MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI JURNALISM

CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE, POLITOLOGIE ŞI ISTORIE

Tema:

CONFERINŢELE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Elaborat de studentul

a anului II:

OLEACOV Sergiu

Coordonator ştiinţific:

TIHONOV Ludmila,

doctor, confenţiar universitar

CHIŞINĂU – 2015

2

CUPRINS

PLANUL PREZENTĂRII ......................................................................................................... 3

I. CONFERINŢA DE LA PARIS ............................................................................... 4

II. CONFERINŢA DE LA WASHINGTON ............................................................... 8

III. CONFERINŢA DE LA GENOVA (1922) ............................................................... 11

IV. TRATATUL DE LA RAPALLO ............................................................................ 13

V. TRATATUL DE LA LOCARNO ........................................................................... 15

VI. CONFERINŢA DE LA VIENA ............................................................................... 16

VII. MICA ÎNŢELEGERE .............................................................................................. 18

VIII. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ .............................................................................. 21

IX. PACTUL KELLOG-BRIAND ................................................................................. 23

X. PROTOCOLUL DE LA MOSCOVA ..................................................................... 25

XI. CONFERINŢA DE LA GENEVA (1932) .............................................................. 27

XII. ACORDUL DE LA MUNCHEN ............................................................................. 29

XIII. PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV .................................................................. 31

BIBLIOGRАFIE ......................................................................................................................... 33

3

PLANUL PREZENTĂRII

1. Data, locul

2. Statele participante

3. Ordinea de zi

4. Deciziile

5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale ori a unor state în parte

6. Personalităţi

4

I. CONFERINŢA DE LA PARIS

I.1. Data, locul

Conferinţa de Pace de la Paris: 18 ianuarie 1919 - 21 ianuarie 1920. Preşedintele

Conferinţei a fost proclamat delegatul Franţei, ţară gazdă: Georges Clemenceau.

I.2. Statele participante

Au participat 27 de state, 4 dominioane şi India. Conferinţa a reunit peste 1000 de

delegaţi, fiecare delegaţie fiind alcătuită din sute de colaboratori (militari, diplomaţi, jurişti,

istorici, oameni de ştiinţă şi tehnicieni). Nu au fost invitaţi nici reprezentanţii ţărilor învinse

(Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia), nici cei ai Rusiei unde fusese instalat regimul

comunist.

I.3. Ordinea de zi

Drept obiectiv era dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea

complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.

I.4. Deciziile

Prevederi militare:

- efectivul armatei germane era fixat la 100 000 de oameni, iar corpul de ofiţeri era limitat la

4000;

- serviciul militar obligatoriu era interzis;

- se interzicea Germaniei să aibă artilerie grea, tancuri, submarine, aviaţie militară;

Art. 231 din tratatul de la Versailles stabilea că:

“Guvernele aliate şi asociate afirmă, iar Germania acceptă răspunderea Germaniei şi a

aliaţilor săi pentru toate pierderile pe care le-au suferit guvernele aliate şi asociate precum şi

compatrioţii lor ca urmare a războiului de agresiune îndreptat împotriva lor de Germania şi aliaţii

ei”.

Această aşa-numită clauză a vinovăţiei de război a reprezentat baza morală pentru

pretenţiile aliaţilor ca Germania să plătească reparaţii de război.

Principala dificultate era să se stabilească cât poate şi cât trebuie Germania să plătească, şi

cum se vor împărţi aceşti bani între aliaţi.

Wilson se pronunţa pentru stabilirea unor reparaţii care să ţină cont de resursele

Germaniei de a le putea achita. Dar, opinia publică din Franţa şi Marea Britanie dorea “să stoarcă

lămâia germană până încep să-i chiţăie sâmburii.” Acest lucru avea un dublu scop: să ajute ţările

5

aliate să acopere cheltuielile de război şi să reducă Germania pentru ani buni la o situaţie precară

din punct de vedere economic.

S-au lansat cifre astronomice ca reparaţii de război. În cele din urmă, la sugestia lui Lloyd

George, s-a constituit o Comisie pentru Reparaţii pentru a stabili cifra reală. În anul 1921

Comisia pentru Reparaţii a recomandat în sfârşit cifra de 132 miliarde mărci-aur. Încercările de a

determina Germania să plătească aveau să marcheze relaţiile internaţionale pentru următorii zece

ani. De asemenea, tratatul obliga Germania la “restituiri”, prin care trebuia să înapoieze operele

de artă luate din Franţa şi Blegia în perioada 1870 – 1871 şi 1914 – 1918.

Tratatul cu Austria de la Saint Germain (10 septembrie 1919):

- Austria recunoştea graniţele tuturor statelor vecine ( Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia );

- Boemia, Moravia şi Slovacia formau Cehoslovacia;

- Polonia a primit Galiţia;

- Slovenia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina au intrat în componenţa statului sârbo-croato-

sloven;

- Italia primea Tirolul de sud fără portul Fiume, Zara şi câteva insule din apropierea coastei

dalmate;

- demobilizarea armatei; reducerea forţelor armate până la 30 000 de soldaţi;

- Austria nu putea să mai deţină aviaţie militară, tancuri, artilerie grea, flotă de război;

- se interzicea Anschluss-ul ( art. 88 ).

Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919):

- Bulgaria ceda Greciei Tracia occidentală, pierzând astfel ieşirea la Marea Egee;

- Graniţa româno-bulgară era stabilită potrivit clauzelor înscrise în tratatul de pace de la

Bucureşti din 1913;

- Cadrilaterul (partea de sud a Dobrogei) revenind României;

- armata nu putea depăşi 20 000 de oameni;

- serviciul militar obligatoriu a fost interzis;

- Bulgaria nu mai putea deţine aviaţie militară sau flotă de război.

Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920):

- Ungaria recunoştea graniţele şi independenţa noilor state care

- se constituiseră sau îşi desăvârşiseră unitatea de stat ca urmare a prăbuşirii Imperiului

Habsburgic;

6

- Art. 45 din tratat confirma unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu

România;

- demobilizarea armatei;

- interzicerea serviciului militar obligatoriu;

- menţinerea unei armate de numai 35 000 de oameni;

- Ungaria nu putea deţine aviaţie militară, tancuri, artilerie grea, flotă de război.

Tratatul cu Turcia de la Sevres (10 august 1920):

- potrivit tratatului de la Sevres strâmtorile Bosfor şi Dardanele (care făceau legătura între

marea Neagră şi Marea Mediterană) erau declarate libere pentru trecerea vaselor

comerciale şi militare ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât şi pe timp de război.

- respectarea regimului strâmtorilor era încredinţată unei Comisii Internaţionale formată

din reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei, Japoniei, SUA (în cazul şi la data când ele vor

dori să ia parte), Rusiei, Greciei, României, Bulgariei şi Turcia.

- Rusia, Bulgaria şi Turcia urmau să-şi trimită delegaţii în Comisie numai în cazul intrării

lor în Societatea Naţiunilor.

- Turcia a fost redusă la Asia Mică şi la litoralul european al Constantinopolului.

- teritoriile arabe stăpânite de Imperiul Otoman au revenit sub mandat Marii Britanii şi

Franţei ( Franţei i-au revenit teritoriile de azi ale Siriei şi Libanului iar Marii Britanii i-au

revenit actualele teritorii ale Israelului, Iordaniei şi Irakului ).

- zona de est a Traciei, peninsula Gallipolii, Smirna şi mai multe insule din Marea Egee au

revenit Greciei.

Revoluţia naţională condusă de Mustafa Kemal Ataturk va impune anularea tratatului de

la Sevres şi încheierea unui alt tratat de pace la Lausanne (1923). Noul tratat a fost prima

revizuire semnificativă a tratatului de pace. În urma războiului cu Grecia, Turcia a redobândit

Tracia de est, Smirna şi insulele din Marea Egee.

I.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Prin condiţiile tratatului de la Versailles, Germania trebuia să devină un stat incapabil de a

mai declanşa un nou război. Tratatul de la Versailles a fost considerat de germani un dictat impus

prin forţă. Germania a trebuit să semneze tratatul de la Versailles fără a-l discuta, ceea ce a rănit

profund orgoliul naţional. Revizionismul german se va manifesta în forţă după venirea lui Adolf

Hitler la putere (1933).

7

I.6. Personalităţi

David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie 1945,

Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în

Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.

Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie

1856 - 3 februarie 1924) a fost cel de-al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite ale

Americii (1913 - 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit şi un bun istoric şi un

specialist în ştiinţe politice.

8

II. CONFERINŢA DE LA WASHINGTON

II.1. Data, locul

Conferinţa de la Washington: 1 noiembrie 1921 – 6 februarie 1922. Este o reuniune

internaţională convocată din iniţiativa Statelor Unite.

II.2. Statele participante

Au participat Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite (la dezbaterea unor

probleme au luat parte şi Belgia, Olanda, Portugalia şi China).

II.3. Ordinea de zi

- dezarmarea navală;

- problemele Extremului Orient şi Pacificului;

- statutul juridic al noilor mijloace de luptă.

II.4. Deciziile

Tratatul de neagresiune pentru Pacific, denumit şi Tratatul celor patru puteri, semnat la 13

decembrie (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Japonia), care prevedea:

- respectarea reciprocă a drepturilor dobândite de statele respective în zonă;

- organizarea de consultări în caz de diferend.

- Tratatul avea o valabilitate de 10 ani;

Tratatul cu privire la îngheţarea înarmărilor navale, denumit şi Tratatul celor cinci puteri,

semnat la 6 februarie (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia). Tratatul prevedea:

- proporţiile între navele de linie;

- statu-quo în ceea ce priveşte fortificarea posesiunilor insulare ale Statelor Unite, Marii

Britanii şi Japoniei în Pacific.

Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

- SUA şi Anglia - 525.000 tone

- Japonia – 315.000 tone

- Franţa şi Italia 175.000 tone

Tratatul celor nouă puteri, semntat tot la 6 februarie (Belgia, China, Franţa, Japonia, Italia,

Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Statele Unite), care prevedea:

- respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Chinei;

9

- sprijinirea Chinei să-şi constituie un guvern stabil, care să promoveze politica „porţilor

deschise”;

- cedarea de către China a căii ferate de vest unui grup financiar internaţional;

- angajamentul Japoniei de a începe negocieri cu China şi în vederea retrocedării

Shandungului.

Conferinţa a mai adoptat şi alte documente:

- tratatul dintre Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia relativ la folosirea

submarinelor şi a gazelor toxice în timp de război;

- patru rezoluţii privind necesitatea amendării legilor şi obiceiurilor războiului;

- crearea unui birou de informaţii pentru chestiunile Extremului Orient;

- diverse probleme referitoare la China, cum ar fi: extrateritorialitatea, agenţiile poştale

străine, forţele armate străine staţionate în aceasta ţară, staţiunile TFF, reducerea forţelor

armate chineze etc.

II.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Conferinta de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin

colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la

aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor

tratatelor, le-au făcut vulnerabile şi fragile.

A reglementat problema navala între marile puteri şi problema Pacificului. Profitând de

faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia

şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a preşedintele

Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor deschise”, a

„posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în

iulie 1921.

În urma Conferintei de la Washington în sistemul relatiilor internaţionale are loc o

schimbare a actorilor pe arena internationala, are loc o schimbare de forte intre Marile Puteri in

urma caruia rolul principal il juca SUA.

