Ilfov, care a infirmat aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară Constituţiei, soluţie confirmată şi de Curtea de Casaţie.

În 1909 a fost votată o lege prin care urma să se înfiinţeze o societate pe acţiuni având ca obiect de activitate executarea lucrărilor de introducere în Bucureşti a reţelei de tramvaie electrice. În temeiul acestei legi, municipalitatea a redactat statutul, a emis acţiunile şi a înscris societate la Tribunalul de comerţ. Capitalul social al acestei societăţi s-a realizat prin subscripţie publică. În urma unei schimbări politice, guvernul liberal a fost înlocuit cu unul conservator care, sub influenţa proprietarilor de tramvaie trase de cai, a anulat aprobarea dată statutului societăţii comerciale de către vechiul cabinet. Noul primar şi noul consiliu municipal nu au ţinut cont de prevederile legii prin care Societatea de tramvaie a fost înfiinţată, iar Parlamentul a adoptat o lege prin care a aprobat un nou statut al societăţii potrivit căreia

9

municipalitatea era autorizată să răscumpere instalaţiile şi materialul societăţii la preţul de producţie, iar dacă acţionarii nu vor accepta condiţiile astfel impuse, să li se restituie valoarea nominală a acţiunilor cu o dobândă de 6%, ceea ce practic echivala cu o expropriere. În faţa Tribunalului Ilfov, Societatea de tramvaie a susţinut că legea încalcă principiul separării puterilor reglementat de Constituţia din 1866, deoarece soluţiona probleme litigioase, care erau de resortul puterii judecătoreşti, cât şi articolul din Constituţie ce consacra faptul că proprietatea este sacră şi inviolabilă, de vreme ce prin legea respectivă Societatea era lipsită de patrimoniul său, iar acţionarii de acţiunile lor. Decizia Tribunalului Ilfov a consacrat pentru prima dată supremaţia Constituţiei în raport cu legea, iar la recursul intentat, Înalta Curte de Casaţie a confirmat soluţia instanţei de fond.

Modelul american a fost preluat mutatis mutandis fiind un control difuz ce putea fi realizat de către toate organele judecătoreşti. În practică, datorită sistemului de drept românesc, construit pe filonul romano-germanic, în care judecătorul interpretează legea, dar nu creează dreptul – cum este în sistemul de common law – pericolul era să se ajungă la situaţii contradictorii, când în speţe similare, soluţiile date de diferite instanţe erau contradictorii.

b) Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera instanţelor competente, dând doar Curţii de Casaţie, în secţiuni reunite, posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua efectele caracterului difuz al controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind prizoniera autorităţii lucrului judecat şi având efecte doar „inter partes litigantes”; astfel, o lege declarată neconstituţională putea fi aplicată în alt caz de către o altă instanţă, sau organ administrativ, care o considera constituţională).

c) Soluţia a fost menţinută şi în Constituţia din 1938, dar odată cu instaurarea regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar verificarea constituţionalităţii legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului. Plecând de la principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”, este evident că realizarea controlului de către însuşi legiuitorul era ineficientă şi nejustificată.

d) Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste, modelul european; astfel controlul se realizează printr-o Curte Constituţională, organ jurisdicţional exercitând centralizat o procedură specială şi specializată de control al constituţionalităţii legilor.

România se încadrează în acest fel în: - evoluţia paneuropeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este

necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi societate, la statul de drept, asigurând prioritatea drepturilor omului şi respectarea regimului de separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al regimului constituţional, corespunzător democraţiei constituţionale;

- caracteristica generală a instituirii controlului constituţionalităţii legii după prăbuşirea unor regimuri autoritare, dictatoriale şi/sau totalitare (Germania, Italia, Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste);

- tendinţa generală a expansiunii modelului european de control nu numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de ţări din afara continentului în 1996).

C. Locul contenciosului constituţional în sistemul juridic naţional

10

9. Întrucât contenciosul constituţional are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că, prin natura sa, el este o subramură a dreptului constituţional, ca şi dreptul parlamentar sau dreptul electoral. Cu alte cuvinte, contenciosul constituţional constituie aspectul jurisdicţional al dreptului constituţional. De aceea, Curtea exercită centralizat un control special şi specializat privind constituţionalitatea legii, chiar dacă, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, exercită şi alte atribuţii decât strict controlul constituţionalităţii legii, subordonate însă scopului său fundamental, care este garantarea supremaţiei Constituţiei, în cadrul căruia controlul constituţionalităţii legii este aspectul esenţial şi definitoriu pentru statutul său.

11

Capitolul II STATUTUL

CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR

A. Statutul Curţii Constituţionale

10. Curtea Constituţională este o autoritate constituţională Potrivit art. 142 alin. 1 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul

supremaţiei Constituţiei. Această definire sintetică implică următoarele caracteristici esenţiale:

a) Curtea Constituţională este independentă, autonomă, faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Statutul său constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale cu excepţia procedurii de control şi a unor detalii de organizare, definind Curtea ca una din autorităţile componente ale regimului constituţional al ţării.

b) Curtea Constituţională nu este o a patra putere în stat, nu face parte din puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia dintre aceste puteri, fiind rodul colaborării lor.

c) Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia Constituţiei, în care scop are o competenţă de atribuire (nu generală), prevăzută expres şi limitativ de art. 146 din Constituţie sau în temeiul literei l) din acelaşi articol, prin lege sa organică. Aceste atribuţii, evident, nu pot fi decât în cadrul sferei rezultată din funcţia sa fundamentală privind garantarea supremaţiei Constituţiei.

11.Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională a) Legea organică a Curţii Constituţionale defineşte procedura jurisdicţională a

acesteia şi principalele aspecte privind organizarea şi funcţionarea sa. Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se substituie

autorităţii judecătoreşti, având ca unic scop garantarea supremaţiei Constituţiei (este o jurisdicţie pentru asigurarea aplicării unei singure legi, Constituţia, aşa cum este Curtea de la Strasbourg pentru Convenţia europeană privind Drepturile Omului sau Curtea de la Luxembourg pentru statutele constitutive şi legislaţia derivată a Uniunii Europene).

b) Preşedintele României sau guvernul acţionează pentru apărarea Constituţiei prin mijloacele lor specifice, precumpănitor sau exclusiv politice (potrivit Constituţiei, Preşedintele României veghează la respectarea acesteia, iar guvernul, în exercitarea iniţiativei legislative guvernamentale şi în organizarea executării legilor, răspunde de respectarea cadrului constituţional al regimului politic); de asemenea, Parlamentul este primul interpret al legii în procesul de legiferare.

Diferenţa dintre metoda politică, specifică acestor autorităţi, şi cea juridică, specifică oricărei jurisdicţii, inclusiv constituţionale, constă în aceea că prima se întemeiază pe scopul preconizat (este precumpănitor teleologică), urmărind declanşarea acţiunii necesare realizării acestuia, eventual prin modificarea, completarea sau abrogarea legii, pe când a doua este fundamentată exclusiv pe necesitatea aplicării unei norme pentru soluţionarea conflictului social supus competenţei jurisdicţiei sale.

c) Între caracterul de autoritate constituţională şi cel de autoritate jurisdicţională ce determină statutul Curţii Constituţionale, este o relaţie de subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al statutului Curţii, nu numai pentru că izvorul

12

constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale organice, dar şi deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul şi prin punerea în mişcare a procedurii jurisdicţionale corespunzătoare, care are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea acestui scop.

12. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale

12.1. De ce jurisdicţională? a) Curtea „rosteşte dreptul”- juris-dictio - în soluţionarea conflictului de

neconstituţionalitate; acesta este scopul jurisdicţiei sale, dar nu cu referire la drepturile şi interesele unei persoane fizice sau juridice, cum este caracteristic pentru jurisdicţia unei instanţe judecătoreşti, ci cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei în cadrul piramidei sistemului juridic şi al legislaţiei corespunzătoare;

b) Deciziile Curţii sunt obligatorii şi opozabile „erga omnes”, în temeiul art. 147 alin. 2 din Constituţie; în acest sens, Curtea exercită „imperium”, ca orice altă jurisdicţie, în temeiul forţei coercitive a statului, în care sens, potrivit alineatelor 1 şi 2 ale articolului susmenţionat, legiuitorul sau guvernul, după caz, sunt obligaţi să pună de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei.

12.2. De ce politică? a) Nu datorită modului de numire a judecătorilor, deşi desemnarea lor se face de

către autorităţi prin excelenţă politice (Camerele Parlamentului şi Preşedintele României). Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiei lor, ei nu fac parte din nici un partid politic, nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate, se supun numai Constituţiei şi legilor ţării şi au o „obligaţie de ingratitudine” faţă de cei care i-au numit;

b) Curtea Constituţională are un rol politic în procesul legislativ, prin excelenţă un proces politic, deoarece declarând o lege neconstituţională, legiuitorul sau guvernul, după caz, sunt obligaţi să asigure punerea de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile Constituţiei. Deci, în procesul legislativ, Curtea îndeplineşte funcţia unui legislator negativ. De asemenea, Curtea soluţionează aspectele juridice ale conflictelor dintre autorităţi, îşi dă avizul pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, proclamă rezultatul referendumului şi poate da o decizie care să conducă la radierea unui partid politic declarat neconstituţional. Toate aceste atribuţii, prin natura lor, au şi efecte politice. Rolul său politic nu este însă de natura partizană, adică de pe poziţia unui partid politic, ci ca autoritate constituţională.

13. Organizarea internă a Curţii Constituţionale

13.1. Preşedintele Curţii Constituţionale a) Alegerea - judecătorii îşi aleg prin vot secret preşedintele pentru o perioadă de

3 ani; funcţia de preşedinte este reeligibilă; procedura alegerii este următoarea: - pentru alegerea preşedintelui Curţii, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera

Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României face o singură propunere; şedinţa este condusă de judecătorul cel mai în vârstă;

- este ales judecătorul care a întrunit cele mai multe voturi, iar dacă nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se face un nou tur de scrutin între cei doi candidaţi care au întrunit cele mai multe voturi; dacă voturile au fost egale, cei doi candidaţi vor fi desemnaţi prin tragere la sorţi;

13

b) Atribuţii - preşedintele coordonează activitatea, repartizează cauzele numind judecătorul raportor, reprezintă Curtea în relaţiile cu alte autorităţi şi pe plan internaţional şi exercită alte atribuţii, prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale1;

c) Delegarea funcţiei - preşedintele numeşte un judecător care să-i ţină locul în caz de absenţă, de la caz la caz.

13.2. Aparatul funcţional al Curţii este alcătuit din două structuri funcţionale: a) Corpul magistraţilor asistenţi subordonaţi preşedintelui; ei sunt repartizaţi pe

lângă judecători şi participă la pregătirea lucrărilor şi la redactarea deciziilor şi hotărârilor emise de Curte; pot participa la deliberări fără drept de vot.

Magistraţii asistenţi au o înaltă competenţă profesională şi minim 10 ani în activitatea juridică; se numesc pe bază de concurs şi sunt conduşi nemijlocit de un magistrat asistent şef ce are şi funcţia de consilier juridic al Curţii.

b) Secretariatul Curţii este alcătuit din arhivă, registratură, bibliotecă, sistem informatic, aprovizionare, relaţii externe, contabilitate etc. şi este coordonat de un secretar general, care este ordonator principal de credite.

14. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii a) Plenul - activitatea jurisdicţională se realizează în plenul judecătorilor. b) Fazele contenciosului - cuprinde două etape succesive: una prealabilă plenului,

scrisă, având un rol pregătitor, condusă de judecătorul raportor, şi cealaltă ulterioară, în plen, cu caracter deliberativ; asupra acestor etape vom reveni la procedurile de control.

c) Cvorumul- cvorumul de lucru în plen este de 6 judecători, iar deciziile se iau cu votul a 5 judecători, cu excepţia controlului proiectelor de revizuire a Constituţiei, când sunt necesare 6 voturi.

15. Concluzii privind statutul Curţii Constituţionale

� Statutul Curţii Constituţionale se defineşte prin raportare prioritar la Constituţie şi, subordonat, la legea sa organică, emisă în prelungirea, dezvoltarea şi concretizarea normei constituţionale;

� Competenţa şi componenţa Curţii Constituţionale sunt de natura constituţională; prin lege organică, competenţa ar putea fi extinsă, potrivit prevederilor de la litera l) al art. 146 din Constituţie, şi la alte atribuţii decât cele expres prevăzute de acest articol, care, însă, sub aspectul forţei juridice, sunt ca şi cele prevăzute de Constituţie. De aceea, fiind singura delegare constituţională de completare a Constituţiei dată legiuitorului ordinar (nu de modificare, adică de dezvoltare sau schimbare a atribuţiilor prevăzute expres prevăzute de art. 146 din Constituţie), rezultă că în ansamblul său, în toate cazurile, competenţa este de natură constituţională.

� Detaliile de organizare şi funcţionare, precum şi procedura Curţii Constituţionale sunt de natura legii organice.

� Regulamentul Curţii Constituţionale detaliază şi concretizează anumite aspecte; el nu defineşte statutul Curţii, ci numai îl reflectă.

1 Aprobat prin Hotărârea nr.2 din 28 ianuarie 2005 a Plenului Curţii Constituţionale şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 4 februarie 2005.

14

B. Statutul judecătorilor constituţionali

16. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii 16.1. Condiţiile constituţionale de numire

- Curtea Constituţională se compune din 9 judecători; - aceştia trebuie să fie de profesie jurişti, să aibă o înaltă competenţă profesională şi

o vechime de minimum 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior;

- candidatul să nu fi îndeplinit un mandat de judecător constituţional, deoarece acesta este unic; el nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit în nici o situaţie.

16.2. Procedura de numire

a) Trei judecători sunt numiţi de Preşedintele României, trei sunt numiţi de Senat şi trei sunt numiţi de Camera Deputaţilor, în temeiul art. 142 alin. 3 din Constituţie.

Fiecare din aceste autorităţi numeşte un judecător la trei ani, prima Curte fiind alcătuită din 3 judecători aleşi pe 3 ani, alţi 3 pe 6 ani şi ultimii 3 pe 9 ani; astfel se asigură înnoirea Curţii din 3 ani în 3 ani cu câte un judecător, cu un mandat de 9 ani, de către fiecare din autorităţile susmenţionate şi, totodată, continuitatea practicii sale.

Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului, cuprinzând şi angajamentul acestuia de a demisiona din funcţiile incompatibile, dacă va fi numit.

b) Etapele procedurii parlamentare de numire: - candidaturile se depun de către grupurile parlamentare la Comisia juridică a fiecărei Camere, însoţite de actele doveditoare că întrunesc condiţiile cerute de lege; - audierea candidaţilor de către comisie; - raportul comisiei se va referi, motivat, la toţi candidaţii; - la propunerea Biroului permanent are loc prezentarea în Cameră a candidaturilor şi apoi a raportului comisiei; - audierea candidaţilor în plenul Camerei (coşul cu crabi); - votul este secret, cu buletine de vot, iar decizia se ia cu majoritatea absolută a plenului; votul se repetă până la întrunirea majorităţii necesare. c) Pentru numirea judecătorilor de către Preşedintele României nu există o procedură prestabilită, dar chiar în ţările unde există o procedură prealabilă de selecţie, ca în Cehia, în final, preşedintele republicii numeşte judecătorul în mod suveran. d) Toţi judecătorii Curţii Constituţionale depun jurământ individual, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor Camerelor, aceasta fiind data la care începe exerciţiul mandatului.

17. Independenţa judecătorilor a) Regula independenţei judecătorilor nu se reduce la independenţa Curţii, ci

priveşte şi relaţiile dintre judecători, între care, inclusiv faţă de preşedinte, nu pot exista raporturi de subordonare. Consecinţe ale acestei poziţii:

- egalitatea votului judecătorilor în luarea deciziilor, inclusiv al preşedintelui; - independenţa judecătorilor care, potrivit legii organice a Curţii, nu pot fi traşi

la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor (prevedere similară cu aceea privind lipsa răspunderii juridice a

15

parlamentarilor); dreptul acestora la opinie separată dacă vor să-şi exprime public votul, îndeosebi opoziţia la soluţia majorităţii;

- caracterul de demnitate publică al funcţiei de judecător: preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi cu vicepreşedinţii acestei Înalte Curţi. b) Garanţiile constituţionale ale independenţei judecătorilor:

- judecătorii nu sunt reeligibili şi mandatul lor nu poate fi prelungit potrivit art. 142 alin.2 din Constituţie; de aceea, ei sunt apăraţi de orice influenţă ce s-ar exercita prin promisiunea de a fi realeşi; dacă un judecător a fost numit pentru a înlocui un alt judecător pentru un mandat până la 3 ani, el poate fi reales, un astfel de mandat nefiind asimilat de legea organică a Curţii cu cel de 9 ani;

- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia celei de cadru didactic în învăţământul superior, potrivit art. 144 din Constituţie;

- interdicţia de a face parte din partide politice, judecătorii fiind obligaţi ca odată cu acceptarea candidaturii la funcţia de judecători să-şi asume obligaţia de a demisiona din partidul de care aparţin, şi, după numire, să demisioneze efectiv;

- inamovibilitatea judecătorilor, ce constă îndeosebi în imposibilitatea autorităţii care a numit judecătorul de a reveni asupra deciziei;

- lipsa de răspundere penală, civilă sau de altă natură a judecătorilor nici în timpul mandatului, nici după expirarea acestuia pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor;

- inviolabilitatea judecătorilor, aceştia neputând fi arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu acordul, după caz, a birourilor permanente ale Camerelor sau Preşedintelui României, iar competenţa materială pentru judecata lor în penal aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca pentru orice alt demnitar.

- autonomia Curţii în ceea ce priveşte constatarea şi aplicarea sancţiunilor disciplinare;

- rezervarea postului ocupat anterior numirii, pentru ca după încetarea mandatului, judecătorul să nu depindă de bunăvoinţa autorităţilor; rezervarea este obligatorie dacă judecătorul a fost numit dintre magistraţi şi numai la cererea sa, când a acceptat candidatura, în celelalte cazuri.

18. Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii Constituţionale

18.1. Natura juridică a mandatului judecătorilor Curţii Constituţionale � nu este un mandat reprezentativ, deoarece judecătorii nu reprezintă autorităţile

care i-au numit; de aceea, ei nu se bucură de legitimitate politică, diferenţă esenţială faţă de mandatul prezidenţial, parlamentar sau cel guvernamental;

� mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale are sensul unui mandat constituţional acordat de autorităţile publice constituite direct de către corpul electoral, care implică împuternicirea de a acţiona într-un domeniu şi într-o modalitate care priveşte exclusiv interesul public constând în garantarea supremaţiei Constituţiei.

18.2. Trăsăturile caracteristice mandatului de judecător al Curţii a) Durata mandatului � mandatul începe de la data depunerii jurământului;

16

� mandatul este de 9 ani; � mandatul este unic, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii acestuia; regula

priveşte numai mandatul de 9 ani; de aceea, în caz de vacanţă a funcţiei, cel numit până la împlinirea duratei de 9 ani, pe o perioadă, însă, mai mică de 3 ani, poate fi ales pentru un mandat întreg de 9 ani; dacă, însă, perioada de înlocuire este mai mare de 3 ani, mandatul îndeplinit fiind asimilat celui de 9 ani, judecătorul respectiv nu mai poate fi reales;

- Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime dintre judecători, din 3 în 3 ani; de aceea, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost aleşi pentru perioade diferite de 3, 6 şi 9 ani.

b) Încetarea şi suspendarea mandatului - mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate înceta decât individual,

niciodată colectiv. Forma individuală de încetare a mandatului poate fi voluntară sau de drept.

- Încetarea mandatului are loc în următoarele cazuri: 1. la expirarea acestuia; 2. la data demisiei; 3. la data excluderii de drept ca urmare a unei condamnări penale; 4. la data decesului; 5. ca urmare a apariţiei unei situaţii de incompatibilitate; 6. ca urmare a imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 6 luni; 7. ca urmare a încălcării prevederilor art. 16 alin. 3 sau art. 40 alin. 3 din Constituţie

(pierderea cetăţeniei române, schimbarea domiciliului în străinătate, încălcarea interdicţiei de a face parte din partide politice) sau săvârşirea unei abateri disciplinare de o gravitate deosebită. Primele cinci cazuri se constată de către preşedinte, iar celelalte de plenul Curţii.

În toate cazurile, preşedintele încunoştinţează autorităţile competente asupra vacanţei postului.

Suspendarea mandatului, neavând ca efect întreruperea acestuia, intervine numai în caz de arestare a judecătorului până la achitare.

c) Conţinutul mandatului - conţinutul mandatului este garantarea supremaţiei Constituţiei ceea ce presupune

îndeplinirea anumitor obligaţii, prevăzute de legea organică a Curţii, ce sunt grupate în două categorii:

� legate de exerciţiul funcţiei de judecător, referitoare la imparţialitate, păstrarea secretului deliberărilor şi a votului, interdicţia abţinerii de la vot;

� legate de protecţia demnităţii funcţiei de judecător, referitoare la interdicţia de a da consultaţii sau de a lua poziţie publică în probleme de competenţa Curţii Constituţionale, de a permite folosirea funcţiei în scop de reclamă, îndatorirea de a comunica preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care l-ar face incompatibil.

19. Răspunderea judecătorilor a) Răspunderea disciplinară este numai pentru încălcarea obligaţiilor la care

ne-am referit anterior prevăzute în Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; aşa cum s-a arătat, judecătorii Curţii sunt obligaţi: 1) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;

17

2) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; 3) în adoptarea actelor Curţii să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă; 4) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; 5) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; 6) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor.

Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul sau încetarea mandatului şi se aplică doar de către plenul Curţii.

b) Răspunderea penală este în condiţiile inviolabilităţii la care ne-am referit. Astfel, judecătorii nu pot fi arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu acordul, după caz, a birourilor permanente ale Camerelor sau Preşedintelui României, iar competenţa materială pentru judecata lor în penal aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca pentru orice alt demnitar.

c) Răspunderea civilă (inclusiv contravenţională, materială, comercială etc.) este aceea de drept comun.

d) Judecătorii nu sunt supuşi răspunderii penale, civile sau de altă natură nici în timpul mandatului, nici după expirarea acestuia, pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, bucurându-se, aşa cum s-a arătat, ca şi parlamentarii, de imunitatea intrinsecă mandatului lor (lipsa răspunderii juridice).

18

Capitolul III COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

A. Competenţa Curţii

20. Totalitatea atribuţiilor Curţii defineşte competenţa acesteia. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături: - Curtea are o competenţă exclusiv constituţională şi specializată în funcţie de

atribuţiile cu care a fost investită prin art. 146 din Constituţie, fiind, deci, o competenţă de atribuire; potrivit prevederilor lit. l) a acestui articol, prin lege organică se pot conferi Curţii şi alte atribuţii, legate însă nemijlocit de funcţia sa fundamentală, care este garantarea supremaţiei Constituţiei; de aceea, asemenea atribuţii sunt tot de natură constituţională; deci, prin lege organică nu pot fi modificate atribuţiile reglementate expres prin Constituţie, însă pot fi adăugate noi atribuţii;

- în limitele Constituţiei şi a Legii sale de organizare şi funcţionare, Curtea este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională a ţării;

- competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate în limitele prevederilor Constituţiei, astfel încât nu poate exista între Curte şi o altă autoritate jurisdicţională un conflict de competenţă, negativ sau pozitiv; pe cale de consecinţă deciziile sale sunt obligatorii erga omnes;

21. Tipologia atribuţiilor Curţii Constituţionale în funcţie de obiectul acestora

Funcţia fundamentală de garant al supremaţiei Constituţiei pe care Curtea Constituţională o îndeplineşte, potrivit art. 142 alin. 1 din Constituţie, cunoaşte diferite forme de specializare în raport de atribuţiile pe care Curtea le îndeplineşte. 21.1. Controlul constituţionalităţii legii, care cuprinde: � controlul anterior, „a priori”, al constituţionalităţii legii înainte de promulgare,

exercitat pe cale de acţiune directă, (control preventiv şi la sesizare); � controlul anterior adoptării legii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri

internaţionale, exercitat pe cale de acţiune directă (control preventiv şi la sesizare);

� controlul posterior, „a posteriori”, al legilor după intrarea lor în vigoare, inclusiv a

celor privind ratificarea tratatelor internaţionale, ce nu au făcut obiectul controlului anterior adoptării legii de ratificare, şi al ordonanţelor Guvernului, exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate sau prin excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul Poporului, precum şi controlul, tot „a posteriori” a regulamentelor parlamentare, exercitat pe cale de acţiune directă (control represiv şi la sesizare);

� controlul din oficiu a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (control sistematic).

În toate aceste cazuri, Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii legii, privită lato sensu; această funcţie specializată este în sensul asigurării spaţiului juridic constituţional de afirmare, individuală sau colectivă, a persoanei şi a regimului de separaţie şi colaborare a puterilor potrivit echilibrului instituţional al regimului

19

constituţional (adică al autorităţilor publice în funcţie de competenţa cu care au fost învestite şi în funcţie de principiul loialităţii în exercitarea acestor competenţe).

