Conştiinţa morală (CM): dubiul moral şi patologiile sale (scrupulozitatea, laxismul, fariseismul) de Erhan Andrei

Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri  a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii, prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor  la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent  o raționalizare  axiologică a cărei obiect  scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât pentru a-și plânge  golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse  dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o  totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.

Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personală sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ: un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea.

Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Atenție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate[1]. La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate). Secolul 20 ne-a decondiționat într-o oarecare măsură de exigențele moralizante ale conștiinței și nu mă refer aici doar la Burns[2], Ellis[3], Meggle, Marks, Wolpe şi Lazarus[4], Maulstby etc., dar și la tendința de împropriere a modului oriental de gândire (principiului terțului inclus) total străin de maniera logico-occidentală de a privi lucrurile.

În această ordine de idei consider fariseismul o emblemă a autosuficienței[5], o preocupare excesivă pentru modul cum ne percep alţii[6] în detrimental  consecvenței cu sine. O acceptare de complezență a unor roluri prescrise cu care nu fac feed-back ori orgoliul bolnăvicios a imaginii de sine nu se circumscrie deloc în gama premizelor  morale[7]. Cuvintele eu sunt sunt cuvinte cu tărie care odată însoțite de ceva indiferent ce n-ai pretinde se întorc sa-ți pretindă. Ș-apoi să nu uităm că păcatele cu gândul sunt mult mai periculoase decât cele cu fapta, prin efectul lor de boomerang, căci odată săvârșit păcatul cu fapta poate fi expus ca pe tavă criticii publice ajungi fara sa vrei să fii absolvit de culpă prin dezaprobarea pe care ți-o arată cei din jur, însă în cazul păcatului cu gândul e cu totul altceva, fapta nefiind decât la nivelul intenției nu-i accesibilă privirilor sociale și ajungi astfel într-un sfârșit să-ți pretinzi că nici n-ai fi săvârșit-o, unde mai pui cazurile când trebuie să și minți pentru a ți-o ascunde cât mai temeinic sau sa-i condamni  pe ceilalți pentru același păcat. Probabil a ținut prea mult acest fenomen numit fariseismul să valideze fapta mai degrabă prin efecte decât prin cauze. În titlul acestui eseul este prezentat ca o patologie a dubiului moral, dar oare dubiul sau certitudinea a fost atu-ul fariseismului?  Firile care problematizează, care se îndoiesc (raportez verbul la etimologia grecească a termenului „antropos”(cel care privește în sus) reformulează prin propria existență un atribut intrinsec al vieții: mișcarea. Deci o mișcare fără vectori de direcție denotă o stagnare, o autosuficiență[8].

În ce privește scrupulozitatea ca unitate nosologică a moralității solutia o găsim chiar la Platon în Dialogul Eutyphron[9]. Se poate ajunge într-un asemenea demers hiperexact, la etapa când toate răspunsurile îți dau alternative cu rest, nemaivorbind de blocajele aporitice ale rațiunii sau limbajului discursiv. Întrebarea deliberat retorică pe care ne-am putea-o adresa în cazul ăsta ar fi dacă „poate o acțiune să fie numită corectă indiferent de mijloacele de care se servește ce-l ce o realizează? Sau „Motivele acțiunii pot fi considerate în mod constant și permanent ca având acceași rezonanță etică”?, „Cât de mult poate fi afectat un răspuns de contextul în care acesta a fost oferit”? etc. Scrupulozitatea degenerează de cele mai multe ori într-o cazuistică a faptei o sărăcie de variabile, o eroare de percepției spiritual redusă la nivelul înțelegerii noastre [10]. Certitudinea desemnează de regulă starea ce survine la capătul unei experiențe; or, aici nu avem de-a face încă cu nici o experiență încheiată. În momentul certitudinii sensibile, conștiința este pur receptivă. În acest moment nu se concepe[11]. Omul ca individ trăiește nu numai viața sa personală, ci participă deasemenea conștient sau inconștient la cea a timpului. A fi scrupulous în acest sens înseamnă a te detașa considerabil (ca individualitatea) de cei la care suntem conectați în serie (semenii noștri). Se întâmplă deseori ca ceea ce e mai rău să devină condiția pentru ceea ce e mai bine, chiar greșelile să

servească la ceva, asta nu înseamnă că trebuie sa vedem în mod constant în eșecurile noastre premizele victoriei noastre postume.