II.6. Personalităţi

Warren G. Harding (n. 2 noiembrie 1865 – d. 2 august 1923) a fost un politician

american şi cel de-al doauzeci si nouălea presedinte al Statele Unite ale Americi, servind în

funcţie din 1921 până în 1923. A fost al şaselea preşedinte american care a decedat în decursul

10

mandatului său prezidenţial. Republican din statul Ohio, Harding a fost un publicist influent în

domeniul ziaristicii cu un bun simţ al oratoriei înainte de a intra în politică, prima dată în Senatul

statului Ohio (1899 - 1903), iar ulterior ca viceguvernator, de asemenea al statului Ohio (1903 –

1905).

George Clemenceau, i se mai spunea şi „Tigrul”, s-a născut la data de 28 septembrie

1841 în Mouilleron-en-Pareds din Franţa şi a fost politician şi jurnalist, o figură dominantă în

perioada celei de-a Treia Republici Franceze, iar ca prim-ministru (1917-1920) a contribuit

foarte mult la victoria Antantei din Primul Război Mondial şi a înfluenţat stabilirea graniţelor

Europei după război prin Tratatul de la Versailles.

David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26martie 1945,

Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului

Unit în Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.

11

III. CONFERINŢA DE LA GENOVA (1922)

III.1. Data, locul

Conferinţa de la Genova a fost o conferinţa economică şi politică convocată în Genova,

Italia în 1922 (10 aprilie - 19 mai)

III.2. Statele participante

Au participat reprezentanţii ai 34 de ţări

III.3. Ordinea de zi

Trebuiau să discute problemele legate financiare apărute după sfârşitul Primului Război

Mondial. Printre obiectivele conferinţei s-au aflat formularea unei strategii de reconstrucţie a

Europei Centrale şi Răsăritene şi a unei poziţii a statelor capitaliste europene faţa de noul stat

bolşevic rus.

III.4. Deciziile

Printre propunerile făcute la această conferinţă s-a numat aceea a revenirii parţiale la

etalonul aur. „Etalonul aur” fusese abandonat de către băncile centrale europene pentru a permite

guvernelor lor să facă faţă uriaşelor cheltuieli de război din timpul primei conflagraţii mondiale.

După încheierea războiului, finanţiştii erau de acord cu o revenire limitată la o economie bazată

pe etalonul aur, dar doreau ca aurul să fie „conservat” în rezervele statului, adică plăţile curente

să fie făcute doar prin intermediul banilor din hârtie.

Reîntoarcerea parţială la etalonul aur a fost menită să permită băncilor centrale să păstreze

o parte a rezervei valutare în moneda naţională, care ar fi fost în schimb direct convertibilă în

monede din aur. Etalonul aur interbelic era o politică monetară care nu permitea emiterea sau

circulaţia monedelor din aur, liberaliza importul şi exportul de aur, permitea achiziţionarea şi

vânzarea aurului la preţuri fixe şi, deşi guvernele recunoşteau convertibilitatea în aur a

bancnotelor, cursul valutei naţionale nu era garantat în totalitate de rezervele de aur ale băncilor

centrale.

III.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Revenirea la etalonul aur a permis cetăţenilor unor state europene să au primit

permisiunea să-şi preschimbe bancnotele în lingouri de aur. Aceste lingouri nu erau folosite însă

în tranzacţiile curente, ci erau în principal tezaurizate în seifurile băncilor.

12

III.6. Personalităţi

David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26martie 1945,

Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului

Unit în Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.

Gheorghi Vasilievich Cicerin (12/24 noiembrie 1872 – 7 iulie 1936) a fost un

revoluţionar marist şi politician sovietic. El a ocupat funcţia de ministru de externe (Comisar al

poporului) al Rusiei Bolşevice şi Uniunii Sovietice în perioada 1918 – 1930.

13

IV. TRATATUL DE LA RAPALLO

IV.1. Data, locul

Tratatul de la Rapallo a fost o convenţie semnată în oraşul italian Rapallo pe 16 aprilie

1922. Documentele ratificate au fost schimbate la Berlin pe 31 ianuarie 1923. Tratatul a fost

înregistrat în „Seria de Tratate ale Ligii Naţiunilor” pe 19 septembrie 1923. Pe 5 noiembrie a fost

semnat o înţelegere suplimentară la Berlin prin care se extindeau prevederile tratatului germano-

rus de la Rapallo. Documentele de ratificare ale acestei înţelegeri au fost schimbate la Berlin pe

26 octombrie 1923, iar protocolul suplimentar a fost înregistrat la „Seria de Tratate ale Ligii

Naţiunilor” pe 18 iulie 1924. Prevederile tratatului au fost întărite prin semnarea Tratatului de la

Berlin.

IV.2. Statele participante

Germania (Republica de la Weimar) şi Rusia Sovietică.

IV.3. Ordinea de zi

Tratatul de la Rapallo marchează, oficial, normalizarea relaţiilor dintre Germania şi Rusia,

care se pun de acord să „coopereze în spiritul bunăvoinţei reciproce pentru satisfacerea nevoilor

economice”. La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înţelegere amiabilă ce

respecta spiritul Ligii Naţiunilor. În spatele ei se afla însă un acord secret ce-i va permite

Germaniei să-şi încalce obligaţiile impuse prin tratatul de pace de la Versailles. Era primul pas în

drumul Germaniei spre remilitarizare ce se va sfârşi cu un conflict şi mai sângeros decât cel care

tocmai se încheiase.

