Comentariu

Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu

Viaţa la ţară, primul roman din ciclul Comăneştenilor - în cadrul căruia este urmat de Tănase Scatiu , În război , Îndreptări şi Anna - , înfăţişează dragostea matură dintre Matei Damian şi Saşa Comăneşteanu şi iubirea adolescentină dintre Mihai , fratele Saşei , şi Tincuţa , verişoara lui Matei. Viaţa la ţară nu este un roman al satului ci e un roman care prezintă viaţa , destinul a trei familii - boieri legaţi de familie , pământ , care nu o duc destul de bine din cauza problemelor pământului.

Romanul a fost scris in anul 1893 la Bruxelles şi publicat în 1894-1895 în Convorbiri literare. În 1898 avea să apară în volum. După ce a fost publicat în Convorbiri literare, romanul a fost considerat de Titu Maiorescu, cel mai bun roman, pe care îl avem acum în româneşte. Mai târziu, G. Călinescuremarca influenţa şi structura realistă a acestei operă, asemănată chiar cu scrierile lui Emile Zola.

Natura ocupă un loc foarte important în opera lui Duiliu Zamfirescu şi este evocată o dată cu venirea lui Matei Damian de la gară , din Italia. El contemplează natura melegurilor natale văzute din trăsura lui Dinu Murguleţ. Majoritatea întâmlpărilor se desfăşoară în sânul naturii, deoarece Duiliu Zamfirescu adoră natura.

Într-un cadru natural fermecător , pe care autorul îl realizează cu o deosebită acuitate a senzaţiilor, romancierul plaseză scena de dragoste dintre cei doi adolescenţi, notând cu pătrundere psihologică înduioşătoare încercări ale lui Mihai de a părea mai matur decât este , reacţiile fetei între veselie şi întristare, visurile pe care şi le făuresc cei doi.

„Latura cea mai originală a romanelor lui Duiliu Zamfirescu este intenţia de a nota intimitatea dintre sufletele fina, clipele de extaz erotic. Deşi tratarea rămâne exterioară, apare aici pentru prima oară pagina analitică, întrucât obiectul scriitorului nu e omul, ci o stare de sine, studiată monografic. Luate în chip absolut, aceste pagini sunt încă insuficiente, adesea naive, dar în cuprinsul literaturii noastre ele reprezintă întâiele încercări. Decurgerea indiferentă a conversaţiei între îndrăgostiţi, atmosfera aceea de frivolitate discontinuă şi delicată, contradicţiile sufleteşti ale femeii, tristeţile nemotivate, sentimentul euforic premergător mărturisirilor, toate acestea sunt inutile şi cu oarecare stângăcie realizate în gesturi şi cuvinte.”

Acţiunea romanului este plasată în cea de-a doua jumătate a scolului al XIX-lea şi este centrată asupra boierimii, cea care oferă un spectacol social, extreme de divers, antagonic. Există boieri blânzi, preocupaţi de problemele din jur, de pământurile şi de moştenirea pe care o vor lăsa, dar există copiii acestora care nu mai moştenesc deprinderile părinţilor şi încearcă să aplice la noi noţiunile şi deprinderile obţinute in Occidentul civilizat( restaurante, săli de joc, curse de cai, staţiuni estivale, costisitoare, etc,) ducând în câţiva ani la risipă tot ceea ce înaintaşii adunaseră timp de secole.

1

Sentimentul dominant al personajelor imaginate de autor este pietatea filială, manifestată prin respectful şi dragostea faţă de părinţi. Tinerii îi iubesc şi îi ocrotesc pe cei bătrâni, preluând de la aceştia tradiţiile şi credinţele în care au vieţuit: Tincuţa îşi iubeşte părinţii şi se va sacrifice de dragul lor, acceptând mezalianţa căsătoriei nefericite cu Tănase Scatiu, sfârşite tragic prin sinuciderea acesteia mai târziu; Saşa, după moartea părinţilor ei, preia responsabiliăţile familiale, ocrodindu-şi fraţii mai mici, care i se adresează cu termenul simbolic de “maman”. Aceeşi eroină a ocrotit cu devotamnet ultimii ani de existenţă ai bătrânei Diamandula, al cărei băiat unic fusese plecat mult timp în stăinătate.

