STATUL SI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ1. Unificarea legislativă

Încheierea primului război mondial a transformat radical statul român, noile provincii integrate în trupul vechiului regat dublându-i teritoriul si potențialul demografic. Procesul de reîntregire a națiunii trebuia însă continuat dincolo de simplul fapt al asezării tuturor provinciilor istorice sub administrație românească, fiind absolut necesară o consolidare pe plan intern si extern a noului stat român. Pe plan intern, cel care interesează aici, se impunea cu necesitate demararea rapidă a unui amplu proces de unificare legislativă, întrucât fiecare dintre provincii venea cu propriul sistem juridic introdus de statul din care făcuse parte (legislație maghiară în Transilvania, legislație austriacă în Bucovina, legislație rusească în Basarabia, legislație românească în Vechiul Regat). Fără un astfel de efort, statutul de stat unitar pe ca si l-a asumat România la sfârsitul războiului ar fi fost practic un concept lipsit de conținut.

Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativă erau două: extinderea aplicării legilor din Vechiul Regat al României în noile provincii si elaborarea unor acte normative noi, cu caracter unic, care să sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramură de drept.

Extinderea legislației avea marele avantaj de a asigura unificarea legislativă într-un ritm rapid, permițând integrarea imediată a noilor provincii în cadrul statului român. Dezavantajul era însă acela că legislația românească nu era adaptată la realitățile economico-sociale din noile provincii, iar în unele situații, ea chiar era inferioară din punctul de vedere altehnicii de redactare. De cealaltă parte, unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative avea avantajul de a crea premise pentru o legislație superioară din punctul de vedere al tehnicii legislative și al conținutului. Marele dezavantaj al unificării prin cea de-a doua metodă era acela că ea presupunea eforturi mari pentru evaluarea părților utile din sistemele juridice existente si pentru sintetizarea acestora, prin urmare necesita o perioadă lungă de timp pentru a fi pusă în aplicare.

În cele din urmă, în procesul de unificare legislativă au fost folosite ambele metode. Dându-se prioritate dispozițiilor constituționale, ideea de revizuire a legislației a triumfat în materie penală, în vreme ce în celelalte domenii a fost preferată calea extinderii vechii legislații românesti. Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate ramurile dreptului, cele mai numeroase fiind legate de domeniul dreptului financiar.

2. Dreptul constituționalConstituția din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,

constituindu-se, practic, într-o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se explică faptul că noul text constituțional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior. În consecință, au fost menținute vechile principii și norme caracteristice monarhiei constituționale parlamentare: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilității monarhului, principiul responsabilității ministeriale, principiul rigidității constituționale, principiul supremației Constituției în raport cu celelalte legi. Acestora le-au fost adăugate însă si câteva noi, asa cum au fost: principiul statului național unitar, principiul naționalizării subsolului și principiul supremației legii si a statului de drept.

Caracterul național unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o continuare firească a prevederii din vechea Constituție care afirma că Principatele Unite Române constituie “un singur stat indivizibil”. Noua formulare reflecta, asadar, pasul înainte făcut prin desăvârsirea unității naționale și de stat a României. Tot în sensul unei continuități trebuie privite și celelalte două caracteristici ale statului păstrate din textul constituțional anterior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului și cea legată de caracterul inalienabil al teritoriului național.

Drepturile si libertățile cetățenești. În noul text constituțional, noțiunea de “român” a căpătat un sens nou, care depășea semnificațiile etnice și confesionale pe care i le conferiseră textul din 1866. Astfel, referirile la “români” nu mai apelau la vechile distincții de factură etnică, lingvistică sau confesională, apropiind sensul noțiunii de conceptul modern de “cetățean”. În titlul referitor la drepturile românilor, sunt enumerate în articole distincte majoritatea drepturilor și libertăților cetățenești: egalitatea cetățenilor în fața legii; libertatea individuală; libertatea conștiinței; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondenței; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiționare;

dreptul de a-i acționa în judecată pe funcționarii publici. A fost menținută în totalitate libertatea presei, prevăzându-se răspunderea civilă solidară a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea tipografiei pentru acele publicații neperiodice ai căror autori sau editori erau necunoscuți. A fost suprimată obligativitatea căsătoriei religioase, instituindu-se totodată egalitatea între sexe. Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condițiile în care femeile urmau să-și exercite drepturile politice. Cu privire la dreptul de proprietate, Constituția din 1923 a menținut caracterul sacru si inviolabil al proprietății, stabilind regula că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție. Constituția din 1923 nu mai definea însă cazurile de utilitate publică, așa cum o făcuse cea din 1866, ci lăsa legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia că proprietarii puteau fi expropriați nu numai pentru cele trei cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale. Potrivit însă modificării aduse în 1917 articolului 19 din Constituția anterioară, conceptul de utilitate publică includea și imperativul dezvoltării gospodăriei țărănești ca bază a producției agricole. Coroborând cele două modificări majore ale textului constituțional din 1866, rezultă că proprietatea a căpătat în 1923 o funcție de utilitate socială, ceea ce îi permitea statului să facă exproprieri pentru a putea pune în aplicare reforma agrară.

Principiul naționalizării subsolului afirmă că statul putea folosi subsolul unei proprietăți pentru lucrări de folos obștesc. Zăcămintele miniere, precum si bogățiile subsolului erau declarate proprietate de stat, în vreme ce căile de comunicație, apele navigabile și flotabile, precum și spațiul atmosferic au fost incluse în domeniul public.

Conform principiului separației puterilor, ConstituŃia din 1923 a menținut cele trei categorii de organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă si judecătorească), declarându-le independente una de cealaltă. Coroborând principiile suveranității naționale, guvernământului reprezentativ și separației puterilor, rezultă că a fost menținut vechiul regim reprezentativ în care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativă.

Puterea legislativă se exercită în continuare în mod colectiv de către Rege și Reprezentanța Națională bicamerală. Lucrările acesteia erau convocate de către Rege, monarhul având atât dreptul de a le convoca în sesiuni ordinare sau extraordinare, cât si pe acela de a dizolva una sau ambele Camere.

Constituția din 1923 acorda dreptul de inițiativă legislativă atât Regelui, cât și Reprezentanței Naționale. Propunerile legislative erau discutate și aprobate de către majoritatea celor două Adunări, după care erau înaintate Regelui spre promulgare. Acesta din urmă își menținea însă pe mai departe posibilitatea de a refuza sancționarea legilor adoptate de Reprezentanța Națională. Membrii celor două Camere erau aleși prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal. Sistemul de vot a încetat să mai fie cel unipersonal, în locul său fiind introdus scrutinul pe listă. Mandatul membrilor celor două Camere era stabilit pentru o perioadă de 4 ani.

Sistemul electoral. În anul 1926 a fost adoptată o nouă lege electorală care, în acord cu textul constituțional, stabilea numărul parlamentarilor, formula de organizare a circumscripțiilor electorale, precum și modul de repartizare a mandatelor din Camera Deputaților și Senat.

Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaților, noua lege venea să înlocuiască principiul reprezentării proporționale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare. Sistemul primei majoritare se întemeia pe următoarea distincție de bază: formațiunea politică ce obținea 40,1% din voturile totale pe țară era declarată grupare majoritară, în vreme ce restul formațiunilor primeau statutul de grupări minoritare. În cadrul mecanismului de atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obținute în fiecare circumscripție, iar acolo unde una dintre grupări obținea majoritatea absolută (cel puțin 50 % din voturi), respectiva grupare primea în circumscripție numărul de mandate conform procentului obținut. În continuare, din numărul total al mandatelor pe țară, se scădea numărul mandatelor atribuite în circumscripțiile în care se realizaseră majorități absolute, iar mandatele rămase din aceste circumscripții, împreună cu mandatele rămase din circumscripțiile în care nici o grupare nu obținuse majoritatea erau împărțite astfel: 50 % dintre mandate reveneau grupării declarată majoritară la nivel național, ceea ce constituia prima electorală; 50 % din mandate erau împărțite proporțional cu procentajele obținute în alegeri, între beneficiarii acestei jumătăți din numărul mandatelor fiind inclusă si

gruparea majoritară; grupările politice care nu obțineau cel puțin 2% pe țară nu luau parte la această împărțire a mandatelor.

În ceea ce îi priveste modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituția prevedea două modalități: unii erau aleși, alții erau considerați membri de drept. Senatorii alesi erau desemnați astfel:

a) o parte dintre ei erau alesi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal; la alegeri toate mandatele din fiecare circumscripție electorală reveneau partidului care obținea cele mai multe voturi (sistemul majorității relative);

b) o parte erau aleși de către membrii consiliilor județene și comunale (urbane și rurale), întruniți într-un singur colegiu pe fiecare județ, astfel încât era ales câte un senator pentru fiecare județ;

c) o parte erau alesi de către membrii camerelor de comerț, de industrie, de muncă și de agricultură, reuniți în colegii separate, astfel încât pentru fiecare județ erau aleși câte patru senatori;

d) ultima parte era formată din senatori aleși de către universități, din sânul lor, prin votul profesorilor, astfel încât fiecare universitate alegea câte un senator. Senatorii de drept erau: mitropoliții țării; episcopii eparhioți ai bisericilor ortodoxă și greco-catolică; conducătorii confesiunilor religioase recunoscute de stat; presedintele Academiei Române; fostii prim miniștri și foștii miniștri cu mandate de peste 6 ani; foștii presedinți ai Camerelor Legislative care deținuseră această poziție mai mult de 8 sesiuni ordinare; foștii senatori și deputați aleși în cel puțin 10 legislaturi; foștii presedinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție care ocupaseră această funcție mai mult de 5 ani; foștii presedinți ai Adunărilor Naționale de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia care au declarat Unirea; generalii în rezervă și în retragere care exercitaseră comanda trupelor pe front cel puțin de 3 luni sau care se aflaseră în această poziție cel puțin 4 ani pe timp de pace.

Modul de alegere a membrilor Senatului, reflectă preocuparea autorilor textului constituțional de a transforma această cameră a legislativului într-un corp tehnic. Format din persoane care au acumulat experiență profesională grație înaltelor funcții deținute în stat, acest corp tehnic putea echilibra activitatea Camerei Deputaților, care, fiind aleasă prin vot universal, putea înregistra diverse derapaje legislative.

Puterea executivă aparținea Regelui, care o transmitea pe cale ereditară, în cadrul familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Persoana monarhului a rămas mai departe inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind ministrilor. Constituția nu îi atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind si ele condiționată de contrasemnătura unuia dintre miniștri. În atribuțiile monarhului intrau: întocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor; numirea sau confirmarea în funcții publice; desemnarea persoanei primului ministru; numirea și revocarea miniștrilor; comanda supremă a armatei; conferirea de decorații; emiterea monedei naționale. Asemenea Constituției din 1866, textul din 1923 nu a prevăzut responsabilitatea politică a miniștrilor în fața legislativului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă si penală).

Puterea judecătorească. În articolele consacrate puterii judecătorești, a fost consacrat principiul inamovibilității tuturor

magistraților, condițiile în care urma să opereze aceasta trebuind să fie stabilite printr-o lege specială. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi jurisdicții altfel decât prin lege, precum și crearea unor comisii sau tribunale excepționale.

Principiul supremației legii și a statului de drept a fost pus în practică prin atribuirea contenciosului administrativ puterii judecătorești și prin instituirea controlului judecătoresc asupra constituționalității legilor. Conform noii Constituții, instanța de contencios putea anula orice act ilegal al unei autorități administrative care vătăma pe un cetățean sau putea obliga organul administrativ/funcționarul vinovat de săvârsirea actului ilegal la plata de daune până la data restabilirii dreptului celui vătămat. În ceea ce privește controlul constituționalității legilor de către instanțele de judecată, acesta avea o istorie mai veche, instanțele care judecaseră până la acea dată cazurile de neconcordanță a legilor ordinare cu prevederile constituționale, adoptând soluții pentru fiecare caz în parte, fără a se institui un principiu de drept. Noul text constituțional a eliminat posibilitatea pronunțării instanțelor inferioare asupra caracterului neconstituțional al legilor, stabilind că singura instituție care

are competența materială a judecării acestor cazuri este Curtea de Casație și Justiție, în secțiuni reunite. Această din urmă prevedere constituia o adâncire în aplicarea principiului separației puterilor în stat, Curtea de Casație și Justiție putând doar să declare neconstituțională legea în cauza respectivă, în vreme ce Camerelor Parlamentului le revenea datoria de a modifica sau abroga legea incriminată, astfel încât aceasta să fie în acord cu Constituția.

Tot în vederea asigurării supremației Constituției și a legalității a fost organizat Consiliul Legislativ, un organism alcătuit din juriști de înaltă calificare care avea ca sarcină controlul preventiv al constituționalității legilor. Funcționarea instituției se baza pe obligativitatea ca toate proiectele de lege, precum si regulamentele de aplicare a legilor să fie supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ, preventiv si nu deliberativ.

3. Dreptul administrativ3. 1. Administrația centrală

În linii generale, Constituția din 1923 a menținut principiile constituționale introdusese prin actul fundamental din 1866, însă a venit și cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în principal, despre consacrarea cutumelor constituționale care s-au cristalizat în jumătatea de secol care a despărțit cele două momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au rămas și ele aproape identice, singurele modificări notabile făcând referire la instituția Guvernului. Ulterior, prevederile constituționale în cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2august 1929), prin intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitară și mecanisme funcționale similare.

Presedintele Consiliului de Ministri a căpătat, cu prilejul adoptării noului text fundamental, consacrarea constituțională de care avea nevoie. În mod constituțional acum, el era însărcinat de către Rege cu alcătuirea Guvernului, deținând în continuare presedinția Consiliului de Ministri. Presedintele era, totodată, seful ierarhic al unui număr de servicii înființate pe lângă instituția Presedinției; rolul acestora fiind acela de a-l sprijini în activitatea de conducere a Guvernului si de coordonare a activității ministerelor. În lipsa titularului funcției de Presedinte, locul său era deținut în mod interimar de către cel mai vechi ministru sau de către un alt ministrul care deținuse în trecut presedinția Consiliului.