21.2. Controlul criteriilor constituţionale privind învestirea Preşedintelui României: � Curtea este judecător electoral pentru alegerile prezidenţiale.

În acest sens, - Curtea veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României; - soluţionează, în condiţiile legii, contestaţiile privind înregistrarea sau

neînregistrarea candidaturii, cererile de contestare a modului de rezolvare a unui incident legat de campania electorală, cât şi cererile de anulare a alegerilor pentru motive de fraudă;

- confirmă rezultatele scrutinului, iar, dacă este cazul, stabileşte data celui de al doilea scrutin şi candidaţii rămaşi în cursă;

� constată interimatul funcţiei de Preşedinte al României. � emite avizul la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

În toate aceste cazuri Curtea, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, îndeplineşte funcţia de garant al constituţionalităţii învestirii în funcţia de Preşedinte al României; este o altă modalitate de specializare a funcţiei sale fundamentale.

21.3. Soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice la sesizarea

Preşedintelui României, preşedinţilor uneia dintre Camere sau Guvernului. În acest sens, Curtea are funcţia specializată de garant al echilibrului juridic

instituţional al regimului politic constituţional, inclusiv prin controlul constituţionalităţii legilor din care s-a ivit conflictul social de natură constituţională.

21.4. Controlul referendumului şi al iniţiativei legislative populare; în exercitarea controlului atribuţiile Curţii sunt prevăzute în legile specifice privind referendumul şi iniţiativa populară.

În aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii modalităţilor de realizare a democraţiei semi-directe, de asemeni ca formă specializată a funcţiei fundamentale susmenţionate.

- 21.5. Controlul constituţionalităţii partidelor politice în care caz Curtea are

funcţia specializată de garant al constituţionalităţii dreptului de asociere în partide politice. 22. O altă clasificare a atribuţiilor Curţii este aceea în raport cu natura juridică

a actului emis de Curte. În acest sens s-ar putea deosebi:

� acte cu caracter jurisdicţional emise în activitatea privind: - controlul constituţionalităţii legii; - controlul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; - stabilirea rezultatelor referendumului naţional şi verificarea respectării procedurii

referendare; - controlul criteriilor constituţionale de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al

României; - soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice;

20

- controlul constituţionalităţii partidelor politice. � acte cu caracter graţios emise: - în controlul iniţiativei populare (deoarece constatarea legalităţii şi

constituţionalităţii iniţiativei este sub condiţia „rebus sic standibus”, adică cât timp situaţia avută în vedere nu este infirmată de către Parlament);

- sub forma avizului consultativ privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Criteriul tipologiei în funcţie de caracterul jurisdicţional al actului emis este dat de

faptul că prin actul respectiv Curtea se pronunţă asupra unui conflict cu caracter constituţional şi că pentru soluţionarea acestui conflict, Curtea exercită o jurisdicţie, adică „rosteşte dreptul”, în principal prin aplicarea normei constituţionale, iar actul emis are caracter obligatoriu sau, dimpotrivă, actul emis nu prezintă aceste caracteristici, ceea ce presupune că şi atribuţiile corespunzătoare nu sunt jurisdicţionale, neavând ca scop soluţionarea unui conflict cu caracter constituţional.

Ca regulă, actul emis de Curte, indiferent de denumire şi de efecte, este jurisdicţional, întrucât emană de la unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, care este Curtea Constituţională. În fond, soluţionarea unui asemenea conflict este însăşi raţiunea de a fi a jurisdicţiei constituţionale. De aceea, cu excepţia avizului consultativ privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României şi a controlului iniţiativei legislative populare realizat sub condiţia „rebus sic standibus”, toate actele Curţii sunt jurisdicţionale.

Esenţială este obligativitatea lor „erga omnes”, nu autoritatea de lucru judecat, indisolubil legat de caracterul „inter partes” al litigiului şi al efectelor actului. De exemplu, verificând referendumul naţional, Curtea „proclamă rezultatul” (cum ar fi intrarea în vigoare sau respingerea Legii de revizuire a Constituţiei, demiterea Preşedintelui României, opţiunea majoritară asupra problemei supuse referendumului) sau, constatând vacanţa funcţiei prezidenţiale, declanşează mecanismul constituţional al interimatului ori constatând neconstituţionalitatea unei propuneri de revizuire a Constituţiei, deoarece a depăşit limitele revizuirii, statuează asupra limitelor Adunării Constituante derivate etc.

B. Actele Curţii Constituţionale 23. Clasificarea actelor Curţii în decizii, hotărâri şi aviz se justifică, în

primul rând, prin faptul că însăşi Constituţia şi legea organică a Curţii se referă la aceste tipuri de acte, şi în al doilea rând, datorită obligativităţii diferite ale efectelor specifice deciziilor şi hotărârilor, spre deosebire de aviz, care este exclusiv consultativ. Astfel, deciziile au efecte numai „ex nunc” (pentru viitor), iar hotărârile, care, în

mod necesar, ca şi cele judecătoreşti, soluţionează litigiul de la data la care s-a produs, „ex tunc” (de atunci, de când litigiul s-a ivit).

Tipologia atribuţiilor în funcţie de criteriul naturii actului emis în temeiul lor are un rol secundar faţă de tipologia rezultată din criteriul obiectului activităţii, întrucât caracterizarea unei activităţi în funcţie de efectele sale nu poate dezvălui decât aproximativ natura acelei activităţi.

24. Curtea Constituţională, potrivit legii sale organice şi a competenţei stabilite în art. 146 din Constituţie, pronunţă decizii şi hotărâri în numele legii şi emite un tip de aviz, după cum urmează:

21

24.1. Decizii, în cazurile în care: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, inclusiv în ce priveşte legile de

ratificare a tratatelor şi altor acorduri internaţionale, după votul final în Camera parlamentară decizională, dar înainte de promulgarea acestora;

b) se pronunţă asupra tratatelor şi altor acorduri internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; d) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; e) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind

neconstituţionalitatea legilor, inclusiv celor pentru ratificarea tratatelor internaţionale asupra cărora nu s-a pronunţat în cadrul controlului anterior;

f) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea ordonanţelor guvernului;

g) se pronunţă asupra aspectelor juridice a conflictelor dintre autorităţile publice; h) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic.

24.2. Hotărâri, în cazurile în care: a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni (hotărârea în acest caz are un caracter declarativ, dar şi constitutiv, fiind obligatorie sub condiţia principiului „rebus sic standibus”, adică cât timp situaţia juridică nu este alta).

24.3. Avizul consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a

Preşedintelui României. 25. Concluzie generală privind competenţa Curţii Constituţionale Din însăşi enumerarea atribuţiilor Curţii şi istoricul apariţiei şi dezvoltării jurisdicţiilor constituţionale, rezultă că esenţial în definirea acestor jurisdicţii este controlul constituţionalităţii legii. Toate regimurile politice constituţionale din ţările democrate - cu excepţia celor care au consacrat expres sau pe cale pretoriană modelul american – pe lângă această competenţă definitorie pentru existenţa unei jurisdicţii constituţionale, în cadrul modelului european, au mai prevăzut şi alte atribuţii legate de aspecte ce diferă de la o ţară la alta şi a căror importanţă este secundară faţă de controlul constituţionalităţii legii, oricum mai puţin însemnată şi cu un caracter conjunctural, raportat la particularităţile regimului politic. Asemenea atribuţii au fost menţionate în analiza anterioară privind competenţa Curţii Constituţionale, însă, având în vedere că ele nu reprezintă o constantă a jurisdicţiilor constituţionale în general, spre deosebire de controlul constituţionalităţii legii, fără de care nu ar putea să existe o asemenea jurisdicţie, în continuare ne vom ocupa numai de modul de realizare a acestui din urmă control în vederea garantării supremaţiei Constituţiei în domeniul legii.

22

Capitolul IV

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii

Conform art. 1 alin. 5 din Constituţie, respectarea acesteia şi a supremaţiei

sale este obligatorie; principiul are un conţinut general, juridic şi politic, privind societatea şi statul în ansamblul lor. În domeniul controlului constituţionalităţii legii, acest principiu are însă o conotaţie specifică şi anume:

1. Principiul supremaţiei Constituţiei are valoare supremă, generală şi universală în cadrul comunităţii naţionale, fiind de aceea opozabil erga omnes;

2. O altă consecinţă a supremaţiei Constituţiei este caracterul direct aplicabil al prevederilor sale; în unele cazuri norma constituţională este direct aplicabilă după intrarea în vigoare a unei legi de aplicare (de exemplu: legea organică a Curţii Constituţionale pentru aplicarea prevederilor constituţionale referitoare la controlul constituţionalităţii, legea Avocatului Poporului, a Consiliului Legislativ, a Consiliului Economic şi Social, a Consiliului Superior al Magistraturii, a Curţii de Conturi etc.)

3. Faţă de toate celelalte acte subordonate principiului legalităţii, supremaţia Constituţiei defineşte o supralegalitate constituţională ce rezultă din poziţia centrală şi supraordonată a Constituţiei în piramida ierarhiei sistemului juridic.

27. Principalele consecinţe ale supremaţiei Constituţiei în ce priveşte controlul

constituţionalităţii legii sunt următoarele: 1. în conflictul dintre norma constituţională şi dispoziţia legală contrară, aceasta

din urmă fiind neconstituţională, ea devine inaplicabilă „erga omnes” (asemenea legii);

2. ca urmare, legiuitorul sau guvernul, după caz, sunt obligaţi să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; de aceea, în sensul naşterii acestei obligaţii, decizia de neconstituţionalitate are un efect constitutiv de la data publicării sale;

3. în cazul ordonanţelor, legilor în vigoare şi regulamentelor parlamentare, inaplicabilitatea are drept consecinţă, iniţial, suspendarea de drept, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării deciziei, a prevederilor neconstituţionale; sub aspect strict juridic, soluţia este inutilă, din moment ce obligativitatea deciziei este de la data publicării şi, deci, inaplicabilitatea prevederii neconstituţionale este tot de la aceeaşi dată; în consecinţă, în fond, prin soluţia adoptată prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 se menţine soluţia anterioară revizuirii, cu singura deosebire, nesemnificativă sub aspectul efectelor juridice, a suspendării de drept;

4. în sens politic, însă, perioada de suspendare este considerată constituţional optimă pentru îndeplinirea obligaţiei de punere de acord a prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;

5. încetarea efectelor nu este sinonimă cu abrogarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale sau cu anularea lor, ci cu inaplicabilitatea adică, în sens strict juridic, cu faptul că ele devin caduce, deşi în sens exclusiv formal rămân în legislaţie (similar cu soluţia constituţională privind încălcarea de către guvern a obligaţiei de a supune Parlamentului spre aprobare ordonanţele pe care le-a emis în cadrul procedurii de delegare legislativă, textul

23

constituţional prevăzând expres că asemenea ordonanţe îşi încetează efectele);

6. în ce priveşte prevederile declarate neconstituţionale înainte de promulgare, s-a menţinut prin Legea de revizuire din 2003, soluţia anterioară a reexaminării pentru punerea de acord cu norma constituţională, singura deosebire, esenţială însă, fiind aceea că legiuitorul, în prezent, este obligat să pună de acord legea neconstituţională cu prevederile Constituţiei, fără să mai poată înlătura decizia Curţii cu o majoritate calificată de două treimi din membrii fiecărei Camere, cum era în reglementarea constituţională anterioară (este adevărat că de la apariţia Constituţiei în 1991 şi până la revizuire, nici o decizie nu a fost înlăturată, dar cel puţin pe plan general juridic, o asemenea soluţie era permisă);

7. caracterul universal şi direct aplicabil al Constituţiei, cât şi supralegalitatea constituţională au ca efect interferarea normelor constituţionale în întreg sistemul juridic; în Constituţie sunt reglementate numai regulile fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice, aşa încât ea asigură, în aceste limite, încadrarea juridică a fenomenelor politice; de aceea, numai în limitele supralegalităţii constituţionale, legiuitorul este legat de supremaţia Constituţiei, ceea ce permite în rest confruntarea liberă a tendinţelor politice ce îşi dispută întâietatea în societate (chiar şi cu referire la aceste limite, confruntarea politică este liberă, dar modificarea cadrului constituţional se poate face numai prin revizuirea Constituţiei de către Parlament, ca Adunare Constituantă derivată, cu aprobarea ulterioară a corpului electoral prin referendum, ceea ce este un alt aspect al încadrării juridice a fenomenelor politice de natură constituţională).

Concluzie: Legea reprezintă voinţa generală numai în respectul Constituţiei; sub

aspect politic legea reprezintă politica ce a învins; dar sub aspect juridic ea este obligatorie, în virtutea art.1 alin. 5 din Constituţie, pe temeiul prezumţiei de constituţionalitate, care cât timp nu a fost înlăturată de Curte, îşi produce efectele, legiuitorul fiind primul interpret al Constituţiei în cadrul procesului de legiferare.

Pe plan juridic, supremaţia Constituţiei ar rămâne un simplu deziderat fără controlul respectării supralegalităţii constituţionale. De aceea, controlul constituţionalităţii legii constituie o cerinţă instituţională a principiului supremaţiei Constituţiei, iar Curtea Constituţională este garantul acestei supremaţii. Pe cale de consecinţă: - actul legislativ este legitim dacă legiuitorul a respectat supralegalitatea

constituţională. De aceea, chiar după încheierea procedurii legislative, legea poate fi supusă unui proces de cenzură, ca urmare a competenţei Curţii Constituţionale, având ca efect inaplicabilitatea prevederii neconstituţionale de la data publicării deciziei Curţii şi constituirea obligaţiei legiuitorului de a pune de acord acea prevedere cu dispoziţiile Constituţiei; astfel se modifică ordinea rezultată din aplicarea legii (ordinea juridică ca efect al sistemului juridic);

- prin controlul preventiv, intervenţia respectivă este chiar în faza finală a procesului legislativ, înainte de promulgare, însă după ce legea a fost adoptată de Parlament, iar în cazul tratatelor şi acordurilor internaţionale, în cursul desfăşurării procedurii parlamentare, înainte de adoptarea legi de ratificare;

- prin controlul posterior promulgării, efectele susmenţionate sunt aceleaşi, cu singura deosebire că, aşa cum am arătat, suspendarea de drept a normei

24

neconstituţionale din legea, regulamentul parlamentar sau ordonanţa supuse controlului, are semnificaţie doar pe plan politic, ci nu în domeniul juridic.

28. Legitimitatea în sens social al controlului constituţionalităţii legii Esenţa controlului constituţionalităţii legii este dată de apărarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ale persoanei în general, deci şi a străinilor şi apatrizilor, deoarece chiar dacă controlul priveşte sistemul separaţiei puterilor în cadrul echilibrului constituţional instituit, în ultimă analiză, separaţia şi echilibrul puterilor vizează respectarea statutului persoanei; controlul constituţionalităţii se întemeiază astfel pe spaţiul politic al ataşamentului cetăţenilor, a persoanei în general, la drepturile şi libertăţile sale fundamentale şi marchează sfârşitul monopolului Parlamentului asupra consacrării acestor drepturi şi libertăţi în calitate de legiuitor ordinar sau constituant (acest monopol a fost premisa de bază a victoriei parlamentarismului, iar în prezent protecţia drepturilor şi libertăţilor respective constituie premisa triumfului controlului constituţionalităţii legii).

În ultimă analiză, pe aceleaşi premise, se bazează şi celelalte atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât controlul constituţionalităţii legii, asupra cărora am arătat, însă, că nu ne vom opri.

B. Actele supuse controlului de constituţionalitate a legii

29. Controlul constituţionalităţii reprezintă verificarea legitimităţii constituţionale a normei legale controlate (în fond reprezintă extrapolarea în acest domeniu a controlului exercitat de judecători asupra legalităţii actelor administraţiei de stat, deci asupra legislaţiei secundare de aplicare a legii; legea ca act subordonat Constituţiei are, în ultimă analiză, poziţia unei asemenea legislaţii); în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate intră, potrivit prevederilor referitoare la atribuţiile Curţii din Constituţie: - legea, adoptată de Camerele Parlamentului, în forma aprobată de Camera

decizională (inclusiv pentru ratificarea tratatelor sau altor acorduri internaţionale) supusă promulgării;

- tratatele sau acordurile internaţionale înaintate Parlamentului spre ratificare, dar înainte de a fi adoptată legea de ratificare;

- iniţiativa de revizuire a Constituţiei; - regulamentele parlamentare; - ordonanţele Guvernului (simple sau de urgenţă)

În analiza acestor acte vom deosebi, pe de o parte, criteriul formal (organic), dat de legitimitatea (competenţa) autorităţii emitente şi de respectarea procedurii constituţionale instituite în acest scop şi, pe de altă parte, criteriul material, dat de conţinutul reglementării.

Interpretarea strictă a prevederilor constituţionale nu permite Curţii să se pronunţe asupra constituţionalităţii altor acte, cum ar fi, de exemplu, hotărârile Guvernului, instrucţiunile ministeriale, ordinele sau circularele miniştrilor, actele de aplicare a regulamentelor parlamentare etc. al căror control se asigură, cu excepţia actelor parlamentare, de către instanţele judecătoreşti.

30. Legea Legea ca act juridic al Parlamentului se defineşte pe temeiul a două criterii:

formal şi material.

25

30.1. Potrivit criteriului formal (organic) legea se identifică prin autorul ei (Parlamentul) şi, în subsidiar, prin procedura de adoptare, fiind indiferent conţinutul reglementării pe care o instituie (de aceea, legea poate avea şi caracter individual, nu doar normativ).

În acest sens, legea este actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobată de Camera decizională, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de Constituţie şi promulgat de Preşedintele României.

Intră în această categorie legile ordinare şi cele organice, nu şi cele de revizuire a Constituţiei, deoarece acestea din urmă se supun aprobării corpului electoral, prin referendum şi nu mai sunt supuse promulgării de către Preşedintele României. Criteriul formal corespunde, sub acest aspect, posibilităţii legiuitorului de a stabili conţinutul actului potrivit liberei sale voinţe. De aceea la controlul preventiv, anterior promulgării, criteriul formal este restrâns numai la cerinţa adoptării legii prin parcurgerea procedurii în cele două Camere, cu respectarea competenţei decizionale a fiecăreia şi a ordinii instituite prin procedura legislativă constituţională (sesizarea primei Camere, ce are întotdeauna rolul unei Camere de reflecţie, rolul decizional al celei de a doua Camere şi trimiterea, dacă este cazul, naveta de la o Cameră la alta a textelor ce intră în competenţa lor decizională, dar au fost adoptate de Camera nedecizională, cu rol de Cameră de reflecţie).

Potrivit art. 23 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Este vorba despre legea de revizuire aşa cum a fost aprobată de Camerele Parlamentului, însă înainte de a fi supusă aprobării ei prin referendum de către corpul electoral. După aprobarea prin referendum a legii pentru revizuirea Constituţiei, aplicarea criteriului formal, astfel cum a fost definit, exclude controlul constituţionalităţii, deoarece ceea ce corpul electoral, ca putere originară, a aprobat, nu poate fi supus controlului nici unei autorităţi, care indiferent de natura ei, exercită o putere derivată din aceea a poporului în ansamblul său, deţinător al suveranităţii, potrivit art. 2 din Constituţie.

De aceea, dacă corpul electoral aprobă legea, aceasta are şi un efect similar promulgării ce rezultă din confirmarea de către corpul electoral a operei legiuitorului constituant, ceea ce justifică faptul că ea va fi publicată pe temeiul hotărârii Curţii Constituţionale de constatare a rezultatului aprobativ al referendumului; din cele arătate, rezultă că spre diferenţă de procesul legislativ obişnuit, privind legile ordinare sau organice, când, în condiţiile prevăzute de Constituţie, procesul legislativ se încheie prin promulgarea legii în virtutea unei obligaţii constituţionale a Preşedintelui României şi, ca urmare, prin publicarea ei, în cazul legii de revizuire a Constituţiei, întrucât procesul legislativ se încheie prin referendum, efectul similar promulgării este numai în cazul referendumului aprobativ, întrucât corpul electoral nu este şi nu poate fi obligat să aprobe legea de revizuire adoptată de Parlament, pe care, de aceea, o poate confirma sau infirma în calitatea sa de putere originară (în cazul în care rezultatul nu este aprobativ, legea adoptată de Parlament este desfiinţată, întrucât opera reprezentanţilor poporului, ce alcătuiesc Parlamentul, a fost infirmată de corpul electoral). Criteriul formal reprezintă o primă aproximaţie necesară exclusiv pentru a distinge legea de alte acte normative şi pentru a verifica dacă a fost adoptată cu respectarea procedurii constituţionale de legiferare.

26

30.2. Criteriul material priveşte conţinutul reglementării, adică natura

relaţiilor sociale reglementate, dar nu în funcţie de oportunitatea regulilor instituite (criteriul politic), ci de respectarea graniţelor normative ale competenţei legiuitorului (cu alte cuvinte, dacă reglementarea face obiectul legii ordinare, organice sau constituţionale). De exemplu, adoptarea printr-o lege ordinară a unei soluţii legislative de natura legii organice sau care presupune revizuirea Constituţiei, are drept consecinţă neconstituţionalitatea acelei legi.

30.3. Specificul controlului

Legea poate fi controlată atât "a priori" (înainte de promulgare) pe calea unei acţiuni directe la Curte, formulată de către subiecţii prevăzuţi de art. 146 litera a) din Constituţie, cât şi "a posteriori" (după intrarea sa în vigoare) pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. a) În prima ipoteză, întrucât controlul este în perioada de desfăşurare a procesului legislativ, legea nefiind promulgată, decizia de neconstituţionalitate are ca efect de la data publicării, naşterea obligaţiei legiuitorului de a reexamina legea pentru punerea de acord a prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; este o obligaţie constituţională şi regulamentară a cărei încălcare are drept consecinţă că Parlamentul nu poate trimite legea spre promulgare. Dacă totuşi, în cadrul procedurii de reexaminare, prevederile neconstituţionale nu sunt puse de acord în întregime cu dispoziţiile Constituţiei, ele pot face obiectul unui nou control, fie pe calea unei acţiuni directe la Curtea Constituţională formulată în conformitate cu art. 146 litera a) din Constituţie, fie pe cale unei cereri de reexaminare formulată de către Preşedintele României. b) În ipoteza controlului posterior, întrucât promulgarea nu poate avea semnificaţia înlăturării viciului de neconstituţionalitate a legii, se aplică mutatis mutandis soluţiile indicate anterior, în sensul obligativităţii legiuitorului de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei şi inaplicabilităţii normei neconstituţionale ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate;

c) În cazul tratatelor sau altor acorduri internaţionale constatate ca fiind neconstituţionale înainte de adoptarea legii de ratificare, este necesară fie: - revizuirea Constituţiei, după care tratatul să fie supus din nou ratificării, - modificarea tratatului, pentru punerea sa de acord cu prevederea constituţională

încălcată; - formularea unei rezerve, pentru evitarea aplicării dispoziţiei neconstituţionale,

desigur, în această din urmă situaţie, dacă prevederile tratatului respectiv o permit. Aceeaşi ar fi soluţia şi dacă legea de ratificare este declarată neconstituţională

anterior promulgării datorită neconstituţionalităţii tratatului sau acordului internaţional ce face obiectul acelei legi.

În ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale ce nu au făcut obiectul controlului anterior adoptării legii de ratificare sau anterior promulgării acestei legi, constatate ulterior ca fiind neconstituţionale pe calea excepţiei de neconstituţionalitate sau prin excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul Poporului, ele trebuie renegociate în limitele neconstituţionalităţii prevederilor declarate în dezacord cu Constituţia.

27

31. Ordonanţele Guvernului Guvernul are o competenţă generală, ce constă în organizarea aplicării legii, în

principal prin hotărâri şi o competenţă de atribuire, fiind abilitat, în anumite limite, să emită reglementări ce sunt de domeniul legii, prin ordonanţe. Din dispoziţiile art. 115 din Constituţie rezultă că ordonanţa nu este o lege, ci un act guvernamental în domeniul legii, asimilat legii prin efectele sale şi în limitele constituţionale şi legale ale abilitării. Ordonanţele sunt de două tipuri: simple şi de urgenţă. În mod corespunzător, împuternicirea de a emite ordonanţe poate fi legală, adică pe baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, pe temeiul unei prezumţii constituţionale de delegare legislativă, pe care Parlamentul oricând o poate infirma constatând că nu se justifică emiterea acelei ordonanţe. Ca şi legea, ordonanţa se analizează, pentru exercitarea controlului, potrivit criteriului formal şi a celui material.