Laxismul Adevărata credință spune Chestov implică o singură certitudine : pentru Dumnezeu totul este cu putință. Pentru creştini laxismul nu poate fi o virtute. El favorizează, laşitatea, colaboraţionismul, delaţiunea. Eu înțeleg laxismul nu în sensul de a accepta anormalitatea celuilalt numind-o normalitatea lui, nu în accepțiunea de a relativiza totul și nici în ideea de a produce judecăți de valoare privind orientarea religioasă a celor de lângă noi. Evenimentele politice, sociale , culturale, psihologice din ultima suta de ani au   reconsiderat poziția unei astfel de atitudini religioase cum este laxismul, este suficient sa facem o scurta trecere în revistă a celor mai răsunătoare tendințe: instaurarea postmodernismului cu relativitatea sa, unitatea în diversitate, distrugerea standardelor și etloanelor clasice, logica principiului tertului inclus, prejudicierea mentalității colective (pericol oarecum pentru înțelegerea conceptului de biserică); apariția literaturii absurdului (inclusiv a teatrului absurdului): este după părerea mea etapa în care se renunță la întrebarea metafizică, substituită fiind de cea aporetică; pe plan politic putem aminti fenomenul globalizării, pe cel religios cel ecumenic, în plan psihologic orientările orientale[12], în sfera științei: incertitudine la scară micro și macro  și nano etc. A nu fi laxist înseamnă astăzi a nu mai ține pasul la schimbări, a fi primitiv și neinteligent (J. Piaget definește inteligența ca și capacitate a individului de a se adapta la solicitările din mediu). Patologii  ale conștiinței morale sunt considerat mai degrabă: fixismul, incultura, monomaniile, rigiditatea (și să nu uităm  totuși că firile totalitare, despotice, războinice au fost mai degrabă oamenii ai certitudinii decât ai dubiului,( au și cei care susțin argumentul ăsta dreptatea lor). O doză de distincție e chiar binevenită dacă se evită riscul de a începe „războaie sfinte” în numele acestor pretenții de exclusivitate. Avem exemplul misticilor din apus care prin tratatele lor de etică au resemnificat câmpul semantic al conceptului de „laxism”(Abelard,  Guillaume)etc.

[1] Din punct de vedere cognitivist, personalitatea apare ca o  “caracteristică individuală a subiectului uman, care determină modul său particular de  interacţiune socială, prin care evaluează impresiile, influenţele şi cerinţele mediului şi prin care se diferenţiază de ceilalţi” (T.B.Sieler, în volumul “Fondations of Cognitive Therapy”, 1984, pag. 28);

[2] Burns prezintă zece forme de gândire distorsionată

a) stilul de gândire “tot sau nimic” reprezintă tendinţa persoanei de a aprecia lucrurile în  culori extreme, iar dacă un lucru nu a fost realizat perfect, va fi considerat un eşec;

b) suprageneralizarea – subiecţii care folosesc termeni ca “totdeauna”, “niciodată” consideră că un eveniment negativ singular reprezintă un model care se va repeta la nesfârşit;

c) filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului – subiectul se concentrează  puternic asupra unui eveniment negativ, încât întreaga realitate devine deformată;

d) desconsiderarea pozitivului – persoana respinge toate experienţele pozitive, afirmând  că acestea nu contează;

e) desprinderea de concluzii pripite – constă în interpretarea negativǎ a unor situaţii atunci când nu există suficiente date care să stea la baza formulării concluziilor (subiectul conchide

cǎ o persoanǎ îi este ostilǎ fǎrǎ sǎ verifice acest lucru sau prezice faptul că situaţia va lua o întorsăturǎ negativǎ);

f) amplificarea – subiectul exagerează problemele sau defectele sale, minimalizându-şi  calităţile;

g) judecata afectivă – subiectul presupune că stările sale afective negative reflectă  realitatea (“mi-e frică să…”, “e periculos să…”);

h) imperativele categorice – subiectul gândeşte că lucrurile trebuie sǎ corespundă neapărat dorinţelor sau expectaţiilor sale, ei folosesc des afirmaţia “trebuie neapărat” care genereazǎ culpabilitate şi frustrare;

i) etichetarea – reprezintă o formă extremǎ a tipului de gândire “tot sau nimic”, o modalitate iraţională de a gândi pentru că oamenii nu pot fi identificaţi în totalitate cu faptele lor;

j) personalizarea şi blamarea – apare ori în situaţiile în care subiectul se simte responsabil pentru lucruri pe care nu le poate controla pe deplin, ori când îi blameazǎ pe ceilalţi pentru lucruri pe care aceştia nu le pot controla pe deplin.

