Libertatea omului

Sfintii Parinti afirma ca omul nu a fost creat desavarsit de Dumnezeu, dar prin libertate, ajutat de harul dumnezeiesc, putea ajunge la desavarsire. Adevarata libertate a fost definita drept avantul absolut spre Dumnezeu, fara retineri sau intrebari.

Libertatea care ar include in ea nevoia de a alege, a fost vazuta de Paul Evdochimov ca o slabiciune ce a urmat caderii in pacat. Astfel, adevarata libertate nu consta in a face orice, ci in a face binele.

Libertatea este inscrisa in om de la crearea lui, fiind legata de faptul ca el a fost adus la existenta dupa chipul lui Dumnezeu. Dar libertatea omului nu este absoluta si neconditionata precum este cea a lui Dumnezeu, libertatea omului este limitata. Este asa nu pentru ca Dumnezeu a vrut sa i-o limiteze, ci pentru ca in calitate de faptura, el insusi este limitat.

Adevarata libertate cerea doar binele, care ar fi dus la asemanarea cu Dumnzeu, se vede si din faptul ca dupa ce omul a fost creat, a fost lasat liber in paradis. Nu era supravegheat. Si asta pentru ca Dumnezeu l-a creat bun, de aceea l-a lasat liber sa se bucure de ceea ce este el.

In momentul in care omul se desparte de Dumnezeu, continutul libertatii este alterat. Asa se ajunge la libertati: libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de a-si ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal, etc. Iar aceasta libertate alterata a omului poate merge pana la a refuza unirea cu Dumnezeu.

Omul pierde libertatea atunci cand alege sa traiasca in afara relatiei cu Dumnezeu. Omul a avut libertatea sa-si pastreze libertatea, dar prin ruperea legaturii cu Dumnezeu a pierdut-o. Cand a hotarat sa fie liber de Dumnezeu, a ajuns rob pacatului.

Ca omul sa nu aiba parte de o falsa libertate, ci de una adevarata, voi aminti cuvintele Mantuitorului spuse iudeilor recent crestinati: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 31-32).

Acest lucru este greu de implinit pentru omul despartit de Hristos. Pentru omul cazut in pacat, a fi liber inseamna a-ti trai viata la maxim, in sensul de a cadea in cat mai multe pacate. Este dureros ca acest om nu mai tine seama de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos" (Corinteni 6, 12). Este greu in astfel de conditii sa-ti iubesti vrajmasii, sa te rogi pentru cei ce-ti fac rau si sa-i binecuvintezi pe cei ce te blesteama. Insa, daca nu poti sa faci aceste lucruri inseamna ca nu esti in adevar, iar in afara adevarului, libertatea este falsa.

1

DESPRE DRAGOSTEA CRESTINA

Ce este dragostea?In inteles larg, dragostea este aspiratia omului spre tot ce este bun si

frumos sau care merita dorit. Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca.Omul tinde prin natura lui spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul său cel mai mare.

Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are dorinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina este de la Dumnezeu si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua," (Rom. 5, 5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit "imn al dragostei crestine", pe care-l gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni:

"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste... Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei, credinta slabeste,, iar nadejdea se ofileste si scade mereu.

5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului?Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catre

poruncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sine insusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39).

6. De ce crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu?Crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu, fiindca Dumnezeu l-a iubit mai intai pe el si fiindca Dumnezeu este Creatorul, Sustinatorul, Mantuitorul si

2

Binefacatorul sau cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le da, Dumnezeu nu cere in schimb decat dragoste.