Instituția Consiliului de Miniștri a obținut și ea recunoaștere legală, devenind acum organul executive colegial în cadrul căruia se întruneau miniștrii pentru a stabili politica generală a țării. În componența sa intrau atât miniștri cu portofoliu, cât și miniștri fără portofoliu. Având rolul de a conduce și coordona politica generală a Guvernului, primul ministru putea fi ministru fără portofoliu; de regulă, însă, el ocupa unul dintre portofolii, adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniștri aveau în subordine subsecretari de stat, însărcinați cu atribuții preponderent administrative. Înființarea acestora a avut loc imediat după încheierea războiului. Primul a fost Subsecretariatul refacerii și aprovizionării, organizat în anul 1920, pentru ca în anii următori să își facă apariția altele noi, la Finanțe, Interne, Agricultură și Domenii, Comunicații și Presedinția Consiliului de Ministri.

Între 1918 si 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcție de tradiție, interese de moment și interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în perioada anterioară. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totusi și o parte pozitivă: în contextul războiului și al dificultăților apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis structurarea și restructurarea rapidă a departamentelor ministeriale în funcție de necesități. Odată cu încheierea tranziției, Guvernul trebuia asezat însă pe noi baze organizatorice și funcționale, adaptate la condițiile pace, care să îi permită să-și pună în practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care și-a propus mai multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunțat mai sus. Astfel, legea a urmărit asigurarea unității de acțiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai ușoară a activității ministerelor; înglobarea în activitatea ministerelor a unor funcții noi ale statului; reducerea numărului ministerelor; desconcentrarea, în limitele posibilităților, a serviciilor centrale.

Urmare a Legii din 1929, ministerele au rămas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului, având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind lipsite de

personalitate juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanțe, Justiție, Instrucție Publică și Culte, Armată, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Lucrări Publice și Comunicații, Muncă, Sănătate și Ocrotiri Sociale. În ceea ce priveste organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică și obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimentelor interne în: direcții-servicii-secții-birouri.

3. 2. AdministraŃia localăConstituția din 1923 a menținut ca unități administrativ teritoriale județele și comunele,

acestora fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-și satisface interesele prin intermediul consiliilor alese. Ea a lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea numărului, întinderii și subdiviziunilor administrativ teritoriale ale județelor și comunelor. Așadar, spre deosebire de Constituția din 1866, ea a renunțat la stipularea expresă a existenței plaselor, lăsându-i astfel Parlamentului libertatea de a o menține sau de a o desființa, în funcție de necesități. Tot din analiza acestor prevederi rezultă că textul constituțional bloca o eventuală inițiativă de înființare a unor diviziuni teritoriale superioare județelor. În acest fel, se dădea un răspuns negativ numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea țării pe baze regionale și se dădea un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze viitoarea unificare administrativă a țării.

3. 1. Evoluția legislației în domeniul administrației publice localeOrganizarea și funcționarea administrației publice locale în România interbelică a fost marcată

de trei mari etape, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unui act normativ: Legea de unificare legislativă din 1925, Legea de organizare administrativă din 1929 și Legea administrativă din anul 1936.

Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declarațiilor autorilor săi, legea particularităților regionale și a descentralizării administrativ-teritoriale. În realitate însă, ea a avut un profund caracter centralizator, ignorând realitățile administrative antebelice din Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina, unde autonomia administrativă fusese mult mai largă. Legea nu a făcut altceva decât să extindă regimul administrativ din Vechiul Regat în noile provincii, dând astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică față de asigurarea unității politico-teritoriale a statului. În plus, în ciuda semnalelor venite din partea specialiștilor, ea a păstrat defectele tehnico-legislative moștenite din perioada antebelică și a înlăturat o serie de reglementări benefice, acceptate cu dificultate de legislativele anterioare (de exemplu, eliminarea consilierilor de drept si punerea în sarcina primarului doar a atribuțiilor de reprezentant al comunității locale).

Este totusi de reținut tendința legislativului de a crește importanța tutelei a posteriori în defavoarea, celei a priori.

Legea de unificare din 1929 a realizat, în schimb, descentralizarea administrativă în cel mai înalt grad cunoscut de istoria administrației publice românesti. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerată drept un model de descentralizare administrativă, decât din punct de vedere științific (teoretic). În practică, ea a creat un sistem foarte complicat și greoi, care, din cauza incapacității organelor locale de a face față competențelor primite, a determinat numeroase complicații și chiar a condus la blocaje. Tutela administrativă a fost menținută la fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor administrative descentralizate și asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredințat acum unor Comitete de revizuire, învestite cu contencios administrativ. Modul nou de aplicare a tutelei a descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În consecință, legea a suferit nu mai puțin de 11 modificări, semnificativ fiind faptul că cele mai multe dintre ele au aparținut chiar Parlamentului care a adoptat-o.

Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a Legii din 1925 și cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s-a dovedit a fi viabil în raport cu starea de lucruri existentă. În acelasi timp, ea a urmărit să modifice și să îmbunătățească aspectele lipsite de eficiență din organizarea existentă. Ca principii, legiuitorul și-a propus păstrarea autonomiei administrative, înlăturarea politicianismului din administrație, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului, colaborarea organelor de stat locale cu cele din administrația descentralizată și

controlul legalității activității administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat centralismul administrativ al Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în acelasi timp autonomia locală prin extinderea tutelei jurisdicționale exercitate a posteriori. Controlul de legalitate revenea Curților administrative, în fapt fostelor Comitete de revizie, transformate acum în adevărate instanțe judecătorești de contencios. Tutela a priori a fost semnificativ relaxată, ea urmând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Legea a reglementat foarte eficient dreptul autorităților tutelate de a ataca actele de tutelă.3. 2. Administrația județeană

Organele de conducere ale județului, ca unitate administrativ teritorială descentralizată, au fost: prefectul, președintele Delegației Consiliului județean (pentru scurt timp), Consiliul județean și Delegația Consiliului județean.

Prefectul și-a păstrat în continuare ambivalența funcțională: el era atât șeful administrației județene descentralizate, cât și reprezentantul Guvernului în județ. Numirea sa a rămas să fie făcută mai departe prin Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. În consecință, se afla sub ordinele ministrului de interne, trebuia să se bucure de încrederea acestuia și putea fi revocat oricând din funcție. Puterea și atribuțiile prefectului, în calitate de șef al administrației județene, au fost păstrare la cote înalte: el administra interesele județului; era șeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative și, în acelasi timp, șeful tuturor funcționarilor județeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din 1929. Aceasta a scos din competențele sale atribuțiile de șef al administrației județene, pe care le-a încredințat Președintelui Delegației Consiliului județean. Acesta din urmă era ales de membrii Consiliului județean pe un termen de cinci ani. În felul acesta s-a ajuns la situația ca județul să aibă de fapt doi “prefecți”: unul politic, numit de Guvern, cel care reprezenta interesele generale ale statului; și unul administrativ, ales de Consiliul județean, cel care reprezenta interesele comunității locale județene. Această inovație a funcționat însă foarte puțin timp. În anul 1931, printr-o Lege de modificare a dispozițiilor Legii din 1929, prefectul politic si-a recăpătat atribuțiile de șef al administrației județene, astfel încât el a redevenit la dubla calitate pe care o avusese anterior.