Romanul debutează cu descrierea impunătoarei curţi din Ciulniţei, în care se înalţă “casele bătrâneşti şi sănătoase ale boierului Dinu Murguleţ”. Într-o zi, conu Dinu primeşte vizita celor din neamul Scatiu, reprezentat prin Tănase şi mama lui, Profira. Cei doi vor s-o peţească pe fata boierului, Tincuţa Murguleţ, provocând dezgustul acesteia şi revolta părintelui. Tănase Scatiu era fiul unui vechi slujitor al tatălui lui Dinu Murguleţ, iar coana Profira, o femeie vulgară, obraznică, needucată, era şi o alcoolică inveterată. Bătrânul boier înţelege că Tănase Scatiu n-o iubeşte pe Tincuţa, ci –ambiţios fiind – urmăreşte să intre prin mezalianţă în rândurile aristocraţiei de neam şi să-şi sporească averea, obţinută prin înşelătorie şi furt de către tatăl lui. În capitolulu al doilea, îşi face apariţia personajul central al romanului, Saşa Comăneşteanu, o tânără boieroaică orfană,care-şi administrează singură şi cu vădită competenţă moşia. Bătrâna Diamandula mai supravieţuieşte doar din dorinţa de a-şi revedea fiul plecat în urmă cu şapte ani în Italia. Întreaga familie îl întâmpină la gară, cu excepţia Saşei, rămasă să o supravegheze pe bătrâna mamă a celui înstrăinat. Totuşi, ea şi-ar fi dorit să-l vadă cu o clipă mai devreme, căci îl iubea discret de mulţi ani. Coana Diamandula îşi primeşte băiatul cu mare emoţie, încredinţându-i ultimele sale dorinţe: aceea ca filu ei să rămână acasă, să-şi petreacă viaţa în spaţiul părintesc, să-l ajute pe unchiul lui şi să se căsătorească, întemeindu-şi propria familie. După moartea mamei, Matei găseşte, în fiecare dimineaţă, pe mormântul acesteia un buchet de flori proaspete şi îşi dă seama că acestea fuseseră puse de Saşa. El este impresionat de respectful eroinei atât faţă de cei vii, cât şi pentru cei morţi, îngrijind cu pietate mormântul boieroaicei care îi ţinuse loc de mamă. Matei se mută în casa părintească şi observă că ţăranii nesupravegheaţi muncesc fără interes şi randament, ba chiar risipesc mult din recolta adunată. Cu ajutorul Saşei care cunoaşte psihologia ţăranilor şi care are experienţă în domeniul agricol, Matei redevine un veritabil stăpân de moşie şi învaţă cum să o administreze şi să o facă rentabilă.

Matei Damian devine mai bine iniţiat în psihologia ţănească după ce îl cunoaşte pe baciul Micu, iubitor de animale şi capabil să-I destăinuie boierului tainele stelelor. Este prezentată gradat evoluţia iubirii dintre Matei şi Saşa. Iniţial, tânăra femeie îl iubise în taină pe Matei, aşteptându-i cu nerăbdare reîntoarcerea. Ulterior, eroul va descoperi delicateţea, sensibilitatea, spiritul de sacrificiu, competenţa administrativă şi chiar umorul Saşei, pe care ajunge să o iubească pentru meritele ei proprii naturii sale.

Tănase Scatiu este prototipul parvenitului social, care va lua în mod brutal locul boierului tradiţional, se va căsători prin şantaj cu fiica acestuia şi, ulterior, îşi va însuşi averea conului Dinu. Filisofia lui este cea a “chimirului”, adică a poziţiei sociale câştigate prin avere: “acuma, chimirul’!Ai bani? Eşti boier! N-ai bani? Poţi să fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba!...”. Este relevant felul în care personajul detestabil se comportă cu propria-i mamă, vorbindu-i vulgar şi jignind-o grosolan. Lipsit de orice scrupule, el urmăreşte avantajul material şi poziţia socială privilegiată, care să-i asigure un loc

2

preponderant în societate. Nu ezită să-l şantajeze pe Dinu Murguleţ cu ipotecile emise asupra moşiei sale, obligându-l să-i dea fata în căsătorie. Cu ţăranii se comportă la fel de brutal, încheind învoielile agricole exclusive în favoarea lui şi exploatându-le, fără milă munca.

„Scatiu nu destăinuie niciodată orientarea orientarea, finalitatea lui. Urmărit de duşmănia autorului, el este mereu şi cu frenezie un mojic cu care nu se poate sta e vorba deloc, un nebun curat.”

În roman, sunt prezentate atât imagini a iubirii mature, echilibrate dintre Saşa şi Matei Damian, cât şi idila adolescentină dintre Tincuţa şi Mihai. O pagină antologică rămâne cea a întâlnirii celor doi tineri, care îşi mărturisesc dragostea lor înaintea plecării lui Mihai în stăinătate. Cu naivitatea specifică vârstei, ei făuresc proiecte utopice şi îşi jură să se aştepte unul pe altul toată viaţa. Natura însăşi participă la euphoria sentimentală a tinerulor, alcătuind un moment unic pe care ei nu-l vor uita niciodată. Existenţa ulterioară le va sfărâma idealul de dragoste, făcând din Mihai un personaj înstrăinat de lumea lui, iar din Tincuţa – eroină sacrificată, care se va degrada fizic şi sufleteşte până la gestul expiatoriu a sinuciderii. Deşi Matei îi mărturiseşte Saşei iubirea sa, eroina îi dă un timp de reflecţie pentru a se clarifica asupra profunzimii sentimentelor lui. Ea îl însoţeşte pe Mihai la Paris, nu înainte de a-şi revedea iubitul cu care corespondează pe toată durata absenţei sale. Intuind dragostea fratelui ei pentru Tincuţa, Saşa ocroteşte cu delicateţe sentimentele lui Mihai, deşi nu credea în posibilitatea împlinirii lor: “E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vârsta şi Mihai e prea tânăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămâne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?...Nu ştiu”. Aşadar, ceva din legătura lor trinică cu pământul moştenit de la străbuni le caracterizează şi structura afectiv- mentală, care se manifestă cu aceeaşi constanţă. Neamul Comăneştenilor îşi asumă definitive trăirile sentimentale şi un mod temeinic, egal cu sine, de a gândi despre lume şi viaţă.