IV.4. Deciziile

Fiecare dintre părţi renunţa la orice pretenţie teritorială sau financiară faţă de cealaltă

parte care decurgeau din Tratatul de la Brest-Litovsk semnat la sfârşitul Primului Război

Mondial. Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-şi

antreneze soldaţii pe teritoriul său. În schimb, Germania trimitea în Rusia ofiţeri pentru instruirea

Armatei Roşii. La prima vedere, Germania pare a fi partea mai avantajată de acest acord. Însă

Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înţelegerii secrete, profitând la maxim de

expertiza oferită de ofiţerii germani şi specialiştii în industria de armament. Asta s-a văzut foarte

clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulţi dintre ofiţerii sovietici formaţi sub

specialiştii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din

industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său

Aliat.

14

IV.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu

fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatul, Germania recunoştea

guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoţând astfel Uniunea Sovietică din

izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918.

Teoretic, Armata germană era limitată la 100.000 de soldaţi. Pe hârtie, ea era formată din

24.000 de ofiţeri, 38.000 gefreiter (fruntaşi) şi 38.000 de soldaţi. Germanii au găsit însă

modalitatea de a depăşi limita impusă la Versailles. Astfel, în Germania au fost înfiinţate mai

multe organizaţii paramilitare precum gărzile patriotice, organizaţiile de tineret, patrule de

graniţă etc. Aceste organizaţii nu puteau fi controlate de Comisia Aliată, aşa că Germania a

putut să antreneze ilegal zeci de mii de ofiţeri. Acestora li se adaugă oamenii pregătiţi în secret în

Uniunea Sovietică.

IV.6. Personalităţi

Gheorghi Vasilievich Cicerin (12/24 noiembrie 1872 – 7 iulie 1936) a fost un

revoluţionar marist şi politician sovietic. El a ocupat funcţia de ministru de externe (Comisar al

poporului) al Rusiei Bolşevice şi Uniunii Sovietice în perioada 1918 – 1930.

Walther Rathenau (n. 29 septembrie 1867, Berlin – d. 24 iunie 1922, Berlin-Grunewald)

a fost un industriaş, scriitor şi politician liberal german. Ca urmare a semnării Tratatului de la

Rapallo în calitate de ministru de externe al Republicii de la Weimar, a devenit la două luni după

semnarea acestuia victima unui asasinat politic al organizaţiei Consul.

15

V. TRATATUL DE LA LOCARNO

V.1. Data, locul

Pactul de la Locarno (1925) este un tratat multilateral semnat la Locarno, în Elveţia.

V.2. Statele participante

A avut ca părţi semnatare Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Belgia, Cehoslovacia

şi Polonia.

V.3. Ordinea de zi

Scopul de a garanta pacea în Europa occidentală.

V.4. Deciziile

Graniţele Germaniei cu Franţa şi Belgia, stabilite în cadrul Tratatului de la Versailles, au

fost declarate inviolabile, însă nu şi cele estice. Marea Britanie s-a angajat să apere Belgia şi

Franţa.

V.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Lacuna tratatului a fost lipsa unui angajament al Germaniei de a garanta graniţele statelor

din Europa de est, lăsând astfel deschisă posibilitatea revizuirii. Alte amendamente stipulau

înţelegeri de apărare reciprocă între Franţa şi Polonia şi între Franţa şi Cehoslovacia. Tratatul a

condus la retragerea trupelor aliate din Renania (1930) cu cinci ani înaintea termenului.

V.6. Personalităţi

Sunet Gustav Stresemann (n. 10 mai 1878, Berlin, Imperiul German – d. 3 octombrie

1929, Berlin, Republica de la Weimar) a fost un om politic german, fondator şi lider al Deutsche

Volkspartei (Partidul Popular German), cancelar în 1923 şi ministru de externe din 1923 până la

moartea sa. Figură de marcă în Republica de la Weimar, Stresemann a permis Germaniei să-şi

regăsească greutatea diplomatică şi economică pierdută după Primul Război Mondial, practicând

o politică pragmatică.

Joseph Austen Chamberlain (n. 16 octombrie 1863, Birmingham - d. 17 martie 1937,

Londra) a fost un politician englez, premiat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1925, datorită

contribuţiei sale fundamentale de la Tratatele de la Locarno.

16

VI. CONFERINŢA DE LA VIENA

VI.1. Data, locul

27 martie - 2 aprilie 1924: Viena

VI.2. Statele participante

Regatul României; Rusia Sovietică

VI.3. Ordinea de zi

Ordinea de zi includea la primul punct chestiuni teritoriale. Problema aceasta a fost

respinsă de delegaţia română căci ea nu era mandatată să aducă în discuţie chestiunea Basarabiei.

În concepţia guvernului român, s-ar fi dorit ca aceste tratative să aibă ca bază:

- discuţiile din mai 1922, de la Genova, dintre U.C. Brătianu şi I.G.Duca pe de o parte, şi

Cicerin (ministru de externe al Uniunii Sovietice) pe de altă parte.

- întâlnirea dintre Gherman Pânteal şi Racovski (ambasadorul Uniunii Sovietice la Paris),

din vara anului 1923 de la Paris.

- declaraţia delegaţiei sovietice, din 1923, de la Tiraspol.

VI.4. Deciziile

Ca şi în cadrul celorlalte tratative, delegaţia sovietică, condusă de Krestinski (ministrul

U.R.S.S. la Berlin), declară că "guvernul Uniunii Sovietice şi cel al Ucrainei Sovietice n-au

consimţit niciodată la alipirea Basarabiei cu România, că guvernul URSS priveşte ocuparea

Basarabiei ca o anexare cu forţa a acestui ţinut şi consideră că este necesar ca populaţia

Basarabiei să se exprime prin plebiscit"

Răspunzând declaraţiei sovietice, în conformitate cu precizările lui Brătianu, Langa-

Răşcanu combate aserţiunile sovieticilor cu ajutorul argumentelor istorice şi în numele

guvernului român, respinge plebiscitul întru-cât el este "un mijloc excepţional, bun pentru a

rezolva dificultăţile internaţionale, acolo unde nu este posibil a se stabili prin alt mijloc drepturile

politice. Deoarece populaţia Basarabiei şi-a manifestat în repetate rânduri voinţa sa de a se

realipi de România propunerea plebiscitului are un caracter inutil şi vexatoriu ".

