conspect primele 7 teme
DESCRIPTION
drept constitutionalTRANSCRIPT
TEMA nr. 1: Caracteristica generală a dreptului constituţional
1. Dreptul constituţional ca ramură de drept public
2. Problemele ştiinţei dreptului constituţional
3. Sistemul ştiinţei dreptului constituţional
1. Dreptul constituţional ca ramură de drept public
Noţiunea de drept constituţional, apare pentru prima dată la sf. Sec. Al
XVIII-lea, în cadrul universităţilor această disciplină a început să se predeala la
catedra de drept constituţional din or. Ferrara, ulterior la Pavia şi Bologna 1. Cu
toate acestea noţiunea de drept constituţional s-a născut sub influenţa revoluţiei
Franceze. Deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat s-a realizat pentru
prima oară în Roma Antică.juristul Ulpian împărţea dreptul roman în”ius
publicum” şi „ius privatum”, arătînd că dreptul public este dreptul care se referă
la interesele statului, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele
diferitor persoane2 distincţia a fost făcută din nou, mai tîrziu de către Savigny şi
Stahl după scopurile urmărite şi anume în dreptul public statul este scopul pe cînd
în dreptul privat individul este scopul şi statul mijlocul.
Din dreptul public fac parte: drept constituţional, drept administrativ,
drept financiar, drept bancar, drept penal, drept procesual penal, drept militar,
drept internaţional public, drept vamal, ecologic etc.
Din categoria dreptului privat fac parte: drept civil, drept commercial,
drept fiscal, dreptul familiei, deptul muncii, drept notarial, dreptul protecţiei
sociale, drept internaţional privat etc.
Sistemul dreptului se divizează în drept privat şi drept public. Dreptul privat
se ocupă de satisfacerea şi reglementarea intereselor particulare, avînd un caracter
relativ stabil.
1 Drept Constituţional şi instituţii politice, aut. Dr. Mihai Bădescu, ed. Lumina Lex, an. 2001, pag.32 Drept Constituţional, aut. Teodor Cârnaţ, ed. PRINT-CARO, Chişinău 2010, pag.30
Termenul de drept public nu este atît de frecvent utilizat în sistemul de drept
al republicii noastre, normele de drept fiind cuprinse în ramuri care au un obiect de
reglementare bine determinat.
Dreptul public grupează acele reguli, care au ca obiect de reglementare
raporturile dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi.
Dreptul public se ocupă de interesele generale, studiază organizarea politică
a colectivităţii, stabileşte organele ei, arată raporturile care există între aceste
organe, precum şi între aceste organe şi alte grupări sociale, precum şi raporturile
dintre particulari şi alte grupări; el stabileşte normele, după care au să procedeze,
în limitile stabilite de lege, deţinătorii puterii publice.
Spre deosebire de dreptul privat, cel public este mai suplu, mai acomodabil
deoarece avînd un caracter politic accentuat se modifică mai frecvent.
Dreptul public, se subdivide în mai multe ramuri de drept, una dintre care
este şi dreptul constituţional, deoarece reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii de stat, adică se
preocupă de organizarea politică a statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor
publice.
2. Problemele ştiinţei dreptului constituţional
Rădăcinile ştiinţei dreptului constituţional îşi au începutul în epoca
revoluţiilor burgheze, cînd ideologi ai democraţiei ca S.Montesquieu, J.Locke,
J.J.Russo şi alţii, au iniţiat şi au impus principalele concepţii ale dreptului
constituţional: constituţionalismul, suveranitatea poporului, separarea puterilor ş.a.
Aceste teorii serveau ca motiv ideologic pentru lichidarea feudalismului ca
orînduire socială, bazată pe despotism şi samovolnicie şi au contribuit la formarea
unei colectivităţi organizate a puterilor politice antifeudale. Tot atunci a început să
se formeze orînduirea constituţională şi dreptul constituţional, care au dat formă
juridică ideilor democratice tratate de teoreticieni.
Pe parcurs, savanţii-jurişti au acordat o atenţie sporită tălmăcirii noilor
norme constituţionale şi a instituţiilor de drept.
În procesul dezvoltării sale istorice, ştiinţa dreptului constituţional s-a format
ca o totalitate de şcoli şi se caracteriza prin: lipsa unei metode unice de cercetare,
influenţa diferitor curente filosofice, de asemenea, prin particularităţile naţionale
şi istorice de dezvoltare ale unor state.
Toate acestea ne orientează spre o înţelegere mai largă a ştiinţei juridice,
cunoaşterii conţinutului ei şi influenţei asupra formării concepţiei ce coincide cu
cerinţele ştiinţei juridice. Aceasta are o deosebită importanţă astăzi, cînd s-a
înregistrat o clară orientare în direcţia formării unui stat de drept democratic, cînd
problemele ştiinţei, învăţamîntului şi educaţiei juridice capătă un caracter de
urgenţă, de rezolvarea cărora, în mare măsură, depinde formarea întregului sistem
statal de drept.
În procesul reorganizării ştiinţei juridice, deosebit de importantă este
activitatea instituţiilor ştiinţifice şi de învăţămînt ale republicii noastre, ce se ocupă
de editarea literaturii referitoare la ştiinţa juridică.
Obiectul ştiinţei dreptului constituţional îl constituie totalitatea următoarelor
elemente: normele şi instituţiile de drept ale Republicii Moldova, relaţiile obşteşti
reglementate de aceste norme şi instituţii, tendinţele dezvoltării dreptului
constituţional.
Scopurile şi sarcinile ştiinţei dreptului constituţional decurg din necesitatea
existenţei acestei ştiinţe, care:
ajută la cunoaşterea şi interpretarea ştiinţifică a normelor de drept
constituţional;
contribuie în mod adăugător la aplicarea justă în practică a acestor norme;
constituie sprijinul teoretic în cadrul activităţii de adoptare a normelor de drept
constituţional, în activitatea de exercitare şi menţinere a puterii de stat.
Deci, ştiinţa dreptului constituţional al Republicii Moldova, este o ştiinţă de
ramură, avînd ca obiect de cercetare ramurile dreptului constituţional şi
reprezentînd în sine un sistem de cunoştinţe a normelor dreptului constituţional, a
instituţiilor dreptului constituţional şi a legităţilor dezvoltării lor.
3. Conceptul ştiinţei dreptului constituţional
Sistemul ştiinţei prezintă în sine o consecutivitate logică de studiere a
fenomenelor sociale, ce alcătuiesc obiectul său.
Odată cu schimbarea obiectului ştiinţei se schimbă şi sistemul ei. Treptat din
ştiinţa dreptului constituţional au dispărut problemele teoriei generale a statului şi
dreptului, dreptului administrativ, autoadministrării locale. Deoarece se schimba
obiectul ştiinţei – se schimba şi sistemul ei. Dar cea mai mare influenţă asupra
sistemului ştiinţei o au constituţiile, structura şi cuprinsul lor.
Noua Constituţie a Republicii Moldova cere o atitudine contemporană faţă
de sistemul ştiinţei, acest sistem conţinînd diviziuni respective ce necesită
argumentare şi studiere.
Trebuie de evidenţiat că asupra sistemului ştiinţei dreptului constituţional au
avut şi au influenţă drepturile constituţionale ale altor state.
Ştiinţa dreptului constituţional al Republicii Moldova, precum şi al altor
state este ştiinţa despre formele juridice ale democraţiei.
Din cele sesizate, reiese că ştiinţa dreptului constituţional al Republicii
Moldova prezintă în sine un sistem de cunoştinţe, pătruns de o unitate internă şi de
o consecutivitate logică, ceea ce se reflectă în structura sistemului ştiinţei date.
Sistemul ştiinţei dreptului constituţional propus pentru cercetare presupune
legătura lui obiectivă şi mereu crescătoare cu procesul de legiferare, de realizare în
practică a tuturor prevederilor, normelor şi principiilor dreptului constituţional în
Republicii Moldova.
TEMA nr. 2: Dreptul constituţional – ramură de bază a sistemului de drept al
Republicii Moldova
1. Definiţia dreptului constituţional
2. Obiectul dreptului constituţional
3. Normele de drept constituţional
4. Raporturile de drept constituţional
5. Subiectele raporturilor de drept constituţional
6. Izvoarele dreptului constituţional
7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept al R. M.
1. Definiţia dreptului constituţional
În literatura de specialitate referitor la definiţia ramurii dreptului
constituţional există mai multe opinii. Teoria dreptului constituţional cunoaşte
definiţia “materială”, “formală” şi “pedagogică”.
Definiţia “materială” derivă din conţinutul Declaraţiei franceze a
drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 care declară: “orice societate
în care garanţia drepturilor omului nu este asigurată, nici separaţia puterilor
determinată nu are constituţie”.
Din definiţia prezentată decurge că: dreptul constituţional este o ramură a
dreptului care reglementează statutul jurudic al persoanelor şi modul de organizare
a puterii de stat în conformitate cu principiul separării puterilor în stat.
Definiţia dată îndură critică datorită faptului că:
ea nu defineşte dreptul constituţional, ci precizează ce trebuie să conţină o
constituţie;
se prezintă ca o definiţie unilaterală care se sprijină pe conţinutul reglementării
şi în prima supremaţia acesteia.
Definiţia “formală” constată: dreptul constituţional este un ansamblu de
norme juridice, supremaţia cărora se impune tuturor ramurilor de drept, datorită
procedeelor speciale de elaborare şi adoptare a lor. Ca şi prima definiţie, definiţia
“formală” este supusă criticii, deoarece ea se impune în conţinutul ramurii printr-o
procedură deosebită de elaborare.
Definiţia “pedagogică” determină dreptul constituţional a fi un instrument
prin intermediul căruia se realizează puterea de stat.
În virtutea celor expuse anterior, vom defini dreptul constituţional: ramură
fundamentală a dreptului, constituită dintr-un ansamblu unitar de norme
juridice, cuprinse în constituţie şi în alte acte normative, elaborate şi adoptate
în urma unei proceduri speciale, prin care se reglementează raporturile
sociale ce asigură suveranitatea poporului.
2. Obiectul dreptului constituţional
Ca orice ramură de drept, ramura dreptului constituţional are un obiect
propriu de reglementare. Vom menţiona că în identificarea obiectului de
reglementare a dreptului constituţional sînt mai multe opinii, unii autori ajungînd
pînă la negarea acestuia.
Astfel de situaţii contradictorii cînd obiectul ramurii de drept constituţional
coincide cu obiectul altor ramuri de drept, se datorează faptului că ramura de drept
constituţional constituie ramura de bază şi serveşte ca punct de pornire a altor
ramuri.
Vorbind despre obiectul ramurii dreptului constituţional este important de
evidenţiat trei mari grupe de obiecte:
dreptul constituţional care are ca obiect tradiţional instituţiile politice ;
dreptul constituţional normativ ce are ca obiect sistemul superior normativ;
dreptul constituţional relaţional care are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale.
Toate aceste componente sînt indivizibile şi constituie un tot întreg.
Obiectul de reglementare al dreptului constituţional, într-o definiţie
descriptivă, îl constituie cele mai importante relaţii sociale, relaţiile ce apar în
procesul organizării societăţii în stat, instituirii şi exercitării puterii de stat,
garantării drepturilor şi libertăţilor individuale ale cetăţenilor, exprimării
suveranităţii poporului, determinării trăsăturilor fundamentale ale sistemului social
economic şi ale organizării politice ale societăţii.
Deci, dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale
în procesul instituirii, menţinerii şi executării puterii statale.
3. Normele de drept constituţional
Sînt norme de drept constituţional – normele juridice care reglementează
conduita oamenilor în relaţiile sociale privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat.
Altfel spus, normele de drept constituţional sînt reguli de conduită elaborate
şi adoptate de către stat în urma unei proceduri speciale, care au un caracter
general-obligatoriu şi impersonal, destinate reglementării relaţiilor sociale
fundamentale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, respectarea
cărora se asigură la nevoie prin forţa de constrîngere a statului.
Normele constituţionale, conţin prevederi care reglementează nemijlocit
relaţiile sociale şi unele prevederi cu valoare de principii, definind astfel unele
instituţii sau bazele puterii. Majoritatea normelor constituţionale sînt cuprinse
în legea fundamentală şi în alte acte normative care constituie izvoare pentru
dreptul constituţional.
Sintetizînd, constatăm că normele constituţionale sînt:
normele cu aplicaţie directă, sînt cele care au ca obiect reglementarea
nemijlocită a relaţiilor sociale şi nu au nevoie de nici o dezvoltare sau alte
precizări printr-o lege ordinară (ex.: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, accesul
liber la justiţie, respectarea Constituţiei şi a legilor);
normele cu aplicaţie indirectă sînt cele care reglementează de principiu relaţiile
sociale şi pentru a fi interpretate şi puse în aplicare, sînt dezvoltate de
reglementări ale altor ramuri de drept (ex.: “percheziţionarea, reţinerea sau
arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura
prevăzute de lege” – codul de procedură penală reglementînd concret
împrejurările în care se execută percheziţia, timpul de efectuare, procedura de
urmat, etc.).
Normele de drept constituţional se clasifică în mai multe categorii:
I. În dependenţă de sfera funcţională de reglementare deosebim:
normele constituţionale de reglementare;
normele constituţionale de protecţie;
II. În dependenţă de natura conduitei pe care o prescriu normele de
drept constituţional deosebim:
norme constituţionale de competenţă (de împuternicire);
normele constituţionale onerative (categorice);
III. În dependenţă de caracterul relaţiilor sociale reglementate norme
constituţionale pot fi:
normele constituţionale materiale;
normele constituţionale procesuale;
IV. În dependenţă de durata acţiunii în timp a normelor de drept
constituţional, acestea pot fi:
temporare;
permanente;
excepţionale.