Consiliul județean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit din membri aleși și membri de drept. Cei dintâi erau aleși prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanți ai unor profesii sociale sau funcții administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în capitala județului în sesiuni ordinare și extraordinare. El avea inițiative și decidea în toate problemele de interes județean; întocmea regulamente care prevedeau măsuri și sancțiuni cu privire la administrarea intereselor județului. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret Regal, el urmând să fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizolvare.

Delegația Consiliului județean era alcătuită din membri aleși de către Consiliul județean și era prezidată de către prefect (ce excepția perioadei 1929-1931, în care președinția a revenit președintelui ales al Delegației Consiliului județean). Delegația lua decizii în locul Consiliului, atunci când acesta nu era întrunit; avea dreptul de inspecție și control asupra administrației comunale din județ; supraveghea funcționarea serviciilor administrative județene; reprezenta organul consultativ al prefectului în materie de administrație județeană descentralizată.

Organele de conducere ale județului, ca unitate administrativ-teritorială desconcentrată, au fost: prefectul, Consiliul de prefectură, pretorul și primpretorul.

Prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era seful poliției din județ; în consecință avea dreptul de a da ordine organelor de poliție și de jandarmerie din județ. În același timp, era organul de control și de supraveghere a administrației comunelor din județ. În această din urmă calitate, prefectul: exercita tutela administrativă asupra actelor administrațiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor și a membrilor delegațiilor permanente; avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.

Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcționat pe lângă instituția prefectului. Consiliul era alcătuit din primarul comunei resedință de județ, primul procuror al județului și mai mulți funcționari din serviciile administrative exterioare ale ministerelor.

Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l-a asezat în fruntea plaselor. Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflată sub autoritatea

sa. În locul pretorului, Legea din 1929 a înființat funcția de primpretor, ajutat de mai mulți pretori. Pretorul, apoi, primpretorul, avea atribuții de ofițer al poliției judiciare și de sef al poliției administrative. În această din urmă calitate, el avea obligația să îndrume, să supravegheze și să controleze administrațiile comunale.3. 3. AdministraŃia comunalăOrganizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost împărŃite în douăcategorii: rurale si urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai multe sate. Comunele urbane aufost împărŃite în: comune resedinŃă de judeŃ, comune neresedinŃă de judeŃ si municipii. Criteriile pe bazacărora s-a făcut această împărŃire au fost: numărul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneaucomunităŃile locale pentru întreŃinerea aparatului administrativ, importanŃa lor economică si culturală.Municipiul Bucuresti a beneficiat de o organizare specială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul marede locuitori si importanŃa lui administrativ-politică. Comunele rurale din jurul comunelor urbane puteau fideclarate comune suburbane; în acest fel ele îsi păstrau organizarea administrativă, dar deveneaudependente de administraŃia comunei urbane în privinŃa problemelor edilitare, de salubritate si de ordinepublică. Alături de aceste tipuri, au mai existat si comune balneoclimaterice, care s-au bucurat de untratament special ca o consecinŃă directă a importanŃei lor.Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă si satul. Scopul era acela de aorganiza administraŃia locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune si de a o adapta astfel lanecesităŃile locale. Legea făcea distincŃie între comunele formate dintr-un singur sat si comunele formate dinmai multe sate. Satele au fost împărŃite în sate mici, cu populaŃie sub 600 de locuitori, si sate mari, cu peste600 de locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativădistinctă. Această organizare complicată a fost menŃinută însă numai până în iulie 1931, când organizaŃiilesătesti au fost abrogate.Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeasi pentru toate categoriile de comune. Ele erauadministrate de un primar, un Consiliu comunal, precum si de o DelegaŃie permanentă.Primarul si-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al administraŃiei comunalesi de organ al administraŃiei centrale. În calitate de organ al administraŃiei descentralizate, el administrainteresele comunei, împreună cu celelalte două organe administrative locale (Consiliul comunal si DelegaŃiapermanentă). Unele dintre actele sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autorităŃilecentrale sau reprezentanŃii acesteia la nivel local. În calitate de organ al administraŃiei centrale, primarul erachemat să exercite o serie de atribuŃii de interes general pe care i le încredinŃau legile Ńării. În exercitareaatribuŃiilor sale, primarul dădea decizii, emitea ordonanŃe si încheia contracte pentru administrareapatrimoniului comunei. Până la adoptarea Legii din 1929, primarii erau alesi de către consiliile comunale.Singura excepŃie a fost reprezentată de primarul de municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne

dintre primii trei consilieri care adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea dealegere a primarilor, acestia urmând să fie alesi în funcŃie de modul de organizare a comunităŃii locale.Primarii satelor si primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau alesi prin vot universal; primarii dincelelalte tipuri de comune si primarii municipiilor erau alesi de către Consiliul comunal, dintre membrii săi.Legea din 1936 a revenit însă la modalitatea de alegere prevăzută în Legea din 1925. Prin urmare,începând cu anul 1936, toŃi primarii erau alesi de către consiliile comunale, singura excepŃie constituind-oprimarii comunelor balneoclimaterice care erau numiŃi de prefecŃi.Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ si consultativ. El era format din membrialesi si membri de drept. Cei dintâi erau alesi prin vot universal, de către locuitorii comunei; cei din urmăerau reprezentanŃii unor profesii sau funcŃii administrative stabilite prin Lege. Consiliul comunal aveainiŃiativa si lua decizii în toate problemele de interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri sisancŃiuni cu privire la administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuseînsă tutelei administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea săinfluenŃeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci si prin intermediul membrilor dedrept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve consiliile comunale si de a numi comisiiinterimare.112DelegaŃia permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnaŃi de către acesta.Rolul DelegaŃiei era acela de a Ńine locul Consiliului comunal în intervalul dintre sesiunile ordinare aleacestuia. În consecinŃă, ea exercita toate atribuŃiile Consiliului, mai puŃin pe cele pe care legea i le rezervaîn exclusivitate Consiliului comunal. În plus, DelegaŃia era organul pe care primarul îl consulta în toateproblemele aflate în competenŃa lui.4. Organizarea judecătorească

Instanțele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, curțile cu jurați și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Legea pentru unificarea organizării judecătorești din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum la nivelul întregii țări.

Judecătoriile au rămas instanțe excepționale, întrucât aveau competență civilă, comercială și penală anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripțiile lor teritoriale, cele care au înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era alcătuit dintr-un judecător și unul sau mai mulți ajutori de judecători, în funcție de nevoile serviciului.

Tribunalele funcționau în fiecare capitală de județ, în circumscripția fiecăruia intrând mai multe circumscripții ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din una sau mai multe secții. Fiecare secție avea un președinte, cel puțin doi judecători de ședință, doi supleanți, unul sau mai mulți grefieri, ajutori de grefier și impiegați. În plus, fiecare tribunal trebuia să aibă suficienți judecători pentru îndeplinirea delegațiilor de judecător de instrucție, judecător sindic și judecător tutelar.