32. Ordonanţa simplă 32.1. Criteriul formal Constituie ordonanţă doar actul emis de către Guvern cu titlu de ordonanţă, în

baza unei legi de abilitare şi în conformitate cu conţinutul acesteia şi cu instituţia delegării legislative. 32.2. Criteriul material

rezultă din cuprinsul legii speciale de abilitare, şi limitele constituţionale ale acestei legi; de aceea, împuternicirea dată Guvernului este dublu limitată:

- rationae materiae: ordonanţele simple se pot emite doar în domeniile care nu fac obiectul legilor organice (pe cale de consecinţă şi a celor constituţionale) şi în limitele delegării acordate;

- rationae temporis: legea de abilitare va cuprinde obligatoriu şi data până la care Guvernul este abilitat să emită astfel de ordonanţe; dacă legea de abilitare o cere, aceste ordonanţe se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, sub sancţiunea caducităţii (încetarea efectelor juridice).

Rezultă că ordonanţa simplă este aprobată sau respinsă prin lege adoptată în forma aprobată de Camera decizională, care, ca regulă, este Camera Deputaţilor, cu excepţia cazurilor în care această calitate revine Senatului, potrivit art. 75 din Constituţie.

33. Ordonanţa de urgenţă

33.1. Criteriul formal Doar actul emis de Guvern cu titlu de ordonanţă de urgenţă, în situaţii

extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânarea; de aceea, în acest caz, urgenţa legislativă trebuie motivată expres în conţinutul ordonanţei emise şi se supune spre aprobare Parlamentului potrivit procedurii legislative înainte de publicare (intrarea sa în vigoare); Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu, în 5 zile de la depunere la Camera de reflecţie sau, după caz, de la trimitere la Camera decizională. Camera, prima sesizată trebuie să se pronunţe în cel mult 30 de zile, la împlinirea cărora se prezumă acordul său; în fiecare Cameră, procedura de dezbatere şi adoptare este numai cea de urgenţă.

Tot sub aspect formal sunt şi limitele constituţionale prevăzute de art. 115 alin. 6 din Constituţie, care se referă la interdicţia revizuirii prin ordonanţă de urgenţă a Constituţiei, a afectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului, a drepturilor

28

şi libertăţilor fundamentale, a drepturilor electorale sau a trecerii silite în proprietatea publică a unui bun.

Rezultă că ordonanţele de urgenţă se întemeiază, în ultimă analiză, pe o prezumţie constituţională a acordului Camerelor Parlamentului, pe care acestea o confirmă sau infirmă, după cum aprobă sau resping ordonanţele de urgenţă prin legea adoptată în forma aprobată de Camera decizională, potrivit procedurii prevăzute în art. 75 din Constituţie. Tocmai de aceea, ordonanţa de urgenţă este o modalitate a delegării legislative.

33.2. Criteriul material

- justificarea stării de urgenţă legislativă, ce nu suferă în nici un fel amânarea; - legitimitatea constituţională a măsurilor dispuse (de exemplu, dacă o anumită

prevedere nu se încadrează în starea de urgenţă legislativă, dacă nu s-a respectat procedura constituţională de legiferare sau dacă o ordonanţă încalcă limitele prevăzute în art. 115 alin. 6 din Constituţie).

34. Specificul controlului ordonanţelor

Controlul de constituţionalitate poate avea ca obiect: - pentru ordonanţele simple: legea de abilitare, îndeplinirea criteriilor formale

sau materiale de emitere a ordonanţei şi legea de aprobare sau de respingere a acesteia, inclusiv, potrivit art. 115 alin. 8 din Constituţie, reglementarea consecinţelor păgubitoare produse;

- pentru ordonanţele de urgenţă: îndeplinirea criteriilor formale şi materiale pentru emiterea ordonanţei, legea de aprobare sau de respingere, reglementarea consecinţelor păgubitoare produse.

- în cazul unei ordonanţe de ratificare a unui tratat sau acord internaţional: îndeplinirea criteriilor formale şi materiale pentru emiterea ordonanţei, legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei. Ordonanţa ca atare poate fi controlată numai pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate sau prin excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul Poporului până la aprobarea sau respingerea sa prin lege. După această dată, controlul posterior poate viza numai legea de aprobare sau de respingere, ordonanţa fiind „absorbită” în această lege. Guvernul poate modifica ordonanţa simplă, dacă termenul de abilitare nu s-a împlinit, ca şi ordonanţa de urgenţă, printr-o altă asemenea ordonanţă; legiuitorul poate, de asemenea, modifica ordonanţa în cadrul procedurii de legiferare; dacă necesitatea modificării este consecinţa unei neconstituţionalităţi, ea trebuie să aibă ca scop punerea de acord a prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (legiuitorul nu ar putea, însă, face această modificare prin confirmarea unui viciu de neconstituţionalitate, cum ar fi de exemplu, adoptarea unei ordonanţe ce nu se încadra în legea de abilitare, deoarece ar însemna ca astfel să încalce ordinea constituţională a categoriilor de legi: constituţionale, organice şi ordinare).

35. Regulamentele Parlamentului

Regulamentul parlamentar reprezintă actul adoptat prin hotărâre, cu majoritatea absolută a parlamentarilor fiecărei Camere sau a Camerelor reunite în şedinţă comună, privind activitatea Camerei sau, după caz, a Camerelor reunite.

De aceea:

29

- fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor;

- regulamentul este o „rezoluţie” sau o varietate de „hotărâre” prin care se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor;

- regulamentul parlamentar este act normativ, fiind supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura preşedintelui Camerei; ca şi legea, el este adoptat direct pe temeiul Constituţiei, de care se deosebeşte, însă, prin aceea că nu este supus promulgării, fiind expresia juridică de bază a principiului autonomiei parlamentare.

35.1. Criteriul formal Potrivit acestui criteriu, regulamentul nu poate depăşi sfera autonomiei

parlamentare şi trebuie adoptat cu respectarea cvorumului şi majorităţii prevăzută de art. 76 alin.1 din Constituţie.

35.2. Criteriul material se referă la: - controlul de conformitate a prevederilor regulamentare cu dispoziţiile

Constituţiei întrucât ele constituie o „prelungire a Constituţiei” în ce priveşte organizarea şi funcţionarea Parlamentului;

- controlul legat de respectarea competenţei regulamentare a Camerei, determinată de limitele autonomiei sale constituţionale, în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat; prin regulamente nu se pot institui reguli pentru persoane din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru cealaltă.

35.3. Specificul controlului

- Curtea Constituţională nu poate controla oportunitatea dispoziţiilor din regulamente ci numai legitimitatea lor constituţională; controlul este „a posteriori” (după publicarea regulamentului).

- Prevederea regulamentară, constatată prin decizia Curţii Constituţionale că este neconstituţională, are drept consecinţă constituirea, pe temeiul acelei decizii, a obligaţiei constituţionale a Camerei a cărui regulament a fost astfel controlat să pună de acord această prevedere cu dispoziţiile Constituţiei sub sancţiunea iniţială a suspendării de drept a aplicării acelei prevederi (cu privire la semnificaţia termenului de suspendare şi a suspendării însăşi a se vedea cele arătate la punctul 27 din prezentul curs).

30

Capitolul V

CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII

36. Caracteristicile generale ale controlului de constituţionalitate

Controlul constă în verificarea legitimităţii constituţionale a normei legale

controlate în funcţie de prevederile Constituţiei Controlul nu este un scop în sine, el intervine pentru a curma un conflict

social rezultat din negarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale de către titularii dreptului de a sesiza Curtea (de exemplu: parlamentarii minorităţii politice ce au semnat, înainte de promulgare, o sesizare de neconstituţionalitate şi majoritatea ce a adoptat legea, controlul preventiv fiind şi un mijloc de protecţie a acelei minorităţi politice în disputa cu majoritatea, pe temeiul constituţionalităţii legii; cetăţeanul ca titular al excepţiei şi legiuitor; parlamentarii ce au atacat regulamentul Camerei din care fac parte şi Camera însăşi, ce ar fi putut modifica oricând regulamentul spre a evita controlul; titularii excepţiei şi Guvernul, în cazul în care obiectul controlului este o ordonanţă).

De aceea, controlul constituţionalităţii legii presupune existenţa unor criterii, în lipsa cărora el ar putea degenera în arbitrar. Aceste criterii sunt de interpretare, după cum privesc controlul de conformitate sau de compatibilitate, pe de o parte, şi criterii ce definesc limitele controlului, pe de altă parte.

A. Criteriile de interpretare 37. Controlul de conformitate

Interpretarea caracteristică controlului de conformitate intervine în ipoteza în care norma legală preia, dezvoltă şi concretizează conţinutul normei constituţionale (cum ar fi procedura jurisdicţională reglementată de legea organică a Curţii).

De aceea, o asemenea interpretare se bazează pe o judecată pozitivă, în sensul că partea din lege care dezvoltă şi concretizează norma constituţională trebuie să fie în perfectă concordanţă, pe de o parte, cu norma constituţională preluată şi, pe de altă parte, cu restul legii.

38. Controlul de compatibilitate Interpretarea corespunzătoare controlului de compatibilitate intervine în ipoteza în

care norma controlată nu se bazează nemijlocit pe norma constituţională, întrucât Constituţia nu reglementează decât raporturile fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice, ceea ce implică şi drepturile şi libertăţile fundamentale ce definesc statutul constituţional al cetăţeanului (al persoanei în general). În mod corespunzător, Constituţia implică largi spaţii normative nereglementate de norma constituţională, în care legiuitorul ordinar poate dispune după cum crede de cuviinţă, cu singura condiţie de a nu depăşi limitele acestor spaţii prin instituirea unor norme contrare celei constituţionale.

Dacă legiuitorul nu a încălcat supralegalitatea constituţională, norma legală controlată nefiind contrară unei dispoziţii constituţionale, legitimitatea ei nu poate fi negată; o asemenea interpretare se bazează, de această dată, pe o judecată negativă,

31

compatibilitatea normei controlate rezultând din lipsa de contrarietate cu o prevedere constituţională.

39. Aspectul tehnic al realizării controlului de constituţionalitate La baza interpretării specifice controlului de conformitate sau de

compatibilitate stă o comparaţie între dispoziţia constituţională (premisa majoră) şi norma legală controlată (premisa minoră). Aceasta presupune identificarea şi interpretarea normei constituţionale pentru aplicarea sa în vederea soluţionării conflictului de neconstituţionalitate şi interpretarea dispoziţiei legale controlate, dar nu în perspectiva aplicării sale, ci pentru determinarea conformităţii sau, după caz, a compatibilităţii sale cu norma constituţională.

De aceea, ne vom opri în continuare asupra acestor două aspecte fundamentale ale interpretării, după cum ea prevede norma constituţională sau dispoziţia legală controlată.

39.1. Interpretarea normei constituţionale Principalele categorii caracteristice interpretării normei constituţionale sunt:

� interpretarea exegetică, pentru determinarea sensului originar al legiuitorului constituant (interpretare literară, istorică în funcţie de dezbaterile legiuitorului constituant, gramaticală etc.). Limitele acestei metode rezultă din însuşi scopul ei: relevarea intenţiei legiuitorului. Societatea este dinamică, iar Constituţia nu trebuie să fie o piedică în calea progresului social. Cu cât evoluţiile sunt mai rapide şi mai dense, cu atât intenţia legiuitorului se estompează faţă de necesitatea socială de aplicare a legii într-un mediu social diferit, pe care legiuitorul iniţial nu l-a avut în vedere2. De aceea, Constituţia, ca de altfel oricare lege, poate supravieţui dacă interpretarea ce i se dă nu este anacronică, ci adaptată realităţii în care se aplică;

� interpretarea sistematică este cea mai des uzitată metodă de interpretare, care impune ca aplicarea unei norme constituţionale să nu restrângă şi, mai ales, să nu excludă aplicarea altor norme constituţionale (interpretarea unei norme în contextul tuturor celorlalte norme constituţionale, deci în perspectiva interdependenţei şi conexiunii lor în cadrul regimului constituţional). Interpretarea sistematică poate fi combinată cu orice alte metode de interpretare;

� interpretarea în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice existente, deci de evoluţia stării de constituţionalitate rezultată din recepţia socială a Constituţiei, ceea ce implică modificarea reprezentărilor rezultate din recepţia socială a Constituţiei în funcţie de evoluţia mediului social. Starea de constituţionalitatea, fiind dată de recepţia socială a Constituţiei, nu implică modificarea normei constituţionale ci, dimpotrivă, supremaţia ei, prin punerea în valoarea a aspectelor care corespund noilor cerinţe sociale3. Prin generalitatea sa legea este aplicabilă unor situaţii pe care legiuitorul însuşi nu le-a bănuit şi de aceea norma este cu atât mai stabilă cu cât posibilităţile sale de aplicare sunt mai diverse şi mai numeroase. Este rolul interpretului de a descoperi această predictibilitate a legii, pentru a-i asigura aplicabilitatea;

� interpretarea logică bazată mai ales pe identitatea de raţiune potrivit regulii „idem ratio, idem jus” (exemplu: dreptul la replică are valoare constituţională întrucât

2 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina lex, Bucureşti, 2002, pg. 123 3 Ibidem

32

constituie o componentă a libertăţii de exprimare4); interpretarea logică poate face parte din cea exegetică dar poate fi şi în afara ei, dacă se referă la un aspect ce nu a fost avut în vedere de legiuitorul constituant, având ca efect deducerea unor consecinţe sub forma unor reguli adiţionale, în scopul asigurării caracterului constituţional al reglementării (de exemplu, participarea procurorului în procesele civile, cu excepţia celor privind acţiuni strict personale);

� interpretarea prin cumpănirea intereselor, pentru determinarea constituţionalităţii în caz de interese divergente, spre a se evita privilegiul sau discriminarea (de exemplu între interesul patronului de a desface contractul salariatului şi al acestuia de a beneficia de un preaviz, spre a-şi găsi un alt loc de muncă5); interpretarea prin cumpănirea intereselor se bazează pe un raţionament de proporţionalitate;

� eroarea manifestă a legiuitorului (metodă ce nu a fost decât rar aplicată în practica jurisdicţională a Curţii de la Bucureşti) constând în fundamentarea neconstituţionalităţii pe constatarea unei asemenea erori de netăgăduit a legiuitorului asupra înţelesului normei constituţionale;

� interpretarea în funcţie de precedentul deciziilor anterioare, ca urmare a obligativităţii acestora potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, ceea ce însă nu conduce la „pietrificarea” jurisprudenţei, deoarece pentru motive diferite soluţia poate fi alta; consecvenţa practicii este esenţială pentru consolidarea stării de constituţionalitate şi un efect necesar al exercitării controlului centralizat, de către o jurisdicţie specială şi specializată; de asemenea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, în acelaşi sens este şi interpretarea în funcţie de convenţiile internaţionale în domeniul drepturilor omului, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, deoarece aceste convenţii au valoare „infraconstituţională”, orice lege internă contrară fiind înlăturată, cu excepţia cazului în care legislaţia internă conţine dispoziţii mai favorabile în domeniul respectiv; astfel în conflictul dintre o lege internă şi o prevedere a convenţiilor privind drepturile omului, instanţa judecătorească, ca şi alt organ de aplicare a legii, poate da prioritate convenţiei internaţionale respective, după cum Curtea Constituţională poate constata neconstituţionalitatea acelei legi interne, ca urmare a încălcării de către legiuitor a preeminenţei constituţionale a reglementărilor internaţionale.

În consecinţă, pe cale jurisprudenţială s-a format un bloc de constituţionalitate, alcătuit din prevederile constituţionale, pe de o parte, şi din prevederile acelor convenţii, pe de altă parte; blocul de constituţionalitate este însă structurat din reglementări situate pe paliere deosebite, întrucât efectul constituţional al convenţiilor este în aplicarea art.20 alin.2 din Constituţie (norma constituţională pe un palier şi norma internaţională pe un alt palier). După aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană similară va fi şi relaţia cu dreptul comunitar şi, implicit, cu jurisprudenţa Curţii Comunităţilor Europene de la Luxembourg.

39.2. Interpretarea legii supuse controlului După cum s-a arătat, specificul interpretării legii supuse controlului este acela că

scopul interpretării nu urmăreşte aplicarea normei controlate, astfel cum este în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, ci are în vedere aplicarea normei constituţionale. De aceea:

4 Deciziile nr. 8/1996 şi nr. 55/1996 5 Decizia nr. 115/196

33

� dacă numai o parte din norma controlată este neconstituţională, iar această parte este "detaşabilă", în sensul că ceea ce rămâne poate fi aplicat fără deformarea voinţei legiuitorului, numai acea parte va fi declarată neconstituţională, nu întreaga normă; altminteri, dacă ar corecta neconstituţionalitatea, Curtea ar deveni un "colegislator", prin modificarea voinţei legiuitorului. În cazul în care partea neconstituţională nu este "detaşabilă", norma controlată devine în întregime neconstituţională;

� este posibil şi ca o anumită interpretare, impusă de aplicarea legii controlate să fie neconstituţională; în ipoteza avută în vedere extragerea acestui “venin neconstituţional” care, de regulă, priveşte doar o prevedere a legii controlate, constituie o problemă de asigurare a constituţionalităţii legii respective pentru evitarea interpretării neconstituţionale; astfel, în practica Curţii s-au dezvoltat deciziile interpretative care precizează, în dispozitiv, interpretarea contrară Constituţiei, prin formule diferite, cum sunt: prevedere legală este constituţională în măsura în care … (urmează precizarea interpretării neconstituţionale ce constituie „veninul neconstituţional”). Interpretarea constatată ca neconstituţională trebuie să excludă orice aspect de oportunitate, care nu poate fi decât de competenţa legiuitorului şi, de asemenea, trebuie să fie „detaşabilă” în sensul arătat mai sus, adică în sensul că aplicarea normei controlate, chiar fără acea interpretare, rămâne conform intenţiei şi voinţei legiuitorului (de exemplu, s-a statuat că un venit imposibil de realizat nu poate fi impozabil, astfel că impozitul agricol pe terenuri ce sunt, prin natura lor, necultivabile, este neconstituţional, deşi prevederea legală nu făcea această distincţie, referindu-se la terenuri agricole, în general.

Mutatis mutandis cele arătate se aplică şi pentru controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale.

Concluzie generală Faţă de cele arătate cu privire la interpretarea normei constituţionale, cât şi a legii

controlate, rezultă că, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu se opune legiuitorului, ci asigurând respectarea de către acesta a supralegalităţii constituţionale, consolidează astfel opera sa, înlăturând conflictele de constituţionalitate ce ar putea să apară în procesul de aplicare a legii controlate. Rezultă că în toate ipotezele analizate, Curtea acţionează ca un legislator negativ, ceea ce corespunde statutului său de garant al supremaţiei Constituţiei, şi nu ca legislator pozitiv, care nu poate fi, în funcţie de legitimitatea sa electivă, decât legiuitorul.

B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului 40. Orice activitate de control presupune anumite limite specifice. Limitele

controlului constituţionalităţii legii, inclusiv a tratatelor şi acordurilor internaţionale, sunt exprese şi necesare pentru evitarea arbitrariului în exercitarea controlului şi, mai ales, în utilizarea abuzivă a procedurilor de control pentru tergiversarea proceselor sau interzicerea definitivării legii.

Limitele pot fi legale sau jurisprudenţiale, adică stabilite prin practica exercitării controlului; principalele limite sunt următoarele: � în exercitarea controlului, Curtea se pronunţă numai asupra problemelor de drept;

este una dintre deosebirile esenţiale ale jurisdicţiei constituţionale faţă de cea de

34

drept comun; instanţa judecătorească se pronunţă atât asupra problemelor de fapt, cât şi de drept; pentru stabilirea legitimităţii constituţionale a legii controlate, în cadrul jurisdicţiei constituţionale nu interesează problemele de fapt, întrucât această legitimitate rezultă, aşa cum s-a arătat, din compararea legii supuse controlului şi a dispoziţiei constituţionale în funcţie de care legitimitatea constituţională a legii respective este contestată; tocmai de aceea, prin natura sa, controlul de constituţionalitate a legii este o problemă exclusiv de drept public, iar soluţia pronunţată, ca urmare a exercitării acestui control, este opozabilă "erga omnes" (ca şi legea);

� Curtea nu poate modifica sau completa dispoziţia legală supusă controlului; este o limită prevăzută expres de legea organică a Curţii şi corespunde caracteristicii generale a interpretării normei constituţionale şi legii supuse controlului de constituţionalitate. De altfel, aşa cum s-a mai arătat, Curtea este un legislator negativ; ea nu are legitimitatea de a modifica, completa sau abroga dispoziţiile actelor supuse controlului pentru a le pune de acord cu prevederile Constituţiei;

� Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a legii, deoarece ar intra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce însă nu exclude declararea ca neconstituţională a unei interpretări impuse de prevederea legală controlată, potrivit formulei menţionată anterior: „este constituţional în măsura în care …” (urmează indicarea interpretării considerată ca neconstituţională), deoarece în acest caz Curtea se pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei din legea controlată nu şi asupra modului în care norma trebuie interpretată în procesul ei de aplicare;

� controlul se exercită numai la sesizare, cu excepţia cazului în care Curtea se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (control sistematic);

� subiecţii cu drept de sesizare sunt limitaţi: un grup de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, Preşedintele României, Guvernul, preşedinţii Camerelor, Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, Avocatul Poporului, la controlul preventiv; acelaşi grup de deputaţi sau senatori, preşedintele Camerei sau un grup politic parlamentar la controlul regulamentelor parlamentare; preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori la controlul tratatelor sau acordurilor internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare; instanţa de judecată la cererea părţilor dintr-un proces sau instanţa din oficiu, precum şi Avocatul Poporului la controlul ulterior, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;

� exercitarea controlului numai în “limine litis”, adică a obiectului sesizării cuprinzând prevederea legală atacată şi motivele de neconstituţionalitate invocate; în acest sens, în practica Curţii s-a statuat că invocarea doar a neconstituţionalităţii în general, fără indicarea unei prevederi anume, nedepunerea argumentelor ce justifică necostituţionalitatea, chiar sumar, în funcţie de prevederile constituţionale invocate, ca şi ridicarea direct, în faţa Curţii, şi a altor prevederi constituţionale decât cele din sesizare, sunt cauze de inadmisibilitate întrucât sunt modalităţi ale controlului din oficiu şi, după caz, încalcă prevederile imperative referitoare la exprimarea de către instanţă a opiniei sale, contradictorialitatea dezbaterii excepţiei în faţa instanţei şi analiza excepţiei de către partenerii Curţii (Camerele Parlamentului şi Guvernul) în punctele de vedere exprimate. Desigur aceasta nu împiedică îmbunătăţirea argumentării în funcţie de alte prevederi constituţionale, în cadrul metodei de interpretare sistematică, adică fără ca aceste texte să constituie, prin ele însele, motive noi de neconstituţionalitate, ca şi extinderea controlului asupra unor alte prevederi ale actului atacat, după cum se prevede în

35

legea organică a Curţii, care sunt evident şi indisolubil legate de prevederile considerate în sesizare ca neconstituţionale; Curtea se va putea pronunţa asupra unor dispoziţii care, deşi nu sunt prevăzute expres în sesizare, nu pot fi disociate de cele ce fac obiectul sesizării (în fond aceste dispoziţii, împreună cu cele din sesizare, fac un ansamblu unitar, astfel încât extinderea şi asupra lor a controlului nu are semnificaţia depăşirii obiectului sesizării);

� forma scrisă a sesizării e obligatorie fiind de asemeni o cauză de inadmisibilitate (interdicţia sesizării orale, chiar în cazul excepţiei, ceea ce este o altă particularitate faţă de procedura de drept comun);

� neretroactivitatea deciziei este o altă limită a controlului. Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii au efecte numai pentru viitor, regula fiind justificată prin necesitatea de a nu se tulbura securitatea statică a drepturilor;

� exclusivitatea Camerelor în interpretarea propriilor regulamente, întrucât actul de aplicare intră în sfera exclusivităţii Camerelor în temeiul principiului autonomiei parlamentare;

� inadmisibilitatea constatării neconstituţionalităţii unei legi în vigoare, în cadrul controlului anterior, cu caracter preventiv, a legii înainte de promulgare;

� controlul preventiv a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, ce are ca obiect, în principal, respectarea limitelor revizuirii, ceea ce nu exclude şi prezentarea unor sugestii sau propuneri care, însă, sunt facultative, atât pentru iniţiatori, cât şi pentru legiuitorul constituant. Cazurile specifice ale inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate le vom

prezenta la excepţia de neconstituţionalitate. Concluzie generală Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului, îndeosebi cauzele de

inadmisibilitate sunt în toate modalităţile de control deoarece, în lipsa lor, controlul la sesizare s-ar transforma în control din oficiu. Singura excepţie o constituie controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei care, fiind sistematic (în toate cazurile) se exercită din oficiu.

36

Capitolul VI

MODALITĂŢILE CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII

41. Controlul constituţionalităţii legii se realizează prin trei categorii de

proceduri, după cum este declanşat de o sesizare de neconstituţionalitate anterioară promulgării legii sau, în ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale, anterioară adoptării legii de ratificare, de o sesizare privind regulamentele parlamentare sau de o excepţie de neconstituţionalitate, inclusiv prin excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul Poporului.