4. Raporturile de drept constituţional
Odată ce raporturile de drept constituţional sînt o categorie a raporturilor
juridice dînsele exprimă trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice în general
şi anume:
sînt o categorie a raporturilor sociale reglementate de norme juridice de drept
constituţional, care determinînd participanţi la raport stabilesc pentru aceştia
drepturi şi obligaţii reciproce;
raporturile de drept constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
În scopul conturării definiţiei raporturilor de drept constituţional şi în
vederea perceperii conceptului trebuie să lămurim trăsăturile sale definitorii:
raportul de drept constituţional este un raport de voinţă, care este condiţionat de
faptul că aici intervine pe de o parte voinţa autorităţii statale exprimată în
conţinutul normei de drept constituţional, precum şi voinţa subiecţilor
participanţi la raportul social;
raportul de drept constituţional este un raport social, care se naşte, se modifică
şi se stinge numai între oameni – persoane fizice luate individual sau grupate în
colective, pe de o parte, şi autoritatea publică, pe de altă parte.
Obiectul raportului de drept constituţional îl constituie relaţiile sociale care
i-au naştere în cadrul activităţii de instruire şi organizare şi care privesc bazele
organizării şi realizării puterii de stat.
Raportul juridic se defineşte ca legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinînd un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a apărea pe calea constrîngerii statale.
Sintetizînd cele expuse mai sus putem conchide că, raportul de drept
constituţional este o categorie a raporturilor juridice voliţional reglementate de
normele de drept constituţional şi care apare, se desfăşoară şi se stinge în cadrul
relaţiilor sociale de instituire şi organizare a puterii statale şi în cadrul căruia
participanţii se manifestă ca purtători de drepturi şi obligaţii.
5. Subiectele raporturilor de drept constituţional
De la bun început este necesar de a preciza două trăsături specifice
privitoare la subiectele raporturilor de drept constituţional şi anume:
întotdeauna unul dintre subiecte trebuie să fie deţinătorul puterii, statul sau
organul legiuitor;
subiectele trebuie să acţioneze într-un raport ce are ca obiect activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Aşadar, subiecte ale raporturilor constituţionale sînt oamenii, luaţi individual
sau în colectiv şi autorităţile statale.
Subiectele raporturilor de drept constituţional sînt:
Poporul
Conform art.2, alin.1 din Constituţia Republicii Moldova, “suveranitatea
naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”.
Deci, prin însăşi dispoziţia constituţională se prevede modul de exprimare a
voinţei poporului, alin.2 reglementînd că “nici o persoană particulară, nici o parte
din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească
nu poate exercita puterea de stat în numele propriu”.
Numai singur poporul are dreptul să decidă asupra problemelor ce ţin de
independenţa sa, prin concentrarea întregii puteri.
Statul
Statul poate să apară ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie
direct sau fiind reprezentat de organele sale.
Astfel, ca entitate abstractă, statul apare direct ca subiect în raporturile
juridice privitoare la cetăţenie sau în raporturile privind federaţia de state.
Organele statului
Organele statului sоnt subiecte ale raporturilor de drept constituţional dacă
îndeplinesc condiţiile cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Astfel,
organele legiuitoare apar ca subiecte în raporturile privitoare la adoptarea legilor
constituţionale, organice şi ordinare.
Autorităţile administrative sînt subiecte ale raporturilor de drept
constituţional dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este
poporul, statul sau organele legiuitoare, iar raportul se referă la instaurarea,
menţinerea ori exercitarea puterii.
Partidele sau formaţiunile politice
Partidele sau formaţiunile politice sînt subiecte ale raporturilor de drept
constituţional deoarece se constituie în adevărate forme organizatorice, prin care
cetăţenii participă la guvernare.
Avem оn vedere posibilitatea partidelor sau formaţiunilor politice de a
propune candidaţi la alegerile pentru parlament sau autorităţile publice locale.
Cetăţenii
Apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie distinct, ca
persoane fizice, ca persoane investite cu anumite prerogative în organele
legiuitoare (ex.:deputaţi), fie organizaţi în circumscripţii electorale.
Ca persoane fizice apar în raporturile juridice privitoare la exercitarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Străinii şi apatrizii
Sînt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în legătură cu acordarea
azilului politic sau protecţia proprietăţii private.
6. Izvoarele dreptului constituţional
Prin izvoare de drept se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice
care sînt adoptate sau sancţionate de către stat.
Izvoarele de drept constituţional îşi au aspectul lor specific datorită
organului emitent şi conţinutului actului normativ. Pentru a fi izvoare de drept
constituţional, actele normative trebuie să fie adoptate de organe de stat
competente şi în acelaşi timp să conţină, desigur, şi norme juridice care să
reglementeze relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Izvoarele dreptului constituţional sînt:
a) Constituţia şi legile de modificare a constituţiei
Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional şi implicit al
întregului sistem de drept.
Toate normele constituţionale sînt norme de drept constituţional şi deci,
constituţia trebuie să fie considerată în totalitate izvor al dreptului constituţional.
Legile constituţionale sînt în totalitate izvoare ale dreptului constituţional,
întrucît chiar textul din art.72, alin.1 din legea fundamentală prevede că
“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
b) Legile
Desigur că nu toate legile sînt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai
acelea care reglementează relaţii sociale referitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii (ex.: legea contenciosului administrativ, legea cu privire la
cetăţenie).
c) Decretele
Decretele sînt izvoare ale dreptului constituţional dacă reglementează
relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
d) Tratatele internaţionale
Sînt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează în mod
nemijlocit, direct, relaţiile sociale care sînt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea
şi exercitarea puterii. Tratatele trebuiesc obligatoriu să fie ratificate de parlament.
În acest context, trebuie să subliniem prevederile constituţionale din art.8,
alin.1: “ Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile
şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”.
7. Locul dreptului constituţional
în sistemul de drept al Republicii Moldova
Locul pe care-l ocupă normele constituţionale în ierarhia normelor juridice
determină poziţia dreptului constituţional în cadrul sistemului de drept.
Constituţia este actul normativ şi izvorul principal al dreptului constituţional.
Va fi firesc, prin urmare, ca această ramură de drept să determine conţinutul
normelor celorlalte ramuri de drept, al căror izvor de drept îl constituie legile
ordinare; rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată în conţinutul
ei de dreptul constituţional, ale cărui norme să fie respectate.
Rolul conducător al dreptului constituţional faţă de celelalte ramuri ale
dreptului oglindeşte unitatea sistemului nostru de drept. Această unitate constă în
faptul că diferite ramuri care alcătuiesc sistemul de drept sînt toate expresia voinţei
întregului popor şi au acelaşi scop – apărarea intereselor tuturor relaţiilor sociale.
TEMA nr. 3: Teoria constituţiei
1. Originea constituţionalismului în R.M. şi etapele dezvoltării sale
2. Noţiunea de constituţie
3. Elaborarea, adoptarea, revizuirea, suspendarea şi abrogarea constituţiei
4. Supremaţia constituţiei
5. Conţinutul normativ al constituţiei
1. Originea constituţionalismului în
Republica Moldova şi etapele dezvoltării sale
Originea constituţionalismului în Moldova coboară pînă la începutul
secolului al XIX-lea, anume în această perioadă (1812-1813) în urma semnării
tratatului de pace între Imperiul Rus şi Turcia o bună parte din Principatul
Moldovei (şi o bună parte din teritoriul de astăzi al Republicii Moldova) a trecut în
componenţa Imperiului Rus.
După anexare, provincia numită de ruşi Basarabia primeşte la început o
administrare autonomă. Prima lege în privinţa Basarabiei a fost adoptată la 2
august 1812 şi purta titlul de “Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastea
Basarabia”. Conform legii provincia era condusă de un guvernator civil, căruia i se
subordona guvernul provizoriu ales de moşierii băştinaşi. Legea permitea acţiunea
legilor şi obiceiurilor locale, lucrările de secretariat erau îndeplinite în limba rusă şi
română.
La 29 aprilie 1818 ţarul aprobă o nouă lege pentru Basarabia, numită
“Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia”. Aşezămîntul prevedea:
crearea unui organ reprezentativ “Sfatul Suprem”, care era format din 11
membri: preşedintele (guvernatorul provinciei), patru membri ai guvernului
provincial, şase deputaţi aleşi de nobilimea locală pe un termen de 3 ani. Sfatul
era investit cu atribuţii în domeniul administrării şi judecăţii şi se ocupa de toate
problemele administrative, economice şi financiare. El judeca în calitate de
ultimă instanţă de apel;
organizarea guvernului provincial, care realiza puterea executivă şi era compus
din: guvernatorul provinciei, vice-guvernatorul, patru consilieri, administratorul
financiar gubernial, doi asesori. Guvernul avea atribuţii în domeniul
administraţiei şi finanţelor;
organizarea justiţiei, care era exercitată de tribunalele penale, civile şi ţinutale;
respectarea limbii naţionale a provinciei, care se exprima prin permiterea
folosirii limbii române în lucrările de secretariat şi în justiţie, dar totodată
admitea şi funcţionarea limbii ruse;
crearea unei organizări administrative noi a provinciei – şase judeţe conduse de
ispravnici. În provincie s-a format biroul provincial de hotărnicie (determina
hotarele moşierilor conform legilor locale). În provincie se institui-se o nouă
funcţie de procuror al provinciei, care avea în subordine procurorii judeţeni. În
oraşe se înfiinţează “dume orăşeneşti”.
În împrejurările examinate mai sus, nefavorabile elementului naţional, au
apărut şi s-au dezvoltat primele elemente ale constituţionalismului оn Republica
Moldova.
Investigarea problemei dezvoltării constituţionale în Republica Moldova
necesită să fie realizată în legătură organică cu problema constituirii formaţiunii
statale a Republicii Moldova. Pînă a trece la dezbaterea procesului dezvoltării
constituţionale a statului nostru trebuie să cercetăm procesul istoric de formare a
statalităţii moldoveneşti.
În opinia noastră, dezvoltarea constituţională în Republica Moldova este un
fenomen legat indisolubil de procesul de formare a comunităţii lingvistic-teritoriale
constituită într-o unitate economică şi culturală, iar mai apoi statală, cunoscută
astăzi de comunitatea internaţională, drept Republica Moldova.
În această ordine de idei considerăm că, constituţionalismul în Republica
Moldova a cunoscut următoarele etape:
I. etapa incipientă (1812-1917);
II. etapa consolidării constituţionalismului (1917-1940):
constituţionalismul în Basarabia ca parte componentă a României (1918-
1940);
constituţionalismul în R.A.S.S.M. (1924-1940);
constituţionalismul în Republica Moldova unificată (1940-1985);
III. etapa modernă a constituţionalismului (1985- 2000).
§ 2. Noţiunea de constituţie
Cuvîntul constituţie provine de la “constitutio” din latină, însemnînd
“aşezare cu temei”, “fundament”, “starea unui lucru”.
Ca şi în alte domenii, şi în domeniul ştiinţelor juridice noţiunea de
constituţie a fost utilizată în diferite sensuri ( ex.: în dreptul roman prin
“constituţie” erau desemnate legile emanate de împărat; în perioada feudalismului
noţiunea de “constituţie” era folosită în limbajul bisericesc pentru a desemna
regulile de conduită ale membrilor clerului).
Din secolul al XVIII-lea termenul de constituţie obţine o nouă semnificaţie
dobîndind calitatea de lege fundamentală în care sînt consacrate principiile
fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice.
Constituţia a fost concepută iniţial ca un ansamblu de norme juridice care au
avut ca scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Ansamblul normelor trebuia să fie cuprins
într-o lege aparte şi să se bucure de o forţă juridică supremă faţă dealte norme din
stat.
În literatura de specialitate, momentul apariţiei constituţiei este discutabil,
deoarece noţiunea de constituţie a apărut cu mult înainte de apariţia primului
document cu denumirea tradiţională de constituţie.
Se consideră că prima constituţie sau document cu putere de constituţie este
Magna Charta Libertatum adoptată în 1215 în Anglia. Primele constituţii scrise
însă au apărut în Confederaţia Americană (1776, statul Virginia, 1777, statul New
Jersy) ca apoi, în 1787 la Philadelphia, să fie adoptată Constituţia SUA.
Pe continentul european prima constituţie scrisă se consideră cea a Franţei
(1791) cu toate că la întîietate pretind şi alte state.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea noţiunea de constituţie începe să fie tratată
în două sensuri:
constituţia în sens formal – legea fundamentală sistematizată, scrisă cu o forţă
juridică superioară faţă de alte legi, adoptată şi modificată în urma unei
proceduri speciale;
constituţia în sens material – legile care proveneau de la o putere constituantă,
sistematizate, adoptate şi modificate potrivit unei proceduri speciale,
bucurîndu-se de supremaţie, cît şi legile care reglementează organizarea politică
a statului emanate de la alte organe.
O dată cu dezvoltarea statelor constituţia a obţinut un conţinut mai bogat şi
nu se mai mărgineşte la limitarea puterilor şi garantarea drepturilor.
Din cele menţionate mai sus reiesă că noţiunea de constituţie s-a dezvoltat în
direcţia lărgirii sau îngustării conţinutului ei normativ în dependenţă de gradul de
cunoaştere a fenomenului constituţional.
În literatura de specialitate, întîlnim diferite definiţii date constituţiei. De
exemplu:
legea fundamentală a statului care fixează modul desemnării guvernanţilor,
competenţele acestora, precum şi determină drepturile sau libertăţile
guvernanţilor;
norma care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la
rapoartele de echilibru între diferite puteri ale statului;
act juridic fundamental care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte
acte care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare al
autorităţilor publice şi raportul dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, prin
consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora.
În virtutea celor expuse, constituţia ar putea fi definită ca: legea
fundamentală a statului constituită dintr-un ansamblu de norme juridice, învestite
cu forţă juridică supremă, adoptate şi modificate conform unor proceduri juridice
distincte şi care reglementează principiile organizării societăţii în stat, şi
funcţionării puterilor politice.
Constituţia posedă două funcţii: juridică şi politică.
Din punct de vedere juridic funcţiile constituţiei au un caracter triplu:
I. constituie fundamentul de validitate a оntregii ordini juridice, deoarece
normele acesteia servesc fundament pentru alte norme ce fac parte din
sistemul juridic;
II. determină modalităţile de desemnare a guvernanţilor şi le atribuie
competenţe;
III. enunţă principiile în baza cărora se exercită puterea, de exemplu, prin
reprezentanţi sau direct, separării şi echilibrului puterilor, pluralismului
politic etc.
