„Taina regelui se cuvine s-o păstrezi,iar lucrurile lui Dumnezeueste de laudă să le vesteşti...Tobie 12,7

Legendarul Nilus este o carte mai putin cunoscuta, ce a trecut neobservata. Ea se doreste a fi o scurta biografie a celui care a fost Serghei Alexandrovici Nilus (1862-1929), jurist dar si proprietar al unor intinse terenuri agricole din Rusia, în perioada premergatoare Revoluţiei bolsevice. Cartea este de fapt un mozaic realizat din fragmente luate din mai multe carti scrise de el sau de altii, in care apare si persoana lui. Nilus este figura tipica apartinatoare clasei aristocrate ruse – asa cum apare si in opera lui Dostoievski - care in urma unor intamplari providentiale, reuseste in cele din urma sa inteleaga inselarea in care se gasea, a unei vieti traite in afara adevarului si credintei. Aceasta intoarcere a fost posibila gratie contactului cu manastirile rusesti din acea vreme, a intalnirii personale cu Sfantul Ioan de Kronstadt, Nilus avand sansa sa-i mai intalneasca si pe ultimii mari stareti de la Optina, pe parinţii de la Diveevo sau din alte locuri unde mai era inca vie arderea duhului staretilor si nevoitorilor de odinioara. Nilus este cunoscut lumii ortodoxe mai ales prin lucrarea sa de recuperare si publicare a insemnarilor lui Motovilov, prin care se fac cunoscute amanunte mai putin cunoscute din viata Sfantului Serafim de Sarov.

Pentru lumea laica insa, Nilus este cel care a recuperat si publicat celebrul manuscris sustras de la o organizatie masonica, a „iluminatilor” din Franta (mai exact din arhivele Cancelariei principale sioniste), care a fost numit Protocoalele Inteleptilor Sionului. Prin publicarea acestei carti pentru prima oara in Rusia inainte de Revolutia Bolsevica, s-a incercat tragerea unui semnal de alarma in fata masinatiilor oculte ce urmareau ducerea la implinire a unui plan tainic – taina faradelegii – de subminare si acaparare a puterii din intreaga lume de o elita care la varf este eminamente de origine evreiasca, implinindu-se astfel cele proorocite in Biserica, atunci cand se vorbeste de inscaunarea Antihristului, care va fi din neamul lui Israel.

Pentru rusii din acea vreme informatiile prezentate in aceasta carte ii vizau direct, pentru ca se potriveau cu miscarile antimonarhice si cu lucratura fortelor anarhice de stanga care urmareau eliminarea monarhiei rusesti si instaurarea regimului comunist, ca prim experiment – varianta violenta – prin care se incerca aplicarea la o scara mai extinsa, a prevederilor din Protocoale. In urma teribilelor dezvaluiri facute prin publicarea si traducerea in mai multe limbi de circulatie a Protocoalelor, a fost declansata o companie intensa de catre liderii comunitatilor evreiesti de atunci din toata lumea, prin care s-a incercat cu orice chip negarea autenticitatii acestei carti, afirmandu-se ca totul nu-i decat o facatura, o scorneala a unor minti bolnave, destinate sa ridice in mod nejustificat un val de prigoane impotriva poporului evreu. Din pacate multe din prevederile acestor Protocoale s-au implinit de-a lungul timpului si se mai implinesc inca, demonstrand, daca mai era nevoie, ca cele scrise acolo, chiar apocrife de ar fi, constituie o surprinzatoare sursa de informatie pentru toti cei care nu-si doresc sa fie luati pe nepregatite de evenimentele ce urmeaza sa se succeada la nivel mondial.

Ceea ce este interesant in cartea Legendarul Nilus, este pe de-o parte oferirea unei cu totul alte imagini asupra lui Nilus, de adevarat credincios si luptator pravoslavnic, aflata in opozitie cu ce s-a promovat pana acum in lume, cu asa-zisul caracter controversat al acestuia, iar pe de alta putem afla gestatia cartii referitoare la intalnirea dintre Motovilov si Sf. Serafim, cat si a Protocoalelor…, amandoua beneficiind de sprijinul si binecuvantarea marilor parinti de la manastirile rusesti pomenite mai sus, precum si a Sf. Ioan de Krostadt.

Protocoalele nu pot fi nici ingnorate si cu atat mai mult infierate ca fac propaganda antisemita, intrucat autorul insusi spune la un moment dat in cartile sale, ca o minte si un suflet crestin nu poate ura un alt popor, si cu atat mai mult poporul lui Israel prin care ne-a venit mantuirea. Trebuie facute asadar distictiile de rigoare intre ceea ce reprezinta o elita sau un grup evreiesc, ateu sau chiar luciferic care a pus mana pe punctele cheie ale lumii si restul poporului evreu care in conditiile date devine el insusi victima celor dintai.

Cu aceasta arma, a unui presupus antisemitism ce ar fi instrumentat in lume de catre fortele de extrema dreapta, s-a lucrat si se mai lucreaza propagandistic pentru a inchide gura lumii in fata planurilor oculte de inrobire a ei de catre un grup imbatat de putere si de bani, şi inchinator cu adevarat satanei, celui ce vrut sa ia locul Dumnezeului celui viu. Toate cele descrise in aceste carti profetice fac parte din ultimii pasi ai unui plan care se va finaliza, prin voia Domnului, cu inscaunarea Antihristului, din neamul lui Dan, si cu cea de-a doua Venire a Lui Hristos.

Cartea biografica, Legendarul Nilus, pe care v-o recomandam cu caldura, constituie asadar o adevarata desfatare duhovniceasca, presarata fiind cu evenimente minunate, in care cerul a intervenit efectiv in viata iubitorului de Dumnezeu si de adevar Nilus. In ea puteti intalni si amanuntele unui mariaj de exceptie pe care autorul l-a avut in conditiile cu adevarat apocaliptice ale Revolutiei din Rusia, ceea ce poate constitui o sursa de inspiratie si de putere pentru cei casatoriti ce vor trai evenimetele premergatoare sfarsitului si care, dupa cum zic unii, sunt deja in desfasurare.

L.O.

Serghei Alexandrovici Nilus 1862-1929

Autorul cărţii aduce mulţumiri tuturor celor care l-au ajutat la alcătuirea ei. în mod deosebit autorul mulţumeşte egumenului Andronic (Trubaciov), scriitorilor bisericeşti A. N. Strijev şi E. A. Lukianov, ieromonahului Mihail (Timofeev) de la Pustia Optina, diaconului Boris (Levşenko), cercetătorilor S. L. Kraveţ şi N. B. Tarasova.

25 ianuarie 1995Serghei Polovinkin

Legendarul Nilus

De-abia în ultimul deceniu acest nume a ieşit brusc din neant şi, în ciuda răutăţii şi a neînţelegerii îndelungate, venite din toate părţile, îşi face loc sigur în întreaga Rusie, căpătând, în sfârşit, adăpost de nădejde în inimile ortodocşilor din Rusia şi de peste hotare. „Aşa cum piere fumul de la faţa focului", aşa să dispară toate ponegririle nedrepte şi rău intenţionate privitoare la minunatul scriitor rus, la nevoitorul blagocestiei. S-a ridicat o nouă generaţie de ortodocşi, care îi va lua apărarea, nu va îngădui să fie călcat în picioare acest slăvit nume...

Neştiute, dar binecuvântate sînt căile Domnului. Venind pentru prima dată la lavra Troiţe-Serghieva, un om păcătos a căzut în genunchi la racla cuviosului - şi aproape dintr-o dată a isprăvit cu viaţa sa păcătoasă şi şi-a vindecat sufletul cu lacrimi de pocăinţă. Aceasta nu este o poveste sentimentală, ci un eveniment real din viaţa unui încrezut nobil moscovit - Serghei Nilus. Este uimitoare această întorsătură evanghelică a vieţii sale: un mirean de patruzeci de ani, depărtat de Biserică din timpul anilor de universitate şi căzut în păcatele evidente ale tinereţii, care a adăstat la sfintele moaşte ale ocrotitorului său ceresc şi, în scurt timp, îşi schimbă radical felul de viaţă, se roagă fierbinte la Dumnezeu şi ajunge un scriitor minunat, unul dintre cei mai zeloşi şi tenace apărători ai Ortodoxiei. Drama vieţii sale este plină de învăţăminte şi, aş vrea să cred, de neocolit...

Acum câţiva ani am reuşit să găsesc documente despre familia Nilus. Bunicul scriitorului, Piotr Bogdanovici Nilus, a fost militar pravoslavnic rus, a participat la războiul cu Napoleon din 1807 şi a luptat la Borodino în 1812. Apoi a comandat Brigada 1 din Divizia 23 infanterie, a fost recunoscut specialist în lupta de infanterie şi de artilerie, a ajuns până la gradul de general-maior şi a primit nenumărate decoraţii. A avut patru copii: o fiică, Anna, şi fiii Piotr, Vasili şi Aleksandr, viitorul tată al scriitorului.

De curând a fost descoperit un registru de stare civilă alcătuit în iunie 1853. în biserica Uspenie din satul Luniovo, judeţul Volhov, gubernia Oriol, preotul Serghie Uspenski a cununat pe „fostul funcţionar superior cu însărcinări speciale la Guvernatorul civil din Kaluga, consilierul titular Aleksandr Petrovici Nilus, de 38 de ani" şi „fiica fecioară Natalia Dimitrievna Karpova, de 26 de ani, a răposatului consilier de curte Dimitri .vanovici Karpov din satul Drezevo, judeţul Volhov". Amândoi sînt ortodocşi, au încheiat prima căsătorie. Şi cine credeţi că era martorul mirelui? închipuiţi-vă: vărul miresei, Ivan Sergheievici Turgheniev, scriitor, autorul „însemnărilor unui vâ.iător"! Acesta fusese surghiunit la moşia sa Spasskpe-Lutovonovo pentru tipărirea în Moskovskie vedomosti a unui necrolog lui N. V. Gogol. Cine este celălalt martor? De asemenea o persoană cunoscută în literatură. Este vorba de Vladimir Aleksandrovici Şenşin, student la Universitatea din Moscova, coleg şi prieten cu M. I. Lermontov (ne aducem aminte de poezia lermontoviană „Către prietenul V. Ş."), cunoştinţă a lui A. S: Puşkin, rudă cu Denis Davîdov şi Afanasi Feti Turgheniev a scris despre participarea sa la nunta verişoarei în corespondenţa cu P. V. Annenkov. Se poate că el a binecuvântat leagănul nepotului său de văr, al viitorului scriitor.

lată încă un document, care nu a fost găsit mulţi ani: mărturia de stare civilă a naşterii scriitorului. Mai întâi se specificăm data naşterii: la 25 august 1862 s-a născut şi pe 6 septembrie a fost botezat de preotul Mihail Speranski în biserica cu hramul sfântului mucenic Ermolai, care se află pe strada Kozie Boloto, la Moscova (fosta stradă Soltovski, azi stradela Ermolaev), nobilul de mai târziu Serghei Aleksandrovici Nilus...

După Schimbarea la Faţă duhovnicească la sfintele moaşte ale preacuviosului Serghie, Nilus s-a

întâlnit cu viitorul sfânt părinte loan din Kronştadt, care l-a binecuvântat pentru meşteşugul scrisului întru slava lui Dumnezeu. Una după alta au început să apară cărţile, în care Nilus urmăreşte căile către sfinţenie ale unor mari asceţi şi, cu binecuvântarea stareţilor de la Pustia Optina, dezvăluie straturile adânci ale vieţii duhovniceşti din Sfânta Rusie şi din întreaga lume ortodoxă. Cărţile lui Nilus au îndreptat o mulţime de ruşi către o viaţă cucernică, i-au condus în sânul Bisericii Ortodoxe. „Cele măreţe în cele mărunte", „Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească", Sfinţenia sub obroc", „La malul apei lui Dumnezeu" sînt lucrări de nepreţuit. Cartea „Este aproape, lângă uşi", care conţine o analiză a sinistrelor „Protocoale ale înţelepţilor Sionului", a produs efectul unei bombe explozive printre cei pentru care Ortodoxia şi Rusia sînt ca un os în gât. Această carte a fost ultima pe care au citit-o înaintea execuţiei sfântul şi multpătimitorul ţar Nicolai al ll-lea şi Familia sa...

Încă de la primele cărţi începe hăituirea cruntă a scriitorului. Pe vremea ţarului, Nilus a fost prigonit de kabala masonică, care se cuibărise în jurul tronului, nepermiţându-i lui Nilus accesul la Familia împăratului; în 1917 - de guvernul provizoriu, care i-a condamnat ultima carte la moarte prin ardere. Pentru citirea cărţilor lui Nilus, puterea sovietică te împuşca sau te trimitea în lagăr. În aceşti ani, însuşi scriitorul a fost exilat şi închis de mai multe ori. După 1991, noua elită „democratică" a încercat în fel şi chip să ţină sub tăcere numele şi lucrările scriitorului. Aşadar, cui nu-i este pe plac Serghei Nilus, de au fost gata să-l şteargă de pe faţa pământului în trecut şi vor cu ardoare să-l calce în picioare acum? Doar nu el a scris „Protocoalele înţelepţilor Sionului", ci unul dintre conducătorii „ocultei mondiale" (expresia aparţine lui Ivan llin), un mizantrop şi un rusofob, sionistul U. Gninţberg... Orice acuză la adresa lui Nilus este neapărat minciună şi defăimare. Şi neapărat interesul cuiva.

Oameni falşi şi ipocriţi au creat un fel de stereotip: Nilus este bastionul antisemitismului. Minciuna sfruntată este combătută de însuşi Nilus:

„Nu poporul lui Dumnezeu este vinovat de păcatul satanic al luptei cu divinitatea, vinovat este Sinedriul său de taină, ascuns de mânia noastră şi de orice mânie omenească cu ajutorul baionetelor şi al ghiulelelor trupelor de intervenţie cât şi al descompunerii noaste spirituale"... Oare nu este limpede? Cine se mai îndoieşte?

În aprilie 1928, scriitorul, urmărit până atunci, împreună cu ajutorul său credincios, soţia sa Elena Aleksandrovna, a avut parte de o jumătate de an de viată relativ liniştită. Pribegii au fost găzduiţi de familia bunului preot Vasili Smirnov, care slujea la biserica U-spenia din satul Kruteţ. Acum 75 de ani, pe 14 ianuarie 1929, inima lui Serghei Aleksandrovici Nilus a încetat să bată. în biserica din lemn Uspenie, mutată mai apoi, părintele Vasili l-a prohodit. După ce i-a trecut amarul primelor zile de doliu, Elena Aleksandrovna s-a închinat la mormânt şi a plecat. Curând urma ei s-a şters în lagărele de concentrare. De-abia în noiembrie 1986, scriitorul Aleksandr Nikolaievici Strijev cu nişte prieteni creştini a căutat locul odihnei de veci al lui Serghei Aleksandrovici Nilus...

Am fi prea optimişti să afirmăm că lupta forţelor deja ştiute împotriva lui S. A. Nilus este încheiată. Nicidecum.

În 1998-1999, la editura ştiinţifică „Bolşaia Rossiiskaia Enţiklopedia" a apărut volumul al patrulea al enciclopediei „Scriitori ruşi. 1800-1917", volum care pretinde a fi ştiinţific. Editorii au pregătit cititorilor şi specialiştilor în domeniul literaturii o surpriză nemaiîntâlnită: lui Serghei Aleksandrovici Nilus nu i s-a găsit loc în tomul extrem de voluminos. Câţiva dintre cei mai buni cercetători ai creaţiei şi biografiei lui Nilus şi-au oferit serviciile editurii. La început, în loc de răspuns s-a instaurat o tăcere misterioasă, apoi - un refuz hotărât! Cum explică redactorul-şef P. A. Nikolaev un asemenea fenomen în anii democraţiei „sporite" şi a libertăţii cuvântului?

În schimb, autorii „Enciclopediei vladimiriene" (Vladimir, 2002) au lucrat cu bună credinţă: într-un tom solid lui S. A. Nilus i se acordă un spaţiu suficient şi justificat: 30 de rânduri. Numai în patria lui, la Moscova, Nilus n-are loc!

Se pot aduce o mulţime de alte exemple de încercări de a lupta cu moştenirea lui Nilus. De exemplu, desfiinţarea de către secţia de cultură locală în anul 2001, la Aleksandrov, a Centrului istorico-literar, unde a fost organizată, pentru prima oară în Rusia, o expoziţie dedicată lui S. A. Nilus şi unde au avut loc primele Prelegeri nilusoniene. Dar aceşti „luptători" trebuie să se lămurească - astfel de atacuri nu înfricoşează numele lui Serghei Aleksandrovici Nilus. Creştinii ortodocşi au apreciat cum se cuvine aportul scriitorului la Schimbarea la Faţă creştină şi îl cinstesc ca pe un ascet adevărat. Premiul literar S. A. Nilus , instituit la Sankt-Petersburg pentru cei care îi merg pe urme, îşi are în fiecare an laureaţii săi. Printre aceştia sînt remarcabili scriitori ruşi precum Vladimir Iurievici Maliaghin, Aleksandr Nicolaevici Strijev, alţi promotori ai literaturii...

În rândul noilor sfinţi mucenici ai Rusiei este proslăvit şi preotul Vasili Arsentievici Smirnov, împuşcat în 1937, cel care a oferit în 1928-1929, în casa sa, ultimul refugiu pentru familia Nilus.

Cărţile lui Serghei Aleksandrovici sînt astăzi editate pe scară largă. Autoritatea sa în ţara noastră, de asemenea în Diaspora rusă şi ortodoxă s-a ridicat la înălţimea pe care o merită. Prin grija şi stăruinţa cercetătorilor autentici, a entuziaştilor, a filantropilor din domeniul culturii, tirajele cărţilor sale cresc permanent

şi, totuşi, nu pot satisface piaţa de carte - atât de scumpe sînt poporului rus personalitatea şi creaţia scriitorului. Dragostea şi recunoştinţa oamenilor cinstiţi rup mereu păienjenişul defăimării, al urii şi ignoranţei, care s-a ţesut în jurul acestui nume.

Mormântul şi crucea de pomenire de pe mormânt din satul Kruteţ nu rămân niciodată în părăsire: din toate colţurile Rusiei şi chiar de pe alte continente vin mereu oameni devotaţi Ortodoxiei. Sincer şi din inimă sună cuvintele:

- Fie-ţi ţărâna uşoară, scumpe Serghei Aleksandrovici! Rusia pravoslavnică este din nou cu tine!

Valentin Ivanovici STARIKOV

Proroc în tara sa

Era o vreme când în presa oficială nu se vorbea absolut nimic despre Serghei Nilus. Se părea că gurile nici nu se pot descleşta ca să pronunţe acest nume, aşa de strânse fuseseră cândva din cauza fricii.

Şi iată că totul s-a schimbat. Acum a devenit o normă: îţi iubeşti ţara - cunoaşte-l pe Nilus. Anume el, un scriitor talentat şi sensibil, a prevăzut prin mijlocirea vederii sale duhovniceşti tot ceea ce în lume a ajuns să fie aievea o suferinţă universală, în fond.

Oare numai prin vederea sa duhovnicească a prevăzut? în afara experienţei personale, viziunea sa profetică a devenit mai ageră printr-o cunoaştere superioară a scrierilor apostolice şi patristice, prin însuşirea poveţelor cucernicilor asceţi ruşi şi prin contactul direct cu aceşti mari călăuzitori ai conştiinţei - stareţii.

Cărţile lui Serghei Nilus sînt astăzi printre cele mai citite 120 de către credincioşi, atât în ţara noastră, cât şi departe de hotarele ei. Oamenii buni le numesc hrănitoare de suflet, cei răi - dăunătoare. Cum poate fi altfel, odată ce scriitorul dă jos masca de pe chipul făţarnicilor, dezvăluie planurile tainice ale slujitorilor diavolului?

Serghei Aleksandrovici Nilus şi-a numit prima mare carte „Cele măreţe în cele mărunte". Pe baza unor impresii de la Sarov, cercetând sfinţenia stareţului Serafim nu numai în lumina cinstirii - întreg poporul îl cinstea - ci şi în influenţa sa morală tot mai crescândă asupra sufletului rănit al omului contemporan, asupra iluminării sale prin mijlocirea învăţăturii evanghelice.

Către anul 1903, Serghei Aleksandrovici însuşi, când în mare era definită deja această carte a sa, a lăsat în urmă viaţa trăită în stihiile lumii, a devenit elavios, s-a eliberat de viciile tinereţii sale, fiind acum potrivit pentru primirea darurilor lui Dumnezeu - a harului Sfântului Duh, a inspiraţiei mântuitoare şi prooroceşti. Omul, înclinat către bine, care iubeşte pe aproapele său la fel ca şi pe sine, săvârşeşte fapta cea bună în numele lui Hristos, iar această faptă în limitele posibilităţilor unui om, poate să fie şi mai puţin măreaţă, căci din cele mărunte se constituie cele măreţe. Titlul oglindeşte pe deplin conţinutul întregii cărţi.

La a doua ediţie a lucrării sale „Cele măreţe în cele mărunte". S. A. Nilus a inclus o nouă secţiune principal nouă, de mare importanţă: „Antihristul ca posibilitate politică apropiată” . În prefaţa la această secţiune, autorul scrie: „Toate eforturile slugilor secrete şi vădite ale antihristului, ale lucrătorilor conştienţi şi inconştienţi ai distrugerii, sînt îndreptate acum asupra Rusiei. Cauzele sînt pricepute, scopurile cunoscute. Acestea trebuie să fie cunoscute şi întregii Rusii credincioase şi drepte.

Cu cât este mai groaznic momentul ce se apropie, cu cât sînt mai înfricoşătoare evenimentele viitoare ascunse într-o ceaţă deasă, cu atât mai hotărât şi mai curajos trebuie să bată inimile nobile şi tari, cu atât mai neînfricat şi mai solidar trebuie ca acestea să se adune în jurul stindardului sfânt - Biserica şi Tronul. Atâta vreme cât sufletul este viu, cât bate în piept o inimă înflăcărată, nu este loc pentru spectrul palid al disperării".

Este demn de remarcat că a doua ediţie a cârtii „Cele măreţe în cele mărunte" a văzut lumina tiparului la sfârşitul anului 1905, când în Rusia începuse deja asaltul distrugător al gloatei revoluţionare. în secţiunea despre antihrist şi slugile sale, Serghei Nilus a inserat „Protocoalele înţelepţilor Sionului", care căzuseră în mâinile sale şi care conţineau planuri de supunere a întregii lumi creştine sub călcâiul poporului „ales", luptător de Dumnezeu. Acest popor „între popor", după expresia lui Nilus, seamănă ură, revoluţii, corupe naţiuni bogate şi morale.

Fireşte atunci că tot felul de ticăloşi au supus această ediţie a cărţii conjuraţiei tăcerii, iar tirajul întreg a fost cumpărat şi distrus; s-au păstrat doar câteva exemplare. Însă „Protocoalele" nu se mai întorc în tainiţele cele întunecate, acestea, fie şi încet, devin un bun al opiniei publice.

Mulţumită lui Nilus au văzut lumina tiparului însemnările lui N. A. Motovilov despre întâlnirile şi convorbirile sale cu părintele Serafim de Sarov (Motovilov - un adevărat creştin mărturisitor şi patriot înflăcărat al Patriei sale, a murit cu 50 de ani înainte de Serghei Nilus).

După ciclul de scrieri de la Sarov, a urmat cel de la Optina. În Pustia Optina scriitorul va locui permanent peste cinci ani (1906-1912), lucrând la minunatele sale cărţi.

Prima dintre acestea, „Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească" este alcătuită în principal pe

baza materialelor din arhiva mănăstirească, folosind pe larg însemnările egumenului Teodosie (Popov). Această carte a fost scrisă de Nilus într-un timp foarte scurt. În noiembrie 1907, ea era gata de tipar. În însemnările sale, egumenul Teodosie povesteşte cu patos istoria sufletului său, care năzuieşte către Dumnezeu, către comorile sale nepieritoare. Pe baza exemplului său, scriitorul arată convingător căile de mântuire ale omului contemporan, iar căile acestea sînt legate de ascensiunea duhovnicească.

Prelucrarea literară a arhivei monahale a deschis în faţa scriitorului largi posibilităţi de creare a unor opere originale, pline de învăţăminte. Următoarea dintre acestea este „Sfinţenia sub obroc. Taina duhului monahal ortodox" (încheiată în aprilie 1909). Şi din paginile acesteia adie sfinţenia stareţilor clarvăzători de la Optina, „care şi-au anunţat fiii duhovniceşti credincioşi că tocmai vremii noastre îi este dat să se pregătească în mod deosebit de plinirea vremurilor" şi care repetă neobosit avertismentul apostolic: „Fiilor, este vremea din urmă!"

Cartea sa fundamentală de la Optina este „La malul apei lui Dumnezeu". Subtitlul „însemnările unui ortodox" arată caracterul genului ales: însemnări personale, care conţin episoade din viaţa unui ortodox. Şi într-adevăr, autorul dezvăluie aici esenţa convorbirilor profunde cu stareţii de la Optina, care aspiră la Dumnezeu şi care şi-au găsit un refugiu însingurat în sfântul lăcaş. Cugetările lor sînt înţelepte, învăţăturile - călăuzitoare, dar vorbele profetice despre destinul viitor al Rusiei sînt pline de amărăciunea unor presentimente eshatologice.

Monahii de la Optina îl consideră pe Serghei Nilus de-al lor în duh şi nu trec nimic sub tăcere faţă de el. în acest sfânt lăcaş, el a păstrat odată manuscrisul „Protocoalelor", tot aici a luat naştere şi tâlcuirea lor mistică. „La malul apei lui Dumnezeu" este o carte care nu are comparaţie în întreaga literatură rusă, fiecare pagină a acesteia amiroase a sfinţenie, iar înţeleptele cugetări duhovniceşti abundă. În mai 1912, a avut loc plecarea lui S. A. Nilus de la Pustia Optina. A luat drumul spre Valdai, mai aproape de sfânta mănăstire a Maicii Domnului Iverskaia. Această mănăstire a fost ridicată prin osârdia patriarhului Nikon, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Serghei Aleksandrovici s-a mutat în casa unde a locuit cândva învăţătorul şi scriitorul Vsevolod Soloviov, fiul vestitului istoric Serghei Mihailovici Soloviov. Casa păstra încă amintirea fostului ei stăpân, scriitor cinstit, rus sadea, având ştiinţa de a da în vileag uneltirile forţelor întunericului, care sleiesc de puteri ţara noastră.

Aici Serghei Nilus s-a apucat de lucrul său de căpetenie: să scoată la lumină tainele fărădelegii, să avertizeze lumea creştină în privinţa primejdiei de moarte care ne paşte. Iar purtătorii acestei primejdii sînt agenţii antihristului: hulitorii de Dumnezeu şi acoliţii lor din tabăra revoluţionară. El a hotărât să reelaboreze secţiunea „Antihrist ca posibilitate politică apropiată" din a doua ediţie a cărţii „Cele măreţe în cele mărunte" (o astfel de reelaborare a văzut lumina tiparului încă din 1911 şi s-a numit „Viitorul antihrist este aproape şi împărăţia diavolului este pe pământ"), dar şi să o extindă într-o măsură însemnată, iar, în esenţă, să expună o versiune mai împlinită a evenimentelor iminente. Cartea a primit titlul de „Este aproape, lângă uşi", adică antihristul este aproape, lângă uşi, şi nu mai rămâne decât să păşească peste prag cu acoliţii săi, în fiecare casă.

La crearea acestei lucrări unice, Serghei Nilus a făcut apel la mulţi istorici ruşi şi străini, ca să aducă mărturii ale complotului forţelor întunericului. Cârdăşia totală a demonilor împotriva Rusiei a fost confirmată astfel din cele mai diverse ţări, iar evenimentele contemporane, care erau în desfăşurare, constituiau doar ilustrarea planurilor lor. Unele capitole în problema evreiască a trebuit să fie lăsate de autor în afara cărţii (posibil, la insistenţa duhovnicului său, Nikon, arhiepiscop de Vologda). Cartea a fost tipărită în ajunul anului 1917, dar la vânzare a ajuns doar o parte a tirajului, restul s-a păstrat în depozitul de la lavra Troiţe-Serghieva.

Când a avut loc Revoluţia din februarie, unul dintre primele acte ale guvernului masonic a fost dispoziţia de distrugere a acestei cărţi a lui Nilus. Toate exemplarele cărţii „Este aproape, lângă uşi", aflate în depozit sau în drum spre vânzare, au fost confiscate şi distruse. A rămas întreagă numai partea de tiraj vândută. În condiţiile unui interes extrem de mare în mediul patriotic faţă de problema ridicată de carte, preţul pentru fiecare exemplar a crescut de o sută de ori, dar chiar şi având aceşti bani nu reuşeai întotdeauna să capeţi cartea interzisă şi ţinută la secret. În acele vremuri revoluţionare tulburi se prevedea împuşcarea celor care deţin această carte, însă adepţii credinţei ortodoxe, mărturisitorii ei şi noii mucenici, prin care adevărul este atât de puternic, au reuşit să păstreze scrierile lui Serghei Nilus.

Astăzi această carte de căpătâi este extrem de necesară. în ultimii zece ani a fost editată de cel puţin douăzeci de ori, practic a devenit accesibilă fiecărui intelectual. Este numită profetică şi nu degeaba.

În aprilie 1917, scriitorul a părăsit ţinutul Valdai şi, după ce a locuit scurtă vreme la Kiev, în vara aceluiaşi an s-a mutat la moşia Linoviţa a prinţului Vladimir Jevahov, aflată la limita dintre guberniile Poltava şi Cernigov.

Iniţiatorii tulburărilor au aprins ura pretutindeni. Aceasta fierbeaşi în Ucraina, însă în acele locuri patriarhale lucrurile nu se schimbau atât de repede ca în Rusia. Linoviţa a devenit loc de refugiu pentru Nilus vreme de cinci ani. Aici, sub acoperământul molitvelnic al asceţilor

preacucernici şi sub ocrotirea Maicii Domnului, el a continuat lucrarea sa principală – demascarea tainei fărădelegii. A corectat, a refăcut şi a rescris cartea „Este aproape, lângă uşi". Această a cincea şi ultimă versiune a cărţii sale nu este tipărită până acum, dar manuscrisul, în ciuda întâmplărilor incredibile prin care a trecut, se păstrează în întregime, purtând urmele muncii uriaşe a autorului (Nilus se considera un alcătuitor, întrucât pentru demonstraţiile sale a adus măturii dintr-o mulţime de izvoare).

Tot aici, la Linoviţa, Serghei Aleksandrovici a scris şi partea a - doua a cărţii „La malul apei lui Dumnezeu", care a fost tipărită abia în 1969, şi nici atunci în întregime. Dacă socotim cărţile lui S. A. Nilus în întregul lor, ca opere duhovniceşti - şi indiscutabil că aşa sînt - atunci dincolo de căutarea sfinţeniei, de lupta tensionată a binelui cu răul, apare limpede sensul profetic al acestor scrieri. Serghei Nilus este prooroc în ţara lui, scriitor duhovnicesc recunoscut şi talentat gânditor în problemele statului. Ideile sale cuceresc inimile multor oameni de pe toate continentele. Este înţeles şi în marea sa patrie, Rusia, proorocul este primit în ţara sa. E un fenomen obişnuit acesta? În cazul scriitorului nostru duhovnicesc aşa s-a întâmplat. S-au împlinit 75 de ani de la moartea lui Serghei Aleksandrovici Nilus. S-a născut la Moscova, pe 25 august 1862, şi şi-a sfârşit calea vieţii pe 14 ianuarie 1929, în satul Kruteţ, nu departe de oraşul Aleksandrov, aflat chiar la graniţa dintre meleagurile Moscovei şi cele ale Vladimirului. Mormântul său se deosebeşte printr-o cruce înaltă, care a fost ridicată de admiratori. Ortodocşii nu uită acest loc demn de luare-aminte.

Aleksandr StrijevArticol apărut în revista „Moskva"

Prefaţă

În ultima sută de ani nici un alt document nu a generat atâtea discuţii şi nu-i de mirare, fiindcă „Protocoalele..." conţin o expunere amănunţită a proiectului de cucerire a supremaţiei mondiale - proiect pătruns de un cinism atât de profund şi de o ploconeală atât de vădită în faţa celui rău, încât iţi vine greu să crezi în existenţa unei astfel de organizaţii, în sânul căreia ar fi fost posibilă zămislirea acestei idei monstruoase.

Scriitorul evreu Arthur Trebich în lucrarea sa („Deutscher Geist oder Judentum"), închinată „Protocoalelor...", recunoaşte: „Dacă autorul acestor documente secrete exprimă atât de temeinic gândurile noastre, scopurile şi năzuinţele în sferele vieţii spirituale, politice şi economice, în acest caz trebuie să recunoaştem cu toată responsabilitatea că formularea lor este cât se poate de autentică şi nefalsificată. Şi că supremaţia mondială dorită de sufletul nostru evreiesc cu atâta ardoare este atât de reală, încât intelectul arian în general nu e capabil să conceapă şi să elaboreze astfel de procedee de luptă, astfel de proiecte să inventeze cu atâta ipocrizie o astfel de escrocherie.

Chiar de la apariţia cărţii, aceste secrete dezgustătoare au stârnit c serie de reacţii, mai cu seamă din partea evreilor, care nu-şi puteau imagina, cum a fost posibil ca „Protocoalele..." să fie sustrase din arhiva de la Ierusalim. S-a lansat zvonul că n-ar fi decât o calomnie la adresa logilor masonice evreieşti, şi că textele respective sînt contrafăcute şi tendenţioase.

Din ceea ce s-a strecurat din logile masonice se cunoaşte că „Protocoalele..." conţin profeţii mai mult decât satanice, alcătuite încă din sec. al V-lea înainte de Hristos. Sioniştii, mişcare secretă a unor aşa-zişi „înţelepţi" din Sion, au alcătuit un traseu profetic. Pe timpul lui Pericles, în anul 429, ei au lansat un traseu, zis al reptilei - şarpele simbolic reprezentând poporul evreu. Atunci când cercul va fi închis - şarpele ce-şi înghite coada - toate statele Europei vor fi prinse ca într-o menghină.

Ediţia lui Serghei Nilus face afirmaţii mai clare asupra prezicerilor înţelepţilor Sionului. S-a văzut că efectele acestor preziceri au culminat la începutul acestui secol, în mod deosebit cu edificarea „imperiului sovietic" şi a revoluţiei iudeo-bolşevice din 1917.

Cu toate acestea, unii istorici se îndoiesc de autenticitatea „Protocoaleleor...". Istoria apariţiei lor în Rusia, într-adevăr, nu a fost încă pe deplin clarificată. În 1905 Serghei Nilus Ie-a inclus pentru prima dată în cartea sa „Cele măreţe în cele mărunte", devenind astfel cunoscute publicului larg. Tot din acea perioadă circulă zvonul că „Protocoalele..." ar fi fost ticluite de „ohranka" (poliţia secretă în Rusia imperială), cu scopul de a da vina pe „forţele din umbră", care declanşaseră între timp rebeliunea din 1905. Acuzaţia nu corespunde realităţii, măcar şi de aceea că primele o sută de exemplare au fost tipărite la hektograf de către procurorul biroului sinodal de la Moscova, kamergherul F.P. Suhotin încă din ultimii ani ai sec. al XlX-lea. Un an mai târziu, „Protocoalele..." au fost editate într-un tiraj mai mare la tipografia de gubernie, la comanda lui A.J. Klepovski, funcţionar responsabil cu misiuni speciale de pe lângă departamentul marelui cneaz Serghei Aleksandrovici.

Pe noi, însă, ne interesează altceva: dacă „Protocoalele..." sînt autentice sau nu - deşi veacul care a trecut de la publicarea lor ne oferă un material bogat pentru meditaţie. Istoria mondială, de parcă supunându-se unui dictator nevăzut, a parcurs cu docilitate întreg traseul întortocheat, în conformitate cu proiectul expus în paginile lor. De această dată, nici Rusia n-a reuşit să evite destinul comun.

„Puţini sînt cei ce înţeleg", scria S.A. Nilus în 1910. „lată o relatare a viziunii părintelui Nectarie (de la

Optina). Ieri s-a împlinit un an de la sfârşitul său. Am avut prilejul să conversez cu el despre evenimentele şi semnele vremii. Marele stareţ mi-a zis: „Cât de puţini au rămas din cei ce înţeleg adevărata lor semnificaţie! în ultimul timp numărul acestora s-a rărit nu numai în lume, ci şi în sfintele mănăstiri. Părintele Nectarie se află la botniţă. Astăzi l-am vizitat şi mi-a povestit despre visul său.

„Toată noaptea s-a derulat acest vis, - zicea părintele, - nu pot să ţi-l redau în toate amănuntele, ar fi prea mult de povestit, lată esenţialul: văd o câmpie imensă, şi pe această câmpie se desfăşoară o bătălie groaznică între nenumăratele hoarde ale apostaţilor şi mica oştire a creştinilor. Toţi apostaţii sînt perfect înarmaţi şi luptă după toate regulile ştiinţei militare. Creştinii însă par mai degrabă dezarmaţi. Eu, cel puţin, nu văd la ei nici un fel de arme. Şi de pe acum se prevede, spre regretul meu, finalul acestei lupte inegale: clipa triumfului final al hoardelor apostate se apropie, fiindcă dintre creştini aproape că nu se mai zăreşte nici unul. Mulţimile apostaţilor îmbrăcaţi de sărbătoare, cu nevestele şi copiii lor împreună, jubilează, sărbătorindu-şi de-acum izbânda... Deodată, armia creştinilor, numeric neînsemnată, printre care văd şi femei, şi copii, se repede înainte, atacându-i pe protivnicii săi şi ai lui Dumnezeu, şi într-o cilpă toată câmpia cea întinsă se află presărată cu trupurile armatei antihristice. Şi, spre mirarea mea nespusă, fără ca să dispună de ceva armament. Atunci l-am întrebat pe un ostaş creştin aflat pe aproape: „Cum de-aţi putut învinge aceste hoarde nenumărate?" - „Dumnezeu ne-a ajutat!" - a răspuns acesta. - „Dar cu ce arme?". - „Păi, cu ce s-a nimerit!" - mi-a răspuns ostaşul. Cu aceasta s-a sfârşit visul meu".

Această istorisire stranie şi minunată am auzit-o eu astăzi din gura nemincinoasă şi binecuvântată a iereului Domnului, părintele Nectarie, ieromonah la Pustia Optina. Cum este de înţeles acest vis? Însemnează el oare biruinţa Rusiei Pravoslavnice asupra lumii apostate şi prelungirea bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de acest pământ păcătos? Sau poate că reprezintă biruinţa finală a turmei celei mici a lui Hristos asupra marii apostazii din urmă, când se va arăta nelegiuitul apostat - antihristul - „pe care Domnul lisus Hristos îl va omorî cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici prin arătarea Venirii Sale".

Din „Cronica...." lui S.A. Nilus

Viaţa şi opera

Naşterea la Moscova.

„S.A. Nilus s-a născut la 28 august 1862 în Moscova, la Patriarşie prudî (Lacurile patriarhului)". La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 1.

„Eu sînt amceanin"„Să zicem că m-am născut la Moscova, însă de fel sînt amceanin (locuitorii judeţului Mţensk îşi spun

„amceane", iar oraşul Mţensk e numit „Amcensk"). De aceea mă închin cu deosebire la „Batiuşka Micola din Amcensk" (sfântul Nicolae), ca la ocrotitorul meu ceresc, la fel de apropiat mie ca şi Serghie de Radonej, îngerul meu care mi-a fost dăruit la botez."

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 202

Familia„M-am născut în 1862, într-o familie care număra în partea mamei nu puţini oameni progresişti, în

acel spirit care caracteriza anii '60 ai secolului trecut. Fiind nobili proprietari de pământ, ba chiar mari, probabil că ei, datorită acestei legături cu pământul şi cu ţăranul, au scăpat de manifestarea extremă a pasiunilor anilor 70, însă n-au putut evita un - să-i spunem - general spirit revoluţionar platonic: atât de mare era atunci seducţia ideilor de egalitarism, de libertate a gândirii, de libertate a cuvântului, de libertate... cică libertate şi acţiune, care cuprinsese pe toţi. Pare-se că pe atunci nu era, în cele două capitale, nici o casă de nobil, parcă toate după un calapod, care în duhul raţiunii şi după ultima cărţulie citită, mai întâi „Sovremennik", apoi „Otecestvennîie zapiski" sau „Vestnik Evropî" (reviste ale vremii - n.r.), să nu dorească „prefacerea" regimului Imperiului Rus.

Atunci era timpul unei mari strămutări a nobililor în diferite locuri ferite, spre care năzuiau „coloniştii", rupând astfel legătura lor de veacuri cu satul. Bătrânii locuitori ai Moscovei poate că îşi mai amintesc aceste vile izolate, acum în ruină, unde pe atunci s-au strămutat să-şi ducă veacul. Puţine au mai rămas la Moscova.

Una din aceste case din Moscova a fost aceea în care m-am pomenit şi m-am deşteptat la viaţa conştientă"

Cele măreţe în cele mărunte, p. 1 -

„Provenea (Serghei Nilus) din mediul marilor moşieri. Familia sa, ca şi tot mediul acesta, era stăpânită de spiritul timpului, adică de materialism şi de liberalismul extrem. Tot ce era bisericesc era dispreţuit. într-o asemenea orientare s-a făcut educaţia adolescentului Serghei".

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţa, p. 1

Copilăria. Gimnaziul nr. 1 din Moscova

„Desigur că nutrirea cu discuţii de nuanţă politică era prea puţin capabilă să iste în mine vise religioase, aşa că am crescut într-o totală înstrăinare de Biserică. În imaginaţia mea de copil am legat-o doar de bătrâna mea doică, pe care o iubeam până la uitare de sine, şi de acea glăsuire maiestuoasă a clopotelor moscovite, când, îndeosebi la prima deschidere a ferestrelor, în aerul primăvăratec, aceasta se revărsa largă, într-o undă tălăzuitoare în odăile strâmte, dereticate după lunga iarnă. Glăsuirea aceasta ademenea şi făcea semn de venire în spaţiul satului, al câmpurilor şi al izvoarelor cristaline, într-un cuvânt, în lumea lui Dumnezeu, afară dintre zidurile de piatră ale minciunii şi convenţiilor citadine.

De ce iubeam atât de mult satul, pe care mama mea nu-l putea suporta, mergând acolo timp de două luni de vară „cu repulsie", cum se exprima, de ce iubeam atât de mult pe bătrâna şi neştiutoarea mea doică, care nici n-a trăit mult timp în preajma mea, fiind lăsată să păzească magaziile şi casa de la ţară? Dumnezeu ştie, dar iubeam şi satul şi pe doică până la lacrimi, iar iubirea mea era deosebită, pur rusească: nu ştiu da ce le jeleam, anume le „jeleam", nu pot găsi altă expresie a acelui sentiment dureros de dulce pe care îl încercam.

Când se întâmpla ca, după o despărţire de zece luni petrecute la Moscova, să merg în satul natal, prima mea acţiune, primul meu elan era să alerg la doică, să o îmbrăţişez, să-i plâng la piept pentru toată obida despărţirii de ea şi de satul apropiat inimii mele. Apoi mă grăbeam în vreun colţ singuratic al gliei natale şi acolo plângeam fierbinte, amar şi bucuros în acelaşi timp, căzând la pământ şi sărutând arătura vârtoasă.

Pun pe seama Moscovei cu locurile ei sfinte, pe atunci necunoscute mie, dar percepute instinctiv, şi pe seama satului cu întinderea sa nesfârşită a câmpiilor cernoziomice, în care se simte atât de limpede nemărginirea lui Dumnezeu însuşi, cu mujicul şi cu bătrâna doică prea puţin atinşi pe atunci de „civilizaţie", pun pe seama lor ,deci, că nu mi-am pierdut în copilărie capacitatea de a-mi dărui sufletul acelei stări sufleteşti care e legată strâns de rugăciune.

Cu toate acestea, nu cunoşteam rugăciunile, la biserică mergeam întâmplător. Am învăţat Legea lui Dumnezeu de la profesori, indiferenţi sau de-a dreptul ostili cuvântului lui Dumnezeu, ca pe o necesitate a implacabilei programe de gimnaziu şi în tot cursul gimnazial am studiat-o fără osârdie: doar nu era un obiect „principal". Cu ruşine şi cu sentimentul păcatului îmi amintesc acum la câte şmecherii şi înşelătorii am apelat ca să scap de profesorul de religie! Ce-i drept, am reuşit arareori şi îmi amintesc că îndeosebi în anul al treilea, la un preot sever şi cu multă experienţă, aproape că nu scăpăm de nota unu cu multe minusuri. Aşa am mers eu, un tânăr „ortodox" zice-se, în cunoaşterea lui Dumnezeu până la universitate, unde, fireşte, nu exista un asemenea „fleac", precum Ortodoxia".

Ce/e măreţe în cele mărunte, p. 2-3

„Când eram în clasa a IV-a a Gimnaziului nr. 1 (acum Gimnaziul nr. 7), înainte de venirea examenelor de absolvire (pe atunci clasa a V-a nu exista încă şi noi eram consideraţi absolvenţi, fapt pentru care ne mândream îndestul), fiind îngrijorat de succesul încheierii cursurilor, am făgăduit în prezenţa unui coleg, cu care eram pe atunci foarte bun prieten, să merg la lavra Serghiev Posad „ca să mă închin cu amândouă mâinile şi cu picioarele", cum m-am exprimat. Fireşte, am pus drept condiţie a îndeplinirii acestei făgăduinţe succesul meu la examene. Examenele au trecut aproape strălucit, au trecut şi altele, în sfârşit am terminat gimnaziul, a trecut şi universitatea, însă nu numai că nu m-am gândit niciodată la făgăduinţă, dar pesemne că i-aş fi râs în faţă celui care mi-ar fi amintit despre ea.