Întrucât opiniile celor două delegaţii nu concordau şi nici nu exista şanşa de a negocia pe

baza unui compromis, conferinţa îşi încheia lucrările fără nici un rezultat.

17

VI.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

După cum se observă, Moscova nu se mulţumea numai cu Basarabia ci dorea şi Bucovina

de Nord, lăsând la o parte lozinca autodetemlinării popoarelor. Ameninţarea lui Krestinski îşi va

dovedi valabilitatea în 1940 când într-adevăr se vor ivi condiţii prielnice pentru a răpi Basarabia

şi a anexa Bucovina de Nord.

Propaganda sovietică legată de Basarabia, a continuat şi după eşuarea tratativelor

românosovietice din 1924. Ea s-a transformat într-un "război rece" şi a scos în evidenţă şi aportul

Partidului Comunist din România.

VI.6. Personalităţi

Constantin Langa-Răşcanu - ministul României la Sofia. A condus delegaţia română la

Conferinţa de la Viena.

Nikolay Nikolayevich Krestinsky (Oct. 13, 1883 – Mar. 15, 1938) a fost revoluţionar

bolşevic rus şi ministrul U.R.S.S. la Berlin.

18

VII. MICA ÎNŢELEGERE

VII.1. Data, locul

Mica Antantă, numită şi Mica Înţelegere a fost o alianţă politică defensivă formată în

1920 şi 1921

VII.2. Statele participante

Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven, denumit

Iugoslavia abia din 1929)

VII.3. Ordinea de zi

Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa

pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.

VII.4. Deciziile

Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi

Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici.

Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă

central europeană, aşa cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era

esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar.

Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi Italia,

care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.

Pentru a apăra pacea şi stabilitatea în zonă şi pentru a crea un spaţiu central european

viabil, era imperativ ca cele două state învinse, Austria şi Ungaria, să se redreseze economic,

deoarece economiile României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu

cea austriacă şi cea ungară.

Încă de la constituire, Mica Înţelegere a făcut demersurile necesare pe lângă Budapesta şi

Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens, România a

renunţat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiţia ca banii să nu fie folosiţi împotriva alianţei,

iar la 14 martie 1924, Franţa, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au

semnat două protocoale destinate reconstrucţiei financiare a Ungariei. În ce priveşte Austria,

protocoalele pentru reconstrucţia economică a acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie

1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.

19

Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi

solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după

încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului.

De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică,

juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de

la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii. Se poate

spune că Mica Înţelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.

Un capitol important din istoria Micii Înţelegeri l-a constituit combaterea agresivităţii

crescânde a nazismului şi fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno

dintre Marea Britanie şi Franţa pe deoparte şi Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica

Înţelegere creează un Locarno central european şi încearcă crearea unui Locarno balcanic, care

să marginalizeze influenţa marilor puteri şi să afirme principiile Societăţii Naţiunilor: egalitatea

în drepturi a statelor participante, garantarea integrităţii teritoriale, rezolvarea litigiilor prin

arbitraj.

Atitudinea concesivă faţă de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităţilor

acesteia faţă de Austria şi apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era

deosebit de iritată de iniţiativele Micii Înţelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia şi

anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraş liber. În aceste condiţii Mica

Înţelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare.

La conferinţa de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan

economic comun. Fiecare stat îşi păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile

economice din interiorul alianţei, până atunci axată mai mult pe latura politică şi diplomatică.

Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale.

Cooperarea economică s-a adâncit odată cu înfiinţarea în 1933 a Consiliului Economic al

alianţei. Erau vizate aplicarea de tarife preferenţiale între cele trei state, un sistem de

contingentare, colaborarea în industrie şi agricultură, camere de comerţ mixte, unificarea

tarifelor pe căile ferate, colaborarea în navigaţia aeriană şi maritimă. Era urmărită circulaţia

rapidă a obiectelor de aprovizionare şi a armamentului. Cehoslovacia a propus formarea unui

cartel industrial care să facă faţă marilor carteluri internaţionale. România acorda Cehoslovaciei

o zonă franco-porto la Galaţi. S-au mai luat măsuri de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre, a

comunicaţiilor feroviare, aeriene, poştale, telefonice, telegrafice şi radiofonice. În ce priveşte

colaborarea pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunţit de mobilizare

20

economică şi industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania şi Italia, care

considerau că astfel statele alianţei duceau o politică agresivă

VII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea păcii, după 1936 principiul forţei se impune

definitiv în relaţiile internaţionale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este subminat

de marile puteri fasciste şi revizioniste. Germania şi Italia reuşesc să spargă solidaritatea alianţei

şi conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria şi Italia.

În acest climat tensionat se constituie un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii

Britanii şi a Franţei, România şi Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă faţă

de Ungaria horthystă, sperând astfel să îşi salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania

anexează Austria, bizuindu-se pe aceeaşi politică concesivă a Marii Britaniei şi a Franţei. În fine,

după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în

relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul

european în patru distruge Mica Înţelegere. În acest fel se deschide drumul larg pentru planurile

expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România

în rândurile Axei.

VII.6. Personalităţi

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948) a fost un om politic ceh şi cel de-

al doilea preşedinte al Cehoslovaciei

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova - d. 17 martie 1941, Cannes, Franţa) a fost

un diplomat, profesor universitar, jurist şi om politic. A fost singurul român care a ajuns

preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a bucurat de

două mandate. Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei, a avut un rol esenţial în

recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu

introducerea ideii de “spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională

bazată pe valorile spirituale şi culturale.