Din punct de vedere politic funcţiile constituţiei sînt triple:
I. organizează şi transmit dreptul de exercitare a puterii în aşa fel ca să nu
poată fi exercitată în interesul personal a celor care o exercită ci numai în
interes general;
II. constituie fundamentul legitimităţii sistemului de guvernare, justificînd
puterea de decizie a guvernanţilor selectaţi de care dispun în baza
competenţelor atribuite;
III. indică ideea dreptului animator al instituţiei etatice, ceea ce vorbeşte de
caracterul organizator al actului constituţional.
În dreptul constituţional sînt acceptate diverse forme de constituţii, cum ar
fi: constituţie cutumiară (nescrisă), constituţie scrisă, constituţie rigidă şi
constituţie flexibilă.
Constituţia cutumiară – pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea toate constituţiile
rezultau din cutumă şi nu prezentau texte raţionale.
Constituţia scrisă – în Europa continentală în care se aplică sistemul romano-
germanic, începînd cu secolul al XVIII-lea s-a abandonat regimul constituţional
cutumiar, deoarece sistemul de drept care se dezvolta se caracteriza prin
preponderenţa legii scrise, care oferea precizie şi exactitate.
Constituţia rigidă – se consideră cea care nu poate fi modificată decît prin
forme şi proceduri speciale, ceea ce-i acordă stabilitate.
Constituţia flexibilă – se consideră în cazurile cînd modificările în constituţie se
fac după aceleaşi reguli ca şi legile obişnuite, sau după unele proceduri simple.
3. Elaborarea, adoptarea, revizuirea,
suspendarea şi abrogarea constituţiei
Autoritatea competentă să elaboreze legea fundamentală este puterea
constituantă. Doctrina şi practica în materie constituţională aproape în unanimitate
recunosc două moduri diferite de instaurare a puterii constituante, şi anume:
puterea constituantă originară, atinci cînd înlăturîndu-se vechile structuri
statale, indiferent dacă s-a folosit calea forţei sau calea paşnică, noua putere
trebuie să modifice complet şi să aducă o nouă reglementare desfăşurării
relaţiilor sociale, conform năzuinţelor şi crezului general;
puterea constituantă instituită, a cărei organizare, funcţionare şi atribuţii îi sînt
stabilite printr-o constituţie anterioară. Aşadar, această putere instituită are
posibilitatea numai de a modifica legea fundamentală.
Adoptarea constituţiei presupune un amplu proces, în care surprindem trei
momente semnificative legate de iniţiativa adoptării constituţiei, organul
competent şi modurile de adoptare.
Ceea ce ţine de iniţiativa adoptării constituţiei, după părerea noastră,
aparţine unui organism sau forţei politice care se află la conducerea societăţii cu
condiţia că iniţiativa va obţine aprobarea poporului sau însuşi poporul poate să
manifeste această iniţiativă.
Organul competent să adopte constituţia poartă denumirea de putere
constituantă, învestită cu o putere politică specială.
Dezvoltarea fenomenului constituţional a cunoscut mai multe moduri de
adoptare a constituţiei în dependenţă de mai mulţi factori, ca: forma de
guvernămînt, stadiul de dezvoltare economică, socială, politică, ideologia
dominantă în momentul adoptării etc. Conform unei opinii se consideră că există
următoarele modalităţi de adoptare a constituţiei:
forma nedemocratică – adoptată de monarh;
forma democratică – adoptată prin participarea efectivă a poporului;
forma mixtă – în care se îmbină formele democratică şi nedemocratică.
Într-o altă opinie sînt relevate următoarele moduri de adoptare a constituţiei:
constituţia adoptată de un monarh – care este numită constituţia acordată
(Franţa -1814, Japonia -1889);
constituţia adoptată de un monarh şi supusă apoi plebiscitului (referendum) şi
care este numită statut (Constituţia României, 1938);
constituţia adoptată în urma unui compromis între monarh şi o adunare
reprezentativă a poporului – numită pact (Constituţia României, 1936);
constituţia adoptată de o adunare constituantă şi supusă confirmării de către
popor prin referendum – numită referendară (Constituţia României, 1991);
constituţia adoptată de către organul reprezentativ – numită constituţia
parlamentară.
Avînd în vedere importanţa legii fundamentale, revizuirea acesteia suscită
un deosebit interes.
Constituţia este o operă juridică nu numai dacă ea durează, dar şi dacă ea are
capacitatea de a se adapta, de a se remula pe relieful facticităţii sociale şi de a-şi
“corija” imperfecţiunile evidenţiate în însuşi procesul aplicării ei. De aici rezultă că
revizuirea constituţiei este operaţia de adaptare sau de corecţie a acesteia.
Altfel spus prin revizuirea constituţiei înţelegem întroducerea unor
modificări şi completări în textul său inţial.
Procedura de revizuire a constituţiei cuprinde trei etape:
I. iniţiativa de revizuire constituţiei;
II. dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritate publică competentă;
III. adoptarea legii de revizuire a constituţiei.
Revizuirea constituţiei poate fi iniţiată de:
un număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de
vot, adică iniţiativa populară;
un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;
Guvern.
Proiectul de lege constituţională va fi prezentată Parlamentului obligatoriu
cu avizul Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin patru judecători.
O altă întrebare care apare în legătură cu revizuirea normelor constituţionale,
este aceea a limitelor revizuirii. Aşadar, dispoziţiile privind caracterul suveran,
independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea
permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu
votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
În acest context nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat
încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora.
În afara de aceste prevederi sînt prevăzute situaţii în care revizuirea
constituţiei este imposibilă. Acestea sînt: starea de urgenţă, de asediu şi de război.
În cazul acceptării propunerii de revizuire a constituţiei parlamentul adoptă o
lege cu privire la modificarea constituţiei.
Este cunoscut şi procedeul suspendării constituţiei, adică al scoaterii din
vigoare a dispoziţiilor constituţionale, pe o perioadă de timp determinată.
Suspendarea constituţiilor are loc în general în perioadele crize politice, ca
urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, prin proclamarea stării de necesitate sau
stării de asediu.
Abrogarea unei constituţii are loc odată cu intrarea în vigoare a noii
constituţii. Astfel în dispoziţiile finale şi tranzitorii, din Titlul VII, art.1, alin.2 din
Constituţia Republicii Moldova, se prevede că: “Constituţia Republicii Moldova
intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată Constituţia Republicii Moldova
din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare, este în întregime
abrogată”.
4. Supremaţia constituţiei
Prin supremaţie înţelegem superioritate unită cu autoritate şi putere; poziţie
dominantă, preponderentă.
Poziţia dominantă a constituţiei în sistemul de drept, îi asigură autoritate şi
putere preponderentă în rîndul legilor şi celorlalte acte normative; de fapt este un
lucru natural, firesc, de necontestat.
Supremaţia constituţiei faţă de legile ordinare este determinată de următorii
factori:
conţinutul normativ – constituţia se deosebeşte de celelalte legi ordinare prin
faptul că ea reglementează relaţii sociale fundamentale, pe cînd celelalte legi
dacă chiar şi fac aceasta, nu fac decît să detalieze unele principii consacrate în
constituţie;
modul de adoptare şi modificare – constituţia se deosebeşte de alte legi prin
faptul că adoptarea şi modificarea ei se realizează prin votul calificat al
parlamentarilor (2/3 din numărul total al deputaţilor aleşi) pe cînd legile
ordinare sоnt adoptate prin simpla majoritate a voturilor;
forţa juridică – constituţia posedă o forţă juridică superioară legilor ordinare,
condiţionată de următoarele împrejurări:
ea legitimează puterea de stat transformînd voinţele individuale în voinţă de
stat;
conferă autoritate guvernanţilor;
determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice;
consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
reglementează relaţiile dintre ei, între ei şi autorităţile publice;
indică valorile sociale ale societăţii;
serveşte drept punct de pornire în aprecierea valabilităţii tuturor faptelor şi
actelor juridice.
În concluzie, putem afirma că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei
constituţiei trebuie privită în dialectica fenomenului statal juridic, în complexitatea
şi logica fenomenelor politice, sociale, economice şi juridice, a relaţiilor dintre ele.
5. Conţinutul normativ al constituţiei
Recunoscînd constituţia drept o lege fundamentală care se deosebeşte de alte
legi sîntem obligaţi să soluţionăm problema ce ţine de categoria normelor juridice
pe care le cuprinde o constituţie.
Din punct de vedere juridic, constituţia este structurată în 143 articole, 7
titluri, unele avînd capitole şi secţiuni.
Titlul I. Principii generale. În primele 14 articole ale prezentului titlu este
legiferat fundamentul juridic şi politic al statului.
Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Acest titlu
cuprinde 3 capitole şi 45 articole prin care sînt consacrate cele mai esenţiale şi
inerte drepturi ale omului şi ale cetăţeanului, bineînţeles, fiind indisolubil legate de
îndatoririle pe care le au cetăţenii faţă de stat.
Titlul III. Autorităţile publice. Acest titlu este structurat în 6 capitole, 6
secţiuni şi 66 articole în care sînt stabilite autorităţile publice din Republica
Moldova, limitele competenţei lor şi raporturile dintre ele.
Titlul IV. Economia naţională şi finanţele publice. Cele 8 articole ale acestui
titlu sоnt destinate:
economiei;
proprietăţii;
sistemului financiar-creditar;
bugetului public naţional;
sistemului fiscal.
Titlul V. Curtea Constituţională. Titlul cuprinde 7 articole prin care se
stabileşte statutul acestui organ de jurisdicţie constituţională, atribuţiile, structura,
independenţa, condiţiile pentru numire, incompatibilităţile şi hotărîrile pe care le
adoptă.
Titlul VI. Revizuirea constituţiei. Acest titlu este consacrat modalităţilor şi
procedurilor de revizuire.
Titlul VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii. Acesta este ultimul titlu al
constituţiei, considerat parte integră a ei, care în 8 articole nominalizate separat,
cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a constituţiei.
TEMA nr. 4: Controlul constituţionalităţii legilor
1. Istoria dezvoltării controlului constituţionalităţii legilor
2. Noţiunea, importanţa şi necesitatea controlului constituţionalităţii legilor
3. Formele de realizare a controlului constituţionalităţii legilor
4. Controlul constituţionalităţii legilor în Republica Moldova
1. Istoria dezvoltării controlului constituţionalităţii legilor
Originile controlului constituţional ca formă de activitate de sine stătătoare
a statului le relevăm în mai multe ţări de-a lungul epocii medievale. Astfel, în
Marea Britanie în secolul al XVII-lea era creat un organ clandestin care recunoştea
legile adoptate în coloniile americane ca fiind neconstituţionale în cazul în care
acestea erau în contradicţie cu legislaţia engleză şi dreptul comun.
Propagarea ideei supremaţiei constituţiei în secolul al XVIII-lea a condus la
declararea unor legi engleze ca fiind lipsite de forţă juridică pe teritoriul unor state
nord-americane.
O influenţă hotărîtoare asupra formării instituţiei controlului constituţional l-
a avut faimosul caz “Mareby c. Madison” (1803), în care Curtea Supremă a SUA a
decis că legea Congresului care contravine Constituţiei federale poate fi
recunoscută de către judecată ca fiind neconstituţională, asumîndu-se în acest
mod atribuţiile controlului judiciar asupra constituţionalităţii legilor.
După cel de-al II-lea război mondial ideea controlului constituţional se
dezvoltă activ şi se transpune în viaţă pe continentul european îmbrăcînd forma
unor organe specializate cu împuterniciri exclusive privind controlul
constituţionalităţii legilor. Acest model de control constituţional a fost numit
“european” spre deosebire de cel “american”(anglo-saxon), în conformitate cu care
controlul constituţional se realizează de către instanţele judecătoreşti de jurisdicţie
generală.
Un aport imens la conturarea instituţiei controlului constituţional şi-a adus
profesorul în drept al Universităţii din Viena, Hans Kelzen. În septembrie 1919 a
fost înfiinţată Curtea Constituţională a Austriei, iar acest fapt a fost fixat în
Constituţie din 1920. Urmînd exemplul Austriei, înainte de cel de-al II-lea război
mondial, controlul constituţional a fost introdus în Cehoslovacia (1920), Grecia
(1927), Spania (1931), Irlanda (1937), Egipt (1941).
Sub diferite forme, controlul constituţional a căpătat amploare după cel de-al
II-lea război mondial. El a fost introdus în Japonia, Italia (1947), Germania, India
(1949), Siria, Luxemburg (1950), Uruguai (1952), Cipru (1960), Turcia (1961),
Algeria, Iugoslavia (1963). În unele state controlul constituţional a fost înfiinţat
după răsturnarea regimurilor dictatoriale – în Grecia (1968), Portugalia (1976),
Spania (1978). Prin anii 60 în majoritatea statelor europene sistemul controlului
constituţional a fost supus unor revizuiri (Austria, Belgia, Germania, Franţa,
Cehoslovacia, Suedia), pe continentul latino-american (Argentina ş.a.). De
asemenea controlul constituţional s-a confirmat în ţările Asiei, Africii, Americii
Centrale şi de Sud.
În urma destrămării URSS, controlul constituţional a devenit real în noile
statele independente, preluînd forma unui organ specializat.
2. Noţiunea, importanţa şi necesitatea
controlului constituţionalităţii legilor
Pentru ca supremaţia constituţiei să nu rămînă o lozincă, dar să se realizeze
în fapt sînt necesare anumite garanţii. La etapa actuală se consideră că supremaţia
constituţiei poate fi asigurată prin următoarele garanţii:
supravegherea generală a aplicării constituţiei - se realizează în activitatea
zilnică a autorităţilor publice, a persoanelor investite cu atribuţii publice în
competenţa cărora întră aplicarea normelor constituţionale;
îndatorirea fundamentală a cetăţeanului de a respecta constituţia – în constituţia
Republicii Moldova îndatorirea fundamentală a cetăţenilor este de a respecta
constituţia şi legile adoptate în conformitate cu ea;
controlul constituţionalităţii legilor – este cea mai sigură garanţie a supremaţiei
constituţiei şi este recunoscut drept o activitate organizată de verificare a
constituţionalităţii legilor cu constituţia.