7. Ce inseamna a iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul?

Aceasta inseamna ca omul trebuie sa-I inchine lui Dumnezeu toate gandurile, toate simtirile, dorintele si voirile sale, "sa se mute cu toate puterile sufletului in Dumnezeu" si in intreaga sa viata sa se straduiasca a-I implini voia, cu statornicie si bucurie. Caci ce este mai frumos si mai dulce decat a iubi pe Dumnezeu, Care este vesnica frumusete, vesnica bunatate, vesnica dragoste. Psalmistul spune: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Crestinul trebuie sa iubeasca, apoi, pe aproapele sau, care este orice om, ca pe sine insusi, fiindca toti oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si sunt frati intre ei, deopotriva iubiti de Dumnezeu, Care pentru mantuirea lor Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

9. Cum trebuie sa fie adevarata dragoste crestina?Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie:

1) precum fiul isi iubeste parintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este Parintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1);

2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-a spus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slava lui Dumnezeu. "De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31);

3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci daca Dumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru mantuirea lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuie sa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul Apostol Pavel spune: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rom. 8, 35-39);

4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetul si voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de cei din jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: "Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3, 18); si "De Ma iubiti, paziti poruncile Mele" spune Mantuitorul. Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadele cele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului.

10. Care sunt roadele dragostei?Roadele cele mai de seama ale dragostei sunt:

1) Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 21) - spune Mantuitorul.

3

2) Ferirea de pacat: "Nu este nici un pacat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, pe care, intocmai ca focul, sa nu-l arda puterea cea mare a dragostei.

3) Cine iubeste pe Dumnezeu este ascultat in rugaciunile sale si se bucura de bunatatea Lui: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).

4) Linistea sufleteasca, rabdarea in vreme de incercare, iertarea, blandetea, pacea si bunavoirea intre oameni.

5) Conduce la mantuirea sufletului.Vazand deci insemnatatea covarsitoare a dragostei, crestinul trebuie sa-si

dea silinta sa o pastreze, sa o intareasca in sufletul sau si sa o sporeasca in viata sa.De buna seama, aceasta se face cu ajutorul harului dumnezeiesc, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fara Mine, nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Dar crestinul are si el datoria sa lucreze si sa se foloseasca de toate mijloacele care pot inmulti dragostea.

11. Care sunt mijloacele cele mai de seama prin care crestinul isi poate intari si inmulti dragostea?Acestea sunt:1) Cugetarea asupra dragostei nemarginite a lui Dumnezeu fata de lume, pentru mantuirea careia Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu;2) Cunoasterea cat mai temeinica a invataturii crestine;3) Rugaciunea staruitoare si fierbinte catre Dumnezeu;4) Impartasirea cu Sfintele Taine;5) Ravna de a implini voia lui Dumnezeu si a se feri de pacat;,6) Cunoasterea si urmarea vietii Mantuitorului, Care prin viata Sa pamanteasca a dat cea mai mareata pilda de dragoste;,7) Lupta impotriva iubirii egoiste de sine si de bunurile pamantesti;8) Facerea de bine fata de aproapele.

12. Care sunt pacatele impotriva dragostei crestine?In inteles mai larg, fiecare pacat este indreptat impotriva dragostei, fiindca

aceasta virtute este temelia vietii crestine si porunca cea mai de seama pentru crestin.Dar intrucat dragostea este si o virtute deosebita, sunt si pacate indreptate direct impotriva ei. Acestea sunt:

1) Ura fata de Dumnezeu, adica impotrivirea cu dusmanie fata de invatatura Sa si fata de randuielile bisericesti

2) impietrirea inimii fata de primirea mijloacelor puse la indemana crestinului pentru mantuirea sa;

3Ura fata de aproapele care staruie in ascultarea de poruncile lui Dumnezeu;

4) Fatarnicia, prin care cineva se arata ca iubeste pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu si cu inima si fapta;

4

5) Iubirea de sine peste masura (egoismul), din care se nasc multe alte pacate;

6) Alipirea patimasa de bunurile pamantesti: "Ca radacina tuturor relelor este iubirea de argint"

