CONFLICTUL INTERNAŢIONAL

TIPURI DE CONFLICTE DIN SECOLUL XX

Secolul XX a ramas în istorie drept cel mai sângeros secol, supremaţia sa în

acest sens datorându-se celor două războaie mondiale care au făcut zeci de

milioane de victime. Urmate apoi de războiul rece, întins pe patru decenii, ele

vorbesc, practic, despre condiţia conflictuală dominantă a acestui secol.

„Cursa înarmărilor” a rămas o sintagmă caracteristică acestui secol deoarece

în aceste vremuri au apărut armele ABC de distrugere în masă (atomice,

bacteriologice şi chimice), au fost perfecţionate tehnologiile militare, au avut loc

confruntări de ideologii, a fost reactualizată geopolitica ca doctrină strategică de

control al unor teritorii, resurse şi baze de sprijin. Cu toate acestea previziunile

legate de cel de-al treilea război mondial nu s-au adeverit, acestuia luându-i locul

un lung război rece.

În cartea sa, „Jocuri pe scena lumii”, Mircea Maliţa face o radiografie

complexă secolului XX. El afirmă că sfârşitul războiului rece a îndepărtat

perspectiva noii conflagraţii mondiale şi a aprins speranţa intrării într-o eră paşnică.

Dar locul unui război de ansamblu a fost luat de un ansamblu de războaie. Ultimul

deceniu al secolului trecut a permis într-un răstimp scurt să fie scos la iveală un nou

tablou al conflictelor de pe mapamond şi noi tendinţe au fost identificate de

analişti:

1. În primul rând noile conflicte nu s-au mai purtat între state ci au fost

intra-statale;

2. Conflictele sfârşitului de secol au urmărit afirmarea identităţii şi în

consecinţă au fost numite războaie identitare şi cum identitatea este un

fruct al culturii, li s-a aplicat şi eticheta de războaie culturale. Toate

componentele culturii au jucat un rol în nevoia de afirmare a acestei

identităţi: limba, etnia, naţionalitatea, religia, istoria proprie, obiceiurile şi

aria teritorială de extindere;

3. Rezolvarea prin forţă a conflictelor a devenit ineficace, dovedindu-se

învechită, ca şi tipul de armate ultra-tehnicizate. Gherila a făcut irelevant

terenul, iar anonimitatea şi grupările mici au împiedicat identificarea şi

localizarea duşmanului. Ele erau elaborate pentru alt tip de conflicte. În

consecinţă din Sri Lanka şi până în Irlanda de Nord, din Caucaz şi până în

Balcani, din Africa Centrală şi până în Orientul Mijlociu, conflictele

identitare recurgând la o largă panoplie de mijloace militare s-au

radicalizat şi au recurs la forme noi de practicare a violenţei;

4. Încercările diplomaţiei clasice au eşuat şi ele. Metodele de rezolvare

paşnică a conflictelor enumerate în Carta Naţiunilor Unite, elaborate

pentru uzul unui sistem internaţional alcătuit din state, s-au dovedit

neputincioase în faţa noului fenomen. Cea mai puţin formalizată dintre

aceste metode, negocierea, opusă formalismului juridic al arbitrajului

instituţionalizat de Curtea de la Haga, a manifestat nevoia de a se adapta

realităţii, prin trecerea de la vechea şcoală distributivă la cea de inovare.

Dar acest semnal al cercetătorilor nu a ajuns să fie asimilat la nivel

diplomatic. Neînţelegerea fenomenului a fost prezentă în Balcani, unde

mediatorii formaţi în şcoala distributivă nu au făcut decât să adâncească

prin formulele lor tendinţele de separare şi segregare;

5. Naţiunile Unite, care pentru războaiele locale elaboraseră doctrina şi

aplicaseră metoda forţelor de menţinere a păcii, nu au mers în general mai

departe de separarea părţilor pe o linie de armistiţiu, ineficientă în

conflictele interne sau de realizare a păcii în condiţiile unui acord între

părţi, greu de definit în ciocnirea culturilor, şi s-au oprit în faţa greutăţilor

de construire a păcii. Mai mulţi factori au contribuit la eficienţa redusă a

ONU în faţa conflictelor acestei perioade: lipsa de fonduri, caracterul

limitat al mandatului care nu răspundea situaţiei de pe teren şi orientarea

marilor puteri spre soluţii şi intervenţii proprii purtate în afara sau doar cu

notificarea Consiliului de Securitate;

6. În panorama conflictelor ultimului deceniu figurează războiul declanşat

de Irak prin atacarea Kuweitului. Prin formatul său se încadrează în

modelul clasic al conflictelor inter-statale în care agresiunea poate fi

identificată;

