Discursuri politice din perioada interbelică

Mihuţ Ana-Maria

Nicolae Titulescu Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un

diplomat și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, fost președinte al Ligii Națiunilor.

Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său în Titulești, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obținându-și doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

În 1936, regele Carol al II-lea aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă sa se exileze, să-și părăsească țara. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil prin conferințe și articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941.

Discurs ţinut de Nicolae Titulescu, în calitate de preşedinte al celei de-a 12-a sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor

(Geneva, 7 septembrie 1931) “Deosebita cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal chemându-mă să

prezidez din nou lucrările acestei înalte Adunări, îndepărtându-vă în felul acesta cu totul excepţional de la tradiţia conform căreia acelaşi preşedinte nu poate fi reales, îmi inspiră o recunoştinţă ce nu se poate reda prin cuvinte. Mă voi strădui să vi-o dovedesc, rămânând credincios metodelor folosite anul trecut, încercând să le îmbunătăţesc cât mai mult, pentru ca împreună cu dumneavoastră munca ce o depunem să-şi poată atinge scopul esenţial, adevărata ei raţiune de a fi: eficienţa.

O muncă eficientă, o muncă ce poate fi apreciată nu după eforturi, ci după rezultate, este mai mult ca niciodată indispensabilă în cadrul Societăţii Naţiunilor.

O cumplită neîncredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar şi riscând chiar să se extindă asupra celorlalte domenii. În timp ce de pretutindeni ne parvin ştiri că flacăra încrederii abia pâlpâie gata să se stingă, ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria dacă noi toţi cei întruniţi aici n-am dovedi popoarelor, prin acţiuni concrete vizibile şi rapide, că focul sacru de la Geneva nu este în pericol să se stingă şi că, dacă nu este încă destul de puternic, ca să încălzească lumea, poate totuşi s-o lumineze şi s-o călăuzească. Şi, într-adevăr, o luminează şi o călăuzeşte. Societatea Naţiunilor pare numai la prima vedere o întrunire de oameni care deliberează în Adunare, în Consiliu, în diferite comisii.

În realitate, ea este un spirit şi o metodă, un fel de a gândi şi un fel de a acţiona, un avânt pornit din inimă care permite înţelegerea reciprocă şi o disciplină spirituală care îngăduie apropierea. Societatea Naţiunilor este mai înainte de toate un reflex pe care nu-l poţi dobândi decât participând cu asiduitate la lucrările de la Geneva, dar care, odată dobândit, devine parte din tine, o adevărată bogaţie ce te îndeamnă la acţiune oriunde te-ai afla.

Nu avem pretenţia, noi cei de la Geneva, că deţinem monopolul a tot ceea ce poate fi înfăptuit pentru a menţine pacea şi a realiza apropierea între popoare. Dar a nu recunoaşte că rezultatele obţinute în domeniul înţelegerii internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor sunt rodul spiritului său şi al metodelor sale ar fi o nedreptate, iar a uita acest lucru atunci când îl ştii ar fi să dai dovadă de nerecunoştinţă.

Deci, departe de a considera că rezultatele dobândite pe tărâmul cooperării internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor i-ar sărăci activitatea, dimpotrivă revendic aceste rezultate pentru noi şi le înscriu cu îndrăzneală în bilanţul profiturilor morale ale Societăţii Naţiunilor.

Dar, dacă Societatea Naţiunilor este activă chiar atunci când rămâne nevăzută, cu atât mai mult trebuie să fie activă atunci când privirile lumii sunt aţintite asupra ei. Ştiu că dintotdeauna lumea a fost doritoare de minuni şi că suferinţele de acum nu au făcut decât să sporească această dorinţă firească. Ne găsim, aşadar, datorită mijloacelor noastre limitate şi stării de spirit actuale, într-o situaţie serioasă, pe care trebuie s-o analizăm cu toată luciditatea. Să recunoaştem cinstit că Geneva nu mai este ţara minunilor, dar să dovedim prin faptele noastre că nicăieri mai bine decât aici, nicăieri mai bine decât în sânul Societăţii Naţiunilor dorinţa de colaborare şi fermitate în acţiune nu ar putea da roade mai bune.