Ce/e măreţe în cele mărunte, p. 5

„Îmi amintesc, parcă în clasa a Vl-a de gimnaziu, că, ispăşind pedeapsa (aşa priveam lucrurile majoritatea dintre noi) postului obligatoriu din Săptămâna Patimilor, am apărut la spovedanie în faţa părintelui, pe jumătate beat, atât de „pe jumătate" încât înainte de spovedanie, simţind poate din instinct că fac ceea ce nu se cuvine, am sărit să mă scald în apa râului Moscova, pe care pluteau încă sloiuri din gheţurile iernii. Şi ce spovedanie va fi fost aceea! Cu adevărat, mult îndurător şi mult milostiv este Domnul, care a binevoit să-mi dea, mulţi ani după aceea, să încerc dulceaţa convertirii.

Dar sub toată ticăloşia spirituală, care s-a acumulat în anii de libertate faţă de educaţia religioasă în viaţa de acasă, şcolară şi, în fine, socială, se află lecţiile tăcute, dar îmbelşugate în dragoste ale Moscovei, ale satului şi doicii, apropierea într-o anume măsură de creştinismul adevărat, bunătatea neţărmurită a mamei

mele, care făcea neobosit bine aproapelui cu modestia proprie numai creştinilor. Toate acestea n-au lăsat să se stingă în sufletul meu întunecat scânteia abia pâlpâind a iubirii conştiente de Dumnezeu şi de Ortodoxie <...>

Şi aceasta mă trăgea uneori în vreo sărmană biserică de ţară din fund de provincie, cu preotul-agricultor atât de simplu, cu un diacon-gospodar şi mai simplu. Aveam involuntar viziunea, chiar împotriva voinţei înclinată întotdeauna spre semeţia raţiunii, că în „neputinţa" lor se săvârşeşte puterea lui Dumnezeu. însă rareori aveam aceste clipe neclare, dar fericite, ale comunicării fiului căzut şi pocăit cu veşnicul Tată fiintial, până când s-a petrecut minunea..."

Cele măreţe în cele mărunte, p. 4-5 Universitatea din Moscova, facultatea de drept

„Astăzi este ziua sfintei muceniţe Tatiana, praznicul Universităţii din Moscova. Aici, acum 23 de ani, am terminat cursurile facultăţii de drept. Câte nu s-au întâmplat pe timpul meu la Moscova, în ameţeala beţiei fostei studenţii! Eu însumi - mi-e şi groază să-mi amintesc - luam cândva parte la toate aceste orgii respingătoare, în care omul nu numai că îşi pierde chipul lui Dumnezeu, dar îl şi schimbă pe cel uman în chipul celui mai murdar dintre animale...

12 ianuarie 1909". La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 25-26.

„Nu am fost niciodată la lecţiile răposatului părinte profesor Serghei şi mi-am susţinut examenul în întregime după programă, însă nici prelegerile sale nu existau pe vremea mea, căci numerosul an întâi avea la dispoziţie douăzeci de cărţulii zdrenţuite şi pătate din „Cursul de teologie", date în „arendă" pentru cincizeci de copeici studenţilor din multe generaţii".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 3

Kiev: septembrie 1882

„În 1882, la un an după absurda crimă, care a avut drept victimă pe domnitorul iubitor de oameni Aleksandr II, şi cu un an înainte de sfinţita încoronare a lui Aleksandr III, am fost la Kiev. Erau nişte minunate zile de septembrie, în care e atât de darnică uneori toamna noastră rusească <...>.

În acele zile eu eram creştin doar după nume şi eram trecut ortodox doar la număr. E suficient să spun că, locuind atunci în leagănul Ortodoxiei - Kiev - de două luni şi jumătate, în tot acest timp al şederii mele în apropierea aromitoare a sfinţeniei nu am fost niciodată la lavră, ba nici în vreo biserică. Şi cu toate acestea, tocmai la Kiev, în chiar acele zile, am căpătat o impresie în urma unui eveniment, care mi s-a întipărit în mod deosebit în amintire şi căruia i-a fost dat să devină obiectul cugetării mele, însă de data aceasta nu din punct de vedere laic, ci creştin-eshatologic.

Acest eveniment a fost cometa luminoasă, strălucitoare, imensă, care tăia cu coada ei aproximativ o treime din cerul vizibil, şi care a apărut pe neaşteptate pe orizontul kievean.

Ţin minte, inima mea a fost cuprinsă atunci de aşteptarea înfrigurată a ceva de temut: fantasma înfricoşătoare a unor mâhniri şi necazuri iminente se înălţa neclar în depărtarea ceţoasă a viitorului patriei mele.

Domnia liniştită, paşnică, plină de măreţie a marelui autocrat şi pacificator Aleksandr III, care a venit după aceea, se pare că nu a justificat premonitiiie mele. În zilele sale, Rusia a atins o mare putere şi slavă în faţa cărora a început să pălească slava restului lumii. Cuvântul autocratului a milioane de ortodocşi a făcut să i se supună tot ceea ce putea fi duşmănos în secret pentru Rusia. Iar pentru Rusia şi pentru ţarul ei nu a fost nimic vădit duşmănos. Caracterul duşmănos a dispărut, s-a ascuns în adâncul subteranelor satanice şi nu a îndrăznit să se arate în lumina lui Dumnezeu. <...>

Mi-am amintit atunci că, în Kiev, curând după apariţia cometei, pe străzile „ghetto"-ului kievean, în locurile unde se adunau locuitorii din cartierul evreiesc, a apărut un tânăr ciudat, un băia de vreo cincisprezece ani. Acest tânăr, parcă posedat de o forţă aiurea, hoinărea pe străzile evreieşti şi vestea Israelului:

-Marele proroc s-a născut pentru Israel, mesia a apărut poporului lui Dumnezeu!Iar după acel tânăr, într-un val năvalnic, curgea nestăvilit torentul evreiesc şi, din gură în gură, cu

entuziasm şi fior sacru, manifestare a dorinţei şi aşteptării de veacuri, erau transmise cuvintele:- A apărut mesia! S-a născut mesia! Domnul vine iară la odraslele Sale aflate în risipire. <...>Însă eu mi-am amintit ceva şi am legat într-un tot unitar pe tânărul evreu, care vestea naşterea lui

mesia, şi cometa kieveană, şi presimţirile mele sinistre. Atunci, pentru prima dată, au scăpărat în inima mea, în toată fiinţa mea spirituală, şi au luat foc înfricoşătoarele cuvinte: „Antihristul este aproape, lângă uşi".

De ce s-au petrecut acestea în mine atunci, când eu continuam încă să fiu adeptul părerilor liberale ale anilor '60 şi să trăiesc înstrăinat de Biserică, de marile şi sfintele idealuri ale poporului meu, a fost atunci o

taină pentru mine, o taină care sub pana mea are o singură explicaţie:„Unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte natura lucrurilor". Este aproape, lângă uşi, p. 3-7

Serviciul în Caucaz şi în Simbirsk

La încheierea cursurilor Universităţii din Moscova, am fost aruncat - de bună voie, e drept, dar tot aruncat - în calitate de candidat de judecător pe lângă procurorul Judecătoriei de plasă din Erivan în mica localitate Baş-Noraşen din judeţul Şaruro -Daralaghezsk.

Judecătoria din Erivan m-a delegat în acest loc cu nume greu de pronunţat pentru a ajuta pe doi ajutori de judecători de pace locali pentru efectuarea cercetărilor.

Mi-au revenit 150 de dosare, formate în mare parte din coperţi cu titlul: „Cauză despre..." (fireşte, jaf, tâlhărie, omor). Procedura în aceste cauze se limita la un opis de documente cusut între coperţi, iar documentele - la un singur exemplar al cercetării subofiţerului satului. Cine cunoaşte viaţa criminală a Transcaucaziei, trebuie să ştie prea bine că toată procedura noastră judiciară de natură penală după regulamentele împăratului Aleksandr II, cu rare excepţii, constituie o neîntrerupta bătaie de joc faţă de justiţia locală. Cei care nu cunosc trăsăturile locale ale celor de altă naţie, îndeosebi ale armenilor, îi rog să mă creadă pe cuvânt. La aşa-numitele anchete, unde pentru depoziţii există o taxă de un „abaza" (două grivne) şi mai mult, nu există nici un anchetator rus, care să nu fi înnebunit sau să nu se fi - dedat cu totul beţiei cu vin ieftin armenesc şi cu vodcă de struguri dezgustătoare, nedistilată.

Eram pe atunci foarte tânăr, aveam energie berechet şi m-am năpustit în luptă cu tot excedentul puterilor juvenile, cu ideile civilizatoare - sfântă simplitate! - pentru cinstea şi slava justiţiei ruse umaniste, cum îmi închipuiam atunci".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 5-6

„În ţinutul acela erau atât de puţine drumuri, încât am fost nevoit, volens-nolens, să mă transform în cavalerist îndrăzneţ, iar uneori chiar în pedestraş.

Odată, la o confiscare sau percheziţie grăbită, trebuia să mă deplasez în marş forţat. Drumul, sau ceea ce semăna cu drumul, se prefira pe malul pietros al râului Arpaciai, presărat peste tot cu pietre ascuţite de toate formele şi mărimile posibile.

După mine călărea convoiul: traducătorul, doi cazaci, doi sau trei ciapara - băştinaşi (paza de zemstvă, kunacii - prietenii tuturor tâlharilor - şi subofiţerul satului). Poate că am vrut să înviorez ritmul sau pur şi simplu aşa a fost să fie. Ştiu doar că am plesnit cu cravaşa pe căluţul meu karabah, am chiuit şi, luând-o la galop, m-am repezit cu o asemenea viteză, că imediat mi-am lăsat în urmă echipa cu vreo zece stânjeni.

Şi în acest moment s-a petrecut ceva de neimaginat.. Ţin minte doar, şi asta tulbure, că am zburat undeva în sus, ţin minte picioarele calului deasupra capului meu, ceva inform, dar îngrozitor; apoi praf... parcă zbor din nou undeva, într-o prăpastie... Când mi-am venit în fire, m-am uitat în jur şi n-am putut înţelege nimic.

Văd că tot convoiul meu a descălecat. Armeanul traducător geme de parcă ar fi rănit. Calul pe care călărisem stă lângă mine cu şaua terfelită, dar stă neclintit, fără să-l ţină careva. Subofiţerul din sat, un tătar, stă pe vine, se bate cu palmele pe genunchi şi se tânguieşte îngrozit, clătinând capul prosteşte. Uitându-mă la papaha miţoasă a tătarului, mai să izbucnesc în râs - atât de comică mi se pare figura lui. De abia acum am înţeles că, din săritura calului, eu am zburat din şa şi, desigur, făcând o roată prin aer, m-am izbit de pietrele de pe drum. Mă pipăi... nimic. Nu mă doare nimic, doar abia simţit îmi palpită palma mâinii drepte. M-am ridicat, am făcut câţiva paşi... tot nimic. Slavă Domnului, nu m-am ales cu nici o zgârietură.

A rezultat că, în săriturile lui turbate, calul meu s-a împiedicat şi s-a răsucit peste cap ca un iepure. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu, zburând peste cap sub cal. După aceea cazacii mi-au spus că numai o minune m-a putut salva: „în mod normal, şi din boier şi din cal trebuia să se aleagă praful". Cum se va fi întâmplat, dar după această săritură de circ m-a durut două-trei zile mâna dreaptă şi totul s-ar fi limitat la asta, dacă... nu mi-aş fi amintit despre făgăduiala neîmplinită.

Iar au trecut anii şi iar, parcă drept dovadă a „normalităţii" mele, care nu s-a schimbat de fel în urma căzăturii, ca şi mai înainte, n-am îndeplinit făgăduiala plăcută lui Dumnezeu, dar inima nu mai era liniştită ca mai înainte. Tot mai des, parcă cu litere de foc, care s-au aprins pe neaşteptate în adâncul sufletului meu, s-a înscris cumplitul cuvânt: sperjur".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 6-8

La moşia Zolotarevo: 1888-1905

„În 1888, lăsându-mi slujba la ministerul de justiţie, m-am apucat de gospodărie pe moşia mea. în ciuda educaţiei mele în spiritul indiferenţei faţă de credinţă, chiar al necredinţei, aşa cum era în anii şaizeci ai secolului trecut - anii copilăriei şi primei tinereţi - eu am voit să încep o viaţă în rugăciune, nouă pentru mine şi dorită demult.

Într-o aripă a casei abia construită, în care m-am instalat, nu exista nici o icoană, iar eu invitasem pe preotul local să slujească un molebn în încăperea mea şi aşteptam venirea lui din clipă în clipă. Am întrebat-o pe econoamă dacă nu ştie de unde să fac rost cât mai repede de o icoană, ca să o pun în aripa casei... „Da - îmi răspunde - nu este oare în cerdac, în casa veche (a mamei mele)? Acolo ţin minte că este o icoană". Am coborât şi am adus-o: se dovedea a fi o icoană veche a Maicii Domnului Bogoliubskaia. Am găsit-o chiar unde am gândit că e: într-un cufăr, sub covoare şi alte lucruri de casă... Am pus icoana pe perete, s-a slujit molebnul în faţa ei şi de la aceasta a început şi a curs mai departe viaţa mea la ţară, în ţarina natală, atât de dragă sufletului meu.

A trecut o lună de la acea slujbă. Primesc o scrisoare de la Moscova în care mama îmi scrie: „Am primit o scrisoare de la Lidia Vasilievna (o veche prietenă) din Riga şi îmi comunică faptul că acum o lună a văzut-o în vis pe sora mea moartă, care, apărându-i în faţă, i-a spus: „Scrie-i Nataşei (mamei mele) să ia din cerdacul casei de la Zolotarevo (la moşia mea), din cufăr, de sub covoare, o icoană. Scrie-i să o ia neapărat".

La scrisoare i-am răspuns mamei că am făcut acest lucru cam în aceleaşi zile în care Lidia Vasilievna a văzut în vis pe răposata mea mătuşă. După aceea am luat icoana Maicii Domnului din colţul în care o atârnasem ca să o sărut. Atunci m-am uitat dacă nu are ceva pe spate şi am văzut înscrisul de mână făcut de bunica, mama mamei mele: „Fiicei mele, Natalia".

Aceasta este puterea binecuvântării materne, aceasta e însemnătatea sfintelor icoane. însă nici mama mea, nici mătuşa care muriseră demult, nu credeau în timpul vieţii în puterea şi menirea sfintelor icoane."

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 130-131

„M-am lăsat de slujbă demult şi m-am apucat de gospodărie în sat.Într-o Săptămână a Patimilor, fără să fi postit vreme de şapte ani şi mai mult, nu fără un anume

sentiment de falsă ruşine faţă de „intelectualitatea" mea, mai degrabă din îngăduinţă sau condescendenţă faţă de „prejudecăţile" micii comunităţi de ţărani, care m-a ales în consiliul bisericii noastre, am postit puţintel, de mântuială. Apoi m-am împărtăşit nu fără un anume fior ciudat, pe atunci de neînţeles pentru mine, pe care mult, mult timp nu am vrut să mi-l recunosc mie însumi. După împărtăşanie am simţit o primenire în mine, o mai mare bucurie a vieţii. Sufletul încerca ceva cunoscut demult, „al meu", mai mult de atât, ceva dulce şi sărbătoresc...

Mi se pare că astfel este şoimul, care a lâncezit mult timp în captivitate. La început îşi întinde leneş, fără să vrea aripile sale îngreunate. O bătaie fără convingere din aripi, alta, şi alta... Şi deodată bucuria de nedescris a zborului liber, pe jumătate uitat, în adâncul şi în largul cerului de opal, în valul nemărginit al mării eterice!...

Atunci mi s-a dat numai prima bătaie neconvingătoare a aripilor mele duhovniceşti. Dar puterea tainică, nevăzută, dată o dată aripii, o face pe aceasta să nu mai rămână inertă. Ceva s-a pârguit în sufletul meu. A început să mă viziteze mai des setea de rugăciune, conştientă nedesluşit, uneori chiar înăbuşită silnic de grijile de zi cu zi, de neîncrederea proprie în structura mea sufletească.

„însă făgăduiala neîmplinită se revolta tot mai făţiş faţă de mine".Cele măreţe în cele mărunte, p. 8-9

Împlinirea făgăduinţei şi convertireala racla preacuviosului Serghie

„Şi am împlinit-o".Nu voi uita niciodată acel fior sfânt, acea sete duhovnicească ce m-a cuprins când am plecat cu

trenul de la Moscova la laroslav către bastionul duhovnicesc al tronului şi patriei. Toată istoria plină de suferinţe şi de smerenie a Pământului rusesc, părea că îşi răsfoieşte cu o mână nevăzută paginile îngălbenite de vreme.

Am plecat cu evlavie urechea la foşnetul lor molcom, dar profetic, şi ceva nou, nemaiîncercat şi, totodată, neobişnuit de dulce s-a iscat, a crescut şi a cuprins cu extraordinara putere a iubirii sufletul meu. Sufletul se năştea din nou. Şi ce naştere fericită!

M-a condus printre odoarele sfinte ale lavrei un călugăraş dintre cei simpli şi mai tineri, primul pe care l-am întâlnit la poarta mănăstirii: cucernic, liniştit şi smerit. M-a condus şi la racla unde odihnesc moaştele preacuviosului Serghie. Erau destul de mulţi închinători acolo. Un ieromonah slujea un molebn pentru toţi. M-

am aşezat în genunchi şi m-am dăruit pentru prima oară în viaţa mea sentimentului încântător al rugăciunii, fără multă „deşteptăciune". L-am rugat pe cuvios să ierte slăbiciunea mea în duh, necredinţa mea, apostazia mea. Lacrimi de fericire îmi fierbeau undeva adânc în inimă. Simţeam că parcă mi-am ieşit din sine. Şi deodată, ridicând capul şi uitându-mă prin ceaţa lacrimilor, care mă podideau, în direcţia raclei preacuviosului, am văzut pe zid, prin sticla care-i ocrotea schima, sub această schimă, chipul stareţului cu o privire mânioasă, aspră, îndreptată spre mine. Fără să-mi cred ochilor, m-am dat într-o parte şi am continuat să mă rog şi mai cu râvnă. Insă o forţă nevăzută m-a forţat iar să mă uit la acelaşi loc şi din nou, dar mai clar şi parcă mai sever, scânteiau către mine ochii aspri ai schimnicului.

M-a cuprins groaza, dar am stat în faţa acestui chip sever, fără să-mi iau ochii de la el şi fără să încetez a mă ruga şi mai cu râvnă. Aceasta nu mai era rugăciune aşa cum ne-am deprins în mod obişnuit să înţelegem. Nu avea nici cuvinte, nici măcar ideea de cuvânt. Era un oftat de o durată neobişnuită, ieşit din cele mai adânci tainiţe ale sufletului. Dacă ar fi continuat mai mult, s-ar fi rupt legăturile sufletului şi trupului. Şi am văzut că nu am halucinaţii, ci am văzut, cu adevărat am văzut, cum privirea cea severă a stareţului s-a îmblânzit treptat, cum chipul stareţului a devenit tot mai bun, cum sufletul meu serios zdruncinat s-a uşurat şi s-a făcut mai bucuros şi cum miraculoasa imagine s-a întunecat treptat şi a dispărut în final cu totul...

Eram departe de convingerea că m-am învrednicit să văd cu păcătoşii mei ochi pe însuşi plăcutul lui Dumnezeu, Serghie, deşi faptul viziunii era pentru mine prea evident, ca să poată fi luat drept halucinaţie. Un spectru provocat de o fantezie exaltată nu ar fi putut aduce acele roade, pe care mai târziu Ie-a primit sufletul meu. După aceea, eu, ca fiul rătăcitor, m-am întors la sânul mamei mele iubitoare, Biserica. Renaşterea duhovnicească a fost urmarea directă a celor încercate şi nevăzute la racla preacuviosului Serghie.

Când molebnul s-a încheiat, toţi au mers să se închine la moaştele făcătorului de minuni. Am mers şi eu, acum liniştit şi bucuros şi deosebit de uşurat. Până atunci nu încercasem niciodată o asemenea uşurare nu numai sufletească, dar şi fizică. Era ca şi cum un jug greu, care mă apăsase îndelung pe umeri, era scos de pe mine de o mână puternică. Am sărutat cu multă cuvioşenie sfintele moaşte, am sărutat sticla care proteja rasa schimnicului... Călugărul care mă însoţea se afla iar lângă mine şi m-a invitat în sacristie, atracţia cea mai notabilă a lavrei.

Am fost în sacristie, am băut apă din fântâna sfântă, am văzut locul de sub bolţile întunecate de veacuri, unde, după tradiţie, i-a apărut sfântului Serghie însăşi împărăteasa Cerurilor. însă am umblat prin toate aceste locuri sfinte şi dragi sufletului rus ca în ceaţă, fiind prea plin de marea taină prin care trecusem.

Îmi amintesc tulbure cum la ieşirea din lavră, la sfintele ei porţi, am cumpărat o icoană portativă din lemn de chiparos şi Viaţa preacuviosului, cum mi-am luat rămas bun de la însoţitorul meu. li dau la despărţire parcă trei, parcă cinci ruble. Nu a vrut să ia: „Vă rog, pentru ce?" Şi n-a luat, oricât am insistat. Ce suflet simplu!

Aceste câteva ceasuri petrecute sub acoperământul sfintei mănăstiri, această făgăduinţă a zilelor tinereţii împlinită în sfârşit, această minunată stare molitvelnică, lăsată de sus la rugăciunea, cred, a preacuviosului - toate acestea au produs în mine o cotitură în viaţa mea duhovnicească, o cotitură care nu e nimic altceva decât o minune care s-a săvârşit aievea asupra mea.

Am început să cred".Cele măreţe în cele mărunte, p. 9-11

„Dezmăţ posomorât" la Petersburg. Starea „nici caldă, nici rece"

„De la lavră a trebuit să merg la Petersburg. Am sosit acolo plin de aceeaşi stare de spirit minunată. în timp ce toate operaţiunile financiare, care mă mânaseră în acest oraş al tuturor suferinţelor provinciale posibile, treceau prin vămile financiare, aveam răgaz de hoinăreală mai mult decât suficient. Au trecut câteva zile şi eram deja în mâinile vicleanului.

Într-un oraş puţin cunoscut mi-am găsit o companie puţin cunoscută, dar intimă, de oameni care aveau timp liber la fel ca şi mine. Şi - vai! - ce s-a petrecut! în toată viaţa mea nu am văzut şi nu m-am dedat unui asemenea dezmăţ posomorât. Chiar posomorât, deoarece chiar în toiul orgiilor neînfrânate, în rarele clipe când rămâneam numai cu mine însumi, mă scăldam pur şi simplu în lacrimi.

Am văzut bezna căscată sub picioarele mele, am văzut întunecimea sinistră a prăpastiei fără fund şi nu mi-am pierdut nici o secundă conştiinţa că, supunându-mă puterii rele, înfricoşătoare, zbor cu toată viteza acolo unde nu mai este întoarcere <...>.

Dumnezeu a fost uitat. Mai mult, simţeam cum în mine, împotriva voinţei mele, a luat naştere şi a crescut cu o putere de nereţinut o dorinţă profanatoare de a nimici în sufletul meu orice colţişor, cât de ascuns, unde s-ar fi putut păstra icoana Sa sfântă. Mă înăbuşea o răutate de neînţeles. Dar - ciudat! - la aceasta se adăuga o amărăciune insuportabilă, un chin sincer al irosirii sufleteşti, încât sărmana mea inimă părea că se sfâşie în bucăţi. Era o suferinţă peste puterile omeneşti. La un moment dat am vrut să mă arunc sub tren.

Din fericire, ispitirea nu a durat mult. Nu a trecut o săptămână şi am primit din nou darul rugăciunii. O dată cu el s-a întors în mine, deşi departe de profunzimea pe care am încercat-o mai înainte în lavră, sentimentul credinţei şi al fericirii creştine a comuniunii cu Dumnezeu. Trebuia să mai trec prin multe, să mai retrăiesc multe, trebuia să mai suport multe bătălii zilnice şi duhovniceşti, ca să obţin cele râvnite cu ardoare.

Starea mea sufletească era ca după o boală grea, mortală. Boala a trecut, a rămas o slăbiciune apăsătoare, deprimantă. N-am mai fost omul de dinainte, dar nici nou nu m-am făcut. Lumea şi plăcerile ei şi-au pierdut pentru mine importanţa. M-am lăsat oarecum de oameni, dar pustiul lăsat de ei în sufletul meu nu-şi găsea împlinirea.

Rareori ancora în mine dispoziţia aceea rugătoare. A început să-mi placă mai mult ca înainte să citesc Sfânta Scriptură, mai des şi mai profund îmi opream asupra ei cugetarea atentă, dar nu pot să spun cu toată sinceritatea că inima mea găsea satisfacţie în aceasta. Am început să merg mai des la biserică, dar nici în biserică nu găseam ceea ce doream.

Toată viaţa mea lăuntrică parcă s-a împărţit în două. Aveam sentimentul că parcă sînt făţarnic faţă de mine însumi, că parcă voiam singur să-mi inoculez anumite convingeri, pe care nu le aveam în realitate şi că, ceea ce era mai rău, voiam să-mi scot această convingere în văzul lumii. Am văzut minciuna în vechea mea plămadă şi m-am desprins de această minciună, dar ea însăşi, în afara voinţei mele, continua să răbufnească şi în acţiunile, şi în gândurile mele. Ciudat timp era acela! Eu însumi eram puţin ciudat: nici al meu, nici străin.

Tot ce era în mine şi tot ce făceam era semiautomat, semiconştient. Nici măcar nu aveam elanuri într-o parte sau alta, în partea minciunii conştiente sau în partea unui bine nedeterminat încă. Nu aveam nici o ardoare, nici o iubire, exista doar un fel de stare caldă-rece. Vechea lume se năruise, dar pe ruinele ei nu se crease noul. Simţeam că nu pot să-l creez. Slăbiciunea de după boală mă făcea să sufăr, sufletul avea nevoie de hrană, dar nu era în puterea mea să i-o dau, iar din afară nu venea".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 13-16

Convertirea definitivă la picioarele părintelui loan din Kronştadt

„Această stare sufletească a continuat circa un an. Din nou împrejurări de natură financiară privind gospodăria mea, împotriva voinţei mele, m-au chemat la Petersburg. Trebuia să mă prezint la ministrul transporturilor să-i cer protecţia pentru o afacere agricolă şi totodată comercială întreprinsă de mine. Visam să-mi deschid noi căi pentru lupta şi siguranţa mea, dar şi a altora, cât şi a satului contemporan de azi Şipka, care înainte purta denumirea de „cuib de nobili".

Erau zilele lui februarie, iar în acel an februarie a fost cumplit, cu geruri şi viforniţe. Venise a doua sau a treia săptămână a Postului mare.

Cu câteva zile înainte de plecare am simţit o ciudată uscăciune în gât, pe care nu o mai avusesem niciodată până atunci. Ţin minte că şi în seara plecării am fost la prietenul meu medic. El mi-a examinat gâtul, mi-a spus că nu am nimic, şi aşa am mers cu inima uşoară la Petersburg.

La Moscova am avut treabă o zi întreagă, până seara, şi pentru că după prima întâlnire de afaceri îmi rămăsese suficient timp, m-am folosit de ocazie ca să merg la Galeria Tretiakov.

Mă atrăgea acolo îndeosebi Vasneţov şi două tablouri ale lui Kramskoi: „Hristos în pustie" şi „Nefericire dezolantă". în tăcere deplină am petrecut trei ore, admirând încântătoarele creaţii ale geniului rus. Chiar înainte de a se închide Galeria, mergând să mă îmbrac, am întrebat ceva pe unul din paznici şi... m-am fâstâcit cu totul auzind sunetul răguşit al propriului glas.

Uscăciunea din gât, pe care am simtit-o încă de acasă, îmi semnalase răceala şi pierderea glasului. întrucât până atunci numi pierdusem niciodată glasul, nu am dat mare importanţă răguşelii mele. Seara, până la plecarea trenului la Petersburg am stat cu nişte cunoscuţi într-un club moscovit, m-am plâns de răguşeală, dar după ce am băut un ceai fierbinte m-am simţit mai bine şi am uitat să mă mai gândesc la asta.

Dorm mizerabil în tren, dar ca să aţipesc cât de cât, îmi iau întotdeauna loc de dormit. în acea seară, în trenul expres de Petersburg era lume multă. în cupeul meu, toate cele patru locuri erau ocupate de lucrurile cuiva.

Conductorul mi-a explicat că împreună cu mine călătoresc un anume părinte şi încă doi străini. Să fiu sincer, nu eram deloc mulţumit de mulţimea aceasta de călători în cupeul strâmt şi întotdeauna înăbuşitor.

După al doilea semnal, conductorul a intrat în cupeu şi a luat bagajele celor doi pasageri străini, iar după el a venit părintele şi şi-a ocupat locul.

Fără să vreau m-am înclinat spre cel care intrase: îmi lăsase o impresie puternică chipul său deschis, senin, încă tânăr. Plecăciunea mea, atât de neobişnuită în vremea noastră, a mirenilor faţă de feţele bisericeşti şi o bruscă simpatie reciprocă au făcut să convorbim ca doi vechi cunoscuţi.

Părintele s-a dovedit a fi monah-vistiemic la una din mănăstirile din Rusia Centrală. Venise la Petersburg ca îndrumător şi constructor al unei biserici mănăstireşti, terminate recent, în Lesnoie <...>.

Am dormit foarte prost în acda noapte pe traseul Moscova-Petersburg <...>.

Cu câteva staţii înainte de Liubani, discuţia noastră, întreruptă de somn, s-a înfiripat din nou. Ceva nu-l lăsa să doarmă nici pe tovarăşul meu de călătorie.

Monahul mi-a împărtăşit câte ceva din trecutul său. în ultimii cinci ani de viaţă ai părintelui Ambrozie de la Optina, el a fost chiliinic al acestuia. Aşa au început să curgă neîncetate povestiri despre viaţa acestei făclii a Ortodoxiei ruse. De la părintele Ambrozie discuţia s-a mutat la... părintele loan, şi dorinţa mea de a-l vedea a devenit tot mai nepotolită. înainte de a ajunge la Petersburg, sufletul meu s-a topit de iubire pentru interlocutorul meu şi am exprimat dorinţa mea de a merge la Kronştadt, dar totodată mi-am exprimat şi îndoiala că voi avea posibilitatea să văd pe marele păstor din Kronştadt.

„Dacă dorinţa d-voastră izvorăşte din inimă, dacă în d-voastră există credinţă cât de puţină, dacă nu sînteţi mânat pur şi simplu de curiozitate deşartă, îl veţi vedea pe părintele loan, vă asigur, la fel de uşor ca şi pe părintele vostru paroh", mi-a spus călugărul. „Nu este întâmplătoare întâlnirea noastră: însuşi ocrotitorul d-voastră, preacuviosul Serghie, vă îndreaptă către el. Uitaţi-vă, am în buzunar un bilet la lavra Sfânta Treime - de la Serghiev Posad. în seara când am plecat din Moscova, intenţionam să merg la lavră, îmi luasem deja bilet, însă când să mă aşez în tren parcă ceva m-a izbit în piept: nu merge la lavră, pleacă la Petersburg! Aşa că am rămas cu biletul şi am bucuria unei convorbiri plăcute cu d-voastră. Opriţi-vă la Casa Sârguinţei a lui, spuneţi-i părintelui diac, care conduce această casă, că v-a trimis la el părintele Ambrozie de la mănăstirea Liutikov".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 17-21

„Ziua sosirii mele la Petersburg... a coincis cu ziua de audienţă a ministrului <...>. La ora patru mă simţeam deja atât de rău, încât cu mare greutate, luptând cu boala, m-am suit într-o birjă şi am plecat la minister .<...>

M-am întors acasă bolnav, cu temperatură şi febră mare din cauza căreia mi se părea că îmi crapă capul în două. Conform logicii omeneşti elementare, trebuia să stau la pat în asemenea stare şi să trimit după doctor, ceea ce, de bună seamă că aş fi făcut, dar o forţă mai presus de durere, mai presus de orice logică m-a atras prin gerul cumplit, în aceeaşi seară, la Kronştadt.

M-am îmbrăcat din nou, am luat şi am înfundat în buzunar câteva batiste pentru nas şi m-am grăbit la gara Baltiiski într-un palton uşor, de oraş, care avea numai gulerul de blană (şi asta în gerurile din februarie). Eram conştient că acţionez iraţional, poate chiar mă nenorocesc şi, cu toate acestea, în acel moment, aş fi mers şi la moarte.

În tren, şezând lângă o sobiţă încinsă aproape până la roşu, tremuram în paltonul meu cu gulerul ridicat de parcă eram afară, în gerul cumplit, în vântul pătrunzător. însă convingerea venită de undeva, că nu se va petrece nimic rău cu mine, că în ciuda nebuniei aparente a călătoriei mele voi rămâne sănătos, nu m-a părăsit nici o clipă. Însă mi se făcea tot mai rău.

La gara Oranienbaum, mai mult prin mimică decât prin cuvinte, am închiriat o chibitcă de un cal şi, în paltonaşul acela uşor, pe un drum de douăsprezece verste şi la minus optsprezece grade, în bătaia vântului îngheţat de pe litoral, am pornit spre Kronştadt, care pâlpâia în depărtare în noaptea întunecată, luminat de far. Am poruncit să fiu dus la Casa Sârguinţei.

Străzile Kronştadtului erau pustii, pe când bietul meu trup se zdruncina la hopurile sale. însă, pe măsură ce mă apropiam de catedrala Sfântul Andrei, oraşul prindea viaţă, iar la catedrală m-a întâmpinat un val de oameni, peste o mie, care se revărsa tăcut şi ceremonios pe toate străzile din jurul catedralei. De la spovedanie, la părintele merg toţi! mi-a spus birjarul, scoţându-şi şapca şi făcându-şi cruce de trei ori în faţa uşilor deschise ale catedralei.

În Casa Sârguinţei a trebuit să urc la etajul al patrulea, la camera diacului pe care mi l-a recomandat părintele Ambrozie <...>. Bunul diac m-a condus într-o cameră cu inscripţia pe uşă: „Pentru vizitatori de vază", a poruncit să mi se dea un samovar şi ceai şi, urându-mi sănătate, m-a lăsat singur.

Am rugat-o pe femeia care mi-a adus samovarul să mă trezească pentru utrenie, nu mai târziu de ora trei dimineaţă, m-am închis cu cheia şi am început să mă rog.

De unde a coborât în mine această dispoziţie pentru rugăciune? Să fi fost neputinţa singurătăţii mele de bolnav într-un oraş străin, într-un mediu necunoscut? Ori teama de viitor sumbru prevăzut de semne rele? Mai sigur este că Domnul mi-a trimis aceste clipe de rugăciune. Se pare că puterea căinţei care a fost reţinută şi a stat ascunsă mult, mult timp, a izbucnit în afară şi s-a revărsat în cuvintele neînchegate ale unei rugăciuni ardente, în şuvoiul lacrimilor acumulate, neplânse, fierbinţi, lacrimi ale unei amărăciuni vechi, dureroase, căreia nu i s-a pus capăt. Mă căiam, mă mărturiseam, mi se părea că însuşi Atotputernicul, nevăzut, dar parcă palpabil, se afla în singurătatea camerei abia luminate

Boala, ce părea că mă părăsise în timpul rugăciunii, m-a atacat cu deosebită furie, când pe la ora douăsprezece m-am culcat să mă odihnesc pentru utrenie. O putere vrăjmaşă, nevăzută parcă îmi tăia toate membrele şi mă făcea să mă zvârcolesc în pat, perpelindu-mă în fierbinţeală ori trecându-mă fiori de gheaţă. Simţeam că încep să aiurez ca la o boală grea.

Aşa m-am zvârcolit până dimineaţa. Pe jumătate în uitare de sine am auzit că cineva bătea în uşă:- Ora trei! Aproape toţi au plecat la utrenie. Sculaţi-vă!M-am sculat, mi-am luat paltonul şi am ieşit. în noaptea albă geroasă se pornise în vârtejuri ample o

viforniţă de februarie. Vântul mătura totul în cale, se răsucea şi, în rafale scurte, ridica de pe acoperişuri şi de sub picioare nori de zăpadă. Viforniţa se dezlăntuise nu glumă. Cufundându-mă în troienele aduse de noapte, abia am reuşit să ajung la catedrală.

Deja se afla multă lume în faţa uşilor închise. Am intrat şi eu în mulţime şi am stat mult timp, lumea se tot apropia, tot creştea îndureratul val uman al celor însetaţi de mângâierea lui Hristos. Am stat aşa până la cinci şi jumătate şi... n-am rezistat până la deschiderea catedralei.

Pe jumătate leşinat, am plătit un birjar să mă ducă până la Casa Sârguinţei. Abia am reuşit să ajung până la camera mea, care... era închisă. Nici un servitor, nici un administrator - toată casa parcă murise. în stare de neputinţă, m-am culcat pe scara de piatră şi am stat aşa destul de mult, până ce un suflet milos, care a trecut pe lângă mine, m-a condus într-o cameră comună, neîncuiată, unde am căzut într-un somn greu pe un pat nefăcut.

M-am trezit când se luminase de tot. Era în jur de nouă. Curând au început să vină şi pelerinii de la catedrală. Scurtul somn m-a înzdrăvenit şi am putut să ajung la camera diacului fără ajutor. Simpatica soţie a acestuia m-a primit, s-a purtat drăguţ cu mine, mi-a dat ceai şi m-a compătimit în legătură cu boala mea

Pe la ora zece a venit diacul şi m-a mâhnit când m-a informat că părintele se simte rău, mâna îl doare iar. La întrebarea diacului, dacă va veni la Casa Sârguinţei, părintele a răspuns:

- Când o să vin, atunci o să vezi!- Se vede că ori aveţi de stat aici - mi-a spus diacul - ori să veniţi altădată?! Slabă nădejde să-l vedeţi

pe părintele!Aşadar, totul, parcă se convenise anume, se ridica împotriva dorinţei mele înflăcărate de a-l vedea pe

părintele loan <...>.Însă, oricât de straniu ar părea, în sufletul meu nu exista nici o îndoială. Cu toate că eram chinuit de

boală, nu mă temeam de deznodământul acesteia. Pierzând, după câte se părea, orice nădejde de a-l vedea pe părintele loan, credeam că voi primi de la el tot ceea ce îmi dorea cu sete sufletul.

N-a trecut o oră de la venirea diacului, când de jos a alergat un slujitor gâfâind:- A venit părintele!De unde-mi reveniseră puterile? într-o clipită, eu şi diacul eram deja la etajul inferior. Nu ţin minte

cum am fost instalat în camera vecină cu a părintelui, nu-mi amintesc nimic.O fată îmbrăcată sărăcăcios s-a furişat în uşa camerei mele.- îmi daţi voie să-l aştept pe părintele la d-voastră? -Vă rog! <...>Se auziră paşi în direcţia uşii mele... Cineva trase de clanţă.- De ce nu-i descuiată uşa? Deschide-o mai repede! răsună un glas autoritar... şi părintele intră în

camera mea, păşind iute, energic. După el mergea diacul. Părintele loan m-a cuprins dintr-o privire... şi ce privire! Pătrunzătoare ca fulgerul, atotvăzătoare: şi de cele trecute, şi de bolile mele din prezent, şi chiar de viitorul meu! Mi se părea că sînt dezbrăcat, mi s-a făcut ruşine de goliciunea mea...

Fata care intrase la mine a căzut plângând la picioarele părintelui şi, plângând în hohote, îi spunea ceva. El îi răspunse, apoi începu să slujească un molebn . Slujba se termină. Eu mă apropiai de cruce. Diacul se aplecă spre părintele loan şi spuse tare:

- Uite, părinte, un domn din gubernia Oriol - îmi spuse numele - a venit la d-voastră să se sfătuiască, dar s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut glasul.

- Cunosc familia! Cum ţi-ai pierdut glasul? Ai răcit sau ce? N-am putut să scot nici un sunet drept răspuns. Neputincios, confuz, mă uitam la părintele cu disperare. Părintele loan mi-a dat să sărut crucea, a pus-o pe analog, apoi cu două degete de la mâna dreaptă a trecut de trei ori de la gulerul cămăşii la gât... în aceeaşi clipă m-a lăsat fierbinţeala, iar glasul mi s-a întors imediat mai proaspăt şi mai curat ca în mod obişnuit... E greu de redat în cuvinte ce s-a petrecut atunci în sufletul meu!

Mai mult de jumătate de oră, stând în genunchi, căzut la picioarele mângâietorului dorit, i-am vorbit despre mâhnirile mele, i-am dat la iveală tot sufletul meu păcătos şi m-am căit. <...>

Am simţit pentru prima oară cu tot sufletul meu dulceaţa acestei căinţe, pentru prima oară am simţit cu toată inima că Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, prin gura păstorului hăruit de El, mi-a trimis iertarea Sa, atunci când părintele loan mi-a spus:

- Mare este mila lui Dumnezeu. Dumnezeu să te ierte.Ce bucurie negrăită, ce fior sfânt mi-a umplut sufletul la acest cuvinte pline de iubire şi atotiertătoare!

N-am înţeles cu mintea cele ce se săvârşeau, dar le-am primit cu toată fiinţa mea. Acea credinţă, care se opunea cu atâta dârzenie să intre în sufletul meu, cu toată convertirea mea exterioară la moaştele preacuviosului Serghie, de abia după această spovedanie sinceră la părintele loan a devenit ca o tortă aprinsă.

Am conştientizat faptul că sînt credincios şi pravoslavnic.

În aceeaşi zi cu viscol aspru, cu toate insistenţele diacului, care se temea să mă lase să plec pe o asemenea urgie, am plecat din Kronştadt. Vremea era atât de cânoasă că abia am găsit un birjar mai curajos care, pentru o plată de trei ori mai mare, s-a angajat să mă ducă până la Oranienbaum. Am parcurs cele douăsprezece verste în patru ceasuri, părăsind des firul drumului şi riscând ca în loc de Oranienbaum, să cădem în mare şi să pierim. Spre fericirea noastră, am reuşit să ajungem din urmă câteva sănii cu pelerini care plecaseră înaintea noastră. Numai cu eforturi comune şi datorită cailor, care cunoşteau drumul, am ajuns pe jumătate îngheţaţi la calea ferată. <...>

Minunea, săvârşită pentru mine de părintele loan, mi-a dat posibilitatea să-mi despovărez sufletul. întorcându-mă la Petersburg, m-am simţit din nou foarte rău. Mi-am pierdut din nou glasul. Luându-mi temperatura, am văzut că situaţia mea este foarte proastă: termometrul arăta 40,2 grade. Am trimis după doctor. Acesta a găsit că am un fel de laringită extinsă în interior sau ceva de genul acesta. M-a prevenit delicat că pot face pneumonie, că boala este serioasă şi că necesită un tratament perseverent şi de lungă durată. N-am urmat tratamentul şi, slavă Domnului, m-am însănătoşit foarte repede, deşi glasul meu s-a restabilit abia după trei luni. <...>

Viaţa atât de confuză şi jalnică, atât de lipsită de ţel, o forfotă inutilă, a căpătat şi rost şi însemnătate profundă pentru mine.

Sînt la fel de departe de perfecţiunea accesibilă pe pământ cum poate eram şi înainte, însă calea mi se aşterne în faţă deschisă, limpede. La fel de limpede este speranţa, care câteodată prinde aripi de convingere nestrămutată, că starea mea cald-rece a dispărut complet!

Februarie, 1900". Cele măreţe în cele mărunte, p. 21-31

Zolotarevo: jumătăţile Nilusovska şi Purievska„Satul Zolotarevo din gubernia Oriol, judeţul Mţensk, în care am trăit şi am lucrat optsprezece ani şi

unde mi-am petrecut copilăria şi tinereţea prin vizite, se împarte în două jumătăţi, comunităţile 1 şi 2 din Zolotarevo. Aşa am început să se numească aceste jumătăţi în vremea emancipării, însă mai înainte ele se numeau după familiile moşierilor: una Nilusovska, cealaltă Purievska. Uzual aceste denumiri s-au păstrat în sat. Ţăranul rus păstrează cu tărie obişnuinţa vechiului trai patriarhal şi nu se împacă cu numerotarea administrativă, moartă. Acum totul e altfel: trebuie să ne obişnuim cu toate..."

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 112

Denumirea Nilusovska s-a păstrat până astăzi. în grai popular ea sună Milovka, de la boierul Milusov. La poalele muntelui este râul Optuşka.

A.N. Strijev, Milovka. K Svetu, c. 15-16

Călătoria în satul Spas-Cekriak la părintele Gheorghi Kossov (Egor Cekriakovski)

„Încă din timpul vieţii părintelui Ambrozie de la Optina, deşi nu cu mult înainte de cuviosul său sfârşit, prin regiunea Oriolului se răspândise în popor slava părintelui Gheorghi Kossov din satul Spas-Cekriak, judeţul Bolhovski.<...>

Părintele Egor nu era cunoscut numai în gubernia Oriol şi mulţimile de pelerini de diferite categorii curgeau râu în acel sat retras şi neştiut până atunci. <...>

„E urmaşul părintelui Ambrozie", se spunea despre el în popor.- Mergeţi la părintele Egor! N-o să regretaţi că m-aţi ascultat, îmi spusese cu trei sau patru ani în

urmă, într-o dimineaţă geroasă de Crăciun, un bătrânel, administrator al moşiei vecine cu a mea... „Antonîci" - cum i se spunea în zonă - se bucura de o bună reputaţie de om cu frică de Dumnezeu şi iubitor al sărmanilor şi de slujitor credincios boierului său. Şi una şi alta erau rarităţi printre „vechili". Aceste calităţi de preţ ale lui Antonîci m-au atras spre bătrân şi el a devenit un obişnuit al casei mele.

În acea dimineaţă discutam la un ceai despre vremurile „viclene" prin care treceam şi faţă de care Antonîci avea o atitudine extrem de răuvoitoare.