21

VIII. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ

VIII.1. Data, locul

Înţelegerea Balcanică a fost semnată la 9 februarie 1934 în oraşul Atena.

VIII.2. Statele participante

La semnarea tratatului au luat parte reprezentanţii următoarelor state:

- România

- Grecia

- Turcia

- Iugoslavia

*Singura ţară ce nu a participat la aceste alianţe a fost Bulgaria, care deşi nu era o putere,

cu o armata mică, avea mari pretenţii teritoriale

VIII.3. Ordinea de zi

Scopul principal a acestei înţelegeri a fost de a crea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest

spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să îşi poată apăra graniţele împotriva

oricărui inamic.

VIII.4. Deciziile

Art. 1. Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia îşi garantează mutual siguranţa tuturor

fruntarii lor lor balcanice.

Art. 2. Înaltele Părţi Contractante se obligă să se sfătuiască asupra măsurilor de luat în faţa

unor împrejurări ce ar putea atinge interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord.

Art. 3. Prezentul acord va intra în vigoare îndată după semnarea lui de toate Puterile

Contractante şi va fi ratificat cât mai repede cu putinţă: el va fi deschis oricărei alte ţări

balcanice, a cărei aderare va face obiectul unei cercetări favorabile din partea Părţilor

Contractante, şi va avea efect de îndată ce celelalte ţări semnatare îşi vor fi notificat

asentimentul.

VIII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Pactul Balcanic a avut un rol important in ceea ce priveşte corelarea eforturilor

diplomatice ale ţărilor implicate pentru a stavili expansiunea statelor totalitare (Germania, Italia,

22

URSS) în Sud-Estul Europei. Toate ţările de aici erau ameninţate deopotrivă de respectivele

puteri: Turcia si România de URSS, iar Iugoslavia şi Grecia de Germania şi Italia.În urma

intervenţiei Marilor Puteri, în 1940, când ţările Înţelegerii Balcanice au fost chemate să ajute

Romania, nu au reuşit să-şi uneasca eforturile politice, diplomatice si militare şi astfel alianţa s-a

prăbuşit. A ramas, însă, ca un exemplu de cooperare diplomatică ce poate demonstra oricând că

Balcanii nu au avut totdeauna rolul de butoi cu pulbere în naşterea unor conflicte militare. Foarte

important este faptul că de atunci legătura între cele patru state a devenit foarte puternică iar în

ajunul celui de-al II-lea război mondial aceste ţări şi-au ridicat diplomaţii acreditaţi la nivel de

ambasadori. Era un semn de recunoaştere al saltului produs în evoluţia raporturilor bi- şi

multilaterale din zonă.

VIII.6. Personalităţi

Demetrios Maximos (născut-1873, decedat-16 octombrie 1955), fost ministru de externe

al Greciei între 10 martie 1933 şi 3 martie 1935. A fost semnatarul pactului Înţelegerii Balcanice

din partea Greciei.

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, d. 17 martie 1941) a fost un diplomat, jurist,

profesor şi om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru

plenipotenţiar, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.Iniţiatorul Pactului Balcanic.

Tevfik Rüştü Aras (n.1883, d.4 ianuarie 1972) a fost ministru de externe al Turciei. A

semnat din partea Turciei pactul Înţelegerii Balcanice.

Bogoljub Jevtic (n.24.12.1886 d.1960) - diplomat , politician şi om de stat sârb şi

iugoslav.A fost ambasador plenipotenţiar al Iugoslaviei în Albania , Austria şi Ungaria,ministrul

Curţii şi ministrul Afacerilor Externe .

23

IX. PACTUL KELLOG-BRIAND

IX.1. Data, locul

Pactul Kellogg-Briand a fost semnat la Paris, pe 27 august 1928

IX.2. Statele participante

Pactul a fost semnat de reprezentanţii următoarelor state:

- Australia

- Belgia

- Canada

- Cehoslovacia

- Franţa

- Germania

- India

- Statul Liber Irlandez

- Italia

- Japonia

- Noua Zelandă

- Polonia

- Africa de Sud

- Regatul Unit

- Statele Unite

Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de naţiuni, printre care si România.

IX.3. Ordinea de zi

Scopul principal al Pactului de la Paris a fost legiferarea "renunţarii la război ca

instrument al politicii naţionale."

IX.4. Deciziile

Art.1. Înaltele Părţi Contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective că

condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaţionale şi renunţă la el ca

instrument de politică naţională în relaţiunile lor mutuale.

24

Art.2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor diferendelor

sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi între ele, nu va

trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.

Art.3. Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi Contractante desemnate în preambul,

conform cerinţelor constituţiilor lor respective şi va lua efect de îndată ce toate instrumentele de

ratificare vor fi fost depuse la Washington

IX.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

- În Statele Unite a devenit parte a Constituţiei, fiind inclus în articolul 6;

- Pactul Kellogg-Briand nu a reuşit să-şi atingă scopul nobil de împiedicare a războiului şi

nu a contribuit la menţinerea păcii internaţionale;

- pactul a fost un important tratat multilateral;

- pactul a servit ca bază legală pentru crearea noţiunii de crimă împotriva păcii;

- Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată şi lărgită în Carta Naţiunilor

Unite.

IX.6. Personalităţi

Aristide Briand (1862-1932) a fost un conducător politic clasic al celei de-a III-a

Republici. Începându-şi cariera ca agitator de stânga, el a ajuns membrul permanent al

cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar mult mai des ca ministru de externe

(funcţie în care a servit în paisprezece guverne). Briand a recunoscut încă din start că poziţia de

relativă superioritate a Franţei vizavi de Germania începuse să se erodeze şi a ajuns la concluzia

că împăcarea cu Germania era cea mai bună soluţie pentru securitatea Franţei pe termen

lung.[…] Briand a înţeles că, dacă Franţa nu urmărea reconcilierea, aceasta tot avea să fie

realizată până la urmă prin presiunile anglo-saxone şi prin forţa crescândă a Germaniei.