CurŃile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului Ńării, s-au înfiinŃat 12 curŃi, fiecare dintre ele avândîn circumscripŃia sa mai multe circumscripŃii ale tribunalelor. CurŃile de apel se compuneau din una sau maimulte secŃii, fiecare dintre ele având un presedinte si cinci consilieri. În vederea executării inspecŃiilor

judecătoresti, a delegaŃiei de procuror general si a prezidării curŃilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia sămai aibă cel puŃin trei consilieri în plus.CurŃile cu juraŃi funcŃionau în fiecare judeŃ. Acestea aveau competenŃa să judece “în toate materiilecriminale”, precum si în delictele politice sau de presă, cu excepŃia cazurilor prevăzute de ConstituŃie.Înalta Curte de CasaŃie si JustiŃie a continuat să funcŃioneze potrivit reglementărilor anterioare.Vechilor competenŃe li s-au adăugat două noi, prevăzute de textul ConstituŃiei: a) dreptul de recurs încasare, prevăzut de ConstituŃie ca o garanŃie în plus pentru justiŃiabili; b) dreptul exclusiv de a judecaconstituŃionalitatea legilor si de a declara inaplicabile legile care erau contrare ConstituŃiei.Pentru instanŃele de fond în locul principiului specializării magistraŃilor, a fost preferat principiulrepartizării anuale a magistraŃilor. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a judecătorilor si a consilierilorde la o secŃie la alta, astfel încât acestia să nu judece doi ani la rând în cadrul aceleiasi secŃii. Procedeulavea în vedere două obiective: a) evitarea specializării magistraŃilor în anumite ramuri de drept si neglijareacelorlalte; b) prevenirea situaŃiei în care aceiasi magistraŃi judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus lacrearea unor relaŃii personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcŃionarea corpului magistraŃilor arămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 si 1913. Judecătorii beneficiau deinamovibilitate, ceea ce însemna că nu îsi puteau pierde funcŃia decât prin demisie. În ceea ce-i priveste peprocurori, acestia se bucurau de stabilitate, singurii inamovibili fiind procurorii Înaltei CurŃi de CasaŃie siJustiŃie. Legea din 1924 a desfiinŃat categoria magistraŃilor-stagiari introdusi prin Legea din 1909 si a revenitla ierarhia anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut si ajutorul de judecător.Indiferent de gradul avut, judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de capacitatesusŃinut la un an după intrarea în magistratură.5. Dreptul civilÎn domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În acelasi timp au fost adoptatesi unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viaŃa economică si socială a Ńării.Unificare legislativă în acest domeniu a fost dificilă, cauza principală fiind reprezentată de caracterulextrem de eterogen al relaŃiilor patrimoniale. Pentru soluŃionarea problemei a fost propusă soluŃia adoptăriiunui nou cod civil. Pentru această misiune, Ministerul JustiŃiei a numit o comisie specială care a redactatproiectul noului cod civil, însă adoptarea lui a fost amânată în permanenŃă, astfel încât problema a rămasnerezolvată. În consecinŃă unificarea s-a realizat în mod treptat si diferenŃiat de la o provincie la alta, astfelîncât la sfârsitul deceniului trei, în Vechiul Regat si în Basarabia se aplicau aceleasi norme de drept civil, învreme ce în Transilvania continuau să se aplice unele normele proprii, de sorginte austriacă si maghiară.113

5. 1. Proprietatea5.1.1. Regimul juridic al proprietăŃii. Reforma agrarăÎn materia proprietăŃii ConstituŃia din 1923 si legislaŃia specială au consacrat concepŃia proprietăŃiica funcŃie socială. Noua concepŃie a fost introdusă pentru prima dată în anul 1917, prin modificarea textuluiConstituŃiei din 1866, si prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Dacă în textul din 1866cauza de utilitate publică era redusă doar la trei situaŃii (pentru nevoile apărării naŃionale, pentruamenajarea căilor de comunicaŃii si pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea înglobasi obiectivul dezvoltării gospodăriei Ńărănesti ca bază a producŃiei agricole. Aceasta a deschis posibilitateaconstituŃională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării reformei agrare.În consecinŃă, după modificarea vechii ConstituŃii, a fost adoptată o serie de legi pentru punerea înpractică a reformei agrare. În prima etapă au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor:Decretul-Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăŃi rurale din Vechiul Regat;Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919 care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul łării dinBasarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania, bazat pehotărârea adoptată de Marele Sfat NaŃional, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege din 7septembrie 1919 pentru reforma agrară din Bucovina. Prin intermediul acestei serii de acte normative, aufost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice, aleinstituŃiilor de mână moartă, cele care aparŃinuseră supusilor statelor străine sau absenteistilor. Au mai fostexpropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietăŃile particulare, conform unei scări progresive carelăsa în proprietatea fiecărui mosier suprafeŃe între 100 si 500 ha. În total au fost expropriate 6.125.789 ha,ceea ce echivala cu aproximativ 66% din suprafeŃele marilor proprietăŃi.După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea legilor deîmproprietărire. La 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru Basarabia; la 17 iulie 1921, Legeapentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentrureforma agrară din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures si Legea pentru reforma agrară din Bucovina.Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte două etape distincte. Prima a fostaceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor despăgubiri. În VechiulRegat, preŃul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu preŃul regional de arendă înmulŃit cu 40; în restulprovinciilor a fost egal cu preŃul mediu al arenzii înmulŃit cu 20. Această primă operaŃie s-a desfăsurat relativrapid întrucât despăgubirile au fost plătite de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea pământurilor decătre stat Ńăranilor si s-a pus în practică mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuriintraseră în proprietatea Ńăranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea ladispoziŃia Ńăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate Ńăranilornu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.

5. 1. 2. Regimul juridic al proprietăŃii asupra subsoluluiLegea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituŃional care stipula dreptul de proprietate alstatului asupra bogăŃiilor subsolului, dar totodată recunostea drepturile câstigate asupra bogăŃiilorcunoscute si exploatate deja. Prin urmare, dispoziŃiile legii urmau să se aplice numai pentru concesionareaterenurilor aflate în proprietatea statului si pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploatasubsolul pe terenul propriu. Întrucât Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922-1928), sistemulde acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton, potrivit concepŃiei“prin noi însine”. Din aceste motive, acŃiunile trebuiau să fie nominative si nu puteau fi transmise străinilorfără aprobarea consiliului de administraŃie. Capitalul acŃionarilor români trebuia să fie de minim 60% dincapitalul social la firmei; 2/3 din membrii consiliului de administraŃie, ai comitetului de cenzori si presedintelepresedintelui consiliului de administraŃie trebuiau să fie români. Legea le permitea totusi si străinilor să îsidesfăsoare activitatea; acestia îsi păstrau toate drepturile anterioare cu condiŃia ca prin intermediul unuiangajament luat faŃă de statul român să se conformeze prevederilor referitoare la raportul capitalautohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor străine, au condus laatacarea sa de către societăŃile europene si americane, statul român fiind supus inclusiv unor presiunidiplomatice pe această temă. Având de-a face cu o presiune internaŃională conjugată, statul român a fostnevoit să accepte modificarea Legii minelor, astfel încât proporŃia capitalului românesc a fost limitată la50,1%. După câŃiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate. La acestrezultat au contribuit mai mulŃi factori: a) dispoziŃiile privind drepturile câstigate i-au redus mult sfera deaplicare; b) capitalul românesc s-a dovedit insuficient susŃinerii investiŃiilor necesare; c) capitalul străin s-aarătat ostil orientării spre naŃionalismul economic. În cele din urmă, declansarea crizei mondiale sicondiŃionarea acordării de credite străine de renunŃarea la politica “prin noi însine” au condus laabandonarea acesteia din urmă si înlocuirea ei cu doctrina “porŃilor deschise”, practicată de noul partidajuns la putere, PNł. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă Lege pentru exploatarea minelor prin care au114fost înlăturate toate restricŃiile anterioare. Conform noii reglementări, concesiunile se puteau acorda oricăreisocietăŃi, autohtone sau străine, cu condiŃia să respecte formele cerute de legile române.5. 1. 3. Regimul juridic al întreprinderilor de statPrin Legea privitoare la comercializarea si controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie 1929,întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărŃite în două categorii: întreprinderi de interesgeneral si întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopoluluistatului, în vreme ce întreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluriprivate. Exploatarea întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât si