- Eu acum nu fac nimic fără părintele Egor - spuse Antonîci. Cum să fac? Cum să te păzeşti în vremurile noastre de viclenia omenească? <...>

- Iertaţi-mă, dacă nu spun ce trebuie! continuă Antonîci, - dar trebuie să mergeţi la părintele Egor.Neaşezarea sau mai bine zis neorînduiala vieţii ruseşti la ţară, neasigurarea traiului stăpânului şi

al familiei sale, trai care depinde de o mulţime de cauze ce se adună zi de zi deasupra capului tău ca o fatală pânză de păianjen în care te zbaţi deznădăjduit - toate acestea m-au silit un timp să mă gândesc serios la lichidarea grabnică a tuturor treburilor mele gospodăreşti şi la căutarea unor noi căi pentru a-mi asigura o bătrâneţe fără griji. Se prefigurau şi alte probleme ale vieţii mele lăuntrice, la care eu însumi nu puteam să

găsesc un răspuns satisfăcător, probleme pe care nu puteam să le dezvălui celor care în lume se numeau prietenii mei. în urma discuţiei cu Antonîci s-au sedimentat multe în sufletul meu, aşa încât mă bucuram de viitoarea călătorie la părintele Egor. Mare era necesitatea de a-mi spune păsul, de a găsi un îndrumător pentru sufletul meu, care să fie chemat de la Dumnezeu să tămăduiască rănile ce sfâşie sufletele omeneşti. <...>

Era o dimineaţă geroasă şi clară când, în altă zi de An Nou, acum trei ani, am plecat cu Antonîci din Oriol la Bolhov, ţinând calea către părintele Egor. Oriolul în sărbătoare se trezise la viaţă. Pe străzile pe care trebuia să o luăm ca să ieşim la drumul mare, am întâlnit cunoscuţi, dar nimeni dintre aceştia nu mi-ar fi recunoscut figura aşa cum eram: ascuns cu totul într-o şubă simplă de oaie, în compania lui Antonîci, un bătrânel cu o înfăţişare umilă. Călătoream într-o sanie ţărănească cu un singur cal, având dricul din spate făcut din papură. Ne pregătisem de drum foarte simplu. Aveam într-un coş aşezat sub banchetă unele provizii: un sfert de ceai, doi funţi de zahăr. în coşul săniei erau câteva maldăre de fân. Păream nişte negustori de vite care merg la iarmaroc sau nişte ţărani mai bogătani care merg acasă de la bazar. Aşa păream când calul nostru se opintea să târâie sania, hurducându-ne printre hopurile străzilor din Oriol. <...>

Am ajuns noaptea târziu la Bolhov, mai bine zis, chiar spre dimineaţă. Până la părintele din Cekriak mai rămăseseră 15-17 verste <...>. Am hotărât împreună cu Antonîci să intrăm în Cekriak pe la ora opt dimineaţa, ca să ajungem la părintele Egor pe la zece, când are obiceiul de a citi în biserică Canonul de rugăciune către Preasfânta Fecioară...

Mica şi strâmta bisericuţă, care se vedea că e foarte veche, era deja arhiplină de lume când am urcat în fugă, cu răsuflarea tăiată, pe scările ei înalte. Erau oameni simpli; ţărani şi ţărănci, mai mult ţărănci. Ici-colo câte o pată întunecată, pe fondul mai mult roşu al basmalelor multicolore şi al scurteicilor galbene, indica şubele orăşeneşti, de croială negustorească. Acestea din urmă erau puţine. <...>

... M-p.m uitat în jur şi... am înmărmurit de surpriză: în spatele meu stătea chiar părintele... N-am să uit în veac impresia pe care mi-a lăsat-o în suflet această primă întâlnire cu el. Eram cutremurat, chiar speriat, la fel cum aş fi speriat dacă din icoana cu sfântul loan Botezătorul ar coborî însuşi înainte-mergătorul Domnului. Era îmbrăcat într-un anteriu vechi, uzat, care-i atârna pe trupul înalt şi uscăţiv în pliuri mari, de brocart şters de vreme. Avea părul negru, încărunţit, cu şuviţe creţe, rebele, date la spate pe la tâmple şi cu un cârlionţ pe fruntea mai înaltă, admirabilă. Se adăugau bărbuţa rară şi mustăţile mici, care dădeau la iveală o gură voluntară pe care se întipărea un caracter dârz, parcă modelat din fier. Ochii mici ardeau de un foc lăuntric, iar privirea parcă era îndreptată adânc-adânc în interior. Chipul părintelui Egor m-a uimit prin asemănarea cu cel care, după predanie, e desemnat în reprezentarea noastră creştină ca „glasul celui care strigă în pustie". Aceeaşi pustietate îl înconjura pe părintele Egor, numai că nu era aceea toridă de pe malurile Iordanului, ci alta rece, de zăpadă... E drept, din vremea Botezătorului şi până azi s-a reuşit să se răcească şi focul sufletului omenesc!..

Într-o linişte absolută, întreruptă rareori de oftaturi adânci, părintele a început să citească Paraclisul Precistei, cântat la toată mâhnirea sufletească şi în orice împrejurare: „Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie..."

Ce glas pătrunzător, plin de credinţă neţărmurită citea aceste minunate cuvinte de pocăinţă! Mulţimea încremenise. Părea că toată durerea ei nesfârşită se contopea într-un efort rugător comun şi glasul părintelui Egor nu mai era glasul său, ci glasul acestei mase de oameni, care se îneca din cauza hohotelor de plâns reţinute cu greu. însă lacrimi molcome, tihnite curgeau din ochii multora.

Părintele a citit o parte a paraclisului, a luat apoi păhăruţul candelei de la icoana Maicii Domnului şi, cu candela în mâini, fără să se uite la nimeni, cu aceeaşi privire îndreptată în sine, s-a îndreptat spre lume făcând semnul crucii cu uleiul din candelă pe fruntea şi pe mâinile credincioşilor. <...>

Uleiul mi-a curs pe frunte. Eram neplăcut impresionat: de ce face asta? Căci, mă gândeam eu, nu oricui îi place mirosul de ulei de candelă şi senzaţia aceasta de unsuros pe faţă. Nu se face aşa ceva. Caută să fie original, dar nu e ceva curat. Aveam un sentiment de repulsie... M-am uitat la cei din jurul meu, la Antonîci. N-am remarcat nici o senzaţie de dezgust pe faţa lor. Toţi aveau pe faţă aceeaşi expresie de cuvioşenie serioasă, concentrată.

Deodată mi s-a făcut ruşine: ori crezi în poruncile lui Hristos ca un prunc, ori locul tău nu este aici, printre aceşti credincioşi simpli şi curaţi la inimă, care cred în Dumnezeul hotărât de pastorul lor, fără farafastâcuri inutile. <...>

Am vrut să aştept plecarea părintelui Egor din biserică ca să-l rog să mă primească separat de alţi pelerini. <...>

În sfârşit a scârţâit din bătrânele-i balamale uşa hodorogită şi părintele Egor a ieşit din biserică, discutând cu cineva. <...>

-Dumnezeu să vă binecuvânteze! Mergeţi cu Dumnezeu! Domnul să vă miluiască! spunea părintele, în timp ce acela primea binecuvântarea lui de rămas bun. M-am apropiat şi eu pentru binecuvântare. M-a blagoslovit cu o cruce mare de iereu, făcând gesturi largi, îndrăzneţe. Apoi am mers împreună. Era ca un diac amărât din cea mai săracă parohie: o rasă uşoară roasă peste tot, cu blană de oaie roasă şi aceasta de

vreme, la gât un fular vechi, împletit, o căciulă de blană năpârlită. Iar alături de el se afla o clădire de trei etaje pentru orfani!

- Batiuşka! Eu vin de departe; pot să vă deranjez puţin acasă? Aş vrea foarte mult să vorbesc cu d-voastră!

- Poftiţi, vă rog! Să vorbim, să vorbim! <...>Am intrat cu părintele Egor în casă prin bucătărie. Cenuşiul din casă se potrivea bine cu

îmbrăcămintea părintelui. <. .>- Încălziţi-vă la sobă până ce mă schimb, căci văd că aţi îngheţat.A intrat cineva în bucătărie. Se auzea o convorbire. Stăteam şi mă încălzeam lângă sobă. în cameră

era destul de frig. A intrat în fugă un băieţel bondoc, de vreo doi ani. Avea toată mutrişoara mânjită de casă <...>. în odaia alăturată se zbânţâiau copii. A intrat batiuşka.

- Uitaţi-vă care-i treaba: trebuie să merg la un mort până ce nu se întunecă de tot. Iertaţi-mă! Treceţi deseară pe la opt.

M-am bucurat de această amânare: voiam să-mi desluşesc impresiile. Nu puteam să nu-mi recunosc mie însumi că situaţia vieţii domestice a părintelui Egor a fost de natură să-mi tempereze zelul. în capul meu nu se putea lega deloc imaginea duhovniciei cu claia aceea de copii, cu situaţia unui preot familist de provincie, a unui „popă" de rând, venit parcă din alte vremuri. Preoţii de astăzi de la sate, îndeosebi cei tineri, par mai culţi şi mai evoluaţi la înfăţişare, mai apropiaţi şi ca situaţie şi ca evoluţie de fraţii noştri din „ţările civilizate"! Ce-mi putea oferi mie, om care văzusem destule şi care mă aflam încă sub hipnoza unor aşa-numite idei europene, acest batiuşka din Cekriak? Impresia cutremurătoare a primei întâlniri s-a stins pe nesimţite în mod perfid. Mutrişoara mânjită de casă, turtele de la pomană îmi sâcâiau convingerile, făcând ca imaginea părintelui Egor să coboare de pe piedestalul pe care imaginaţia mea îl ridicase... Fireşte, numai imaginaţia.

Imediat după ora nouă a intrat la mine părintele Egor atât de binevoitor şi de blând, că inima mi s-a mai uşurat un pic. Am luat binecuvântare şi în suflet mi s-a lăsat imediat liniştea şi bucuria. Nu am apucat să ne aşezăm la măsuţa din salonul său, că părintele Egor m-a zăpăcit cu o întrebare, care a cuprins în puţine cuvinte tot ce era ascuns în sufletul meu, toată mâhnirea secretă de atâţia ani, tot ce era important şi despre care voiam să vorbesc cu el înainte ca duhul vrăjmaş al îndoielii să-mi umple inima. Am încremenit. M-au năpădit lacrimile. De unde avea ştire de toate acestea? Taina sufletului meu era citită de el ca dintr-o carte deschisă şi cuvântul simplu plin de căldură şi de sinceritate duioasă îmi picura ca un balsam tămăduitor, vindecând răni necicatrizate, îmbărbătându-mi sufletul întristat. Tăceam, iar lacrimile curgeau liniştit: lacrimi de bucurie...

Nu pot să povestesc despre această convorbire... Voi spune doar un singur lucru: am căpătat mângâiere deplină, am primit răspuns la toate întrebările chinuitoare ale inimii mele.

Dimineaţa, canonul şi discuţiile cu lumea ale părintelui Egor nu s-au prelungit prea mult. Pe la ora trei după amiaza, mergând pe aceeaşi cărare de la biserică la casa lui, părintele Egor m-a cuprins cu mâna dreaptă de umăr, s-a uitat la mine serios şi, în acelaşi timp, blând şi a spus:

- Nu vă lăsaţi de munca d-voastră, nu vindeţi pământul! Ţineţi minte: puterea lui Dumnezeu în neputinţă se săvârşeşte. Ce-aţi avut de gând a fost, nu mai faceţi aşa. Dumnezeu şi acei oameni vă vor ajuta! Un an-doi va fi mai greu, mai neplăcut. Dar nici n-o să observaţi cum se vor pune la punct toate. Căci şi recoltele pot fi mai bune şi preţurile mai convenabile! Nu-i aşa? Pot fi? Va trimite Domnul mila Sa. Mergeţi cu Dumnezeul. Căutaţi în pământ şi profit, şi mângâiere. Domnul să vă binecuvânteze! Numai nu vă îndoiţi!

După cele văzute şi încercate de mine nu am mai fost cuprins de îndoială. Dacă părintele Egor mi-ar fi spus în acel moment să merg desculţ pe jos până la Oriol, n-aş fi stat pe gânduri nici o clipă să-i îndeplinesc dorinţa.

Peste o oră am plecat cu Antonîci înapoi spre casă.Acasă am căzut bolnav la pat din cauza nopţilor nedormite şi a privaţiunilor drumului de iarnă. Apa

sfinţită a părintelui Egor m-a înzdrăvenit în 24 de ore şi m-a pus pe picioare.14 mai 1903". Cele măreţe în cele mărunte, p. 235-269

Călătoria în Pustia Sarovului şi la mănăstirea Serafimo-Diveevski: iulie-august 1900 „N-au venit oare vremurile aflării sfintelor moaşte ale părintelui Serafim, ca să ne rugăm în faţa lor, la

sfântul plăcut lui Dumnezeu, pentru ocrotirea Ortodoxiei şi pentru mila lui Dumnezeu fată de Rusia sfâşiată de tot felul de tulburări duhovniceşti?!1 <...>

1 Acestea au fost scrise la 27 septembrie 1901. Pe 19 iulie 1902 s-a dat ordinul imperial de grăbire a proslăvirii părintelui Serafim, iar în ianuarie 1903 s-a publicat actul sfântului Sinod prin care părintele Serafim a fost trecut în rândul sfinţilor şi s-a

Demult, încă din zarea copilăriei fără griji, mi-a fost dat să aud de la nişte bătrânei simpli şi cu teamă de Dumnezeu despre frumuseţea deosebită a Pustiei Sarovului luminată de măreaţa faptă eroică (podvig) a vieţii părintelui Serafim. Se pare că nu există creştin ortodox care să nu-l cunoască măcar după nume.

Ca şi creştin, ca martor neutru şi ca om, în pofida faptului că nu mă pot mândri că am fost vindecat la locurile proslăvite de sfântul Serafim din Sarov, pot să povestesc ce am auzit, am văzut şi am încercat eu însumi în final pentru o scurtă perioadă de timp din februarie până în august 1900.

Pe 30 ianuarie 1900, o persoană apropiată de sufletul meu şi ducând o viaţă de bun creştin, a avut un vis. <...>

La începutul lui februarie 1900, merg la acest cunoscut al meu. <...> Nici nu apuc bine să mă salut cu toţi, că acesta îmi şi spune:

- Ştiţi, abia v-am aşteptat. Am avut un vis foarte interesant despre d-voastră. <...> Am visat că eram împreună cu soţia la d-voastră în sat... Se pune de prânz. Am încheiat prânzul. Mă uit: iar se pune masa cu patru tacâmuri. f

- Pentru cine e? întreb eu, iar d-voastră îmi răspundeţi: - Ţarul vânează în apropiere, poate să treacă pe aici! <...>

... Deodată, în pădure, în faţa casei d-voastră, se aud focuri de armă, iar eu vă întreb: -Ce-i asta, parcă-i război? Iar d-voastră îmi răspundeţi:- De bună seamă că trag cei din suita de vânătoare a ţarului!Mă uit: intră împăratul cu împărăteasa, iar alături de ei se află o guvernantă cu cele două mari

principese minore. împăratul vă îmbrăţişează şi spune:- Te iubesc foarte mult şi vreau să-ţi dau o însărcinare foarte importantă! <...>Ne aşezăm la masă. <...>Stăm noi şi deodată văd că din anticameră vine către noi părintele Serafim din Sarov. Avea faţa de

culoarea ceaiului slab, iar eu am simţit că acestea erau moaştele lui sculate din mormânt. Trece pe lângă noi, ajunge în faţa icoanei şi începe să se roage. Ne-am ridicat toţi şi am început şi noi să ne rugăm.

Deodată împăratul se îndreaptă spre părintele Serafim şi spune:- Părinte Serafim, rugaţi-vă pentru mine! <...> n Părintele Serafim s-a întors către

mine şi mi-a zis:- M-am rugat şi încă mă voi ruga!Un lucru mi se pare limpede în acest vis minunat: că părintele Serafim va fi curând proslăvit şi că v-a

luat sub ocrotire pe d-voastră, odată ce s-a rugat chiar în casa d-voastră. Nu mergeţi la el la Sarov să vă închinaţi la mormântul său? Nu staţi prea bine cu sănătatea. Există acolo un izvor tămăduitor. Rugaţi-vă şi Dumnezeu o să vă dea sănătate! <...>

Cu optsprezece sau douăzeci de ani în urmă, am simţit pentru prima oară accesele a două boli, care în ultimul timp s-au intensificat până la chin. Una din aceste boli a necesitat chiar o operaţie acum zece ani, pe care mi-a făcut-o la Moscova profesorul Sklifosovski. După operaţie m-am simţit bine timp de trei ani, însă după aceea vechea durere a revenit cu şi mai mare intensitate. Accesele bolii m-au adus până aproape de starea de leşin. Sufletul meu tămăduit mi-a arătat şi calea către tămăduirea trupului. Nu credeţi că părintele Serafim în casa mea, pe care l-am văzut în vis, mi-a dat semn pentru credinţa mea, că pot cuteza să mă rog pentru vindecarea afecţiunilor mele? <...>

- O să vedeţi - am spus gazdelor mele - o să mă rog la Sarov şi o să mă fac bine! <...>În noaptea de 18 spre 19 iulie, chiar înainte de deşteptare, am un vis. Se făcea că în casa mea sînt

aduse două icoane. în una din ele am recunoscut icoana făcătoare de minuni al Maicii Domnului, care s-a arătat la Balîkinsk şi care este proslăvită şi în zilele noastre pentru multele minuni ale sale. <...>

Altă icoană, tot a Maicii Domnului, îmi părea necunoscută. însă un glas misterios din vis îmi spunea că această icoană, pe care nu o văzusem până atunci, va deveni foarte dragă şi foarte apropiată mie.

Am început să mă rog cu râvnă în faţa ei şi astfel m-am trezit. Sub impresia acestui vis, care mi-a rămas deosebit de viu în memorie, povestindu-l la cei ai casei, le-am spus:

- Oare să nu merg astăzi la părintele Serafim? Aceste două icoane, rugăciunea din faţa lor sînt ca un fel de molitvă de călătorie şi o binecuvântare de Sus pentru a lua calea spre Sarov!

Am strâns câteva lucruri pentru drum şi chiar în seara de 19 iulie am plecat spre Pustia Sarovului.La mănăstirea de călugăriţe de la Oriol, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la

Balîkinsk, mi s-a slujit un molebn, şi tot acolo, în mănăstire, am aflat de la o închinătoare a părintelui loan din Kronştadt că pot să mă întâlnesc cu batiuşka la Moscova. Pe atunci era aşteptat la Moscova după o trecere prin Petersburg. Exact aşa s-a întâmplat: în ciuda greutăţii de a-l aborda pe părintele loan, înconjurat permanent de un zid inaccesibil de lume îndurerată, m-am văzut cu el la Moscova, chiar am mers cu el în acelaşi vagon şi am avut onoarea să discut cu el şi să mă binecuvânteze. <...>

Ca să ajung de la Moscova la Sarov a trebuit să merg până la staţia de cale ferată Sasovo, iar de

desemnat termenul de aflare a moaştelor: 19 iulie 1903.

acolo am mers pe cai 120 de verste până la Pustia Sarovului. <...>Istoviţi, abia mişcându-şi picioarele obosite şi bolnave, caii de la trăsură m-au dus la casa de primire

cu două etaje a mănăstirii. Mi-a ieşit în întâmpinare un călugăr, care mi-a luat bagajele şi m-a condus la o cameră curată şi destul de spaţioasă de la etajul doi.

M-am înscris în cartea călătorilor veniţi acolo, am cinat la trapeza mănăstirii, am rugat să fiu trezit la liturghie şi... m-am retras în singurătatea chiliei mănăstireşti. <...>

Soarele m-a deşteptat dis-de-dimineaţă cu mult înainte de dangătul clopotelor. Nici nu ţin minte cum am adormit pe jumătate dezbrăcat. M-am sculat proaspăt şi înviorat, de parcă n-aş fi avut în spate aproape o mie de verste de drum obositor. însă afecţiunile nu mă lăsaseră, parcă se înstăpâniseră şi mai rău în organismul meu, altfel destul de rezistent, care a luptat atâţia ani cu boala mea, dar în ultimul timp s-a lăsat cuprins de slăbiciune.

Ştiam din citirea vieţii sfântului Serafim unde se odihnesc osemintele sale şi m-am îndreptat direct spre ele. în colţul de sud-est al catedralei se află un paraclis interior de sticlă cu o cupolă mică, aurită. Uşa din sticlă e deschisă tot timpul. La sarcofagul masiv de deasupra mormântului sfântului se slujesc aproape continuu parastase. Râul de pelerini care vine la Sarov tot anul nu seacă niciodată. Pe pereţii paraclisului sînt zugrăvite imagini ale sfântului, ale arătării împărătesei Cerului cu cele douăsprezece fecioare, ale lui loan Botezătorul şi loan Teologul. Tot aici, în paraclis, sub o placă de fontă se odihnesc osemintele ieroschimonahului Marcu, cel care a făcut legământul tăcerii...

Chilia sfântului e strâmtă de tot. Abia te poţi întoarce în ea. într-o mică vitrină se păstrează puţinele lucruri care au rămas de la el: două şuviţe de păr, nişte încălţări rupte, mantia sa, mătăniile, o Evanghelie legată în piele, arsă pe jumătate. Cam asta-i tot. <...>

În locul mesei la casa de oaspeţi am plecat după liturghie la chilia părintelui Serafim. Toţi se duseseră să mănânce, nu era nici un suflet în chilie, în afară de un bătrân monah blând şi liniştit.

- Pot să mă rog aici singur?Roagă-te, drăguţule, roagă-te, Dumnezeu să te binecuvânteze! mi-a îngăduit binevoitor bătrânelul. A

ieşit din chilie şi chiar a închis uşa după el... Câtă binecuvântată simţire! M-am rugat aşa cum ştiam. M-am rugat cum poate să se roage sufletul unui om, care năzuieşte de departe la mult râvnita casă de rugăciune...

Din chilie am plecat la izvorul părintelui Serafim, această Vitezda rusă, a cărei putere tămăduitoare este dată de sus la rugăciunile părintelui Serafim şi de la care eu aşteptam o vindecare miraculoasă. <...>

Soarele la amiază ardea neîndurător. Eram ud leoarcă de transpiraţie, dar nu simţeam nici cea mai mică oboseală. De la mănăstire până la izvor sînt trei sau patru verste. Eu, care în ultima vreme abia îmi târâm picioarele acasă, am parcurs această distanţă fără cel mai mic semn de oboseală. Faptul era deja o minune. Am intrat în baia construită deasupra pârâiaşului ce curgea din izvor. Haina de pe mine parcă era stoarsă. Nu am mai aşteptat să mă răcoresc. Aşa cum eram, încălzit de mers şi încins de arşiţă, m-am dezbrăcat şi m-am aplecat sub robinetul din care curgea firişorul de apă argintie, rece ca gheaţa. Mi-am făcut cruce şi am lăsat apa să curgă pe mine de trei ori, în special pe părţile bolnave...

În prima clipă m-am sufocat cu totul, apa rece mi-a tăiat respiraţia. însă un simţământ minunat m-a cuprins la ieşirea din baie! <...>

Cu toate acestea, n-am primit în acea zi vindecarea pe care credinţa mea temătoare o aştepta înfiorată. Nu mai tuşeam atât de tare. Tutunul nu-mi mai irita gâtul, cum mă temeam dintr-o veche obişnuinţă, iar altă afecţiune a mea, cea mai grea, s-a manifestat chiar în acea seară cu o putere puţintel mai mică. <...>

Mergeam şi mă gândeam: mâine voi merge neapărat pe jos la Diveevo. Mi se părea că acolo, la Diveevo, acţionează cu cea mai mare putere duhul părintelui.<...> Mă uit: în faţă merg cinci călugăriţe...

- Surioarelor! Nu sînteţi de la Diveevo?- Da, batiuşka. De la Diveevo.- Aţi venit pentru mult timp?- Am venit la sărbătoarea sfântului Pantelimon Tămăduitorul, iar mâine ne-ntoarcem acasă. Pe 28

iulie cinstim icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în faţa căreia batiuşka Serafim s-a rugat toată viaţa şi şi-a dat obştescul sfârşit... <...>

- Surioarelor! Ţin foarte mult la batiuşka Serafim. Nu mă luaţi şi pe mine cu voi? <...>- Poftiţi! Mi-au dat o cameră curăţică [la Diveevo - S.P.], de-ale gurii, m-au îngrijit exact ca în basmele

copilăriei mele fără de întoarcere, pe care mi le spunea serile bătrâna mea doică.Soarele abia se ridicase deasupra orizontului, când eu am şi plecat la biserica parohială a satului

Vertianovo <...>Când s-a încheiat molebnul, am început să urc pe micile trepte ale podiumului pe care se afla icoana

şi văd ceea ce nu-mi credeam ochilor: icoana părintelui Serafim este chiar aceea pe care am văzut-o în vis înainte de plecarea la Sarov! <...>

Nu e greu de imaginat cum am petrecut toată ziua următoare după acest eveniment. Nici nu-mi venea să mănânc, parcă aveam aripi, pluteam, temându-mă să nu scape ceva din locurile de închinăciune de

la Diveevo atenţiei mele evlavioase.În chilia maicii egumene am făcut cunoştinţă cu văduva lui Nikolai Aleksandrovici Motovilov, Elena

Ivanovna, o bătrânică neobişnuit de bună, de primitoare şi plină de viaţă. <...>...În mănăstire, în afară de Elena Ivanovna, am văzut două monahii, contemporane ale fericitului

stareţ: maica Ermionia şi maica Evanfia...- Doresc să... vă arăt - a spus Elena Ivanovna - singurul lucru sfânt care se mai află în seama mea.

Doar ştiţi ce a însemnat pentru răposatul meu soţ părintele Serafim. Batiuşka îl iubea foarte mult. Soţul meu l-a rugat mult timp pe părintele Serafim să-i dea voie să-i facă portretul şi numai după nenumărate şi îndelungi insistenţe batiuşka a acceptat. Uitaţi-vă, acesta este primul lui portret şi vreau să vă arăt cât e de neobişnuit: uneori batiuşka se uită cu asprime, iar uneori zâmbeşte atât de prietenos... Uitaţi-vă şi d-voastră.

În cămăruţa de rugăciuni a Elenei Ivanovna deasupra unei măsuţe, pe perete, am văzut acest portret.- Uitaţi-vă, uitaţi-vă: zâmbeşte! Şi încă cum zâmbea!Chipul, îndreptat drept spre cel ce intră, zâmbea cu un asemenea zâmbet, încât ţi se lumina inima,

uitându-te la acest zâmbet. Era atâta bunăvoinţă, căldură nepământeană, bunătate pur,angelică. Şi nu era un zâmbet rece de portret. Vedeam că faţa se însufleţea tot mai mult, ca şi cum înflorea...

Ceva căzu la picioarele mele şi se opri acolo. Am tresărit surprins... Mă uit - la picioarele mele se află o portocală. Fără să-i dau importanţă, mă aplec s-o ridic şi s-o pun pe masă sub uluitorul portret... Elena Ivanovna m-a oprit repezit:

- Nu puneţi portocala pe masă, e a d-voastră: chiar batiuşka v-o dă!M-am uitat nedumerit la Elena Ivanovna. Oricât de pregătit eram eu pentru minunile de la Diveevo,

exclamaţia Elenei Ivanovna mi s-a părut cam ciudată. Aşadar, mă gândeam, poţi să găseşti o minune în orice. Un sentiment neplăcut mă frământa...

Ea d-voastră, vă zic! Batiuşka v-o dă. De ce vă miraţi? Doar n-o să se întruchipeze părintele Serafim, ca să vă dea portocala din mână în mână. Oare putem numi în locurile noastre, unde toţi trăim şi respirăm cu părintele Serafim, drept întâmplare această cădere a portocalei de pe masă la picioarele d-voastră? Doar nici n-aţi stat prea aproape de masă... Am să vă spun cum a ajuns la mine această portocală. Pe 22 iulie, de Măria Magdalena, egumena noastră, de ziua numelui ei, mi-a dat-o cu mâna ei. O duc eu acasă şi mă gândesc: cui să i-o dau? Şi cum toate la noi se fac după binecuvântarea părintelui Serafim, am pus portocala sub portretul său şi zic: tu singur dă-o cui vrei. A trebuit să veniţi' aici de la aproape o mie de verste pentru ca în ziua prăznuirii părintelui Serafim portocala să se rostogolească de pe măsuţă la picioarele d-voastră... Cum să nu fie a d-voastră? Cum să nu v-o dăruiască însuşi părintele Serafim?!

Nu am contrazis-o. Sentimentul neplăcut s-a preschimbat în bucuria luminoasă a credinţei, care mai înainte începuse să şovăie.

Însă neuitata mea întâlnire cu scumpa Elena Ivanovna nu s-a încheiat cu acestea. Continuând convorbirea cu ea, i-am povestit despre visul plin de înţelesuri al cunoştinţei mele, i-am vorbit de visul meu înaintea plecării la Sarov, despre cum am văzut în vis acea icoană.

- Nu vă amintiţi, în ce dată era noaptea în care aţi avut visul?- În noaptea de 18 spre 19 iulie.- Ştiţi oare ce înseamnă „ziua de 19 iulie"?- Nu, nu ştiu.- Aceasta este ziua de naştere a părintelui Serafim! Uitaţi-vă numai sub ce îndrumare vă găsiţi şi ce

lucruri neobişnuite şi semnificative se petrec cu d-voastră... Batiuşka v-a adus pentru ceva important la noi! Sînt atât de impresionată! De aceea vreau să vă dăruiesc o relicvă sfântă primită de la răposatul meu soţ.

Luaţi d-voastră aceste trei pietricele, sînt bucăţi din piatra pe care părintele Serafim s-a rugat o mie de nopţi. Bucata cea mare a acestei pietre se păstrează în altar, iar acestea sînt din acea bucată. Fie ca ele să rămână în familia d-voastră ca o binecuvântare a părintelui Serafim. < ..> Mai multe lucruri neobişnuite şi importante pentru sufletul credincios nu veţi reuşi să vedeţi la Diveevo. Trebuie să trăiţi aici, nu o zi, nu două, ca să pătrundeţi în toată adâncimea Diveevului... Trebuie să mergeţi pe făgaşul lucrurilor.

Am îndeplinit această măreaţă obligaţie poruncită de tradiţia diveeveană. <...>La minunile de la Diveevo trebuie să punem şi viaţa "fericitelor" sale, care şi-au însuşit nevoinţa

(podvig) grea şi pentru mulţi de neînţeles a nebuniei (iurodstvo) întru Hristos. Acum câţiva ani a încetat din viaţă fericita Pelagheia Ivanovna, uimitoare prin clarviziunea ei şi prin alte daruri duhovniceşti. Pe ea a moştenit-o... Paşa Sarovskaia. Am văzut-o, cu un pic de teamă tainică, în cerdacul chiliei ei. Când am trecut pe la ea, mersese să se odihnească şi nu primea pe nimeni. Am putut doar să intru în camera ei toată împodobită cu icoane şi să mă rog. Fericita era culcată dincolo de un mic paravan. Am auzit-o cum şoptea parcă în neştire:

- Lumânărica - lui Dumnezeu! Lumânărica - lui Dumnezeu! Lumânărica - lui Dumnezeu! <...>Fireşte, în a doua noapte petrecută de mine la Diveevo n-am putut să aţipesc.Noaptea nedormită nu mi-a sleit puterile. <...> Trebuia să mă grăbesc înapoi la Sarov pentru

spovedanie. <...>

Am petrecut toată ziua la Sarov, sâmbăta, pregătindu-mă de primirea înfricoşatelor şi dumnezeieştilor Taine. M-am mărturisit la un duhovnic din frăţia Pustiei, părintele Valentin. Starea mea generală era incomparabil mai bună: tuşea aproape încetase, iar cealaltă boală a mea nu se mai simţea nici ea. Pentru prima dată de la încheierea gimnaziului mă simţeam aproape sănătos.

Seara am stat în picioare la lunga vecernie de la Sarov, însă n-am mai fost în stare să stau şi la utrenie. Am ieşit din biserică pe la miezul nopţii. <...>

A doua zi după liturghie s-a abătut asupra mea acea stare de spirit pe care părinţii Bisericii o numesc „nesimţire".

O imposibilitate totală de a mă concentra pentru starea de rugăciune, plictis, oboseală fizică, durere în picioare, durere în inimă, o anume tânjire sufletească de neînţeles - numai să fug afară din biserică. Chiar şi nişte gânduri hulitoare au început să mă sâcâie. <...>

Amar de omul care e supus şi care se predă acestei simţiri. Aşa s-a întâmplat cu luda şi cu contele Lev Tolstoi, dacă este să-i credem „Mărturisirea". <...>

Părintele meu ieromonah, însoţitorul din Diveevo, care slujise liturghia împreună cu părintele egumen şi cu alt ieromonah (după liturghie m-am împărtăşit), a trecut pe la mine la casa de oaspeţi a mănăstirii şi am mers împreună înainte de cină la mormântul părintelui Serafim să slujim ultimul parastas şi în chilia sa să cântăm ultimul molebn. Slujitorul de la casa de oaspeţi, Misa, şi eu alcătuiam clirosul. <...>

Ultima mea spălare la izvorul părintelui Serafim a desăvârşit vindecarea mea: răguşeala mea chinuitoare şi bâzâitul din urechea stângă au dispărut momentan, imediat ce apa a năvălit din robinetul binecuvântatului izvor.

În seara aceleiaşi zile am plecat din Sarov. <...>În acest loc, pe 27 august 1900, s-a încheiat manuscrisul meu şi era gata să-l dau în mâinile

neînfricate ale acelor oameni sinceri şi cinstiţi, care, în pofida suflării otrăvite a duhului rău al veacului acesta, nu s-ar fi temut să tipărească întru slava lui Dumnezeu povestirea mea prea puţin înţeleaptă. însă a trecut un an, iar manuscrisul stătea şi stătea...

Ce mă împiedica?În primul rând neîncrederea în realitatea şi durata vindecării mele: dar dacă e, de fapt, o exaltare, o

autosugestie?! "Să nu minţim de cele sfinte!"Neîncrederea aceasta se susţinea şi pe faptul că, pe măsură ce călătoria mea intra tot mai mult în

domeniul amintirilor, sănătatea mea se înrăutăţea tot mai mult, deşi această înrăutăţire se deosebea ca de la cer la pământ, nu se putea compara cu aceea pe care o încercasem înainte de plecare. Eu tot aşteptam ceva sau, mai bine zis, ceva mă reţinea, iar în acest timp primul foc de recunoştinţă a început câte puţin să se molcomească. Chibzuinţă a egoismului omenesc, de teamă pornită din iubirea de sine - ce să zic? Dar avea oare sfântul nevoie de proslăvirea mea neştiutoare? Va aduce vreun folos povestirea mea în locul batjocurii şi luării în râs cu care, fără îndoială, lumea mă va "învrednici"? Toate acestea m-au obligat puţin câte puţin să uit ceea ce consideram o datorie: până ce nu a tunat, nici eu... nu mi-am făcut cruce.

Exact un an a trecut din ziua în care am terminat să-mi scriu amintirile despre Sarov sau Diveevo. Am contactat o răceală de eram mai pe jumătate mort. Boala a revenit cu o asemenea putere încât sufletul meu s-a despărţit pur şi simplu de trup vreme de trei săptămâni la rând. Iar m-a salvat apa din izvorul sfânt al părintelui Serafim. îmi rămăsese puţină din cea împărţită credincioşilor. Numai apa m-a salvat, pentru că în acest timp n-am folosit alte medicamente.

În revenirea bolii, şi încă cu o asemenea putere grozavă, eu am văzut pedeapsa lui Dumnezeu şi, fără să mai las loc pentru îndoieli, am hotărât să dau manuscrisul la tipărit: celor credincioşi spre bucurie, celor care se îndoiesc spre întărire, lumii spre batjocură.

27septembrie1901". ' Cele măreţe în cele mărunte, p. 48-97

„Când am vizitat prima dată Diveevo, la sfârşitul lui iulie 1900, m-am dus la moşiereasa noastră din Oriol, care era în ospeţie în acea vară la Diveevo. Am găsit-o pe fericită culcată pe pat şi acoperită cu plapuma. Era îndreptată cu faţa spre perete şi nu am văzut-o. La intrarea noastră, fericita, ca prin somn, şoptea: „Lumânărica - lui Dumnezeu, lumânărica - lui Dumnezeu, lumânărica - lui Dumnezeu!" Voiam foarte mult atunci ca aceste cuvinte să se refere la mine, căci pe atunci o mare iubire îmi ardea în inimă pentru Dumnezeu. Dar cum eram să-mi permit, eu, păcătosul, o asemenea comparaţie? Nu degeaba tovarăşa şi călăuzitoarea mea prin locurile sfinte de la Diveevo mi-a spus: „Să spun drept, nu aşteptam să văd pe cineva din neamul d-voastră în asemenea loc, atât de departe de lume".

Oare mie, reprezentant al „lumii", să-mi fi fost adresate măreţele cuvinte ale fericitei? Ba încă şi la primii mei paşi, sfioşi şi neîncrezători, de abatere de la calea slujirii lumii şi diavolului".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 128

„Şi mai văd: e pusă masa de ceai în odaia maicii egumene. La masă sînt destul de multe monahii şi bătrâne mirene. Fondul întunecat al straielor acestora din urmă se amestecă cu al monahiilor, aşa încât nu puteai să le distingi pe unele de altele. Se aduce ceaiul... Se începe discuţia şi eu povestesc amănunţit şi pe rând despre tot ce s-a întâmplat cu mine începând din ianuarie 1900. Şi deodată o iubire fierbinte îmi înflăcărează inima - pentru marele stareţ Serafim, pentru Sarovul nutrit duhovniceşte de el, pentru minunatul Diveevo - încât abia îmi pot ţine lacrimile care mi se urcă din piept şi aud deodată un glas emoţionat, care mi se adresează: „Motovilov al meu a înviat!"

Şi acum mai aud această exclamaţie cu accentul pe litera „o", ca la Nijni-Novgorod: „Motovilov a înviat". Mă uit înspre acel glas şi văd la loc de cinste, pe divan, o bătrână îmbrăcată toată în negru, cu o simplă horbotă neagră pe cap. Are faţa plăcută şi blândă, luminată de un zâmbet bun, blajin, iar ochii mici, vioi şi pătrunzători luminează înspre mine ca răspuns la ceea ce pâlpâie undeva înăuntru, în adânc, un foc lăuntric, care încă nu a stins sufletul sensibil şi curat sub răceala bătrâneţii.

Aceasta era văduva consilierului de taină al preacuviosului Serafim, judecătorul din Simbirsk, Nikolai Aleksandrovici Motovilov.

De la această exclamaţie: „Motovilov al meu a înviat!" - s-a legat cunoştinţa mea cu acest letopiseţ viu al odraslei lui Serafim, mănăstirea Diveevo. Şi nu s-a dezlegat această legătură până la evlaviosul sfârşit al acesteia în decembrie 1910, în ziua a doua a Naşterii Domnului".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 157-158

„Au trecut patru ani de la tipărirea acestui studiu în „Moskovskie vedomosti". Dacă a slujit într-o oarecare măsură măreţei cauze a proslăvirii sfintelor moaşte ale preacuviosului Serafim, n-am de unde să ştiu, dar un atac crunt al „ucigaşului de oameni din veac" a trebuit să-l îndur pentru Serafim sau, cel puţin, pentru iubirea mea faţă de acest mare cuvios şi plăcut al lui Dumnezeu. A fost aceasta prin încercare dumnezeiască a slabei mele credinţe sau prin ura „vrăjmaşului"? Nu mi-e dat să ştiu, dar iată ce s-a întâmplat cu mine aproape imediat după terminarea tipăririi acestui studiu.

M-am îmbolnăvit din nou de aceeaşi boală, de care fusesem vindecat la Sarov. în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1902, ca o consecinţă a acestei boli, am căzut într-un leşin adânc. <...>

Dar iubirea sfântului Serafim m-a întărit. Dimineaţa mi-era puţin mai bine şi, cu chiu cu vai, am putut merge în sufragerie la ceai. Camerista noastră, Tatiana, dându-mi ceaiul şi compătimindu-mă, mi-a spus:

- Boierule, astă noapte am avut un vis de mirare cu d-voastră. Nici eu nu ştiu: a fost în vis ce-am văzut sau aievea. Aşa a fost: ne-am căznit noi cu d-voastră toată noaptea şi imediat ce v-aţi întins în pat am mers la bucătărie la masă. Aşa cum eram, fără să mă dezbrac, am pus capul pe masă cam, să zic jumătate de oră. Văd în vis, trebuie să fi fost d-voastră bolnav, stăteaţi în sufragerie, în halat, în fotoliu. Iar un bătrânel gârbovit stă pe jumătate întors către icoana Mântuitorului. Mă uit - uşa de la balcon e deschisă, iar gerul aspru pătrundea de afară. „Batiuşka! - zic eu - Cine sînteţi?" „Eu - zice - sînt părintele Serafim al Sarovului". „Ce faceţi aici? De ce e uşa deschisă? Boierul e tare răcit!" Dar el îmi zice: „Mă rog pentru sănătatea boierului tău; iar dacă uşa e deschisă, este pentru că are nevoie de aer!" - şi cu aceste vorbe părintele Serafim a dat din mână în direcţia uşii şi s-a făcut nevăzut, iar eu m-am trezit".

Am trimis după preot şi în aceeaşi zi s-a slujit o panahidă pentru părintele Serafim. Spre seară am fost dus la Oriol, mai aproape de un eventual ajutor medical, unde mi s-a spus că, dacă în decurs de 7-8 zile nu mi se va face operaţie, moartea mea este inevitabilă. Nu aveam încredere în chirurgia din Oriol, iar în capitală nu aveam cu ce merge. Rămânea să mor şi am început să mă pregătesc de moarte. Mi s-a slujit un maslu, m-au împărtăşit, dar nu m-au putut determina să mă operez acolo.

Mă uitam liniştit atunci în ochii morţii care avansa. Poate că de aceea şi eram liniştit, pentru că aceasta nu a fost adevărata moarte, cum s-a văzut, dar starea mea generală era deznădăjduită: mă topeam, cum se zice, nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Iar doctorul, care mă trata, mă tot grăbea cu operaţia.

Sfântul Serafim mi-a dat bani.A doua zi după venirea mea, aceşti bani mi-au fost daţi aproape cu forţa de două bune suflete

omeneşti, cărora le eram îndatorat şi aşa până peste cap. Am fost dus la Petersburg, la profesorul E.V. Pavlov. Operaţia a fost făcută de către profesor. Clipele erau numărate, atât de grea era situaţia mea.

lată ce-au însemnat cuvintele sfântului Serafim: „Are nevoie de aer". Gestul lui cu mâna mi-a indicat şi calea către acest aer. Petersburgul se află în direcţia balconului căsuţei din fostul meu conac, care a fost văzut în vis de Tatiana.

M-am însănătoşit, cel puţin pentru doctori, din întâmplare. După şase luni, absolut sănătos, am mers la Petersburg să le mulţumesc pentru îngrijiri şi eforturi. Nu le venea să-şi creadă ochilor, că am putut să mă îndrept astfel:

- Am făcut operaţia ca să avem conştiinţa curată: d-voastră trebuia să muriţi. Sănătatea d-voastră de

acuma e o minune, numai această minune v-a putut salva.Aceasta a fost minunea preacuviosului Serafim!10 iunie 1905. Petersburg .Cele măreţe în cele mărunte, p. 45-99

„1900, când am vizitat pentru prima dată Sarovul şi Diveevo, a fost anul unei mari primeniri lăuntrice a vieţii mele duhovniceşti, care se instalase temeinic pe bazele liberale ale anilor '60 şi 70:

Am dat foc la tot la ce m-am închinat.Mă închinam la ceea ce-am dat focului".La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 158

Micile paraclise de la Zolotarevo: vara 1900.Din această călătorie în Sarov şi Diveevo mi-a rămas în minte un bun şi blagocestiv obicei al ţăranilor

din Nijni Novgorod şi Tambov, care m-a mişcat foarte mult. La toate răscrucile drumurilor şi la cotituri, pe lângă care treceam, întâlneam mici paraclise din lemn, lucrate simplu, fără zorzoane, iar în acestea, dincolo de sticlă, se afla chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. Construcţia acestor paraclise e fără pretenţii: un stâlp, pe stâlp se află o cutie de lemn în patru colţuri cu acoperiş, ca o căsuţă, care are deasupra nişte măciulii ca cele de la biserici. Pe fiecare parte a cutiei se află câte o icoană sub sticlă sau chiar fără sticlă. însă eu n-aveam nevoie de frumuseţe, nu luxul sau bogăţia îmi erau scumpe. îmi era scumpă iubirea şi credinţa acelor inimi simple, care înălţau aceste troiţe păstrătoare ale sfinţeniei populare, atât de modeste, dar atât de măreţe în duh. Acest obicei l-am introdus imediat la mine la moşie după întoarcerea de la Sarov. Curând la două răscruci pustii, rdeparte de locuinţe, s-au înălţat două paraclise, cu icoane în cele patru părţi ale luminii lui Dumnezeu, iar în faţa fiecărei icoane luminau candele multicolore. Ce frumuseţe era, îndeosebi în nopţile întunecoase de vară! <...>

Toate acestea au început să placă şi norodului pravoslavnic care locuia în jurul meu.- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate - a început să-mi spună câte unul. Ştii ce mă gândeam! Vii câteodată

din oraş cam cherchelit; îţi bântuie dracii prin cap. Mergi, te cerţi cu tovarăşul de drum sau cu muierea ta... Te uiţi şi vezi icoanele, ba încă şi candele. îţi vii în fire, îţi faci cruce, urezi sănătate celui care a făcut aşa ceva. Şi uite! - parcă ai şi uitat de ocară!

A venit iarna. A început să se spună, lucru care a ajuns până la urechile mele, că paraclisele mele aduc mare folos creştinilor şi în nopţile întunecoase de toamnă, şi în viforniţele iernii. S-a spus chiar că aceste mici căsuţe ale lui Dumnezeu au salvat de la moarte pe câte unii. S-a rătăcit omul în viscol, a dat peste paraclisul aflat la răspântie şi a ieşit la drumul său. Aceste veşti bune au bucurat sufletul meu. Şi a început lumea să aducă la paraclis câteva copeici muncite şi de lacrimi stropite. Pun copeicile pe pământ şi pleacă. Cine Ie-a pus, Dumnezeu ştie. Vine fiecare staroste din jur cu câte 7-8 copeici adunate, ba şi mai mult. Ce să facem cu ele? Am cumpărat cu aceşti bani lumânări în lăcaşul Domnului şi le-am aprins de sufletul ţăranilor care au adus această jertfă.