Sarcina noastră este anevoioasă, este ingrată, dar nu am putea să ne dăm în lături de la îndeplinirea ei. Suntem păstrătorii celui mai preţios dintre bunuri; cea mai mare speranţă a lumii, ultima ei speranţă, poate, se găseşte în mâinile noastre. Cine dintre noi ar îndrăzni pentru satisfacerea unui interes particular, oricât de legitim ar fi el, să distrugă tezaurul sfânt ce-i este încredinţat spre păstrare? De aceea, în toate discuţiile pe care le vom avea, în cele importante, ca şi în cele de mai mică însemnătate, să avem veşnic în faţă urmările pe care le-ar implica un dezacord sau mărturisirea neputinţei noastre.

Trăim un moment greu: trecerea de la o formă de viaţă colectivă la alta este evidentă, multe adevăruri vechi au pierit; noile adevăruri nu sunt însă destul de clare pentru a se transforma în forţe active.Î n aceste condiţii nu putem să rămânem încremeniţi în formulele trecutului, dar nici nu putem, în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. În situaţia actuală, să păzim cu străşnicie tot ce a fost verificat prin practica trecutului şi să pregătim cu grijă, cu răbdare, poziţiile viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi după multă chibzuială.

Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele patru imperative ale momentului. Să întărim încrederea prin acţiune, s-o temperăm prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată la ea pentru că implică sacrificiul, iată singurul mijloc de a evita primejdia şi de a participa în mod conştient la o evoluţie, al cărei sens şi a cărei amploare nu pot fi determinate cu precizie.

Datoria ne cheamă cu eroism, doamnelor şi domnilor, la un eroism fără strălucire, fără răsplată imediată, la eroismul care aduce incomprehensiune şi critică, la eroismul mut şi neştiut de nimeni al vieţii din tranşee. Da, dar numai că de astă dată suntem în tranşeele păcii, unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva celorlalte într-o bătălie fratricidă, ci unde pentru prima dată luptă toate împotriva unei soarte potrivnice, pe care numai solidaritatea lor de nezdruncinat ar putea-o înfrânge.

Putem oare în faţa acestor lucruri rămâne pesimişti? Niciodată de la criza mondială încoace nu s-a manifestat solidaritatea între naţiuni în mod mai vădit. Să înscriem la pasiv toate pierderile noastre materiale şi să trecem la contul activ această constatare menită să ne îmbărbăteze: suferinţa făureşte în clipa de faţă adevărata înfrăţire a naţiunilor.Nu, nu asistăm la prăbuşirea lumii. Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să ne îndoim de izbândă?

Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce importanţă are faptul că strădaniile primilor muncitori vor fi uitate? Ce importanţă are faptul că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa. Acesta este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.

Mulţumindu-vă, domnule preşedinte al Consiliului, pentru frumoasele cuvinte prin care aţi avut bunăvoinţa să mă salutaţi ca preşedinte al Adunării, nu-mi mai rămâne decât să rostesc acele cuvinte care justifică prezenţa mea în acest post: La lucru!” Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, pp. 376-379

Declaraţia lui Nicolae Titulescu în faţa Subcomisiei pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale

(Geneva, 19 septembrie 1925) 

Acordurile regionale sunt prevăzute, ce-i drept, de către Pact; natura lor este profund diferită de aceea a alianţelor militare dinainte de război. Acordurile regionale sunt însă acte ce trebuie să fie negociate de la guvern la guvern. Societatea Naţiunilor se mărgineşte de a le înregistra, după ce s-a convins că ele nu contravin principiilor Pactului.

Este oare aceasta tot ce trebuie să cerem de la Societatea Naţiunilor? Este oare, în special, singurul rol ce i se poate atribui atunci când speranţele din anul trecut făceau din Liga Naţiunilor pivotul păcii mondiale?Îmi pare că nu.