La întoarcere, Saşa îi oferă lui Matei un portret al ei realizat de către vestitul fotograf Nadar, la Paris, şi o bijuterie de cristal. Cei doi se vor căsători cu binecuvântarea bătrânului Murguleţ, care i se adresează cu aceste cuvinte profetice nepotului său: “- Iar dumneata, să nut e mai mişti de pe pământurile astea … M-ai înţeles? Căci aici ai găsit fericirea cea adevărată!..”.

„Prin Matei Damian apare pentru prima oară în proza românească psihologia amânării. Matei Damian are, s-a observat, arta de a-si complica artificial existenţa. Drama lui (iniţial de natură morală: să respecte sau nu promisiunea făcută mamei sale?) e pe cale să se rezolve în felul dorit de bătrână, căsătoria cu Saşa, când protagonistul îşi inventează, […] un nou prilej de cazuistică. Hiperlucid, Matei se unei ciudate autodisecţii afective, vrea să cuantifice inefabilul.”

În capitolul al XVIII-lea ni se prezintă un tablou din natură în consonanţă cu prima iubire trăită de perrechea adolescentină, Mihai si Tincuţa. Tincuţa îi oferă în amintire “o şuviţă de păr, legat o panglicuţă roşie”, iar Mihai îi făgăduieşte că darul scump va fi talismanul de care nu se va despărţi nicicând.

Tincuţa şi Mihai trăiesc un vis de iubire într-o lime fără idealuri, unde imaginaţia în forme sensibile este sancţionată brutal şi fără milă, aşa cum Mihai Comăneşteanu intuieşte singur în ajunul plecării care-l desparte de casă, da familie, de fiinţa iubită, de însăşi adolescenţa pură, lăsată definitiv în urma lui.

3

„Finalul Vieţii la Ţară propunea fizionomia unui adolescent efeminat, împărţit între vitalitatea proprie vârstei şi tristeţea stârnită de lipsa de ascendent bărbătesc asupra Tincuţei. Din Tănase Scatiu deducem că dragostea copilărească dintre cei doi se destramă din cauza „sensibilităţii supărătoare” a fetei care traversează o criză puberală.”

„Cu atât de remarcabile însuşiri, romanul Viaţa la Ţară, important prin relaţie, rămâne totuşi nesatisfăcător în plan absolut. Romanul suferă de puţinătate şi mediocritate. Întinderea lui e a unei nuvele. Eroii trăiesc temperamental, prin câteva gesturi surprinse, dar n-au ţinuta susţinută şi complexă care dă naştere adevăratei vieţi. Nici Murguleţ, nici Matei, nici Saşa, nici Scatiu nu sunt orientaţi sufleteşte. Ce vrea fiecare, c fel se organizează în faţa viaţii, asta nu se vede. De aceea romanul se uită repede şi rămâi surprins să constaţi după câtăva vreme că ai uitat ce cuprinde.”

„Viaţa la Ţară este un roman al privirii care descoperă mereu un dincolo. Tumultul subteran, mişcarea de falii lăuntrice sunt trădate de uşoara unduire a suprafeţelor, de gesturi prielnic insignificante, în realitate adevărate detalii particularizante. Duiliu Zamfirescu conturează o mulţime de schiţe, desene, tablouri cvasiimperceptibile , care, derulate rapid, printr-o „cinematice abstractă”, refac procesualitatea sentimentului.”

Dincolo de naraţiunea la persoana a III-a, scriitorul are timp să descrie pe larg Câmpia Bărăganului, are timp să ne ofere fragmente meditative despre mişcarea astrelor, despre viaţă sau despre moarte. Ritmul acţiunii este lent şi s-a vorbit chiar despre o “linie epică” a romanului care invită la degustarea domolă a tuturor amănuntelor.

“Prin romanele lui, şi mai ales prin Viaţa la ţară, operă luminoasă, simpatică şi încântătoare, Duiliu Zamfirescu este unul din scriitorii noştri de mâna întâia, şi unul dintre aceia care nu s-au învechit deloc. Ba avem impresia că el a devenit mereu tot mai contemporan.”

4