Controlul constituţionalităţii legilor este considerat o instituţie juridică a
dreptului constituţional constituită din norme referitoare la: organele competente să
realizeze acest control, procedura realizării acestui control, măsurile ce pot fi luate
în urma realizării acestui control.
Deci, controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca un ansamblu de
mijloace juridice destinate să asigure conformitatea regulilor de drept intern cu
normele constituţionale.
Оn doctrina dreptului constituţional nu s-a ajuns la un numitor comun în
ceea ce priveşte necesitatea instituirii unui organ de control a constituţionalităţii
legilor.
Cei care recunosc necesitatea instituirii organului de control constituţional
îşi bazează poziţia pe următoarele argumente:
legislatorul este predispus greşelilor;
însăşi constituţia are lacune;
inexistenţa controlului constituţionalităţii legilor duce la instabilitatea juridică şi
politică.
Prin urmare, lipsa unui astfel de control, ar diminua rolul constituţiei ca lege
fundamentală supremă, ar permite încălcarea prevederilor ei chiar de legislativ care
adesea, în dependenţă de structura sa politică, încearcă de a-şi crea unele facilităţi.
Deci, controlul constituţionalităţii legilor este o necesitate inerentă unui stat
de drept ceea ce permite constituţiei să se manifeste cu adevărat ca lege
fundamentală cu forţă juridică supremă.
Recunoscînd necesitatea controlului constituţional e necesar să soluţionăm
cîteva probleme care ţin de această activitate:
clarificarea noţiunii de constituţionalitate a legilor – în doctrina juridică,
constituţionalitatea legii este inclusă în principiul legalităţii care presupune ca
elaborarea actelor normative să se realizeze de către organele competente, după
o procedură stabilită în prealabil cu condiţia respectării dispoziţiilor normative
emise de organele de stat care ocupă o poziţie superioară faţă de organul
emitent. Deci, constituţionalitatea legii este o cerinţă de legalitate a ei, adică
legea trebuie să fie adoptată cu respectarea dispoziţiilor, condiţiilor
constituţionale;
determinarea actelor normative posibile de a fi supuse controlului constituţional
– în Republica Moldova controlului constituţional sînt supuse legile şi hotărîrile
Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile şi
ordonanţele Guvernului, precum şi tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
stabilirea cauzelor care duc la încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către
legile ordinare, care pot fi: contradicţii sociale, nerespectarea tehnicii
legislative, rigiditatea exagerată a unor constituţii;
cunoaşterea efectelor pronunţării de către Curtea Constituţională a
neconstituţionalităţii legii – din momentul adoptării unor astfel de hotărîri actul
normativ sau unele părţi ale acestuia devin nule şi nu au nici un efect juridic. În
virtutea supremaţiei constituţiei, legea declarată ca fiind neconstituţională nu
poate obliga nici un organ de stat să o aplice, nici un cetăţean să o respecte.
3. Formele de realizare a controlului constituţionalităţii legilor
În literatura de specialitate sînt cunoscute mai multe clasificări cu privire la
formele de control a constituţionalităţii legilor.
În raport cu organele cărora le este încredinţată exercitarea controlului acesta
se clasifică în:
controlul exercitat prin opinia publică, reprezintă reacţia opiniei publice în
momentul încălcării unei prevederi constituţionale de către organele de stat cu
ocazia adoptării unor acte normative. Această formă de control este de origine
franceză , care îşi dovedeşte utilitatea în perioada necesară afirmării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. La etapa actuală este considerată
primitivă, deoarece presupune violenţă;
controlul exercitat prin referendum este neîndoielnic, forma de control cea mai
democratică şi acceptată în statele care creează condiţii pentru asocierea
poporului la elaborarea actelor normative. Dacă ne gîndim la eficienţa acestui
control apar cîteva neajunsuri şi anume:
situaţiile de neconstituţionalitate pot apărea frecvent, iar organizarea
referendumului presupune şi timp, dar mai ales costuri uriaşe;
soluţia de neconstituţionalitate este uneori de strictă specialitate, iar prin
referendum este greu de admis că se obţine un rezultat corect;
controlul exercitat printr-un organ politic fiind pus în aplicare în textul
Constituţiei franceze din 1789 a fost preluat cu precădere de ţările socialiste,
atribuindu-i-se parlamentului şi privea toate categoriile de acte juridice;
controlul exercitat de un organ jurisdicţional, acest control este încredinţat unui
ansamblu de organe judecătoreşti sau unei singure autorităţi jurisdicţionale care
se află în vîrful ierarhiei organelor judecătoreşti. Această formă de control o
întîlnim astăzi în practica multor state (SUA, Japonia, Argentina, Canada,
Grecia, Australia, Elveţia). Eficienţa lui se argumentează prin următorul fapt:
constituţionalitatea este o problemă predominant juridică;
magistraţii – profesionişti ai dreptului – sînt cei mai competenţi să surprindă
dezacordul între legea ordinară şi constituţie.
În acest caz se poate afirma că organele judecătoreşti devin involuntar o
ramură a puterii legislative;
controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat – Curtea
Constituţională, care se ataşează astfel “modelului european” în materia
controlului de constituţionalitate. Este specific acest control: Italiei, Germaniei,
Franţei, Turciei, Rusiei, Poloniei).
În raport cu timpul în care controlul este exercitat se clasifică în:
control anterior, se aplică în faza de proiect a legii, la cererea organului care
a pregătit proiectul sau la cererea parlamentului care trebuie să-l examineze şi
să-l aprobe. Această formă de control se consideră a fi neeficientă, deoarece
legea fiind în fază de proiect poate fi uşor modificată de autori, de organul care-
o prezintă, iar parlamentul însuşi are obligaţia să verifice constituţionalitatea
proiectului înainte de a fi adoptat;
control posterior este cel care se exercită după intrarea legii în vigoare şi se
consideră cea mai veritabilă formă de control a constituţionalităţii legii.
În raport cu calea de exercitare a controlului constituţional acesta se clasifică
în:
controlul pe cale de acţiune ( ofensiv) prin care se înţelege un atac declanşat
împotriva unei legi neconstituţionale. O cerinţă către organul de jurisdicţie
constituţională este de a împedica promulgarea sau, după caz, de a pronunţa
anularea legii neconstituţionale;
controlul pe cale de excepţie (defensiv) prin care legea poate fi atacată în
instanţe jurisdicţionale în cazul în care ea a produs asupra cuiva unele efecte.
4. Controlul constituţionalităţii legilor în Republica Moldova
În perioada elaborării noii constituţii în Republica Moldova s-a acceptat
forma de control al constituţionalităţii legilor printr-un organ unic, special şi
specializat numit Curtea Constituţională.
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
Republica Moldova şi este independentă de orice altă autoritate publică, se supune
numai Constituţiei.
Sarcinile Curţii Constituţionale constau în: garantarea supremaţiei
Constituţiei, asigurarea realizării principiului separării puterii de stat în putere
legislativă, executivă şi judecătorească, garantarea responsabilităţii statului faţă de
cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.
Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un
mandat de 6 ani, dintre care doi sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de
Consiliul Superior al Magistraturii.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret, pentru un
termen de 3 ani, cu o majoritate de voturi a judecătorilor Curţii.
Pentru a putea fi numit judecător al Curţii Constituţionale, candidaţii trebuie
să îndeplinească unele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova, să aibă o
pregătire juridică superioară, o înaltă competenţă profesională şi o vechime de
muncă de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţămîntul juridic sau în
activitatea ştiinţifică.
În activitatea lor, judecătorii sînt inamovibili pe durata mandatului,
independenţi şi se supun numai Constituţiei. De asemenea, judecătorii Curţii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în
exercitarea mandatului, nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi, cu excepţia
cazurilor de infracţiune flagrantă, fără încuviinţarea Curţii.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare
altă funcţie publică sau privată retribuită, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice.
Activitatea Curţii Constituţionale este condusă de preşedintele ei şi este
guvernată de următoarele principii:
I. independenţei;
II. colegialităţii;
III. legalităţii;
IV. publicităţii.
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
exercită la sesizarea, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor
Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
interpretează Constituţia;
se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii
Moldova;
constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea
Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte,
precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita
atribuţiile mai mult de 60 de zile;
rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea
Supremă de Justiţie;
hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Procedura controlului constituţionalităţii legilor poate fi convenţional
divizată în următoarele etape:
I. depunerea sesizării, care trebuie să fie motivată şi să corespundă cerinţelor
înaintate faţă de aceasta. Dreptul de sesizare îl au:
Preşedintele Republicii Moldova;
Guvernul;
Ministrul Justiţiei;
Curtea Supremă de Justiţie;
Judecătoria Economică;
Procurorul General;
deputatul în Parlament;
fracţiunea parlamentară;
avocatul parlamentar;
Adunarea populară a Găgăuziei;
II. examinarea prealabilă a sesizării, care are drept scop verificarea sesizării
depuse referitor la corespunderea ei cerinţelor materiale şi formale ale legii;
III. reţinerea sesizării spre examinare sau declinarea ei;
IV. pregătirea către dezbateri;
V. examinarea sesizării în şedinţa plenară a Curţii Constituţionale;
VI. votarea şi adoptarea hotărîrii sau deciziei - votarea se face deschis, însă în
unele cazuri actele pot fi votate în mod secret; actele Curţii se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor;
VII. pronunţarea, publicarea şi întrarea în vigoare a hotărîrii – după adoptare,
actele Curţii Constituţionale se pronunţă în plen; hotărîrile Curţii se publică
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în decursul a 10 zile de la data
adoptării; actele Curţii Constituţionale nu sînt supuse nici unei căi
extraordinare de atac, sînt definitive şi întră în vigoare la data adoptării;
VIII. executarea hotărîrilor Curţii Constituţionale – legile şi alte acte juridice sau
unele prevederi ale lor declarate neconstituţionale îşi pierd puterea juridică
la data adoptării hotărării Curţii Constituţionale.
TEMA nr. 5: Aspecte juridice şi politice privind statul
1. Noţiuni generale privind statul
2. Funcţiile statului
3. Forma de guvernămînt
4. Structura de stat
5. Regimul politic
6. Republica Moldova – stat suveran şi independent
1. Noţiuni generale privind statul
Statul este un element istoric, politic şi juridic apărut cu aproape şase milenii
în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India). În definirea statului există
mai multe opinii influenţate de diferite doctrine şi ideologii. Fără a intra în
polemică privind aceste probleme, lăsîndu-le în seama specialiştilor din domeniul
teoriei statului şi dreptului, vom încerca să formulăm o definiţie simplă şi adecvată.
Aşadar, statul este o comunitate naţională determinată prin trecutul său,
anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Din această definiţie trebuie să înţelegem că statul este o societate
omenească organizată, deoarece în el se realizează comunitatea de viaţă a unui
popor într-un spaţiu geografic sau, altfel spus, în limitele unui anumit teritoriu.
Deoarece statul este o societate organizată, în cadrul său, trebuie să existe o
ordine juridică care să-l organizeze şi să-l conducă.
Astfel fiind privite lucrurile, într-un sens restrîns, putem defini statul ca o
îmbinare a unor elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de
drept, precum o organizare şi o putere de constîngere.
Scopul principal al statului este apărarea interesului general. Hegel spunea:
“dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,
dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri o constituie statul însuşi, ca atare,
atunci statul stă pe picioare slabe”.
Din acest punct de vedere prin stat trebuie să înţelegem un sistem
organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinînd în acest
scop monopolul creării şi aplicării dreptului.
Sintetizоnd cele expuse mai sus, vom fi оn prezenţa unui stat în cazul
întrunirii următoarelor elemente:
poporul – un ansamblu de persoane care locuiesc pe un teritoriu, ca o entitate
concretă care alcătuieşte un stat. Pentru a identifica poporul unui stat, au fost
elaborate anumite criterii:
un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: tradiţie
istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică;
afinitate ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică
comună;
ansamblul de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri;
ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca
popor sau conşiinţa de a fi popor.
Criteriile de identificare a unui popor sînt specifice numai pentru etnia de bază
care a decis asocierea în stat în baza dreptului la autodeterminare şi nu pentru
grupurile etnice;
teritoriul – prin care se înţelege o suprafaţă de pămînt bună de locuit în raport
permanent cu poporul. Această suprafaţă de pămînt este formată din suprafeţele
terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana aeriană aflată deasupra acestora.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului, teritoriul este element care
permite statului să aibă consistenţă. Teritoriul este indisolubil legat de popor şi
din aceste considerente este denumit şi teritoriu etnic. Rolul teritoriului constă
în faptul că :
teritoriul este cel care delimitează statul de altele, îl localizează într-un anumit
spaţiu;
teritoriul asigură integrarea unor grupuri migratoare în ansamblul populaţiei
stabile, stabilindu-se astfel unitatea acestora;
teritoriul este cel care asigură material prerogativele puterii statale;
teritoriul scoate în evidenţă trăsăturile şi tradiţiile cetăţenilor săi;
teritoriul constituie şi un instrument de acţiune a statului, deoarece “cine deţine
solul, deţine locuitorii”, determinînd şi influenţînd existenţa populaţiei.
Teritoriul oricărui stat trebuie delimitat de teritoriul celorlalte state, ceea ce se
face prin frontieră (terestră, maritimă, fluvială sau aeriană), care constituie
liniile reale ori imaginare între diferitele puncte de pe suprafaţa globului
pămîntesc în vederea delimitării teritoriului unui stat.
Este evident faptul că teritoriul de stat a fost şi este un element esenţial în
formarea şi existenţa popoarelor, în procesul dezvoltării statelor naţionale;
autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea – aparţine acelor care au
constituit statul – poporul. Această putere, fiind o putere suverană, se
deosebeşte de altele, avînd trăsături specifice, caractere care-i sînt proprii şi
care-i conferă un loc aparte în interiorul ansamblului formelor de putere socială.