De aceste categorii de proceduri de control ne vom ocupa ulterior, analizându-le pe fiecare în parte. Întrucât în cadrul fiecărei categorii se poate pune în valoare o anumită modalitate de control, în prealabil ne vom opri asupra acestor modalităţi ale controlului.

Prin modalitate a controlului se înţelege specificul acestuia, indiferent de categoria de proceduri, în funcţie de trăsătura sa esenţială în cazul dat, adică după cum priveşte constituţionalitatea externă sau internă, este preventiv ori ulterior sau are caracter abstract sau concret.

A. Constituţionalitatea externă şi constituţionalitatea internă

42. Constituţionalitatea externă rezultă din raportarea legii ce face obiectul controlului de constituţionalitate la procedurile instituite de Constituţie pentru adoptarea ei, deci prin aplicarea criteriului formal.

Constituţionalitatea internă rezultă din raportarea legii ce face obiectul controlului la conţinutul reglementărilor constituţionale, deci prin aplicarea criteriului material, inclusiv privind tratatele sau acordurile internaţionale.

Principalele caracteristici ale acestor două modalităţi sunt: Constituţionalitatea externă prevalează asupra constituţionalităţii interne,

deoarece o lege sau o ordonanţă, inclusiv privind ratificarea unui tratat sau acord internaţional, un regulament parlamentar, ca şi o dispoziţie a acestora, adoptate cu încălcarea procedurii constituţionale este neconstituţională, chiar dacă sub aspectul conţinutului, reglementarea respectivă nu ar fi contrară normelor Constituţiei; de principiu un act nu poate fi legal dacă a fost adoptat cu încălcarea procedurilor prevăzute pentru emiterea lui, iar potrivit art. 1 alin. 5 din Constituţie, obligativitatea legii se referă numai la actul, adoptat cu titlu de lege, cu respectarea procedurii constituţionale pentru punerea în mişcare a competenţei constituţionale a Parlamentului (sesizarea să fie legală, majoritatea pentru adoptarea legii şi condiţia de cvorum să fi fost îndeplinite, forma să fie aceea a unei legi etc.) În ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale, constituţionalitatea externă priveşte respectarea normelor constituţionale referitoare la negocierea şi încheierea lor, inclusiv sesizarea Parlamentului (negocierea lor de către guvern), încheierea lor de către Preşedintele României şi sesizarea Parlamentului prin decret prezidenţial etc.)

Sub acest aspect „forma distruge fondul” deoarece dreptul iese din procedură; de altfel, de principiu, constatarea unui motiv de neconstituţionalitate face inutilă cercetarea şi a altor motive, efectele fiind aceleaşi: neconstituţionalitatea legii; forma este întotdeauna primul aspect relevant în orice control, indiferent de natura lui.

Specificul controlului constituţionalităţii externe constă în verificarea, în mod efectiv, nu doar formal, a îndeplinirii condiţiilor necesare emiterii actului respectiv

37

(de exemplu, legea a fost adoptată efectiv de majoritatea necesară, chiar dacă, din cuprinsul ei, rezultă că ar fi fost adoptată cu o altă majoritate, insuficientă).

Constituţionalitatea internă se determină cu ajutorul tehnicilor controlului de constituţionalitate prezentate anterior, inclusiv în ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale.

B. Control preventiv şi control posterior

43. Controlul preventiv („a priori”) se caracterizează prin:

- are ca obiect: - legile ordinare cât şi cele organice înainte de promulgare, inclusiv legile de

ratificarea a unui tratat sau acord internaţional; - tratatul sau acordul internaţional înainte de adoptarea legii de ratificare; - iniţiativele de revizuire a Constituţiei înainte de sesizarea Parlamentului şi

după adoptarea lor de către Camerele Parlamentului, dar înainte de a fi supuse aprobării prin referendum. Astfel, control preventiv se interferează în procesul legislativ deoarece, dacă

legea este declarată constituţională, se reia procedura de promulgare, iar dacă este constatată ca fiind neconstituţională, se trimite Parlamentului spre reexaminare, pentru punerea de acord a prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei pe temeiul efectelor „erga omnes” a deciziei Curţii; referitor la tratatele şi acordurile internaţionale, este necesară în vederea ratificării înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, în condiţiile arătate la punctul 30.3 din prezentul curs; în ce priveşte iniţiativele de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii condiţionează promovarea lor în Parlament (până în prezent a fost o singură decizie care, constatând neconstituţionalitatea, a împiedicat promovarea sa, şi o decizie recentă cu privire la Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 care a împiedicat adoptarea unor soluţii din propunerea legislativă elaborată de către Comisia constituită în acest scop); - este limitat în timp: până la promulgarea legii, ordinare sau organice, până la

adoptarea legii de ratificare a tratatului sau acordului internaţional sau în termen de 10 zile de la autosesizarea Curţii cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei;

- poate fi declanşat de titularii prevăzuţi de art. 146 literele a) şi b) din Constituţie; - reprezintă, pentru opoziţie, un mijloc de apărare a minorităţii politice

parlamentare în disputa sa cu majoritatea, conflict care se prelungeşte pe tărâmul constituţionalităţii legii sau tratatului ori acordului internaţional înainte de a fi ratificate şi nu poate privi decât legile ordinare sau organice;

- este inadmisibil faţă de o lege, tratat sau acord internaţional în vigoare, acestea putând fi controlate doar pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi faţă de o lege de revizuire a Constituţiei, după aprobarea sau infirmarea de către corpul electoral, prin referendum.

44. Controlul ulterior („a posteriori”) Caracteristicile controlului ulterior sunt următoarele:

- are ca obiect: � constituţionalitatea legilor intrate în vigoare, inclusiv constituţionalitatea

tratatelor sau acordurilor internaţionale ce nu au făcut obiectul controlului anterior;

� constituţionalitatea regulamentelor parlamentare, � constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă) înainte de

a fi aprobate sau respinse prin lege.

38

- poate fi declanşat: • ca urmare a unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cadrul unui

proces în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj comercial de către părţi sau, în condiţiile legii, de instanţă din oficiu, ori prin excepţia de neconstituţionalitate formulată de către Avocatul Poporului (întrucât în acest ultim caz, excepţia este invocată direct în faţa Curţii, ea are semnificaţia unei acţiuni directe, ca în cazul sesizării de neconstituţionalitate anterioară promulgării sau a sesizărilor privind controlul regulamentelor parlamentare, adică nu ca titular a unui drept subiectiv, ci în apărarea unui interes public, general, rezultat din misiunea Avocatului Poporului care este apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor);

• de către titularii prevăzuţi de art 146 litera b) din Constituţie dacă priveşte controlul regulamentelor parlamentare.

C. Controlul abstract şi controlul concret

Constituie o modalitate de control rezultată din dualismul legii între faza procedurii legislative, pentru adoptarea ei şi faza ulterioară, în procesul de aplicare.

45. Controlul abstract este inspirat, îndeosebi, de motive politice, rezultate din

atitudini partinice sau, în cazul Avocatului Poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, şi are în vedere prefigurarea şi prevenirea “in abstracto” a unor efecte şi interpretări neconstituţionale. El se exercită prin acţiune directă: - sesizarea de neconstituţionalitate a legii înainte de promulgare; - sesizarea privind constituţionalitatea tratatelor sau acordurilor internaţionale

înainte de adoptarea legii de ratificare; - sesizarea pentru controlul regulamentelor parlamentare; - excepţia de neconstituţionalitate invocată de Avocatul Poporului (pentru motivele

arătate anterior). Controlul concret reprezintă îndeosebi un mijloc de apărare a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor, a persoanei în general, în calitate de titulari ai excepţiei de neconstituţionalitate, în cadrul unui litigiu legat de aplicarea legii şi de realizarea unor drepturi subiective, ceea ce justifică şi posibilitatea autorităţii jurisdicţionale de a invoca, din oficiu, această excepţie. Ţinând seama de cele arătate, rezultă că, prin natura sa, controlul concret asigură participarea cetăţenilor, a persoanei în general, la controlul de constituţionalitate a legii (îndeosebi sub aspectul iniţiativei şi exercitării dreptului de apărare a părţilor implicate în contenciosul constituţional astfel declanşat).

46. Relaţia dintre controlul abstract şi controlul concret Controlul abstract, adică în afara unui litigiu legat de aplicarea legii şi

controlul concret, adică cu ocazia unui litigiu legat de aplicarea legii, nu se opun, deoarece chiar dacă, în momentul conceperii, o lege sau o ordonanţă apare ca fiind conformă Constituţiei, ea se poate dovedi, ulterior, la aplicarea ei, contrară unei norme constituţionale, fie pentru că este aplicată la aspecte neprevăzute de legiuitor sau unor situaţii noi, inexistente la data legiferării, fie pentru că devine contrară unor noi drepturi sau libertăţi, ce au căpătat între timp valoare constituţională, fie pentru că starea de constituţionalitate s-a modificat, moravurile şi realităţile sociale fiind altele decât cele existente la data adoptării legii sau concepţia asupra interpretării normelor constituţionale a evoluat etc.

Aşa cum s-a arătat, prin controlul concret, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, se asigură, cetăţeanului (persoanei, în general) accesul la justiţia

39

constituţională. Constituţia însăşi reprezintă o realitate juridică adaptabilă unui mediu social în continuă transformare. De aceea, pentru motive diferite, atât pe calea controlului concret, cât şi a celui abstract, jurisprudenţa Curţii poate evolua, de la precedentul unei decizii anterioare, emisă chiar în cadrul controlului abstract, la o nouă soluţie ce ar putea fi stabilită în cadrul unei control concret şi invers.

Diferenţa esenţială dintre aceste două modalităţi de control constă în faptul că în cazul celui abstract, acesta fiind anterior confruntării cu realitatea socială, motivele invocate sunt prefigurate, chiar dacă, similar oricărei reprezentări „a priori”, îşi află anumite rădăcini în realitatea socială. De aceea, controlul însuşi se exercită, de această dată, cu „ochelari fumurii”. În cazul controlului concret, motivele rezultă nemijlocit din confruntarea legii intrată în vigoare cu realitatea socială, izvorând din ataşamentul titularilor drepturilor subiective la avantajele pe care aceste drepturi le conferă, astfel încât controlul, prin natura lui, este cu mai mare acuitate, fiind realizat „sub lupă”.

40

Capitolul VII

PROCEDURILE DE CONTROL AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII

A. Aspecte generale ale procedurilor de control

47. Trăsături esenţiale Procedura de control al constituţionalităţii legii, fiind subordonată unui interes

general – garantarea supremaţiei Constituţiei – face parte din dreptul public. De aceea, contenciosul constituţional este o subramură a dreptului constituţional, şi anume, aspectul jurisdicţional al acestuia. Sub aspect strict juridic, el rezultă din punerea în mişcare a unei competenţe de atribuire, exclusivă şi cu caracter imperativ; principalele consecinţe sunt următoarele: a) competenţa Curţii, ca unică autoritate de jurisdicţie, nu poate fi contestată de nici

o altă autoritate, din care cauză este imposibil un conflict de competenţă, negativ (când două autorităţi îşi declină reciproc competenţa) sau pozitiv (când autorităţile în conflict se consideră deopotrivă competente); prin competenţa sa, Curtea îndeplineşte rolul unui legislator negativ, adică a unui cenzor al constituţionalităţii legii, spre deosebire de autoritatea legiuitoare care, prin natura sa, este legiuitor pozitiv;

b) procedura are un caracter contradictoriu, în toate cazurile sesizarea fiind confruntată cu punctele de vedere ale Guvernului şi Camerelor Parlamentului, iar în cazul excepţiei de neconstituţionalitate invocate de părţi într-un proces şi cu opinia instanţei, exprimată obligatoriu în încheierea de sesizare, precum şi punctul de vedere al Avocatului Poporului, limitat însă la cauzele legate de drepturile omului. Caracterul contradictoriu al procedurii este mai accentuat în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, care în faza deliberativă este publică şi orală, având astfel caracteristicile unui contencios clasic, ca şi cel judecătoresc; celelalte proceduri nu sunt publice, însă pot fi invitate anumite persoane spre a-şi exprima opinia, astfel încât contradictorialitatea se asigură, îndeosebi, ca urmare a punctelor de vedere solicitate. Derogatorie este numai procedura de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, întrucât se exercită din oficiu (sistematic), nu la sesizare, având ca scop prevenirea unui conflict social viitor, nu actual;

c) Preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul în toate cazurile, Avocatul Poporului în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate legate de drepturile omului, ca şi Biroul Permanent al fiecărei Camere sau al Camerelor reunite, după caz, în cadrul controlului regulamentelor parlamentare, sunt partenerii Curţii în exercitarea controlului constituţionalităţii legii, întrucât este obligatoriu să li se ceară punctul de vedere; dacă în ce priveşte Guvernul şi preşedinţii Camerelor sau Birourile Permanente, aceştia pot să comunice punctul de vedere, în ce-l priveşte pe Avocatul Poporului, comunicarea punctului de vedere este obligatorie, în temeiul misiunii sale de a apăra drepturile şi libertăţile persoanei;

d) procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială, potrivit principiului „specialia derogat generalibus”, sau regulile procedurii civile sunt compatibile cu procedura în faţa Curţii; compatibilitatea se stabileşte de Curte, ceea ce are semnificaţia unei delegări legislative pentru înlăturarea aplicării unor prevederi din procedura de drept comun (în acest sens, în jurisprudenţa Curţii, s-a statuat că nu sunt aplicabile căile extraordinare de atac, cheltuielile de judecată pot

41

fi reclamate numai în faţa instanţei judecătoreşti, regulile de drept comun cu privire la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului nu se aplică contenciosului constituţional etc.); rezultă din cele arătate că delegarea acordată se încadrează în limitele competenţei constituţionale a Curţii ca legislator negativ;

e) cererile adresate Curţii sunt scutite de taxe de timbru f) contenciosul constituţional constituie o procedură cu două faze:

• prima este condusă de judecătorul raportor şi are caracter pregătitor întrucât: - se administrează probele scrise , se cercetează practica şi doctrina de

specialitate şi se culeg informaţii şi opinii de la orice autoritate publică, societate comercială etc, precum şi se solicită, dacă este cazul, consultaţii juridice ale unor specialişti; - se solicită punctul de vedere al partenerilor Curţii menţionaţi anterior (evident că

această regulă nu este aplicabilă controlului propunerilor de revizuire a Constituţiei, întrucât, fiind din oficiu, are caracter sistematic şi deci nu implică contradictorialitatea specifică celorlalte categorii de control)

- se încheie cu prezentarea raportului de către judecătorul raportor. • a doua fază este deliberativă, în plenul judecătorilor şi se încheie cu

emiterea şi publicarea deciziei; g) termenul regulamentar de soluţionare a cauzei este mult mai scurt decât la

instanţele de drept comun (de regulă 60 de zile pentru depunerea raportului; la revizuirea Constituţiei termenul de emitere a deciziei este de 10 zile de la autosesizarea Curţii prin încheiere);

h) la cererea Curţii, autorităţile publice şi structurile private sunt obligate să comunice informaţiile şi documentele pe care le deţin;

i) organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor în care decizia se ia cu majoritatea absolută (5 voturi) şi, în ce priveşte revizuirea Constituţiei, majoritate calificată de 2/3 (6 voturi); cvorumul pentru întrunirea legală a plenului este de două treimi (6 judecători); judecătorii pot face opinie separată;

j) deciziile pronunţate se semnează de preşedinte şi de magistratul asistent, certificându-se astfel conţinutul ei (ceea ce permite chiar şi preşedintelui să facă opinie separată), după care se publică în Monitorul Oficial împreună cu eventualele opinii separate;

k) obligativitatea şi opozabilitatea “erga omnes” a efectelor deciziei după publicare, are drept consecinţă după caz, imposibilitatea promulgării legii sau ratificării tratatului sau acordului internaţional, ca şi inaplicabilitatea prevederii neconstituţionale, pe de o parte, precum şi naşterea obligaţiei constituţionale a legiuitorului de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte; în schimb, deciziile prin care s-a respins sesizarea, consolidează prezumţia de constituţionalitate a legii atacate (legea trimisă spre promulgare, legea în vigoare, tratatul sau acordul internaţional, prevederea regulamentară, ordonanţa Guvernului, simplă sau de urgenţă).

48. Concluzie generală

Aşa cum s-a mai arătat, jurisdicţia constituţională consolidează opera legiuitorului, prin cenzura pe care o exercită eliminând aplicabilitatea prevederilor neconstituţionale, ceea ce întăreşte autoritatea legii şi, invers, constatând că o prevedere atacată este constituţională, îi reconfirmă prezumţia de constituţionalitate pe temeiul căreia a fost adoptată.

42

B. Controlul preventiv de constituţionalitate I. Controlul preventiv al constituţionalităţii legilor 49. Trăsăturile specifice procedurii de control preventiv al constituţionalităţii

legilor a) Controlul preventiv al legilor se declanşează ca urmare a unei acţiuni directe

prin care Curtea este sesizată în vederea realizării controlului legitimităţii constituţionale a legii înainte de promulgare.

b) Principalele caracteristici specifice ale procedurii sunt următoarele: - reprezintă un control anterior (a priori) cu caracter preventiv (pentru înlăturarea

unei neconstituţionalităţi înainte de aplicarea legii) - reprezintă un control abstract (pentru că nu rezultă din procesul de aplicare a

legii); c) Sesizarea

- subiecţii care pot sesiza Curtea anterior promulgării sunt: � Preşedintele României � Preşedinţii Camerelor � Guvernul � Avocatul Poporului � Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie � cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori (sesizarea nu poate fi semnată

decât fie de deputaţi fie de senatori deoarece, din acest punct de vedere, parlamentarii îşi pot exercita prerogativele doar în Camera pentru care au fost aleşi);

- sesizarea trebuie să fie legală; ea nu poate avea efecte dacă: � este tardivă, fiind depusă după promulgarea legii; � decizia de a sesiza Curtea nu a fost legal adoptată (în acest sens s-a respins

sesizarea fostei Curţi Supreme de Justiţie, decisă de secţiile reunite, fără îndeplinirea condiţiei legale de cvorum);

� sesizarea colectivă (50 deputaţi sau 25 senatori) nu întruneşte numărul legal de semnături, sau parlamentarii unei Camere au semnat sesizarea formulată de parlamentarii celeilalte Camere (ca urmare a principiului că parlamentarii, din acest punct de vedere, nu-şi pot exercita drepturile decât în Camerele în care au fost aleşi);

- legea adoptată se comunică Guvernului, Avocatului Poporului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a putea sesiza Curtea Constituţională şi se depune la secretarul general al fiecărei Camere, timp de 5 zile de la anunţarea în plenul Camerei a acestei măsuri (2 zile atunci când legea a fost adoptată în procedura de urgenţă), înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru ca deputaţii sau senatorii să-şi poată exercita dreptul constituţional de a o ataca. Termenul se calculează pe zile pline şi este de protecţie faţă de prerogativa Preşedintelui României de a promulga legea, pentru a se crea posibilitatea reală pentru parlamentari de a sesiza Curtea pentru neconstituţionalitate (deci, termenul de 5, respectiv 2 zile, nu este de decădere);

- sesizarea de neconstituţionalitate poate fi depusă în intervalul de timp cuprins între votul final al Camerei decizionale şi până la momentul promulgării, deci chiar dacă s-au împlinit termenele susmenţionate sau Preşedintele României a cerut reexaminarea legii ori a sesizat el însuşi Curtea cu privire la aspecte de neconstituţionalitate a legii depusă spre promulgare;

43

- dacă sesizarea de neconstituţionalitate a Preşedintelui României şi cererea de reexaminare a acestuia au acelaşi obiect, procedura de control trebuie suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de reexaminare, când, dacă legea a fost modificată, s-ar putea să rămână fără obiect;

- primind sesizarea, preşedintele Curţii o aduce la cunoştinţă Preşedintelui României, iar astfel se întrerupe termenul de promulgare a legii şi se suspendă exercitarea de către Preşedintele României a atribuţiei de promulgare;

d) Fazele procedurii la Curtea Constituţională 1. Prima fază a procedurii controlului:

- are caracter pregătitor şi este o fază scrisă; - preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor, stabileşte data când va avea

loc judecata după depunerea raportului şi solicită punctele de vedere ale partenerilor Curţii, care sunt preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul; dacă sesizarea este a Guvernului, acestuia nu i se mai solicită punctul de vedere; iar dacă sesizarea este a unui preşedinte al Camerei, nu se mai cere acestuia punctul de vedere;

- judecătorul raportor, adunând probele şi informaţiile necesare, elaborează raportul în 60 de zile de la înregistrarea sesizării; după luarea deciziei în plen, tot el va redacta decizia respectivă ce trebuie însuşită de toţi judecătorii; opiniile separate se depun până la definitivarea deciziei;

2. A doua fază a procedurii controlului: - are caracter deliberativ, fiind faza în care plenul Curţii decide; - şedinţa de judecată nu este publică; - la adoptarea deciziei, primul votează judecătorul raportor, iar ultimul preşedintele;

Curtea poate invita pe oricine spre a-şi exprima opinia; - după pronunţare, soluţia se comunică Preşedintelui României pentru a putea

promulga legea, dacă s-a respins sesizarea, Curtea constatând că legea este constituţională, iar dacă sesizarea este admisă, decizia fiind de neconstituţionalitate, aceasta se comunică Camerelor Parlamentului şi Guvernului pentru reexaminarea legii, în vederea punerii de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;

- aşa cum s-a arătat, legea de revizuire a Constituţiei nu poate face obiectul unui control de neconstituţionalitate după ce a fost adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, deoarece, fiind supusă aprobării corpului electoral, în calitatea sa de putere originară, nu mai poate fi supusă controlului nici unei alte autorităţi care, indiferent de natura ei, exercită o putere derivată din aceea a poporului în ansamblul său, deţinător al suveranităţii, potrivit art. 2 din Constituţie.

50. Efectele specifice ale procedurii de control preventiv al

constituţionalităţii legilor sunt, în principal, următoarele: � sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare; � decizia prin care se confirmă constituţionalitatea legii (Curtea a respins sesizarea)

se comunică Preşedintelui României în vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen, de cel mult 10 zile;

� deciziile de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, au ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legate indisolubil de dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar

44

al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă s-a constatat că este în întregime neconstituţională;

� dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unei noi sesizări de neconstituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.

Concluzie

- decizia prin care s-a pronunţat neconstituţionalitatea are caracter obligatoriu, de principiu efectele sale fiind erga omnes; în perspectiva acestor efecte, decizia Curţii are semnificaţia unui veto absolut, ceea ce justifică faptul că reexaminarea este „de drept”, iar în cadrul ei legiuitorul este obligat să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; nu există însă un termen în care Parlamentul să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;

- decizia prin care s-a constatat constituţionalitatea legii are ca efect reluarea procedurii de promulgare, care de această dată trebuie să fie făcută în termen de 10 zile; totuşi, considerăm că Preşedintele României poate trimite legea Parlamentului spre reexaminare o singură dată pentru alte aspecte decât cele care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate; de asemenea, Preşedintele României poate ataca legea la Curtea Constituţională pentru alte aspecte decât cele ce au fost supuse controlului; dacă nu s-ar accepta o asemenea posibilitate pentru Preşedintele României, atunci dreptul constituţional al acestuia de a realiza un control de constituţionalitate sau de oportunitate în cadrul procedurii de promulgare, ar rămâne fără obiect;

- regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte o lege de ratificare a unui tratat sau acord internaţional.

II. Controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri

internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare 51. Principalele trăsături ale acestei proceduri sunt următoarele: - subiecţii sesizării pot fi numai din cadrul Parlamentului şi anume preşedintele

uneia din cele două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori; regula se justifică prin faptul că tratatele sau alte acorduri internaţionale se negociază şi se încheie în cadrul puterii executive care, prin intermediul Preşedintelui României sau Guvernului, după caz, le supune spre ratificare Parlamentului, astfel încât nici o altă autoritate din afara Parlamentului nu este îndreptăţită să conteste constituţionalitatea acestora;

- obiectul sesizării nu este legea de ratificare înainte de promulgare, ci tratatul sau acordul internaţional ca atare, înainte ca această lege să fie adoptată în forma aprobată de Senat, în calitate de Cameră decizională; de aceea, sesizarea poate fi făcută oricând pe parcursul procedurii de ratificare în fiecare Cameră (deoarece, după ce a parcurs procedura în Camera prima sesizată, aceasta s-a desesizat, fie prin adoptarea expresă a legii de ratificare, fie prin epuizarea termenului de adoptare, fie prin respingerea legii de ratificare, iar adoptarea formei finale este exclusiv de competenţa Camerei decizionale);

- sesizarea se face printr-o acţiune directă la Curte, iar soluţionarea sesizării este similară cu aceea a controlului de constituţionalitatea preventiv având ca obiect o lege ordinară sau organică, la care ne-am referit anterior;

45

- sesizarea Curţii întrerupe procedura parlamentară, altminteri existând riscul ratificării unui tratat sau acord internaţional neconstituţional, ceea ce inevitabil ar însemna împiedicarea promulgării legii de ratificare;

- în cazul în care Curtea constată că tratatul sau acordul internaţional este constituţional, procedura îşi reia cursul;

- aşa cum s-a mai arătat, dacă Curtea statuează că tratatul sau acordul internaţional este neconstituţional sau că o prevedere din cuprinsul acestora este neconstituţională, există mai multe variante de soluţionare a problemei: � fie tratatul sau acordul internaţional nu mai pot fi ratificate fără revizuirea

prealabilă a normei constituţionale în temeiul căreia s-a constat neconstituţionalitatea;

� fie tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat pentru a se înlătura prevederea neconstituţională;

� fie, dacă tratatul sau acordul respectiv o permit, acesta va fi ratificat, dar cu formularea unei rezerve privind aplicarea prevederilor, sau după caz prevederii, neconstituţionale.