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 106-107

Într-un vis preacuviosul Macarie de la Jeltovodsk povăţuieşte pe Nilus să respecte postul sfinţilor Apostoli.

„Cam prin 1900, într-o viziune avută în somn, preacuviosul Macarie Jeltovodski m-a sfătuit să respect postul sfinţilor apostoli".

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 158

„Se apropia postul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, despre care liber-cugetătorii de la sate zic că este o scorneală a muierilor pentru a strânge lapte, ca să aibă din ce face unt şi brânză pe perioada iernii, când este mai puţin lapte.

În acea perioadă în mâinile şi în grija mea se aflau multe treburi gospodăreşti. Se apropia iureşul muncilor câmpului: începuse cositul ierbii din câmp, se apropia şi cositul celei din lunci, era in toi aratul de toamnă şt caratul gunoiului, înspicase şi era gata să se pârguiască secara, nici timpul secerişului nu era departe.

Ocupat cu grijile gospodăriei, am uitat cu totul de faptul că se apropie postul lui Petru şi Pavel, post apostolic.

S-a încheiat o zi plină de griji, am dat ultimele dispoziţii pentru a doua zi. Mai târziu ca toţi vine economa şi întreabă:

- Ce porunciţi să gătesc pe mâine: de frupt sau de post?

- De ce de post? - Păi, de mâine începe postul lui Petru şi Pavel.

- Ei - zic - Masa, ăsta nu-i Postul Mare. Toţi ai casei o să Mănânce de frupt. Nu face să găteşti de post numai pentru mine: voi mânca cu toţi.

Aşa am hotărât.Ocupat până peste cap cu grijile şi gândurile gospodăriei, se mai apropiau şi diferite termene de

plată, nu numai că am uitat cu totul să mă gândesc la post, dar am uitat şi. de toată lumea din afara gospodăriei mele.

Noaptea târziu, abia reuşind să-mi fac cruce, am adormit ca mort şi chiar în zori am avut următorul vis.

Parcă mergeam cu birja la Moscova, prin piaţa Patimilor pe lângă sfintele porţi ale mănăstirii Patimilor Mântuitorului. Mă uit şi văd lângă poartă, chiar în clădire, un paraclis. Uşile dinspre stradă ale paraclisului sînt deschise şi în semiîntunericul acestuia licăreşte o candelă şi ard lumânări. Nu am fost niciodată în acest paraclis şi nici măcar nu ştiam de existenţa sa. însă ceva mă trăgea să merg acolo şi să mă rog. Am oprit birja şi am alergat la paraclis direct la marele Crucifix ce se afla la dreapta faţă de intrare. M-am rugat în faţa acestuia, am făcut trei plecăciuni până la pământ. Mă uit şi văd în stânga Crucifixului şi a altor icoane, exact la ieşire, o tejghea. Dincolo de tejghea - rafturi cu cărţi şi cu lumânări. Tot acolo se află şi o călugăriţă în vârstă, cu înfăţişare cuvioasă.

- Măicuţă - mă adresez ei - nu aveţi de vânzare viaţa vreunui sfânt? - Cum să nu fie - răspunde - este.Spunând acestea, călugăriţa scoase din raft şi îmi dădu o carte destul de groasă cu coperta roz. Pe

copertă scria cu litere mari negre: „Viaţa sfântului nostru părinte Macarie Jeltovodski".- Dar ce - întreb în timp ce ea împachetează cartea - nu aveţi în vânzare cârnaţi cu usturoi?Bătrânica se uită uimită la mine, dar răspunde calmă: -Avem şi asta, batiuşka. -Atunci, tăiaţi-mi - spun - un funt. De dup ă tejghea scoase un cârnat,

tăie o bucată din el, o cântări, o înfăşură în hârtie, mi-o dădu şi-mi spuse, uitându-se fix în ochii mei:- Eu, batiuşka, v-am vândut cârnaţi, căci sînteţi călător, dar trebuie să vă amintesc că azi e post

sfânt, apostolic.Cu acestea m-am trezit. Soarele era destul de sus - ora şase.„Ei, m-am gândit, la drum nu se posteşte de nevoie, dar mie mi se porunceşte: «aminteşte-ţi că azi e

post sfânt, apostolic»".Am chemat-o pe Maşa şi am dat poruncă să facă tot postul mâncare de post."La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 158-160

Începerea propovăduirii privind apropierea apariţiei antihristului şi a înfricoşătoarei Judecăţi: anul 1900.

Începând încă din 1900 să propovăduiesc mai întâi verbal, apoi şi înscris apropierea venirii în lume a antihristului şi a înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului, m-a tulburat nu o dată faptul că nu eram uns în acest sens de la sfântul. Fiind un laic obişnuit îmi luam asupra mea cutezanţa să vestesc lumii o chestiune atât de importantă despre care tace tot clerul rus, cu excepţia părintelui loan din Kronştadt, care tăcuse de-acum pe veci. Cine sînt eu? Am eu oare dreptul? Astfel de întrebări şi altele îmi puneam şi mă rugam la Dumnezeu ca în calea propovăduirii mele să întâlnesc un om prin gura căruia să-mi vorbească Dumnezeu după credinţa mea. O simplă autoritate, chiar păstorească, arhipăstorească şi de stăreţie, neîntărită de o sfinţenie personală şi autentică şi neînzestrată cu darurile înalte ale Sfântului Duh, cu clarviziune şi alt e asemănătoare, ar fi fost pentru mine insuficientă. întrucât „taina fărădelegii", care se lucrează în lume, gradul ei de evoluţie îmi era cunoscut şi o studiasem mai amănunţit decât oricare dintre aceste autorităţi, căci studierea acestei probleme a constituit truda întregii mele vieţi. Aveam nevoie de o încredinţare de mai sus, de la Dumnezeu, iar nu de la înţelepciunea omenească, oricât de sus ar fi ea.

La malul apei lui Dumnezeu, 2. p. 142-143

Călătoria ia Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad La stareţul Varnava de la Pustia Ghetsimani: 18 iunie 1901

„Era în 1900. Băiatul meu tocmai terminase cursurile gimnaziului din Oriol. îşi terminase examenele la începutul lui iunie, iar de la începutul lui septembrie trebuia să înceapă noua viaţă studenţească, ceea ce se cheamă "de capul său", "liber". Cum să-l mai tutelezi pe student fie şi numai cu iubirea grijii părinteşti?! S-a

odihnit o săptămână după examene în spaţiul şi libertatea bucuriilor rurale. Apoi îi zic:- Bine ar fi să mergem la preacuviosul nostru, la lavra Troiţe-Serghieva. Acolo putem să luăm

binecuvântarea pentru noua ta cale. Ce zici?Spre marea mea fericire şi a lui, fiul meu nu s-a lepădat de credinţa părinţilor săi.- Da, cu bucurie, papa! - mi-a răspuns şi am plecat.Am trecut în drum şi pe la părintele Egor din Cekriak, părintele meu duhovnicesc, şi pe la Pustia

Optina, şi în final am avut cinstea să ne închinăm preacuviosului Serghie. Acolo am putut afla că credinţa noastră în sfânt este nemincinoasă şi că el este adevăratul nostru ocrotitor.

Împreună cu fiul am luat parte la molebnul slujit preacuviosului Serghie; am ocolit focurile de închinăciune şi curiozităţile lavrei.

- Să mergem la Ghetsimani, spre Pustia Cernigovskaia, şi la Vifania, până la tren mai avem timp.Şi mi-am amintit că la Cernigovskaia, la schit, trăieşte unul din stâlpii instituţiei monahale şi stăreţiei,

părintele Varnava, renumit prin viaţa sa ascetică şi prin darul clarviziunii. Am decis să luăm binecuvântare de la el. îi spun băiatului: „După câte se aude, mare este acest om înaintea lui Dumnezeu. Nu-I vom întreba de sfaturi, întrucât stareţul nostru, părintele Egor, ţi-a arătat calea, însă pentru mine şi pentru tine este extrem de important să primim binecuvântarea şi să-i cerem rugăciuni. Să mergem negreşit la el, numai să fie acasă: să-ţi dea binecuvântarea pentru drumul pe care l-ai ales".

La Pustia Cernigovskaia ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Cernigov.

- Părintele Varnava - întreb - e acasă?- Acasă - mi se răspunde - e acasă, numai că acum nu e în chilie.-Dar unde e?

-La generăleasa Krotkova. -Asta unde-i? - Dincolo de Vifania. Vine acasă peste două-trei ceasuri. - Se vede treaba - îmi zice băiatul - că nu ne e dat să-l vedem pe stareţ.Iar eu gândesc în sinea mea: şi nici să primesc fotografia lui. De ce mi-a venit un asemenea gând, nu

ştiu, mai ales că niciodată până atunci n-am cerul fotografiile feţelor duhovniceşti pe care le cunoşteam. Ţin minte chiar că m-am condamnat pentru un asemenea gând. Dacă vrei, să ceri unei celebrităţi mirene, dar cum să aibă monahii fotografii!

Astfel am plecat de la Pustia Cernigovskaia, fără să-l vedem pe părintele Varnava.În Vifania, unde am venit de la Cernigovskaia, nu era nimeni în afară de noi. La poartă stătea un

slujitor, iar pe altul, pe care l-am întâlnit tot acolo, l-am luat ca să ne conducă pe la locurile de închinăciune ale Vifaniei. Ne-am închinat la mormântul preacuviosului Serghie şi abia am apucat să facem o plecăciune la ultimul refugiu pământesc al mitropolitului Platon, la cripta sa, când am văzut venind în fugă pe slujitorul mănăstiresc, care ne-a strigat: ' - Batiuşka Varnava vă cheamă pe amândoi la el!

Am pornit să alergăm din tot sufletul la sfintele porţi. Alergam şi întrebam:- Cum a aflat de noi?- Nu ştiu nimic. A poruncit să vă chem. Vă aşteaptă el însuşi la sfintele porţi.La poartă se afla un atelaj de un cal având cupeul împletit ridicat. Pe capră şedea un vizitiu, iar de

sub cupeu apărea capul cărunt, aplecat înainte al unui monah bătrân cu ochi vii, buni, mângâioşi, dar şi pătrunzători. Acesta era stareţul Varnava din Cernigov, cunoscut de ortodocşii din toată Rusia...

- Aveţi nevoie de blagoslovenia mea, ne-a întâmpinat el cu aceste cuvinte. Iar tu - adresându-se direct fiului meu - ai nevoie de blagoslovenie pentru un nou drum. Aşa că haideţi cu mine, acum merg acasă.

S-a uitat fix la mine şi m-a întrebat pe neaşteptate: - Cum staţi cu sănătatea?Eram absolut sănătos şi ca stare de spirit şi ca înfăţişare. - Datorită sfintelor d-voastră rugăciuni, slavă Domnului! am răspuns.- Haideţi cu mine, luaţi-vă după mine!Şi părintele Varnava a pornit repede la drum în direcţia schitului Cernigov. Abia puteam să-l urmăm

cu cele două mârţoage de birjă istovite.- Eu vi l-am adus pe părintele Varnava, ne spuse birjarul, întorcându-se pe jumătate către noi. L-am

întors din drum la d-voastră, când trecea pe lângă Vifania.Aceste cuvinte m-au împroşcat ca o apă rece. Sărmanul ins gândea să-mi facă pe plac, dar nu ştia

că „neamul acesta", de care aparţineam şi eu, „caută semne şi minuni" şi că serviciul lui birjăresc a răsturnat pe dată în inima mea clarviziunea stareţului de la înălţimile miraculosului la platitudinea unei întâlniri umane oarecare.

M-am gândit: „în fine! Părintele Varnava e totuşi ieromonah. O să primim o simplă binecuvântare, însă totuşi de iereu. Şi iarăşi mi-a fulgerat ideea: am să-i cer un portret cu semnătură".

Ne-am apropiat de Cernigov, urmându-l pe batiuşka. Acesta a trecut pe la prăvălie, a cumpărat unele mărunţişuri pe care Ie-a dat vizitiului său, apoi ne-a condus cu pas repede spre chilia sa.

Era destulă lume care-l aştepta, şi toţi se îngrămădeau înspre el, noi rămânând în urmă...- Batiuşka, batiuşka! - veneau din toate părţile chemările oamenilor. Noi ne depărtasem cu totul de el.- Ei, d-voastră aşteptaţi! Aşteptaţi, vă spun! zise cu glas tare părintele mulţimii care se îngrămădea.

Iar d-voastră cu studentul, da, cu studentul veniţi la mine.Mulţimea de dădu la o pare şi ne lăsă să trecem la părintele, în acest timp părintele se ridicase de-

acum pe treptele micului cerdac. Şi m-a întrebat din nou pe neaşteptate:- Ei, dar cum staţi cu sănătatea?Deodată ceva a făcut să nu mă simt în apele mele datorită repetării acestei întrebări.- Slavă lui Dumnezeu! i-am răspuns tulburat.Batiuşka a băgat un fel de beţigaş-cârlig în gaura lacătului de la uşă, a deschis-o, iar în

semiîntunericul din tindă s-a întors din nou înspre mine şi m-a întrebat pentru a treia oară, în aceeaşi formulă, cum stau cu sănătatea, iar eu i-am răspuns din nou tulburat:

- Slavă lui Dumnezeu!Părintele se uită drept la mine, păstră tăcerea o clipă, se gândi la ceva, poate se şi rugă - a durat totul

doar o clipă - şi deodată se înveseli şi exclamă bucuros:- Atunci, dacă-i slavă lui Dumnezeu, să fie slavă lui Dumnezeu! Şi cu aceste cuvinte ne-a dus în

prima odăiţă a chiliei sale.Pe o veche masă de scris, acoperită cu o muşama uzată, se afla o iconiţă. Batiuşka a luat-o în mâini,

a ridicat-o deasupra capetelor noastre - noi îngenuncheaserăm - şi, blagoslovind capetele noastre plecate, a zis:

-Aveaţi nevoie de binecuvântarea mea. Să vă binecuvânteze Domnul prin această sfântă icoană a făcătorului de minuni Nicolae. Ţineţi minte cuvântul meu: sfântul Nicolae este şi în veacul acesta şi în cel viitor va fi ocrotitorul şi mijlocitorul vostru.

Apoi, blagoslovind cu aceeaşi icoană pe fiul meu, i-a spus:- Să binecuvânteze Dumnezeu prin rugăciunile sfântului Nicolae noua ta cale!Se gândi puţin, se uită la mine...- Iar ţie - îmi zise - am să-ţi mai dau şi patretul meu. Aşa a spus: „patretul".Din inimă mi s-au urcat înspre gât lacrimi... Credincioşii cunosc acest dulce simţământ.lată cine era stareţul Varnava!A adus din odaia învecinată fotografia sa şi mi-a dat-o, spunându-mi:- lată pentru tine şi patretul meu!- Batiuşka! am exclamat, răsuflând din greu datorită emoţiei. Aveţi bunăvoinţa să scrieţi ceva pe ea

cu mâna d-voastră!- Eh, prietene, nu prea am timp... ei, bine!Şi părintele Varnava a scris pe dosul cartonului: "Ieromonah Varnava 1901, iunie 18".Păstrez intactă această relicvă până astăzi.- Am să-ţi mai dau un patret al meu - zise stareţul - poftim o cărţulie despre mănăstirea mea,

Iverskaia, se află în ea încă un patret al meu. la-o şi îndreaptă-te odată spre acea mănăstire!Mi s-a încălzit inima de o mare iubire pentru clarvăzătorul stareţ; am căzut la picioarele lui şi i-am

spus:- Rugaţi-vă, batiuşka, pentru ca fiul meu să aibă în inima sa teama de Dumnezeu până la sfârşitul

zilelor lui!- Va avea, va avea teama de Dumnezeu în inimă - m-a îmbărbătat stareţul - el va ţine minte porunca

a cincea. Şi îţi zic, prietene - continuă batiuşka - după cum mama mea m-a numit „nutritorul" ei, la fel zic şi eu despre fiul tău: va fi nutritorul tău... Cum te numeşti?

Am răspuns:- Serghei!În odaia învecinată apăru un slujitor al batiuşkăi.- Notează - se îndreptă batiuşka către el - doi Serghei: trebuie să ne rugăm pentru ei! Dumnezeu să

vă binecuvânteze! Nu uitaţi de sfântul Nicolae: el este mijlocitorul şi ocrotitorul vostru în veacul acesta şi în cel ce vine.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ni Ie-a adresat stareţul Varnava. De atunci nu l-am mai văzut pe batiuşka, iar în toamna aceluiaşi an m-am îmbolnăvit de boală grea, încât în ianuarie 1902 aproape că eram să mor. M-a salvat o minune a lui Dumnezeu, cred că nu fără rugăciunile marelui stareţ Varnava de la Cernigov, care a întărit în mine convingerea că păzitorul nostru din Amcensk, sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, este mijlocitorul şi ocrotitorul meu în veacul acesta şi în viitor".

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 202-206

Prima călătorie ia Optina: iunie 1901. începutul prieteniei cu părintele Daniil (Bolotov)

„Domnul m-a pus în legătură cu părintele Daniil acum 8-9 ani (în 1900 - S.P.), când mi-a fost dat să vizitez pentru prima dată măreaţa prin duhul stareţilor, Pustia Optina. Mi l-a indicat, ca un membru de seamă al obştei, unul din monahii de la Optina drept răspuns la rugămintea mea de a-mi da posibilitatea să discut cu un călugăr, care m-ar putea ajuta să descurc iţele perfidelor contradicţii între "ştiinţa rea" a lumii cu toate chestiunile ei şi creştinismul activ.

Când monahul mi-e spus numele de familie al părintelui Daniil, în memoria mea a apărut pe dată chipul uitat de demult al unei fete tinere, frumoase şi înzestrate cu gândire originală, pe care o vedeam adesea în zilele primei mele tinereţi în casa răposatei mele mame. La noi era cunoscută sub numele de Sophie Bolotoff. Luci acest chip ca un meteor luminos şi dispăru pentru totdeauna din orizontul familiei mele; şi numai la mulţi ani după aceea, când inima mea pustie fu atinsă de suflarea vieţii creştine, se regăsi pentru mine urma acestui meteor, dar era de acum în alt cer şi printre alte stele: se regăsi în viaţa marelui stareţ de la Optina, părintele Ambrozie. însă meteorul însuşi nu mai era: s-a dus în loc supralumesc ca primă egumenă a mănăstirii de femei, întemeiată de stareţul Ambrozie la Şamordino, schimonahia Sofia. Părintele Daniil s-a dovedit a fi fratele ei. <...>

Nu mai cunosc amintiri sau altceva despre respectabila sa soră egumenă, care să aibă ceva în comun în sufletele noastre pe tema căutării creştine a căii spre „cetatea nevăzută", dar s-a făcut în aşa fel că eu m-am apropiat sufleteşte de stareţ. Păşise peste al şaizecelea prag al vieţii sale şi de zece ani era monah; eu grăbeam năvalnic, gonit de viforul vieţii mele, spre cei patruzeci de ani ai mei, şi nu avusesem niciodată de gând să mă fac monah. însă în faţa lui şi a mea se aştemea o singură cale, Hristos, cunoscut de el, dorit de mine. Pe această cale ni s-au întretăiat destinele. Prin El şi în El ne-am iubit unul pe altul...".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 279-280.

A doua călătorie la Optina: toamna lui 1901 (?). Şamordino. Boala de ochi şi tămăduirea lor miraculoasă

Curând după prima vizită la Optina, eliberându-mă pentru un timp de ocupaţiile gospodăreşti (pe atunci locuiam şi lucram la moşia mea), am mers iarăşi la marele lăcaş - pepinieră a duhului monahal. Era toamnă târzie, molcomă. Şi la Optina, şi la Şamordino se simţea pustietatea şi de aceea totul era prielnic pentru suflet, pentru concentrarea lui întru Dumnezeu şi rugăciune. De fapt, unde să te rogi, dacă nu în aceste sfinte lăcaşuri de pustnicie?!

Cu binecuvântarea stareţului, părintele losif, m-am mutat pentru o vreme de la Optina la mănăstirea Şamordino în scopul de a strânge materiale pentru a descrie viaţa marelui stareţ de la Optina, părintele Ambrozie, întemeietorul lăcaşului de la Şamordino. A treia sau a patra zi de la venirea mea la Şamordino au început să mă doară ochii, dar nu am dat atenţie acestui fapt -las' că trece! - şi m-am dăruit cu totul muncii care mă pasiona. Aşa se face că alergând pe timpul zilei prin chiliile călugărilor şi ascultând povestiri despre trecutul nu prea depărtat de la Şamordino, povestiri strâns legate de memoria părintelui Ambrozie, după ce am cinat şi am băut un ceai în casa de oaspeţi, m-am culcat şi am căzut într-un somn greu. Trezindu-mă prea devreme din cauza durerii în ochi, spre dimineaţă am aţipit uşor, şi iarăşi am avut următorul vis. Se făcea că merg pe o stradă dreaptă, largă, pardosită cu piatră. Pe ambele laturi ale acesteia se aflau şanţuri peste care treceau podeţe. în faţa fiecărui podeţ, de-a lungul străzii se aflau mici căsuţe de lemn, cu acoperişul şi faţada cioplite în lemn şi cu trei ferestruici la stradă, între căsuţe se aflau garduri din scândură cioplită, cu porţi şi portiţe. Dincolo de garduri se aflau curţi şi grădini, totul în vechiul gust provincial al oraşelor noastre din fund de provincie. Nu se vedea capătul străzii... Eu merg pe mijlocul străzii şi văd că tot caldarâmul este aşternut cu flori înmiresmate, de iarbă proaspăt cosită. Merg şi mă aplec la fiecare pas să culeg braţe mari din aceste flori aromitoare, iar florile sînt atât de multe încât mă îngrop în ele din cap până în picioare. Mă uit şi văd că la portiţa uneia din aceste căsuţe stă, şi se vedea că parcă aşteaptă, un grup mic de oameni, şapte sau opt suflete. Printre aceştia văd un vechi coleg de-al meu de gimnaziu. Mă îndrept spre el ca să-l întreb ce aşteaptă şi văd că portiţa se deschide şi în ea apare figura părintelui Anatolie, ierodiacon, fost chiliinik al părintelui Ambrozie. Aruncând asupra tuturor o privire rapidă şi văzându-mă, m-a strigat scurt:

- Nilus, la batiuşka.Am înţeles că „la batiuşka" însemna la părintele Ambrozie şi am luat-o în urma părintelui Anatolie prin

portiţă, în fundul curţii, unde se vedea aceeaşi casă ca şi cele din stradă, numai că mai mare ca dimensiuni! Intrând după părintele Anatolie în această casă, am văzut o încăpere spaţioasă şi pe părintele stareţ Ambrozie, care şedea într-un fotoliu adânc. M-am aplecat cu mare bucurie la picioarele lui şi am început să-i sărut picioarele încălţate în botine făcute din postav moale, bun. I le sărut, iar batiuşka - simt acest lucru - îmi pune mâna sa pe cap, îl mângâie şi spune încet şi duios: ',,

- la te uită! la te uită! la te uită!

. La sunetul acestui glas blând, plin de iubire, m-am trezit foarte emoţionat, iar glasul continua să-mi răsune în urechi neînchipuit de blând. Ochii îmi supurau şi abia puteam să-i deschid. Durerea se înteţise şi începuse ceva în genul unei fobii de lumină. Cu toată durerea de ochi am mers totuşi la liturghie şi apoi să beau un ceai la egumenă. îi povestesc totul sub impresiile proaspete, iar ea îmi zice:

- D-voastră aţi văzut vreodată ce încălţăminte purta batiuşka al nostru?- Nu, n-am nici o idee.- Atunci să mergem în bojdeuca lui şi am să vă arăt.în acelaşi corp de clădire cu al egumenei se afla şi chilia în care şi-a sfârşit zilele îndurerate, de

ascet, părintele Ambrozie. în această chilie s-a păstrat totul la fel cum a fost în timpul vieţii sale. Aici, într-un dulăpior, sub sticlă se păstrează toate lucrurile lui personale. Măicuţa deschise dulăpiorul, scoase de pe raft botinele de postav ale stareţului: erau aidoma celor pe care le sărutasem în visul de dimineaţă, la fel până la cele mai mici amănunte, inclusiv culoarea postavului din care erau făcuţi... Cu evlavie uimită, i-am sărutat şi i-am aşezat pe ochii bolnavi. în chilie se afla un ulcior cu apă de la Rudnevo; egumena mi-a propus să-mi spăl ochii cu ea şi să mi-i şterg cu prosopul batiuşkăi aflat tot acolo. Şi boala mi-a trecut de parcă n-ar fi fost: apa de la Rudnevo mi-a spălat-o, ca pe o murdărie oarecare.

Vă puteţi închipui în ce stare eram atunci!..După cum s-a dovedit mai târziu, acest vis mi-a dat semn şi a predeterminat toată activitatea mea

ulterioară în strângerea de flori din lunca duhovnicească a vieţii monahale în sfânta Rusie, - dar, vai, nu flori vii şi nu din lunca înflorită, ci din fân, deşi încă înmiresmat, dar cules de pe lunca vieţii şi aruncat spre călcare pe piatra neînsufleţită şi rece a străzii".

La malul apei lui Dumnezeu, v. 2, p. 45-47„Şi mi-am amintit atunci visul meu pe care l-am avut cu şapte sau opt ani înainte de mutarea noastră

la Optina. Trebuie să se fi întâmplat asta la începutul lui 1900. Pe atunci continuam încă să fiu un moşier destul de mare în gubernia Oriol. Necazurile vieţii mele personale şi de moşier m-au împins pentru prima oară atunci să caut sfat şi mângâiere la stareţii de la Optina. Şi tot atunci am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu viaţa pururea pomeniţilor marilor stareţi Lev (Leonid), Macarie şi, în sfârşit, Ambrozie, care au înfiorat până la uimire simţămintele mele. De la această vizită la Pustia Optina inima mea s-a legat prin legături nepieritoare de acest loc măreţ şi sfânt, legături de iubire şi recunoştinţă veşnică. Din această viaţă mi s-a deschis mie tainiţa duhului ascuns de la Optina, care a crescut şi educat astfel de bogatîri ai cugetării ruse, precum fraţii Kireevski, care au băut până la fund din apele izvorului vieţii, care se varsă până astăzi în fericită eternitate şi care poartă numele de adevărată stăreţie, adevărată călugărie.

Nu i-am prins în viaţă nici pe marele Ambrozie, nici pe marele Anatolie (Zerţalov), care până de curând străluceau ca stele curate pe firmamentul Optinei, dar am aflat şi m-am apropiat, pe măsura puţinătăţii mele duhovniceşti, de cei care au lucrat şi au sfătuit alături de ei. Şi acest lucru a fost îndestul, căci n-aş fi putut să-mi umplu mai mult sărăcia inimii şi duhului meu..."

La Nilus ajung protocoalele adunărilor înţelepţilor Sionului: anul 1901. Destinul „Protocoalelor"

„Am reuşit să avem la dispoziţie de la o persoană apropiată nouă, care azi nu mai este în viaţă, un manuscris în care sînt înfăţişate extrem de precis şi limpede cursul şi evoluţia unui secret fatal mondial, care are să ducă lumea căzută în apostazie la un deznodământ inevitabil. Am primit manuscrisul acum patru ani (în 1901) cu încredinţarea că el reprezintă o copie-traducere după documentele autentice furate de o femeie de la unul din conducătorii cei mai influenţi şi mai iniţiaţi ai francmasoneriei după una din şedinţele secrete ale „iluminaţilor" în Franţa, acest cuib contemporan al complotului francmason. Propun acum atenţiei doritorilor acest manuscris sub titlul comun de „Protocoalele adunărilor înţelepţilor Sionului": să vadă şi să asculte. La o primă privire fugară, aceste „Protocoale" pot fi uşor să pară ceea ce neam obişnuit să numim truisme: sînt mai mult sau mai puţin lucruri comune, deşi exprimate cu violenţă şi ură, care nu sînt deloc obişnuite în cazul locurilor comune. O răutate trufaşă, viscerală, veche şi de aceea mult timp mocnită, tribală şi - ceea ce e mai îngrozitor - religioasă fierbe printre rânduri, dând în clocot şi revărsându-se din vasul plin ochi de mânie şi răzbunare aflată aproape de triumful final.

Nu se poate în acelaşi timp să nu remarcăm că denumirea manuscrisului nu corespunde pe deplin conţinutului său. Acestea nu sînt protocoalele adunărilor, ci un raport al unei anume puteri, raport separat în părţi care nu sînt întotdeauna dispuse logic. Rămâne impresia că este vorba doar de un fragment din ceva cu mult mai important şi al cărui început e pierdut. Provenienţa manuscrisului indicată mai sus explică satisfăcător acest fapt. < >

Se prea poate să mi se reproşeze, şi încă pe drept, caracterul apocrif al documentului prezentat. însă dacă ar fi posibil să demonstrăm autenticitatea sa din punct de vedere documentar sau prin dovezi credibile cu martori, dacă ar fi posibil să dezvăluim persoanele care se află în fruntea complotului mondial şi care ţin

firele sîngeroase în mâinile lor, atunci ar fi încălcată însăşi „taina fărădelegii"; însă aceasta trebuie să rămână nedezlegată până la întruchiparea ei în „fiul pierzării". în complicatul proces al vieţii contemporane nu se pot găsi probe directe, trebuie să ne mulţumim numai cu probe indirecte. Atenţia scârbitului creştin, care observă, e saturată de ele. Pentru cei care „au urechi de auzit" este suficient şi ceea ce se dă ca evidenţă în prezenta lucrare cu scopul să trezească atenţia celor vigilenţi şi să se păzească. Pentru sentimentul nostru al datoriei va fi suficient dacă, din mila lui Dumnezeu, am atins scopul cel mai important pentru noi: prevenirea. Şi am dori să nu trezim în inima cuiva vrăjmăşie pentru poporul evreu, în majoritatea sa credincios pasionat, deşi fals credincios, în masă nevinovat de păcatul satanic al conducătorilor săi - cărturari şi farisei, care au mai dus la pierzanie o dată Israelul".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 321-323

„Este semnat de reprezentanţi sionişti de rangul al 33-lea.Aceste protocoale au fost extrase (sau furate) în secret dintr-o carte întreagă de protocoale.Toate acestea au fost obţinute de corespondentul meu din arhivele secrete ale Cancelariei Principale

Sioniste, care se află astăzi pe teritoriul francez".Ce/e măreţe în cele mărunte, p. 394

„În curând se împlinesc exact patru ani de când "Protocoalele înţelepţilor Sionului" se află în mâinile mele. Numai Dumnezeu ştie câte eforturi încordate am depus pentru ca acestea să vadă lumina tiparului sau măcar să previn, cu ajutorul lor, puterea potentaţilor despre cauzele furtunii, care s-a grămădit demult deasupra Rusiei nepăsătoare, iar acum, vai, şi înnebunite. Şi numai acum, când deja se pare că e prea târziu, s-a realiza tipărirea manuscrisului meu pentru avertizarea tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

Pustia Optina, 22-24 octombrie 1905". - Cele măreţe în cele mărunte, p. 405

„În 1901 am reuşit să obţin un manuscris şi, datorită acestui caiet relativ mic ca mărime, mi-a fost dat ca în concepţia mea asupra lumii să se petreacă o profundă cotitură, care poate avea loc în sufletul omului numai prin înrâurirea puterii lui Dumnezeu, asemănătoare minunii dării vederii unui orb din naştere:

„Ca să se facă văzută asupra lui lucrarea lui Dumnezeu".Manuscrisul era intitulat „Protocoalele adunărilor înţelepţilor Sionului" şi mi-a fost transmis de astăzi

răposatul Aleksei Nikolaevici Suhotin, mareşal al nobilimii de judeţ, mai apoi viceguvernator la Stavropol. (Pomeneşte-I, cititorule iubitor de Dumnezeu, în rugăciunile tale pe boierul Aleksei). Atunci am început să lucrez cu pana întru slava lui Dumnezeu, iar cu Suhotin am fost prieten ca şi cu un om de aceleaşi opinii şi convingeri - „de extremă dreapta", cum sînt denumite acum.

Transmiţându-mi manuscrisul, Suhotin a spus:- la-l la tine şi să stea întru totul la dispoziţia ta, citeşte-l, inspiră-te şi fă din el orice este în folosul

sufletului creştin, căci la mine poate să zacă degeaba. Pe direcţia politică manuscrisul nu foloseşte la nimic, căci deja e prea târziu să mai faci ceva folosindu-l. Iar în plan duhovnicesc - e altă chestiune, în mâinile tale poate să mai aducă vreun rod, dacă va da Dumnezeu.

Suhotin mi-a comunicat în treacăt că el a primit la rândul său manuscrisul de la o doamnă, care locuieşte în permanenţă peste hotare, că doamna e moşiereasă (mi-a spus şi numele ei, se pare, dar l-am uitat) şi că ea l-a dobândit pe o cale cu desăvârşire secretă (aproape că prin furt). Suhotin mi-a mai spus că, la întoarcerea de peste hotare, doamna aceasta a dat un exemplar lui Sipiaghin, fost ministru de interne la vremea aceea,, şi că Sipiaghin a fost ucis după aceea.... Suhotin mi-a mai spus şi altele în acest stil secretos, însă, când am luat cunoştinţă pentru prima dată de conţinutul manuscrisului, m-am convins că el însuşi, în adevărul său atât de înfricoşător şi crud în sinceritatea lui, dă mărturie de autenticitatea provenienţei sale de la „înţelepţii Sionului", şi că nu are nevoie de nici o altă dovadă privind prima sa sursă. însă pe atunci eram încă destul de tânăr, fără să cunosc suficient cuvântul lui Dumnezeu, nu mă aflam încă în comuniune cu asceţii duhului pravoslavnic şi de aceea primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să mă adresez la mai marii lumii acesteia în scopul avertizării lor asupra primejdiei viitoare în ceea ce priveşte „Protocoalele".

O persoană sus-pusă, pe care m-am gândit să o înştiinţez de manuscrisul meu şi care, mi s-a părut mie, ar fi putut influenţa cursul evenimentelor în Pământul rus, mi-a răspuns că „slavitatea nu şi-a spus încă ultimul cuvânt şi de aceea, oricât de vicleni şi de puternici sînt „înţelepţii" Sionului, eforturilor lor nu le va fi dat să se încununeze aşa de repede şi nu face să ne neliniştim în privinţa lor".

O altă persoană şi mai sus-pusă, la care m-am adresat cu "Protocoalele Sionului", a fost marele cneaz mucenic Serghei Aleksandrovici. După examinarea lor, el a poruncit unei persoane din anturajul său

să-mi spună un singur cuvânt: „ Prea târziu!"Mai târziu am făcut şi alte încercări de a aduce manuscrisul la-cunoştinţa cui trebuie, dar nici acestea

n-au avut succes.Astfel a trecut timpul din 1901 până în decembrie 1905, când; s-a tipărit în sfârşit a doua ediţie a cărţii

mele „Cele măreţe în cele mărunte" şi în aceasta m-am adresat cititorului cu un cuvânt despre antihrist ca despre „o posibilitate politică apropiată". în acest articol au intrat şi „Protocoalele".

După câte cunosc, aceasta a fost prima publicare a unui complot secret iudeo-mason împotriva lumii creştine, complot conform cu sursa sa originară, după mărturisirea a înşişi conducătorilor acestui complot.

Darea în vileag a acestor protocoale a produs în lumea aflată în afara Bisericii lui Hristos o impresie abia simţită. Presa, aflată în majoritatea cazurilor sau în mâini evreieşti, sau sub conducerea şi influenţa lor, s-a străduit să treacă sub tăcere apariţia lor, scăpând câte o vorbă în treacăt, precum că acestea sînt scorneli năstruşnice şi basme. însă în lumea credincioşilor „Protocoalele" au avut efect şi au dus la un succes al cărţii mele, care a depăşit orice aşteptare şi care a răspândit înţelegerea secretelor ascunse ale contemporaneităţii în cercul foarte larg al familiei creştineşti.

De atunci cartea mea cu „Protocoalele" rezistă deja la a patra ediţie, însă de-abia acum am ajuns să cunosc adevărul din surse evreieşti că, aceste „Protocoale" nu sînt altceva decât un plan strategic de supunere a lumii sub călcâiul Israelului luptător împotriva lui Dumnezeu, plan elaborat de conducătorii poporului evreu în decursul multor "eacuri de împrăştiere a sa şi raportat consiliului căpeteniilor de către „prinţul diasporei" Teodor Herţl în zilele Primului Congres sionist convocat de el la Basel în august 1897.

În ce mod aceste documente, care reprezintă chintesenţa năzuinţelor Israelului, taina de veacuri a conducătorilor săi, au putut ajunge la publicul larg de „neiniţiaţi" rămâne un mister şi e puţin probabil să fie lămurit vreodată cu exactitate. Cum am spus mai sus, ele au ajuns la mine în 1901, iar în acelaşi an, în circulara nr. 18 şi în altele răspândite de sionişti în numele societăţii sioniste „Actions Comite", Herţl îşi exprima deja regretul că „anumite înţelegeri confidenţiale, fără a se ţine seama de avertismente, nu au fost păstrate secrete şi au cunoscut o răspândire nedorită".

Chiar dacă nu este decât o simplă coincidenţă, nici aceasta nu e lipsită de importanţa ei. însă eu nu văd în acest fapt o întâmplare. Acesta este degetul lui Dumnezeu, care a dat la o parte perdelele ce ascundeau taina de veacuri şi a scris cu litere de foc pe peretele templului creştinilor din întreaga lume cuvintele biblice: „Mane, Tekel, Uparsin".

Dacă însuşi „prinţul diasporei" nu s-a putut reţine „la bucurie" de limbuţia prisoselnică, atunci mai putem oare să luăm în calcul respectarea strictă a secretului din partea măcar a unuia din acoliţii săi? Aceasta este explicaţia mai mult decât corectă a dezvăluirii în zilele noastre a "tainei fărădelegii", care a fost ascunsă de veacuri; aceasta este cauza apariţiei... "Protocoalelor înţelepţilor Sionului".

Este aproape, lângă uşi, p. 86-92.

„Protocoalele" sînt semnate de reprezentanţi sionişti de rangul (superior) al 33-lea de iniţiere.Aceste „Protocoale" au fost extrase în secret din cartea întreagă a protocoalelor, cum ştim acum, de

la Congresul 1 Sionist, care a avut loc la Basel în august 1897.Toate acestea au fost obţinute din arhivele secrete ale Cancelariei sioniste generale, care se află

astăzi pe teritoriu francez".Este aproape, lângă uşi, p. 161

„Oare mai trebuie spus că publicarea în 1905 a acestui document a fost întâmpinată cu ură tăcută de toată presa devotată Sionului şi cu neatenţie uşuratică din partea celor care erau chemaţi de suveran să conducă treburile Rusiei?"

Este aproape, lângă uşi, p. 167

„Despre modul cum au ajuns la el „Protocoalele Sionului" Serghei Aleksandrovici mi-a povestit în felul următor. După ce au fost editate primele lui cărţi, a venit la el o bătrânică, fostă moşieriţă scăpătată, de undeva din gubernia Oriol. Ea a întrebat dacă Serghei Aleksandrovici n-ar dori să includă în cartea sa şi să tipărească aceste protocoale. Acestea îi rămăseseră în urma morţii fiului, care, la rândul său, le primise de la soţia sa, evreică, pe când se aflase în anumite împrejurări la Paris. Acolo se îndrăgostise de el tânăra evreică, care apoi s-a creştinat şi s-a căsătorit cu el.

Ea Ie-a luat în secret de pe masa tatălui ei, care era unul din principalii "înţelepţi ai Sionului" şi Ie-a dat logodnicului ei, spunându-i că acestea pot fi de folos Rusiei.

Ea a fugit de la părinţi împreună cu el în Rusia şi aici au murit amândoi. înainte de a muri fiul a rugat-o pe mama sa să tipărească aceste protocoale. Ea s-a adresat la diferite edituri şi la diferite persoane, dar

pretutindeni a fost refuzată. Atunci s-a adresat lui Serghei Aleksandorvici şi acesta Ie-a tipărit. Nu mi-a spus numele acestor oameni, dar ţin minte că sub protocoale a scris:

„Cititorule, pomeneşte sufletul adormitului întru Domnul boier Aleksei!"Aceste protocoale au produs asupra tuturor o impresie profundă, ne-au obligat să privim altfel la tot

ceea ce se petrece.Serghei Aleksandorvici spunea că „Cele măreţe în cele mărunte" cu „Protocoalele Sionului" s-a

cumpărat la Petersburg chiar din prima zi a punerii sale în vânzare. Aşa s-a făcut că Serghei Aleksandrovici însuşi nu a putut să capete nici un exemplar şi a rămas fără carte.

M.V. Orlova-Smirnova, Nilus la Kruteţ. Amintirile francezului A.M. Du Chayl„În a treia sau a patra zi de când ne-am cunoscut, în timpul unei discuţii obişnuite despre interrelaţia

dintre creştinism şi cultură, Serghei Aleksandrovici Nilus m-a întrebat dacă am cunoştinţă despre editarea „Protocoalelor înţelepţilor Sionului". Primind un răspuns negativ, Serghei Aleksandrovici s-a apropiat de bibliotecă, a luat cartea şi a început să-mi traducă în limba franceză fragmentele cele mai grăitoare din "Protocoale" şi interpretările sale la ele. Urmărind expresia feţei mele, el presupunea că voi fi uluit de revelaţie, însă el însuşi a fost destul de tulburat când i-am declarat că nu e nimic nou în acestea şi că, pare-se, documentul în cauză e înrudit cu pamfletele lui Eduard Drumond şi ampla mistificare a lui Leo Taxil, care a tras pe sfoară toată lumea catolică, inclusiv capul acesteia, papa Leon XIII.

Serghei Aleksandrovici începu să se emoţioneze şi îmi ripostă că judec aşa pentru că nu cunosc „Protocoalele" decât superficial şi fragmentar, plus că o traducere orală diminuează impresia. Este necesară o impresie în totalitate, şi de fapt pentru mine va fi lesne să cunosc „Protocoalele", întrucât originalul e alcătuit în limba franceză.

Serghei Aleksandrovici Nilus nu păstra asupra sa manuscrisul "Protocoalelor", temându-se de posibilitatea unui furt din partea "jidovilor". Ţin minte cât de mult m-a amuzat şi ce zarvă a fost la el, când un farmacist evreu, care venise din Kozelsk cu odraslele sale să se plimbe în pădurea mănăstirească, pentru a trece mai repede din mănăstire spre podul umblător a nimerit din întâmplare la conacul Niluşilor. Sărmanul Serghei Aleksandrovici a fost mult timp convins că farmacistul venise să spioneze. Am aflat mai apoi că acel caiet, care conţinea „Protocoalele", s-a păstrat până în ianuarie 1909 la ieromonahul Daniil (Bolotov), iar după decesul acestuia - la schitul cu hramul înaintemergătorului loan, aflat la o jumătate de verstă de mănăstirea Optina, la părintele monah Aleksie (fost inginer).

La câtva timp după prima noastră discuţie despre „Protocoalele Sionului", la ora patru după amiaza, a venit la mine una din schiloadele de la azilul de bătrâni de lângă „dacha" lui Nilus şi mi-a adus un bilet: Serghei Aleksandrovici mă ruga să dau pe la el într-o chestiune urgentă.

L-am găsit pe Serghei Aleksandrovici în cabinetul său de lucru. Era singur, soţia şi doamna K. erau plecate la vecernie. Amurgise, dar era încă lumină pentru că afară era zăpadă. Am remarcat pe birou un plic mare, negru, făcut din stofă. Pe acesta era desenată o cruce albă cu opt braţe cu inscripţia „Cu acesta vei birui", având lipită şi o iconiţă de hârtie cu arhanghelul Mihail. Se vede că acestea aveau menirea de a îndepărta duhurile rele.

Serghei Aleksandrovici şi-a făcut cruce de trei ori înaintea ! marii icoane a Maicii Domnului de la Smolensk, o copie a celebrei i icoane în faţa căreia s-a rugat armata rusă în ajunul bătăliei de la ! Borodino. A deschis plicul şi a scos un caiet strâns legat în piele.

După cum am aflat, plicul şi legătura caietului au fost executate în atelierul de legătorie al mănăstirii sub observarea directă a lui Serghei Aleksandrovici, care singur a adus şi a dus înapoi caietul, temându-se să nu dispară. Crucea şi înscrisul de pe plic au fost colorate la indicaţiile lui Serghei Aleksandrovici de către Elena Aleksandrovna.

„Uite - a spus Serghei Aleksandrovici - asta-i charta împărăţiei lui antihrist". A deschis caietul.Pe prima pagină se remarca o pată mare pal-violetă sau albastră. Aveam impresia că pe ea s-a

răsturnat o călimară cu cerneală, însă cerneala a fost ştearsă imediat. Hârtia era de bună calitate şi avea o nuanţă gălbuie. Textul era scris în franceză de mai multe persoane cu scrisuri diferite, ba chiar şi cu cerneală diferită.

- Uite - zise Nilus - în timpul şedinţei acestui kagal au făcut muncă de secretariat diferite persoane în perioade diferite, de aici decurgând scrisurile diferite.

După câte se pare, Serghei Aleksandrovici a văzut în acest lucru dovada că manuscrisul în cauză era cel autentic. însă nu avea pe această temă un punct de vedere ferm, căci altădată l-am auzit spunând că manuscrisul este doar o copie.

După ce mi-a arătat manuscrisul, Serghei Aleksandrovici l-a aşezat pe masă, l-a deschis la prima pagină şi, arătându-mi fotoliul, mi-a spus: „Uite, acum citiţi".