2. Funcţiile statului
Statul posedă următoarele funcţii: politică, socio-economică şi juridică.
Din punct de vedere politic, funcţia statului constă în exercitarea
suveranităţii definită ca drept al poporului de a decide asupra propriului destin, de
a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla
activitatea acestora.
Exercitarea suveranităţii este o activitate de organizare şi conducere a
societăţii prin formele şi metodele reglementate de constituţie în favoarea
comunităţii care constituie armatura politică şi juridică a statului. Organizarea şi
conducerea societăţii are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare.
Funcţia socio-economică a statului poartă un caracter dublu. În primul rînd,
statul organizează furnizarea serviciilor publice pentru satisfacerea necesităţilor
cetăţenilor, adică constă în obligaţia, de natură juridică, a celor care guvernează
într-o anumită ţară de a asigura neîntrerupt desfăşurarea unei activităţi. În al doilea
rînd, statul creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi protejarea interesului
privat al cetăţenilor, altfel spus, statul trebuie să lase individului deplină şi
neîngrădită libertate de dezvoltare, să stimuleze iniţiativa privată.
În vederea realizării primelor două funcţii, este necesară o funcţie distinctă,
pe care am denumit-o juridică, care constă în crearea unui cadru legislativ adecvat
şi condiţiilor necesare pentru realizarea lui. Vom divide funcţia juridică în trei
funcţii distincte, însă strîns legate între ele, cum ar fi:
funcţia legislativă – edictarea regulilor sau a legilor de un organ special învestit
cu acest drept;
funcţia executivă – activitatea de organizare a executării legilor încredinţată
unor organe separate;
funcţia jurisdicţională – activitatea care soluţionează litigiile şi restabileşte
normele încălcate.
3. Forma de guvernămînt
Doctrina occidentală, prin forma de guvernămînt înţelege modul de
participare a poporului la realizarea puterii de stat. După acest criteriu, în dreptul
constituţional statele se clasifică în: monarhii şi republici.
Într-o formulă simplă, monarhia se caracterizează prin guvernămîntul unei
singure persoane, a monarhului, însă această definiţie este corectă pentru o
perioadă anumită din evoluţia statelor, cum ar fi perioada monarhiei absolute.
O dată cu apariţia constituţiilor, parlamentelor, monarhia a încetat de a mai
fi puterea unei singure persoane, transformîndu-se în: monarhie limitată
(constituţională) în care puterea monarhului este limitată de constituţie; monarhie
dualistă în care parlamentul şi monarhul au poziţii egale în exercitarea puterii.
În perioada contemporană monarhia s-a păstrat sub forma de monarhie
parlamentară, în unele ţări (Anglia, Belgia, Olanda) cu următoarele împuterniciri:
semnarea legilor, numirea în funcţii, acreditarea diplomaţilor străini, dizolvarea
parlamentului şi altele.
Republica este apusul monarhiei, deoarece puterea, fiind un lucru public, nu
poate fi dată cuiva pe viaţă sau transmisă prin moştenire, ea este exercitată de către
cei cărora această putere le aparţine, adică însuşi poporul care se autoguvernează
prin formele şi metodele specifice.
În republică guvernarea are loc prin reprezentanţi aleşi de către popor după
anumite proceduri electorale. După felul în care sînt alese organele supreme ale
statului, republica se clasifică în :
republica prezidenţială – apărută pentru prima dată în SUA, prevede alegerea
preşedintelui de către popor prin vot universal şi conferea atribuţiile de şef al
statului, şi şef al guvernului;
republica semiprezidenţială – se manifestă prin faptul că şeful statului ales prin
vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de stat;
republica parlamentară – în care şeful statului este ales de către parlament:
regimul de adunare – se manifestă prin lipsa funcţiei şefului de stat şi prin
inegalitatea autorităţilor care exercită puterea – parlamentul şi guvernul
(Elveţia).
Ca formă de guvernămînt, republica semiprezidenţială şi cea parlamentară se
caracterizează printr-o posibilă instabilitate guvernamentală, dar care se
compensează printr-o activitate guvernamentală eficientă.
4. Structura de stat
Autorii lucrărilor de drept constituţional şi instituţii politice definesc
structura de stat ca fiind organizarea puterii de stat în anumite limite.
Astfel, conform unei concepţii structura de stat desemnează organizarea
puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile
specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal
(unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale), precum şi legăturile
specifice dintre întreg şi părţile lui componente.
Altă concepţie afirmă că structura de stat nu este altceva decît organizarea de
ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul, ea indicînd dacă un stat este
constituit din unul sau mai multe state membre.
Observăm, aşadar, că elementul esenţial, determinat în cele două definiţii, îl
reprezintă puterea de stat şi modul de organizare, alcătuire a acesteia.
Orice stat din punct de vedere al structurii, este fie unitar (simplu), fie
federativ (compus).
Statul unitar este acel stat pe teritoriul căruia se exercită o singură putere de
stat. Aceasta înseamnă că statul unitar are un singur organ legiuitor, un singur
guvern, un singur organ judecătoresc suprem.
Populaţia statului unitar are o singură cetăţenie, existînd de asemenea, o
singură constituţie. Teritoriul statului unitar este organizat astfel încît organele de
conducere ale unităţilor administrativ-teritoriale să fie subordonate în mod egal de
autorităţile centrale, în limitele prescrise de normele legale.
Statul unitar este singurul subiect de drept internaţional. În statul unitar este
admis principul descentralizării, cu acordarea unor largi autonomii organelor de
conducere din unităţile administrativ-teritoriale ale statului şi recunoaşterea
competenţelor de decizie ale acestora în limitele prescrise de lege.
Statul federativ este alcătuit din două sau mai multe state membre, numite
şi state federale, care îşi transferă o parte din atributele lor suverane. Făcînd o
generalizare, putem identifica următoarele elemente caracteristice unei federaţii:
două rînduri de organe supreme (la nivelul federaţiei şi la nivelul statului-
membru);
populaţia federaţiei poate deţine cetăţenia statului respectiv, cît şi cetăţenia
comună, federală;
raporturile dintre statele-membre sînt raporturi de drept intern şi nu raporturi de
drept internaţional;
calitatea de subiect unic al raporturilor de drept internaţional aparţine federaţiei;
parlamentul federaţiei este bicameral, o cameră reprezentînd statele-membre,
iar altă cameră – întregul popor al federaţiei;
dreptul constituie un “sistem integrat”, format din norme federale obligatorii
pentru întreaga federaţie şi norme ale statelor-membre obligatorii numai pe
teritoriul statelor respective;
existenţa unor organe jurisdicţionale de drept comun sau specializate.
Asociaţiile de state – principale forme sînt:
I. confederaţia de state, a luat naştere prin asocierea a două sau mai multe state
care au convenit să-şi creeze organe comune, păstrînd-şi însă suveranitatea
şi calitatea de subiect de drept internaţional în scopul soluţionării
problemelor comune de ordin economic, politic, de apărare. Esenţial în cazul
confederaţiei de state este faptul că nu apare un nou stat;
II. uniunea personală rezultă din asocierea a două sau mai multe state care au
un monarh sau şef de stat comun, din diverse motive. Însă este esenţială
păstrarea suveranităţii statelor membre ale uniunii personale;
III. uniunea reală rezultă din asocierea a două sau mai multe state care au nu
numai un şef de stat comun ci şi anumite organe comune în domeniul
finanţelor, relaţiilor externe, armatei (Comonowealth, Uniunea Europeană).
5. Regimul politic
Etimologic, prin regim se subînţelege un sistem de organizare, de conducere
a vieţii economice, politice şi sociale.
În dreptul constituţional, regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor,
metodelor şi mijloacelor prin intermediul cărora se realizează puterea. La etapa
actuală există diverse opinii referitor la clasificarea regimurilor politice, dar dintre
diversitatea clasificărilor se evidenţiate următoarea:
regim democratic – se caracterizează prin existenţa unor condiţii care fac
posibilă exercitarea suveranităţii şi participarea cetăţenilor la viaţa politică a
statului:
democraţia directă;
democraţia semi-directă;
democraţia reprezentativă;
democraţia semi-reprezentativă;
regim nedemocratic – se caracterizează prin lipsa condiţiilor juridice pentru
manifestarea voinţei poporului, concentrarea puterii de stat în mîinile unei
persoane sau al unui grup restrîns de persoane:
dictaturile autoritare;
dictaturile totalitare.
6. Republica Moldova – stat
suveran şi independent
Conform legii fundamentale, Republica Moldova este un stat suveran şi
independent, iar suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova,
care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative.
Acest fapt se confirmă în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova
adoptată la 27 august 1991. Declaraţia conţinea două puncte: 1) Republica
Moldova este stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască
prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi
năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;
2) În calitate de stat suveran şi independent, Republica Moldova solicită tuturor
statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost
proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii Moldova, şi îşi exprimă dorinţa
de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun
cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de
relaţii diplomatice cu acestea.
O dată cu recunoaşterea republicii ca stat suveran şi independent de
comunitatea internaţională, la 2 martie 1992 Moldova a fost primită în rîndurile
Organizaţiei Naţiunilor Unite, astfel devenind subiect al raporturilor de drept
internaţional.
TEMA nr. 6: Cetăţenia Republicii Moldova
1. Evoluţia istorică a cetăţeniei
2. Noţiunea de cetăţenie
3. Principiile reglementării cetăţeniei
4. Dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova
5. Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova
6. Pluralitatea de cetăţenii
7.Procedura dobîndirii şi pierderii cetăţeniei Republicii Moldova
1. Evoluţia istorică a cetăţeniei
Apariţia şi evoluţia cetăţeniei se manifestă printr-un proces de dezvoltare
care poate fi divizat în două perioade. Prima perioadă se întinde pînă la 1789, anul
adoptării Declaraţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, iar
perioada a doua – de la 1789 încoace.
Noţiunea de cetăţenie apare în prima perioadă a antichităţii în oraşele-
republici romane şi îşi trage rădăcinele de la latinescul “civis romanus”. De la
început, în Sparta, Athena, Roma se considerau cetăţeni numai cei care participau
le rezolvarea treburilor publice prin intermediul adunărilor populare. Ulterior, prin
Edictul din anul 212 de la Caracala, cetăţenia era acordată tuturor cetăţenilor
imperiului roman.
Mai tîrziu, cînd romanii şi bizantinii au devenit supuşi ai împăratului,
cetăţenia îşi pierde semnificaţia sa juridică.
În epoca feudală, cetăţenia îşi pierde aproape complect conţinutul juridic, o
bună parte a membrilor statului fiind calificaţi ca supuşi, situaţie ce presupunea
foarte multe obligaţii şi foarte puţine drepturi. Ca regula, supuşii nu posedau
drepturi politice şi nu puteau participa la rezolvarea treburilor publice.
Primei perioade de evoluţie a cetăţeniei îi este caracteristică apariţia
instituţiei şi aflarea într-o stare incipientă pînă în 1789, mărginindu-se mai mult la
determinarea apartenenţei persoanei la un anumit stat.
Anul 1789, începutul cele de-a doua perioade, aduce Declaraţia franceză
privind drepturile omului şi cetăţeanului ce schimbă radical natura juridică a
cetăţeniei, înzestrează cu un alt conţinut. Declaraţia a introdus noţiunea
contemporană de cetăţenie, lichidînd supuşenia, legînd-o de participarea activă a
persoanei la viaţa publică de înzestrare a cetăţenilor cu un set de drepturi şi
obligaţii, statul – cu un set de obligaţii faţă de cetăţean – păstrînd din prima
perioadă numai elementul apartenenţei la un stat anumit.
2. Noţiunea de cetăţenie
Organizarea statului se realizează în funcţie de teritoriu şi populaţie.
La un moment dat, pe teritoriul unui stat pot să se găsească: cetăţenii
statului, străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii).
Conform statutului lor, acestor categorii de persoane li se vor acorda
tratamente juridice diferite.
Iată de ce instituţia cetăţeniei trebuie să fie avută în vedere nu numai de
dreptul constituţional ci şi de alte discipline (dreptul internaţional privat, dreptul
familiei, etc.).
Este cunoscut faptul că legea fundamentală şi toate celelalte legi acordă
numai cetăţenilor statului toate drepturile şi libertăţile fundamentale, pe cînd
persoanele care nu au calitatea de cetăţeni, nu pot să-şi exercite o parte din aceste
drepturi şi libertăţi.
Conceptul de cetăţenie are două accepţiuni.
În primul rînd, noţiunea de cetăţenie e folosită pentru a defini o instituţie
juridică, o grupă de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între
persoanele fizice şi stat.
În al doilea rînd, cetăţenia accentuiază condiţia juridică a persoanelor care au
calitatea de cetăţeni. Această a doua accepţiune este importantă din perspectiva
dreptului constituţional, întrucît potrivit acestei noţiuni putem discuta despre
dobîndirea şi pierderea cetăţeniei unei persoane.
În literatura juridică, cetăţenia apare ca o legătură între o persoană fizică şi
stat, ca o apartenenţă juridică a acestuia la statul respectiv sau, altfel spus, cetăţenia
apare ca o calitate a persoanei fizice. Deoarece acceptăm faptul că cetăţenia este
legătura indisolubilă dintre cetăţean şi stat, trebuie să înţelegem că această legătură
se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre persoană şi
stat.
Definiţia cetăţeniei o găsim în art.3 al Legii cetăţeniei Republicii Moldova în
care se spune: “Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte între persoana fizică şi
Republica Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează
drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană”.
Relaţiile politice se manifestă prin faptul că cetăţenii statului, fiind integraţi
în marea colectivitate ce poartă numele de popor (naţiune), sînt reprezentanţi ai
suveranităţii naţionale (puterii publice).