- controlul de constituţionalitate a tratatelor sau altor acorduri internaţionale înainte de ratificare reprezintă un control abstract, fiind realizat în afara unui litigiu legat de punerea în aplicare a actului normativ respectiv;

- asemenea controlului realizat ca urmare a unei sesizării de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile unei legi înainte de promulgare, controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale are caracter preventiv, fiind anterior nu numai promulgării legii de ratificare, dar chiar adoptării acestei legi de către Parlament, în forma aprobată de Senat, în calitatea sa de Cameră decizională.

52. Comparaţia între controlul preventiv al legilor şi controlul preventiv al

tratatelor sau altor acorduri internaţionale este redată în următorul tabel: Obiectul

comparaţiei Controlul preventiv al legilor

Controlul preventiv al tratatelor sau altor acorduri internaţionale

A. ASEMĂNĂRI

scopul controlului

verificarea legitimităţii constituţionale şi, în acest fel, garantarea supremaţiei Constituţiei

tipul acţiunii acţiune directă la Curte

sesizarea - controlul se realizează la sesizare şi numai în limitele sesizării

- sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată modalitatea controlului

abstract preventiv

prima fază a procedurii controlului

- are caracter pregătitor - fază scrisă

a doua fază a procedurii controlului

- organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică

partenerii Curţii

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul

actul prin care - decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor

46

se pronunţă Curtea

efectele deciziei

- se produc numai pentru viitor - sunt opozabile „erga omnes”

B. DEOSEBIRI actul supus controlului

- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a tratatului sau altui

acord internaţional înainte de promulgare

tratatul sau acordul internaţional înainte de adoptarea legii de ratificare

subiecţii de sezină

Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului, 50 de deputaţi sau 25 de senatori

50 de deputaţi sau 25 de senatori preşedinţii Camerelor

când se poate declanşa

până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei

oricând, pe parcursul procedurii legislative, în fiecare din cele două Camere, până la adoptarea legii de ratificare

Prima fază a procedurii controlului

- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctele de vedere ale Camerele Parlamentului şi Guvernului şi adună informaţii şi probe de la diferite autorităţi

- dacă sesizarea este a Guvernului sau a preşedintelui unei Camere, nu li se mai solicită punctul de vedere

- se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi

- judecătorul raportor, prin intermediul preşedintelui Curţii, cere punctul de vedere al Camerei din care provin autorii sesizării;

- dacă sesizarea este a preşedintelui Camerei, nu i se mai cere punctul de vedere

- se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi

efectele deciziei

• dacă Curtea respinge sesizarea: Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile (se va ţine cont de precizările făcute anterior) • dacă Curtea admite sesizarea: efectele sunt cele arătate anterior la litera A „Asemănări”.

• dacă Curtea respinge sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea anterioară a tratatului sau acordului internaţional:

- tratatul sau acordul internaţional va urma procedura de ratificare

• dacă Curtea admite sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea anterioară a tratatului sau acordului internaţional:

- tratatul sau acordul nu pot fi ratificate până când nu va avea loc revizuirea Constituţiei, pentru ca aceasta să fie în acord cu prevederile tratatului sau acordului care se doreşte a fi ratificat;

- tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat pentru a se înlătura prevederea neconstituţională;

- tratatul sau acordul internaţional va fi ratificat cu rezerve, dacă dispoziţiile acestuia permit această procedură.

47

C. Controlul regulamentelor parlamentare

53. Trăsăturile specifice procedurii de control privind regulamentele

parlamentare 1. Fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor.

Regulamentul este o “rezoluţie” sau o varietate de hotărâre prin care se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor. Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligaţiei publicării în Monitorul Oficial al României, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, iar în regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor este semnat de preşedinţii celor două Camere, ce asigură, prin rotaţie, conducerea şedinţelor. Deşi atât regulamentul parlamentar, ca şi legea, se adoptă direct pe baza Constituţiei, există deosebiri esenţiale între aceste două categorii de izvoare de drept şi anume:

- legea este adoptată de cele două Camere în forma aprobată de Camera decizională, pe când regulamentele se adoptă de fiecare Cameră în parte, cu votul majorităţii absolute a parlamentarilor Camerei sau a Camerelor în şedinţă comună; această majoritate nu transformă regulamentul în lege, ci urmăreşte asigurarea unei reprezentativităţi cât mai largi a voinţei parlamentarilor în adoptarea propriului regulament ceea ce concretizează autonomia regulamentară a fiecărei Camere;

- atât legea, cât şi regulamentul, se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial; dar în cazul legii publicarea este consecinţa promulgării, pe când regulamentul nu este supus acestei proceduri, fiind adoptat pe temeiul autonomiei parlamentare a Parlamentului; În concluzie, regulamentele parlamentare reprezintă „o prelungire a

Constituţiei” în ce priveşte organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului; de aceea, prin aceste regulamente nu se pot institui reguli pentru persoanele din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru cealaltă.

2. Controlul regulamentelor parlamentare este în linii generale asemănător controlului constituţionalităţii legii pe calea sesizării de neconstituţionalitate anterioară promulgării, de care se deosebeşte, însă, prin faptul că nu constituie un control anterior, preventiv, ci ulterior, represiv.

3. Sesizarea Curţii pentru exercitarea controlului constituţionalităţii regulamentelor parlamentare se face prin acţiune directă, iar subiecţii ce pot introduce acţiunea sunt numai din interiorul Camerei al cărei regulament este atacat, ca aplicaţie a principiului autonomiei parlamentare şi anume: preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar sau cel puţin 50 de deputaţi ori 25 de senatori, după caz.

Sesizarea făcută de un grup parlamentar sau de cel puţin 50 de deputaţi ori 25 de senatori se trimite Curţii în ziua depunerii de către secretarul general al Camerei. În conformitate cu exigenţele principiului autonomiei parlamentare, sesizarea nu poate fi făcută decât de parlamentarii Camerei al cărei regulament face obiectul sesizării. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi este regula pentru preşedinţii Camerelor.

În ce priveşte regulamentul şedinţelor comune, întrucât şedinţa comună constituie doar o modalitate funcţională de lucru în comun a Camerelor, nu o a treia Cameră a Parlamentului, regulile de mai sus se aplică mutatis mutandis. Deci, şi în acest caz, sesizarea poate fi formulată fie de 50 de deputaţi, fie de 25 de senatori, fie de un grup parlamentar al uneia dintre Camere. Ţinând seama, însă, că cei doi

48

preşedinţi ai Camerelor conduc şedinţele Camerelor reunite cu rândul, deci că amândoi îndeplinesc funcţia de preşedinte al şedinţei comune, rezultă că sesizarea făcută de preşedinte trebuie să provină de la ambii preşedinţi, în comun.

4. Dacă sesizarea s-a făcut de 50 de deputaţi sau de 25 de senatori ori de un grup parlamentar, ea se comunică, de către Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore, preşedintelui Camerei din care parlamentarii fac parte, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedintele Camerei va comunica Curţii punctul de vedere al Biroului Permanent (care, în cadrul acestei proceduri, îndeplineşte funcţia de partener al Curţii în exercitarea controlului). În cazul regulamentului şedinţelor comune, punctul de vedere este al Birourilor Permanente reunite ale Camerelor care, împreună, asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin Biroului Permanent al fiecărei Camere.

5. Controlul regulamentului este, prin natura lui, mai ales unul de conformitate. Controlul este, ca excepţie, şi unul de compatibilitate, cu referire la prevederile ce nu preiau, dezvoltă şi concretizează dispoziţiile constituţionale, cum ar fi modalităţile de vot, procedura luărilor de cuvânt, procedura ordinii de zi etc.

6. Preşedintele Curţii, primind sesizarea, stabileşte data reunirii plenului judecătorilor, comunică sesizarea şi numeşte un judecător ca raportor, care răspunde de obţinerea şi prelucrarea informaţiilor necesare (jurisprudenţa Curţii, drept comparat etc.).

7. Controlul se exercită numai „in liminae litis” (în limitele sesizării). 8. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor, se aduce la cunoştinţa

Camerei şi se publică în Monitorul Oficial. Concluzie Din cele arătate rezultă că procedura controlului regulamentelor parlamentare,

ca şi aceea a controlului legii înainte de promulgare, are un caracter abstract, nu concret, întrucât nu rezultă dintr-un litigiu, ci rezultă din conflictul dintre autorii sesizării şi Cameră, care oricând ar fi putut să modifice regulamentul spre a evita controlul. Acest conflict nu constituie un litigiu în sensul judiciar al termenului, întrucât nu se referă la aplicarea regulamentului, în practica jurisdicţională a Curţii stabilindu-se că asemenea litigii se soluţionează exclusiv de Cameră, respectiv de Camerele reunite, în virtutea principiului autonomiei sale parlamentare.

De asemenea, procedura de control al regulamentelor nu are caracter preventiv, ca în cazul sesizării de neconstituţionalitate anterioară promulgării, întrucât nu se inserează în procesul legislativ al adoptării regulamentului (ca în cazul legii înainte de promulgare) ci represiv (ca în cazul excepţiei de neconstituţionalitate) ceea ce rezultă şi din efectele deciziei.

54. Efectele specifice ale procedurii de control privind regulamentele

parlamentare Decizia Curţii prin care se declară neconstituţionalitatea unei prevederi

regulamentare este opozabilă „erga omnes” şi are ca efect inaplicabilitatea acelei prevederi şi naşterea obligaţiei constituţionale a Camerei sau Camerelor reunite, după caz, de a pune de acord prevederea regulamentară neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei.

Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie, prevederile regulamentare declarate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, timp de 45 de zile.

Încălcarea obligaţiei de punere de acord cu Constituţia a prevederilor regulamentare neconstituţionale nu are ca urmare repunerea în vigoare a acestora după expirarea termenului de suspendare, deoarece efectele deciziilor Curţii

49

Constituţionale sunt „erga omnes” de la publicare, indiferent de obiectul sau natura lor.

În ceea ce priveşte suspendarea prevederii neconstituţionale, aceasta are numai un sens politic, aşa cum s-a arătat anterior, prevederea regulamentară neconstituţională nemaifiind aplicabilă de la data publicării deciziei.

55. Comparaţia între controlul preventiv al legilor şi controlul regulamentelor

parlamentare este redată în următorul tabel:

Obiectul comparaţiei

Controlul preventiv al legilor Controlul ulterior

regulamentelor parlamentare

A. ASEMĂNĂRI

scopul controlului

verificarea legitimităţii constituţionale şi, în acest fel, garantarea supremaţiei Constituţiei

tipul acţiunii acţiune directă la Curte sesizarea

- controlul se realizează la sesizare şi numai în limitele sesizării

- sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată

modalitatea controlului

- abstract - control de conformitate

prima fază a procedurii controlului

- are caracter pregătitor - fază scrisă - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi

a doua fază a procedurii controlului

- organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică

actul prin care se pronunţă

Curtea

- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor

efectele deciziei

- declanşează competenţa constituţională pentru punerea de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile Constituţiei

- se produc numai pentru viitor legiuitorul fiind obligat să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei

- sunt opozabile „erga omnes” (la regulamente, acest efect priveşte comunitatea parlamentarilor Camerei)

B. DEOSEBIRI actul supus controlului

- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a unui tratat sau

acord internaţional înainte de promulgare

regulamentul uneia dintre Camerele Parlamentului sau regulamentul şedinţelor comune

subiecţii de sezină

Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului, 50 de deputaţi sau 25 de senatori

50 de deputaţi sau 25 de senatori, grupurile parlamentare, preşedinţii Camerelor

partenerii Curţii

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul

Biroul Permanent al Camerei sau Birourile Permanente ale Camerelor reunite pentru regulamentul şedinţelor comune

50

când se poate declanşa

până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei

oricând, după intrarea în vigoare a regulamentului

modalitatea controlului

- anterior promulgării legii - preventiv

- ulterior, după intrarea în vigoare a regulamentului

- represiv prima etapă a procedurii controlului

- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctele de vedere ale Camerele Parlamentului şi Guvernului şi adună informaţii de la diferite autorităţi

- dacă sesizarea este a Guvernului sau a preşedintelui unei Camere, nu li se mai solicită punctul de vedere

- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctul de vedere al Biroului permanent sau Birourilor permanente ale Camerelor reunite, după caz, şi adună informaţiile necesare

efectele deciziei

• dacă Curtea respinge sesizarea: - decizia se comunică Preşedintelui

României în vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile

• dacă Curtea admite sesizarea: - se deschide de drept procedura

complementară de reexaminare a legii; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime neconstituţională;

- dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unui nou control preventiv de constituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.

• dacă Curtea respinge sesizarea: - regulamentul rămâne în vigoare • dacă Curtea admite sesizarea, prevederile declarate neconstituţionale sunt de drept suspendate şi nu se mai aplică de la data publicării deciziei Curţii

D. Excepţia de neconstituţionalitate 56. Definirea şi clasificarea excepţiilor procesuale Situarea excepţiei de neconstituţionalitate în sistemul excepţiilor procesuale din dreptul românesc impune un examen al acesteia cu referire specială la dreptul procesual civil. Excepţiile procesuale sunt un mijloc de apărare în procesul civil, sau o formă a apărărilor procesuale6. În sens restrâns, noţiunea de apărare vizează acele mijloace care permit pârâtului să invoce obiecţii îndreptate împotriva fondului pretenţiei reclamantului, iar în sens larg, aceeaşi noţiune desemnează toate mijloacele procesuale folosite de pârât pentru respingerea cererii reclamantului sau întârzierea judecării ei. Excepţiile procesuale pot fi definite ca fiind mijloace de apărare prin care, de regulă pârâtul, fără să pună în discuţie temeinicia pe fond a dreptului invocat de reclamant, dar şi fără să o recunoască, cere instanţei să-şi decline competenţa, să

6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p.114

51

anuleze cererea de chemare în judecată ori alt act procedural, pentru lipsa unei menţiuni esenţiale, ori să amâne judecata pentru un viciu procedural7. Excepţiile procesuale trebuie ridicate în anumite condiţii, iar instanţa este obligată, în principiu, să rezolve în primul rând, măsura în care ele fac de prisos, în total sau în parte, judecata fondului. În mod excepţional, excepţia procesuală poate fi unită cu fondul, dacă probele de administrat sunt comune.

După obiectul asupra căruia poartă, excepţiile procesuale se clasifică în: � excepţii de procedură, care privesc încălcarea unor reguli de competenţă sau de

procedură, precum excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu sau a dovezii calităţii de reclamant, excepţia de conexitate, excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale, excepţia de recuzare, excepţia de perimare etc;

� excepţii de fond, care privesc lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului de acţiune, precum excepţia prescripţiei, excepţia puterii de lucru judecat.

După efectul pe care tind să-l realizeze, excepţiile procesuale se împart în � dilatorii, care tind la amânarea judecăţii, declinarea competenţei sau refacerea

unor acte, precum excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, excepţia de conexitate, excepţia lipsei de citare

� peremptorii, care tind la respingerea sau anularea cererii, ori la stingerea litigiului, precum puterea de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia capacităţii persoanei, perimarea, excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau în faţa unei instanţe de arbitraj comercial, sau poate fi ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului. De aceea, în continuare, ne vom opri asupra fiecăreia din aceste ipoteze. I. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti

57. Definirea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa unei instanţe

de judecată Întrebarea la care ar trebui să răspundem este următoarea: se încadrează

excepţia de neconstituţionalitate în sistemul excepţiilor procesuale din dreptul românesc?

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident ivit în desfăşurarea unui proces în faţa instanţelor de judecată, constând în contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă guvernamentală de care depinde soluţionarea cauzei.

Fiind o chestiune prejudicială, limitată la problema constituţionalităţii legii aplicabile litigiului, lege de care trebuie să depindă judecarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o apărare de fond, aşa încât, pe plan procesual, se apropie, eventual, de categoria excepţiilor de fond, nu de procedură8 (adică a problemei de drept ce împiedică desfăşurarea în continuare a procesului şi a cărei soluţionare depinde de competenţa jurisdicţională a altei autorităţi, cum ar fi, de exemplu, soluţionarea conflictului negativ sau pozitiv de competenţă, când două 7 Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan, Bucureşti, 1994, pg. 464 8 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg. 143

52

instanţe se declară deopotrivă incompetente sau, dacă amândouă se consideră competente să soluţioneze litigiul).

Excepţia de neconstituţionalitate nu este, însă, o excepţie procesuală stricto sensu, asemănarea cu această categorie fiind dată doar de caracterul ei de incident în cadrul unui proces9.

58. Caracteristicile procedurii controlului declanşat ca urmare a unei excepţii

de neconstituţionalitate a) Controlul are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul constituţional ivit în procesul de aplicare a legii;

b) Aplicarea legii reprezintă îndeosebi o problemă a societăţii civile; de aceea excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţeanului, a persoanei în general, pentru apărarea sa împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului, prin instituirea unei norme contrare Constituţiei; Curtea având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine implicit un garant al acestor drepturi şi libertăţi;

c) Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de ordine publică aşa încât ea poate fi invocată în orice fază procesuală şi poate fi ridicată de către oricare parte, de procuror sau de instanţă din oficiu; procurorul poate ridica excepţia de neconstituţionalitate numai dacă are calitatea de participant la proces; invocarea excepţiei în faţa altei jurisdicţii decât a instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (deci, cu excluderea proceselor în care acţiunea are un caracter personal), cum ar fi, de exemplu, în faţa unui organ de jurisdicţie administrativă, este o cauză de inadmisibilitate, deoarece, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, numai instanţa de judecată sau de arbitraj comercial poate sesiza Curtea. Caracterul de drept public atrage şi imposibilitatea acoperirii ei şi a renunţării la excepţie, principiul disponibilităţii nefiind aplicabil după sesizarea Curţii Constituţionale. Sub aspect procesual, excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie peremptorie, pentru că poate duce la respingerea acţiunii, fără ca dreptul dedus judecăţii să mai fie examinat pe fond; d) Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate este de drept public, punând în mişcare o competenţă de atribuire, exclusivă şi cu caracter imperativ. e) Procedura se declanşează în urma sesizării Curţii de către instanţa de judecată printr-o încheiere judecătorească.

59. Subiectele care pot invoca excepţia de neconstituţionalitate

A. Invocarea excepţiei e neconstituţionalitate de către părţi Părţile unui proces de drept comun sunt cea mai largă categoria de subiecte cu vocaţia de a ridica excepţia de neconstituţionalitate. Este firesc acest lucru, deoarece menirea principală a excepţiei este protecţia şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Reglementarea constituţională şi legală nu face nici o distincţie în privinţa părţilor care pot invoca excepţia de neconstituţionalitate. Bineînţeles, că, în practică, partea care invocă cel mai des excepţia de neconstituţionalitate este partea care se apără - pârâtul, intimatul, inculpatul. Cu toate acestea, pot ridica excepţia de

9 Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg.256

53

neconstituţionalitate şi reclamantul, recurentul sau acuzatorul, excepţia de neconstituţionalitate fiind de ordine publică. În general, dreptul de a invoca excepţia de neconstituţionalitate se regăseşte în cadrul dreptului oricăreia dintre părţi de a adresa cereri şi excepţii instanţei. Spre deosebire, însă de alte cereri sau excepţii ridicate în cadrul procesului, partea – autor al excepţiei de neconstituţionalitate – nu-şi poate exercita dreptul de a renunţa la ea, aceasta fiind o excepţie de ordine publică. Curtea Constituţională a decis, în acest sens, că excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire, nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţă10. O regulă comună în privinţa autorilor excepţiei de neconstituţionalitate este aceea că nu poate fi invocată de către martori, experţi, interpreţi, deoarece aceştia nu au calitatea de parte în proces. Pot fi autori ai excepţiei de neconstituţionalitate şi terţii participanţi la procesul civil, în măsura în care justifică un interes în acest sens. Aceasta deoarece, odată introduşi în proces, terţii dobândesc calitatea de părţi şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile11. Desigur, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este subordonată interesului, precum şi celorlalte condiţii de admisibilitatea ale excepţiei de neconstituţionalitate. Intervenientul în interes propriu ar putea invoca excepţia de neconstituţionalitate a unei prevederi legale determinante pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit dacă justifică un interes propriu în acest sens. Această intervenţie poate fi făcută numai în faţa primei instanţe sau, cu învoirea părţilor, şi în apel12. Intervenţia accesorie, care poate avea loc atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel sau în recurs, urmăreşte ca soluţia din proces să fie favorabilă părţii în interesul căreia s-a intervenit. De aceea, intervenientul accesoriu poate invoca excepţia de neconstituţionalitate doar dacă aceasta este în interesul părţii în favoarea căreia a intervenit. Pot invoca excepţia de neconstituţionalitate şi terţii introduşi în proces pe calea unei intervenţii forţate: chematul în garanţie, alte persoane chemate în judecată în temeiul articolelor 57-58 Cod procedură civilă13 sau titularul dreptului arătat conform art. 64- 66 Cod procedură civilă14. Şi în aceste cazuri, invocarea excepţiei este supusă condiţiei de existenţei unui interes. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi de reprezentanţii legali, (tutorii, curatorii) sau convenţionali (avocaţii, consilierii juridici) ai părţilor, în numele şi în interesul acestora.

10 Decizia nr. 126/1995, publicată în M Of., nr. 51/1996; Decizia nr. 73/1996, publicată în M Of. Nr. 255/1996 11 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 329 12 Art. 50 alin. 1 şi 2, Cod procedură civilă 13 Cod procedură civilă Art. 57 (1) Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. ……….. Art. 58 Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă. 14Cod procedură civilă Art. 64 Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercita dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

54

B. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate de către procuror În opinia dominantă din doctrina dreptului penal, se arată că procurorul nu este parte a procesului penal, el acţionând în interesul general al societăţii, ca reprezentant al acesteia, nu în nume propriu şi deci, nu ca parte în procesul penal15.

Procurorul poate invoca excepţia de neconstituţionalitate şi în cadrul proceselor civile la care participă, în calitatea sa de reprezentant al interesului general, dar şi de organ al statului care veghează la apărarea unor drepturi individuale, în cauzele concrete la care participă. C. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de judecată Prin invocarea excepţiei între instanţa judecătorească, Curtea Constituţională şi părţi intervine un raport triunghiular, în cadrul căruia instanţa judecătorească este asociată la controlul de constituţionalitate exercitat de Curte, întrucât ea este prima autoritate jurisdicţională în faţa căreia s-a ridicat excepţia.

Asocierea instanţei de judecată la exercitarea controlului constă în următoarele:

- instanţa este judecătorul „ad quo” (în faţa cărui s-a ridicat excepţia), în care sens are competenţa să o respingă pentru una dintre cauzele de inadmisibilitate prevăzute de lege, asigurând astfel controlul de legalitate a excepţiei; în această ipoteză, încheierea de respingere poate fi atacată numai o dată cu fondul în faţa instanţei ierarhic superioare;

- instanţa sesizează prin încheiere Curtea; deci în acest caz sunt deosebiţi titularul excepţiei, care este cel care a invocat-o, şi autoritatea ce sesizează Curtea, care este instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia (în afară de cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este invocată din oficiu de către instanţa însăşi; în această situaţie, titularul excepţiei, care este instanţa, nu va fi reprezentat în procesul constituţional);

- efectele încheierii sunt, în afara sesizării Curţii, suspendarea de drept a judecării procesului (pe cale de consecinţă reluarea judecăţii, imediat după soluţionarea excepţiei de către Curte, este tot din oficiu, neaplicându-se în această ipoteză procedura perimării); încheierea de sesizare, având efect suspensiv, poate fi atacată în faţa instanţei ierarhic superioare în condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă sau penală, după caz, pentru contestarea legalităţii motivelor ce justifică măsura suspendării;

- încheierea de sesizare va cuprinde susţinerile părţilor, motivarea celui ce a invocat-o, eventualele probe şi opinia instanţei; opinia instanţei nu este obligatorie pentru Curte, dar constituie prima apreciere a unui organ de jurisdicţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate respectivă şi, de aceea, în practică, adesea prefigurează decizia Curţii;

- Curtea Constituţională reprezintă „judecătorul ad qvem” (către care) este îndreptată excepţia spre a fi soluţionată, în calitatea sa de judecător constituţional;

- părţile, prin efectul ridicării excepţiei, capătă calitate procesuală de părţi în procesul constituţional privind soluţionarea excepţiei, indiferent de calitatea procesuală din litigiul de drept comun; cel care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, fiind titularul ei, capătă calitatea de reclamant; dacă excepţia

15 Horia Diaconescu, Este procurorul parte în procesul penal, în Dreptul, nr. 12/1995, p.51-54; opina este susţinută şi de Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.101

55

a fost invocată din oficiu, părţile îşi păstrează calitatea din procesul de drept comun.