Creatia poetica

Creatia poetica este o experienta interioara profunda. Poetul se cunoaste pe sine insusi prin poezie, se redescopera intr-un univers propriu, absolut intim, univers pe care-l experimenteaza direct. Prin poezie experimentam o calatorie in necunoscut, o calatorie a spiritului insetat de absolut.  De aceea, „experienta poetica este asemanatoare experientei religioase, dar nu se confunda cu aceasta; ele merg in directii diferite. Poezia prelucreaza si pana la sfarsit exprima misterul universal, in timp ce religia merge direct in transcendenta”. Cele doua experiente: poetica si religioasa se aseamana. Poezia este o forma de rugaciune pentru oricine intelege ca relatia lui cu semenii si cu Dumnezeu este una de iubire. Poezia ramane, in fundamentele ei, inspiratie, ce isi are izvorul in acea stare poetica pura care se invecineaza cu rugaciunea”.  Marea poezie a lumii are fior sacru(sfant) deoarece mesajul ei este legat de marele mister al existentei umane, dar si de aspiratia profunda spre spiritual, spre absolut. Poezia ca opera exista prin formele ce le imbraca, dar in esenta ei este o misterioasa si tulburatoare stare ce ne poarta sufletul in zona copilariei si sfinteniei.  „Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu  în Iubire, rodul unei intense trăiri lirice, manifestate prin raportare la sfintenia vieţii. Poezia de inspiraţie religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu”.

Dorul de absolut

Spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers.

5

Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte nenumărate. (Părintele Iustin Popovici)

Despre poezia de inspiratie religioasa

Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu. Numai că nu toţi poeţii reuşesc să realizeze această comunicare astfel încât limbajul divin să fie transpus în versuri de mare forţă artistică. Poezia religioasă menţine omul în relaţie cu Dumnezeu, în comuniune. Nu numai poetul, cel care scrie, realizează aceasta, dar şi cel care citeşte poezia religioasă. În aceasta constă marea bogăţie a textelor de inspiraţie creştină, fiindcă ele reuşesc să transfigureze sufletul omului, ele au menirea să îl ridice pe poet/ cititor la rangul de împreunăcreator cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Orice mare creator s-a fost lăsat atins de aripa îngerului prin care s-a întâlnit, mai devreme sau mai târziu, cu Dumnezeu.

Fiecare poet se regăseşte pe sine,după nenumărate încercări sau lupte interioare, ca o plăsmuire a divinităţii, ca o fiinţă prin care vorbeşte Însuşi Dumnezeu, acesta fiind rostul poetului într-o lume scăldată în Lumină şi Iubire!Astfel înţelese lucrurile,ca poet nu poţi să eviţi întâlnirea cu Dumnezeu în creaţia pe care o dezvălui lumii ca vibraţie a sufletului sensibil.

,,Rugăciune”,de Mihai Eminescu este un imn mariologic. Urmărind paralelismul lexical ajungem laun mesaj central evident în toată teologia ortodoxă, şi anume acela că Maica Domnului este “zid de mântuire”:A: Crăiasă alegându-teB: Îngenunchem rugându-te, Înalţă-neC: ne mântuie Din valul ce ne bântuieD: Fii scut de întărireE: Şi zid de mântuireD’: Privirea-ţi adoratăC’: Asupră-ne coboarăB’: O, maică preacuratăA’: Şi pururea fecioară

În acest fragment poetic, putem vorbi despre unparalelism concentric care se termină prin aşa numita anacruză : “Marie!”. Anacruza este un cuvânt sau sintagmă non-metrică, a cărei denumire provine din

6

greceşte şi înseamnă „a împinge în afară”. Urmărind cu atenţie paralelismul lexical, ca procedeu de compoziţie,operat la nivelul metataxelor sau al figurilor de construcţie, ajungem la mesajul central, fixat prin E, şi anume: MaicaDomnului este co-părtaşă la mântuirea noastră, pentru că numai Ea poate să ne fie „scut de întărire” şi „zid de mântuire”, Ea este calea noastră spre mântuire, ştiut fiind că „Fecioara deschide calea Bisericii în uman, este „uşa”.Hristos se numeşte pe Sine „calea şi uşa” ca Dumnezeu-Om, El est unicul.Fecioara este cea dintâi, ea se află în fruntea omenirii şi e urmată de toţi. Ea naşte calea şi se face pe sine „îndrumătoare” şi „stâlp de foc”, călăuzind spre Noul Ierusalim.”

7