Relaţiile juridice au un triplu conţinut:
în primul rînd, relaţiile juridice reflectate pe plan extern se păstrează şi se
prelungesc oriunde s-ar afla persoana;
în al doilea rînd, legătura juridică dintre cetăţean şi stat se exprimă şi prin
categoria de subiect al raportului juridic ce trebuie înţeles că cetăţenii sînt
participanţi la raporturile juridice şi deci au calitatea de a fi titulari de drepturi şi
obligaţii;
în al treilea rînd, toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială. Prin urmare toţi cetăţeni ai
Republicii Moldova beneficiază în egală măsură de toate drepturile social-
economice şi politice şi de libertăţile proclamate şi garantate de Constituţie şi
de alte legi, de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Sintetizînd cele menţionate, putem defini cetăţenia ca o legătura politică şi
juridică permanentă, nelimitată în timp şi spaţiu, dintre persoane fizice şi stat,
legătură ce semnifică apartenenţa acestora la statul Republica Moldova şi se
exprimă prin ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce pe care statul le
garantează.
3. Principiile reglementării cetăţeniei
Principiile sînt acele reguli, de maximă generalitate, care conduc,
guvernează materia oricărei instituţii. În urma analizării prevederilor
constituţionale şi pactelor internaţionale, considerăm a fi drept principii ale
cetăţeniei:
I. dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie – presupune dreptul recunoscut
tuturor persoanelor de a stabili sau nu în mod deliberat legătura juridico-
politică permanentă cu stat;
II. nedescriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobîndirii cetăţeniei –
înseamnă că indiferent de temeiul sau modul (legal) cum au dobîndit
cetăţenia, toţi sînt egali în drepturi şi au aceleaşi îndatoriri, înlăturîndu-se
astfel orice criteriu discriminatoriu;
III. inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei şi de dreptul
de a-şi schimba cetăţenia – înseamnă că persoana poate fi privată de
cetăţenia numai în baza temeiurilor şi procedurii prevăzute de lege.
Încontinuare persoana este liberă să-şi schimbă cetăţenia fără vreo imixtiune
arbitrară;
IV. evitarea apatridiei – această prevedere se conţine în Convenţia UN privind
reducerea cazurilor de apatrid din 1961. Drept urmare acest principiu
contribuie la reducerea apatridiei, stimulînd astfel integrarea în cetăţenia
Republicii Moldova a pesoanelor fără cetăţenie sau persoanelor care nu sînt
cetăţeni nici unui stat. Prin urmare copilului găsit pe teritoriul Republicii
Moldova sau născut pe teritoriul ei din părinţi apatrizi i se acordă automat
cetăţenia Republicii Moldova;
V. neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra
cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o
cerere scrisă în acest sens a părinţilor – presupune că schimbarea voluntară
de către unul dintre soţi a cetăţeniei, nici renunţarea la cetăţenia sa de către
unul dintre soţi nu împiedică alt soţ să-şi păstreze cetăţenia sa. De asemenea
schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu va produce efecte asupra
cetăţeniei copilului fără cererea făcută în acest sens de către părinţi, iar în
cazul atingerii vîrstei de 14 ani cu consimţămîntul copilului.
4. Dobîndirea cetăţeniei
Republicii Moldova
Cetăţenia Republicii Moldova poate fi dobîndită prin:
a) naştere – se consideră cetăţean al Republicii Moldova copilul:
născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului,
este cetăţean al Republicii Moldova;
născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;
născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat
sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin dacă statul acela nu
acordă copilului cetăţenie.
După cum am menţionat, copilul găsit pe teritoriul
Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atît timp cît nu este dovedit
contrariul, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.
b) recunoaştere – conform legislaţiei în vigoare sînt recunoscute ca cetăţeni ai
Republicii Moldova persoanele care au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie
potrivit legislaţiei anterioare. De asemenea sînt recunoscute ca cetăţeni ai
Republicii Moldova persoanele care nu sînt cetăţeni ai unui alt stat, dar care şi-
au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:
persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre
ai căror părinţi sau bunei s-au născut pe teritoriul numit;
persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul
Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor, dacă domiciliază în
mod legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova;
persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începînd
cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii lor;
c) înfiere – copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin
înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetăţeni ai Republicii Moldova. Copilul
cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid poate deveni
cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin, cu
excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica
Moldova estepatre. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul stabilirii tutelei
asupra copilului apatrid sau copilului cu cetăţenia străină;
d) redobоndire – persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o
poate redobîndi la cerere dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege. Persoana
căreia i s-a retras cetăţenia pe motiv că a săvărşit fapte deosebit de grave prin
care s-a adus prejudicii esenţiale statului, dovedite de instanţa de judecată nu o
mai poate redobîndi;
e) naturalizare – acest mod de dobîndire a cetăţeniei se aplică cetăţenilor străini
sau persoanelor fără cetăţenie care manifestă dorinţa de a obţine cetăţenia
Republicii Moldova şi îndeplinesc condiţiile stabilite de lege. Cetăţenia
Republicii Moldova se poate acorda la cerere persoanei care a împlinit 18 ani şi
care:
de-şi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal şi obişnuit aici cel puţin
în ultimii 10 ani sau este căsătorită cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel
puţin 3 ani, sau domiciliază legal şi obişnuit nu mai puţin de 3 ani la părinţi sau
copii (inclusiv înfietori şi înfiaţi) cetăţeni ai Republicii Moldova; sau
domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani
înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani; sau
este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiat, conform prevederilor legii
naţionale, şi domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu
mai puţin de 8 ani; precum şi
cunoaşte şi respectă prevederile Constituţiei;
cunoaşte limba de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
are surse legale de existenţă;
pierde sau renunţă la cetăţenia unui alt stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor
cînd pierderea sau renunţarea nu esteposibilă sau nu poate fi rezonabil cerută.
Cetăţenia fiind o instituţie cu semnificaţii politice şi juridice se cere a fi
protejată deoarece cei care deţin trebuie să da dovadă de onoare, demnitate,
fidelitate faţă de ţară, calităţi inerente în stabilrea obligaţiilor reciproce între state şi
cetăţenii acestora.
Din aceste considerente, art.20 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova
stabileşte că cetăţenia nu poate fi acordată persoanei care:
au săvărşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;
a fost implicată în activitate teroristă;
a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi are
antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire
penală;
desfăşoară activitate ce periclitează securitatea statului, ordinea publică,
sănătatea şi moralitatea populaţiei;
este cetăţean al unui stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord asupra
dublei cetăţenii, cu excepţia cazurilor prevăzute în lege.
5. Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova
În viaţa cotidiană a cetăţenilor pot interveni unele situaţii în urma cărora
legătura dintre aceştea şi stat se va rupe. Legea cetăţeniei Republicii Moldova
(art.21) stabileşte că pierderea cetăţeniei poate interveni în trei cazuri: la renunţare
benevolă, la retragere şi în temeiul acordurilor internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
Renunţarea la cetăţenie este un drept fundamental al omului, însă în unele
condiţii statul poate respinge cererea de renunţare. Astfel, renunţarea la cetăţenia
Republicii Moldova se aprobă persoanei care a împlinit vîrsta de 18 ani, cu
excepţia cazului în care:
nu va prezenta adeverinţa deţinerii sau dobîndirii cetăţeniei unui alt stat, ori
garanţia dobîndirii unei alte cetăţenii. În acest caz persoana căreia i s-a aprobat
renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, în pofida garanţiei, nu va dobîndi
cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul Preşedintelui
Republicii Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii
Moldova referitoare la această persoană se va abroga în modul stabilit;
a primit ordin de chemare sau se află în serviciu militar în termen sau de
alternativă, cu condiţia deţinerii unui domiciliu legal şi obişnuit în Republica
Moldova.
Retragerea cetăţeniei în Republica Moldova apare ca o sancţiune aplicată de
către stat cetăţeanului care a încălcat unele obligaţii prevăzute de lege. Astfel,
cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al Preşedintelui
Republicii Moldova persoanei care (art.23):
a dobîndit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă
sau prin ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanţa de judecată;
s-a înrolat benevol în forţe armate străine;
a săvîrşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului,
dovedite de instanţa de judecată;
Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect
asupra cetăţeniei soţului şi copiilor ei.
6. Pluralitatea de cetăţenii
Prin pluralitatea de cetăţenii înţelegem situaţia în care se află un cetăţean,
care, dobîndind şi cetăţenia altui stat, nu a pierdut sau nu i s-a retras prima
cetăţenia.
Astfel, conform prevederilor legii cetăţeniei Republicii Moldova, dublă
cetăţenie se permite:
copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi
cetăţenia unui alt stat;
cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd această
cetăţenie este dobîndită automat prin căsătorie;
copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat
în urma înfierii;
dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care
Republica Moldova este parte;
în cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei nu este
posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută;
în interesele republicii şi în cazuri excepţionale, cetăţenii altor stat pot deveni şi
cetăţeni ai Republicii Moldova, prin decret al Preşedintelui Republicii
Moldova, dacă nu sînt temeiuri de refuz prevăzute de lege.
Cetăţenii Republicii Moldova, domiciliaţi legal şi obişnuit pe teritoriul
Republicii Moldova, care posedă legal şi cetăţenia unui alt stat beneficiază în egală
măsură de aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni ai Republicii
Moldova.
7. Procedura dobîndirii şi pierderii
cetăţeniei Republicii Moldova
Cererea privind cetăţenia Republicii Moldova se adresează Preşedintelui
Republicii Moldova şi se depune, personal sau prin reprezentant, ultimul dispunînd
de procura autentificată de notar, la organul afacerilor interne în a cărui rază îşi are
domiciliu solicitantul, iar în cazul persoanei cu domiciliu legal şi obişnuit în
străinătate, la reprezentanţa diplomatică, în instituţia consulară a Republicii
Moldova sau la Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
La depunerea cererilor privind cetăţenia Republicii Moldova scrise în
numele copiilor în vîrsta de la 14 ani pînă la 18 ani, este obligatoriu
consimţămîntul lor, exprimat în scris şi autentificat de notar, iar în străinătate - de
reprezentanţele diplomatice sau de instituţiile consulare ale Republicii Moldova.
Cererea privind cetăţenia Republicii Moldova este supusă unei taxe de stat,
stabilite prin lege.
Legea cetăţeniei Republicii Moldova prevede lista exhaustivă a
documentelor necesare dobîndirii, redobîndirii şi renunţării la cetăţenie care
urmează a fi prezentate autorităţii competente.
Pentru examinarea prealabilă a problemelor cetăţeniei Republicii Moldova,
pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova funcţionează Comisia pentru problemele
cetăţeniei şi acordării de azil politic. Propunerile, avizele şi alte materiale
referitoare la cetăţenie se înaintează Preşedintelui Republicii Moldova de
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de
Serviciul de Informaţii şi Securitate direct sau prin intermediul reprezentanţelor
diplomatice sau a instituţiilor consulare ale Republicii Moldova.
Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetăţenia nu
poate depăşi un an, termenul care începe să curgă din ziua depunerii tuturor
documentelor necesare.
Persoana căreia i se acordă cetăţenia Republicii Moldova prin naturalizare
sau redobîndire depune jurămînt, în termen de 6 luni de la data întrării în vigoare a
decretului Preşedintelui Republicii Moldova, în faţa prefectului de judeţ sau, după
caz, în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al Republicii
Moldova. Astfel, cetăţenia se dobîndeşte la data depunerii jurămîntului.
Persoanelor care au dobîndit sau au renunţat la cetăţenia Republicii Moldova
se eliberează documentele aferente care confirmă statutul său nou.
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova în problema cetăţeniei poate fi
atacat în Curtea de Apel în termen de 6 luni da la data întrării în vigoare.
TEMA nr. 7: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor
1. Consideraţiuni generale privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor
2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
3. Drepturile civile ale cetăţenilor Republicii Moldova
4.Drepturile politice ale cetăţenilor Republicii Moldova
5. Drepturile economice şi sociale ale cetăţenilor Republicii Moldova
6. Drepturile culturale ale cetăţenilor Republicii Moldova
7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova
8. Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii
Moldova
1. Consideraţiuni generale privind drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
Ca orice instituţie juridică, instituţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale a
suscitat vii discuţii şi controverse determinate desigur de complexitatea
problemelor care s-au ivit în abordarea şi cercetarea fenomenelor.
Bineînţeles că tradiţia istorică, dezvoltarea economico-socială şi regimul
politic şi-au pus amprenta asupra evoluţiei instituţiei.
Observînd evoluţia, mai ales în conţinut, a drepturilor fundamentale,
constatăm că acestea au fost diferite de la o etapă istorică la alta şi s-au diferenţiat
în exercitarea lor de la un popor la altul.
După aceste scurte consideraţii, se impune definirea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, aspect ce a preocupat literatura de specialitate.
Deci, drepturile fundamentale ale cetăţenilor sînt acele drepturi subiective,
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, necesare pentru libera
dezvoltate a personalităţii umane şi care sînt stabilite de Constituţie şi garantate
prin Constituţie şi legi.
Din definiţie rezultă, aşadar, trăsăturile caracteristice ale drepturilor
fundamentale şi anume:
drepturi subiective – înseamnă că sînt posibilităţi conferite de lege titularilor
acestor drepturi de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o
atitudine corespunzătoare pentru valorificarea unor interese personale, directe,
actuale şi legale, sub sancţiunea prevăzută de lege;
drepturi esenţiale pentru cetăţeni – această particularitate ne dovedeşte că nu
toate drepturile cetăţeneşti întră în categoria drepturilor fundamentale. O
problemă care se ridică este aceea privitoare la principiul care face ca anumite
drepturi să fie fundamentale şi altele nu. Principiul acesta priveşte valori ca:
viaţa, libertatea, personalitatea cetăţeanului;
înscrise în acte deosebite – declaraţii de drepturi, pacte internaţionale sau
regionale, precum şi în legile fundamentale ale statelor.
Sintetizînd aspectele argumentate anterior, considerăm că drepturile
fundamentale sînt acele drepturi subiective, drepturile reglementate şi garantate de
Constituţie şi legi.
Garanţia exercitării şi realizării drepturilor fundamentale, o constituie şi
existenţa îndatoririlor fundamentale.
Îndatorirea fundamentală este o obligaţie, o cerinţă stabilită în funcţie de
nevoile şi obiectivele societăţii.