60. Cauzele de inadmisibilitate ale unei excepţii de neconstituţionalitate

Inadmisibilitatea reprezintă o soluţie pronunţată de instanţa în faţa căreia este invocată o cerere sau o excepţie, atunci când constată neîndeplinirea anumitor condiţii impuse de lege, deci apariţia unor cauze care fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare16.

Prin intermediul cauzelor de inadmisibilitate, instanţele judecătoreşti verifică legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate. Ele au un rol activ şi reprezintă un „filtru” ce contribuie la protejarea Curţii Constituţionale de a fi sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate care nu îndeplinesc condiţiile legale necesare. Asupra acestor cauze se poate pronunţa orice instanţă judecătorească competentă în speţa în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. În situaţia în care instanţele au considerat că excepţia nu este afectată de una din cauzele de inadmisibilitate, iar Curtea decide, dimpotrivă, că există o asemenea cauză, decizia Curţii va fi definitivă.

Cauzele de inadmisbilitate � reprezintă motive legale sau jurisprudenţiale (stabilite de practică) ce împiedică

declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legii, fiind indisolubil legate de limitele controlului exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii legii (prin constatarea lor nu se soluţionează excepţia ca atare);

� au un caracter imperativ şi sunt de ordine publică; în consecinţă, nici părţile într-un proces privind soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, nici instanţa de judecată sau Curtea, nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate; ele sunt destinate apărării unui interes public, privind limitele controlului, ca expresie a competenţei de atribuire a Curţii în exercitarea acestuia; în consecinţă cauza de inadmisibilitate poate fi constatată şi de Curte, chiar dacă instanţa nu a reţinut-o.

Principalele cauze de inadmisibilitate sunt următoarele:

1. Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie pertinentă, adică legea atacată să fie aplicabilă litigiului, deoarece în caz contrar este irelevantă. Noţiunea de relevanţă trebuie să fie subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, altminteri excepţia de neconstituţionalitate s-ar confunda cu recursul direct (actio popularis), adică cu posibilitatea cetăţenilor de a contesta nemijlocit, în faţa Curţii, constituţionalitatea legii, nu prin intermediul unui proces; această procedură, însă, nu a fost receptată de Adunarea Constituantă; de aceea dacă acţiunea în faţa instanţei judecătoreşti a fost intentată numai pentru invocarea excepţiei, aceasta este inadmisibilă17; prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a fost acceptată acţiunea directă numai pentru Avocatul Poporului, în calitatea sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Cerinţa de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate exprimă legătura obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căruia a fost invocată şi impune o analiză riguroasă din partea instanţei de judecată în verificarea îndeplinirii ei. Această condiţie este o consecinţă a caracterului concret al controlului pe calea excepţiei de neconstituţionalitate şi derivă din caracterul de incident al excepţiei faţă de litigiul concret principal.

16 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 130 17 Decizia nr. 92/1998

56

Noţiunea de relevanţă nu a fost definită în jurisprudenţa Curţii, aceasta realizând o analiză a fiecărui caz în parte, fără a stabili reguli generale. Faptul că excepţia de neconstituţionalitate, fiind o excepţie de ordine publică, poate fi invocată în orice fază procesuală, influenţează aprecierea relevanţei sale. Astfel, dacă excepţia a fost invocată în căile de atac, ordinare sau extraordinare, vor fi relevante fie normele procedurale aplicabile acelei faze a procesului, fie normele materiale, fără aplicarea cărora calea de atac nu poate fi soluţionată. În această situaţie trebuie avute în vedere regulile stabilite de legea procesuală pentru soluţionarea căilor de atac, în special cele privind limitele acestora. De exemplu, dacă excepţia este invocată în faza executării silite, în contextul soluţionării unei contestaţii la executare, neputându-se pune în discuţie valabilitatea titlului executoriu, sunt inaplicabile dispoziţiile legale referitoare la aceasta şi, deci, excepţia va fi inadmisibilă18. În concluzie, excepţia trebuie invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată, pe baza stării de fapt şi a probelor administrate. O excepţie de neconstituţionalitate invocată prematur sau tardiv va fi declarată irelevantă.

2. Legea de ratificare a unui tratat sau acord internaţional, a cărei constituţionalitate a fost contestată în cadrul controlului anterior adoptării legii de ratificare, nu mai poate face obiectul controlului pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 147 alin. 3 din Constituţie, atât datorită efectelor „erga omnes” ale deciziei anterioare, cât şi datorită efectelor destabilizatoare în cadrul relaţiilor externe ale ţării, pe care le-ar avea admiterea unei asemenea excepţii după promulgarea legii de ratificare;

3. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o lege sau o ordonanţă a Guvernului, precum şi un tratat sau acord internaţional a cărei constituţionalitate nu a fost controlată înainte de ratificare, cu excluderea oricărui alt izvor de drept cum ar fi hotărârea Guvernului, ordinul ministrului, hotărârile consiliului judeţean sau local, dispoziţia primarului, instrucţiunea, contractul colectiv de muncă, acte cu caracter administrativ etc19. Curtea nu poate să-şi exercite controlul asupra unor acte ce exced sfera competenţei sale (strictă, specializată şi de atribuire) stabilită prin Constituţie şi prin legea sa organică de organizare şi funcţionare;

4. Controlul constituţionalităţii legilor poate privi numai legile în vigoare, inclusiv cele privind ratificarea unui tratat sau acord internaţional a cărei constituţionalitate nu a fost verificată în cadrul controlului anterior adoptării legii de ratificare, deoarece sancţiunea declarării unei legi ca neconstituţionale fiind inaplicabilitatea, acest efect nu este posibil dacă legea a fost abrogată sau, având caracter temporar, termenul s-a împlinit; în plus dacă neconstituţionalitatea ar fi retroactivă, aceasta ar afecta stabilitatea raporturilor juridice şi încrederea cetăţenilor, a persoanei în general, în lege, deoarece aceştia au aplicat-o cât timp prezumţia de neconstituţionalitate nu fusese

18 Decizia nr. 524/1997 19 Decizia nr. 5/17 ianuarie 1994: Curtea a arătat că nu intră în competenţa sa soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate referitoare la hotărârile Guvernului, asupra acestora urmând a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare; Decizia nr. 7/16 februarie 1994: „a admite teza potrivit căreia ordinul ministrului poate fi examinat de Curte sub aspectul constituţionalităţii sale, înseamnă a adăuga la textul din legea fundamentală, ceea ce este interzis, întrucât ne aflăm în faţa unei dispoziţii de strictă interpretare”. Decizia nr. 94/1996: aceeaşi soluţie a fost dată de Curte cu privire la controlul de constituţionalitate a decretelor Preşedintelui României

57

răsturnată; victima retroactivităţii ar fi chiar cel care, de bună credinţă, a respectat legea20;

5. Legea modificată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel obiectul excepţiei, în afară de cazul când legea modificatoare preia soluţia legală atacată din legea modificată; obiectul excepţiei iniţiale supravieţuieşte, în această din urmă ipoteză, deoarece pentru titularul excepţiei, modificarea produsă nu are nici un efect21;

6. Legea abrogată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel obiectul excepţiei. Abrogarea poate interveni după invocarea excepţiei, dar până la sesizarea Curţii Constituţionale sau după sesizarea Curţii. În acest caz, excepţia va fi respinsă ca fiind lipsită de obiect;

7. Excepţia de neconstituţionalitate respinsă poate fi reiterată, putându-se deosebi următoarele situaţii:

� excepţia admisă nu poate fi reiterată (este contrar efectului „erga omnes” al deciziei, îndeosebi efectului ireversibil, în cadrul sistemului juridic, al neaplicării legii)22; În caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, textul declarat ca fiind neconstituţional nu mai poate fi aplicat. De aceea, orice excepţie privind prevederile constatate ca fiind neconstituţionale urmează a fi respinsă ca vădit nefondată, fără citarea părţilor, fiind lipsită de obiect23;

� excepţia respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive fiind contrară autorităţii lucrului judecat24;

� excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere deci, în principal, ca urmare a modificării stării de constituţionalitate25, bineînţeles, cu excepţia tratatelor sau acordurilor internaţionale a căror constituţionalitate a fost consfinţită în cadrul controlului preventiv, întrucât, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 147 alin. 3 din Constituţie, asemenea tratate sau acorduri nu pot face obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate;

8. Legea anterioară Constituţiei sau legii de revizuire a Constituţiei este abrogată, în temeiul art.154 din Constituţie, în măsura în care vine în contradicţie cu o prevedere constituţională. Constituţia nu poate avea efecte retroactive, deoarece nu se poate imputa legiuitorului preconstituţional, chiar în cazul revizuirii, că nu a respectat exigenţele unor dispoziţii constituţionale ulterioare, aşa încât o lege nu poate fi neconstituţională în funcţie de

20 Decizia nr. 1/1997: exercitarea controlului de constituţionalitate se poate face numai asupra legilor şi ordonanţelor în vigoare 21 I. Muraru, M.Constantinescu, Modificarea legii după invocarea excepţiei, în Studii constituţionale, vol. 2, Editura Actami, Bucureşti, pg. 140 22 Prin Decizia nr. 19/1994, Curtea a respins excepţia invocată pe considerentul declarării anterioare a neconstituţionalităţii textului de lege vizat 23 Decizia nr. 107/1994 24 Decizia nr. 36/1993: partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu o mai poate reitera, întrucât prima hotărâre intră în puterea de lucru judecat. Dacă aceeaşi excepţie este ridicată de altă parte şi într-o altă cauză, chiar dacă nu există puterea lucrului judecat, decizia anterioară de respingere este obligatorie atâta timp cât motivele care au justificat soluţia subzistă în continuare, fiind aceleaşi. În această situaţie, concluzia care se impune este aceea că soluţia în rezolvarea unei excepţii ulterioare, de aceeaşi natură, nu poate fi alta decât cea pronunţată în prima cauză judecată. 25 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pg. 128 : acest fapt nu afectează obligativitatea deciziei iniţiale de respingere

58

prevederile normelor constituţionale ulterioare edictării sale; de asemenea, principiul neretroactivităţii priveşte şi însăşi Constituţia, nu doar legea ca act subordonat acesteia, ca urmare a consecinţelor pentru legiuitor a supralegalităţii constituţionale. Soluţiile pronunţate de Curte în astfel de cazuri se deosebesc de cazurile clasice de inadmisibilitate, în sensul că este mai întâi necesară constatarea abrogării, iar pe baza acestei constatări se respinge excepţia ca inadmisibilă26;

9. Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate interpretarea legii de către autorităţile judecătoreşti şi nici modul de aplicare a legii, deoarece este o problematică din sfera instanţelor judecătoreşti;

10. Invocarea excepţiei în faţa altei autorităţi jurisdicţionale decât instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza (de exemplu, o jurisdicţie administrativă);

11. Invocarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe după ce a fost aprobată sau respinsă prin lege, deoarece prin aprobare, ea este incorporată în legea de aprobare, iar prin respingere, ea nu mai este în vigoare (ceea ce poate face obiectul excepţiei, este legea de aprobare sau de respingere, după caz);

12. Neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate şi neindicarea unui temei constituţional al acesteia. Curtea a arătat că nu se poate substitui autorului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui anumit motiv de neconstituţionalitate, deoarece, în caz contrar ar însemna ca ea realizează controlul din oficiu, ci nu la sesizare27. Mai recent, Curtea a arătat că absenţa motivării excepţiei, ca urmare a neindicării normelor constituţionale în raport cu care autorul acesteia consideră că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, constituie o cauză de inadmisibilitate a excepţiei. Motivarea ulterioare sesizării, direct în faţa Curţii Constituţionale, este inadmisibilă28.

Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate Procedura implică două etape succesive: una judecătorească şi cealaltă a

contenciosului constituţional. 61. Etapa judecătorească de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate

� se ridică excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa sesizează Curtea cu excepţia astfel cum a fost invocată, după constatarea legalităţii acesteia, ca urmare a inexistenţei unei cauze de inadmisibilitate. Aşa cum s-a mai arătat, instanţa joacă un dublu rol: cel de prim „filtru” în jurisdicţia constituţională şi cel de autor al sesizării Curţii Constituţionale;

� actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă, totodată, punctul de vedere asupra excepţiei, fie prin opinia asupra acesteia, fie prin motivarea invocării din oficiu a excepţiei. Prevederea obligaţiei de motivare

26 M. Constantinescu, Modificarea procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, în Dreptul, nr. 5/1998, pg.18 27 Decizia nr. 338/1997. 28 Decizia nr. 94/2001

59

reprezintă unul dintre mijloacele prin care instanţele judecătoreşti sunt asociate la controlul de constituţionalitate a legii. Explicaţia prevederii obligaţiei de motivare rezidă în exercitarea controlului numai la sesizare. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorilor sesizării, nici în privinţa obiectului acesteia, nici în privinţa temeiului constituţional invocat pentru contestarea conformităţii cu legea fundamentală29. În situaţia în care instanţele judecătoreşti nu includ opinia lor în încheierea de sesizare, în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale se arată că judecătorul-raportor verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii cu privire la admisibilitatea excepţiei şi, dacă este cazul, va solicita completarea actului de sesizare, stabilind şi termenul în care instanţa să răspundă. Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, plenul apreciază că este necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Într-o evoluţie a jurisprudenţei Curţii în această materie, chiar în lipsa opiniei instanţei sau în prezenţa unei opinii lapidar formulate, Curtea Constituţională s-a considerat legal sesizată30. Ea a precizat că lipsa opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de sesizare nu o poate opri să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de către instanţa de judecată a obligaţiei e a-şi exprima opinia nu poate paraliza dreptul conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul constituţionalităţii legii. De principiu, exerciţiul unui drept nu poate fi împiedicat de neîndeplinirea unei obligaţii în sarcina unei autorităţi publice, chiar dacă este o instanţă judecătorească31.

� este important ca încheierea prin care este sesizată Curtea Constituţională să cuprindă şi punctele de vedere ale părţilor, cu argumentele pe care le invocă pentru susţinerea sau combaterea excepţiei; dacă sesizarea a fost făcută de instanţă, din oficiu, sesizarea Curţii nu este condiţionată de acordul părţilor32;

� procesul de drept comun se suspendă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curte, fără ca în acest interval de timp să poată interveni procedura perimării, deoarece procesul de drept comun nu a rămas în nelucrare din vina vreuneia dintre părţi, fiind suspendat până la comunicarea de către Curtea Constituţională a deciziei prin care a soluţionat excepţia cu care a fost sesizată;

� încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, considerând-o inadmisibilă, poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile, asigurându-se în acest fel celeritatea în luarea deciziei; de altfel, toate termenele procedurale la Curtea Constituţională sunt foarte scurte, comparativ cu cele din procesele de drept comun; procedura este accelerată şi de faptul că până la soluţionarea de către Curte a excepţiei de neconstituţionalitate, procesul de drept comun este suspendat;

� prima etapă se încheie cu sesizarea Curţii.

29 Decizia nr. 392/1997 30 Decizia nr. 92/2001 31 Decizia nr. 47/1997 32 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 140

60

62. Etapa contenciosului constituţional de soluţionare a excepţiei de

neconstituţionalitate � soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională

îmbracă forma unei proceduri cu caracter contencios în care se îmbină interesul public al rezolvării chestiunii de neconstituţionalitate cu interesul privat al părţii care a invocat excepţia în procesul de drept comun. Procesul în faţa Curţii este autonom faţă de cel de drept comun;

� cuprinde două faze, ca orice litigiu constituţional: prima pregătitoare, condusă de judecătorul raportor, încheindu-se prin prezentarea raportului, iar a doua a judecăţii propriu-zise, cu caracter de contencios constituţional, în cadrul căreia citarea părţilor şi a Ministerului Public este obligatorie, iar şedinţa este publică;

� primind sesizarea; preşedintele Curţii desemnează unul sau mai mulţi judecători raportori şi trimite sesizarea partenerilor Curţii, care în această materie sunt, ca regulă, Preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul şi Avocatul Poporului, când sesizarea are ca obiect încălcarea unor drepturi fundamentale, pentru ca aceştia să-şi exprime un punct de vedere;

� judecătorul raportor are rolul de a elabora un raport asupra excepţiei, pe baza punctelor de vedere ale părţilor, instanţei, partenerilor Curţii, şi în temeiul informaţiilor cerute de la specialişti în domeniul respectiv, precum şi pe baza doctrinei româneşti şi străine;

� judecătorul raportor verifică dacă sesizarea este sau nu afectată de una dintre cauzele legale sau jurisprudenţiale de inadmisibilitatea;

� termenul de depunere a raportului este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării sesizării;

� termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii, la data depunerii raportului, fără ca acesta să poată depăşi 30 de zile;

� o parte importantă a procedurii prealabile dezbaterilor o constituie citarea părţilor, menită să asigure respectarea principiului dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. Este citat şi reprezentantul Ministerului Public. Expedierea corespondenţei se face numai pe cale oficială, prin poştă, agent sau curier. Chemarea în faţa Curţii se poate face şi telefonic sau prin telegramă, telex ori telefax, pe actul de citare urmând să se facă menţiune despre procedeul folosit, data şi ora comunicării;

� cea de a doua etapă este una contencioasă, în care procedura jurisdicţională prevăzută de Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială, potrivit principiului „specialia derogat generalibus”, sau regulile procedurii civile sunt compatibile cu procedura în faţa Curţii; compatibilitatea se stabileşte de Curte33. În contenciosul constituţional, regulile procedurale privind suspendarea, întreruperea, stingerea procesului sau recuzarea judecătorilor nu sunt aplicabile;

� activitatea Curţii se desfăşoară cu respectarea unor principii procesuale fundamentale: principiul publicităţii dezbaterilor, principiul dreptului la apărare, principiul independenţei judecătorilor, principiul nemijlocirii, principiul contradictorialităţii;

� părţile din procesul de drept comun dobândesc calitate procesuală în cadrul contenciosului constituţional privind controlul constituţionalităţii prevederi legale ce face obiectul excepţiei; cel care a invocat excepţia devine reclamant, iar

33 Decizia nr. 35/1997

61

Ministerul Public are calitatea procesuală de participant; în cazul în care excepţia a fost invocată de către instanţa de judecată, părţile îşi păstrează calitatea procesuală din procesul de drept comun;

� pentru soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, cvorumul de lucru în plen este de minim 6 judecători;

� o chestiune importantă o constituie administrarea probelor, dintre mijloacele de probă din dreptul comun, cel mai des întâlnită fiind proba prin înscrisuri;

� accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de şedinţă. Secretarul general va lua măsuri pentru asigurarea accesului publicului în sala de şedinţe. În scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala de şedinţă a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori a imaginii este admisă numai înainte de începerea dezbaterilor şi cu autorizarea prealabilă a preşedintelui Curţii. Este interzis ca în sala de şedinţă să se facă propagandă de orice fel, prin viu grai ori prin afişe, pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancţiunea evacuării din sală şi a sesizării organelor de poliţie, dacă preşedintele Curţii apreciază că fapta are caracter grav;

� în timpul şedinţelor publice judecătorii, magistraţii-asistenţi, procurorii şi avocaţii poartă robă şi insignă;

� după deschiderea dezbaterilor de către preşedintele Curţii, cauzele sunt strigate, în ordinea stabilită prin lista de şedinţă, de către magistratul-asistent. În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul părţilor şi al celorlalte autorităţi sau persoane citate, după care referă asupra modului în care s-a efectuat procedura de citare a persoanelor sau a autorităţilor chemate la proces şi dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de Curte, referă pe scurt asupra obiectului cauzei şi stadiului în care se află judecata acesteia;

� în cursul şedinţei publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale procurorului, măsurile dispuse de Curte, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din desfăşurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva Curţii timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise;

� după dezbaterea cauzei, Curtea se retrage pentru deliberare şi pronunţare. În cazul în care Curtea rămâne în pronunţare, preşedintele anunţă termenul stabilit pentru aceasta, termen care nu va depăşi, de regulă, 30 de zile. Deliberarea se face în sala de consiliu, în mod secret. Pronunţarea se poate amâna dacă un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi preşedintele sau cel puţin o treime dintre judecători consideră cererea justificată. De asemenea, dacă în timpul deliberărilor se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, preşedintele Curţii poate dispune redeschiderea dezbaterilor;

� decizia se ia cu majoritatea absolută a membrilor Curţii.

63. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate � de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru

viitor şi opozabile “erga omnes” (nu doar inter partes litigantes); prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 s-a introdus procedura suspendării de drept pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării deciziei a dispoziţiilor declarate ca fiind neconstituţionale. Aşa cum s-a subliniat în mai multe rânduri, în realitate, s-a menţinut soluţia din Constituţia din 1991, termenul de 45 de zile neavând efecte în plan juridic, deoarece obligativitatea constituţională a legiuitorului sau

62

Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, se naşte de la data publicării deciziei Curţii, aşa încât, suspendarea are numai un sens politic, prevederea neconstituţională nemaifiind aplicabilă de la data publicării deciziei;

� o lege declarată neconstituţională devine inaplicabilă, deşi formal-juridic, ea rămâne în legislaţie până la modificarea sau abrogarea ei, ca urmare a îndeplinirii de către legiuitor a obligaţiei constituţionale de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei; este, deci, în sarcina legiuitorului faptul că norma juridică neconstituţională, deşi nu este abrogată, devine inaplicabilă, adică i se suprimă eficacitatea; de aceea, dacă, de exemplu, o lege fusese abrogată printr-o altă lege sau ordonanţă, iar aceasta din urmă a fost declarată neconstituţională, nu reintră în vigoare actul normativ iniţial, care fusese abrogat prin decizia politică a legiuitorului, acestuia revenindu-i însă obligaţia de a umple vidul legislativ rezultat ca urmare a deciziei Curţii prin punerea de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile Constituţiei;

� în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei, care va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii;

� în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală a fost declarată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări;

� decizia prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate este, de asemenea, obligatorie, consolidând astfel prezumţia de constituţionalitate a legii controlate. II Excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa unei instanţe de arbitraj

comercial

64. Posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa unei instanţe de arbitraj comercial a fost introdusă prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003.

Procedura este aceeaşi cu aceea invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti.

III. Excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul Poporului

65. Excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul Poporului nu are caracterul unei acţiuni prejudiciale, deoarece Avocatul Poporului nu este parte în proces, ci a unei acţiuni directe, Avocatul Poporului adresându-se direct Curţii, nu prin intermediul unei instanţe judecătoreşti.

Excepţia are la bază experienţa acumulată de Avocatul Poporului în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a persoanelor în general.

Procedura este aceeaşi cu cea prezentată la excepţia de neconstituţionalitate invocată e părţi sau de instanţa de judecată, din oficiu.