Este adevărat că Liga Naţiunilor are de partea sa viitorul şi Pactul. Însă viitorul fără alte precizări riscă de a fi confundat cu o ideologie fără influenţă practică imediată. Iar Pactul -, care constituie o chartă a păcii mult mai importantă decât se presupune -, este considerat, de unii, că ar conţine maximum de obligaţii ce ei şi-ar putea asuma, iar alţii ca un instrument care trebuie completat şi fortificat - şi aceia ai Pactului pur şi simplu aşa cum există şi astăzi. [...]

Diferenţierele între frontiere - diferenţieri pe care poate nimeni nu le doreşte, dar care, în aparenţă cel puţin, pot fi create prin simpla succesiune în timp a acordurilor regionale apropiate - justificau, gândesc, temerile mele din trecut şi dorinţa pe care o aveam de a vedea zidindu-se mai mărunt pentru a construi mai solid.Faptele sunt însă fapte. Nu serveşte la nimic de a ne împotrivi lor. [...]Din aceste motive, revenind la ideea mea de anul trecut, m-am hotărât să vă rog de a binevoi să acceptaţi următoarele: “Să se propună Adunării de a invita Consiliul să constituie un comitet de studii, care să cerceteze dacă este posibil să se lege între ele acordurile regionale deja intervenite, sau cele care vor fi încheiate în viitor, Comitetul acesta inspirându-se din marile principii de arbitraj, siguranţă şi dezarmare şi din ideea că, statele membre ale Ligii Naţiunilor, care nu doresc să-şi asume alte obligaţiuni decât cele stipulate în Pact, să aibă facultatea de a limita obligaţiunile lor suplimentare de asistenţă, la ceea ce vor considera - în deplina lor suveranitate - just şi posibil în momentul agresiunii”.

Această propunere îmi pare că ţine cont de preocupările de azi şi în special de următoarele:a) De a nu decide nimic, însă de a studia de pe acum o posibilitate;b) De a afirma credinţa noastră în marile principii care au întrunit asen-timentul unanim al naţiunilor şi care, orice s-ar spune, vor rămâne stăpâne ale vieţii internaţionale de mâine;c) De a da Ligii Naţiunilor, de pe acum, un rol precis, demn de înaltele sale misiuni;

d) De a da fără întârziere şi într-o formă clară, ţărilor care nu dorescsă-şi asume alte obligaţii decât cele din Pact, asigurările necesare că, în afară de Pact, ele vor avea libertatea de a decide în deplină suveranitate, ceea ce le pare just şi posibil în domeniul agresiunii;e) De a da ţărilor care nu pot spera încheierea imediată a unor acorduri regionale în vederea tuturor eventualităţilor, protecţiunea psihologică ce va decurge, pe de o parte din incertitudinea în care se va găsi agresorul, din lipsa unei cunoaşteri exacte a felului în care statele vor exercita obligaţiunile facultative de asistenţă, iar pe de altă parte, protecţiunea psihologică ce se degajează, din simplul fapt al universalităţii Ligii Naţiunilor.Universalitatea nu înseamnă identitate de legături. Precum există state membre ale Ligii Naţiunilor care sunt separate prin distanţe diferite, tot astfel pot şi trebuie să facă parte din comunitatea internaţională – care se va ridica împotriva agresorului - acele ţări care sunt mai mult sau mai puţin legate între ele. Nicolae Titulescu, Discursuri, Studiu introductiv, texte alese şi adnotări Robert Deutsch, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, pp. 264-267

Ion Victor Antonescu

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului investit cu puteri dictatoriale.

Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.

A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai I prin Actul de la 23 august 1944. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.

Marea mişcare legionară de la 6 octombrie 1940 Pe 6 octombrie 1940 un milion de cămăşi verzi au jurat credinţă generalului Ion Antonescu la Bucureşti. În debutul manifestării este un scurt discurs al lui Horia Sima, comandantul Mişcări Legionare, printre foarte puţinele care ne-au rămas.