Îndatoririle fundamentale constituie în acelaşi timp posibilitatea realizării
sarcinilor şi nevoilor sociale.
Existenţa unor îndatoriri fundamentale este prevăzută atît de actele
internaţionale, cît şi de legile fundamentale ale statelor.
Astfel, în art.29 p.1, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se stipulează
că: “Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul
acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale” şi, continuă
p.2, “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus numai
îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi pentru ca să fie satisfăcute justele
cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate
democratică”.
Dar nu toate obligaţiile pe care cetăţenii le au în multitudinea de raporturi în
care întră, sînt îndatoriri fundamentale, ci numai acelea cărora li se atribuie o
valoare la un moment dat.
Asigurarea realizării îndatoririlor se face şi prin folosirea adecvată al
raportului convingere-constrîngere de către puterea de stat.
Din cele expuse, considerăm că оndatoririle fundamentale sînt obligaţii
esenţiale ale cetăţenilor în vederea îndeplinirii sarcinilor societăţii, a căror realizare
se asigură prin convingere sau la nevoie folosind forţa coercitivă statală.
2. Clasificarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este o problemă
complexă, determinată de mulţi factori. Printre aceştia menţionăm: evoluţia
drepturilor şi libertăţilor, criteriile care au stat la baza diferitelor clasificări,
trăsăturile epocilor în care s-au evidenţiat, necesitatea clasificării şi nu în ultimul
rînd sistemele de drept în care au acţionat drepturile şi libertăţile fundamentale.
Amintim cîteva clasificări şi autorii lor:
a) Pellegrino Rossi: drepturi private, publice şi politice;
b) Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în: libertăţi primordiale sau primare
(ex.: libertatea individuală, libertatea circulaţiei, inviolabilitatea domiciliului) şi
libertăţi secundare sau complimentare (ex.: libertatea presei, libertatea
întrunirilor);
c) Theodor Van Boven clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective;
d) M.V. Baglai clasifică în trei grupe: drepturi personale, drepturi politice şi
drepturile economice, sociale şi culturale;
e) I.Deleanu propune împărţirea drepturilor şi libertăţilor în: cele care ocrotesc
fiinţa umană ca entitate biologică (dreptul la viaţă, la integritate fizică şi
psihică, ş.a.); cele care proteguiesc persoana, ca relaţie socială, în considerarea
apartenenţei acesteia la stat (dreptul la protecţie diplomatică, dreptul de a nu fi
expulzat sau extradat, ş.a.); drepturi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea
sau cu statul, exercitate individual (libertatea individuală şi siguranţa persoanei,
libertatea conştiinţei, ş.a.); drepturi ale colectivităţilor de persoane (libertatea
întrunirilor, dreptul de asociere);
f) I.Muraru propune următoarea clasificare: inviolabilităţile, drepturi şi libertăţi
social-economice şi culturale, drepturi exclusiv politice, drepturi şi libertăţi
social-politice, drepturi garanţii.
Prezentînd multiple clasificări se impune o întrebare care trebuie clarificată
şi anume, care este importanţa clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale?
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se impune din următoarele
considerente:
este nevoie de o ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor, pentru a le urmări
evoluţia, a le racorda la reglementările internaţionale, a le ameliora, multiplica
odată cu dezvoltarea socio-economică a statului;
clasificarea conform obiectului, conţinutului sau scopului drepturilor şi
libertăţilor are mai mult o funcţie pedagogică decît ştiinţifică ce înlesneşte
cunoaşterea şi studierea acestora pe grupe (sociale, economice, politice,
culturale etc.).
După părerea noastră, pentru o mai bună înţelegere structurii interioare a
sistemului unitar al drepturilor şi libertăţilor inserate în Constituţia Republicii
Moldova se impune următoare clasificare:
I. Drepturile civile:
Dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică (art.24);
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25);
Dreptul la apărare (art.26);
Viaţa intimă, familială şi privată (art.28);
Inviolabilitatea domiciliului (art.29);
Secretul corespondenţei (art.30);
Familia (art.48);
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.53).
II. Drepturile politice:
Libertatea conştiinţei (art.31);
Libertatea opiniei şi a exprimării (art.32);
Dreptul la informaţie (art.34);
Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales (art.38);
Dreptul la administrare (art.39);
Libertatea оntrunirilor (art.40);
Libertatea partidelor şi altor organizaţii social-politice (art.41);
Dreptul la libera circulaţie (art.27);
Dreptul de petiţionare (art.52);
III. Drepturile economice şi sociale:
Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36);
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art.37);
Dreptul de a întemeia şi de a se afla în sindicate (art.42);
Dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art.43);
Interzicerea muncii forţate (art.44);
Dreptul la grevă (art.45);
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art.46);
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.47);
Protecţia familiei şi a copiilor orfani (art.49);
Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50);
Protecţia persoanelor handicapate (art.51).
IV. Drepturile culturale:
Libertatea creaţiei (art.33);
Dreptul la învăţătură (art.35).
3. Drepturile civile ale
cetăţenilor Republicii Moldova
Drepturile civile sînt acele drepturi care asigură viaţa, posibilitatea de
mişcare a persoanei, siguranţa sa fizică sau a domiciliului. Să examinăm succint
drepturile din această categorie.
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Dreptul la viaţă este dreptul
“cel mai natural” datorat tocmai însuşi faptului naşterii. Acest drept a fost
consacrat atît de documentele internaţionale cît şi de legile fundamentale ale
statelor.
Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Nimeni nu poate
fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Prin
urmare, nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar.
Moartea nu este considerată ca fiind încălcarea dreptului la viaţă în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Analizînd documentele internaţionale în materie, constatăm că orice fiinţă
umană are dreptul la libertate şi siguranţa personală acestea fiind inviolabile. Acest
drept interzice arestarea, reţinerea sau percheziţionarea.
Pentru înţelegerea, conceptului juridic (constituţional) de libertate
individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de notorietate şi anume că
libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că
încălcarea ordinii de drept prilejuieşte autorităţilor competente intervenţia la
represiune, luarea unor măsuri în legătură cu libertatea individuală ca: reţineri,
arestări, percheziţii. Dar aceste măsuri procesuale ale autorităţilor publice trebuie
să fie în cadrul legal pentru ca nici o persoană să nu fie victima unor abuzuri sau
ilegalităţi.
Dreptul la apărare. Acest drept stabileşte dreptul cetăţenilor de a reacţiona
independent, dar prin mijloace legitime, atunci cînd sînt încălcate drepturile şi
libertăţile lor. Astfel, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit
din oficiu, оn tot cursul procesului.
Viaţa intimă, familială şi privată. Acest drept are o semnificaţie complexă.
Autorităţile publice sînt obligate să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială
şi privată.
Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în
familia sa, nici a unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale.
Aceasta înseamnă că nici autorităţile publice, nici persoanele nu pot, sub nici
o formă, să aducă atingere acestor valori. Orice persoană are dreptul la protecţia
legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.
Inviolabilitatea domiciliului. Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Aceasta
înseamnă că nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu ori în reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia.
Însă legislaţia stabileşte derogări de la această regulă. Astfel se pătrunde în
domiciliu ori reşidinţa unei persoane, fără învoirea acesteia:
pentru executarea unui mandat de arest sau a unei hotărîri judecătoreşti;
pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
pentru prevenirea răspîndirii unor epidemii.
Se admite că autorităţile să pătrundă în domiciliul sau reşedinţa persoanei,
însă cu condiţia respectării legii.
Secretul corespondenţei. Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, al
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept
decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, în societatea democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.
Familia. Familia constituind elementul fundamental al societăţii beneficiază
de ocrotire din partea societăţii şi statului.
Condiţiile de încheiere, desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin
lege. Copiii din afara căsătoriei sînt egali în drepturi cu copiii din căsătorie.
Dreptul unei persoane vătămate de o autoritate publică. Persoana vătămată
într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în timp legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele
exercitării acestui drept, se stabilesc prin lege organică.
4. Drepturile politice ale
cetăţenilor Republicii Moldova
În categoria drepturilor politice sînt incluse acele drepturi ale cetăţenilor
Republicii Moldova, care au ca obiect de reglementare participarea cetăţenilor la
conducerea de stat. În ansamblul drepturilor politice prevăzute de
legea fundamentală pot fi relevate următoarele:
Libertatea conştiinţei. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile
sale, individual sau în colectiv, atît în mod public cît şi privat.
Libertatea de manifestare se poate exercita atît în domeniul învăţămîntului
cît şi prin diferite practici de cult şi îndeplinirea de ritualuri.
Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice prevede în art.18
că nimeni nu va fi supus vreunei constrîngeri ce i-ar putea afecta libertatea de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere.
Libertatea opiniei şi a exprimării. Orice persoană are dreptul la libertatea de
opinie şi de exprimare. Prin urmare, are dreptul de a nu fi tulburată pentru opiniile
sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspîndi, fără consideraţii de frontieră,
informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.
Exteriorizarea gîndurilor şi opiniilor, a informaţiilor şi ideilor se face în
formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc ales de persoană.
Dreptul la informaţie. Acest drept poate fi definit ca dreptul persoanei de a
avea acces la orice informaţie de interes public.
Conţinutul complex al acestui drept fundamental cuprinde: dreptul persoanei
de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai
ales luate de autorităţile publice, accesul liber la sursele de informaţie publică,
ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea persoanei de a
recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune, obligaţia
autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru
difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.
De aceea, autorităţile publice potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate
să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal.
Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales. În Constituţia Republicii Moldova se
consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită în mod
direct sau prin intermediul organelor respective.
Luînd în consideraţie faptul că în prezent poporul nu realizează în mod
direct suveranitatea, apare necesitatea instituirii unor organe reprezentative printr-o
procedură de alegere şi de aici rezultă dreptul de a alege şi de a fi ales.
Dreptul la administrare. Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a
participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin
reprezentanţii lor. Prin urmare, oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul
la o funcţie publică.
Libertatea оntrunirilor. Această libertate social-politică este posibilitatea pe
care o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi
exprima gîndurile, opiniile, credinţele.
Dintre formele prin care se poate exercita libertatea întrunirilor pot fi
evidenţiate: mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri.
Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice. Cetăţenii se pot
asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Din cuprinsul acestei
reglementări, rezultă că prin asociere în partide politice se exprimă voinţa politică
a cetăţenilor, ceea ce asigură pluralismul politic, care este o garanţie a democraţiei
constituţionale.
Dar pentru a se asigura exercitarea efectivă a libertăţii de opinie a
cetăţenilor, legiuitorul constituant a prevăzut că cetăţenii se pot asocia şi în alte
forme, ca: uniuni, ligi, organizaţii, asociaţii în vederea participării la diverse
activităţi legate de profesia sau calificarea acestora dar şi pentru apărarea
intereselor.
Dreptul la libera circulaţie. Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-
şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat. Rezultă posibilitatea liberei circulaţii pe
teritoriul Moldovei şi în afara teritoriului ei. Libera circulaţie a cetăţenilor
Republicii Moldova în străinătate este garantată prin posibilitatea emigrării, dar şi
a revenirii în ţară.
Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară.
Dreptul la petiţionare. Este posibilitatea pe care o au cetăţenii de a se adresa
autorităţilor publice, unităţilor economice şi altor organizaţii cu sesizări, reclamaţii,
propuneri şi cereri privind interesele personale sau publice şi obligaţia acestor
organisme de a primi, examina şi rezolva petiţiile, precum şi de a comunica
soluţiile adoptate.
Acest drept fundamental reprezintă o garanţie a exercitării efective a tuturor
celorlalte drepturi şi libertăţi. Funcţionarii publici care se ocupă cu primirea şi mai
ales rezolvarea petiţiilor trebuie să posede o pregătire corespunzătoare pentru a
putea rezolva just, în spiritul legii şi la timp, petiţiile. Condiţiile şi modul de
satisfacere a petiţiilor este stabilit printr-o lege organică.
5. Drepturile economice
şi sociale ale cetăţenilor Republicii Moldova
Drepturile din această categorie sînt acele drepturi cetăţeneşti care asigură
dezvoltarea şi prosperarea materială a persoanei. Printre aceste se enumără:
Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Conform art.25, paragr.1din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă
corespunzător asigurării sănătăţii sale. Persoana are dreptul de a se bucura de cea
mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.
Dar pentru ca să se garanteze realizarea acestui drept, statul trebuie să ia
măsurile necesare pentru:
scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi
dezvoltarea sănătoasă a copilului;
îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale şi a altora, precum
şi lupta împotriva acestor maladii;
crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical
în caz de boală.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Potrivit acestuia fiecare om are
dreptul la un mediu înconjurător lipsit de pericole din punct de vedere ecologic
pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic
inofensive.
Dreptul de a întemeia şi de a se afla în sindicate. Sindicatele se constituie şi
acţionează pentru a apăra şi promova interesele profesionale, economice şi sociale
ale salariaţilor. Nimeni nu poate fi împedicat să se afle în sindicate.
Dreptul la muncă şi la protecţia muncii. Orice persoană are dreptul la
muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,
precum şi la ocrotire împotriva şomajului.
Libertatea persoanei de a-şi alege profesia şi locul de muncă sînt
determinate de anumite dorinţe, aptitudini, posibilităţi materiale şi intelectuale.
Rolul statului, care trebuie să reglementeze modul de ocupare a locurilor de
muncă, constă în elaborarea măsurilor pentru a asigura deplina exercitare a
dreptului la muncă.
Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie se
referă la securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor,
instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămînal, concediul de
odihnă plătit, prestarea muncii în condiţiile grele.
Interzicerea muncii forţate. Munca forţată este interzisă. Nu constituie
muncă forţată:
serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei
care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu;
munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată;
prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi
cele care fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege.
Dreptul la grevă. Greva constă în încetarea totală sau parţială a activităţii de
către salariaţii unei societăţi sau sectoare din cadrul acesteia, prin aceasta
urmărindu-se satisfacerea cererilor privitoare la salarii şi condiţii de muncă. Greva
este o măsură de presiune luată de colectivitatea salariaţilor şi se înfăţişează ca un
ultim remediu pentru apărarea intereselor profesionale şi economice.