63

66. Comparaţie între controlul preventiv al legii şi excepţia de

neconstituţionalitate

Obiectul comparaţiei

Controlul preventiv al legii Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate

A. ASEMĂNĂRI

scopul controlului - verificarea legitimităţii constituţionale a legii şi, în acest fel, garantarea supremaţiei

Constituţiei

sesizarea - controlul se realizează la sesizare şi în limitele sesizării

- sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată prima fază la

Curte - are caracter pregătitor - fază scrisă, în care judecătorul raportor, prin intermediul preşedintelui Curţii, cere

punctele de vedere ale partenerilor Curţii şi adună informaţii de la diferite autorităţi - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi

organul de jurisdicţie

- plenul Curţii Constituţionale

actul prin care se pronunţă

Curtea

- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor

efectele deciziei

- efectele deciziei sunt opozabile erga omnes şi se produc numai pentru viitor; - se constituie o obligaţie constituţională a legiuitorului de a pune de acord

prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei

B. DEOSEBIRI

actul supus controlului

- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a unui tratat sau

acord internaţional înainte de promulgare

- legea după intrarea ei în vigoare - legea de ratificare a tratatului sau

acordului internaţional a cărui neconstituţionalitate nu a fost constatată anterior

sesizarea - de către Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului 50 de deputaţi sau 25 de senatori - prin acţiune directă la Curte

- de către părţile din proces, instanţa din oficiu sau procuror, atunci când este parte în proces, pe cale de excepţie, ridicată în faţa instanţei

- actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei invocate şi prin care procesul este suspendat de drept

- de către Avocatul Poporului, în mod direct

când se poate declanşa

până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei

- în orice fază procesuală judecătorească, până la obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile

- oricând în cazul Avocatului Poporului

64

modalitatea controlului

- abstract - anterior promulgării - preventiv

- concret - ulterior publicării - represiv (de la data publicării în

Monitorul Oficial, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru viitor şi opozabile “erga omnes”, nu doar inter partes litigantes.

procedura controlului

- două faze la Curte: faza pregătitoare, scrisă, în care judecătorul raportor adună probe şi cea de a doua fază, în plenul Curţii, cu caracter deliberativ

- şedinţa de judecată nu este publică, desfăşurându-se numai în plen şi fără participanţi

controlul cuprinde două etape: prima judecătorească şi a doua a contenciosului constituţional prima etapă - instanţa este asociată la control prin

verificarea legalităţii excepţiei pe calea cauzelor de inadmisibilitate;

- încheierea de respingere poate fi atacată odată cu fondul;

- încheierea de sesizare poate fi atacată separat;

- instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei în încheierea de sesizare;

- procesul se suspendă până la data deciziei Curţii

a doua etapă cuprinde două faze: pregătitoare şi deliberativă în a doua fază la: - citarea părţilor şi a Ministerului Public

este obligatorie - şedinţa de judecată este publică şi

procedura este orală, cu citarea părţilor şi participarea Ministerului Public

cauzele de inadmisibilitat

e

- sesizarea nu este legală pentru motive cum ar fi neîntrunirea numărului de semnături sau semnarea sesizării de către parlamentarii celeilalte Camere

- o lege în vigoare nu poate fi controlată

nu pot face obiectul excepţiei: 1. legile abrogate 2. legile modificate dacă nu au preluat

soluţia legislativă atacată din legea anterioară modificării

3. sesizarea Curţii de către o altă autoritate decât cea judecătorească, arbitrală sau de către Avocatul Poporului

4. excepţiile irelevante 5. atacarea altui act normativ decât o

lege sau o ordonanţă 6. atacarea unei ordonanţe după

aprobarea ei prin lege 7. declanşarea unui proces numai pentru

invocarea excepţiei 8. atacarea interpretării legii de către

autorităţile judecătoreşti

65

9. tratatele sau acordurile internaţionale controlate anterior promulgării

10. excepţia admisă nu poate fi reiterată - excepţia respinsă nu poate fi reiterată

de aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive

- excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere

11. legea anterioară Constituţiei sau legii de revizuire a Constituţiei este abrogată, în temeiul art.154 din Constituţie, în măsura în care vine în contradicţie cu o prevedere constituţională.

12. neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate şi neindicarea unui temei constituţional al acesteia.

efectele deciziei

• dacă Curtea respinge sesizarea: decizia se comunică Preşedintelui României în vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile • dacă Curtea admite sesizarea: - se deschide de drept procedura

complementară de reexaminare a legii; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime neconstituţională;

- dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unui nou control preventiv de neconstituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.

- încetarea suspendării procesului de la data comunicării deciziei Curţii • dacă Curtea respinge excepţia: - decizia publicată este obligatorie şi în consecinţă nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate - neconstituţionalitatea legii controlate va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive • dacă Curtea admite excepţia: - sancţiunea este inaplicabilitatea legii controlate ce îşi produce efectele juridice de la data publicării deciziei Curţii (termenul de 45 de zile în care dispoziţia neconstituţională este suspendată de drept are numai un sens politic) - în procesele penale, decizia prin care prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări

66

Capitolul VIII

CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI 67. Potrivit art. 146 lit. a), controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei se exercită din oficiu. Este singurul caz în care controlul are caracter sistematic. Având ca obiect proiectele de lege sau propunerile legislative pentru revizuirea Constituţiei, el are caracter preventiv şi abstract. De aceea, este inadmisibilă - aşa cum s-a arătat pe parcursul acestui curs - exercitarea controlului asupra legii de revizuire ca atare, după ratificarea ei prin referendum de către corpul electoral; explicaţia este aceea că nici o altă autoritate nu poate să cenzureze decizia corpului electoral, în calitatea sa de putere originară. 67.1. Controlul exercitat de Curtea Constituţională în faza prealabilă sesizării Parlamentului

Principalele caracteristici ale controlului iniţiativei pentru revizuirea Constituţiei sunt următoarele: a) se exercită din oficiu, înainte de sesizarea Parlamentului cu iniţiativa de revizuire; b) în faza prealabilă sesizării Parlamentului, în calitate de putere constituantă derivată, are ca obiect proiectul de lege sau propunerea legislativă iniţială, în forma elaborată de iniţiatori care, trebuie prezentată cu respectarea unor cerinţe de tehnică legislativă, precum sistematizarea articolelor într-o anumită ordine logică, ceea ce presupune avizul prealabil al Consiliului Legislativ; deci avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie de legalitate pentru autosesizarea Curţii Constituţionale în vederea a exercitării controlului; c) constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru declanşarea procedurii de revizuire, în lipsa cărora, Parlamentul nu poate trece la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu încălcarea acestor condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, fără a se trece la dezbaterea şi adoptarea ei. Condiţiile pot fi împărţite în trei categorii:

1) condiţia rationae personae - potrivit art. 150 din Constituţie, revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele

României, la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţări, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;

- este necesar a se stabili dacă propunerea Preşedintelui României este conformă cu cea a Guvernului, care nu poate avea sensul unui accept de principiu ci, indiferent că este sau nu redactată sub forma unui proiect de lege, trebuie, în substanţa sa, să privească întreg conţinutul proiectului iniţiat de preşedinte;

- propunerea legislativă a parlamentarilor nu poate fi decât colectivă şi distinctă, după cum sunt senatori sau deputaţi; deci nu este posibilă o iniţiativă făcută împreună, condiţia de număr urmând a fi stabilită separat, pentru fiecare dintre ei. Parlamentarii iniţiatori pot depune propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei numai la Camera din care fac parte. Particularitatea procesului de revizuire a Constituţiei din 2003 constă în faptul că, pe baza acordului politic prealabil şi a unei hotărâri a Camerelor reunite, iniţiativa a fost elaborată de o comisie comună a celor două Camere, iar propunerea legislativă de revizuire a fost iniţiată de parlamentarii fiecărei Camere, urmând să fie dezbătută, pe temeiul hotărârii susmenţionate, mai întâi în Camera Deputaţilor şi apoi în Senat. Formula

67

adoptată dovedeşte însuşirea propunerii legislative de către un număr suficient de parlamentari din fiecare Cameră pentru ca iniţiativa să fie în acord cu procedura de revizuire prevăzută în Constituţie. Ordonarea adoptării iniţiativei mai întâi în una din Camere s-a făcut în conformitate cu procedura legislativă parlamentară prevăzută de Constituţie, fiind totodată justificată de necesitatea evitării unor dezbateri paralele care ar fi fost de natură să creeze contradicţii şi confuzii;

- iniţiativa populară privind revizuirea Constituţiei se verifică ca şi cea în materie legislativă, cu particularitatea că, în ce priveşte reprezentativitatea, ea trebuie să rezulte din condiţia de reprezentativitate în corpul electoral şi de dispersie teritorială în baza art. 150 alin. 2 din Constituţie.

2) condiţia rationae temporis se referă la interdicţia revizuirii Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau pe timp de război (art. 152 alin. 3 din Constituţie), ca şi pe durata prelungirii mandatului Camerelor vechiului Parlament până la întrunirea legală a noului Parlament (art. 63 alin. 4 din Constituţie).

3) condiţia rationae materiae - verificarea privind limitele revizuirii Constituţiei se referă la respectarea

prevederilor alin. 1 şi 2 ale art. 152 (nucleul dur al Constituţiei), potrivit cărora nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, pluralismul politic, limba oficială sau dacă revizuirea ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora;

- Controlul realizat de Curte vizează mai întâi îndeplinirea condiţiilor de constituţionalitate externă, care în acest caz sunt cele enunţate la condiţia rationae personae şi la condiţia rationae temporis. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, Curtea va trece şi la verificarea condiţiei rationae materiae, în caz contrar respingând iniţiativa de revizuire a Constituţiei. În acest fel este respectat principiul „forma distruge fondul”;

- decizia Curţii poate cuprinde şi unele propuneri şi sugestii care, însă, nu sunt obligatorii pentru iniţiatori sau Camere, în calitate de Adunare Constituantă derivată;

- controlul se exercită în termen de 10 zile; acest termen fiind unul de procedură constituţională, depăşirea lui nu are ca semnificaţie obstrucţionarea iniţiativei; termenul începe să curgă de la data actului prin care se declanşează procedura, care este o încheiere de autosesizare a plenului; întrucât avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie de legalitate a efectuării controlului, implicit este o condiţie de admisibilitate pentru declanşarea procedurii prin încheierea susmenţionată;

- decizia Curţii se pronunţă în plen cu votul a două treimi din judecătorii Curţii Constituţionale, se publică în Monitorul Oficial şi se comunică autorilor iniţiativei, întrucât proiectul de lege sau propunerea legislativă pentru modificarea Constituţiei pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite de decizia Curţii. De regulă, propunerea de revizuire se prezintă Parlamentului spre adoptare după punerea sa de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

67.2. Controlul exercitat de Curtea Constituţională în faza ulterioară adoptării legii de revizuire de către Camerele Parlamentului, dar înainte de a fi supusă referendumului

68

Potrivit articolului 23 din Legea Curţii Constituţionale, republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia.

Procedura controlului este aceeaşi cu cea din faza prealabilă sesizării Parlamentului. Curtea verifică dacă au fost respectate condiţiile rationae personae, temporis şi materiae. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Parlamentul trebuie să se pronunţa numai cu privire la aspectele semnalate de Curte ca fiind neconstituţionale şi la dispoziţiile legate indisolubil de acestea, neputând extinde dezbaterile şi la alte aspecte.

În concluzie, rolul Curţii Constituţionale nu este acela de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu respectarea regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.

69

Capitolul IX

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE

68. Potrivit art. 146 lit k din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Cu toate că şi această formă de control face parte din sfera controlului de constituţionalitate, există o serie de trăsături care îl deosebesc de controlul de constituţionalitate a legii. Astfel, prin controlul de constituţionalitate a legii nu se soluţionează un conflict de interese particulare; acest control, ca şi legea însăşi, are un caracter general, priveşte întreaga comunitate naţională, în timp ce controlul constituţionalităţii partidului politic priveşte interesele de grup ale partidului respectiv, nu în sensul că nu ar interesa comunitatea naţională, ci în sensul că nemijlocit priveşte partidul în cauză, a cărui existenţă este negată prin contestaţia formulată împotriva sa. De aceea, contenciosul privind partidul politic este similar cu cel din faţa unei instanţe de judecată, de care se deosebeşte prin anumite trăsături ce rezultă din caracterul său constituţional. Aceste caracteristici sunt următoarele: - contestaţia având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic poate fi

formulată numai de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi sau de către Guvern; cu alte cuvinte contestaţia, care trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază, sub sancţiunea nulităţii, poate fi formulată numai de componentele principale ale procesului de guvernare: majoritatea parlamentară şi Guvern, fiind o măsură restrictivă faţă de dreptul comun, potrivit căruia un alt tip de litigiu legat de activitatea partidului, cum ar fi în legătură cu legalitatea înregistrării sale, poate fi declanşat de orice persoană care dovedeşte un interes legitim;

- neconstituţionalitatea partidului poate fi pronunţată numai în cazurile prevăzute de art. 40 alin. 2 din Constituţie, potrivit cărora sunt neconstituţionale partidele care, prin scopurile ori activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României; această circumstanţiere este mai restrictivă faţă de cea prevăzută în art. 8 alin. 2 din Constituţie care impune partidelor obligaţia să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile legii şi să respecte suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei; îndeosebi, referirea la principiile democraţiei este mai cuprinzătoare decât art. 40 alin. 2, care din sfera acestor principii, a selectat numai pluralismul politic şi principiile statului de drept; deci pentru orice altă încălcare decât cele ce intră în sfera art. 40 alin. 2, sancţiunea nu fi poate neconstituţionalitatea partidului ci alta, specifică ilegalităţii faptei sale;

- ca şi la controlul constituţionalităţii legii, faza judecăţii este precedată de o fază preliminară, pregătitoare şi scrisă, în care activitatea este condusă de un judecător raportor, desemnat de preşedintele Curţii; judecătorul raportor este obligat să comunice contestaţia atât partidului cât şi Ministerului Public, precizând şi data până la care se poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare; pe baza contestaţiei, a dovezilor primite, a memoriului primit în apărare şi a oricăror alte documente şi informaţii cerute, judecătorul raportor va

70

întocmi un raport, iar preşedintele Curţii va stabili termenul de judecată şi va dispune citarea părţilor. Caracterul restrictiv al celor ce pot formula contestaţia, cât şi a motivelor de

neconstituţionalitate, dovedeşte că, în realitate, competenţa Curţii are caracterul unei jurisdicţii speciale, de protecţie, pentru a evita alterarea luptei politice a partidelor pentru putere, prin şicane judiciare, subminând principiul libertăţii de asociere politică, ce stă la baza pluralismului în acest domeniu. Astfel se explică şi faptul că deşi art. 40 alin. 2 din Constituţie se referă la "partide şi alte organizaţii", competenţa Curţii este limitată numai la partide, ţinând seama de rolul lor constituţional prevăzut de art. 8 alin. 2 din Constituţie, celelalte organizaţii intrând sub tăişul represiunii de drept comun. Procedura de judecată a contestaţiei este aceea a unui proces obişnuit, cu următoarele particularităţi: - părţile sunt Camera Parlamentului ce a formulat contestaţia, ce poate fi

reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop sau Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministerul Justiţiei, precum şi partidul politic, ce poate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de persoana din conducerea partidului care, potrivit statutului, îl reprezintă în relaţiile cu terţii;

- procesul are loc cu participarea Ministerului Public; - părţile şi Ministerul Public se citează; ordinea dezbaterilor este aceea de drept

comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor şi a probelor administrate;

- contestaţia se judecă de plenul Curţii, iar şedinţa este condusă de preşedintele Curţii;

- decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor, este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere a contestaţiei, ea se comunică autorităţii judecătoreşti la care partidul a fost înregistrat, pentru radierea acestuia din evidenţele partidelor legal constituite; rezultă, deci, că în această ipoteză, decizia are efecte constitutive.

71

Capitolul X

CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI

69. Trei categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 146, lit.

f-h din Constituţie, privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: - controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

confirmarea rezultatelor sufragiului; - constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcţiei prezidenţiale; - avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Rezultă, deci, că rolul Curţii Constituţionale de asigurare a supremaţiei Constituţiei este specializat, în ce priveşte funcţia preşedinţială, la controlul îndeplinirii condiţiilor de alegere, la înlocuirea temporară şi la suspendarea din funcţiei a Preşedintelui. În aceste limite, Curtea este garantul constituţionalităţii învestirii cu funcţia de Preşedinte al României (faptul că referendumul pentru demiterea Preşedintelui este tot sub controlul Curţii, este un aspect legat de referendum, nu de funcţia prezidenţială).

A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui

României 70. Potrivit art. 37 din Legea organică a Curţii Constituţionale, aceasta veghează la

respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României. Această normă de trimitere consacră statutul de judecător electoral al Curţii în alegerile prezidenţiale. În virtutea funcţiei de judecător electoral, Curtea veghează la îndeplinirea operaţiunilor tehnico-materiale şi juridice specifice procedurii electorale, asigură soluţionarea contenciosului constituţional rezultat din incidentele ce pot apare în cadrul alegerilor, confirmă şi prezintă în Parlament rezultatele sufragiului.

Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al României se înregistrează şi la Curtea Constituţională.

Contenciosul Constituţional constă din trei categorii de litigii: contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii, contestarea modului de

soluţionare a unui incident legat de campania electorală; contestarea alegerilor. a) Până la 20 de zile înainte de data alegerilor, candidatul, partidele politice sau

cetăţenii pot contestata la Biroului Electoral Central înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii. Biroul Electoral Central o va înainta Curţii, împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore, iar aceasta este obligată să o soluţioneze în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Contestarea candidaturii are ca obiect controlul îndeplinirii condiţiilor legale de înregistrare sau neînregistrarea acesteia, prevăzute de legea electorală sau dispoziţiile constituţionale aplicabile.

Contestaţia poate fi formulată numai de subiecţii competiţiei electorale (candidaţi, partide politice, cetăţeni, cu excluderea autorităţilor publice şi evident, a străinilor şi apatrizilor), se poate exercita numai în termenul de 20 de zile până la data alegerilor şi poate fi prezentată numai în scris şi motivat, la Biroul Electoral Central. Întrucât legea nu invalidează contestaţia pentru faptul depunerii ei direct la Curtea Constituţională, se admite că ea este declanşatoare de efecte juridice şi într-o asemenea situaţie, de excepţie.

72

Posibilitatea oricărui cetăţean de a declanşa controlul atribuie actului sesizării caracterul unei "acţiuni populare", în consonanţă cu caracterul democratic al sufragiului.

b) În legătură cu campania electorală se pot depune plângeri sub motivul împiedicării unui partid sau candidat de a-şi efectua propaganda în condiţiile legii electorale. Subiecţii unei astfel de contestaţii nu pot fi decât partidul sau candidatul împiedicat să-şi facă propaganda, nu cetăţenii sau organizaţiile care sprijină candidatul respectiv, din moment ce nici el şi nici partidul care l-a propus nu se plâng. Contestaţiile se soluţionează de Curte în 3 zile de la înregistrare.

c) Contestarea alegerilor se poate face numai printr-o cerere de anulare formulată de partide sau de candidaţi şi numai dacă:

- votarea sau stabilirea rezultatelor votării a avut loc prin fraudă, adică prin încălcarea cu intenţie a condiţiilor legale de exercitare a dreptului de vot ori privind stabilirea rezultatului votării;

- frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parţial, însuşi contestatorului, deoarece nimeni nu poate invoca propria culpă;

- cererea de anulare să fie depusă la Curte în cel mult 3 zile de la închiderea votării, în scris, motivat şi însoţită de dovezile pe care se sprijină.

Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală care, pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie caracteristică, adică numai privind votarea şi stabilirea rezultatelor votării, calificată, în sensul de a modifica atribuirea mandatului sau ordinea candidaţilor la al doilea tur de scrutin.

Condiţiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea destabilizării alegerilor şi a sancţionării cetăţenilor ce au votat onest, de către o minoritate nesemnificativă.

Din cele arătate, rezultă că, contenciosul electoral privind alegerile prezidenţiale are un caracter specializat şi se evidenţiază prin următoarele trăsături specifice: - are loc numai în faţa Curţii Constituţionale, în calitate de judecător electoral,

potrivit unei proceduri derogatorii, sub unele aspecte, de la dreptul comun; - se exercită numai la sesizare, deci în vederea soluţionării unui conflict de interese

legat de aplicarea procedurii legale pentru desfăşurarea alegerilor; - disciplina alegerilor, ca urmare a caracterului de drept public al procedurii

electorale, impune ca termenele pentru formularea contestaţiilor să fie de decădere, neputând fi nici întrerupte, nici suspendate: 20 de zile înainte de data alegerilor în ce priveşte candidaturile, sfârşitul campaniei electorale referitor la incidentele produse în desfăşurarea acesteia, 3 zile de la data scrutinului în ce priveşte anularea alegerilor; calculul acestor termene este pe zile pline, considerându-se atât ziua în care încep cât şi aceea în care se sfârşesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare;

- procedura în faţa Curţii are caracter de urgenţă: 48 de ore în cazul contestaţiilor privind propaganda electorală, până la data aducerii la cunoştinţă a rezultatului alegerilor în ce priveşte cererea de anulare a acestora;

- ţinând seama de urgenţă, judecata se face fără citarea părţilor potrivit regulilor procedurale ale ordonanţei prezidenţiale; în toate cazurile, având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public, judecata se face cu participarea reprezentantului acestuia;

- soluţionarea litigiului se face printr-o hotărâre, adoptată de plen cu votul majorităţii judecătorilor Curţii;

- hotărârea Curţii este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial; efectele hotărârii diferă în funcţie de obiectul contestaţiei: infirmarea refuzului Biroului Electoral

73

Central de a înscrie candidatura prezentată sau radierea candidaturii înscrise; confirmarea măsurii luate de Biroul electoral de circumscripţie pentru soluţionarea plângerii ce i-a fost adresată în legătură cu obstrucţionarea propagandei electorale sau, dimpotrivă, infirmarea acestei măsuri şi luarea alteia corespunzătoare; anularea alegerilor în una sau mai multe secţii de votare ori în una sau mai multe circumscripţii electorale şi modificarea corespunzătoare a rezultatelor şi semnificaţiei alegerilor.

Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi contestaţiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale, operaţiile de votare etc. se soluţionează de instanţele şi autorităţile electorale prevăzute de lege.

Confirmarea rezultatelor scrutinului prezidenţial se face pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central şi cuprinde două operaţiuni distincte, dar legate şi succesive: constatarea rezultatelor şi, dacă e cazul, precizarea candidaţilor între care va avea loc cel de al doilea tur de scrutin şi a datei alegerilor; validarea alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obţinut votul majorităţii absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate. Fiecare din aceste operaţiuni de confirmare a rezultatului alegerilor se face de plenul Curţii printr-o hotărâre. Hotărârea de validare se prezintă în Parlament, în şedinţa Camerelor reunite pentru depunerea jurământului noului preşedinte ales.

B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de

Preşedinte al României

71. Dacă funcţia de Preşedinte al României devine vacantă ori dacă preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Vacanţa funcţiei de preşedinte intervine – conform alin. 1 al art. 97 din Constituţie – în caz de demisie, de demitere din funcţie (care se face numai prin referendum), de imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces, ori, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul numai la sesizare şi anume: - la sesizarea preşedintelui care a condus şedinţele comune ale Camerelor

Parlamentului prin care s-a cerut suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, dacă împrejurarea ce ar putea justifica interimatul este hotărârea de suspendare sau acuzarea Preşedintelui pentru înaltă trădare;

- la sesizarea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie, dacă împrejurarea ce justifică interimatul este vacanţa funcţiei;

- la sesizarea făcută de însuşi Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, în cazul în care împrejurarea ce justifică interimatul este imposibilitatea temporară a Preşedintelui României de a-şi exercita atribuţiile.

Sesizarea pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor

74

împrejurări se face de plenul Curţii, printr-o hotărâre adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.

Interimatul funcţiei preşedinţiale este organizat direct de Constituţie, iar constatarea împrejurărilor care justifică interimatul este o problemă exclusiv juridică, cu caracter obiectiv şi nu de apreciere politică, care, tocmai de aceea, nu poate fi de competenţa unei autorităţi esenţialmente politice, cum este Parlamentul şi intră doar în atribuţiile Curţi Constituţionale. Menirea Curţii este de a constata şi certifica existenţa acestor împrejurări, curmând astfel orice contestaţie posibilă, iar de la data emiterii hotărârii, intervine interimatul.

C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României 72. Răspunderea Preşedintelui României poate fi de natură exclusiv politică

sau de natură juridică, în funcţie de faptele sale. Pentru a interveni demiterea Preşedintelui României – ca sancţiune a

răspunderii politice – trebuie ca, mai întâi să se procedeze la suspendarea din funcţie a Preşedintelui (demiterea se face de către corpul electoral prin referendum organizat în acest scop). Suspendarea nu este o formă a răspunderii politice, ci o procedură premergătoare, obligatorie, pentru o eventuală sancţionare a Preşedintelui, deoarece Preşedintele României nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci a corpului electoral, fiind ales prin vot direct, universal, egal, secret şi liber exprimat. Suspendarea din funcţie de către Parlament poate fi infirmată de corpul electoral prin referendum. De asemenea, demiterea Preşedintelui se face tot de către corpul electoral.

Potrivit art. 95 din Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, la propunerea a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi după consultarea Curţii Constituţionale. Opinia Curţii se exprimă printr-un aviz, emis în temeiul art. 146 lit. h din Constituţie.

Parlamentul trebuie să ceară avizul, iar Curtea Constituţională este obligată să-l dea, dar fiind doar un aviz consultativ, conţinutul său nu obligă Parlamentul, în calitatea sa de organ chemat să decidă asupra suspendării.

Sesizarea Curţii pentru emiterea avizului se face de către preşedintele care a condus şedinţa comună a Camerelor reunite, prin trimiterea propunerii de suspendare împreună cu dovezile pe care se întemeiază.

Şi în acest caz procedura cuprinde două etape: prima prealabilă şi pregătitoare, încheindu-se cu raportul prezentat de judecătorul raportor, a doua cu caracter deliberativ, în plenul judecătorilor.

Preşedintele României trebuie încunonştiinţat când vor avea loc dezbaterile în plen, spre a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Avizul se emite de plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit judecătorul raportor, a dovezilor şi investigaţiilor făcute şi, dacă e cazul, a explicaţiilor date de Preşedintele României.

După adoptare, avizul se publică în Monitorul Oficial şi se comunică preşedinţilor celor două Camere, spre a fi adus la cunoştinţă parlamentarilor, precum şi Preşedintelui României.