[3] Ellis spune: “Dacă oamenii s-ar baza pe o filosofie reală de viaţă, şi-ar putea modifica astfel modul de  gândire şi comportament. Nevroticii se vor autoperturba mai puţin atunci când sunt confruntaţi cu situaţii traumatizante dacă renunţă la modul dogmatic, absolutist şi lipsit de logică de a interpreta obiectele realităţii”. În cazul în care un asemenea mod de gândire atinge intensităţi extreme şi este persistent, rezultă o tulburare emoţională care trebuie abordată psihoterapeutic.

[4] Wolpe şi Lazarus au introdus termenul de asertivitate  în psihoterapia americană.

[5] Cum bine remarca N. Steinhardt că marea problemă a fariseului în raport cu vameșul din pericopa evanghelică nu e atât mândria cât convingerea că-și ajunge sieși, că se poate mântui de unul singur fără ajutorul lui Dumnezeu.

[6] A se vedea arhetipul de persona la Carl Gustav Young.

[7] Relevantă pe post de contraargument găsesc atitudinea lui Saul față de legea veche. Ca răspuns la această sinceritate, Dumnezeu îi arată adevărata cale.

[8] „Ieri eram orb, progresul meu de astăzi e că am înțeles că nu mai progresez”J.P. Sartre „Cuvintele”   ed. Rao 2005

[9] În dialog cu Eutyphron, Socrate îl întreabă: „Nu cumva crezi că domeniul care stabilește ce este evlavios nu este totdeauna același? Că o faptă nelegiuită nu este de-a pururea potrivnică celei legiuite? Nu cumva tot ce poate fi socotit nelegiuit nu rămâne același în sine și nu păstrează față de nelegiuire același raport?” extras din  Platon „Dialoguri” traducere de Cezar Papacostea Editura IRI, București 1998.

[10]„Universalul este adevărul certitudinii sensibile” G.W.Hegel „Fenomenologia Spiritului” trad. rom. de Virgil Bogdan, București, Edit IRI, 1995, p.65

[11] Conform lui Ludwig Siep, se pot distinge în dialectica certitudinii sensibile patru momente: 1. Intenția originară a conștiinței: obiectul este singular și persistent, independent de conștiință; 2. Conținutul conștiinței, care se exprimă prin cuvinte ca “eu, acesta, acum, aici, este” și substantive. Universalitatea constă în faptul că ceea ce indică acestea depinde de context; 3. Nepotrivirea contextului și a limbajului care îl exprimă produce o serie de corectări, care privesc fie obiectul, fie subiectul; 4. Ca urmare, obiectul va apărea ca un continuum spațio-temporal cu diferite proprietăți. L. Siep, Der Weg der «Phänomenologie des Geistes », Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2000, p. 85

[12] Să nu uităm că Budismul a căpătat trecere tot mai mare în lumea occidentală tocmai datorită felului detașat și inofensiv de a pune problema, spre exemplu prin următoarele trăsături: e o religie fără Zeu, răul are o proveniență strict intrinsecă (Mara este o forță intrapsihică, viscerală, a inconștientului am putea spune în cheie psihanalitică care nu-l ispitește pe Buda decât în măsura în care se lasă singur ispitit), pe când creștinismul posedă ideea unui rău ca entitate distinctă care deși îl resimțim prin propriile noastre slăbiciuni și pofte, totuși acea forță există ca unitate distinctă ceea ce-i creează omului contemporan (comod) un accentuat discomfort.

http://orthopraxia.wordpress.com/2010/07/06/constiinta-morala-cm-dubiul-moral-si-patologiile-sale-scrupulozitatea-laxismul-fariseismul-de-erhan-andrei/