Frank B. Kellogg (1856-1937) a fost ales senator al Statelor Unite pe listele Partidului

Republican din parte statului Minnesota în 1916. A îndeplinit funcţia de senator din 4 martie

1917 până pe 3 martie 1923. A pierdut votul de realegere în 1922. A fost delegat al Conferinţa

Internaţională a Statelor Americane din Santiago de Chile în 1923, iar între 1923 şi 1925 a fost

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al SUA în Regatul Unit.

25

X. PROTOCOLUL DE LA MOSCOVA

X.1. Data, locul

Semnat în URSS la Moscova la data de 9 februarie 1929.

X.2. Statele participante

- Guvernul Poloniez;

- Guvernul Român;

- Guvernul Letonian;

- Guvernul Estonian;

- Ulterior s-au alăturat: Guvernul Turc şi Lituanian.

X.3. Ordinea de zi

Protocolul Litvinov venea în ideea de menţinere a păcii prin renunţarea la război ca

instrument al politicii naţionale.

X.4. Deciziile

Guvernul Republicii Estoniene, preşedintele Letoniei, preşedintele Republicii Poloniei,

Maiestatea Sa Regele României şi Comitetul Central Executiv al Uniunii Republicilor Sovietice

Socialiste. Însufleţiţi de dorinţa de a contribui la menţinerea păcii existente între ţările lor şi, în

acest scop, de a pune în vigoare fără întârziere între popoarele acestor ţări Tratatul de renunţare

la război ca instrument de politică naţională, semnat la Paris, la 27 august 1928.

Au hotărât să îndeplinească aceste intenţiuni prin efectul prezentului protocol, membrii au

căzut de acord asupra celor ce urmează:

Art.I. Tratatul de renunţare la război ca instrument de politică naţională, semnat la Paris la

27 august 1928, a cărui copie este anexată la prezentul protocol ca parte integrantă a sa, intră în

vigoare între Părţile Contractante după ratificarea zisului Tratat de la Paris din 1928 de către

organele legislative competente ale statelor contractante respective.

Art.II. Punerea în vigoare prin prezentul protocol a Tratatului de la Paris din 1928 în

relaţiunile mutuale ale Părţilor prezentului protocol va fi valabilă independent de intrarea în

vigoare a Tratatului de la Paris din 1928, astfel cum este stipulată prin articolul acestuia din

urmă.

26

Art. III.1. Prezentul protocol va fi ratificat prin organele legislative componente ale

Părţilor Contractante în conformitate cu cerinţele Constituţiilor lor respective.

2. Instrumentele de ratificare vor fi depuse de către fiecare din Părţile Contractante guvernului

Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în termen de o săptămână, cu începere de la data

ratificării prezentului protocol de către partea respectivă.

Art.V. Prezentul Protocol este deschis adeziunii guvernelor tuturor ţărilor. Notificarea

adeziunii definitive va trebui să fie făcută în numele guvernului Uniunii Republicilor Sovietice

Socialiste, care o va notifica tuturor celorlalte Părţi la prezentul protocol.

X.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

În urma semnării protocolului care părea mai mult o iluzie, URSS a urmărit atragerea

investitorilor străini.

Acest protocol a fost instrumentul prin care diplomaţia sovietică, abilă şi răbdătoare, a

încercat şi reuşit în acelaşi timp să creeze iluzia că nu doreşte altceva decât pacea. În plasa

acestei iluzii au căzut mulţi diplomaţi europeni, între care şi Nicolae Titulescu care a avut prea

mare încredere în validitatea documentelor semnate.

X.6. Personalităţi

Maxim Maximovici Litvinov (17 iulie 1876, Białystok, guvernoratul Grodno, Imperiul

Rus (acum în Polonia) – 31 decembrie 1951, Moscova, URSS) a fost un revoluţionar rus şi

diplomat de carieră sovietic de primă importanţă.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost

un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai

multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930;

octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-

1947), deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din

1919) al Academiei Române.

Alberts Kviesis (22 December 1881, Tērvete parish – 9 August 1944, Rigaa) fost un om

şi al treilea preşedinte al Latviei.

27

XI. CONFERINŢA DE LA GENEVA (1932)

XI.1. Data, locul

2 februarie 1932, Geneva.

XI.2. Statele participante

La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS.

XI.3. Ordinea de zi

Rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală.

XI.4. Deciziile

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente

ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse

la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să

ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea

se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi

Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor

de uscat - a fost respinsă.

c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de

armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea

armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea

bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au

condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu

celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor

acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la

Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au

adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit

un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

28

XI.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a

conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care

prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de

agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de

pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care

reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru

apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva

pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

XI.6. Personalităţi

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a

fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (NSDAP), cancelar

al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

Maxim Maximovici Litvinov (17 iulie 1876, Białystok, guvernoratul Grodno, Imperiul

Rus (acum în Polonia) – 31 decembrie 1951, Moscova, URSS) a fost un revoluţionar rus şi

diplomat de carieră sovietic de primă importanţă.

29

XII. ACORDUL DE LA MUNCHEN

XII.1. Data, locul

Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineţii de 30 septembrie 1938, dar a fost datat

29 septembrie, München.

XII.2. Statele participante

Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franţa, Marea Britanie şi Italia.

XII.3. Ordinea de zi

Scopul conferinţei a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland faţă de pretenţiile

teritoriale manifestate de Adolf Hitler.