Citind manuscrisul, m-a uimit limba acestuia. Erau greşeli de ortografie, dar, mai mult, şi frazarea era departe de a fi pur franţuzească. A trecut prea mult timp de atunci ca să pot spune că textul conţinea

„rusisme". Un lucru e neîndoielnic: manuscrisul a fost scris de un străin. Am citit două ore şi jumătate. Când am terminat, Serghei Aleksandrovici a luat caietul, l-a băgat în plic şi l-a închis în sertarul biroului.

Cât am citit, Elena Aleksandrovna Nilus şi doamna K. au venit de la biserică, aşa încât când am terminat de citit ceaiul era gata. Neştiind în ce măsură doamna K. era iniţiată în taina manuscrisului, am tăcut.

-Ei, Toma necredinciosul - mi-a spus - v-aţi convins acum, după ce aţi atins, aţi văzut şi citit aceste „Protocoale?" Haideţi, spuneţi-vă părerea, nu vă temeţi: aici nu sînt persoane în afara chestiunii. Soţia ştie tot, iar în ceea ce-o priveşte pe doamna K., doar datorită ei s-au descoperit uneltirile duşmanilor lui Hristos, aici nu e nici un secret.

M-am interesat dacă nu cumva „Protocoalele" au ajuns la Serghei Aleksandrovici Nilus prin intermediul doamnei K. Mi se părea ciudat că această femeie enormă, abia mişcându-se, doborâtă de bolile de care suferea, a putut să pătrundă cândva în tainele „kagalului înţelepţilor Sionului". „Da - zise Nilus - doamna K. a trăit mult timp peste hotare, în Franţa. Acolo, la Paris, a primit de la un general rus acest manuscris şi mi l-a transmis mie. Generalul acesta reuşise să-l sustragă din arhiva masonică.

L-am întrebat dacă e un secret numele de familie al acelui general.- Nu - răspunse Serghei Aleksandrovici - c'est le general Ratchkovsky. Un general bun, foarte activ,

care a făcut mult ia vremea lui ca să tocească ascuţişul limbii duşmanilor lui Hristos.Atunci mi-am amintit brusc că, atunci când eram în Franţa, am luat lecţii de limba şi literatura rusă de

la un emigrant, studentul filolog Ezopov. Acesta mi-a spus că poliţia politică rusă nu dă pace emigranţilor ruşi şi că în fruntea acestei poliţii era un anume Racikovski.

L-am întrebat pe Serghei Aleksandrovici dacă nu cumva „generalul" Racikovski este şeful poliţiei secrete ruse din Franţa. Serghei Aleksandrovici a rămas uimit şi chiar se pare că nemulţumit de întrebarea mea. Nu mi-a răspuns ceva clar, dar a subliniat cu fermitate că Racikovski a luptat cu spirit de abnegaţie împotriva masoneriei şi sectelor diavoleşti. însă Nilus voia să ştie ce impresie mi-a produs lectura.

l-am răspuns sincer că rămân la părerea anterioară: nu cred în nici un fel de înţelepţi ai Sionului şi totul pare luat din zona fantasmagorică a unor cărţi precum „Satari demasque", „Le diable au XIX siecle" şi alte mistificaţii.

Chipul lui Nilus se posomorî. Vă aflaţi sub puterea halucinaţiilor diavoleşti - mi-a spus. Căci cea mai mare viclenie a satanei constă în a-i forţa pe oameni nu numai să nege influenţa lui în lucrările lumii acesteia, ci şi însăşi existenţa sa. Ce veţi spune, dacă vă voi arăta cum pretutindeni apare semnul secret al viitorului antihrist, cum peste tot se simte apropiata venire a împărăţiei sale.

Serghei Aleksandrovici se ridică şi toţi îl urmarăm în cabinetul său.Nilus luă cartea sa şi un dosar cu hârtii. Aduse din dormitor un cufăr mic, pe care l-am numit după

aceea „Muzeul antihristului", şi începu să citească când din cartea sa, când din materialele pregătite pentru o viitoare editare. A citit tot ce putea să exprime aşteptarea eshatologică a creştinătăţii actuale. Erau şi viziunile mitropolitului Filaret, profeţiile preacuviosului Serafim de Sarov şi a unor sfinţi catolici, citate din enciclica papei Pius X, cât şi fragmente din operele lui Ibsen, V.S. Soloviov, D. S. Merejkovski şi alţii. A citit foarte mult timp, apoi a trecut la dovezi esenţiale, deschizând cufărul. Erau amestecate în el, într-o dezordine de nedescris gulere, galoşi, obiecte casnice, însemne ale diferitelor şcoli tehnice, chiar monograma împărătesei Aleksandra Feodorovna şi ordinul Legiunii de onoare. Lui i se părea că în toate aceste obiecte se află "pecetea antihristului" sub forma ori a unui triunghi, ori a două linii încrucişate.

Nu mai vorbesc de galoşii firmei "Triunghiul", însă îmbinarea literelor iniţiale stilizate „A" şi „Ф", care formează monograma împărătesei, ca şi crucea cu cinci capete a Legiunii de onoare se reflectau în închipuirea sa înflăcărată ca două triunghiuri încrucişate, care sînt, după convingerea sa, semnul antihristului şi pecetea „înţelepţilor Sionului". Era suficient ca orice obiect, care purta o marcă de fabrică şi care reprezenta fie cât de aproximativ un triunghi, să ajungă în „muzeul" său.

Cu tulburare şi nelinişte crescândă, sub influenţa unei spaime mistice, Serghei Aleksandrovici Nilus a explicat că semnul „fiului fărădelegii ce va să vină" a pângărit deja totul, infiltrându-se în desenul veşmintelor bisericeşti sau chiar în ornamentica icoanei din altarul bisericii de la schit.

M-a luat frica. Era aproape miezul nopţii. Opiniile sale, glasul, însoţite de gesturi grăitoare, toate acestea dădeau impresia că ne îndreptăm spre marginea unei bezne fără de sfârşit, că mai e puţin şi raţiunea lui se va dizolva în nebunie.

S-a petrecut un fenomen extrem de interesant.Am început să-l liniştesc pe Nilus, să-i demonstrez că în „Protocoale" nu se spune nimic despre

semnul cel rău şi nu există nici o legătură între ele. Încercam să-l conving pe Serghei Aleksandrovici că nici măcar n-a descoperit ceva nou, căci semnul acesta e remarcat în toate textele oculte începând cu Hermes Trismegistul şi Paracelsius, care în nici un caz nu pot fi catalogaţi drept „înţelepţi ai Sionului" şi terminând cu modernii Papus, Stanislav de Gueita şi alţii, care nu erau evrei. Mai mult, semnul în cauză nu are nici o semnificaţie anticreştină, exprimând ideea ascensiunii omului către divinitate.

Serghei Aleksandrovici îşi nota cu înfrigurare informaţiile mele şi curând m-am convins că încercarea mea de a-l „cuminţi" n-avea sorţi de izbândă, dimpotrivă, adâncea până la extrem dureroasele sale trăiri

sufleteşti.La câteva zile după aceea, Serghei Aleksandrovici a trimis o comandă substanţială la librăria Gautier

de la Moscova, comandă de cărţi de ştiinţe oculte, iar în 1911 a ieşit de sub tipar a treia ediţie a „Protocoalelor", completată cu noi date din domeniul ocultismului şi reproduceri, toate împrumutate din autorii citaţi de mine. Pe copertă, sub un nou titlu, „În preajma antihristului ce va să vină sau împărăţia diavolului pe pământ", se vedea imaginea regelui de la jocul de cărţi „Tarot" cu însemnarea: „lată antihristul".

Astfel s-a găsit şi portretul antihristului. Închei acest capitol cu câteva rânduri în care se conturează suficient de limpede fizionomia lui Serghei Aleksandrovici Nilus.

- Cunoaşteţi - mi-a răspuns Serghei Aleksandrovici - maxima mea preferată din apostolul Pavel? „Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în neputinţa omenească". Să presupunem că „Protocoalele" sînt mincinoase. Oare nu se poate ca Dumnezeu să dezvăluie şi aşa fărădelegea care se pregăteşte? Căci a proorocit şi măgăriţa lui Balaam. De dragul credinţei noastre Dumnezeu poate sili pe un mincinos să vestească adevărul.

În vara aceluiaşi an s-a petrecut a doua revoluţie a junilor turci. Armata din Salonic a lui Mahmud Şefhat - paşa se apropia de Constantinopol. Trec odată pe la Serghei Aleksandrovici şi îl găsesc foarte agitat. Avea în faţă harta Europei desfăşurată pe masă, despre care se spune la pagina 128 a ediţiei franceze a „Protocoalelor". Pe această hartă este reprezentat un şarpe târându-se şi este marcată cu date calea sa istorică prin statele europene cucerite de el, iar Constantinopolul este ultima etapă a drumului său spre Ierusalim.

Văzându-I pe Serghei Aleksandrovici teribil de răvăşit, întreb: „Ce s-a întâmplat?" - „Capul şarpelui se apropie de Ţarigrad", îmi răspunse.

Apoi Serghei Aleksandrovici merse să dea un molebn pentru ca sultanul să obţină victoria asupra tinerilor turci. Ieromonahul de serviciu a considerat că nu este posibil să fie pomenit Abdul-Hamid. Au trebuit multe eforturi ale părintelui Varsanufie, răposatul stareţ, ca să-i demonstreze lui Serghei Aleksandrovici că Abdul-Hamid a primit o pedeapsă meritată pentru masacrele în masă ale creştinilor şi pentru prigoana asupra celor de aceeaşi credinţă cu noi.

Dar Serghei Aleksandrovici nu s-a liniştit şi s-a întors mânios şi indignat de la stareţ.Am avut şansa să vorbesc despre Nilus şi despre cărţile sale cu doi ierarhi ruşi de seamă: mitropolitul

Antonie şi arhiepiscopul Serghie. Ambii ierarhi, care au avut de suferit mai târziu pentru poziţia lor cinstită şi sinceră împotriva lui Rasputin, erau adversari hotărâţi ai influenţelor secrete asupra ţarului. Aceştia îl cunoşteau pe Nilus numai din ceea ce publicase şi de aceea se raportau negativ la el, considerând că prin aceste cărţi urmărea un scop interesat. N-am fost de acord cu acest punct de vedere. Eu continui să-l consider un fanatic convins.

El s-a adresat patriarhilor răsăriteni, sfântului Sinod şi papei de la Roma într-o epistolă privitoare la necesitatea convocării Sinodului Ecumenic al Vlll-lea pentru luarea unor măsuri comune pentru toată lumea creştină împotriva antihristului ce va să vină".

A.M du Chayl, Amintiri despre S.A. Nilus şi „Protocoalele Sionului" (1909-1920)

Putea oare... să aibă succes cartea lui Nilus, care nu numai că avertiza Rusia despre victoria apropiată a evreimii, nu numai că lămurea cauzele mişcării revoluţionare în ascensiune, dar prin însuşi faptul apariţiei sale demasca rutina conducătorilor spirituali, care nu au ştiut să recunoască semnele vremii şi care au dus Rusia la pieire?!

Tocmai în privinţa aceasta mi se plângea Nilus, care în timpul întâlnirii cu mine la Petersburg, în vara lui 1905, mi-a spus: „Acum a mai rămas speranţa doar la împărat, dar dacă nici ţarul nu va acorda atenţie cărţii mele, atunci Rusia va pieri..."

Înainte de aceasta, la începutul anului, în ianuarie, Serghei Aleksandrovici a fost la Moscova, dorind să-şi asigure ajutorul şi concursul generalului guvernator al Moscovei, marele cneaz Serghei Aleksandrovici, şi a înmânat cartea sa înălţimii sale. Marele cneaz era unul din puţinii membri ai casei imperiale care cunoştea problema evreiască. Studiind istoria poporului evreu, idealurile sale, ţelurile şi misiunea sa, examinând cu atenţie procedeele de înfăptuire a lor în decursul veacurilor, luând în considerare faptul că creştinismul a cedat fără luptă poziţiile sale în faţa evreimii şi nici măcar nu intenţiona să înceapă lupta cu aceasta, marele cneaz considera că victoria evreimii este inevitabilă şi atât de apropiată, încât ca răspuns la "Protocoalele" primite de la Nilus i-a transmis acestuia un singur cuvânt: „ Prea târziu!"

Şi într-adevăr, la o lună după aceea, pe 4 februarie 1905, marele cneaz a fost ucis de o bombă aruncată de criminalul Kaliaev, fiul unui funcţionar de poliţie cu serviciul la Varşovia.

Cu puţin timp înainte de asasinat, marele cneaz a evacuat zeci de mii de evrei din Moscova şi a închis sinagoga evreiască. Istoricul evreu Dubnov scrie pe tema asasinatului: „Aruncând bomba într-unul din cei mai nemernici membri ai casei Romanovilor, nobilul tânăr rus Kaliaev abia dacă a bănuit că el este instrumentul unei Nemesis istorice, care a pedepsit pe un Haman moscovit pentru ofensa adusă

evreimii". (Herman Fest, Bolşevismul şi evreimea, Ediţia K.E. Krastina gramatu apgadnieciba, Riga, p. 19). <...>

Tocmai în acest moment au venit de la Moscova la Petersburg două vagoane cu ultima ediţie a „Protocoalelor" scoasă de S.A. Nilus în ianuarie 1917. Cărţile au fost confiscate imediat şi distruse, iar la percheziţiile ulterioare puterea revoluţionară, reprezentată de nişte ovreiaşi şi de o companie de soldaţi cu expresie de viţel pe figură, căuta nu atât armament, care cică era ascuns, şi urme de activitate contrarevoluţionară, cât această carte a lui S.A. Nilus atât de înfricoşătoare pentru evrei prin faptul că le demasca secretele. Interesul faţă de carte a crescut brusc, modul de abordare a ei de către noua putere a deschis ochii în fine, deşi târziu, rusului. „Protocoalele" nu erau numai citite, ci şi studiate, examinate şi gândite până la ultimul cuvânt. Exemplarele rămase intacte din noua ediţie, salvate parţial de autodafe-ul de la Sankt Petersburg, parţial aduse de la Moscova, din tipografia lavrei Serghiev Posad, unde s-a tipărit cartea, au început să circule din mână în mână, iar preţul pe o carte a ajuns până la 600 de ruble, apoi a început să crească tot mai mult până ce în toamnă, în timpul bolşevicilor, când cei care deţineau cartea erau împuşcaţi pe loc, preţul s-a ridicat până la 200.000 de ruble. <...> Cartea a ajuns o dată cu emigranţii în Germania, iar de aici s-a răspândit în întreaga lume. Au adus-o la Berlin doi tineri ofiţeri din Armata albilor atât de urâtă de evrei. Cu adevărat, acest exemplar, aidoma seminţei evanghelice din pilda lui Hristos, a căzut pe ogor bun şi a adus multă roadă (Mt. 13,8).

N.D. Jevahov, Şerghei Aleksandrovici Nilus, p. 61-63.

Boală grea. Operaţia. O vindecare miraculoasă. Călătoria la Sarov şi Diveevo. La fericita Praskovia Ivanovna.

În toamna lui 1901 S.A. Nilus s-a îmbolnăvit de „o boală atât de grea, că în ianuarie 1902 era mai să mor".

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 206

„În ianuarie 1902, Domnul mi-a trimis o boală grea..." „Numai o minune v-a putut salva". Aşa mi-au spus după aceea medicii, care m-au operat atunci. După credinţa mea minunea a fost posibilă cu ajutorul sfântului Serafim, pe atunci, în 1900, încă neproslăvit, care m-a tămăduit prin puterea izvorului său miraculos... Am fost operat în ianuarie, în martie am fost externat pe jumătate mort, însă nu m-am putut înzdrăveni deloc până în iunie. Eram atât de slăbit, că de-abia mişcăm picioarele. Şi atunci m-am gândit: printr-o minune sfântul nu m-a lăsat să mor. Se vede că tot lui îi este dat să mă însănătoşească definitiv. Aşa că m-am hotărât să merg la el, la Sarov şi Diveevo.

Pe atunci mi-a trimis Domnul şi un însoţitor, un suflet mare de intelectual, care şi-a adăstat inima la simplitatea cunoaşterii creştine dispreţuită de fiii şi deşteptăciunea ăstui veac. în starea de slăbiciune în care mă aflam atunci nici nu mă puteam gândi să merg fără el...

Pe 12 iunie am plecat amândoi din Oriol, unde se află, în apropiere, moşia mea, iar pe 15, cu o oprire pentru o noapte la Arzamas, eram la Diveevo.

La Diveevo am fost întâmpinaţi ca vechi prieteni. Acolo era încă proaspătă amintirea primei mele veniri în mănăstire, vestind prima dată apropiata proslăvire a marelui ei întemeietor şi stareţ, şi de aceea mănăstirea Diveevo m-a întâmpinat pe mine şi pe tovarăşul meu de drum ca oaspeţi scumpi şi doriţi. Nici nu pot descrie bucuria de a vedea, ba încă după boala care mă ameninţase cu moartea, măreţul şi sfântul meleag sfinţit de „paşii împărătesei Cereşti". Fericirea mea s-a transmis şi însoţitorului meu. Cum să nu te bucuri şi să nu arzi sufleteşte, când în fruntea Diveevului sta marea stareţă, egumena Măria, letopis viu al tradiţiilor diveevene, care-şi trag originea de la Serafim, iar de la Serafim direct la împărăteasa Cerului şi a pământului.

- La a douăsprezecea nacialniţă - a prevestit marele sfânt plăcut lui Dumnezeu - se va orândui şi mănăstirea la voi. Şi acea nacialniţă va fi Măria, Uşakova după familie.

Această egumenă Măria a purtat de grijă şi a înaripat în duh, cu iubire curată în spiritul sfântului Serafim, pe toţi care au venit cu iubire şi credinţă la locurile acestea sfinte. între aceştia am fost şi eu cu tovarăşul meu: cum să nu răspundă inimile noastre cu o iubire pe măsură? Şi, Dumnezeu vede, inimile noastre erau învăpăiate de iubire.

Înainte de spovedanie, era pe 17 iunie, am trecut pe la maica , egumenă. în timpul convorbirii ea mi s-a adresat pe neaşteptate:

- Dar aţi fost la Praskovia Ivanovna? - Nu, matuşka, nu am fost. - Dar de ce?

- Mă tem.

- De ce vă temeţi?- Mă tem, scumpă matuşka, că va întoarce pe dos sufletul meu, ba încă şi în prezenţa ascultătoarelor

voastre, şi atunci se va termina buna voastră dispoziţie faţă de mine. Din afară parcă nu-s nimic altceva decât om, dar înlăuntrul meu poate că-s plin de atâta ticăloşie şi rapacitate că nici eu singur nu-mi dau seama, iar d-voastră nici atât. însă ea, fiind clarvăzătoare, are deschise toate aceste lucruri. îmi e ruşine că mă feresc de d-voastră, dar cât de bine este pentru sufletul meu aici, la d-voastră. Milostiviţi-vă, măicuţă!

- Cred că glumiţi.-Nu glumesc deloc, ci sînt mâhnit de ticăloşia mea şi mă tem să nu fiu dat în vileag.- Dar dacă vă rog eu, refuzaţi rugămintea mea? Vă rog foarte mult: treceţi pe la ea. Vă încredinţez că

nu aveţi a vă teme.Ce era de făcut? A trebuit să consimt: „Binecuvântaţi, matuşka".Am hotărât că a doua zi voi merge la fericita înainte de spovedanie. Era ziua de 18 iunie, ziua icoanei

Maicii Domnului „Bogoliubskaia", icoană pe care o veneram în mod deosebit.Liturghia s-a terminat. L-am rugat pe preot să slujească un parastas la mormintele ctitorilor şi

virtuoşilor stareţi conducători şi stareţe conducătoare de la Diveevo, pe munca şi faptele cărora s-a întemeiat această sfântă mănăstire. în timp ce se slujea parastasul, s-a apropiat de mine o soră ascultătoare de la casa de oaspeţi.

- Poftiţi, azi fericita este bine dispusă. <...>Cum s-a terminat parastasul ne-am întors la casa de oaspeţi, am băut ceai cu însoţitorul meu, am

fumat în voie. Era timpul să merg la fericita. Dar în inima mea era o nelinişte, un fel de frică....- Haidem - îi spun însoţitorului - împreună n-o să fie atât de înfricoşător.- Pe mine lăsaţi-mă. Mă aflu acum într-o stare de spirit atât de luminoasă şi de sfântă datorită celor

trăite la Diveevo, că nu am nici plăcere, nici răbdare să o încalc sau să o stric prin atingerea, iertaţi-mă, cu noroiul nebuniei sau cu ocară, dacă nu mai rău. Iertaţi-mă, dar asta nu este pe măsura mea. <...>

Merg eu spre fericita şi mă gândesc: trebuie să dau ceva acolo, voi da un ban de aur. Am scos din buzunar portofelul şi am luat din acesta o monedă de cinci ruble de aur pe care am pus-o în buzunarul de la jiletcă, ca s-o am la îndemână... Intru în cerdac, în tindă mă întâmpină chiliinica fericitei, monahia Serafima.

- Poftiţi!De la intrare în dreapta este o odăiţă toată împodobită cu icoane. Cineva citeşte un acatist, rugătorii

cântă: „Bucură-te Mireasă Nenuntită". Miroase puternic a tămâie, a ceară topită de la lumânările arzânde... Chiar la intrare începe un coridor, iar la capătul lui e o uşă deschisă. Aici m-a condus maica Serafima.

- Mămicuţa e acolo.N-am apucat să trec pragul când din stânga mea, de după uşă, de pe duşumea, ceva cărunt, zburlit

şi, mi s-a părut, înfricoşător sare şi trece pe lângă mine ca o furtună. Se îndreaptă spre ieşire şi spune:- Nu mă cumperi pe cinci ruble. Mai bine ai merge să-ţi clăteşti gâtul cu un ceai.Nu era alta decât fericita. Eram distrus. <...>A trebuit să mă retrag ruşinat. M-am îndreptat spre ieşire, dar maica Serafima m-a apucat zdravăn de

mânecă.- Unde vă duceţi, nu plecaţi, rămâneţi, părinte Serghei.- Ce părinte Serghei sînt eu, mă rog? - mi-am tras mâna nemulţumit. Parcă n-aţi văzut cum m-a

primit fericita, n-a voit să stea nici o clipă sub acelaşi acoperiş cu mine... <...>... Iar maica Serafima continuă:- Nu plecaţi, vă zic, părinte arhimandrit Serghei. Să nu credeţi aşa ceva. Ea nu v-a spus acestea şi

nu a plecat pentru că vă învinuieşte. Ea v-a condus în casa lui Dumnezeu. Veţi fi ceva în ea, veţi sluji prin ceva Biserica lui Dumnezeu. Căci ea n-a fost de atâta timp la biserică, iar cum v-a văzut pe d-voastră, a alergat direct acolo, ba a şi dus toată lumea cu ea acolo. Nu degeaba sînt toate acestea, iar d-voastră aveţi semn de slujire a Bisericii lui Hristos. Nu plecaţi, aşteptaţi-o, iar până atunci citiţi-ne acatistul împărătesei Cereşti Bogoliubskaia.

Inima mi s-a destins şi am primit să citesc acatistul. între pelerinii ce se aflau în chilia fericitei se găseau şi cântăreţi, aşa că, având sentimentul smereniei sincere, am dat slavă împărătesei Cereşti. Am terminat acatistul, iar fericita tot nu a apărut. Vreau să plec, dar maica Serafima nu mă lasă:

- Aţi citit acatistul Maicii Domnului - zice - acum citiţi şi acatistul Mântuitorului.Am citit şi acatistul Mântuitorului, dar fericita tot n-a venit.- Ei - zic - măicuţă, iertaţi-mă, nu mai aştept. Mi-am făcut cruce la icoane, m-am închinat până la

pământ şi am ieşit. Şi abia am reuşit să ies pe portiţa grădiniţei fericitei, că în aceeaşi clipă ieşi din pădure şi fericita înconjurată de o ceată de pelerini şi începu să coboare pe treptele înalte de la intrarea în biserica, îndreptându-se spre chilia ei. Abia am reuşit să evit o nouă întâlnire cu ea.

Înaintea slujbei de noapte din aceeaşi zi... am trecut pe la maica egumenă şi i-am povestit de-a fira-n păr tot ce s-a întâmplat. Maica zise:

-Serafima are dreptate. Nu întâmplător sînt toate acestea, şi nu sînt aşa cum vi s-au părut d-voastră

la început. Astăzi o să vă spovediţi, iar mâine o să vă împărtăşiţi. Probabil că astăzi nu sînteţi în apele d-voastră, însă mâine vă rog de acum nu cu o simplă rugăminte, ci pentru sfântă ascultare: mâine mergeţi din nou la fericita şi atunci, dă, Doamne, totul va fi bine. <...>

După slujba de noapte, înainte de spovedanie, a năvălit asupra mea un duh al nesimţirii: stăteam în biserică nesimţitor ca un buştean...

Deodată aud în spatele meu cum cineva începe să plângă cu sughiţuri înecate, însă atât de jalnic că inima mea a început să vegheze. Un glas molcom de femeie chema cu rugă fierbinte pe împărăteasa Cerească.

-Ajută, Maică, ajută, împărăteasă Cerească. <...>Cineva şopti auzului meu lăuntric: „Ajut-o".Am scos din portofel tot ce aveam în clipa aceea în el: aur şi argint de cincisprezece ruble şi pe toate,

fără să le număr, le-am pus în mâna femeii îmbrăcate sărăcăcios, care acum se ridicase de pe podea. Şi în aceeaşi clipă duhul nesimţirii de care sufeream m-a părăsit şi o mare smerenie şi căinţă adevărată mi-a umplut inima ce fusese împietrită până atunci. <...>

În dimineaţa zilei următoare, după liturghie, la care ne-am împărtăşit eu şi însoţitorul meu, l-am invitat pe duhovnicul nostru să bea ceai cu noi... în timpul discuţiei, ascultând povestirile batiuşkăi... mi-am amintit brusc de făgăduinţa de a merge la fericită. Starea de spirit liniştită şi veselă m-ă părăsit într-o clipă: trebuia să se întâmple şi această ispită. <...> Am spus despre asta interlocutorilor mei.

- De ce vă temeţi să mergeţi la fericita - mi-a spus batiuşka -căci astăzi sînteţi cu Hristos: sînteţi împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. De ce aveţi a vă teme? Trebuie să mergeţi astăzi la ea nu numai ca să daţi ascultare măicuţei, dar şi în folosul propriului d-voastră suflet. Fericita, adevărat vă grăiesc, e o mare roabă a lui Dumnezeu. <...> Dacă vreţi, merg împreună cu d-voastră la fericita, ca să nu vi se pară atât de cumplit. <...>

Şi am plecat cu batiuşka. Nu a rămas mai prejos, în ciuda scepticismului şi aversiunii sale, nici însoţitorul meu, care s-a hotărât să ne urmeze.

N-am să uit cât voi trăi privirea cu care m-a cuprins fericita când toţi trei am intrat la ea în chilie. Cu adevărat, cerul cu toată frumuseţea şi mângâierea lui se oglindea în această privire a ochilor albaştri, minunaţi, ai clarvăzătoarei de la Diveevo. S-a uitat la mine parcă de joc în sus, lăsând uşor pe spate capul descoperit, cărunt şi spunându-mi zâmbind (şi ce zâmbet!):

- Azi ai cămaşa curăţică!- Asta înseamnă - îmi şopti spre a mă lămuri batiuşka - că sufletul d-voastră este purificat prin tainele

pocăinţei şi împărtăşaniei.Înţelesesem şi singur acest lucru.Salutându-mă cu aceste vorbe, fericita spuse ceva însoţitorului meu (ceea ce eu n-am auzit) şi se

vede că vorbele ei au şocat scepticismul lui. Mi s-a părut chiar că s-a făcut palid.- E uimitor - a zis el cu jumătate de glas.În acest timp, uitând că „pe mine nu mă cumperi cu cinci ruble", am scos din buzunar portofelul şi îi

zic fericitei:- Roagă-te pentru mine, măicuţă. Am fost foarte bolnav şi până acum nu m-am îndreptat. Şi viaţa

mea e grea, păcate multe.Fericita nu răspunse nimic. îi dau moneda de aur de cinci ruble. O ia.- Hai, mai dă - îmi zice.l-am dat. Ea a luat portofelul din mâinile mele şi a scos din el cât a vrut, aproape tot ce era în el: cam

treizeci sau patruzeci de ruble de argint şi aur. Mi-a dat înapoi portofelul cu mărunţişul rămas. A luat banii, i-a înnodat într-un colţ al batistei sale brodate, a deschis un dulăpior de sub chivotul cu icoane, a ascuns în dulap batista cu bani, a închis dulăpiorul cu cheia, iar cheia şi-a pus-o în sân. A făcut toate acestea repede, parcă cu neplăcere, dar nici eu, nici tovarăşii mei n-am putut descifra ce tot şoptea. Ascunzând banii mei, fericita merse în despărtitura alăturată unde se vedea patul ei. Am mers şi eu după ea. Pe pat se aflau nişte păpuşi. Fericita luă una din ele, ca un copil, cu mâna stângă şi se aşeză pe duşumea, iar cu mâna dreaptă mă trase de poalele hainei, ca să mă aşez alături de ea pe duşumea.

- Ce-i cu tine - îmi zice - porţi haine bogate?- Nu-mi place să fiu bogat - îi răspund.- Ei - continuă ea - nu-i nimic: peste un an tot ai să rămâi fără cojoc.Şi m-am gândit: şi banii din portofel i-a ales drept jertfă pentru Domnul, şi schimbarea „cojocului" îmi

prezice şi pe duşumea mă pune alături de ea. Mă smereşte pentru a trece uşor de schimbarea din viaţa mea de la bogat la sărac. Ce să-i faci, voia lui Dumnezeu e-n toate, dar cât aş fi vrut să nu fie aşa.

Alături de ea, pe jos, era un scaun galben, din răchită împletită. Era acoperit cu un strat subţire de praf. Fericita începu să dea la o parte praful cu mâna şi spuse privindu-mă fix în ochi:

- Praful de la Kasimov trebuie să-l cureţi.Aceste cuvinte le-am receptat cu o tresărire a inimii!

Căci în oraşul Kasimov săvârşisem cu peste douăzeci de ani în urmă un mare păcat. Jignisem cumplit un om apropiat mie, păcat neşters de pocăinţă, neacoperit de satisfacerea morală a celui ofensat, neispăşit prin iertarea lui. Din cauza trecerii timpului începusem să uit de el, ştiau despre păcat doar îngerii noştri păzitori şi noi doi. Şi deodată păcatul acesta s-a ridicat asupra mea în toată ruşinea lui mizerabilă. Inima îmi bubuia înspăimântată în piept... Iar fericita, legănând păpuşa ca un copil, îmi zise, uitându-se la mine:

- Unul are o cunună, iar tu ai opt. Căci tu eşti bucătar. Eşti bucătar? Atunci hrăneşte oamenii, dacă eşti bucătar.

Cu aceste cuvinte s-a ridicat de jos, a pus păpuşa pe pat, iar eu, cutremurat până în adâncul sufletului de „praful de la Kasimov", am ieşit în neştire de la fericita şi am mers la casa de oaspeţi, minunându-mă de cele petrecute.

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 128-138Nilus primeşte hârtiile lui N.A. Motovilov.

„Salvat de la moarte în 1902, datorită credinţei mele, printr-o minune a preacuviosului Serafim, în acelaşi an la începutul verii am călătorit la Sarov şi Diveevo ca să mulţumesc preacuviosului pentru salvarea mea. Acolo, la Diveevo, cu binecuvântarea marii stareţe, egumena Măria, şi la dorinţa Elenei Ivanovna Motovilova, am primit o cutie mare cu tot felul de hârtii, care au rămas după moartea lui Nikolai Aleksandrovici Motovilov, cu însemnări făcute de mâna sa. In aceste însemnări am găsit o comoară nepreţuită pe care eu o numesc „Taina de la Diveevo" - taina preacuviosului Serafim, făcătorul de minuni al Sarovului şi a toată Rusia".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 191 -192

„Trebuie să remarc că, în general, în hârtiile lui Motovilov, care mi s-au dat spre cercetare, era o dezordine îngrozitoare. Parcă anume mâna cuiva a răvăşit, a împrăştiat şi a ferfeniţit înadins aceste manuscrise, care adesea ascundeau în sine informaţii dintre cele mai preţioase".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 121

„Însă dacă cineva ar fi putut vedea în ce stare au ajuns la mine hârtiile lui Motovilov care păstrau mărturia vieţii sfântului stareţ plăcut lui Dumnezeu! Praf, pene de stăncuţă şi de porumbel, găinaţ, bucăţi de hârtie cu socoteli total neinteresante, însemnări contabiliceşti şi gospodăreşti, copii după petiţii, scrisori de la persoane străine - toate într-o grămadă, amestecate unele cu altele, şi totul în greutate de 4 puduri şi 25 de funţi. Toate hârtiile erau vechi, scrise cu ştersături şi ilizibil, încât m-a apucat groaza: cum să mă descurc?

Punând ordine în acest haos, întâmpinând greutăţi de tot felul, îndeosebi scrisul era marea piedică, ţin minte că am ajuns în pragul disperării. Iar în acest moment, în vraful de maculatură sare ca o scânteie în întuneric o frază desluşită cu greutate: „Batiuşka Serafim mi-a spus..." Ce a spus? Ce ascund în sine aceste hieroglife de nedezlegat? Ajunsesem la disperare.

Ţin minte că seara, după o zi întreagă de muncă încăpăţânată şi fără spor, n-am mai răbdat şi m-am rugat: „Batiuşka Serafim! Oare tu mi-ai dat posibilitatea să primesc manuscrisul „slugii" tale din asemenea depărtare, precum Diveevo, pentru ca să fie dat uitării fiindcă nu-l pot descifra?"

Strigătul meu trebuie să fi fost din suflet. A doua zi dimineaţă,apucându-mă să selectez hârtiile, am găsit imediat acest manuscris şi imediat am putut să descifrez scrisul lui Motovilov. Nu e greu de imaginat bucuria mea şi cât de semnificative mi s-au părut cuvintele acestui manuscris: „Iar eu cred - mi-a răspuns părintele Serafim - că Domnul îţi va ajuta să păzeşti în inimă lucrurile acestea, căci altfel harul Său nu s-ar pleca atât de repede la ruga mea smerită şi n-ar asculta aşa de iute pe sărmanul Serafim, mai ales că ele nu sînt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine, întregii lumii..."

Şaptezeci de ani a stat această comoară sub obroc, într-un hambar, printre vechituri uitate. Trebuia să apară tipărită, dar când? Chiar înaintea proslăvirii sfintelor moaşte ale celui pe care Biserica Pravoslavnică începe să-l roage: „Preacuvioase părinte Serafime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!"

19 mai 1903.Cele măreţe în cele mărunta, p. 203-204

„Acest studiu [„Slujitorul Maicii Domnului şi a lui Serafim (judecătorul Nikolai Aleksandrovici Motovilov)" - S.P.] este alcătuit de mine pe baza amintirilor manuscrise ale lui N.A. Motovilov, completate de discuţiile cu văduva sa, Elena Ivanovna, şi cu surorile de la mănăstirea Diveevo."

Cele măreţe în cele mărunte, p. 104

Ruinarea„Era greu să lupţi împotriva politicii economico-financiare a ruinătorului Rusiei, Witte, orientată să

distrugă marile întreprinderi agricole. Eu am văzut limpede că nu mai pot ţine gospodăria în mână. Ultima speranţă mi-am pus-o în recolta de pe o mare semănătură de grâu, care în acel an, 1902, promitea să fie extraordinar de îmbelşugată.

După călătoria mea la Sarov şi Diveevo şi după întâlnirea, pe care am descris-o, cu fericita, m-am întors complet vindecat şi, uitând de rămânerea fără „cojoc", preaplin de speranţe luminoase în privinţa recoltei apropiate strălucite (mai erau două săptămâni până la seceriş), am rămas deodată fără nici o speranţă: un nor înfricoşător dinspre sud însoţit de uragan, de ploaie torenţială cu piatră şi... Peste mai puţin de un an am convocat ca să ne sfătuim pe toţi cei cu care aveam afaceri şi cărora le eram dator, l-am anunţat că nu mai pot continua afacerea fără să risc să-i încurc şi pe ei, şi să mă încurc definitiv şi pe mine.

Astfel „peste un an" a trebuit să rămân fără „cojoc", după cuvintele profetice ale fericitei de la Diveevo. Ea mi-a vorbit pe 19 iunie 1902, iar în noiembrie 1903 am schimbat „cojocul" cel bogat cu unul sărăcăcios.

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 139

La părintele Egor de la Cekriak. Iconiţa şi căciulită de la moaştele preacuviosului loan Multpătimitorul

Cu doi sau trei ani înainte de întreruperea activităţii mele în calitate de moşier în gubernia Orlov, pe timp de vară, după încheierea cositului şi înainte de seceriş, am călătorit (pe caii mei) la părintele Egor Cekriakovski. îmi simţeam sufletul învolburat, inima îmi devenise nesimţitoare - trebuia să-i dau posibilitatea sufletului să-şi vină în fire.

Merg la batiuşka şi văd: „mâna lui dreaptă" la aşezământul de copii, prinţesa Olga Evghenievna Obolenskaia, se pregăteşte de plecare.

- Unde mergeţi? întreb.-Batiuşka m-a binecuvântat să merg la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi de la lavra Kievo - Pecerska.

Plec mâine. N-aveţi vreun mesaj pentru preasfinţiţii de acolo?Am scos din buzunar portofelul şi i-am dat o monedă de două grivne, spunându-i:- Când veţi ajunge acolo, pomeniţi numele meu la preacuviosul loan Muitpătimitorul şi aşezaţi la

sfintele lui moaşte, ca dar al osârdiei mele faţă de el, această monedă de două grivne.De ce am simţit această râvnă tocmai către acest sfânt plăcut lui Dumnezeu din mulţimea de cuvioşi

părinţi de la Kievo-Pecerska lavra, nu ştiu nici până acum... Probabil aşa a trebuit să fie.Prinţesa a plecat. Eu m-am întors la moşia mea pentru perioada muncilor de vară.A trecut vara şi a venit toamna. Am terminat semănăturile de toamnă, am scos-o la capăt cu

treieratul... Pe timpul iernii a venit la noi o pribeagă, Matrionuşka: de doi ani venea să ierneze la noi. Mi-a adus daruri din diferite locuri sfinte, iar de la Kiev mi-a adus o iconiţă a preacuviosului loan Muitpătimitorul şi o căciulită de la sfintele sale moaşte.

Am fost foarte emoţionat, dar nu am acordat o atenţie deosebită acestui dar printre celelalte, egale ca valoare cu el.

La sfârşitul lui octombrie sau la începutul lui noiembrie în acelaşi an a venit la mine pe o zi părintele Egor cu mama sa. Printre altele l-am întrebat în timpul discuţiei, dacă prinţesa a ajuns cu bine la Kiev.

- Bine, bine - îmi răspunse batiuşka - numai că nu fără necaz, în prima zi a sosirii la mănăstire, chiar în Peşteri, i s-a sustras din buzunar portofelul în care avea aur şi moneda d-voastră de două grivne. N-a fost supărată de aur şi de portofel, ci de faptul că nu a dus la moaştele preacuviosului moneda d-voastră. A înlocuit moneda cu una de-a ei, dar, după ea, nu era o treabă cum trebuie. Parcă ieşea că n-a împlinit cum se cuvine mesajul d-voastră".

Atunci am fost iluminat ca de un fulger.- Nu, să nu creadă aşa - am ripostat eu vioi - moneda mea de două grivne a ajuns la preacuviosul...Şi i-am arătat ce-am primit de la Kiev, de la pribeagă Matriona. Am chemat-o în faţa batiuşkăi şi am

întrebat-o:- De ce ai adus lucruri sfinte de la loan Multpătimitorul? Pentru ce l-ai ales pe el?- Eu nu l-am ales - îmi răspunde. Noi, pribegii, avem un obicei: cum vine vremea să plecăm din Kiev,

ne adunăm să plătim în comun o liturghie pentru sănătatea şi pacea sfinţilor noştri de la biserica mănăstirii. La fel s-a întâmplat şi acum. După liturghie ieromonahul care slujea a început să ne dăruiască tot felul de lucruri sfinte. Eu am căpătat o iconiţă şi o căciulită de la preacuviosul, pe care vi le-am dat pentru pâine şi sare. Altceva n-am avut".

Păstrez şi acum aceste relicve sfinte.La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 7-8

Călătoria la Sarov şi Diveevo: iulie-august 1903„Îmi aduc aminte că după descoperirea sfintelor moaşte ale preacuviosului Serafim de Sarov am avut

ocazia să merg la Diveevo şi la Sarov. S-a întâmplat aceasta în ultimele zile ale lui iulie 1903, când în locurile acestei mari sărbători a credinţei ortodoxe nu se estompase încă urma adâncă a vizitei ţarului şi a comuniunii cu sufletul autentic rus. Am sosit la Diveevo şi m-am închinat prima oară la marele stareţ Serafim, îndreptăţirea credinţei mele. Una din surorile de la Diveevo, lucrătoare la moară, mi-a dat de la râşniţă un pumn de făină, spunându-mi:

- A fost pe aici în timpul preacuviosului vlădică (ea a dat numele acelui episcop - Antonie, fost Vologodski, care a trăit în mănăstirea Donskoi, despre care voi mai scrie aici), a venit la noi la această moară, iar în urma lui a fost adusă o fetiţă surdomută pentru binecuvântare.

Vlădica a luat un picuţ de făină şi i-a dat fetiţei. Pe dată aceasta a început să vorbească. Cine a luat parte la această minune a plâns de bucurie la vederea acestei minuni.

Aceasta s-a întâmplat la Diveevo.De la Diveevo am plecat la Sarov. Pe seară mă uit şi văd pe unul din monahii pe care-i cunoşteam,

care repara un felinar de iluminat cu petrol lampant, felinar care fusese introdus la Sarov special pentru sărbătoare.

- Batiuşka - întreb - ce faceţi aici? El dădu indignat din mână.-Ce să fac! - exclamă din toată inima. A fost aici înaintea d-voastră un arhiereu nebun, a luat şi mi-a

stricat felinarul ăsta!Mi-a spus numele acestui arhiereu. Era acela care a vindecat fetiţa surdomută cu făina sfântului

Serafim.„Şi e îndreptăţită - m-am gândit eu - înţelepciunea prin odraslele sale."Şi iată că ucenicul acestui arhiereu a venit să ne vadă în aceste două zile, ne-a mângâiat cu vorbele

sale despre fapte şi oameni, începând cu sfinţitul său stareţ, fapte şi oameni despre care lumea nu ştie, şi chiar dacă ştie le urăşte, căci urăşte pe însuşi Mântuitorul nostru lisus Hristos".

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 145-146

...lată ce-am auzit din gura egumenei Măria de la Diveevo, în vârstă de 84 de ani. Am fost la ea la începutul lui august 1903, după proslăvirea preacuviosului Serafim şi după plecarea de la Diveevo a Familiei ţarului. Am felicitat-o cu ocazia adeveririi marii ei credinţe (construind catedrala de la Diveevo încă din 1880, matuşka nu a sfinţit aripa ei stângă, încredinţată, conform predaniilor de la Diveevo, că va trăi până la proslăvirea lui Serafim şi va sfinţi aripa clădirii cu sfântul lui nume). Am felicitat-o, iar ea mi-a spus:

- Da, Serghei Aleksandrovici, glorificarea aceasta e o minune, însă va fi minunea minunilor atunci când pelerinajul, care acum se (face de la Diveevo la Sarov, va pleca din Sarov la Diveevo, iar

lumea, cum spunea plăcutul lui Dumnezeu preacuviosul Serafim, va fi ca spicele în lan. Atunci va fi minunea minunilor.

- Cum să înţeleg asta, măicuţă? am întrebat, uitând cu totul în clipa aceea marea taină de la Diveevo privitoare la învierea preacuviosului.

- Cine va trăi, va vedea - mi-a răspuns egumena Măria, uitându-se drept la mine şi zâmbindu-mi.Aceasta a fost ultima mea întâlnire în lumea asta cu marea purtătoare a predaniilor de la Diveevo,

cea de a douăsprezecea stareţă „Uşakova după neam", care a construit după previziunile preacuviosului Serafim mănăstirea Diveevo la treizeci de ani după pristăvirea acestuia.

La un an după această întâlnire, egumena Măria a răposat întru Domnul."La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 193-194

Prima ediţie a cărţii „Cele măreţe în cele mărunte": 1903.„Cărţulia editată de mine este alcătuită din descrierea câtorva momente din viaţa meayşi a altora,

care au avut indicii ale semnelor şi minunilor autentice, şi care au definit, probabil, în afara voinţei mele, însă nu fără participarea ei, toată rânduiala existenţei mele".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 7

„Succesul neaşteptat al studiilor mele adunate în culegerea intitulată "Cele măreţe în cele mărunte", a epuizat în decurs de un an toată ediţia şi a înrădăcinat în mine convingerea optimistă că eternele cerinţe ale

duhului n-au rămas străine timpului nostru, ba, dimpotrivă, în condiţiile unei sporiri vădite a răului din lume, creşte şi se întăreşte în putere şi duh statornicul şi veşnicul bine al marilor năzuinţe creştine".

Cele măreţe în cele mărunte, p. 9

Întâlnirea cu suveranul: 5 mai 1904.„O, această privire! Nu o voi uita în veci! La 5 mai 1904, împăratul Nicolai Aleksandrovici, în trecerea

prin Mţensk în direcţia Oriol, Kursk şi alte oraşe din sudul Rusiei, în care binecuvânta trupele pentru campania împotriva Japoniei, a primit pe peronul gării din Mţensk o delegaţie a nobilimii de aici. în componenţa delegaţiei eram şi eu. în timpul prezentării la împărat stăteam alături de un veteran din Sevastopol, căpitanul-locotenent Vladimir Vasilievici Hitrov. Remarcându-i uniforma şi ordinele, suveranul s-a apropiat de el şi a început să se intereseze cu blândeţe de fosta lui slujbă. în aceste clipe am avut bucuria până la extaz de a vedea ochii şi privirile suveranului. Nici prin cuvinte, nici cu penelul nu poţi transmite expresia sa. Era căutătura unui înger dumnezeiesc, nu a unui muritor. Eram bucuros, cuprins de o smerenie înlăcrimată, fericit să mă uit la el şi să-l admir şi... eram înfricoşat, înfricoşat de conştiinţa păcătoşeniei mele în atingere cu această puritate cerească".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 185

Pe drumul dinspre Perm -mănăstirea preacuviosului Macarie Jeltovodski:

august 1904.