cu capitaluri străine, ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40% din capitalul social.5. 2. Regimul juridic al persoanelorCondiŃia juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil, care nu a suferitmodificări majore. Sunt totusi de notat dispoziŃiile Legii din anul 1928 prin care actele de stare civilă aubeneficiat de o reglementare uniformă în toată Ńara, precum si câteva dispoziŃii legale prin intermediul căroras-a redus într-o anumită măsură inegalitatea dintre bărbat si femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prinLegea contractelor de muncă din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să cearăconsimŃământul soŃului pentru a putea încheia o convenŃie de muncă. În acelasi timp, femeia a primit dreptulde a încasa un salariu si de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea incapacităŃii femeii măritate(lege care abroga unele dispoziŃii ale Codului civil si ale Codului de procedură civilă), a fost prevăzut dreptulfemeii de a-si înstrăina bunurile fără autorizarea soŃului.Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante si în regimul persoanelorjuridice. Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea juridică se acorda prin lege. FrecvenŃaconstituirii de asociaŃii, fundaŃii etc. a condus însă la aplicarea sistemului acordării personalităŃii juridice prinprocedură specială în faŃa instanŃelor judecătoresti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legeapentru persoanele juridice (AsociaŃii si FundaŃii), promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în vederenumai asociaŃiile si fundaŃiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerŃ si altorlegi. AsociaŃia era definită drept “convenŃia prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent,contribuŃia lor materială, cunostinŃele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmărestefoloase personale sau materiale”; în vreme ce fundaŃia “este actul prin care o persoană fizică sau juridicăconstituie un patrimoniu distinct si autonom de patrimoniul său propriu, si-l destină în genere, în modpermanent, realizării unui scop de interes obstesc”. Decizia de acordare a personalităŃii juridice se dădea lacererea celor interesaŃi, dar numai după ce se constata că statutele sau actele constitutive, precum sicompunerea organelor de direcŃie si de administraŃie nu intrau în conflict cu dispoziŃiile legii. În acest sens,art. 6 stabilea că nu se poate recunoaste personalitatea juridică a asociaŃiilor si asezămintelor care au “unobiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unuiasemenea scop”. Statul îsi rezerva dreptul de supraveghere si control asupra tuturor persoanelor juridice dedrept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât si măsura respectării bunelormoravuri, ordinei publice si siguranŃei statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerulpublic sau ministerul sub autoritatea căruia funcŃiona fundaŃia sau asociaŃia putea trimite pe administratoriîn faŃa CurŃii de Apel din circumscripŃia unde acestea îsi aveau sediul. Dizolvarea asociaŃiilor si fundaŃiilorputea surveni în trei modalităŃi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii

executive, prin act al Consiliului de ministri, dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordineipublice si siguranŃei statului.5. 3. ObligaŃii si contracteÎn materia obligaŃiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere mai alesmodificarea relaŃiilor dintre creditori si debitori. Lipsa capitalurilor, în perioada refacerii economice de dupăprimul război mondial si în perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a cămătăriei, la procedee deacest tip apelând chiar si unele bănci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar ceimai afectaŃi au fost Ńăranii, care n-au putut obŃine pe recoltele lor câstiguri suficiente pentru a plăti creditelela care mulŃi se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăŃilor a antrenat capitalizarea dobânzilor,mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere puternică a preŃurilor la produseleagricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns astfel să deŃină portofolii putredeuriase, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social.O soluŃie era aceea a valorificării drepturilor de creanŃă prin executarea ipotecilor. Pentru aceasta afost introdusă, la 20 august 1929, Legea pentru libera circulaŃie a bunurilor agricole, prin care era desfiinŃatăinalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri si se permitea scoaterea la vânzare a acestora de cătrecreditori. Scăderea valorii bunurilor imobiliare, ca urmare a crizei, dar si teama guvernanŃilor de o revoltăgeneralizată a satelor au împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, sub presiunea cumulată a categoriilorsociale afectate si a băncilor, a fost adoptat un alt tip de măsuri. La 19 aprilie 1932 a fost adoptată Legea115pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fostreduse cu 50%. DiferenŃa era transformată în creanŃă amortizabilă în 30 ani, cu o dobândă de 4%. La 14aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane, care acorda un moratoriu de5 ani pentru micii proprietari, cu o dobândă de 1%. Ultima Lege de conversiune a datoriilor agricole a fostadoptată în aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50-70%, diferenŃa urmând să fieplătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3 %. În cele din urmă, s-a ajuns la constatarea că Ńăranii suntpractic insolvabili, ceea ce însemna că băncile creditoare ajungeau în situaŃie de faliment. Pentru a se evitaaceastă situaŃie, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca NaŃională,care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. łăranii rămâneau, astfel, datori faŃă de stat, iar pânăla achitarea integrală a datoriilor, proprietăŃile lor erau supuse unui regim de restricŃii.Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări si în metodologia contractului de vânzarecumpăraresi a contractului de consignaŃie. Spre deosebire de litera Codului civil si practica comercială, în

anumite cazuri “s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă preŃul nu eraplătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într-o astfel de situaŃie contractul de vânzare-cumpărare înceta de afi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianŃilor detailisti nu antrena si falimentulangrosistilor sau industriasilor (care astfel îsi puteau valorifica drepturile de creanŃă). S-a extins semnificativcontractul de consignaŃie, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicaŃie. În cazul falimentuluicomercianŃilor, bunurile aflate în consignaŃie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind înproprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel îsi păstra capacitatea economică. Din aceleasimotive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea masinilor pe credit si cu plata în rate. Într-operioadă de inflaŃie si lipsă de lichidităŃi, această lege a jucat un rol pozitiv.5. 4. LegislaŃia munciiLegislaŃia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. Laaceasta au contribuit atât condiŃiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România dupămarea Unire, dar, mai ales, cresterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită dupăunirea Banatului si a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât si climatul internaŃional (revoluŃiabolsevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste si social-democrate, apariŃia principiilor umaniste sinovatoare susŃinute de presedintele american Woodrow Wilson si acceptate parŃial în documenteleSocietăŃii NaŃiunilor si ale altor organizaŃii internaŃionale recent fondate). În consecinŃă, au fost adoptate legisi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluŃionarea conflictelorcolective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor si a femeilor în procesul muncii.Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care presupunea participarea unororgane specializate ale statului si parcurgerea unor termene. Procedura concilierii si arbitrajului a fostinclusă si în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul uneipărŃi de a se supune concilierii si arbitrajului devenea motiv de desfiinŃare a contractului de muncă. La 13aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor si a femeilor.Conformându-se revendicărilor muncitoresti exprimate pe plan intern si internaŃional, legiuitorul a fixatdurata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În acelasi timp, a fost interzisăangajarea la muncă, drept salariaŃi, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu denastere si nu puteau fi concediate în perioada gravidităŃii. În 1929 a fost adoptată prima reglementarecompletă si unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut sia reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă si colectiv de muncă. Aufost detaliate drepturile, obligaŃiile părŃilor si sancŃiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură lalimitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarearegimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente demuncă, invaliditate, maternitate si deces a devenit obligatorie pentru salariaŃi (inclusiv pentru ucenici) atât