În ce priveşte răspunderea exclusiv juridică a Preşedintelui României, ea

intervine în caz de înaltă trădare, potrivit art. 96 din Constituţie, fără însă a intra în

75

nici un fel în competenţa Curţii Constituţionale, deoarece, în acest caz, demiterea este exclusiv pe cale judecătorească, prin decizia de condamnare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

76

Capitolul XI

CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE

Democraţia semi-directă se caracterizează prin procedee ce permit corpului electoral să participe nemijlocit, în anumite limite şi forme, la exercitarea puterii care permanent se exercită prin autorităţi reprezentative. În regimul constituţional din ţara noastră, aceste modalităţi sunt referendumul şi iniţiativa legislativă populară.

A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului 73. Referendumul este reglementat în Constituţie şi în Legea organică nr.

3/2000. Referendumul naţional cunoaşte următoarele modalităţi: a) constituţional, pentru aprobarea unei legi de revizuire a Constituţiei

adoptate de Parlament (art. 151 alin. 3 din Constituţie); b) consultativ, prin care Preşedintele României, după consultarea

Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie);

c) pentru demiterea Preşedintelui României (art. 95 alin. 3 din Constituţie). În condiţiile Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, se poate

organiza şi desfăşura şi un referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate. Situaţiile care, potrivit art. 152 din Constituţie (nucleul dur al Constituţiei), nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului.

Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale, iar referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv ale Legii privind alegerile locale, republicată, cu modificările ulterioare, pe baza copiilor de pe listele electorale permanente, a listelor electorale speciale şi a celorlalte liste electorale prevăzute de lege.

Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţa publică a datei referendumului şi se încheie cu o zi înainte de data acestuia. În campania pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă.

Măsurile tehnico-organizatorice privitoare la referendumul naţional se stabilesc de Guvernul României în termen de 10 zile de la data la care a fost anunţat referendumul.

a) Referendumul privind revizuirea Constituţiei Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute la art. 150

şi 151 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului, precum şi rezultatul acestuia, sunt obligatorii şi se stabilesc prin lege.

Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”

77

Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară.

b) Referendumul privind demiterea Preşedintelui României

este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiile prevăzute la art. 95 din Constituţie.

Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României ?”

Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.

c) Referendumul cu privire la probleme de interes naţional Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi

exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional. Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de

Preşedintele României, prin decret, iar punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Sunt considerate probleme de interes naţional: � adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării; � adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: � regimul general al proprietăţii publice şi private; � organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală; � organizarea generală a învăţământului; � structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate

la unele operaţiuni internaţionale; � încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau

pe o perioadă mai mare de 10 ani; � integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; � regimul general al cultelor.

Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, iar decizia se ia cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul ţării.

Biroul Electoral Central veghează la reactualizarea listelor electorale permanente, la întocmirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile electorale ale secţiilor de votare; supraveghează corecta desfăşurare a referendumului; soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor judecătoreşti.

În cazul în care constată o fraudă electorală la o secţie de votare sau într-o circumscripţie electorală, Biroul Electoral Central dispune anularea rezultatelor referendumului în cadrul acelei secţii de votare sau, după caz, în cadrul circumscripţiei electorale respective.

Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central, cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.

Rolul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei. În acest sens, Curtea prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii privind

78

organizarea şi desfăşurarea referendumului la nivel naţional şi confirmă rezultatele acestuia, fiind garantul exercitării de către corpul electoral a acestor prerogative.

Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului.

Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.

B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni

74. Ca tehnică a democraţiei semi – directe, iniţiativa populară, constă în exercitarea

iniţiativei legislative de către un segment semnificativ a corpului electoral (de principiu, iniţiativa legislativă, adică sesizarea având ca efect declanşarea competenţei legislative a Parlamentului, se exercită de Guvern, parlamentari şi direct de corpul electoral pe calea iniţiativei populare).

Potrivit articolului 74 din Constituţie, iniţiativa populară poate aparţine unui număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, proveniţi din cel puţin un sfert din judeţele ţării, dacă în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti sunt cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Dacă iniţiativa priveşte o lege constituţională, pragurile de reprezentativitate sunt: 500.000 de cetăţeni cu drept de vot din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, câte 20.000 în fiecare din aceste judeţe.

În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că cele două praguri de reprezentativitate trebuie simultan realizate, dar sunt diferite: primul se referă la întreg corpul electoral cu condiţia ca numărul celor ce sprijină propunerea legislativă să provină din cel puţin un sfert sau după caz, jumătate, din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, iar al doilea priveşte judeţele respective (astfel, de exemplu, un sfert din judeţe fiind 11, iar pragul de 5.000 de semnături în fiecare, se totalizează 55.000, diferenţa până la 100.000 putându-se regăsi în restul corpului electoral, chiar dacă în nici unul din judeţele rămase semnăturile nu totalizează 5.000 de cetăţeni cu drept de vot).

Nu pot face obiectul acestei iniţiative problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr-o propunere legislativă întocmită în temeiul art. 74 din Constituţie în domeniul legilor organice sau ordinare, iar în temeiul art. 150 din Constituţie în domeniul legilor constituţionale.

Promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet de iniţiativă alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot.

Iniţiativa legislativă populară este un drept constituţional mai ales în favoarea opoziţiei extraparlamentare. De aceea, nu pot face parte din comitetul de iniţiativă persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice.

Responsabilitatea pentru redactarea propunerii legislative a cetăţenilor revine comitetului de iniţiativă, care trebuie să asigure formularea acesteia în formele cerute pentru un proiect de lege şi să o motiveze printr-o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă.

Componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştinţă, împreună cu propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Comitetul de iniţiativă trebuie să asigure înregistrarea propunerii legislative la una dintre Camerele Parlamentului, în funcţie de obiectul legii respective. În vederea publicării, propunerea legislativă se avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ.

79

Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători.

Listele de susţinători, atestate de către primarul localităţii respective, precum şi dosarele se întocmesc în două exemplare originale care se păstrează unul la Curtea Constituţională şi unul la Parlament.

Obiectul verificării, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, realizate de Curtea Constituţională îl formează: caracterul constituţional al propunerii legislative, îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acesteia şi la atestarea listei de susţinători, întrunirea numărului minim de susţinători, precum şi respectarea dispersiei teritoriale a acestora pentru a fi întrunită reprezentativitatea.

Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor şi va stabili termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei. Curtea Constituţională se pronunţă, prin hotărâre, în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative, iar hotărârea se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Hotărârea de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei populare are efecte constitutive întrucât, în temeiul ei, se declanşează procedura legislativă parlamentară.

80

Capitolul XII

EFECTELE DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII

75. Caracteristicile generale ale efectele deciziilor

Ceea ce caracterizează deciziile Curţii nu este autoritatea de lucru judecat ci obligativitatea şi opozabilitatea „erga omnes” a efectelor deciziei. Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru viitor, de la data publicării şi, deci, nu au efecte retroactive. Obligativitatea deciziilor depinde, însă, de efectele lor. Numai în acest sens deciziile Curţii sunt obligatorii. În fond, ceea ce este obligatoriu sunt aceste efecte. Ori efectele sunt diferite, în funcţie de situaţia de neconstituţionalitate şi controlul corespunzător efectuat.

A. Efectele deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale I. Efectele deciziilor de admitere a sesizării 76. Clasificarea se referă la efectele deciziilor de admitere a sesizării prin care s-a

constatat neconstituţionalitatea prevederii invocate în sesizare. Ceea ce este comun, indiferent de caracterul preventiv sau ulterior al sesizării, este constituirea obligaţiei constituţionale a legiuitorului sau guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei.

76.1. La controlul preventiv al constituţionalităţii legilor � sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare; � decizia de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care sesizarea de

neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, este opozabilă „erga omnes” şi are ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii, legiuitorul având obligaţia constituţională de a pune de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, fără să existe un termen în care să facă acest lucru; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime neconstituţională; dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unui nou control anterior de constituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României;

� regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte o lege de ratificare a unui tratat sau acord internaţional.

76.2. La controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare � sesizarea Curţii întrerupe procedura parlamentară, altminteri existând riscul

ratificării unui tratat sau acord internaţional neconstituţional, ceea ce inevitabil ar însemna împiedicarea promulgării legii de ratificare;

� aşa cum s-a mai arătat, pentru neconstituţionalitatea totală sau parţială a tratatului sau acordului internaţional, există mai multe variante de soluţionare a problemei:

81

� fie tratatul sau acordul internaţional nu mai pot fi ratificate fără revizuirea prealabilă a normei constituţionale în temeiul căreia s-a constat neconstituţionalitatea,

� fie tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat, pentru a se înlătura prevederea neconstituţională;

� fie, dacă tratatul sau acordul respectiv o permit, acesta va fi ratificat, dar cu formularea unei rezerve privind aplicarea prevederilor sau, după caz, a prevederii neconstituţionale.

76.3. La controlul regulamentelor parlamentare decizia de infirmare a

legitimităţii constituţionale a unei prevederi regulamentare, prin care sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, are caracter obligatoriu şi are ca efect inaplicabilitatea acelei prevederi şi naşterea obligaţiei constituţionale a Camerei sau Camerelor reunite, după caz, de a pune de acord prevederea regulamentară neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei. Deşi prevederea regulamentară este suspendată timp de 45 de zile de la publicarea deciziei, încălcarea obligaţiei susmenţionate nu are ca urmare repunerea în vigoare a prevederii regulamentare neconstituţionale după expirarea termenului de suspendare, deoarece, din punct de vedere juridic, efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes” de la publicare şi, aşa cum s-a arătat în mai multe rânduri, termenul de suspendare are numai un sens politic.

76.4. La controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului pe cale excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa unei instanţe judecătoreşti principalele efecte sunt: � în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei, care se va

judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii; � decizia de infirmare a legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale sau

dintr-o ordonanţă guvernamentală, prin care sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată are ca efect inaplicabilitatea acelei prevederi şi naşterea obligaţiei constituţionale a Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispoziţiile Constituţiei. Deşi prevederea neconstituţională este suspendată de drept pe un termen de 45 de zile, încălcarea obligaţiei menţionate anterior nu are ca urmare repunerea în vigoare a dispoziţiei neconstituţionale, deoarece efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt „erga omnes” de la data publicării, iar aşa cum s-a arătat, termenul de suspendare are numai un sens politic, neproducând efecte juridice;

� în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală este neconstituţională, are efecte similare unei abrogări.

II. Efectele deciziilor de respingere a sesizării

77. Clasificarea se referă la efectele deciziilor de respingere a sesizării prin care s-

a declarat constituţionalitatea prevederii invocate în sesizare. 77.1. La controlul preventiv al constituţionalităţii legilor

� comunicarea sesizării către Preşedintele României are ca efect întreruperea procedurii de promulgare;

� comunicarea către Preşedintele României a faptului că legea atacată este constituţională, urmată de decizia Curţii, are ca efect reluarea procedurii de

82

promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile; considerăm că Preşedintele României poate ataca la rândul său legea pentru probleme de neconstituţionalitate, dar cu privire la alte aspecte decât cele care au format obiectul controlului; de asemenea, Preşedintele României poate retrimite legea o singură dată înapoi Parlamentului atât pentru probleme de constituţionalitate, cât şi pentru aspecte de neoportunitate (fireşte că neconstituţionalitatea constatată de Preşedinte nu trebuie să se refere la aspectele asupra cărora Curtea deja s-a pronunţat); dacă Preşedintele României nu ar putea, în cadrul termenului de 10 zile să iniţieze acţiunile sus menţionate, ar fi pus în faţa faptului împlinit, iar instituţia promulgării ar fi una formală, ceea ce nu se poate admite;

� regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte legea de ratificare a unui tratat sau acord internaţional.

77.2. La controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor

acorduri internaţionale, decizia de constituţionalitate a acestor convenţii internaţionale are ca efect faptul că procedura parlamentară, care fusese întreruptă până la pronunţarea Curţii, îşi reia cursul, în scopul adoptării legii de ratificare, iar pe viitor nu se va mai putea ridica o excepţie de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor constatate ca fiind în acord cu Constituţia.

77.3. La controlul regulamentelor parlamentare decizia de constituţionalitate a acestora are ca efect faptul că prevederea regulamentară rămâne în vigoare.

77.4. La controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului pe cale excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa unei instanţe judecătoreşti, principalele efecte sunt: � în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei judecătoreşti

sau arbitrale, care va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii; � decizia este obligatorie „erga omnes”, consolidând astfel prezumţia de

constituţionalitate a legii.

B. Efectele deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale

78. Efectele deciziilor în cazul legilor de revizuire a Constituţiei Decizia Curţii are tocmai menirea de a preveni o neconstituţionalitate în procesul

de revizuire. Dacă constată încălcarea dispoziţiilor art. 150 şi 152 din Constituţie (subiecţii sesizării, momentul sesizării sau limitele sesizării), decizia împiedică declanşarea procedurii parlamentare de revizuire, astfel încât propunerea de revizuire nu poate fi prezentată decât după punerea sa de acord cu decizia Curţii.

În ce priveşte eventualele sugestii şi propuneri, acestea vor fi avute în vedere de iniţiatori sau de legiuitorul constituant, în funcţie de opţiunea lor politică.

79. Concluzie generală cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale Din cele arătate, rezultă că în cazul controlului de constituţionalitate se regăsesc,

într-o modalitate specifică cele două caracteristici fundamentale ale actului jurisdicţional: � puterea de a „rosti dreptul” (jurisdictio), ce rezultă din derularea procedurii

constituţionale şi pronunţarea deciziei; � obligativitatea erga omnes a efectelor deciziei (imperium), după publicarea ei; pe

cale de consecinţă, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei

83

prevederi are şi un efect constitutiv în ce priveşte obligaţia constituţională a legiuitorului de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţia Constituţiei, iar decizia prin care se respinge sesizarea, constatându-se că prevederea atacată este constituţională, are, de asemenea, un efect constitutiv în sens invers, prin consolidarea prezumţiei de constituţionalitate pe temeiul căruia prevederea respectivă a fost instituită. Un tratat sau un acord internaţional neconstituţional nu mai poate fi ratificat, cu

excepţia cazului în care s-au aplicat soluţiile arătate la punctul 51 din prezentul curs. Dacă tratatul sau acordul internaţional nu a fost controlat anterior adoptării legii

de ratificare, şi în cadrul controlului ulterior se constată că o asemenea convenţie internaţională este neconstituţională, ea nu mai poate fi nici aplicată cu singura excepţie a posibilităţii părţilor semnatare de a achiesa, în mod expres, la interpretarea Curţii.

Un efect mai general este constituţionalizarea ramurilor de drept ca urmare a ridicării la nivelul normei constituţionale a unor reguli sau principii specifice altor ramuri de drept, ceea ce este firesc, având în vedere poziţia supraordonată a Constituţiei, conform supremaţiei sale.

84

Capitolul XIII

TIPOLOGIA DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII

A. Tipologia deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale I. Tipologia deciziilor de admitere a sesizării

Cel mai important criteriu de clasificare a deciziilor Curţii Constituţionale este în

funcţie de semnificaţia lor constituţională în cazul admiterii sesizării. Astfel, deciziile se clasifică în:

80. Decizii simple sau extreme (deoarece soluţia este extremă şi în acelaşi timp, mai simplu nu se poate) prin care se constată că o lege, o ordonanţă (simplă ori de urgenţă), o prevedere din aceasta, un tratat sau acord internaţional, inclusiv o dispoziţie din cuprinsul acestora, ori o prevedere regulamentară este neconstituţională; asemenea decizii se clasifică în:

� decizii de neconstituţionalitate integrală, în care caz neconstituţionalitatea sancţionează întreaga prevedere legală ce face obiectul controlului;

� decizii de neconstituţionalitate parţială, în care caz neconstituţionalitatea se referă numai la o parte din textul atacat, cum ar fi unul sau mai multe articole, aliniate, paragrafe, teze, cuvinte etc.; decizia parţială este posibilă numai dacă prin eliminare din reglementarea controlată a părţii neconstituţionale nu se dezarticulează restul reglementării sau nu se viciază voinţa legiuitorului; deci, aşa cum s-a mai arătat, partea eliminată trebuie să fie "detaşabilă", altminteri, textul va fi declarat în întregime neconstituţional; din această cauză, după unii autori deciziile parţiale fac parte din cele intermediare, despre care ne vom ocupa în cele ce urmează, având în comun cu acestea, scopul salvării, în cât mai mare măsură, a operei legiuitorului; în cazul tratatului sau acordului internaţional, efectele, chiar parţial, răsfrângându-se întotdeauna asupra întregului tratat, neconstituţionalitatea va fi, de regulă, integrală, cu singura excepţie, în cadrul controlului preventiv, când este posibilă aplicarea soluţiilor de la punctul 51 din prezentul curs sau, în cadrul controlului ulterior, a soluţiei prevăzută la punctul 79 din curs.

81. Deciziile intermediare, care au apărut pentru evitarea consecinţelor legate de

vidul de reglementare creat de deciziile simple se clasifică în:

81.1. Decizii de interpretare, când: - respingând sesizarea, Curtea condiţionează constituţionalitatea prevederii

controlate de o anumită interpretare a acesteia care, astfel, devine obligatorie, ca şi legea însăşi;

- scopul interpretării este eliminarea "veninului neconstituţional"; - rolul Curţii este, şi în această ipoteză, tot de legislator negativ, ceea ce înseamnă

că se limitează exclusiv la sancţionarea aspectelor de neconstituţionalitate; de aceea Curtea precizează cum nu trebuie interpretată legea atacată, dacă o asemenea interpretare rezultă inevitabil din conţinutul legii respective (exemplu: impozitul agricol pe terenul necultivat este neconstituţional dacă terenul este necultivabil); dacă ar arăta şi cum trebuie interpretată, Curtea ar intra pe domeniul puterii judecătoreşti;

85

- decizia interpretativă nu modifică voinţa legiuitorului, ceea ce înseamnă că interpretarea sancţionată ca fiind neconstituţională trebuie sa fie "detaşabilă" ca şi în cazul deciziilor de neconstituţionalitate parţială, altminteri textul va fi declarat în întregime neconstituţional; ea nu este posibilă în cazul tratatelor şi acordurilor internaţionale, cu singura excepţie că părţile achiesează în aplicarea acestor convenţii internaţionale la interpretarea Curţii, potrivit principiului „pacta sunt servanda” (o asemenea soluţie este posibilă printr-un schimb de scrisori, un adendum, un protocol adiţional, o declaraţie comună etc.)

81.2. Decizia cuprinzând un apel către Parlament (decizie apel) este

utilizată, în practica jurisdicţională a contenciosului constituţional din ţara noastră pentru reactualizarea legislaţiei într-un anumit domeniu. Efectul deciziei Curţii prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei legi este inaplicabilitatea legii respective. Uneori, prin vidul legislativ astfel creat, se poate cauza o tulburarea socială gravă. Întrucât Curtea nu are posibilitatea de a institui reglementarea necesară, singura soluţie este intervenţia legiuitorului. Curtea poate face un apel către legiuitor prin decizia prin care a declarat neconstituţionalitatea34.

Ele sunt specifice jurisprudenţei germane şi a ţărilor influenţate de concepţia germană (Spania, Austria, Cehia, Ungaria etc.) în cadrul căreia Curtea stabileşte un termen până la care legiuitorul este ţinut să reglementeze deoarece, altminteri, de la această dată, legea este anulată; în practica românească nu s-a admis stabilirea unui asemenea termen.

81.3. Decizii aditive presupun aplicarea unei prevederi constituţionale sau a unor consecinţe ale unei prevederi constituţionale ce se adaugă, astfel, reglementărilor din actul controlat.

Concluzie:

Tipologia deciziilor, nefiind legiferată, se dezvoltă pe măsura evoluţiei controlului de constituţionalitate a legii; de aceea există şi alte tipologii, mai ales în alte regiuni constituţionale.

În toate ipotezele, prin decizia Curţii se soluţionează un conflict de constituţionalitate, iar Curtea este sesizată pentru a „rosti dreptul” în scopul soluţionării acestui conflict.

II. Tipologia deciziilor de respingere a sesizării

82. Decizii de respingere pe temeiul unor cauze de indamisibilitate Aşa cum s-a arătat la punctul 60 din prezentul curs, cauzele de indamisibilitate reprezintă motive legale sau jurisprudenţiale (stabilite de practică) ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legii, fiind indisolubil legate de limitele controlului exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii legii.

Ca regulă, asemenea cauze sunt constate de instanţele judecătoreşti, care resping printr-o încheiere excepţia de neconstituţionalitate afectată de un viciu de legalitate sau de o cauză de inadmisibilitate stabilită de jurisprudenţă.

Dacă totuşi instanţa de judecată admite o excepţie de neconstituţionalitate în pofida existenţei unei cauze de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională va respinge sesizarea ca fiind inadmisibilă.

34 Deciziile nr. 60/1995, 91/1995, 71/1996

86

83. Decizii de respingere pe temeiul precedentului jurisdicţional al Curţii Constituţionale Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, care îşi produc efecte „inter partes litigantes”, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi opozabile „erga omnes” (art. 147 alin. 4 din Constituţie). Prin efectele sale, jurisprudenţa Curţii Constituţionale depăşeşte graniţele sistemului român de drept, bazat pe filon romano-germanic, în care, ca regulă, practica judecătorească nu reprezintă izvor de drept, judecătorul interpretând legea în raport de Constituţie şi de propria conştiinţă, astfel încât se apropie de sistemul de „common law”, în care precedentul judiciar reprezintă izvor de drept. Astfel, în deciziile sale, Curtea Constituţională va ţine cont de propria jurisprudenţă, pe care o va interpreta, însă, în raport de evoluţia stării de constituţionalitate, pentru ca deciziile sale să îşi atingă scopul principal al existenţei acestei autorităţi: garantarea supremaţiei Constituţiei, a respectării supralegalităţii constituţionale şi a consolidării legitimităţii constituţionale a legii.

84. Decizii de respingere pe temeiul jurisprudenţei internaţionale Având în vedere dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, ce se întemeiază pe Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994, reprezintă „precedent normativ” fiind izvor de drept şi în cadrul sistemului de drept românesc. Plecând de la obligativitatea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru statele semnatare ale Convenţiei susmenţionate, Curtea Constituţională a emis decizii bazate pe jurisprudenţa CEDO, inclusiv pentru justificarea admiterii sau respingerii unor sesizări.

85. Decizii de respingere pe temeiul priorităţii dreptului comunitar Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a creat cadrul constituţional pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Printre consecinţele acestei aderări, în art. 148 alin. 2 din Constituţie se reglementează caracterul obligatoriu şi prioritar al tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celorlalte acte comunitare cu caracter obligatoriu în raport cu dispoziţiile contrare din legislaţia internă. Această reglementare constituţională va atrage, după aderarea României la Uniunea Europeană, o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în acord şi cu practica Curţii Comunităţilor Europene de la Luxembourg, ce are printre principalele atribuţii verificarea respectării de către statele membre ale Uniunii a dreptului comunitar.

B. Tipologia deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale 86. Potrivit art. 146 lit. a), controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei se exercită din oficiu şi constă, aşa cum s-a mai arătat, în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru declanşarea procedurii de revizuire. În lipsa acestor condiţii, Parlamentul nu poate trece la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu încălcarea acestor condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, fără a se trece la dezbaterea şi adoptarea ei.

Condiţiile trebuie să fie în acord cu dispoziţiile Titlului VII din Constituţie şi privesc subiecţii cu drept de sesizare, momentul în care este declanşată procedura de revizuire şi conţinutul proiectului sau propunerii legislative de revizuire.

87

Rolul Curţii Constituţionale în realizarea acestui control nu este acela de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu respectarea regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.

De aceea, eventualele sugestii şi propuneri privind alte aspecte ale proiectului de lege sau propunerii legislative de revizuire depind numai de opţiunea politică a iniţiatorilor sau, după caz, a legiuitorului constituant.

88

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ35

1. Mihai Bădescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001. 2. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura

Naţional, Bucureşti, 1997 3. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept parlamentar, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004 4. Mircea Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002 5. Dan Claudiu Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1997. 6. Ioan Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 7. Ioan Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol, II Editura Servo-Sat, Arad, 1998. 8. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 9. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României –

comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 10. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 1986 11. Louis Favoreu, Les Cours constitutionnelles, 3eme edition, PUF, Paris, 1996 12. Michel Fromont, La justice constitutionnelle dans le monde, Editura Dalloz, Paris, 1996 13. Maria Năstase Georgescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Sylvi, Bucureşti,

2001. 14. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001. 15. Cristian Ionescu, Principii ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997. 16. Cristian Ionescu, Dezvoltarea Constituţională a României – Acte şi documente, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 17. Geneza Constituţiei Românei, Regia Autonomă Monitorul Oficial al României, Bucureşti,

1999 18. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 19. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,

Bucureşti, 1997 20. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României –

explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. 21. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu,

Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 22. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, vol. II, Editura Actami, Bucureşti,

1998. 23. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000. 24. Ion Rusu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 25. Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept Constituţional şi Instituţii politice – Caiet de

seminarii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. 26. Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti,

1998. 27. Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

35 În ordine alfabetică