„A venit groaznicul an 1904. Ca un tunet din cer senin, războiul japonez a lovit Rusia. în acest an, în august, a trebuit să merg la Perm. Pe drumul de întoarcere, nu departe de Nijni, văd pe malul stâng al Volgăi, dincolo de nişte ziduri înalte, o mănăstire mare, din piatră albă, oglindindu-se în Volga. întreb pe un marinar:

- Ce mănăstire este asta?- Macarievskaia.- Care Macarie?- Jeltovodski.Abia îmi venea să cred urechilor. Să fie aici cheia enigmei vechi de patru ani? în acest timp vaporul

nostru a început să acosteze pe celălalt mal şi a fost tras la chei. în mulţimea care umbla de ici-colo dinspre vapor şi înspre vapor, am văzut după al doilea semnal de plecare o călugăriţă care strângea bani. Avea în mâini o tipsie, iar pe tipsie o iconiţă de trei verşoci mărime: să fi fost Macarie Jeltovodski? Alerg pe schelele de debarcare la chei şi merg direct la călugăriţă.

- De la ce mănăstire eşti, măicuţă?-De la cea de pe malul celălalt, a preacuviosului Macarie Unjenski.-Cum Unjenski? întreb dezamăgit. Mi s-a spus că Jeltovodski.- Da, e acelaşi cuvios plăcut lui Dumnezeu. Se numeşte şi Unjenski, şi Jeltovodski.- Icoana de pe tipsie - întreb tulburat - este a lui?- A lui - îmi răspunde vădit mirată de tulburarea mea.- Măicuţă! strig în neştire, aruncându-i pe tipsie o rublă de argint. Daţi-mi iconiţa, pentru Dumnezeu!O icoană din aceea face cincizeci de copeici în mănăstire.- Cum să v-o vând, batiuşka? însăşi maica egumenă a binecuvântat-o pentru a strânge bani.- Pentru Hristos, măicuţă, nu mă refuza!în acest moment s-a auzit al treilea semnal şi au început să ia schelele de debarcare.- Bine - zice - se vede că asta-i dorinţa preacuviosului. Luaţi-o.Abia am reuşit să sar pe vapor cu preţioasa mea iconiţă şi acesta a început să se desprindă de mal.

Călugăriţa stătea pe mal şi făcea cruce în urma mea, apoi se închină ea însăşi. Trebuie oare să-i spui unui suflet credincios ce am simţit atunci? Pare că perdeaua ce acoperea taina s-a întredeschis, totuşi n-am obţinut încă cheia enigmei".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 161 -162

Călătoria la Optina: octombrie 1904„Tristă şi posomorâtă e toamna târzie a anului în curs. în durerea zilelor noastre „soarele păleşte şi

luna-nu mai luminează". Aşa cum ţine tot vreme rea de la sfârşitul lui septembrie, o vreme fără hodină, posacă, întunecată, umedă, rece, maladivă, parcă turnată în plumb, e deopotrivă cu greutatea simţământului apăsător al rusului din ziua de azi. Ceva parcă apasă de sus, strânge şi nu-i dă drumul, apasă-apasă şi strânsoarea asta parcă n-are capăt.

Penumbrele grele ale zilei ce stă să se stingă! Amurg mohorât de inimă în suferinţă!M-am gândit să fug măcar pentru o vreme de mâhnirea care mă potopea şi, fără să stau mult pe

gânduri, am lăsat baltă grijile zilnice, ştirile proaste aduse cu bucurie răutăcioasă de vestitori, invidia fatală a spiritului uman, care pătrunde fiinţa omenească mai rău ca oricare vreme rea şi de care nu te poţi ascunde sub vreun acoperiş cald şi confortabil.

Mi-am amintit că pe 10 octombrie este ziua morţii părintelui Ambrozie de la Optina şi până la această zi mai erau cinci zile. Mi-am făcut bagajul şi am plecat la locurile sfinţite de viaţa plăcută lui Dumnezeu a marelui nostru contemporan, stâlpul Bisericii Pravoslavnice, care nu s-a abătut niciodată de la adevărul creştinismului ortodox. Am petrecut aproape două săptămâni sub năruitul acoperământ de la Optina şi Şamordino şi m-am primenit în duh pentru mult timp în aceste lăcaşuri asemănătoare cu Sarov şi Diveevo."

Cele măreţe în cele mărunte, p. 273

La Şamordino: toamna lui 1904 Monahia Măria (Tolstaia) povesteşte despre fratele ei, contele L.N. Tolstoi.

„lată ce am auzit personal de la Măria Nikolaevna (Tolstaia) în toamna lui 1904.- Când toamna asta - mi-a spus Măria Nikolaevna - fratele nostru, Serghei, s-a îmbolnăvit de moarte,

am fost înştiinţaţi: eu la Şamordino şi fratele Liovocika la lasnaia Poliana. Când am ajuns la fratele la moşie, acolo se afla Lev Nikolaevici, care nu se depărta de patul bolnavului. Se vedea că moare, dar era absolut conştient şi încă putea vorbi orice. Serghei s-a aflat toată viaţa sub influenţa şi, pot spune, farmecul lui Lev Nikolaevici, dar în privinţa ateismului şi blasfemiei se pare că îl depăşea până şi pe fratele său. înaintea morţii s-a petrecut ceva tainic în sufletul său şi bietul suflet a fost îmboldit nestăvilit către Biserică. La patul bolnavului am avut parte să asist la următoarea convorbire între fraţi:

- Frate - i se adresează pe neaşteptate Serghei lui Lev Nikolaevici - ce crezi: oare să mă împărtăşesc?

Şi se uită temător la Liovuşka. Spre marea mea uimire şi bucurie, fără să stea o clipă pe gânduri, Lev Nikolaevici a răspuns:

- Bine-ai face, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!Şi după aceea Lev Nikolaevici însuşi a dat dispoziţie să se trimită după preotul parohial.Pocăinţa fratelui Serghei a fost neobişnuit de mişcătoare şi de sinceră şi, după ce s-a împărtăşit, a

răposat ,de parcă sufletul atât a aşteptat, ca să iasă din trupul sleit de boală.După aceea iar am fost martoră la o scenă interesantă. în ziua morţii lui Serghei îl văd ieşind în fugă

din camera văduvei pe Lev Nikolaevici tulburat şi mâniat. îmi strigă:- Nu! Dacă îţi poţi închipui! Femeia asta nu pricepe nimic! Eu, zice, sînt bucuroasă că s-a împărtăşit:

n-o să ne mai cicălească popii la nevoie! Doar latura asta a găsit ea în spovedanie şi împărtăşanie!Când m-am întors de la înmormântarea lui Serghei la mine Ia mănăstire, am avut curând după aceea

un fel de vis sau un fel de viziune, care m-a cutremurat până în adâncul sufletului. După ce am săvârşit obişnuita pravilă de chilie am picotit puţin, căzând într-o stare specială între vis şi trezie, care la noi, la monahi, se numeşte „somn subţire" (tonkii son). Am uitat de mine şi văd.... E noapte. Cabinetul de lucru al lui Lev Nikolaevici. Pe masa de scris se află o lampă umbrită de abajur. Lev Nikolaevici se sprijină cu coatele de masă, iar pe faţă poartă amprenta unor profunde şovăieli, a unei disperări pe care n-am văzut-o până atunci niciodată la el... în cabinet e un întuneric dens, de nepătruns. E luminat doar acel loc de pe masă şi faţa lui Lev Nikolaevici pe care cade lumina lămpii. întunericul din odaie e atât de des şi de nepătruns, încât pare că e umplut cu ceva, saturat, materializat... Şi deodată văd cum se deschide tavanul cabinetului şi de undeva de sus începe să se reverse o lumină orbitoare, paradisiacă, care nu are şi nu va avea asemănare pe pământ. Iar în lumina aceasta apare Domnul lisus Hristos în chipul care e pictat laJRoma în tabloul viziunii sfântului mucenic arhidiacon Laurenţiu. Preacuratele mâini ale Mântuitorului se întind în aer deasupra lui Lev Nikolaevici, parcă luând din mâna unor călăi nevăzuţi instrumentele de tortură. Aşa e pictat şi în acel tablou. Se revarsă asupra lui Lev Nikolaevici acea lumină negrăită, însă el parcă nici nu o vede... Şi vreau să-i strig fratelui: „Liovuşka, uită-te, uită-te în sus!" şi deodată văd cu groază în spatele lui Lev Nikolaevici cum din întunericul cel mai des începe să se contureze şi să apară o altă figură: îngrozitoare, cruntă, care te cutremură. întinde din spate ambele mâini pe ochii lui Lev Nikolaevici şi întrerupe lumina aceea minunată care bătea înspre ei. Şi văd cum Liovuşka al meu face eforturi disperate să depărteze de sine aceste mâini cumplite, necruţătoare...

În acest moment mi-am venit în fire şi am auzit, parcă înăuntrul meu, un glas.- Lumina lui Hristos luminează pe toţi!"La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 86-88

Vânzarea moşiei Zolotarevo:începutul lui 1905.Serviciul la Petersburg ,,..A pierdut recolta, nu şi-a putut plăti datoriile şi a trebuit să-şi vândă moşia.Pierderea iubitei moşii Zolotarevo a pricinuit inimii lui Serghei Aleksandrovici o durere chinuitoare.

Acest eveniment a constituit o criză în viaţa lui, o rupere de glie. Din acest moment el se depărtează treptat de lumea aceasta şi devine căutătorul împărăţiei cereşti. Domnul îl duce spre aceasta în etape treptate, prin suişuri şi coborâşuri, prin scârbe şi mângâieri duhovniceşti".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, Prefaţă, p. 3

„Petersburg. Lesnoie. Pesocinaia, 15. Cu adevărat Hristos a înviat!Scumpă măicuţă lulia! Vă aduc adânca mea recunoştinţă pentru amintirea frumoasă pe care mi-o

purtaţi. Cu adevărat m-aţi mângâiat cu ocazia luminatei sărbători. Vă mulţumesc! încetişor încep să mă familiarizez cu noua mea situaţie de funcţionar al statului. Cu ce nu se deprinde omul! Totuşi, să nu vă gândiţi că înţeleg prin cuvântul „a se familiariza" - a mă deprinde cu cele ale vieţii, a trăi numai cu interesele vieţii. Nu, pentru mine Petersburgul este o mlaştină străină. Am în comun cu el doar cerul şi acei tăinuiţi robi ai lui Dumnezeu prin care există şi pe care se ţine acest Babilon rus, desfrânata cea mare. lată însă care este amărăciunea mea. Nu am un serviciu greu, dar îmi fură timpul în aşa hal că, atunci când mă întorc acasă, nu pot să mă mai apuc de nici o lucrare. Te sleieşti de puteri la serviciu în aşa măsură, încât acasă câteodată abia mănânci, bei un ceai şi te culci. Şi aşa zi după zi. Dar gândurile, unul mai apăsător ca altul, nu te lasă: despre Patrie, despre popor, despre hăul care se cască sub picioarele sale, în care alunecă nestăvilit amărâta noastră Ţară, din care se retrage harul lui Dumnezeu din cauza păcatelor şi fărădelegilor noastre. Şi mai am o amărăciune. Nu numai că presimt pieirea, dar ştiu şi de unde vine aceasta, de la cine provine, ce ne aşteaptă în curând pe noi toţi, dacă mila lui Dumnezeu nu se va pleca asupră-ne. Şi nu pot să ajut cu nimic. Nimeni nu pricepe glasul adevărului. Cu ochii văd, cu urechile aud, dar nu înţeleg.

Inima mea se scârbeşte şi simte ameninţarea iminentă. Vouă, bucuriile mele mănăstireşti, lumea asta apostată, care ascute cuţite de oţel pentru voi şi vă aprinde ruguri, vă pregăteşte cununi înroşite în foc. Deocamdată face toate acestea sub masca cucerniciei făţarnice, dar nu e departe vremea când se vor ridica asupra voastră cu prigoniri făţişe (...)

Sărut mânuţele Voastre scumpe, trimit salutări fiicei, îl îmbrăţişez pe Gavriuşa. Transmite-ţi salutări la tot Şamordinul, îndeosebi la matuşka Ekaterina Lebedeva, la matuşka Măria Franţeva, la contesă, la matuşka Parascheva care-i bolnavă şi la toate dragele mele rugătoare.

„Din toată inima al VostruS. NilusAprilie 1905".Serghei Nilus la Pustia Optina, p. 12. Citat din R.V. Badasarov, A.N. Strijev

S.A. Nilus nu a fost nici savant, nici profesor, nici scriitor, cum e numit adesea. A fost un moşier destul de bogat din gubernia Oriol, care s-a ocupat cu pasiune de agricultură, introducând metode de lucru noi, dintre cele mai perfecţionate.

Însă sarcina de moşier nu era chemarea lui. Şi-a condus gospodăria cu prea puţină dibăcie şi în final s-a ruinat. A fost obligat să-şi vândă moşia şi să-şi caute alt tărâm de activitate. Având studii juridice, S.A. Nilus a intrat în serviciu (nu ştiu unde) ca funcţionar, însă nici slujba la stat nu l-a mulţumit şi a părăsit-o. Nu cunosc exact: mai înainte de intrarea în slujba la stat sau după părăsirea acesteia Serghei Aleksandrovici a acceptat funcţia de educator în familia unui guvernator dintr-o gubernie răsăriteană şi în tot cursul vieţii sale ulterioare nu a întrerupt contactele cu această familie.

N.D. Jevahov, Serghei Aleksandrovici Nilus, p. 13

La avva Isidor la schitul Ghetsimani:sfârşitul lui septembrie 1905.La Optina:octombrie 1905 - ianuarie 1906

„S-au petrecut aceste lucruri în zilele care au precedat zilele înfricoşătoare ale „libertăţilor" din octombrie. Era pe la sfârşitul lui septembrie 1905. în aceste zile şi în viaţa mea particulară s-a săvârşit o mare cotitură, iar eu stăteam, ca viteazul din bîlină (poveste), la răspântie, iar la răspântie se afla un stâlp, pe care stâlp scria:

„Înainte de vei merge - moartea te aşteaptă."

„Nu-i cale nici pe alături, nici în zbor, nici ocolită..." Iar eu voiam să merg drept, nu pe ocolite...La preasfinţitul Nikon, pe atunci episcop de Serpuhov, vicar al Mitropoliei Moscovei, m-am întâlnit cu

unul din colaboratorii săi apropiaţi la editarea publicaţiilor „Foaia Sfintei Treimi" şi „Ogorul lui Dumnezeu" - D.l. Vvedenski. Ne-am cunoscut, am purtat convorbiri şi am stabilit că, înainte de a lua o hotărâre în ceea ce priveşte viaţa mea, trebuie să mă văd cu stareţul de la schitul Ghetsimani, ieromonahul Isidor.

- Cel mai bine e să vă rugaţi la preacuviosul Serafim, ocrotitorul vostru - mi-a spus Vvedenski - pe urmă poftiţi la mine, iar de la mine la stareţ, mai ales că el vă cunoaşte din articolele pe care le scrieţi.

Vvedenski era pe atunci profesor la Seminarul din Vifania şi locuia în Vifania. Aşa am şi făcut. Şi stareţul Isidor mi-a spus:

- Ceea ce ai chibzuit nu e calea ta. Citeşte mai des viaţa mucenicului Teodot Hangiul: îţi va deschide mintea. Acest sfânt plăcut lui Dumnezeu se prăznuieşte la 18 mai. la Mineele şi citeşte viaţa lui.

Aşa am şi făcut. în viaţa sa se spune, printre altele:„În acele vremuri Biserica lui Hristos se găsea la ananghie, ca o corabie în mijlocul valurilor

năvalnice, în primejdie de a se scufunda: deoarece necredincioşii tăbărând asupra lăcaşurilor celor drepţi, răpeau tot avutul lor, iar pre bărbaţi şi pre femei, pre tineri şi pe fete îi târau cu neruşinare, pre unii în legături şi temniţe aruncându-i, iar pre ceilalţi spurcându-i cu poftele lor necurate.

Nenorocirile ce se abătuseră pe atunci asupra Bisericii nu se pot număra. Iereii de pe la biserici dăduseră bir cu fugiţii, lăsând porţile lăcaşurilor deschise, dar negăsind fugarii loc unde să se adăpostească.

Moşiile jefuite fuseseră sortite foametei celei mai chinuitoare decât orice chinuire, şi atunci mulţi din cei ce rătăceau prin pustie, prin munţi şi prin peşteri, de bună voie se predau în mâinile necredincioşilor, nădăjduind la mila lor. Greu tare Ie-a fost atunci acelor fugari, mai cu seamă acelora ce fuseseră crescuţi în belşug şi îndestulare, iar acum fură nevoiţi să roadă rădăcinile pustiei şi cu buruieni ne mai văzute, de nevoie să se hrănească..."

„Iară fericitul Teodot... nu ţinea han aşa, ca să îmbogăţească, precum îşi închipuiau mulţi, ci înadins se prefăcea că se îndeletniceşte cu acea meserie de hangiu, ca să prilejuiaeră adăpost şi liman fără primejduire fraţilor săi prigoniţi..."

„Şi iată că aproape de primele zile ale strămutării noastre la Optina începură să se împlinească asupra noastră cuvintele stareţului Isidor de la Ghefsimani: casa noastră începu să primească atâţia oaspeţi, încât devenise realmente asemănătoare unui hotel".

La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 108-109

"Am fost ultima oară la Optina în iarna lui 1905 şi am plecat pe 16 ianuarie 1906".Cele măreţe în cele mărunte, ed. a 3-a, p. 303

A trebuit să stau la Optina peste patru luni în acele înfricoşătoare zile pentru Rusia şi fatale pentru întreaga lume!!

Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească, p. 274

„Postfaţa (la „Protocoalele şedinţelor secrete ale înţelepţilor Sionului") de la ediţia a doua a volumului „Cele măreţe în cele mărunte" este scrisă la Pustia Optina. 22-24 octombrie 1905. Zilele de prăznuire ale icoanelor Maicii Domnului Kazanskaia şi Pătimitoarea.

În decembrie 1905, ediţia a doua din „Cele măreţe în cele mărunte" a ieşit de sub tipar.Este aproape, lângă uşi, p. 88

Întâlnirea cu E.A. Ozerova la Petersburg:vara lui 1905 (?). Planuri de preoţie. Optina:octombrie 1905 -16 ianuarie 1906 (?)Cununia: 3 februarie 1906.Articolul din „Novoie vremea". Plecarea din PetersburgLa mănăstirea Nikolo-Babaevski.Întâlnirea cu părintele loan din Kronstadt.

Cu şase luni înainte de căsătoria mea am văzut în vis o egumenă, care a coborât din cer însoţită de un grup de călugăriţe. La chip îmi părea că seamănă cu stareţa egumenă Antonia de la mănăstirea Vvedenski din Orlov, la care am ţinut tare mult. Avea pe piept o cruce de aur, iar în mână un bastonaş. Dându-mi-l, ea s-a adresat călugăriţelor însoţitoare spunând: „Are nevoie de bastonaş!" Reazemul acesta mi-

a fost trimis în persoana soţiei mele"La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 162

Serghei Aleksandrovici s-a căsătorit târziu cu Elena Aleksandrovna Ozerova, damă de onoare a împărătesei, fiică a ambasadorului la Atena, apoi la Berna, ober-hofmeister-ul Aleksandr Petrovici Ozerov. Elena Aleksandrovna avea două surori: Măria Aleksandrovna Goncearova şi prinţesa Olga Aleksandrovna Şahovskaia, mai târziu egumena Sofia, care a condus mănăstirea Virovski şi obştea de la Zaraisk şi cunoscută prin înalta sa viaţă ascetică. Mai avea şi patru fraţi, dintre care unul, David Aleksandrovici, era administrator al palatului imperial Anicikov, altul - Boris Aleksandrovici - guvernator, al treilea, ofiţer în regimentul Preobrajenski, a murit în războiul cu turcii, iar despre al patrulea nu am mărturii".

N.D. Jevahov, Serghei Aleksandrovici Nilus, p. 13

„Elena Aleksandrovna Nilus, născută Ozerova, provenea dintr-o familie aristocratică. Tatăl ei, Aleksandr Petrovici Ozerov, a avut multe funcţii la Curte. Se pare că a fost ministru plenipotenţiar în Grecia, unde s-a şi născut Elena Aleksandrovna. A fost ministru plenipotenţiar în Persia, iar apoi a fost ober-hofmeister al Curţii, numai că nu ţin minte la care anume înălţime imperială a fost. A avut şapte copii. Fiul cel mai mare, Aleksandr, a pierit în Bulgaria, la asediul localităţii Şipka. Fiica rrai mare, Olga, căsătorită principesă Şahovskaia, s-a călugărit după moartea soţului şi a încetat din viaţă la mănăstirea de monahii Dmitrovski din regiunea Moscovei cu rangul de egumenă, în călugărie având numele de Sofia. Unul din fii, David, a administrat Palatul de iarnă. Elena Aleksandrovna ne-a spus că, odată, când acesta supraveghea nişte lucrări de la Palatul de iarnă, s-a descoperit în cabinetul lui Aleksandr I, pe dosul portretului său, fotografia stareţului Feodor Kuzmici.

Fiul Boris s-a aflat şi el în serviciu la stat, numai că nu-mi amintesc deloc unde anume. Ştiu numai că fiica sa Olga s-a căsătorit cu aviatorul Anders. Elena Aleksandrovna a încercat să corespondeze cu ea, dar nu a primit nici un răspuns. Fiica Măria a fost căsătorită cu Goncearov (restul numelui nu mi-l amintesc). Apoi a rămas văduvă şi a murit în Franţa, undeva aproape de Paris.

Fiul mai mic, Serghei, a fost militar şi a pierit în război.Elena Aleksandrovna a fost damă de onoare pe lângă împărăteasa Măria Feodorovna. Nu-mi

amintesc în ce an s-a căsătorit cu Serghei Aleksandrovici, ştiu doar că a fost în perioada în care loan din Kronştadt se afla încă în viaţă. Elena Aleksandrovna mi-a spus că rudele ei şi cei din anturaj nu au aprobat căsătoria. Părinţii ei nu se mai aflau în viaţă".

M.V. Orlova-Smirnova, Nilus la Krutieţ.

„Un eveniment fericit curând după aceasta [după pierderea moşiei Zolotarevo - S.P.) a fost întâlnirea sa cu viitoarea soţie. Spre deosebite de Nilus, Elena Aleksandrovna a fost educată din copilărie de mama sa în spiritul ascultării stricte de Biserică. Duhovnicul ei - protopresviterul părinte loan lanîşev - i-a interzis de la 30 de ani să ia parte la viaţa mondenă. Viaţa i-a fost dedicată îngrijirii bătrânului ei tată şi, în afară de asta, s-a dedicat operelor de binefacere. A patronat una din Şcolile patriotice întemeiate în secolul trecut de împărăteasa Elizaveta Alekseevna pentru orfanele rămase în urma războiului, unde fetele învăţau, în afară de ştiinţe, şi meserii. Tot ea a patronat Cursurile pentru asistenţa medicală de moaşă, unde a şi avut loc întâlnirea ei cu Nilus, care se afla la şefa acestor cursuri, Olimpiada Feodorovna Ragozina, nume care se întâlneşte în prima parte din cartea lui „La malul apei lui Dumnezeu". El o numeşte Lipocika.

În timpul războiului japonez Elena Aleksandrovna a lucrat în Palatul de iarnă la depozitele de ajutoare ale împărătesei Aleksandra Feodorovna. Aici s-a stabilit o relaţie mai apropiată cu împărăteasa, care i-a propus Elenei Aleksandrovna să devină preşedintă a Crucii Roşii de la Ţarskoe Selo şi să conducă toate instituţiile ei de binefacere. Acest lucru s-a întâmplat la 1905-1906.

Căsătoria soţilor Nilus a putut avea loc numai datorită voinţei împărătesei. Căsătorindu-se, Elena Aleksandrovna îşi pierdea după lege pensia părintească din care trăiau nepoatele ei orfane şi slugile îmbătrânite ale tatălui ei. La dorinţa împărătesei Elenei Aleksandrovna i s-a păstrat jumătate din pensie şi astfel n-a suferit nimeni. S-au căsătorit pe 3 februarie 1906 la Petersburg. Au fost naşi generalul D.A. Ozerov - fratele miresei - şi Rafail -bătrânul lacheu, care a slujit vreme de 40 de ani familiei. Ambii plângeau, convinşi că Elena Aleksandrovna săvârşeşte o nebunie.

Planurile erau următoarele: Nilus trebuia să fie preoţit şi să devină preot de ţară în Volînia2.

2 Împărăteasa Aleksandra Feodorovna a trimis soţilor Nilus spre binecuvântare o icoană şi un samovar în formă de ghindă, cu iniţialele ei. A vrut să le dăruiască un samovar de argint, dar Elena Aleksandrovna a spus că nu stă bine unui preot de ţară cu un samovar

Se cunoştea deja numele parohiei şi data ungerii sale ca diacon şi iereu de către arhiepiscopul Antonie (Hrapoviţki) în catedrala din Kazan. Toate păreau bune şi frumoase. Noii căsătoriţi se suplineau uimitor unul pe altul. De pildă, datorită Elenei Aleksandrovna a ieşit la iveală talentul de pictor al soţului ei. Ea învăţase în tinereţe să deseneze şi stăpânea tehnica, dar nu avea deloc talent. El învăţase cât de cât să deseneze în gimnaziu, dar numai în creion. Când ea l-a învăţat cum să trateze culorile, au ieşit imediat la iveală minunate studii vii, respirând viaţă. în ele se simţea perspectiva, transmiteau spaţialitatea câmpurilor, a aerului, a luminii solare. Astfel, fiind un muzician înnăscut, Nilus s-a dovedit a fi şi un pictor înnăscut.

În ceea ce o priveşte pe Elena Aleksandrovna se poate spune că a înflorit pur şi simplu sufleteşte, a devenit şi mai bună. Fără să fie frumoasă, ea era atrăgătoare şi plăcută. Avea cu 7 ani mai mult ca soţul. Mulţumită inteligenţei sale alese, rafinamentului spiritual, educată la un înalt nivel, Elena Aleksandrovna producea o impresie deosebită şi era o adevărată comoară în tot ceea ce ţine de datoria creştină. Niciodată nu s-a certat cu soţul ei, iar el găsea în ea un sprijin ferm.

Pe atunci Serghei Aleksandrovici nu-şi pierduse încă frumuseţea de odinioară, în ciuda bărbii rotunde, de acum cărunte. Interlocutor interesant, cântăreţ minunat, care păstrase ceva din glasul său bun cândva, mulţumită şi sincerităţii şi blândeţei cu care se adresa tuturor, Nilus era un om plin de farmec, pasionat şi lipsit de orice viclenie. Avea o reală simplitate copilărească.

Însă societatea petersburgheză privea pe Nilus şi căsătoria aceasta cu totul altfel. S-a creat convingerea generală că e un aventurier, care s-a căsătorit cu favorita împărătesei - o damă de onoare în vârstă - şi se preoţeşte în speranţa de a se infiltra printre duhovnicii Familiei ţarului cu scopul de a influenţa în direcţia unei politici reacţionare.

În societatea petersburgheză au început să circule zvonuri incredibile. însă o adevărată explozie a produs un articol din „Novoie vremea", în care era prezentată într-o formă detestabilă viaţa lui Serghei Aleksandrovici. Acesta apărea ca cel mai desfrânat om.

În realitate trecutul său era următorul. Pe când Nilus era foarte tânăr s-a îndrăgostit de el o moşiereasă din vecinătate, o rudă de departe a lui. Soţul acestei doamne era paralizat la pat. Ea avea^ câţiva copii şi era cu 18 ani mai mare decât Nilus. Din această legătură s-a născut un copil, înfiat, educat şi trimis la învăţătură de tatăl său. Natalia Afanasievna era o moşiereasă bogată, care nu ducea lipsă de nimic. Până atunci dejucase toate încercările lui Nilus de a se căsători. Nu era încă văduvă, când Nilus a rupt această legătură şi în final s-a căsătorit. Şi iată că în acest moment a izbucnit la suprafaţă toată această istorie într-o formă incredibil de mizerabilă, aşa cum a fost prezentată în articolul din „Novoie vremea".

Arhiepiscopul Antonie Volînski era mâniat la culme. Nici nu mai putea fi vorba de hirotonie. Soţii Nilus au vrut să se ascundă mai departe de Petersburg, unde rudele şi cunoscuţii începuseră să-i abandoneze, ca pe nişte paria.

Terminându-şi toate treburile la Petersburg, Niluşii şi-au ales un refugiu depărtat de lume: mănăstirea Babaevski pe malul Volgăi, unde şi-a sfârşit zilele pururea pomenitul episcop Ignatie Brianceaninov. în timpul călătoriei au avut o bucurie neaşteptată: se afla împreună cu ei pe vapor părintele loan din Kronştadt. <...> Pe Elena Aleksandrovna batiuşka o ştia ca soră a lui David Aleksandrovici Ozerov, pe când acesta administra Palatul Anicikov. Relaţiile dintre Ozerovi şi părintele loan durau de mulţi ani. Fratele şi sora Ozerov îl venerau pe batiuşka. în copilărie ei au crescut împreună, fiind născuţi la un an unul după altul. David se distingea prin umorul său şi vioiciunea de caracter, iar surioara lui prin cuminţenie. In anii copilăriei în familie erau porecliţi "maimuţica şi guvernanta". O dată cu trecerea anilor prietenia şi apropierea spirituală dintre ei a crescut mereu, până ce în viaţa Elenei Aleksandrovna a apărut Nilus, de dragul căruia ea a fost nevoită să rupă toate legăturile de dinainte şi să renunţe la tot trecutul ei.

Aşadar, soţii Nilus erau cunoscuţi amândoi de părintele loan când acesta i-a întâlnit pe vapor.Cu blândeţea şi iubirea sa, el a încercat să compenseze cumva acele defăimări şi jigniri, la care i-a

supus societatea petersburgheză. El a aprobat şi a binecuvântat căsătoria lor şi a prezis Elenei Aleksandrovna că nu se va căi niciodată şi nu va regreta pasul pe care I-a făcut. Şi, într-adevăr, Nilus a apreciat şi şi-a iubit soţia ca pe un dar pogorât de la Dumnezeu. Nici nu-ţi poţi imagina legătura strânsă şi prietenească a acestei perechi!"

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţă, p. 3-6

„Batiuşka loan cunoştea personal şi iubea pe soţii Nilus. Când i-a întâlnit pe Volga, după cununia lor, batiuşka a făcut o plecăciune spre ea şi a spus: „îţi mulţumesc că te-ai măritat cu el". A fost, se pare, singurul om care i-a adus mulţumiri. Restul s-au purtat atât de răutăcios, şi-au bătut joc de ei şi de căsătoria lor, încât nu au putut să mai rămână în Petersburg. Despre el s-a spus că e un escroc fără ruşine, care s-a căsătorit ca să poată pătrunde la Palat, iar despre ea s-a spus că şi-a ieşit din minţi la bătrâneţe. Amândoi au fost

de argint. De aceea s-a trimis unul de aramă, dar foarte frumos lucrat.

victimele unor bârfe cumplit de răutăcioase. Nici măcar rudele nu le mai călcau casa".Spre Lumină, p. 43

„... Odată, povestea Elena Aleksandrovna, s-a nimerit pe vapor împreună cu părintele loan din Kronştadt şi ea a spus că se căsătoreşte cu Nilus. „Bravo ţie, bravo ţie", i-a spus părintele loan, bătând-o pe umăr. Elena Aleksandrovna spunea că el a repetat de mai multe ori acest cuvânt, parcă dorind să contrabalanseze toate cuvintele urâte pe tema intenţiei ei, pe care i-a fost dat să le audă."

M.V. Orlova-Smimova, Nilus la Kruteţ

„A venit aprilie 1906. în acel an primăvara a fost neobişnuit de timpurie: încă din primele zile ale lui aprilie, nordul Rusiei, începând de la Petersburg, a fost cufundat în valul verde al mestecenilor, răchitişurilor şi plopilor, coborându-se, sub căldură şi lumină, în verdele de smarald al primăverii triumfătoare. Erau minunate zile însorite şi călduroase; chiar serile şi nopţile erau calde ca la sfârşitul lui mai. Natura toată cânta frumoasă şi înmiresmată. Nu acelaşi lucru se petrecea cu natura omenească: agitată de revoluţia de tristă amintire, marea populară tot nu se putea potoli, stârnită în mod artificial de tot felul de „noutăţi" pe care până atunci smerita şi sfânta Rusie nu le cunoscuse. Tăciunii încă nestinşi ai răzmeriţelor şi nesupunerilor mai mocneau încă în multe locuri, iar din loc în loc se aprindeau şi pălălăiau focuri ucigătoare...

Erau vremuri înfricoşătoare, dar nu pe acestea le voi pomeni!În acele zile şi în viaţa mea măruntă s-a petrecut o mare revoluţie şi, ca urmare a acesteia, eu şi soţia

mea ne-am simţit aruncaţi peste bordul vieţii, fără să mai ştim unde să ne pitim şi să ne punem capetele.Mare a fost mila lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul. Să fie binecuvântată pomenirea ei în toate

zilele vieţii mele!Şi atunci sfântul Nicolae a întins o mână nevăzută în ajutor şi mâhnirea şi plânsul s-au prefăcut în

bucurie şi mângâiere.Lucrurile s-au petrecut în felul următor.M-am rugat eu şi cu soţia mea la icoana împărătesei Cereşti din Kazan şi ne-am hotărât să plecăm

din Petersburg unde-om vedea cu ochii, numai să nu rămânem în acest oraş, unde a trebuit să îndurăm atâtea amaruri. Am luat bilete la tren până la Tver, iar de la biroul de navigaţie fluvială am luat bilete de la Tver pe Volga până la Nijni. Ne-am îndreptat drumul prin Nijni-Novgorod - Arzamas la Sarov şi Diveevo către preacuviosul Serafim, de la care am avut parte de atâtea minuni şi milostiviri în viaţa mea.

Câtă frumuseţe şi mângâiere mi-a adus călătoria noastră pe Volga! A fost atât de minunată, încât chiar şi episoadele izolate ale ei, care aminteau de acea furtună prin care trecuse şi încă mai trecea patria, precum acele necuviincioase cuvântări şi cântece revoluţionare, chiar şi aceste ecouri de ticăloşie trivială nu puteau să ne calce în picioare armonia şi pacea zilelor acestei călătorii de vis. Astfel am ajuns la laroslav.

în timp ce vasul nostru era încărcat la laroslav, aveam la dispoziţie circa trei ore şi ne-am folosit de ele ca să mergem să ne închinăm la locurile sfinte din laroslav. Mi-am amintit că mai jos de laroslav, pe Volga, se găseşte vestita mănăstire Nikolo-Babaevski, deosebit de renumită şi scumpă nouă, pentru că aici este înmormântat unul din scriitorii noştri duhovniceşti cei mai iubiţi - episcopul Ignatie Brianceaninov. Nu ştiam sau, chiar dacă ştiam, nu mi-am amintit atunci că aici există şi o parte a moaştelor sfântului ierarh Nicolae, precum şi o icoană a sa făcătoare de minuni şi proslăvită în tot ţinutul Povoljie.

„Să mergem la această mănăstire! înnoptăm acolo (din laroslav am plecat la ora şapte seara, iar la „Babaiki" vaporul venea la trei ceasuri după aceea), petrecem ziua la mănăstire şi plecăm cu următorul vapor la Nijni". Zis şi făcut.

Şi ne-au plăcut toate acolo atât de mult, au fost toate atât de întru duh, începând cu relicvele sfinte de la mănăstirea Babaevski şi terminând cu simplitatea vieţii monahale, încât în loc de o zi am stat acolo la casa de oaspeţi nu mai puţin de şase luni. Cred că aşa a fost plăcut sfântului Nicolae, ocrotitorul şi proteguitorul nostru în faţa Sfintei Treimi. Acolo a avut loc întâlnirea noastră cu părintele loan din Kronştadt, care a determinat definitiv calea ulterioară a vieţii şi activităţii mele, împăcând trecutul meu cu prezentul şi... viitorul. Minunată şi plină de semnificaţii a fost pentru mine această întâlnire, atât de minunată că nu am cuvinte şi nu mă simt în stare s-o descriu. Numai datorită prezenţei ocrotitorului meu ceresc am putut să primesc mângâierea pe care în acele zile de scârbă a noastră am primit-o de la marele păstor din Kronştadt. Şi ca o confirmare, parcă, a acestei credinţe părintele loan ne-a binecuvântat pe mine şi soţia de două ori cu două icoane: una de la Babaevski, cealaltă a sa din chilie. Şi ambele icoane erau ale sfântului Nicolae.

Şi tot acolo, sub acoperământul ocrotitor al sfântului Nicolae, tâmplatu-s-a şi altă întâlnire cu multe înţelesuri pentru mine şi pentru activitatea mea, aceea cu episcopul Vologdei, preasfinţitul Nikon, pe atunci abia numit. De la această întâlnire a început colaborarea mea constantă la publicaţiile vlădicăi, care a fost redactorul şi cenzorul meu.

Şi câte n-a lucrat acolo sfântul plăcut lui Dumnezeu, ca să ne mângâie cu tot felul de mângâieri şi

învăţându-ne să trăim nu după voia noastră, ci după voia lui Dumnezeu!Mărimu-te, sfinte Nicolae, şi cinstim sfânt numele tău, roagă-te pentru noi lui Hristos, Dumnezeul

nostru!Am făcut cunoştinţă în timpul şederii noastre la mănăstirea Nikolo-Babaevski cu toată obştea... Ne-

am potrivit în duh îndeosebi cu un monah mai în vârstă, părintele orb lakov..."La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 206-208

„Astfel, cândva, pe 14 iulie 1906, la ultima mea întâlnire cu părintele loan din Kronştadt (a mănăstirea Nikolo-Babaevski, şi eu, păcătosul, am primit binecuvântare pentru lucrarea mea".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 150

„Marele rugător al Pământului rusesc, părintele loan din Kronştadt, căruia i-am închinat în timpul vieţii sale această carte, pe care şi astăzi i-o închin, ca unui om viu, mi-a spus pe 14 iulie 1906 la mănăstirea Nikolo-Babaevski:

- Scrie. îmi place tot ce scrii tu.- Pentru cine să scriu? i-am replicat eu. Cine citeşte acum astfel de scrieri?-Dumnezeu va binecuvânta - mi-a răspuns părintele loan - şi vor fi cine să citească şi să cumpere.Prin această binecuvântare a marelui păstor de la Kronştadt îmi explic difuzarea, absolut neaşteptată

pentru mine, a studiilor mele adunate în cartea „Cele măreţe în cele mărunte".„Opera mea e mică, dar binecuvântarea a lucrat minunat asupra ei".Cele măreţe în cele mărunte, ed. 3. Prefaţă, p. 11-12

„Celui care scrie aceste rânduri batiuşka loan i-a spus personal la ultima întâlnire din 14 iulie 1906 de la mănăstirea Nikolo-Babaevski:

- Dacă ruşii nu se vor pocăi, sfârşitul lumii e aproape."Este aproape, lângă uşi, p. 56-57

„Domnul m-a adus din nou la Diveevo în zilele proslăvirii preacuviosului Serafim [iulie 1903 - S.P.] <...> Direct din tarantas, abia reuşind să mă spăl de pe drum, am pornit în grabă la fericita <...> Nici n-am reuşit să ajung în cerdac, când uşa s-a dat la o parte şi a ieşit fericita. <...>

- Măicuţă - m-am înclinat către ea - cât de bucuros sînt să vă văd din nou!Fericita s-a uitat la mine şi, îndepărtându-mă uşor cu mâna... rosti:- Nu-i acela, nu-i acela: acela-i cu cruce.- Cum - zic - nu-i acela, eu sînt tot acela, care ţine la tine şi la Diveevo, sînt tot acela.- Iar eu îţi zic - nu-i acela: acela-i cu cruce.Cu aceste cuvinte fericita se întoarse şi intră în chilie... <...> în timp ce eu stăteam nedumerit de

cuvintele fericitei, ea ieşi iarăşi din chilie şi îmi dădu din sân două ouă crude... <...>- Matuşka - am întrebat-o pe măicuţa Serafima - ce vrea să însemne cele două ouă pe care mi Ie-a

dat fericita?- Dar ce fel de ouă erau: fierte sau crude?- Crude.- Ei, atunci e de bine: înseamnă că vă aşteaptă o nouă viaţă în doi,-eeva nou, frumos. Când dă la

cineva ou fiert, e de rău: înseamnă moartea omului aceluia şi multe scârbe înainte de moarte. Iar oul crud e chezaşul unei vieţi noi, două ouă crude - o viaţă nouă în doi. Nu cumva v-a proorocit o nuntă? Se prea poate că asta e.

Mie însă nici nu-mi trecuse prin cap gândul căsătoriei: având peste patruzeci de ani, cum era atunci să mă gândesc la căsătorie.

Au trecut trei ani şi pe 3 februarie 1906 m-am căsătorit. Şi ce bucurie mi-a trimis Domnul în persoana soţiei mele şi în toată viaţa noastră împreună care a urmat după aceea. Cu adevărat dar dumnezeiesc este viaţa! Fermecător şi binecuvântat dar!

În acelaşi an 1906, când mă aflam împreună cu soţia pe Volga, la mănăstirea Nikolo-Babaevski, am scris la Diveevo Elenei Ivanovna Motovilova, văduva lui Nikolai Aleksandrovici Motovilov, „slujitorul" de taină al preacuviosului Serafim, şi am rugat-o să treacă pe la fericita şi să o întrebe cum să trăiesc mai departe. Fericita a răspuns:

- Să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să slujească molebne.Şi, cum a arătat viaţa după aceea, nu am făcut altceva decât să-l mulţumesc lui Dumnezeu şi să-l

slujesc te-deum-uri de recunoştinţă, căci viaţa e o mare minune a nemărginitei milosârdii dumnezeieşti".La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 141-142

„Trăind o vreme la mănăstirea Babaevski, soţii Nilus au întâlnit un arhimandrit, de felul său din oraşul Valdai, care şi-a elogiat în aşa mod plaiul natal, încât i-a convins să treacă pe acolo".

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţă, p. 5

Soţii Nilus în Valdai:septembrie (?) 1906 - septembrie 1907.Mănăstirea Iverskaia: 20 iulie 1907.Călătoria la Optina: august 1907.Stareţii hotărăsc mutarea soţilor Nilus la Optina.Călătoria la părintele Egor de la Cekriak pentru binecuvântarea de a se muta la

Optina: august 1907.„Când Domnul a vrut să mă strămut, din ţinutul meu drag şi de la o activitate de aproape douăzeci de

ani, mai întâi la Petersburg, iar apoi într-un colţişor binecuvântat din gubernia Novgorod, în orăşelul Valdai, liniştit şi cu frica lui Dumnezeu, unde până nu demult răsuna „clopoţelul, darul Valdaiuliii" la caii de poştă (acum - vai! - troicile nu mai sînt din cauza căii ferate), ne-a fost dat, mie şi soţiei, să ne întâlnim şi să ne apropiem întru credinţa creştină cu unul din preoţii locului, care a şi devenit părintele nostru duhovnicesc".

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 102

„Trăind la Valdai, Nilus îşi aducea aminte mereu de Pustia Optina, unde a petrecut câteva luni când s-a pregătit de preoţie. S-a întors de acolo schimbat chiar şi la înfăţişare: şi-a pierdut chipul său de om de lume, monden. A început să se vadă pe el amprenta duhovniciei şi a eliberării de tot ce e convenţional şi tern... Acolo parcă s-ar fi născut a doua oară. Acolo era adevărata lui patrie duhovnicească".

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţă, p. 7

„Ne-am impus ca regulă să citim zilnic după Mineele sfântului Dimitrie al Rostovului vieţile tuturor sfinţilor de peste zi, care sînt veneraţi de Biserica Ortodoxă. Şi tot aşa din zi în zi, din lună în lună - anul întreg. Au trecut şase ani de la noaptea de pomină a visului meu. M-am mutat atunci împreună cu soţia în Valdaiul cel liniştit şi cu frica lui Dumnezeu, pe malul lacului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care scălda cu undele sale albastru-străvezii zidurile mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu Iverskaia, opera de predilecţie a marelui patriarh Nikon. Se apropia postul Uspeniei. Eu şi soţia mea am decis ca din liniştea noastră de la Valdai să ne adâncim într-o linişte şi mai mare şi să mergem la cuminecare la mănăstirea Iverski, unde izbutisem deja să ne facem prieteni întru duh printre trăitorii sfântului lăcaş.

S-a întâmplat că începând cu 20 iulie am întrerupt temporar citirea vieţilor sfinţilor. Am luat cu sine la mănăstire cărţile de pe lunile iulie şi august ale Mineelor, iar în liniştea mănăstirii am descoperit pentru prima dată pe 25 iulie cheia tainei visului meu. Aceasta se găseşte îp viaţa preacuviosului Macarie Jeltovodski şi Unjenski, care se prăznuieşte chiar în această zi.

Astfel, la şase ani după visul atât de însemnat pentru mine, i-am descoperit taina în recunoaşterea unui adevăr nestrămutat: acela că viaţa pământească a oricărui om, care caută mântuirea în viaţa veşnică, astăzi ca şi odinioară, e condusă de Pronia divină - ori nemijlocit, ori prin călăuzitori cereşti plăcuţi lui Dumnezeu, asemeni lui Macarie Jeltovodski şi Unjenski.

Era semnificativ pentru mine acest vis şi faptul că învăţătura de a păstra sfintele posturi stabilite de Biserică s-a petrecut înaintea primei mele călătorii la preacuviosul Serafim pentru tămăduirea trupului şi sufletului: trebuia ca mai întâi să devin supus fiu al Bisericii şi numai după aceea, nu mai înainte."