în întreprinderile publice, cât si în cele private. ContribuŃiile la fondurile de asigurări urmau să provină dinpartea salariaŃilor, patronilor si statului. În acelasi an a fost adoptată si Legea pentru înfiinŃarea siorganizarea jurisdicŃiei muncii. Pentru a soluŃiona litigiile privind reglementarea, organizarea si ocrotireamuncii, a meseriilor si sănătăŃii lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncăavând competenŃă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura eragratuită, simplă si rapidă, iar salariaŃii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prinasesori alesi de ei alături de reprezentanŃii patronilor si funcŃionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncăera atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul judeŃean.1166. Dreptul penalÎn domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864; transformările profundeproduse în societatea românească după marea Unire au făcut însă necesară adoptarea unor modificări înaceastă materie. Întrucât spectrul problemelor care urmau a fi rezolvate era mai redus decât în domeniuldreptului civil, a fost luată decizia de a se redacta un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau firezolvate atât problemele unificării legislative, cât si cele ale adaptării legislaŃiei în domeniu la noile nevoisociale. După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare, astfel încât el puteaintra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.ł., a consideratprevederile documentului ca fiind inadecvate. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fostadoptat în cele din urmă sub guvernarea liberală, la 18 martie 1936.Până la momentul adoptării noului Cod, au fost elaborate reglementări cu caracter unificator sinormativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenŃia organelor de stat competente. La 17 iunie1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea si reprimarea speculei ilicite. Legea a apărut într-un momentîn care fenomenele negative pe care le viza erau deja în descrestere, întrucât prevederile sale aveau înatenŃie pe “îmbogăŃiŃii de război”, pe speculanŃii de produse de bază din perioada inflaŃiei si unificăriimonetare. Cu acest prilej, au fost incriminate: depăsirea preŃurilor maximale, înselarea cumpărătorilor prinsubstituirea mărfurilor, prin falsificarea sau denaturarea mărfurilor si sustragerea de bunuri. Pentru acestefapte a fost prevăzută sancŃionarea cu amenzi si condamnarea la privaŃiune de libertate.Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viaŃa politică. La 19decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracŃiuni contra linistii publice(supranumită legea Mârzescu, după numele iniŃiatorului ei). Legea a fost elaborată în contextul tensionat alrelaŃiilor politice pe care statul român le întreŃinea în epocă cu Uniunea Sovietică. Refuzând să recunoascăunirea Basarabiei cu România în 1918, aceasta din urmă declansase, prin intermediul Partidului Comunist

Român, afiliat la InternaŃionala Comunistă de la Moscova, diverse acŃiuni politice ostile la adresa României.În contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, InternaŃionala a III-a Comunistă, sub egidastatului sovietic a trecut la organizarea de acŃiuni subversive cu caracter militar pe teritoriu românesc. Planulde operaŃii din august 1924 a prevăzut provocarea unor răscoale si revolte împotriva autorităŃilor românedin Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banat si Transilvania. Concomitent, P.C.R., a început sărăspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România eracalificată drept “stat multinaŃional”, creat pe baza “ocupării unor teritorii străine”. În textele acestora se cereapopulaŃiei să se revolte pentru “eliberarea de sub imperialismul român”, astfel încât să se ajungă la rupereadin statul român a unor provincii istorice românesti.În faŃa acestor ameninŃări, autorităŃile au fost nevoite să adopte mai multe măsuri de apărare aordinei de stat, cea mai importantă fiind Legea Mârzescu. Aceasta a încriminat unele acŃiuni antistataleprecum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale si de stat, intrarea în legături cupersoane sau asociaŃii din străinătate pentru a primi instrucŃiuni si ajutoare în acelasi scop, afilierea laasociaŃii care îndemnau sau organizau acŃiuni împotriva proprietăŃii si persoanelor, executarea de acŃiuni depropagandă în diferite forme, în acelasi scop. ActivităŃile având la origine “comunismul revoluŃionar” erauconsiderate delicte si se pedepseau cu închisoare corecŃională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10 000 la100 000 lei si interdicŃie corecŃională. CompetenŃa judecării unor asemenea fapte aparŃinea instanŃelorcivile; dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, competenŃa aparŃinea instanŃelormilitare. Cu prilejul crizei dinastice, declansate prin renunŃarea la tron a prinŃului mostenitor Carol, în anul1927 (anul morŃii regelui Ferdinand) legea Mârzescu a primit unele adăugiri. Cu această ocazie au mai fostincriminate acŃiunile împotriva persoanei Regelui, a alcătuirii RegenŃei sau a succesiunii legale la tron.Ca urmare a grevei muncitorilor ceferisti de la Atelierele GriviŃa din Bucuresti, a fost promulgatăLegea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933. Prin aceasta guvernul era abilitat sădecreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parŃială pe termen de 6 luni. La 16 martie 1934 si 15martie 1937 au fost adoptate noi legi care autorizau instituirea stării de asediu, de astă dată în contextulintensificării activităŃilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni de la asasinareade către legionari a primului-ministru I. G. Duca, a fost promulgată Legea pentru apărarea ordinei de stat.Prin intermediul acesteia Consiliul de Ministri putea dizolva, prin act de guvernământ, grupările politice carepericlitau ordinea politică sau ordinea socială în stat. Simpla participare la activităŃile unor asemenea grupăriputea fi pedepsită cu închisoare corecŃională si interdicŃie corecŃională.

Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbării radicale aclimatului politic intern si internaŃional. În anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre celedouă mari orientări politice extremiste, comunismul si fascismul, dar si ameninŃările amândurora la adresademocraŃiei parlamentare au sporit în intensitate, până la punctul declansării unor conflicte militare. Ambele117orientări au atacat democraŃia, au elogiat revoluŃia, au promovat violenŃa în viaŃa politică, inclusiv prinasasinate si constituirea de formaŃiuni paramilitare. AmeninŃarea la adresa ordinei de stat democratice anecesitat in consecinŃă noi abordări pe plan juridic. Noul cod penal a reprezentat principalul răspunsul laadresa acestor ameninŃări, el fiind caracterizat de legiuitor drept o “lege fundamentală de apărare socială”.Codul din 1937 a fost redactat în trei părŃi: Cartea I cuprindea dispoziŃii generale; Cartea II-acuprindea dispoziŃii privitoare la crime si delicte; în vreme ce Cartea III-a cuprindea dispoziŃii privindcontravenŃiile. După vechiul sistem din 1864, Codul a împărŃit faptele penale în trei categorii: crime, delictesi contravenŃii, în funcŃie de sistemul pedepselor. Pe lângă pedepsele principale, au mai fost prevăzutepedepse complementarii si accesorii. Având în vedere scopul său declarat, Codul a procedat la oreglementare foarte minuŃioasă a infracŃiunilor. În acest sens, au fost definite trei genuri de infracŃiuni:infracŃiunile de drept comun, care puteau deveni infracŃiuni politice; infracŃiunile politice prin natura lor siinfracŃiunile de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracŃiuni politice. Anumite infracŃiuniau fost scoase din categoria crimelor si trecute în categoria delictelor, dar sancŃiunea delictelor era maiaspră, iar minimul de pedeapsă era mai ridicat. Pe de altă parte, a fost mult restrânsă posibilitateajudecătorului de a reduce valoarea pedepselor.Codul penal din 1937 este remarcabil si din perspectiva tehnicii de redactare. Textele sale suntprecise, iar definiŃiile si conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l-a atins în epoca interbelicăstiinŃa penală românească.6. Procedura civilăÎn domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă adoptat în anul 1864.Modificările aduse după realizarea Marii Uniri în această materie au vizat unificarea organizăriijudecătoresti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii si accelerarea desfăsurării proceselor.În primul rând a fost considerată necesară efectuarea unificarea organizării judecătoresti. O legespecială în acest sens a fost adoptată la 15 iunie 1924, prin intermediul căreia organizarea judecătoreascădin Vechiul Regat a fost extinsă si în noile provincii ale Ńării (vezi supra, Organizarea judecătorească).A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a avut dreptscop unificarea dispoziŃiilor de procedură civilă si comercială, accelerarea judecăŃilor făcute de tribunale sicurŃi de apel, precum si unificarea competenŃei judecătoriilor. În consecinŃă, au fost simplificate uneleproceduri si au fost scurtate unele termene. Astfel, termenul de apel, care înainte era de 30 zile, a fost redus

acum la 15 zile; iar dreptul părŃii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului afost desfiinŃat. Majoritatea prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a acŃiunii în justiŃie.Astfel, petentul a fost obligat să-si precizeze riguros si clar pretenŃiile, să expună mijloacele de probă, să-siredacteze acŃiunea în atâtea exemplare câte părŃi erau în proces, plus un exemplar pentru instanŃă. Larândul său instanŃa era obligată să trimită părŃilor câte un exemplar si să-i ceară pârâtului să depună lainstanŃă, în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părŃi, în care să detaliezemodul de apărare si probele pe care le va folosi în apărarea sa. Astfel pregătită, acŃiunea putea parcurgemult mai usor si mai repede stadiile procesului, desi fondul urma aceeasi cale (în prima instanŃă si în apel,urmate de recurs). În aceste condiŃii, instanŃa putea să treacă la soluŃionarea procesului încă de la primultermen, evitându-se amânările repetate pentru comunicarea acŃiunii, pentru luarea la cunostinŃă, pentruaprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petenŃilor, costul proceduriiera ridicat, fiind necesară implicarea avocatului si plata mai multor taxe de timbru, chiar si în cauze de micăvaloare. Pe de altă parte trebuie admis totusi că în acest fel s-a realizat o decongestionare a instanŃelor prinaccelerarea judecăŃii si prin rolul sporit oferit judecătorului în desfăsurarea procedurii de fond.8. Procedura penalăÎn domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului aunor dispoziŃii ale Codului din 1864 despre: poliŃia judiciară si competenŃa, judecătorii de instrucŃie,mandatele de înfăŃisare, aducere si arestare, despre eliberarea provizorie si cauŃiuni, despre recurs sirevizuire, despre competenŃa CurŃilor cu juri.Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracŃiunicontra linistii publice, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat si intrat învigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolutnecesare stadiului de evoluŃie în care ajunsese societatea românească. Astfel crimele au rămas decompetenŃa CurŃilor cu juri, delictele de competenŃa Tribunalelor, iar contravenŃiile de competenŃa118Judecătoriilor. ExcepŃie se făcea în cazul unor delicte politice si de presă care erau de competenŃa CurŃilorcu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al CurŃii de apel si din juraŃi.Prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea si instrucŃia) a păstrat vechiul caracter inchizitorial, învreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial. Ministerul public avea obligaŃia de a pune în miscareacŃiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor legalităŃii, oralităŃii, publicităŃii, individualităŃii sirevocabilităŃii. Se aplica regula că fără acuzare nu există proces penal si judecată. Codul a prevăzut alăturide achitare si condamnare (existente în Codul anterior), încetarea urmăririi si anularea urmăririi penale.

Noul Cod procesual penal a stabilit distribuŃia actelor de justiŃie în două faze. Faza I cuprindeacercetarea (competentă fiind poliŃia judiciară), urmărirea, promovarea si exercitarea acŃiunii (competent fiindMinisterul public) si instrucŃia (competent fiind judecătorul de instrucŃie); în vreme ce faza a II-a cuprindeapronunŃarea sentinŃei. Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituŃional, instaurarea unorregimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal si dreptul procesual penal.http://biblioteca.regielive.ro/download-135356.html

DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1918 ŞI 1938

Dreptul constituţional

O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar român. Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică, precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul relativ la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menită să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.

Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, care a stabilit că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art.3).

Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe proprii: a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu competenţă administrativă.

În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr.282) a fost publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866.

Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne-am aflat în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din 1866, numim actul din 23 martie 1923 Constituţia României modificată în 1923; istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I.C.Brătianu, cu referire la această constituţie, spunea următoarele: „Constituţia din 1923 nu a fost şi nu va putea fi concepţia şi în linia politicii sale de continuitate (este vorba de I.I.C. Brătianu – n.n.), o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuia numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite; vom încerca să motivăm opţiunea noastră. Mai întâi, în conţinutul ei, Constituţia modificată în 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Trebuie să reţinem faptul că momentul istoric al elaborării Constituţiei modificate în 1923 nu a diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România, sub imperiul Constituţiei din

1866, ci a fost doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în 1923 trebuia să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică faptul că art.1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consacrat că statul român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”.

Organele centrale ale statului

Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea din senatori aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi şi din senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 ani; mitropolitul şi episcopii eparhioţi).

În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în 1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul universal de conţinutul său real. A servit în mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea suscitată, a acelei prime electorale, potrivit căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi primea jumătate din numărul locurilor din Adunarea deputaţilor, iar restul de jumătate se împărţea între toate partidele, inclusiv partidul majoritar, care au obţinut minimum 8% din voturi pe ţară, în raport cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul ce obţinea o majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.

Şeful statului. După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulii regimului parlamentar, după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face parlamentul”, a fost constant aplicată şi în această perioadă.

De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le şi câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.http://studentladrept.blogspot.ro/2009/01/florin-negoita-istoria-dreptului-note.html

Constituţia din 1923

Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice, Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din

1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.

România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.

În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).

Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.

Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.

Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.

Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic în România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi “prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.

Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în două capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.

Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/27/constitutiile-din-romania/http://www.id-hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/Istoria%20dreptului%20-%20an%201,%20sem%202.pdf