7. Războaiele din Balcani prezintă mai multe elemente noi. Primele

conflicte armate de pe harta Europei sunt atribuite descompunerii naturale

a unei federaţii construită pe solidaritate ideologică, în care diferenţele

etnice şi religioase ale republicilor componente au fost estompate şi

controlate prin exercitarea unei puteri centrale şi integratoare. Izbucnirea

în forţă a acestor diferenţe plasează însă războaiele din Balcani în

categoria identitară, refractară oricărei formule integrative sau de

cooperare paşnică. Intervenţiile comunităţii internaţionale pentru a stinge

aceste conflicte s-au făcut sub semnul carenţei sistemului internaţional de

a răspunde articulat şi coordonat în caz de criză. Factorii de intervenţie au

fost ONU, SUA, NATO şi Europa, fie prin iniţiative diplomatice, fie prin

acţiuni militare, într-o mare dezordine şi chiar rivalitate, fără idei

călăuzitoare şi suport juridic adecvat. Accentul diplomatic şi militar a fost

pe separare, neoferind regiunii motivaţia şi scopul solidarităţii;

8. În anii ’90 s-a produs multiplicarea actelor de terorism internaţional.

Terorismul a devenit arma predilectă a unor organizaţii sau grupuri care

invocau legitimitatea moştenită din războaiele de eliberare şi

independenţă din anii ’60 ai decolonizării şi formării noilor state de pe

harta lumii. El este forma extremă a sindromului identitar, cu rădăcini în

structura tribală a unor societăţi, luând ca pretext temele culturale ale

religiei, limbii, etniei şi tradiţiei. „Demasificarea” armelor de distrugere în

masă a permis acestor grupuri să vizeze accesul la aceste arme. Un grup

religios din Japonia a utilizat în 1995 gazul sarin pentru asasinatul

colectiv, ceea ce l-a făcut pe Toffler să anunţe pentru secolul XXI

răspândirea terorismului cu arme bacteriologice. Şcoala cea mai mare

pentru terorism a fost menţinerea şi acceptarea conflictelor adânci

considerate locale, netratate, lăsate să fermenteze în suc propriu.

Luptătorii din lupta antisovietică din Afganistan formează astăzi nucleul

şi elita terorismului internaţional. Organizaţiile teroriste din Orientul

Mijlociu îşi au exerciţiul şi existenţa cvasilegală din conflictul vechi de o

jumătate de veac dintre israeliţi şi palestinieni. Cecitatea strategilor ce

lucrau în logica situaţiilor clasice îi îndruma să analizeze o situaţie

conflictuală în termenii inamicului vizibil. În dorinţa de a contribui la

înfrângerea acestuia, ei au înarmat şi instruit un nou inamic invizibil de

mâine, cu mult mai redutabil şi intratabil. Este cazul SUA, care a sprijinit

Al Qaeda în Afganistan şi UTK în Balcani sau a forţelor arabe care au dat

fonduri organismelor militante anti-israeliene. Terorismul nu ar avea

întinderea şi abilităţile de azi fără sprijinul tacit, dar efectiv, din deceniul

anterior;

9. Concluzia punctelor anterioare dezvăluie o situaţie de criză globală, total

deosebită de crizele economice sau politice. Este vorba de o totală

inadecvare între provocarea unui nou tip de conflicte şi răspunsurile pe

care instituţiile, mijloacele şi ideile de care sistemul internaţional dispune

pentru a le putea stinge sau preveni.

S-a spus că societăţile învaţă, la fel ca indivizii, prin şoc sau prin anticipare.

Costurile învăţării prin şoc sunt mult mai mari decât cele care ar fi necesare

formării unei atitudini anticipative în sferele politicii, economiei, tehnologiilor şi

educaţiei. Un şoc şi pentru SUA, dar şi pentru restul lumii au fost atacurile teroriste

de la 11 septembrie din New York şi Washington. Ele au constituit un element de

răscruce, o întoarcere a paginii istoriei, un adevărat sfârşit al secolului XX şi un

început posibil al celui următor. Noutatea stă în dimensiunea provocării, abilitatea

execuţiei şi dezvăluirea explicită a strategiilor ce se maturizau şi dezvoltau

subteran, elaborate de o mişcare cu resurse umane şi de distrugere subapreciate,

concretizându-se într-un tip de conflict ce ameninţă securitatea întregii lumi. Ca