Dreptul la grevă are legătură cu dreptul de asociere, prin aceea că cetăţenii
se pot asocia liber şi în sindicate, iar acestea contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia.
Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Aceasta înseamnă că autorităţile statului cu atribuţii de apărarea a bunurilor
cetăţenilor sînt obligate să acţioneze astfel încît să garanteze aplicarea în practică a
reglementării legii fundamentale.
Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită de lege, care prevede o despăgubire corectă şi prealabilă.
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială. Potrivit Constituţiei, statul este
obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să
asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale, cuprinzînd hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.
Protecţia familiei şi copiilor orfani. Statul facilitează prin măsuri economice
şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.
Toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani
şi a celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii.
Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor. Copiii şi adolescenţii trebuie
ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale, iar folosirea lor la lucrări de
natură a le dăuna moralitatea sau sănătatea, de a le pune viaţa în primejdie sau de a
dăuna dezvoltarea lor normală, trebuie sancţionată prin lege.
Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială.
Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea
familiei sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia
de minor.
Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi
sportivă a ţării.
Protecţia persoanelor handicapate. Persoanele handicapate se bucură de
protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de prevenire, de
tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială a
handicapaţilor, respectînd drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor şi tutorilor.
6. Drepturile culturale ale
cetăţenilor Republicii Moldova
Drepturile culturale, sînt acele drepturi care asigură dezvoltarea culturală al
persoanei, permiţînd acesteia să participe la viaţa socială şi culturală. Drepturile
culturale sînt:
Libertatea creaţiei. Acest drept presupune libertatea creaţiei artistice şi
ştiinţifice, care este garantată fiecărui cetăţean. Creaţia artistică sau ştiinţifică nu
este supusă cenzurii.
Statul îşi ia obligaţia de a contribui la păstrarea, la dezvoltarea şi la
propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, naţionale şi mondiale.
Dreptul la оnvăţătură. Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţămîntul
trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţămîntul elementar şi
general. Învăţămîntul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor, accesul
la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor, pe baza deplinei egalităţi în
drepturi în funcţie de merit.
Educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane, a
simţului demnităţii şi să întărească înţelegerea, toleranţa şi prietenia între naţiuni.
7. Îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor Republicii Moldova
Îndatoririle fundamentale sînt prevăzute în Capitolul III al Titlului II din
Constituţie şi acestea sînt:
Devotamentul faţă de ţară. Fidelitatea faţă de ţară este sacră. Aceasta
presupune loialitate faţă de ţară, de pămîntul strămoşesc, credinţa în destinul
neamului şi în situarea mai presus de toate a apărării intereselor Republicii
Moldova.
Respectarea Constituţiei şi a legilor. Această îndatorire este stipulată sub
forma unui principiu fundamental care interpretat înseamnă că indiferent de
răspunderea ce este antrenată şi calificarea faptei înseamnă că s-a încălcat norma
legală, iar vinovăţia este antrenată în mod egal faţă de toţi cetăţenii ţării.
Apărarea Patriei. Este un drept şi o datorie sfîntă a fiecărui cetăţean, a
tuturor celor care se simt “ai acestui popor şi ai acestui pămînt”.
Îndatorirea la contribuţii financiare. Cetăţenii au obligaţia să contribuie,
prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere
trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, este de natură să reglementeze
egalitatea tuturor cetăţenilor în îndeplinirea acestor obligaţii fundamentale,
conform cîştigului realizat de fiecare.
Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. Cetăţenii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi. Cu alte cuvinte, nu este îngăduit nimănui ca în numele
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale, să le încalce pe ale altora.
Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor. Conservarea şi
ocrotirea monumentelor istorice şi culturale, precum şi protecţia mediului
înconjurător, constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean.
8. Garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova
Pentru asigurarea libertăţilor şi vieţii cetăţenilor, a demnităţii şi dezvoltării
libere a personalităţii umane, drepturile şi libertăţile fundamentale trebuiesc
garantate şi prin proceduri juridice eficiente pentru că, altfel, libertăţile recunoscute
sau proclamate, fără garanţii, ţin mai mult de filosofie decît de drept.
Confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la
alte acte juridice internaţionale cu privire la drepturile omului, luînd în consideraţie
că în conformitate cu Statutul O.N.U., statul este obligat să stimuleze respectarea
drepturilor şi libertăţilor omului, ţinînd cont de necesitatea de a garanta tuturor
cetăţenilor Republicii Moldova dreptul la apărarea drepturilor şi libertăţilor lor
constituţionale, în anul 1997 în Republica Moldova s-a înfiinţat instituţia
avocaţilor parlamentari.
Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea
respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile
publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul
de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile.
Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la
perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la
instruirea juridică a populaţiei.
În scopul contracarării abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor
publice, apărarării drepturilor persoanei în spiritul legii şi asigurării ordinii de
drept, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea conteciosului
administrativ.
Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de
lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
TEMA nr. 8: Puterea de stat
1. Conceptul puterii de stat
2. Trăsăturile caracteristice ale puterii de stat
3. Separaţia puterilor în stat
1. Conceptul puterii de stat
Cea mai des utilizată noţiune în limbajul sistemelor constituţionale este cea
de putere. Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta
comportamentul altora în mod intenţionat.
În general, prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune
propria voinţa ori de a o exercita faţă de alţii. Puterea ca fenomen presupune
existenţa unor surse de autoritate şi se caracterizează prin posibilitatea de a ordona,
pe de o parte, şi obligaţia celui care primeşte ordinul de a se supune, pe de altă
parte.
Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată în
primul rînd, prin prisma importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului în
orice societate şi în al doilea rînd, ca rezultat al unei necesităţi de ordin extern
explicată prin faptul că orice societate întreţine relaţii cu alte societăţi. Aşadar,
puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea, prin care se asigură respectarea
proporţiilor sociale, asigurarea binelui comun.
Din punctul nostru de vedere, ne interesează acea putere care, în exercitarea
ei, se întemeiază pe identificarea relaţiilor, cunoaşterea şi promovarea unor valori
şi ajutorul cetăţenilor care o acceptă şi recunosc în vederea asigurării interesului
general.
În concepţia mai multor cercetători, puterea desemnează în ansamblul său,
sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată,
exprimînd autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora
pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus
acestora de către cei care exercită puterea.
În contextul celor expuse anterior, putem surprinde următoarele aspecte
legate de putere:
puterea reprezintă nu numai ideea de forţă, puterea de comandă, de a dispune şi
de a impune, dar şi cadrul instituţional prin care aceasta se realizează;
puterea se exercită pentru realizarea unui scop ori pentru exercitarea unuia
impus de guvernanţi. Scopul puterii determină statornicirea relaţiei guvernanţi –
guvernaţi sau dimpotrivă, încordarea ori amplificarea acesteia.;
aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai
în cadrul relaţiilor sociale, în lipsa puterii , societatea este un corp inert, ea este
incapabilă să-şi satisfacă raţiunea de a fi. Puterea este o condiţie a ordinii
sociale şi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele nu sînt posibile decît
într-o ordine.
Deci, puterea de stat este considerată drept puterea organizată a unui grup
de persoane, care se exprimă în capacitatea acestuia de a traduce în viaţă voinţa
poporului şi a asigura realizarea acesteia prin mijloacele specifice organizării
societăţii în stat, deţinînd în acest scop monopolul elaborării, adoptării, aplicării
dreptului şi monopolul forţei de constrîngere.
2. Trăsăturile caracteristice ale puterii de stat
Puterea de stat posedă următoarele trăsături specifice:
a) puterea de stat este oficială – înseamnă că puterea de stat este legitimă.
Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor
sau printr-o formă nedemocratică – a folosirii forţei, violenţei pe calea
revoluţiilor, insurecţiilor.
Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea continuitatea şi permanenţa
acesteia, este ştiut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea
suferă şi generează haos.
Puterea de stat se manifestă prin crearea şi aplicarea normelor juridice. Puterea
de stat nu este în stare să acopere diversitatea raporturilor de putere din
societate (partide politice, sindicate, alte organizaţii, grupuri de presiune,
organizaţii religioase), însă tocmai echilibrul şi interacţiunea dintre puterea de
stat şi aceşti factori de putere constituie condiţia funcţionării unui autentic
regim democratic;
b) puterea de stat are un caracter organizat – aparatul de stat trebuie să dispună
de un corp social bine pregătit, specializat, care să se bucure şi de autoritate
necesară pentru a putea determina întreaga societate să conştientizeze
necesitatea transformării deciziei politice în decizie statală şi de aici şi
respectarea sa obligatorie;
c) puterea de stat este unică – aceasta înseamnă că nu pot să se exercite, în acelaşi
timp, mai multe puteri în cadrul unei formaţiuni statale. Titularul unic al puterii
fiind poporul, rezultă şi caracterul unic al acestei puteri. Diviziunea funcţiilor
puterii unice pentru exercitarea în condiţii normale a prerogativelor puterii
statale şi asigurarea interesului general, explică realizarea acesteia prin diferite
categorii de organe;
d) puterea de stat este coerctivă – constrîngerea este specifică puterii de stat şi se
aplică prin instituirea şi sancţionarea decătre aceasta a normelor juridice.
Costrîngerea juridică îmbracă mai multe forme: disciplinară, administrativă,
materială, civilă, penală, în funcţie de gradul de pericol social al faptei ilicite;
e) puterea de stat este suverană – este caracteristica de bază a puterii de stat este
de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină,
caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva singur problemele
interne şi externe cu excluderea oricărui amestec din partea altor state, însoţită
de respectarea drepturilor corespunzătoare acestui stat şi a normelor dreptului
internaţional.
Supremaţia puterii de stat constă în competenţa puterii statale de a hotărî şi
decide asupra tuturor problemelor vieţii şi activităţii economice, sociale şi politice
prin instituirea unor norme obligatorii pentru societate, determinarea statutului
jurudic al cetăţenilor şi al celorlalte persoane care se află pe teritoriul statului ca şi
dreptul exclusiv de a decide asupra tuturor resurselor de pe teritoriul statului.
Independenţa puterii de stat înseamnă dreptul exclusiv şi nelimitat al fiecărui
stat de a hotărî în toate problemele interne şi externe, conform intereselor
poporului şi după libera apreciere, fără constrîngerea ori amestecul altei puteri
statale.
3. Separaţia puterilor în stat
Lui John Locke (1632-1704), filozof şi jurist englez, îi revine meritul de a fi
cercetat pentru prima dată, mai metodic şi într-o lumină nouă, principiul separaţiei
puterilor.
În lucrarea sa “Essay on civil goverment”, filozoful englez susţinea existenţa
a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea
legislativă trebuie să aparţină parlamentului şi era considerată putere supremă
deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii.
Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri
care nu puteau fi prevăzute şi determinate prin lege, urma să fie încredinţată
monarhului.
Puterea federativă era încredinţată tot regelui, şi avea în competenţa sa
dreptul de a declara război şi de a încheia tratate.
În concepţia lui Locke, puterile legislativă şi executivă nu trebuie să fie
încredinţate în mîna unei singure persoane deoarece “puterea legislativă este cea
care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată forţa statului pentru
a proteja comunitatea şi pe membrii săi”.
Din analiza concepţiei lui Locke asupra separaţiei puterilor rezultă că el nu
cunoaşte o putere judecătorească care ar trebui să fie separată de puterea legislativă
şi executivă, în viziunea lui aceasta se înfăţişează ca un accesoriu al puterii
legislative.
O reconstrucţie, o dezvoltare şi o sistematizare a problemei separaţiei
puterilor o întîlnim la Montesquieu. Sînt trei puteri: legislativă, executivă şi
judecătorească. Dar dacă acestea sînt puterile statului, ele trebuie să fie separate,
adică să fie încredinţate unor titulari deosebiţi. Şi această necesitate apare în
concepţia lui Montesquieu ca fiind condamnată de ideea de libertate politică.
În virtutea puterii legislative, principele sau autoritatea emite legi, pentru un
timp oarecare, sau pentru totdeauna, şi îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În
virtutea puterii executive, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte
solii, ia măsuri de securitate, preîntîmpină năvălirile. În virtutea puterii judiciare
pedepseşte infracţiunile sau soluţionează litigiile dintre particulari.
Astăzi nu există un etalon al separării sau a echilibrului puterilor după care
s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găseşte
mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuţiilor ce
le revin în limitele stabilite de Constituţie, pentru a nu permite uzurparea puterii,
suprimarea democraţiei şi libertăţii.
Conform art.6 al Constituţiei Republicii Moldova a fost fixată următoarea
reglementare: “În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi
judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prevederilor ce le revin,
potrivit prevederilor Constituţiei”. În baza acestei reglementări, toate acţiunile,
raporturile autorităţilor care exercită puterea trebuie corelate cu principiul enunţat.
Principiul separării puterilor în fiecare stat este aplicat în raport direct cu
regimul politic. Desfăşurarea reformei constituţionale a influenţat trecerea
Republicii Moldova de la regim semiprezedenţial la cel parlamentar, constituind
astfel republica parlamentară. În pofida modificărilor recente, survenite în legea
fundamentală, aplicarea principiului separării puterilor a suferit unele remanieri.
Parlamentul este acela care constituie executivul, iar ultimul are prerogative
importante şi mecanisme de a influenţa legislativul.
Preşedintele ales de către parlament are atribuţii mai restrînse, totuşi el
promulgă legi, convoacă parlamentul, primeşte şi acreditează diplomaţi. În cazurile
prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, Preşedintele poate dizolva
parlamentul.
Pentru instituirea unui echilibru Parlamentul poate demite Preşedintele în
cazul săvărşirii unor fapte prin care a încălcat prevederile Constituţiei.
Şeful guvernului este prim-ministru care dispune de atribuţii importante,
conduce politica generală a ţării şi răspunde politic de realizarea ei faţă de
legislativul, fiind de fapt personajul politic principal al ţării.
Puterea judecătorească este organizată după aceleaşi principii ca şi în
regimurile prezidenţiale şi semiprezidenţiale.