XII.4. Deciziile

Guvernul cehoslovac, înţelegând că o luptă solitară cu naziştii era fără speranţă, a

capitulat (pe 30 septembrie) şi a fost de acord să se supună acordului. Aranjamentul a dat

Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie şi controlul „de facto” asupra restului

Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe. Pe 30 septembrie, după ce s-a

odihnit, Chamberlain a mers la Hitler şi i-a cerut să semneze un tratat de pace între Regatul Unit

şi Marea Britanie. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea, acesta a fost, în mod

fericit, de acord.

XII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Pe 5 octombrie, Beneš şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al Cehoslovaciei,

înţelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”. După izbucnirea celui De-al

Doilea Război Mondial, a format un guvern cehoslovac în exil la Londra.

Stalin a fost supărat din cauza rezultatelor conferinţei de la München. Sovietele, care

aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simţit trădate de Franţa, care

avea, de asemenea, un tratat de asistenţă militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii şi francezii,

totuşi, au folosit Sovietele mai mult ca ameninţare împotriva Germaniei. Stalin a ajuns la

concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o ţară central europeană naziştilor, pentru a

induce temerea că, în viitor, se va întâmpla acelaşi lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea

30

ca USSR să fie împărţită între puterile vestice şi Axa fascistă. Această convingere a dus la

reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut

drept consecinţă semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.

XII.6. Personalităţi

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a

fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (NSDAP), cancelar

al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9

noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit) a fost un politician britanic care a

îndeplinit funcţia de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937

şi 1940. Este cunoscut pentru politica externă pacifistă, în particular pentru semnarea Acordului

de la München în 1938, prin care a acceptat Germaniei Naziste să anexeze forţat regiunea Sudetă

a Cehoslovaciei. Când Hitler a continuat agresiunile, Regatul Unit a declarat război Germaniei la

3 septembrie 1939, iar Chamberlain a condus guvernul britanic în primele opt luni ale celui de-al

Doilea Război Mondial.

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948) a fost un om politic ceh şi cel de-

al doilea preşedinte al Cehoslovaciei.

31

XIII. PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV

XIII.1. Data, locul

Semnat la Moscova, la 23 august 1939.

XIII.2. Statele participante

Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat de ministrul de externe sovietic Viaceslav

Molotov şi ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin.

XIII.3. Ordinea de zi

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al

Treilea Reich să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută,

de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică

voia să câştige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roşie avea prea

puţini ofiţeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu

mareşalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

XIII.4. Deciziile

Ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele „acoperit”

în procesul expansionist de împărţire în două a ceea ce rămăsese neocupat şi/sau neîmpărţit din

Europa. Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania şi URSS,

semnatarii plenipotenţiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema

delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o

înţelegere expansionistă secretă.

Protocolul adiţional secret (nepublicat): În cazul unor expansiuni teritoriale şi / sau

politice în teritoriile aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera

nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât şi a

Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este

recunoscut de ambele părţi.

În cazul unor expansiuni teritoriale şi/sau politice în teritoriilor aparţinând Poloniei,

sferele de interese, atât ale Germaniei, cât şi ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ

pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă interesul ambelor părţi face ca menţinerea

unui stat polonez independent să fie dorit şi modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat

32

poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice

caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înţelegerii prieteneşti între Germania

şi Rusia (Uniunea Sovietică) .

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică îşi accentuează interesul pentru Basarabia.

Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de acest teritoriu, deci nu are obiecţii faţă de

eventuale schimbări de graniţă în favoarea Uniunii Sovietice;

Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

XIII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale

Consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic

continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea

război mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se

afla sub influenţa Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influenţa Uniunii Sovietice.

Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi

clar stabilită şi recunoscută - mai cu seamă de către Rusia- , cicatriciile pe care aceasta le-a

format pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de un

fundament solid: adevărul cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii, singurul

care poate asigura reunirea spiritelor şi a inimilor.

Adesea se susţine că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost

terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

XIII.6. Personalităţi

Joachim von Ribbentrop (n. 30 aprilie 1893, Wesel, Niederrhein – d. 16 octombrie

1946, Nürnberg) a fost un diplomat şi politician german, membru proeminent al partidului nazist,

care în perioada 1938–1945 a îndeplinit funcţia de ministru de externe al Germaniei; la procesul

de la Nürnberg a fost acuzat, condamnat la moarte şi executat pentru crime de război şi crime

împotriva umanităţii.

Viaceslav Mihailovici Molotov (25 februarie (calendarul iulian)/9 martie 1890

(calendarul gregorian) – 8 noiembrie 1986), sovietic politician şi diplomat, a fost unul dintre cei

mai importanţi conducători ai guvernului sovietic.

33

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne sicontemporane (1648-

1947) Lumina Lex 2001

2. Документы и материалы кануна второй мировой войны. 1937-1939.T.I Москва 1981

3. Documentele Conferinţei de la Viena in Alexandre Cretzianu, La politique du paix de la

Roumanie a l'egard de l'Union Sovietique, Paris, 1954.

Monografii

4. Ciachir Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), pînă în

contemporanietate (1947), Editura Oscar Prinţ Bucureşti 1998

5. Henry Kissenger „Diplomaţia"; Bucureşti 2003

6. Nazaria Sergiu, Istoria relaţiilor internaţionale Parte I 1918-1939; Civitas Chişinău 1999

7. Ţurcanu Ion, Istoria relaţiilor internaţionale Litera International; 2005

Articole de specialitate

8. D„Arborele Lumii” nr. 7, Istoria universală, Art. Hitler şi nazismul; 2003

9. "Unda verde" articol de Aurora Mihacea, www.regielive.ro; 2002

Surse electronice

10. Mircea Brie, Curs istoria relaţiilor international în sec. XX, 1999.

http://istpedia.blogspot.md/2014/01/conferinta-dezarmarii-de-la-geneva.html [Accesat la

30.10.2015].