ţintă şi victimă a unor atacuri devastatoare pentru populaţie şi bunuri, SUA s-a

declarat în stare de război, cu tot ceeea ce presupune această stare ca mobilizări de

resurse şi măsuri speciale de apărare şi control. Războiul este forma cea mai

avansată a conflictului armat. A invocat apărarea legitimă înscrisă în Cartă, ceea ce

a fost considerat un argument legitim pentru acţiunile sale. Dar inamicul declarat

nu este un stat, ca în practica războaielor clasice, cu un duşman bine precizat, ci

unul indicat cu un nume generic: „terorism”. Aproape simultan, ca inamic în acest

conflict, au fost incluşi sprijinitorii teroriştilor, fie state, instituţii financiare, grupări

sau organizaţii. Este primul război al globalităţii în care actorii pot fi, alături de

state, organismele neguvernamentale sau chiar persoanele. Acest război este dus în

numele civilizaţiei şi al salvgardării ei. Ştiinţa universală, tehnologia, economia,

comerţul şi drepturile universale ale omului, problemele globale dezbătute de

câteva decenii de ONU în conferinţe mondiale, toate pledează pentru o civilizaţie

unică. Războiul împotriva terorismului s-a declanşat pe mai multe planuri, dintre

care, conform obiectivului său de a cuprinde şi bazele de sprijin ale terorismului,

unul din cele mai importante şi vizibile fiind războiul dus împotriva regimului

talibanilor din Afganistan.

PREFIGURĂRI ALE CONFLICTELOR SECOLULUI XXI

Trăsăturile proceselor actuale, îngrijorările ce le provoacă şi riscurile care le

însoţesc sunt subiecte arzătoare de analiză sau interpretare. Folosirea tehnologiei

militare moderne, în special a armelor de distrugere în masă, continua lor

proliferare, ameninţarea extinderii de la nivelul forţelor armate naţionale la acela al

acţiunii individuale sau de grup constituie prima sursă de primejdie. Ea include

armele ABC, care până acum au fost monopol de stat, însă şi războiul prin

mijloacele de comunicare sau electronice care au devenit posibile prin diseminarea

tehnologiilor de comunicare. Câmpul de bătălie şi inamicul nu mai sunt clar

identificabili; au devenit difuzi şi ubicui. În acest nou decor, angajamentul militar

este înlocuit de acţiunea punctuală şi contra-acţiune. Alături de factorii economici,

politici, juridici sau istorici, identitatea devine un argument central printre

mulţimea de considerente explicite sau implicite ce urmăresc justificarea

legitimităţii recurgerii la metode violente. S-a spus că motivaţia economică

(confruntarea dintre bogaţi şi săraci) este o sursă majoră de tensiune. Şi totuşi, în

cazul terorismului vedem o participare activă a indivizilor cu educaţie înaltă şi cu o

situaţie financiară bună. Elementul identitar îi include atât pe cei cu o slabă

educaţie, cât şi pe cei foarte instruiţi, care pot reclama frustrare, neputinţa de a

obţine stima sau recunoaşterea – acestea fiind considerate nevoi psihologice

fundamentale. În acest caz, recurgerea la violenţă vine din partea categoriilor ce

sunt date la o parte de mersul implacabil al dezvoltării tehnice şi intelectuale.

În confruntările actuale este invocată aşa-zisa legitimitate a conflictelor.

Cercurile extremiste invocă în acţiunea lor valori fundamentale sau drepturi

inalienabile (independenţă, lupta împotriva dominaţiei străine sau împotriva unei

puteri abuzive sau injuste, inegalitatea socială, suprimarea culturilor proprii etc.).

Acordurile internaţionale nu răspund acestor situaţii, întrucât la origine au fost

formulate pentru altfel de relaţii internaţionale, dar ele mai conţin şi ambiguităţi

care permit interpretări diferite.

Strategiile noilor conflicte, care sunt strâns legate şi de tacticile şi de armele

folosite, rareori urmăresc înfrângerea unui inamic şi forţarea lui să capituleze sau să

caute un acord de pace. Scopul autorilor lor este de a demoraliza societatea pe care

o consideră inamică, de a sparge solidaritatea socială şi naţională, de a paraliza

mecanismele ce îi asigură funcţionarea (transporturi, comunicaţii, informaţii,

sănătate, etc.) şi de a destabiliza şi desfiinţa instituţiile ei fundamentale. În acest

scop, aceştia se folosesc de atacuri ucigaşe, plănuind explozii, incendii, răspândire

a bolilor, răpiri şi alte acte de sabotaj sau activităţi criminale.

Fiecare conflict are parametrii săi distinctivi care necesită soluţii specifice,

potrivite respectivelor condiţii de timp şi loc şi implică „tăierea unui nod gordian”

de considerente bine înrădăcinate, tehnici ştiinţifice şi arta diplomaţiei.

BIBLIOGRAFIE:1. MIRCEA MALIŢA – „JOCURI PE SCENA LUMII. CONFLICTE, NEGOCIERI,

DIPLOMAŢIE”2. MIRCEA MALIŢA – „DIPLOMAŢIA”