La malul apei lui Dumnezeu, 2, p. 162-164„... În august 1907... am sosit împreună cu soţia de la Valdai, unde am locuit vremelnic, la Optina să

ne rugăm lui Dumnezeu, să postim înainte de cuminecare şi să intrăm în comuniune cu stareţii de la Optina pe care îi ştiam şi îi iubeam, dar pe care soţia mea nu-i cunoştea încă. Reuşise să se lege sufleteşte de ei prin povestirile pe care i le spusesem eu. Trebuia ca această legătură să se întărească prin cunoaşterea personală. Acest lucru s-a petrecut în timpul postului Uspeniei din acel neuitat an 1907, când stareţii au hotărât să ne mutăm ca să locuim cu ei în binecuvântatul pământ al Optinei. <...>

S-a întâmplat aşa.La sfârşitul lui iulie 1907 soţia îmi zice:

- De ce nu putem să mergem la Optina cu nici un chip? Câte nu mi-ai vorbit de frumuseţea ei duhovnicească, de stareţii ei, de locul pitoresc în care este situată, dar când să mergem acolo, o tot lungeşti. Scrie părintelui arhimandrit şi părintelui Varsanufie că intenţionăm să mergem în ospeţie la ei. Vor răspunde, atunci cu Dumnezeu înainte.

Aşa am şi făcut.Curând ne-am pregătit de drum şi am plecat.Optina a produs o impresie deosebită soţiei mele. Eu nici nu mai am ce să mai spun. Nu mă mai

puteam sătura de aerul ei înmiresmat, de relicvele ei sfinte, de frumuseţea pădurii de pini, nu mă mai puteam sătura să ascult susurul molcom al preafrumoasei Jizdra, care răsfrânge în oglinda undelor sale adâncimea nemărginită a cerului de la Optina...

O, frumuseţe a Optinei! O, pace şi linişte, o, seninătate, slavă nepieritoare a Duhului lui Dumnezeu ce adie din sfinţenia duhului monahal învăluit de suflarea rugăciunilor marilor tăi întemeietori!

O, Optina mea binecuvântată!Ne-am pregătit de praznicul Uspeniei, iar în cea mai mare zi a Maicii Domnului ne-am învrednicit să

ne împărtăşim cu Sfintele Taine. A doua zi, 16 august, era prăznuirea „Chipului cel nefăcut de mână al Mântuitorului nostru lisus Hristos" deosebit de respectată în familia mea. Am fost la liturghie. După otpust, eu şi soţia ne-am îndreptat spre uşa dinspre sud a catedralei. Chiar la intrare, la icoana Maicii Domnului Kazanskaia, ne-a întâmpinat unul din stareţi, părintele ieromonah Serghie, şi dându-ne binecuvântare, ne spune pe neaşteptate:

-Ce păcat, Serghei Aleksandrovici, că locuiţi atât de departe de noi!- Dar de ce?-Vedeţi, plănuim să edităm foile de la Optina în felul acelora de la Sfânta Treime - Serghiev Posad.

Dacă aţi locui mai pe aproape, aţi fi colaboratorul nostru.-De ce să fie asta o problemă? zic. Noi, slavă Domnului, sîntem oameni liberi, nelegaţi de obligaţii

lumeşti. Se va găsi pentru noi un sălaş la Optina şi atunci sîntem ai d-voastră.-Ei, atunci - zice stareţul - Dumnezeu să binecuvânteze. Vorbiţi cu părintele arhimandrit şi cu

părintele Varsanufie. Or să vă binecuvânteze şi o să vă mutaţi la noi: ce poate fi mai bine decât viaţa noastră la Optina?!

Nu mai puteam de această bucurie neaşteptată. Convorbirea aceasta s-a petrecut în catedrala Vvedenski, chiar sub icoana Maicii Domnului Kazanskaia, la clirosul din dreapta.

Ni s-au întipărit în adâncul inimii vorbele părintelui Serghie. Cu adevărat, ce poate fi mai bine decât viaţa la Optina?!

Cândva a trăit la Optina, într-o perioadă de „tihnă" temporară unul din vestiţii monahi, mai târziu arhiepiscop de Vilensk, arhimandritul luvenalie (Polovţev). În împrejmuirea de afară a grădinii mănăstirii el şi-a construit la sfârşitul anilor 70 din secolul trecut o clădire cu toate dependinţele necesare. A trăit aici zece ani şi de aici a fost chemat la eparhia Vilensk. De atunci clădirea, care a trecut în proprietatea Optinei, a stat aproape goală, fiind ocupată rareori pe timp de vară de vilegiaturişti întâmplători. Mi-am amintit de această clădire, mai bine zis conac, după importanta convorbire pe care am avut-o cu părintele Serghie la icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Ne-am decis să mergem să o vedem. Am trimis după chei şi, după ce am prânzit la mine la hotel, am mers în jur de ora unu să examinăm locuinţa.

La această oră toată Optina se odihneşte.în piaţa dintre corpurile de locuit şi sfintele lăcaşuri nu era nici un suflet. Nu se vedea nici măcar

vreun pelerin în tot spaţiul largii curţi interioare a mănăstirii, când eu, soţia şi o bătrânică de la Valdai, o tovarăşă de drum de-a noastră, l-am străbătut îndreptându-ne spre grădină, unde se află conacul lui Iuvenalie.

Ne-am apropiat de biserica Kazanskaia. M-am oprit în faţa ei, mi-am scos pălăria, mi-am făcut cruce şi, profitând de faptul că nu era nimeni în jur, am spus cu glas tare, rugător:

- Maică, împărăteasă Cerească, dacă doreşti ca noi să ne mutăm aici, sub acoperământul Tău, Tu însăţi să ne binecuvântezi!

N-am apucat să termin ultimul cuvânt, când a apărut pe neaşteptate de după colţul bisericii, cu o găleată plină cu apă în mâini, unul din cei mai bătrâni ieromonahi de la Optina - părintele Isaia, care a fost odinioară chiliinic la marele stareţ Ambrozie. El a auzjt vorba mea, a pus găleata jos şi m-a întrebat cu vioiciune:

-Pentru ce să binecuvânteze?Întâlnirea ne-a tulburat atât de mult, că abia am fost în stare să-i lămuresc părintelui Isaia pentru ce

am cerut binecuvântare de la împărăteasa Cerului. Batiuşka şi-a scos camilafca de pe cap, şi blagoslovindu-ne, a rostit cu glas emoţionat:

-Dumnezeu să vă binecuvânteze! Să binecuvânteze buna voastră intenţie însăşi împărăteasa Cerului!

Şi, în timp ce ne binecuvânta părintele Isaia, în jurul nostru (de unde s-au luat!) s-au adunat încă trei

ieromonahi: cucernicul părinte lliodor, părintele Serapion şi părintele Daniil (Bolotov), prietenul şi binefăcătorul nostru. Toţi patru au binecuvântat aşezarea noastră sub protecţia mănăstirii de la Optina, înfiinţată şi sfinţită în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei şi Preacuratei pururea Fecioarei Măria.

Pentru mine o asemenea „coincidenţă" era un semn. Şi tuturor celor care au fost cu noi fi s-a părut un semn.

Ce fel însă? Aici, pe pământ se dezvăluie sau acolo, în cer? Numai Dumnezeu ştie.Părintele Daniil - aibă parte de împărăţia Cerească! - a mers cu noi în viitorul nostru cuibuşor şi, în

genunchi, dragul nostru stareţ preaplin de iubire, s-a rugat cu noi în faţa icoanei Maicii Domnului de la Smolensk, ca să ne ferească în acest cuibuşor de tot răul lumii acesteia şi de defăimarea omenească.

Cât de mult am admirat atunci adăpostul liniştit al lui luvenalie.O, cât am fi voit să ne sfârşim zilele aici... înţelegerea cu părintele arhimandrit privind instalarea

noastră s-a făcut în două vorbe. De obicei avva nu permite nimănui dintre mireni să trăiască mai mult timp la Optina. Şi asta a constituit un semn pentru noi.

Am mers împreună cu soţia la părintele Egor de la Cekriak, sfătuitorul meu de totdeauna în clipele importante ale vieţii. Şi el a binecuvântat instalarea noastră la Optina.

-Binecuvântaţi, batiuşka - zic - să ne strămutăm la Optina până la moarte.-Da, da - răspunde el - doi ani, hai trei,veţi locui, veţi locui! Semnaţi o convenţie cu monahii, că doar

ei acolo nu-s un singur om. Parcă poţi şti ce se poate întâmpla?!-Batiuşka - spun iarăşi - totuşi, binecuvântaţi-ne să locuim acolo până la moarte!Dar el o ţinea pe a lui.-Doi-trei ani o să locuiţi. Căci ştiţi şi d-vcastră, că acum nu mai sînt locuri de onoare. Ce locuri de

onoare mai pot fi acum?!Nu ne-am prea gândit atunci la aceste vorbe.Toate acestea s-au petrecut în august 1907, iar în noaptea de 30 septembrie - 1 octombrie acelaşi an

am dormit prima oară în noul nostru adăpost de la Optina".La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 178-181

Viaţa în Pustia Optina:1 octombrie 1907 -14 mai 1912.„De la Pocroave în 1907 până în ziua Sfântului Duh în 1912 a voit Domnul să locuiesc împreună cu

familia mea în binecuvântatul pământ al Pustiei Optina. Mi s-a dat vechiul conac de lângă curtea mănăstirească: o casă cu toate dependinţele - şi mi s-a spus:

-Stai cu Domnul. O vreme. Dacă ne vom apuca să edităm foile de la Optina şi cărţi, tu o să ne ajuţi. Până atunci stai cu Domnul lângă noi, aici e bine, linişte...

Şi cu binecuvântarea stareţilor am dus viaţă tihnită acolo, nădăjduind să ne lăsăm şi osemintele lângă cuvioşii de la Optina.

„Domnul a voit altfel. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!"La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 1

„În august 1907, am fost chemaţi eu şi soţia să locuim, până va voi Dumnezeu, în sfântul pământ al Pustiei Optina. în ziua Acoperământului Maicii Domnului ne mutasem deja cu totul să locuim acolo statornic. Iar legătura prieteniei mele duhovniceşti cu părintele Daniil a strâns şi ultima verigă, cea mai trainică din acel lanţ neîntrerupt, care s-a forjat prima oară cu nouă ani în urmă."

Cele măreţe în cele mărunte, ed. a 3-a, p. 307-308

Ne-am mutat la conacul „lui luvenalie" sau „a Consulilor" sau „al lui Leontiev", cum îi mai zicea.Prima dimineaţă a vieţii noastre la Optina a fost astfel dimineaţa Acoperământului Maicii Domnului.

Mila Ei am căutat, mila Ei am primit la Pocroave, sub acoperământul sfântului Ei lăcaş, între credincioşii Ei posluşnici de la Optina.

Şi acesta a fost un semn pentru credinţa noastră".La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 181

„Privind din faţada sa spre curte, casa se învecinează într-o latură cu râul Jizdra, care curge la cincizeci de stânjeni de ea, iar în cealaltă cu o veche şi umbroasă grădină, unde creşteau, se pare, în special arţari.

Casa avea un aspect vesel, era acoperită cu stucatură albă şi era ridicată pe un fundament înalt. Deasupra, ca un corolar, avea mezanin.

Imediat după antreu intrai într-o cameră mare, lungă cât lăţimea casei. O fereastră mare, italienească dădea înspre Jizdra, iar în partea cealaltă o uşă cu balcon ducea în grădină. <...>

în afară de această cameră, la parter se mai afla camera soţiei lui [a lui K.N. Leontiev - S.P.], care era bolnavă de nervi, o încăpere pentru servitoare şi un bufet, de asemeni o odăiţă pentru oaspeţi. O scară de lemn ducea sus la mezanin, unde erau două odăi, mari, frumoase, cabinetul de lucru şi dormitorul lui Konstantin Nikolaevici.

Lumina se revărsa larg din lunca râului prin fereastra cabinetului său...De la fereastră se deschidea un peisaj curat rusesc, care poate nu spune nimic unui străin, dar

ajunge pentru inima unui rus. O grădiniţă care coboară spre Jizdra, un gard, drumeagul de alături, râul luminos, curgând liniştit între malurile sale, lunca întinsă, după aceea satul Stenino".

E. Poselianin, K.N. Leontiev la Pustia Optina //În memoria lui Konstantin Nikolaevici Leontiev f1891Culegerea SPb. 1911, p. 387-388

„În acest conac de la Optina soţii Nilus au trăit aproape cinci, ani. Au comparat această scurtă perioadă din viaţa lor cu raiul pământesc. Părintele Varsanufie era stareţul şi duhovnicul soţilor Nilus. Pe atunci mai trăia şi părintele stareţ losif, la care ei mergeau pentru binecuvântare. între monahi erau încă în viaţă mulţi asceţi, precum egumenul Mark, tuns de marele egumen, părintele losif, părintele loan (Salov), părintele orb lakov. Nilus a întipărit în paginile jurnalului său de la Optina, cu o mână de mare artist, aceste minunate şi sfinte chipuri. Comunicarea cu ei era cea mai mare fericire pentru soţii Nilus. N-am pomenit numele viitorului stareţ Nektarie, multe pagini din jurnal cuprinzând convorbirile cu el.

Cele mai preţioase lucruri în viaţa de la Optina a soţilor Nilus erau frecventarea regulată a dumnezeieştilor slujbe şi posibilitatea pe care o aveau de a se afla continuu în ascultare la stareţ".

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţă, p. 11.

„Şi iată că chiar din primele zile ale mutării noastre la Optina au început să se împlinească cuvintele stareţului Isidor de la Ghetsimani: casa noastră arhiplină de vizitatori a început să arate într-adevăr ca un hotel.

Dar cine nu a trecut prin casa noastră în anii care s-au scurs? Chiar şi un viconte francez a venit în vizită, iar pe ruşi nici nu pot să-i mai ţin la socoteală!

Se asemuie oare starea actuală a Bisericii Pravoslavnice cu aceea din zilele sfântului Teodot Hangiul? Se potrivesc vorbele stareţului Isidor? Se pare că nici în acest caz cuvântul său înaintevăzător nu a dat greş. Puterea aceea de prigoană vădită, făţişă parcă nu se vede încă, însă ea s-a pornit în ascuns, perseverent, pas cu pas, iar asta nu de azi de ieri.

Nu e după deal ziua de mâine, dar nici mult nu e până atunci".La malul apei lui Dumnezeu, 1, p. 109Până în septembrie 1908 am fost ocupat cu cercetarea vechilor manuscrise din arhiva schitului. între

timp m-am familiarizat cu duhul şi cu rânduiala vieţuirii vecinilor mei pe care mi i-a dăruit Dumnezeu. Rodul acestui răstimp a fost cartea mea „Sfinţenie sub obroc" şi câteva eseuri mai mici, care şi-au aflat loc pe paginile foilor de la Lavra Serghiev -Posad.

La malul apei lui Dumnezeu, 1. C2Unul dintre strămoşii lui Nilus provenea din Suedia, strămutat în Rusia pe vremea lui Petru I. Serghei

Aleksandrovici susţinea că pe linie maternă se trage din Maliuta Scuratov. Poate că din această cauză, fiind un mare apărător al orânduirii feudale şi-al tradiţiilor strămoşeşti, lui Nilus îi plăcea să ia apărarea lui Ivan cel Groaznic. Din gândirea sa anarhică anterioară Nilus mai păstra o oarecare respingere a culturii moderne, transferând această respingere la domeniul gândirii religioase. El respingea toate acestea împreună cu cultura modernă, văzând în manifestările ei „urâciunea pustiirii în loc sfânt", pregătită pentru venirea antihristului, înscăunarea căruia, după opinia lui, va coincide cu înflorirea civilizaţiei creştine.

Pe mine, dimpotrivă, în corabia Ortodoxiei mă atrăgeau curenţii liberali ai creştinismului occidental, care spălaseră de pe suprafaţa Bisericii stratificările de provenienţă artificială străine de Hristos. Modernismul şi critica vechilor-catolici, ca metode independente ale cunoaşterii ştiinţifico-religioase restabiliseră în conştiinţa mea chipul adevăratei biserici creştine, a cărei descoperire de mai departe s-a săvârşit sub influenţa unor gânditori ca A. S. Homeakov, V. S. Soloviov şi a unor reprezentanţi modernişti ai gândirii religioase ruse.

Cu toate acestea, necătând la discuţiile înfocate, S. A. Nilus îmi trecea cu vederea multe din „rătăcirile" mele. Cauza era aflarea mea în mănăstire şi atitudinea binevoitoare a stareţilor faţă de mine. lată de ce deocamdată el nu mă predase anatemei, ci, dimpotrivă, depunea eforturi conside-rabile pentru a mă „converti". AM. du Shayle. Amintiri despre S.A. Nilus şi „Protocoalele Sionului" (1909-1920)

„În afară de comuniunea cu obştea monahală de la Optina, familia Nilus a cunoscut pe mulţi dintre pelerinii care vizitau Optina. Printre ei se numără egumena Sofia, de asemenea E.A. Voronova şi suplinitoarea ei N. I. Evreinova, o femeie sfântă, schimonahie tainică. Numele ei nu a fost pomenit niciodată în presă. Anume Evreinova a fost de faţă la sfârşitul pământesc al stareţului Varsanufie. Prin intermediul ei stareţul i-a transmis închinăciuni familiei Nilus, spunând că ei au pătimit împreună cu el pentru aceeaşi cauză (tipărirea „Protocoalelor...", pentru care stareţul Varsanufie fusese exilat la Şamordino, unde a şi murit).

La malul apei lui Dumnezeu, 2. Prefaţă

Am rămas la priveghere

Cum să descriu acele sentimente de linişte şi pace sufletească pe care le-am resimţit atunci când porţile mănăstireşti s-au închis în urma noastră şi ne-am pomenit sub scutul vechilor ziduri, feriţi de tot restul lumii cu toate pasiunile ei. Cât de uşori şi de bucuroşi ne simţeam la adăpostul acestui loc sfânt! De fiecare dată când părăseam mănăstirea încercam o adâncă durere în inimă, de parcă m-aş fi despărţit de cel mai drag locaş. Veşmintele la moaştele sfântului lacob (Boroviţki) se schimbau la anumite intervale de timp. La un astfel de eveniment a asistat odată şi unchiul meu, care povestea că sfântul lacob fusese un adolescent de 12 ani, cu părul cârlionţat. în orăşelul Borovici moaştele sfântului au ajuns în sec. al XV-lea, plutind pe un trunchi uriaş de copac. O frântură din acest trunchi se mai păstrase în catedrala oraşului. L-am văzut şi eu, mirându-mă de grosimea lui.

După mănăstirea Iverskaia, în aceeaşi primăvară am vizitat şi mănăstirea Koreţki, aflată în apropierea localităţii în care se născuse sfântul Tihon de Zadonsk. Sfântul ca cetăţean al ţinutului Valdai purtase desigur în inima sa întreaga sfinţenie şi frumuseţe a acestor locuri pitoreşti... Am plătit să se slujească o panihidă la mormântul părinţilor lui. Tot aici se mai păstrase încă bisericuţa de lemn în care părintele său slujise ca citeţ. Intrarea fusese oprită din pricina şubrezeniei, uşile însă erau larg deschise şi pe analog putea fi văzut registrul cu înscrisurile de pomenire ale familiei sfântului ierarh.

A treia oară pe meleagurile Valdaiului nu mi-a mai fost dat să ajung. în scurt timp a început revoluţia şi, din când în când, până la noi ajungeau ştiri răzleţe despre cele petrecute acolo în timpul unei procesiuni; arhimandritul losif fusese grav rănit cu pietre şi internat în spital. Negustorii blagocestivi fuseseră împuşcaţi. Se abătuse o foamete copleşitoare, oamenii mureau pe capete...

Se poate afirma încă o dată că viaţa familiei Nilus în ţinutul Valdai a fost plină de comuniunea cu credincioşii de acolo, aflaţi în acelaşi duh cu ei, care, fie că veneau personal să-i viziteze, fie că le trimiteau scrisori interesante. Mănăstirea cu relicvele sale sfinte şi cu ai săi călugări înduhovniciţi, deşi nu putea să le înlocuiască scumpa lor Optină, totuşi a constituit pentru ei o mare mângâiere duhovnicească. Natura magnifică şi întreaga lor activitate Ie-a împodobit şi Ie-a îmbogăţit viaţa. Dar iată că "viaţa" \ a luat sfârşit, a venit revoluţia şi a început lupta pentru „supravieţuire"...

La malul apei lui Dumnezeu, voi.2., p. 22-28Valdai 1916-1917

Din amintirile unui studentcare fusese oaspetele familiei Nilus la Valdai

Casa în care locuia familia Nilus, povesteşte studentul, aparţinea profesorului de economie politică P. N. Gheorghievski. în această casă a locuit cândva romancierul V. S. Soloviov (fiul istoricului S. M. Soloviov şi fratele filosofului V. S. Soloviov) - autorul a numeroase romane istorice, citite la vremea sa de tineretul studios. Casa familiei Nilus se afla într-un parc pitoresc, acum părăsit, ce se întindea pe costişă până la malul unui iaz spre care se deschidea portiţa grădinii. Aici fusese amenajat un chei mic pentru ancorarea luntrilor, cârmuite de femeile care transportau călătorii până la mănăstirea Iverskaia, situată în păduricea de pe insula din mijlocul lacului. De sărbători ne

Îmbarcam dis-de-dimineaţă şi pluteam spre mănăstire, în timp ce răsuna dangătul renumitelor clopote din Valdai. Vuiau toate bisericile din oraş. Soarele răsărind ilumina apele albăstrui ale lacului şi întreg orăşelul Ecaterininsk împreună cu numeroasele sale biserici, părea răsturnat în apele lacului.

Era o privelişte uimitoare! Noi pluteam spre dreapta, mănăstirea încă nu se putea observa, fiind ascunsă de insuliţele verzi împădurite. Din centrul orăşelului însă mănăstirea se vedea ca-n palmă. Lacul era întretăiat de lanţul munţilor Valdai. Cu acest prilej Serghei Aleksandrovici îşi amintea slovele psalmistului: „Peste munţi vor sta ape, prin mijlocul munţilor vor trece ape". în cele din urmă traversam limanul ce despărţea insula, şi luntrea noastră îşi arunca ancora la malul mănăstiresc totdeauna la orele 9— dimineaţa. în această clipă răsuna cu precizie dangătul celui mai mare clopot al mănăstiri, care vestea începutul liturghiei.

Dintre toţi locuitorii conacului, primul care atrăgea atenţia era însuşi stăpânul - o personalitate

puternică, un om deosebit, scriitor, artist şi muzician talentat. Conversaţia lui era neobişnuit de interesantă, opiniile sale - adânci şi originale. Sufletul său pur rusesc, deschis cu desăvârşire, având o inimă entuziastă, părea mereu dispus să iubească pe oricine i-ar fi ieşit în cale. Pe toţi îr idealiza, deşi nu de puţine ori rămânea dezamăgit, dar de îndreptat nu se putea îndrepta. Deşi cu totul lipsit de mijloace băneşti, se încăpăţâna să manifeste o largă generozitate. Credinţa sa părea de neclintit. Serghei Aleksandrovici era înalt de statură, impunător, având o barbă mare, răsfirată şi căruntă, şi nişte ochi căprui expresivi. Acasă purta cămaşă rusească şi cizme înalte, dar necătând la această îmbrăcăminte ţărănească modestă, semăna cu un boier tipic rus.

Am sosit la Valdai pe data de 29 iunie 1916, de ziua sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, şi de îndată, fără nici o pregătire, m-am văzut scufundat într-o ambianţă neobişnuită, greu de definit. Pot să spun doar că întâlnisem în viaţă mulţi oameni având o bună dispoziţie creştinească, însă o astfel de viaţă consacrată întru totul credinţei, un astfel de duh profund evanghelic, pe care îl găseam aici, nu mai întâlnisem până atunci nicăieri, şi n-am întâlnit nici mai târziu. întregul comportament al familiei Nilus faţă de oameni, ignorând neplăcerile suferite frecvent, era atât de creştineşte simplu, încrezător, inimos şi mângâietor, atât de scăldat în lumină şi căldură, încât n-am putut să nu mă cufund îndată cu tot sufletul în această atmosferă plină de iubire, plăcută şi înveselitoare. Aici nu exista nimic născocit, încurcat: aşa erau membrii familiei Nilus asta era viaţa lor, acesta era duhul lor. La ei în fiecare zi se citeau Vieţile sfinţilor şi ei toţi erau pătrunşi de dispoziţiunea lor. Şase săptămâni am petrecut în acest minunat conac şi aceste şase săptămâni au lăsat o amprentă atât de puternică în sufletul meu, încât toate celelalte impresii ale vieţii următoare n-au fost în stare s-o mai şteargă.

Mai cu seamă am rămas surprins de convorbirea petrecută în timpul prânzului, chiar în ziua memorabilă a venirii mele. Până atunci nu-mi amintesc să fi auzit vreodată astfel de cuvântări... Mai întâi de toate, însă, trebuie să spun că în aceeaşi perioadă la conac se afla Ecaterina Nicolaevna lablonskaja, pe care tineretul o numea tanti Katiuşa. Tatăl ei, N. Timofeev, după războiul balcanic fusese trimis ca ataşat la consulatul din Constantinopol. în casa lor venea deseori cunoscutul gânditor K.N. Leontiev. Această familie rămăsese curând orfană, iar în calitate de tutore fusese desemnat A.P. Ozerov. în ciuda tuturor, şi a opiniei publice, ea a încuviinţat cu căldură căsătoria Elenei Aleksandrovna şi îl iubea foarte mult pe Serghei Aleksandrovici. Era o femeie cu inima simplă şi fără ascunzişuri, posesoarea unei voci minunate şi catifelate, şi numai datorită zavistiei şi a unor; intrigi n-a reuşit să intre din tinereţe la Teatrul de Operă Mariinski - spre fericirea ei, dacă ne gândim mai bine.

lată şi subiectul convorbirii din timpul prânzului: plecând de la Sankt -Petersburg spre Valdai, tanti Katiuşa şi-a depus valiza în vagonul de bagaje. Era război - anul 1916. Pe calea ferată domnea un haos total. Tanti Katiuşa s-a rugat la preacuviosul Serafim, blagoslovind cu iconiţa sfântului bagajul său. Când a trebuit să schimbe trenul, a băgat de seamă că valiza ei se îndrepta în altă direcţie şi astfel a reuşit să salveze situaţia la timp. în sfârşit a ajuns cu bine la Valdai cu toate bagajele sale. Despre rugăciunea sa la preacuviosul Serafim uitase cu desăvârşire. Şi iată că, la 28 iunie, trezindu-se în zori şi uitându-se la ceas, deodată îl vede pe preacuviosul Serafim care stătea în faţa ei, arătându-i cu degetul spre valiză, l-a arătat şi a dispărut pe dată, de parcă ar fi mustrat-o pentru nerecunoştinţa sa şi povăţuind-o că în viaţă nimic nu-i întâmplător. Emoţionată şi tulburată, începu să-i povestească cu bucurie şi cutremur lui Serghei Aleksandrovici despre apariţia plăcutului lui Dumnezeu cuvios. Acesta s-a aşezat la masa de scris şi imediat a început să-şi noteze în jurnal minunea relatată.

În ziua respectivă, o zi obişnuită de iunie, soarele strălucea pe cer şi nu se vedea nici un semn de furtună. Şi deodată, spre groaza tuturor celor prezenţi, a scânteiat un fulger, care a prefăcut în surcele grebla sprijinită de geamul la care scria Serghei Aleksandrovici. Concomitent s-a auzit un tunet asurzitor. N-a urmat însă nici o furtună şi nici ploaia.

În ce mod s-a petrecut un fenomen atât de straniu şi de misterios? Şi a cui mână l-a ferit de moarte pe Serghei Aleksandrovici care-şi nota minunea? lată despre ce vorbeau la prânz locuitorii conacului din Valdai, discutând între ei întâmplarea din ajun".

La malul apeilui Dumnezeu, voi. 2, p.18-21

„Cartea mea despre antihristul ce va veni, în a patra sa ediţie, denumită Aproape este, lângă uşF', a ieşit de sub tipar în ianuarie 1917, iar pe data de 2 martie a aceluiaşi an a avut loc abdicarea de la tron a ţarului Nicolâi al ll-lea în numele său şi al fiului. Casa Romanov ca dinastie imperială şi-a încetat existenţa, iar Guvernul rus provizoriu n-a întârziat să proclame Rusia în calitate de republică. Ceea ce cartea mea prevăzuse ca posibilitate, a devenit deja un fapt împlinit, aparţinând trecutului.

«Cel ce reţine» - reţinătorul - a fost luat din mediul pravoslavnic rusesc. Nu-i nevoie să fii proroc, ca să prezici luarea lui în viitorul apropiat şi din toate celelalte state monarhice, nefăcând excepţie nici Germania «învingătoare» împreună cu aliaţii săi. Acest fapt se va împlini nu mai târziu de congresul mondial al păcii, prin care va trebui să ia sfârşit catastrofa umană mondială, ce se mai prelungeşte încă, deşi este de-acum

aproape de momentul său culminant".S. A. Nilus. Postfaţă la ediţia a 5-a a cărţii Aproape este, lângă uşi, p. 44

Familia Nilus la moşia cneazului Vladimir Jevahov (ep. loasaf) Linoviţa: vara lui 1917 - aprilie 1923

„Starea materială a lui Nilus, după cum am menţionat, era foarte grea, dar încă şi mai apăsătoare era lipsa unui loc stabil de trai. Fiind constrâns să se mute dintr-o parte în alta, el nu putea să se concentreze asupra îndeletnicirilor sale literare. într-un rând l-am văzut la mănăstirea Valdai, unde sălăşluia el pe atunci împreună cu soţia sa. Nilus, bucuros de întâlnire, începu să se vaite de necesitatea găsirii unui nou adăpost, de parcă ar fi aşteptat un sfat şi un ajutor de la mine. «Aveţi atâţia prieteni, care, fără îndoială, nu vor refuza să vă adăpostească» - i-am răspuns indicându-i o moşie în sudul Rusiei, unde ar fi putut să se aşeze. Nilus s-a agăţat cu bucurie de această idee şi, după ce i-a scris proprietarului şi a primit invitaţia, a plecat acolo neîntârziat. Conacul avea mai multe aripi, într-una din acestea se afla un paraclis casnic în cinstea preacuviosului Serafim de la Sarov, cinstit în mod deosebit de către Nilus. Acolo s-a şi mutat el şi cu soţia."

N.D. Jevahov Serghei Aleksandrovici Nilus, p. 34

„Conform Providenţei lui Dumnezeu, chiar în primele zile ale revoluţiei, membrii familiei Nilus au fost vizitaţi de către cneazul Vladimir Davidovici Jevahov, viitorul episcop loasaf, care i-a chemat să se mute la moşia sa Linoviţa de la Poltava, judeţul Pireatin. Acolo, în fundul parcului, se afla o căsuţă nu prea mare, cu etaj, concepută de către cneaz a fi „casă de grădină"... Din fericire, membrii familiei Nilus au acceptat de îndată această propunere şi s-au mutat fără întârziere în Ucraina. Dacă n-ar fi făcut acest lucru, n-ar mai fi supravieţuit. în gubernia Novgorod, curând după aceea, a început foametea şi o straşnică teroare. Toţi prietenii localnici ai lui Nilus au pierit. în gubernia Poltava încă vreme îndelungată situaţia a rămas paşnică, populaţia a continuat să fie îndestulată. „Uncheşii" ospitalieri îi chemau pe membrii familiei Nilus să se ospăteze cu colţunaşi din făină albă cu smântână, îndemnându-i în acelaşi timp cu bonomie: „Chefuiţi, chefuiţi". Desigur, curând după instalarea Sovietelor toate acestea au dispărut fără urmă.

Cu fiecare an situaţia se înrăutăţea simţitor... Familia Nilus, însă nu a făcut nici o încercare de a părăsi Rusia. Au plecat nemţii, s-a retras şi Armata voluntară... Chiar dacă s-ar fi gândit să plece, niciodată nu le-ar fi ajuns banii ca s-o facă. Dar ce era mai important, membrii familiei Nilus nu credeau de cuviinţă să lase în voia soartei bisericuţa lor. Aici este momentul potrivit să spunem cum a fost creată această bisericuţă la;

etajul de sus al casei ocupate de ei. în prima lor vară la Linoviţa, familia Nilus s-a dus la Poltava să-l vadă pe arhiereul locului - preasfinţitul Teofan. Vlădica Ie-a dat blagoslovenie să-şi amenajeze un paraclis la etajul de sus al casei lor. Egumena Sofia de la mănăstirea Pokrovsk din Kiev (prietena lor de la Pustia Optina) a participat la construirea acestei bisericuţe, trimiţând la Linoviţa un grup de călugăriţe în frunte cu părintele Dimitri (Ivanov). Călugăriţele au efectuat toate lucrările, iar părintele Dimitri a sfinţit lăcaşul. Altarul fusese despărţit printr-un paravan tapiţat cu satin bleu-marin înrămat cu galon argintiu.

Icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului, ferecate în argint, fuseseră şi ele înrămate cu acelaşi galon argintiu. De sus atârnau candele. Uşile împărăteşti lipseau, se trăgea simplu perdeaua. în altar, în spatele prestolului, se afla minunatul chip al Mântuitorului cu cunună de spini, o icoană de familie zugrăvită în manieră italiană. Era socotită ca făcătoare de minuni. Pur şi simplu nu-ţi puteai lua ochii de la ea. Icoana aparţinuse familiei Nilus din moşi-strămoşi. Biserica a fost închinată Acoperământului Maicii Domnului şi preacuviosului Serafim de Sarov. Aici veneau cei ce simţeau nevoia să se roage în tihnă şi din tot sufletul. Membrii familiei Nilus îndeplineau rolul de citeţi şi de corişti. Lor li se alăturau şi alţi amatori de cântări bisericeşti, formând un cor.

Sigur că oamenii veneau aici când şi când, cu excepţia câtorva enoriaşi statornici. Totuşi, pe oameni îi atrăgea această bisericuţă, ei găsind acolo mângâiere duhovnicească. în vremurile grele cei ce veneau să se roage aduceau şi prinoase.

Un timp a slujit ca paroh arhimandritul loasaf, care ocupase chiliile de lângă biserică împreună cu chiliinicul său, ieromonah. Părintele loasaf era întruchiparea blândeţii şi a sfinţeniei. Până la acea vreme vieţuise în mănăstirea Gustînski, în care se nevoise cândva sfântul Ierarh loasaf al Belgorodului. Oricât de straniu ni s-ar părea, însă duhul revoluţiei s-a atins şi de călugării acelei mănăstiri, şi ei l-au izgonit pe fostul lor egumen, sfinţitul bătrân. Membrii familiei Nilus l-au primit cu cea mai mare bucurie, şi bătrânul a locuit cu ei până la minunatul şi dreptul său sfârşit. Cu câteva zile înainte de moarte, părintele loasaf s-a învrednicit de viziunea Preasfintei Treimi, iar înainte de această viziune şi după aceea a văzut îngeri. Sfinţitul stareţ nu slujea decât arareori, dar slujbele erau celebrate de către chiliinicul său.

În scrisoarea din 13 august 1922, Nilus scrie prietenilor săi din emigraţie, care doreau să-l ajute să plece peste graniţă, că nu poate să se folosească de sfaturile lor „atât cât stă biserica noastră în care Domnul

şi împărăteasa Cerului ne-au lăsat ca păstrători, păzitori, citeţi, cântăreţi şi paracliseri. Nu putem să ne eschivăm de la menirea noastră sub nici o formă şi vom sta de strajă până când Domnul însuşi ne va arăta clar că menirea noastră a expirat sau până la moarte..."

Elena Aleksandrovna în următoarea scrisoare din 28 decembrie al aceluiaşi an scrie acelaşi lucru: "...Petrecând apoi Naşterea Domnului am înţeles că aşa şi trebuie. A venit atâta lume, atâţia s-au împărtăşit. Câţi oameni de treabă, oameni buni la suflet, au primit mângâiere de la biserica noastră, încât ni se pare că n-am proceda bine părăsindu-i acum"...

Într-un studiu închinat memoriei lui Nilus cu titlul „Dragoste ^înflăcărată", editat la New York, în 1937, se află inserată o "referinţă despre Nilus a unei persoane care a trecut pe la el în acea vreme când locuia la Linoviţa: „în casa lor" - scrie acesta -este prezent harul lui Dumnezeu, asta se simte chiar de la intrare. Acolo stăpâneşte mereu bucuria, nimeni nu se ceartă. Iar S. A. Nilus are darul dragostei înflăcărate faţă de toţi şi de toate. în perioada când stăteam la ei, s-a întâmplat să se anunţe cu obrăznicie un oarecare comisar bolşevic, vrând să cerceteze casa. Bineînţeles, fără să-şi scoată chipiul şi făcând o mutră grosolană. Serghei Aleksandrovici l-a condus prin toată casa, apoi au urcat împreună la etaj să-i arate bisericuţa. Acolo au rămas câtva timp, până ce soţia lui Serghei Aleksandrovici s-a dus să vadă ce se-ntâmplă şi l-a găsit pe bolşevic plângând în braţele soţului ei... Şi lui Serghei Aleksandrovici îi curgeau lacrimile...în acei ani viaţa în Ucraina era legată de nenumărate dificultăţi şi plină de spaime şi orori".

„O, această credinţă a noastră! Dacă n-ar fi existat, demult n-am mai fi fost în viaţă!" - exclamă într-una din scrisorile sale Serghei Aleksandrovici. Pentru o scrisoare trimisă peste hotare, membrii familiei Nilus au plătit un milion de ruble şi se temeau că se va întrerupe corespondenţa. (în anul următor, o scrisoare costa 20 de milioane). „Cel ce cu inimă uşuratică socoate şi desparte soroacele nu pe luni, ci pe ani, acela nu înţelege starea de lucruri reală, atunci când, conform expresiei lui Petru I «orice tărăgănare se aseamănă cu moartea»... „Un sac, şi încă strâns legat la gură -iată situaţia în care ne aflăm".

Serghei Aleksandrovici totuşi păstrează amintirea despre profeţia preacuviosului Serafim privitoare la învierea sa din morţi înainte de sfârşitul lumii. Prin urmare, vremurile paşnice se vor întoarce, coşmarul infernal nu poate să dureze veşnic... Misiunea sa constă în a duce la bun sfârşit lucrarea lui Motovilov, "slujitorul preacuviosului Serafim". „Nu degeaba - scrie el - la prima întâlnire cu mine, Elena Ivanovna Motovilova a exclamat: „Acesta e Motovilov al meu, care a înviat!" Nu întâmplător acelaşi lucru mi l-a spus şi regretatul nostru stareţ, părintele Varsanufie, aproape cu aceleaşi cuvinte, ca şi văduva slujitorului Maicii Domnului şi a lui Serafim". După cum se ştie, Serghei Aleksandrovici a fost cel care a publicat convorbirea preacuviosului Serafim cu Motovilov despre scopul vieţii creştineşti, care fusese predestinată de către preacuviosul nu numai lui Motovilov, ci spre propovăduire în întreaga lume. Aceeaşi însemnătate o are şi profeţia preacuviosului Serafim despre învierea sa din morţi înainte de sfârşitul lumii pentru propovăduirea dogmei învierii de obşte adresată întregii lumi.

În scrisoarea din 22 iulie al aceluiaşi an, 1922, el scrie cu acelaşi prilej: „Nu-mi amintesc dacă v-am scris despre înnoirea în masă a icoanelor vechi, fenomen ai cărui martori uimiţi am fost şi noi în repetate rânduri. La noi, în Ucraina, în tot decursul anului trecut s-a petrecut această minunăţie. Se înnoiau biserici întregi, crucile şi turlele aurite de pe biserici şi clopotniţe. La Rostov în aceeaşi perioadă s-a reînnoit o catedrală şi numeroase biserici. La noi, prin sate şi prin cătune, aproape că nu exista casă unde să nu se fi petrecut această minune sau în care, cel puţin, să nu se fi vorbit despre ea. în faţa acestei minuni rămâneau muţi chiar şi cei mai aprigi prigonitori ai Bisericii lui Hristos. După mintea şi înţelegerea mea, este un semn prevestitor al învierii lui Lazăr, al unei noi intrări solemne în Ierusalim - al triumfului Credinţei pravoslavnice şi al Schimbării la Faţă a Trupului lui Hristos - a Sa Biserică Sobornicească, a cărei unire apropiată într-o singură Biserică pravoslavnică, deci, întru mica turmă a Bisericii din Filadelfia, pe care o presimţeam de multă vreme; şi abia după aceea - predarea ei definitivă, moartea şi învierea ei de obşte pentru înfricoşătoarea Judecată şi viaţa cea veşnică şi fericită sub noul cer şi pe noul pământ, pe care va locui singură dreptatea...

În scrisoarea din 28 decembrie al aceluiaşi an Serghei Aleksandrovici scrie: „Pe data de 30 iulie, la Optina a trecut la Domnul stareţul apropiat nouă, părintele Anatoiie (Popov). in chip cu totul minunat am primit vestea despre moartea lui printr-oi scrisoare primită la două ore după ce şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, şi iată cum am avut posibilitatea să-l pomenim la liturghie chiar în ziua sfârşitului său pământesc. Toate acestea s-au întâmplat din vina expeditorului care primise înştiinţare-, înainte de vreme, pe când stareţul trăia încă.

La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2, p. 28 – 32

„Biserica aceasta a fiinţat 8 ani... Din scrisorile E. A. a devenit cunoscut că, odată, de ziua preacuviosului Serafim, s-au adunat la ei 17 preoţi".

E. I. Konţevici Schiegumena Sofia - superioara mănăstirii Pocrovsk de la Kiev (1873 - 1941).

În aceşti ani întunecatu-s-a lumina Pământului rusesc.; „Locuiam pe atunci în Ucraina, gubernia Poltava. Domnul ne-a: dat, în aceste vremuri îngrozitoare, paraclisul nostru casnic, iar pe mine m-a învrednicit să fiu pe lângă el.şi citeţ, şi cântăreţ, şi paznic, şi ctitor. Soţia o făcea pe palamarul."

La malul apei lui Dumnezeu, voi 2, p. 165

„Nu-ţi poţi imagina câte-am retrăit în răstimpul despărţirii: noastre, ştiind că vieţuim în calea tuturor valurilor păgâneşti şi a luptelor lăuntrice care năvălesc, trecând peste noi. Din voia lui Dumnezeu şi sub acoperământul Maicii Domnului până în ziua de azi nu numai că sîntem întregi, ci trăim chiar îndestulat. Gândeşte-te numai: slujeşte (când poate) şi locuieşte la noi - al doilea an de-acum (în camera ta) - schiarhimandritul N. îl ajută să slujească ieromonahul S. (din aceeaşi mănăstire N.), un părinte foarte sârguincios şi de treabă. împreună cu ei se află chiliinicul Grigori, un om minunat. Casa noastră este plină de pelerini (uneori înnoptează câte 30 - 40 de persoane), iar noi nu ducem lipsă de nimic, necăutând la atentatele fără număr ale celor din afară... Noi însă toate necazurile din afară le socotim ca un nimic, atât de mare şi evidentă este mila lui Dumnezeu revărsată asupra noastră, care preface în praf şi pulbere toate uneltirile vrăjmaşului, lată, pe scurt, descrierea întregii noastre vieţi ca o mărturie vădită şi minunată, că Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi..."

Din scrisoarea lui S. A. Nilus din 23 septembrie (5 octombrie) 1921, către E.l. Konţevici

„...De patru ori pe săptămână se slujeşte sfânta liturghie... Multă lume se împărtăşeşte regulat, mulţi vin la sfântul maslu, într-un cuvânt, viaţa bisericească decurge în toată plinătatea. Este atât de îmbucurător! Vin şi mulţi preoţi, bunăoară pe data de 19 iulie (1 august) au sosit fără să-i chemăm în mod special patru dintre ei şi şapte cântăreţi, credincioşi - o mulţime. Aşa de frumoasă sărbătoare şi-a orânduit părintele Serafim de ziua lui!"

Din scrisoarea E. A. Nilus din 23 septembrie (5 octombrie), 1921 către E. I. Konţevici

Pe data de 13 mai, anul 1922, a murit „schiarhimandritul loasaf "...Stareţul mi-a lăsat drept moştenire cârja sa, dăruită lui de către arhimandritul loanichie de la mănăstirea Glinski şi slujba cu acatistul preacuviosului Serafim, pe care, cum s-a exprimat el, „îl iubiţi atât de mult". Cârja - „pentru drumul de întoarcere mai întâi în patrie, apoi în Palestina" - acestea au fost cuvintele lui. Iar slujba preacuviosului Serafim? - Poate că va mai trebui să-l slujesc cu ceva pe marele meu ocrotitor?...

La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2, p.190

„...Într-un rând el (Nilus) a primit chiar un colet din partea lui Ford".M.V. Orlova - Smirnova. „Nilus la Kruteţ"

„Viaţa noastră care a urmat, mai cu seamă în timpul revoluţiei, a arătat că... numai datorită rugăciunilor fericitei (de la Diveevo) şi a soţiei mele am reuşit să scap cu viaţă din primejdiile care mă ameninţau".

La malul apei lui Dumnezeu, voi.2, p.147

„După slujbă am făcut ordine în bisericuţa noastră - scumpa noastră apărătoare din toate nevoile, am luat micul dejun şi i-am spus soţiei:

-Haide, să citim împreună acatistul preacuviosului Serafim.L-am citit în faţa icoanei ce atârnă întotdeauna deasupra mesei mele de scris, oriunde aş fi locuit, am

sărutat mâna părintelui, cărticica cu slujba şi acatistul lui am pus-o tot aici, pe masă, peste cărţile şi caietele mele şi m-am adresat lui, că şi cum ar fi fost viu (aşa cum ne rugăm noi totdeauna la sfântul):

- Apără-ne, părinte!Dar aveam o greutate pe inimă, de parcă presimţeam o nenorocire iminentă: nu degeaba ne-a vizitat

părintele prin sfintele sale moaşte. însă cât n-ar fi fost de neliniştită inima, totuşi încă mai aude slovele:- Slavă Domnului, că am ajuns la timp!„N-avem voie să ne întristăm!" Cu adevărat aşa este, pentru ce să ne întristăm, n-avem voie să ne

întristăm!(...) Această icoană a mea este o copie de pe acel portret, iar aceste copii la Diveevo sînt considerate ca făcătoare de minuni. Cred că este făcătoare de minuni şi această icoană a mea... .

