Cărţile de pe catedră

Motto1: „Când citim ne folosim mintea şi sufletul, iar aceste bunuri sunt din ce în ce mai

rare...”  (Carlos Ruiz Zafon, Umbra vântului)

Motto2: ”Pentru a iubi muzica e nevoie să ştii ceva muzică, altminteri Beethoven e doar

gălăgie” (Giovanni Sartori, Homo videns)

Când sunt mari, de liceu, trebuie să-i convingi să citească, să le dai motive, astfel încât,

pragmatici cum sunt, să înţeleagă că „le trebuie”, să-i cointeresezi. În general, ceea ce

stă sub semnul lui „obligatoriu” se citeşte greu – e mai simplu, e adevărat, cu lecturile

„la alegere”. Când sunt mici, totul vine parcă de la sine, pentru că elevii de gimnaziu

sunt mai ascultători, mai puţin rebeli, mai puţin obişnuiţi să rostească stereotip: „Nu-mi

place, doamna profesoară!” Ar trebui să sesizăm, în măiestria noastră profesională,

momentul acela delicat când elevii noştri ar putea deveni buni cititori, pentru că,

depăşind acest prag, mă tem că e foarte greu să-i mai apropiem, ulterior, de citit.

Descoperind târziu, prin liceu, „Cartierul Tortilla” de John Steinbeck, un elev mi-a spus

că el a fost convins, până la romanul acesta minunat, că toate cărţile sunt plictisitoare.

E de ajuns să pui o carte pe catedră şi cei mici se vor înghesui să-i vadă titlul şi, o să fiţi

uimiţi, să o caute, la rândul lor şi să o citească. Chestie de vârstă...

Mai cred că în susţinerea lecturii, aşa cum este ea, firească, zilnică, oră de oră, ferită,

oarecum de convenţii şi etichete, este foarte important să renunţăm la prejudecăţile

noastre de cititori competenţi. Ar fi necesar să nu mai delimităm atât de drastic zona

canonului de lectura periferică. Până la urmă, important este ca profesori de literatură

ce suntem să păstrăm această practică a lecturii de plăcere, chiar dacă asta înseamnă

să renunţăm, temporar, la lecturile canonice. O să se citească romanul lui R.J. Palacio,

„Minunea”, înaintea „Celor trei muschetari”. Nu cred că e o nenorocire. Dar o nenorocire

ar fi să nu se mai citească nimic! De asemenea, mi se pare fundamental să alcătuim

liste de lectură flexibile, în funcţie de clasă şi chiar personalizate, adaptate profilului

fiecărui cititor în devenire. Să fim rezonabili: elevii noştri nu pot citi, la nesfârşit, cărşile

din listele de lecturi de acum douăzeci de ani. Se traduce enorm, iar literatura

contemporană, mult mai atractivă ca stil şi problematică, este o sursă interesantă

pentru lecturile noastre cotidiene. În fond, cred că primele cărţi citite, pentru că au fost

frumose, ne-au ajutat şi pe noi să devenim cititori de cursă lungă. Deci, ce mai citim

noi? Ce ne mai propunem să citim împreună cu elevii noştri?

Totul a început, ca de obicei, la o oră obişnuită, cu un minut de lectură. Un băiat de la

clasa a VI-a a adus un fragment xeroxat, pe care să ni-l citească. Uitase să menţioneze

autorul, de fapt nici nu-şi mai aducea aminte exact numele – dar îi plăcuse fragmentul

şi, deşi nu citise cartea, i se părea promiţătoare pentru că avea ceva misterios, încă din

1

primele pagini. Atent la text, uitase autorul! Se mai întâmplă, nu-i aşa?! Şi ne-a citit un

început de capitol dintr-un roman. Titlu de capitol: „Cimitirul Cărţilor Uitate” – „Am

copilărit printre cărţi, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în

pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini...”

Frumos text, suntem de acord toţi, despre o bibliotecă în formă de arbore, creând

impresia suprarealistă a unui copac al cunoştinţei binelui şi răului. Tatăl îşi ia de mână

fiul şi îl duce într-un loc magic, unde sunt păstrate toate cărţile care, dintr-un motiv sau

altul, ies din circuitul lecturii: „Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca

de la bază la vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce

lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă.” Acest sanctuar

al cărţilor este ţinut secret, nu au acces la el decât persoane iniţiate, oricum, puţine la

număr. Fiecare nou vizitator îşi alege o carte, o citeşte şi are grijă de ea tot restul vieţii,

o înfiază: „Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris

şi sufletul celor care l-au citit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă

proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte...”.

Romanul are o turnură poliţistă şi un fundal întunecat, misterios, inexplicabil. Exact

latura aceasta enigmatică îl face atractiv pentru cititorul de orice vârstă, acre-şi

imaginează cu greul, la început, că istoria unei cărţi poate fi seducătoare, dar care

descoperă, cu fiecare pagină citită, că romanul nu mai poate fi lăsat din mână. Cititorul

trebuie să rezolve el însuşi misterul, să răspundă la întrebări succesive, pe măsură ce

acţiunea se tensionează şi devine mai trepidantă.  În fond, scrie Roland Barthes undeva,

“scriitorul e o persoană a cărei menire e nu de a da răspunsuri, ci de pune lumii

întrebări”.

Din fericire, îmi aduc eu aminte cum se numeşte romanul şi cine este autorul – „Umbra

vântului”, Carlos Ruiz Zafon. Absolut întâmplător (ce frumoase sunt asemenea

coincidenţe!) am la mine un alt roman al său, „Prizonierul cerului” - face parte din serie,

iar Cimitirul Cărţilor Uitate este un laitmotiv al acestui scriitor spaniol. Scriu numele

autorului pe tablă şi îl adaug şi pe cel al lui Umberto Eco, „Memoria vegetală” – e tot

despre biblioteci, cum se vede! Şi mai scriu, deşi sunt cam mici (dar, cum ştim cu toţii,

la vârsta asta prind repede), „Numele trandafirului” şi Jose Luis Borges, „Cartea de

nisip”. Sunt cărţi minunate despre cărţi minunate. Ulterior, găsesc un fragment din

„Umbra vântului” şi îl folosesc ca să continuăm, cu cei mici, discuţia despre importanţa

cititului: „Arta de a citi moare încetul cu încetul, e un ritual intim... O carte e o oglindă şi

nu putem găsi în ea decât ceea ce avem înăuntrul nostru...”. Şi am crezut că, pentru

monet, lucrurile se vor opri aici. M-am înşelat, am fost surprinsă, dar ce surpriză

frumoasă!

2

Azi am avut din nou oră la clasa a VI-a. Minutul de lectură a fost adus de Cosmin G.. Îmi

arunc privirea pe text, înainte ca ea să înceapă să citească: e din Carlos Ruiz Zafon,

„Prizonierul cerului”! Peste umăr, în aşa fel încât să audă şi colegii ei, Cosmina îmi

spune că a citit deja „Umbra vântului”, i-a plăcut mult, de aceea a decis să-l termine şi

pe celălalt... Deja mă gândesc ce altă carte să las pe catedră!

Prof. dr. Mihaela Nicolae, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Buzău

3