19 ianuarie. Presimţirea din inimă a fost un semn de sus, de la preacuviosul. Numai ce au plecat „vameşii" care veniseră după sufletele noastre... dar să descriu totul pe rând.

Stăteam la masa de scris, punându-mi notiţele în bună rânduială.Intră val-vârtej Anuşka, servitoarea noastră, şoptind îngrozită:- Vin, vin! Două sănii pline cu oameni înarmaţi!

„Oaspeţi", dintr-aceştia „scumpi", nu veneau pentru prima oară la noi, ne obişnuisem să-i întâmpinăm - era şi timpul să ne deprindem cu ei, de data asta însă, inima mi-a tresăltat şi m-am intimidat nu ştiu cum.

Aveam şi de ce! De-abia ce auzisem şoapta îngrozită a Anuşkăi şi văd că dau buzna în camera noastră şase sau şapte indivizi înarmaţi cu revolvere, puşti, îmbrăcaţi în cojocele şi, desigur, cu şepcile date pe ceafă. în fruntea lor era un omuleţ mărunţel, prizărit, cu părul negru, ţepos, ce-i ieşea de sub şapcă şi cu nişte ochişori oblici, în care scapără o luminiţă răutăcioasă ce nu prevestea nimic bun. Pe lângă dânsul se mai aţinea unu, având aceeaşi înfăţişare: pe cât se vedea - ajutorul lui. Aceştia erau „şefii", ceilalţi făceau parte din miliţia sătească. în cel dintâi l-am recunoscut pe „anchetatorul politic" al comisiei extraordinare a judeţului, preschimbată în „birou politic", „politbiuro". Auzisem de el mai înainte, ca despre un individ cu o anumită şi bine definită reputaţie, ba chiar mă şi întâlnisem cu el odată în casa „judecătorului" nostru „norodnic", deşi în starea de ebrietate în care se afla în acel moment, nu cred că lăsasem vreo urmă în memoria lui.

-Ce doriţi? - i-am întrebat eu pe cei ce intraseră, întâmpinându-i în pragul uşii. Aţi venit pentru sufletele noastre?

- Ce ne trebuie nouă sufletele voastre ramolite! - mi-a răspuns de sus, pe un ton neglijent, locţiitorul „autorităţilor". - Aici, la voi, se află o ladă sigilată de tovarăşii noştri, lada asta ne trebuie.

Într-adevăr, la noi, pe data de 15 septembrie, avusese loc exproprierea kulacilor (chiaburilor) şi „tovarăşii", care veniseră tot aşa, cu puştile, ne lăsaseră „raţia" bolşevică de lenjerie şi îmbrăcăminte, iar restul fusese rechiziţionat laolaltă cu mobilierul, din care ni se lăsase „o raţie" cât să nu dormim pe podele. Lada servitoarei noastre Anuşka, al cărei conţinut li s-a părut lor prea bogat pentru o servitoare, fusese sigilat de ei şi cheile confiscate „până la noi instrucţiuni". Mare fusese atunci necazul Anuşkăi! Pe data de 2 decembrie a venit la noi nacialnikul detaşamentului care re-a „expropriat" şi, după ce a rupt sigiliile, i-a întors Anuşkăi cheile. Lacrimile de văduvă, cât şi cele ale orfanei sale, se vede că ajunseseră până la Dumnezeu!...

- Lada pe care o căutaţi - am răspuns - a fost desigilată, iar cheile de la ea au fost returnate proprietarei.

- Cum aşa? De către cine?- De către cei ce au sigilat lada.- Nu se poate!- Interesaţi-vă! Telefonul de la poştă şi de la „comitetul executiv" se află la dispoziţia d-voastră.Tovarăşii au şoptit câtva timp între ei, s-au mai foit ce s-au mai foit, s-au aşezat să tragă câte-o ţigară

şi, aruncând câteva priviri fugitive asupra mobilierului, au plecat tot atât de repede precum au venit, spunând că „se vor interesa, ceva nu e în regulă".

Astăzi, de dimineaţă, a venit în grabă vecinul, enoriaşul nostru.- Sînteţi vii şi nevătămaţi? Mai sînteţi în casă?- După cum se vede.- Slavă Ţie, Doamne! Iar eu mă temeam că n-a mai rămas nici urmă din dvs. Ieri, înainte de atacul

banditesc, „politanchetatorul" se lăuda la comitetul executiv că nu va rămâne piatră pe piatră din, cum s-a exprimat el, „cuibul" dvs. de „viespi".

N-am dovedit noi prea multă vreme să ne bucurăm împreună -mă uit pe geam şi ce să văd: aceeaşi sanie cu aceeaşi companie, apropiindu-se iarăşi de casă.

- Ne-am întors. Unde-i lada? - întreabă „anchetatorul".- Aici.Locţiitorul său, însă, l-a întrerupt brusc:- Ei, ce să mai lungim vorba cu nimicurile, să ne apucăm de treabă!- Dacă trebuie, atunci să ne apucăm! - s-a învoit „anchetatorul". Vă spun drept, „politbiuro" - ui nostru

este asaltat de plângeri contra dvs. S-a strâns un teanc uite - aşa de mare! lată de ce trebuie să isprăvim cu această chestiune neplăcută odată pentru totdeauna. Trebuie să facem percheziţie.

- Vă rog frumos.Cu aceste cuvinte i-am însoţit pe ambii politruci în camera mea, le-am arătat masa de scris şi

celelalte. „Anchetatorul" s-a oprit lângă masă, de data asta fără şapcă, a luat de pe masă prima carte căzută sub mână, a deschis-o şi a început să o răsfoiască, în timp ce tovarăşul lui se ocupa cu percheziţionarea sertarelor, coşurilor şi lăzilor aflate prin toate ungherele camerei. Soţia mea îl ajuta, dându-i explicaţiile trebuincioase.

Mă uit eu la „anchetator" şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: stă cu capul descoperit în faţa icoanei - portret al preacuviosului Serafim, ţinând în mână şi răsfoind gânditor, de parcă s-ar fi rugat, acatistul pe care-l citisem noi în ajun. A stat el aşa vreo cinci minute, şi aşa a rămas fără să se mişte din loc, continuând să răsfoiască mai departe slujba preacuviosului. Tovarăşul său apucase de-acum să cotrobăiască în al treilea coş, iar el înţepenise în aceeaşi poziţie, de parcă s-ar fi rugat în taină marelui Serafim... M-am mirat şi eu privind la această scenă şi am ieşit în altă cameră. În urma mea a ieşit şi „anchetatorul" cu întreaga sa „suită". Au trecut prin toate odăile, au intrat în biserică, s-au uitat la schimnicul nostru, care în acest răstimp se ruga

lângă analog, fără să le acorde vreo atenţie celor ce intraseră - într-un cuvânt, s-au uitat peste tot, însă toată percheziţia se desfăşura parcă în somn. Ei şi cu „tovarăşii" şi-au făcut de cap cam vreo două ore, însă oarecum paşnic, nu aşa, ca la început.

În sfârşit, percheziţia s-a încheiat. La mine pe masă stătea pregătit samovarul şi o strachină cu cartofi fierţi. L-am invitat pe „anchetator" la masă.

- Numai că - zic - nu vă supăraţi: zahăr la ceai n-avem. El a râs cu bunăvoinţă:- Ei, nici chiar aşa, iertaţi-ne de la aşa ceai: că doar n-om fi nişte sfinţi.A luat o hârtie pe care a notat că, în urma percheziţiei efectuate la noi în prezenţa numiţilor

reprezentanţi ai autorităţilor locale, nu s-a găsit nimic suspect şi din partea noastră nu au fost înaintate nici un fel de pretenţii.

În timp ce-şi lua rămas bun, îl întreb:- Vor să ne evacueze de aici: unde să ne ducem noi, aşa bătrâni cum sîntem, acuma iarna? Nu avem

nici bani, unde să ne mutăm?- Pot să vă spun următorul lucru - mi-a răspuns „anchetatorul" zâmbind prietenos şi dând mâna cu

mine - că până la primăvară, când se va încălzi, nimeni n-o să se atingă de d-voastră.- Şi cu bisericuţa noastră ce va fi?- Nici de biserică nu se va atinge nimeni, cu toate că am fost însărcinat s-o lichidez.- Pe cuvânt de onoare?- Pe cuvânt de onoare.N-am rezistat şi l-am îmbrăţişat din toată inima.Au mai trecut trei sau patru luni. Mă duc într-o zi la „judecătorul norodnic" (pe atunci un prieten

devotat şi sincer, „judecătorul norodnic" făcuse cu el prieteşug constrâns de împrejurări).- A trecut - zice - pe la mine dl. X („anchetatorul" care ne vizitase cu toată „suita" în ianuarie). Veni

vorba de d-voastră, şi iată ce-mi spuse: „Intenţionam să-i duc pe toţi cei de acolo în oraş, să nu rămână nici urmă de ei în sat, iar pe el, adică pe d-voastră, hotărâsem să-l împuşc pe drum. Din ăştia, dăunători, nouă nu ne trebuie. Pregătisem totul, căruţele erau gata, aveam nevoie de un pretext, ceva, şi am început percheziţia. M-am apropiat de masă, am apucat prima cărticică ce-mi căzuse sub mână, am început s-o răsfoiesc şi deodată îmi vine un gând: unde oare l-am văzut pe acest bătrân - pe d-voastră adică?... Simt că ceilalţi se uită la mine ca la un prost, iar eu stau şi mă muncesc să-mi aduc aminte, până când mi-am amintit: la tine - la mine, adică - iată unde-l văzusem! Când mi-am amintit, mi s-au muiat picioarele..."

Ah, Serafime, Serafime! Mare este Serafim înaintea Domnului! Pretutindeni Serafim!... Dumnezeului nostru slavă!

Pireatin - Zarecie, 8 martie, 1924, La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2, p. 198 ^200,,.

„Păzit în chip minunat de către Dumnezeu, S. A. Nilus a locuit la moşie vreo şase ani după revoluţie, consacrându-şi timpul ocupaţiilor sale literare şi chiar corespondând prin intermediari cu prietenii săi aflaţi în afara graniţelor. Căsuţa ascunsă în străfundul parcului întins şi umbros ce împrejmuia conacul, care-l adăpostise pe S. A. Nilus, aproape că nu-i era cunoscută nimănui. Vieţuitorii ei n-aveau nici o trebuinţă să se deplaseze undeva, întrucât toate cele necesare vieţii le aveau în jurul lor, hrănindu-se cu păsăretul din curte, cu legume din grădină, cu fructe din copaci şi cu pomuşoare, fără să ducă lipsă de alimente... Vrăjmaşul însă nu dormea. Faptul că la conac rămăseseră „panî" - boieri, deşi evacuaţi din conacul principal, însă continuând să ocupe una dintre aripi, îi obseda pe reprezentanţii sovdep-ului local, şi la consfătuirea răufăcătorilor s-a luat hotărârea de a-i asasina pe toţi locatarii căsuţei din livadă.

Hotărârea respectivă nu se referea neapărat la personalitatea lui S. A. Nilus, despre a cărui existenţă, repet, răufăcătorii nici nu ştiau, ci era îndreptată contra „domnilor" ca atare, deveniţi în urma propagandei evreieşti atât de urâţi de către ţărani, încât cea mai mică relatare privitoare la aceştia, chiar dacă odinioară printre ei se aflau şi foştii lor binefăcători, suscita de îndată o furie sălbatică ce-şi căuta o ieşire. Posibil ca o astfel de hotărâre să fi fost dictată anume de momentul culminant al unui astfel de atac furios.

Trebuie amintit că în perioada descrisă aproape fiecare sat era plin de dezertori de pe front şi de puşcăriaşi evadaţi.(...)

La ora stabilită, într-o noapte întunecoasă de noiembrie a anului 1921, o bandă de soldaţi din Armata Roşie, sub comanda unui bandit din localitate, înarmaţi cu puşti şi cu cuţite, au pătruns în parc şi, furişându-se pe lângă tufişuri, au început să se apropie de căsuţa din livadă! Pentru început hotărâseră să-l omoare pe bătrânul schiarhimandrit.

Dar cu cât se apropiau mai mult de casă, cu atât mai clar auzeau toaca paznicului de noapte, care făcea ocolul casei, bătând toaca cu ciocănelul. Răufăcătorii au decis să aştepte până când va dispărea paznicul, despre a cărui existenţă nici nu bănuiseră.

Afară era frig şi bătea un vânt pătrunzător. Răufăcătorii au aşteptat cam vreun ceas şi stând ghemuiţi în tufari, se încălzeau cu votcă; deoarece înţepeniseră de frig... A mai trecut un ceas, însă bătrânelul cu toaca nici nu se gândea să plece, ci bătea şi mai stăruitor în toaca sa, înconjurând casa. Între timp, răufăcătorii s-au

îmbătat şi s-au trezit abia în zori, când li se părea riscant să-şi execute planul lor criminal. S-au gândit să-şi încerce norocul în noaptea următoare... Se părea că aveau toate condiţiile prielnice - în loc de vremea geroasă şi cu vânt din ajun se făcuse frumos, era linişte, aproape cald, luna strălucea puternic, paznicul şi de data asta continua să meargă prinprejurul casei fără frică, lovind de zor în toacă, de parcă striga după ajutor, de parcă îşi bătea joc de criminali...

- Ce să ne mai uităm - a comandat deodată căpetenia bandiţilor, pierzându-şi răbdarea - el îi unu, iar noi sîntem zece. Să mergem!

Şi sceleraţii cu puştile-n spinare, încurajaţi de comandă şi siguri de izbândă, s-au îndreptat spre bătrân, fără să se mai ascundă.

Se aflau la o distanţă de câţiva paşi de el şi puteau să-l vadă bine - părea un bătrânel firav şi gârbov, cu barba albă, care păşea hotărât şi nu arăta nici cel mai mic semn de nelinişte ori fâstâceală la apropierea lor.

- Puneţi mâna pe el - a dat comanda înciudat atamanul bandei de răufăcători şi, năvălind peste bătrân, l-a lovit din răsputeri cu toporul...

Lovitura însă a nimerit în gol, bătrânul a dispărut nu se ştie unde, iar banditul a căzut mort la pământ, pierzându-şi cunoştinţa... Speriaţi de moarte, tovarăşii lui, răufăcătorii, s-au repezit la atamanul lor să-l ridice şi l-au cărat acasă.

Trecură câteva zile, însă nici unul din locatarii casei nu bănuia de izbăvirea lor minunată de la moartea ce-i ameninţase. Nimeni, cu siguranţă, nici n-ar fi aflat de atentat, dacă nevasta răufăcătorului n-ar fi venit la schimnicul arhimandrit şi n-ar fi povestit despre cele întâmplate. Stând în genunchi şi plângând în hohote, nefericita femeie dădea vina pe necuratu', care l-ar fi împins pe bărbatul ei, şi se ruga să-l ierte pe cel care zăcea acum paralizat.

- Dacă n-ar fi fost paznicul - spunea femeia, plângând amarnic - aceşti mişei v-ar fi omorât pe toţi; numai datorită lui, Dumriezeu să-l răsplătească, aţi scăpat cu viaţă şi au scăpat şi sufletele nelegiuiţilor de pierzania cea veşnică...

- Care paznic? - a întrebat nedumerit arhimandritul.- Cum care? Cel ce toată noaptea, fără să-nchidă un ochi, a înconjurat casa, bătând toaca...-Ce tot vorbeşti, Dumnezeu cu tine - răspunse arhimandritul - de unde paznici în aceste vremuri şi

cine mai ţine acum paznici?! Noi ne ascundem de lume, temându-ne de bolşevici, să nu ne dea de urmă, iar tu spui nu se ştie ce, despre un paznic care toată noaptea a bătut în toacă... N-avem şi n-am avut nici un paznic...

- El însă, când se caia de cele făptuite, pomenea mereu de paznic, dar şi acum îşi aminteşte de el tot timpul... O să-l întrebaţi, părinte, şi el vă va povesti totul - se ruga femeia.

-Cum o să-l întreb, dacă zace paralizat? - întrebă arhimandritul. Ori e în stare să vorbească?- E-n stare - zicea femei, - el vede, aude totul, îşi mişcă şi limba, înţelege totul, numai că nici mâinile

nici picioarele nu şi le poate mişca, zace ca un trunchi, ne-a încurcat pe toţi şi nu ne lasă să lucrăm - povestea printre lacrimi nefericita soţie a răufăcătorului, gata să cadă în deznădejde.

- Aduceţi-I încoace, să se spovăduiască, să se împărtăşească, să se închine la icoana preacuviosului Serafim, şi Domnul îl va dezlega - i-a zis arhimandritul.

În aceeaşi zi răufăcătorul paralizat a fost adus cu targa la biserică şi, înainte de mărturisire, arhimandritul s-a apropiat de el cu icoana sfântului Serafim, rugându-l să o sărute.

Ochii răufăcătorului s-au întâlnit cu ochii blagocestivului stareţ Serafim, plăcutul lui Dumnezeu, şi... un ţipăt isteric a răsunat în mica bisericuţă.

- El, el e! - striga nefericitul răufăcător, recunoscându-l pe bătrânul paznic cu toaca în chipul preacuviosului Serafim. Lacrimi de umilinţă se rostogoliră din ochii lui, iar dragostea lui Dumnezeu nu numai că l-a vindecat de îndată, ci l-a şi preschimbat cu desăvârşire. După liturghie, învrednicindu-se de împărtăşirea cu Sfintele Taine, el încă multă vreme a rămas în biserică, povestind detaliat celor prezenţi despre minunea preacuviosului Serafim. După aceea s-a slujit un molebn de mulţumire preacuviosului pentru minunata izbăvire de la moarte a locatarilor casei. S. A. Nilus a descris amănunţit această minune.

Această mărturisire zguduitoare a nemăsuratei milostiviri şi apropieri ale lui Dumnezeu faţă de omul păcătos s-a răspândit îh tot ţinutul, trecând din gură-n gură şi nu numai că relaţiile dintre „sovdep"-ul local şi S. A. Nilus şi ceilalţi locatari ai căsuţei din livadă nu s-au acutizat; ci a domolit instinctele animalice ale gloatei.

N.D. Jevahov, Serghei Aleksandrovici Nilus , p. 79 - 82

Viaţa la Pireatin - Zarecie:3 aprilie 1923 - 18 august 1924„Pe drumul pribegiei mele pământeşti, în timpul izgonirii burghezilor din sate şi din cătune, am fost

nevoit să mă mut în suburbia oraşului Pireatin din Ucraina. Am fost adăpostiţi, noi, doi bătrâni fără casă, de către o pereche de tineri căsătoriţi, rude ale unui prieten scump. Datorită lui am obţinut la ei adăpost şi bună

întâmpinare în cea mai grea perioadă a noastră, perioadă ce părea fără ieşire.Data de 3 aprilie 1923 era ziua desemnată pentru evacuarea locuinţei. în noaptea spre 3 aprilie (în

acel an s-a nimerit să fie „Radoniţa" - pomenirea morţilor) tânăra căsătorită care mă cunoştea doar din auzite, are următorul vis: „Un nor înfricoşător adusese furtună, întunecime şi distrugere. O rază de soare. Arătarea preacuviosului Serafim şi a Maicii Domnului".

La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2, p.194-196

„Avem în faţă scrisorile din anul 1923, când membrii familiei Nilus au fost evacuaţi din Linoviţa şi numai printr-o minune au scăpat de execuţie. S-au mutat în săptămâna Tomei, în luna aprilie, în oraşul Pireatin. „Ce se poate povesti referitor ia traiul şi viaţa noastră? - scrie Serghei Aleksandrovici. - Vedem şi simţim că Dumnezeu nu ne părăseşte: şi aici s-au aflat buni creştini; până una-alta trăim binişor, avem şi câte ceva din produse, nu-i rău, mai curând e bine şi mai paşnic în sensul lipsei de vizite „plăcute", cum a fost pe vechile ruine, sufletul însă tot înspre acele locuri se avântă, unde se mai poate lucra la obişnuita ţarină întru slava lui Dumnezeu".

La 16 februarie 1924, Nilus îi scrie E.N. lablonskaia: „îţi trimit scrisoarea cu descrierea căsuţei noastre, în care noi, trei bătrâni, locuim prin marea minune a milei lui Dumnezeu. De mult ar fi trebuit să pierim de frig şi de foame sub un gard, iar noi, iată trăim şi chiar în belşug, dacă poate fi numită îmbelşugată 'viaţa în condiţiile bine cunoscute de tine, pesemne... . O dată cu mutarea noastră aici, am rămas fără bisericuţa noastră, însă şi aici mulţumită prieteniei cu părintele-paroh şi palamarul din localitate citim şi cântăm la strană, tot aşa ca şi la bisericuţa noastră. Şi aici sîntem înconjuraţi de prieteni buni, care prin compătimirea şi dragostea lor ne ajută să supravieţuim". Elena Aleksandrovna adaugă şi ea câteva rânduri: "....18 ani au trecut de la nunta noastră, iar noi trăim tot aşa ca şi înainte, cum l-ai cunoscut odinioară, aşa a şi rămas. Nu degeaba scumpul părinte loan din Kronştadt, bătându-mă pe umăr, repeta: «îţi mulţumesc că te-ai dus după el, bine-ai făcut, te va consola până la sfârşitul vieţii».

La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2. Prefaţă

„În prezent (anul 1977 - S.P.) a ieşit de sub tipar ultimul volum al lui S. A. Nilus din seria cărţilor scrise de el şi expediate peste graniţă de către soţia sa în momentul arestării lui în oraşul Pireatin, gubernia Poltava, în anul 1925. Expedierea acestor cărţi a fost o adevărată minune. Pe atunci din Rusia nu exista nici o posibilitate de a trimite pachete, cu atât mai mult pachete cu cărţi duhovniceşti. Aceasta s-a întâmplat în modul cel mai neobişnuit: cărţile au ajuns la Berlin în valiza diplomatică trimisă de consulatul german. Valizele diplomatice nu sînt supuse controlului vamal.

Pentru ca asemenea întâmplare să se producă, a trebuit să se înlănţuiască un rând de împrejurări... De soarta lui S. A. Nilus s-a interesat, plin de compasiune, contele Emest von Reventlov, un activist de vază al mişcării politice germane de dreapta. Germanii au dat de urma rubedeniilor de origine germană ale Elenei Aleksandrovna Nilus, născută Ozerova. Fratele tatălui ei slujise în calitate de ataşat la curtea unui land din Germania. Fiica lui s-a măritat cu un conte german. Familia Ozerov din Rusia pierduse de mult legătura cu neamul din Germania. Acum însă, apăruse un nepot de-al Elenei Aleksandrovna, consilier al ambasadei din Moscova. El s-a învoit să-i scoată din Rusia pe mătuşa şi pe soţul ei, dacă vor veni la ambasadă în calitate de colonişti. Acest aranjament, însă, n-a mai avut loc. Dar când a trebuit să fie salvate cărţile, acestea au fost trimise nepotului, care Ie-a expediat la Berlin, lată ce ghem complicat s-a desfăşurat, ca să nu se piardă însemnările despre viaţa şi faptele ultimilor monarhi ruşi...

Cărţile venite din Rusia în America au început să fie editate una după alta abia peste 50 de ani". E.l. Konţevici Din prefaţa la cartea Sfinţenia sub obroc C. I - II

„Aproape de ziua proslăvirii Preacuviosului Serafim de Sarov în Rusia, în podul casei lui Motovilov, s-a găsit în chip minunat o ladă conţinând un vraf de hârtii - însemnările despre sfântul Serafim. Iar atunci când manuscrisele lui Motovilov, „slujitorul" preacuviosului Serafim, scrise cursiv, dar cu un scris atât de neciteţ, încât păreau hieroglife egiptene, s-au lăsat în sfârşit descifrate - Serghei Nilus, cel ce căpătase dintr-o dată însuşirea de a înţelege scrisul lui Motovilov, a rămas uimit. înaintea lui începuseră să se descopere taine până atunci neştiute - slovele păstrate ca prin minune ale unuia din cei mai mari sfinţi ruşi. înţelegând însemnătatea lor universală, Ie-a copiat şi Ie-a trimis episcopului Nikon de Vologda, care se ocupa de presa bisericească, pentru ca Rusia pravoslavnică să fie avertizată despre cele ce o aşteaptă. Din tot ce s-a găsit în însemnările lui Motovilov, cenzura a permis să fie dată publicităţii numai ceea ce este cunoscut în prezent sub denumirea de „Convorbirea preacuviosului Serafim despre scopul vieţii creştineşti", iar toate materialele rămase, cu atât mai mult acum, după dezastrul comunist, s-au pierdut fără urmă, excepţie făcând acele

fărâmituri preţioase - cuvintele preacuviosului Serafim, pe care Nilus Ie-a presărat ici şi colo în remarcabilele sale scrieri.

Astfel, pe lângă biografia lui Motovilov însuşi (alcătuită de S. Nilus şi inserată în cartea sa „Cele măreţe în cele mici") şi sus-amintita „Convorbire", au fost editate doar câteva pagini din cărţile sale, tipărite în anul 1917 sub denumirea: „Despre soarta drepţilor creştini"). Poate că aşa ar fi rămas toate, dacă nepoata lui Nilus, Elena lurevna Konţevici, n-ar fi păstrat câte ceva din manuscrisele lui, printre care şi capitolele needitate până atunci din cartea „La malul apei lui Dumnezeu". Unul din aceste capitole se numeşte „Marea Taină de la Diveevo".

Cu câtva timp înainte de moartea sa, nevrând să părăsească patria, Serghei Aleksandrovici a trimis nepoatei, peste graniţă, manuscrisele sale, în speranţa că vor fi date publicităţii. El chiar i-a cerut ei să-şi dea cuvântul de onoare că le va publica, în caz contrar ameninţând-o că se va judeca cu ea pe lumea cealaltă. Sus-pomenitul capitol însă conţinea unele informaţii cu totul neobişnuite, aşa încât cenzura prerevoluţionară a xgăsit de cuviinţă să nu le dea publicităţii în acest veac al scepticismului, ca să nu dăuneze cu ceva lucrării de proslăvire a preacuviosului de la Sarov. Iar atunci când imperiul s-a prăbuşit, nu s-a mai putut edita nimic din cele duhovniceşti. în afara frontierelor cu atât mai mult era sfătuită să nu publice nimic, ca să nu submineze credinţa şi aşa şubrezită a ultimilor emigranţi timoraţi. Nepoata lui Nilus aştepta vremuri mai prielnice, care nu se mai arătau, iar timpul trecea. În anul jubiliar, la jumătate de secol de la proslăvirea preacuviosului Serafim, când ea s-a rugat de toţi ca taina să fie descoperită, episcopii i-au interzis categoric. Şi atunci i-a apărut într-o vedenie unchiul ei, care a ameninţat-o, dar deja nu mai exista nici o posibilitate.

Toate acestea s-au întâmplat în preajma înfiinţării Frăţiei Preacuviosului Gherm#n, când l-am vizitat pe profesorul Ivan Mihailovici Konţevici, 6are era grav bolnav. Era de ziua preacuviosului Gherman, pe atunci încă neproslăvit. Aflat aproape că pe patul de moarte, scumpul nostru Ivan Mihailovici ne-a rugat să o ajutăm pe viitoarea văduvă într-o chestiune foarte importantă, având însemnătate universală... După ce Elena lurevna mi-a descoperit această taină, am înţeles de îndată că, în chip mistic, vremea a şi venit, şi i-am făgăduit să tipăresc cartea lui Nilus. Cu blagoslovenia dreptului şi mult pătimitorului arhiepiscop Averchie, care şi el avusese intenţia de a edita această carte, am scos de sub tipar cel de-al doilea volum al cărţii La malul apei lui Dumnezeu. În capitolul VIII se afla „Marea Taină de la Diveevo". Această primă carte editată în limba rusă de către Frăţia noastră în scurt timp a ajuns în Rusia, devenind cunoscută şi acolo. în afara graniţelor puţini au fost cei mişcaţi sau tulburaţi de această taină. Totuşi după ce noi am tipărit-o în revista noastră „Orthodox Word", în traducerea părintelui Serafim (Rose), s-a simţit un impuls către cele duhovniceşti şi în mediul tinerilor americani, care începuseră să treacă la Ortodoxie într-un ritm tot mai rapid. Sfântul Serafim a devenit pentru ei o căpetenie, călăuzindu-i către pocăinţa universală.

Nu ne este dat nouă a judeca despre însemnătatea acestei taine. Tainele lui Dumnezeu se descoperă pe măsura creşterii duhovniceşti a personalităţii individuale a fiecărui om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Actuala mişcare sau mutaţie din Rusia are o semnificaţie apocaliptică. Negrăite sînt tainele lui Dumnezeu. Dar acea răutate mondială ce se înmulţeşte, ameninţând în prezent să potopească rămăşiţa credincioşilor, poate fi risipită într-o clipeală, ca şi o furtună, de suflarea gurii lui.

Dumnezeu, dacă cei ce cred în El mai au simţul pocăinţei şi nădejdea întraripată în milostivirea Sa faţă de poporul Său ales, noul Israel, umilul poporal seminţiei pravoslavnice.

Egumenul Gherman (Podmoşenski)Prefaţă la Marea Taină de la Diveevo,„Russki Palomnic", nr. 2, 1990

Primul arest.Eliberarea din închisoarea de la Kiev: August sau începutul lui septembrie 1923. Capela

casnică de la Irpeni„În august sau la începutul lui septembrie 1923, făceam demersuri pentru eliberarea părintelui Dimitri

Ivanov, duhovnicul mănăstirii de călugăriţe Pokrovski. Au fost strânse iscălituri sub cererea de eliberare. După un timp oarecare ni s-a comunicat că părintele Dimitri va fi eliberat pe cauţiune. Şi iată că m-am dus să-I întâmpin la porţile închisorii. în scurt timp au ieşit părintele Dimitri şi S. A. Nilus. Nilus ni s-a părut un intelectual modest, smerit, slab şi cu aspect de om istovit. Semăna cu portretele lui Vladimir Soloviov. Nilus povestea că „Protocoalele..." i-au fost aduse de studenţi. A existat un lanţ întreg până când au ajuns la Nilus. înainte de a fi arestat, un ziar kievean scria că a fost arestat Serghei Nilus, autorul romanului ieftin (bulevardier) „Protocoalele înţelepţilor Sionului". Familia Nilus sa mutat la o vilă din Irpeni. Tot aici a fost amenajată o biserică - prestolul era pliant. Părintele Dimitri slujea după tipicul de la Optina. La slujbe deseori veneau egumena Sofia (Grineva) şi alte călugăriţe. Membrii familiei Nilus erau foarte bisericoşi. Ce slujbe se făceau! Cum se rugau oamenii! A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea".

Din amintirile Valentinei Nicolaevna lasnopolskaia notate de alcătuitor la data de 6 februarie şi 16 martie, 1990.

„...Matuşka Sofia şi-a achiziţionat o dacha în împrejurimile Kievului, în localitatea de vilegiatură Irpeni. Acolo a fost amenajată o bisericuţă. împreună cu ea se aflau surorile rămase în oraş şi părintele Dimitri Ivanov. (...) Vila, aflată acum în posesia d-nei Babenko, fusese proprietatea unui magnat polonez^ Pereţii erau acoperiţi cu goblenuri. în sală atârna pe tot peretele un portret uriaş al preacuviosului Serafim, rugându-se pe piatră. Tot aici se afla o icoană minunată a Maicii Domnului şi se înălţa un crucifix. Sala avea înfăţişare de salon, noaptea, însă, pe la orele 3, sala se transforma în biserică. Cânta un cor melodios de călugăriţe. Ele locuiau pe la case particulare, iar noaptea se adunau la slujbă. În aceeaşi vilă locuia părintele Dimitri cu familia sa".

El. Konţevici Schiegumena Sofia... Forestville, 1976

La închisoarea din oraşul Priluki: 18 august 1924-septembrie 1924

În scrisoarea din 25 august Elena Aleksandrovna îi scrie surorii sale M.A. Goncearova: „Cu o săptămână în urmă soţul a fost arestat. Fără nici un motiv, nu era amestecat în nimic. Dintr-o dată au venit de la Priluki şi l-au luat. Am plecat şi eu împreună cu el.

De la gară am mers împreună. De atunci stă la închisoare, fără nici un interogatoriu, nimic. Din ce cauză, nimeni nu spune nimic... îl văd aproape în fiecare zi. Se spune că va fi trimis la Kiev. Voi pleca şi eu. Am vândut tot, ca să strâng ceva bani.

Nădăjduim tot timpul că Domnul şi împărăteasa Cerului şi sfinţii cuvioşi îl vor izbăvi şi-i vor da drumul. Ca-ntotdeauna e calm şi bine dispus. Spune că toţi se poartă bine cu el. Am văzut şi eu acest lucru în momentul întâlnirilor. Locţiitorul directorului l-a luat în salonul său şi i-a cedat patul şi perna lui. Soţul a găsit acolo doi cunoscuţi de la Linoviţa şi afirmă că toţi cei din închisoare sînt nişte îngeraşi. Unicul lucru ce-l mâhneşte -despărţirea de mine. Noi niciodată nu ne-am despărţit. (...) Toată lumea îi trimite câte ceva, chiar şi oameni necunoscuţi, iar prietenii ne-au copleşit cu de toate, aşa că are ce împărţi la toţi. Peste drum de închisoare se află metocul unei mănăstiri de călugări, unde vieţuiesc patru ieromonahi, dintre care trei ne sînt cunoscuţi - şi o călugăriţă - şi ea de-a noastră. Şi-a asumat sarcina să ducă pachetele, când eu nu pot. Acuma toţi merg la ea. Am înnoptat la ei. Am stat la priveghere şi la liturghie cu acatistul Maicii Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor". Am citit şi ceasurile. Toată lumea e bună cu mine şi sînt primită din toată inima. La ectenii se roagă pentru Serghie robitul.

La malul apei lui Dumnezeu, voi 2. Prefaţă, p. 32 - 33

La închisoarea din Kiev:jumătatea lunii septembrie 1924 - februarie 1925.A treia arestare şi plecarea la Moscova

„La 17 septembrie 1924, Elena Aleksandrovna scrie din Kiev: «S. a fost adus aici unde condiţiile sînt mai aspre şi încă n-am reuşit să-l văd. în fiecare zi îi duc câte ceva de mâncare, pot să-i trimit un bileţel la care primesc răspuns că a primit totul, este sănătos şi mă sărută. Asta mă consolează nespus: să-i văd scrisul. Am depus cerere la procuror, cerând eliberarea pe motiv de vârstă, boală de inimă şi a bunelor recomandări din partea autorităţilor locale. Mi s-a promis că voi primi răspuns miercuri».

Nilus s-a aflat la închisoarea din Kiev cinci luni. Elena Aleksandrovna scrie că «boala lui s-a dovedit a fi mai periculoasă şi mai gravă decât presupuneam, şi doar nerăutatea şi răbdarea au biruit în cele din urmă, iar de răbdat a trebuit să rabde multe».

În februarie 1925, Nilus a fost eliberat. La 21 septembrie 1925, familia Nilus se mai afla încă la Kiev. în scurt timp a avut loc a treia arestare , după care Serghei Aleksandrovici a fost trimis la Moscova.

„Ulterior a povestit că fusese arestat la Kiev şi mult timp s-a aflat într-o închisoare foarte severă, denumită „sac de piatră". Povestea cum procurorul din Kiev îl ameninţa cu execuţia pentru că Serghei Aleksandrovici a contribuit la expedierea cărţii sale „Cele măreţe în cele mici" peste hotare, unde a fost tradusă în alte limbi străine.

Serghei Aleksandrovici îi răspundea că nu este răspunzător nici de traducerea cărţii, nici de trimiterea ei peste hotare. El nu numai că nu a participat la această acţiune, dar nici n-a ştiut de ea. «În afară de asta - i-a spus Serghei Aleksandrovici procurorului - dacă mă veţi împuşca, prin aceasta veţi confirma veridicitatea celor scrise în carte». «Tocmai asta-i problema!» - a zbierat procurorul, izbind cu pumnul în masă.

În cele din urmă, Serghei Aleksandrovici a fost eliberat şi recunoscut ca fiind „bolnav la pat", sau poate că s-au temut să-i aplice măsuri mai drastice, întrucât cartea lui devenise-cunoscută peste graniţă şi Serghei Aleksandrovici afirma că primise chiar un colet de la Ford (după cum se ştie, magnatul american se angajase încă de pe atunci în lupta contra ocultei mondiale evreieşti).

Dar acest „bolnav la pat" începu să fie surghiunit dintr-un loc în altul, astfel fiind lipsit de orice tihnă sufletească".

M.B. Orlova - Smirnova. Nilus la Kruteţ.

La Moscova, închisoarea de fa Lubianka:Septembrie 1925 -februarie 1926.Traiul la Moscova: februarie - 6 aprilie 1926.L.A. Orlova îi invită pe S. A. Nilusla părintele Vasili Smirnov din Kruteţ

În scrisoarea de la Moscova, din 21 octombrie, Elena Aleksandrovna scrie: „Aici am găsit îndată în ce aşezământ fusese mutat băiatul meu şi pot de-acum să-i transmit lenjeria şi darurile, deşi zile de primire nu există. Aşa-i de la început. în privinţa examenelor nu se ştie încă nimic. Umblu pe la autorităţile stabilimentului de învăţământ, ca să aflu ceva, dar fără nici un rezultat". Pe data de 19 noiembrie Elena Aleksandrovna l-a întâlnit pe Vladimir Karlovici Sabler, de care întâlnire s-a bucurat mult. Abia în scrisoarea din 26 februarie 1926, Elena Aleksandrovna comunică, în sfârşit, despre eliberarea soţului.

Referitor la şederea lui Nilus în închisoarea de la Lubianka ne-au parvenit ştiri, în primul rând, de la o cetăteancă, care a vizitat URSS şi s-a întors în USA speriată de moarte în urma celor văzute acolo. în al doilea rând, de la personalul diplomatic venit în USA după război. Şederea lui Serghei Aleksandrovici la închisoare fusese deosebit de anevoioasă. A stat închis într-o hrubă în care nu se putea respira. în semn de protest, el a declarat greva foamei. Autorităţile, din considerente ştiute numai de ele, nu intenţionau să-l împuşte, preferând ca el să moară de moarte naturală. în cele din urmă a fost luată hotărârea de a fi eliberat. Elena Aleksandrovna l-a aşteptat până noaptea târziu cu şuba în braţe, însă nu i-au dat drumul. Abia pe la miezul nopţii l-au lăsat să plece. Serghei Aleksandrovici a cerut permis de trecere în scris, l-au dat şi a ieşit în stradă. însă, după cum se ştie, pe acoperiş erau postaţi mitraliorii şi poate că ar fi fost asasinat, dacă mergea de-a lungul zidurilor închisorii. în acest moment tocmai trecea un birjar. „Frăţioare! - l-a strigat Nilus. -Du-mă vreo două cartiere mai încolo, de-abia am ieşit din închisoare, n-am bani". Birjarul l-a luat şi l-a dus fără plată până la locuinţa unde stătea Elena Aleksandrovna. Deşi a mers fără şubă, Serghei Aleksandrovici n-a răcit.

La început, Elena Aleksandrovna scria de la Moscova că nu li se permite să părăsească oraşul. Erau nevoiţi să locuiască separat. Se vizitau reciproc, călătorind cu tramvaiul. Pe urmă s-au mutat la cineva, locuind în sufragerie, împreună cu toţi oaspeţii lor şi ai stăpânilor. Scările erau fără balustradă şi atât de alunecoase, încât Serghei Aleksandrovici a căzut şi s-a lovit la o mână. Şi Elena Aleksandrovici şi-a rupt mâna când a mers în vizită la soră-sa, egumena Sofia. Toate acestea din cauza lunecuşului. în sfârşit, în scrisoarea din 6 aprilie 1926, Elena Aleksandrovna, scrie: „Astăzi vom pleca mai departe. „Medicii" i-au permis „fetiţei" să plece încotro va dori, numai să nu rămână aici. Am ales orăşelul Kroleveţ, gubernia Cernigov, unde ne-a chemat un bun prieten al protoiereului I.B. Aici, la Moscova, lăsăm un şir de prieteni, oameni minunaţi, care au mângâiat-o atât de mult pe «fetiţa bolnavă», cât a bolit şi de asemenea, slavă Domnului, când s-a făcut bine."

La malul apei lui Dumnezeu, voi. 2. p. 34 - 36

„În 1926, când am născut primul copil, locuiam în orăşelul Kruteţ, la părinţii mei, şi deoarece eram o mămică tânără şi neexperimentată, aveam nevoie de ajutorul mamei mele. Era în ianuarie 1926.

În curând tatăl meu a trebuit să meargă în oraşul Aleksandrov cu treburi. întorcându-se seara din călătorie, el a povestit emoţionat că l-a întâlnit la Aleksandrov pe bunul său cunoscut, preotul din satul Velehovo. Preotul acesta, pe nume părintele Mihail, povestea că mai zilele trecute, mergând spre casă, a găsit pe treptele pridvorului doi bătrânei, soţ şi soţie, care-l aşteptau.

Bătrâneii i s-au recomandat şi părintele Mihail a rămas uimit auzind că este scriitorul Nilus cu soţia. Numele lui era destul de cunoscut.

Serghei Aleksandrovici i-a explicat părintelui Mihail că este exilat «minus 6» şi se află în căutare de adăpost. Exilaţii «minus 6» nu aveau dreptul să locuiască în cele şase oraşe principale din URSS.

Nişte cunoscuţi din Moscova i-au trimis la Velehovo, la alţi prieteni de-ai lor. însă aceşti oameni s-au temut să-i găzduiască pe soţii Nilus şi s-au decis să-i trimită la părintele Mihail, ştiind că locuieşte singur într-o casă mare şi gândindu-se că nu se va teme să-i primească.

«Dar şi eu m-am temut» - a zis părintele Mihail. La întrebarea tatălui meu unde se află acum aceşti bătrâni sărmani, părintele Mihail i-a răspuns că au plecat înapoi la Moscova.

E greu să ne închipuim ce-au pătimit Serghei Aleksandrovici şi Elena Aleksandrovna, aşteptându-l în frig pe părintele Mihail şi cum s-au simţit auzind refuzul său! Ei însă, niciodată, nici cu un cuvinţel, nu şi-au amintit de acest lucru, primind ca întotdeauna fără cârtire şi această încercare.

Povestindu-ne nouă această întâmplare, tata a zis: «Eu nu m-aş fi temut».Despre toate cele auzite am scris imediat soţului, ce-i drept în termeni evazivi: «Persoana pe care tu

o stimezi atât de mult şi ai fi dorit s-o întâlneşti, a trecut prin Aleksandrov».Peste două zile a venit soţul şi după ce i-am povestit totul, a plecat urgent la Velehovo - la 28 verste

depărtare - ca să afle adresa unde se opriseră şi să-i aducă la noi. Dar s-a dovedit că întârziase şi chiar în ajunul sosirii sale ei plecaseră la Cernigov, unde s-au aflat nişte oameni care şă-i primească. Soţul meu a scris imediat la Cernigov despre hotărârea tatălui meu de a-i primi în casa lui şi în scurt timp a primit răspuns de la Serghei Aleksandrovici, în care îi mulţumea pentru invitaţie şi promitea să se folosească de ea de îndată ce se va ivi posibilitatea.

M.B. Orlova - Smirnova. Nilus la Kruteţ

Oraşele Kroleveţ şi Nejin.Traiul în oraşul Cernigov la contesa Olga Komarovskaia: începutul lui aprilie 1926 - mai 1928.O nouă arestare şi închisoarea (posibil, la Kiev)10 - 12 aprilie - 6 mai 1927

Sosind la Kroleveţ, soţii Nilus au aflat că trebuie să se prezinte la NKVD - ui din Cernigov. Pe cale au poposit timp de 16 ore la Nejin. Intrând în biserica de acolo, au făcut cunoştinţă cu protoiereul local - parohul bisericii, care i-a chemat la el acasă şi Ie-a dat o scrisoare către copiii săi din Cernigov. Aceşti copii s-au dovedit a fi nişte persoane binevoitoare, care i-au primit ca pe cele mai apropiate rude ale lor. S-a aflat că fratele lor, un tânăr preot, mai demult încă, la Kiev fiind, i-a invitat pe soţii Nilus să locuiască la dânsul, dar ei pierduseră adresa. Locuia în vecinătate, la 12 verste.

La Nejin familia Nilus a făcut cunoştinţă cu trei surori vârstnice, care i-au chemat să locuiască la ele. Aceste surori într-atât de mult le plăcuseră, încât soţii Nilus începură să se gândească dacă n-ar fi mai bine să stea la Nejin. în cele din urmă s-au decis să rămână la Cernigov din pricina altitudinii sale şi a aerului binefăcător, lucrul cel mai important, şi acolo se afla mănăstirea Sfintei Treimi cu minunatele sale slujbe. Ajungând la Cernigov, s-au dus dimineaţa la liturghie şi acolo au întâlnit o domnişoară, care pe timpuri îi chemase să locuiască la ea. Se numea Olga, avea 34 de ani şi stătea cu tatăl ei de 84 de ani. Olga şi-a reînnoit invitaţia şi soţii Nilus s-au mutat la ea bucuroşi. Elena

Aleksandrovna scrie: „Când am văzut-o pentru prima oară, m-am gândit: «Ce drăguţă e!» Aşa şi era. Olga i-a cazat pe Niluşi într-o cameră spaţioasă, frumos mobilată.... „în săptămâna Patimilor, -continuă Elena Aleksandrovna - aproape tot timpul ni l-am petrecut la biserică, desfătându-ne cu slujbele mănăstireşti, deşi prelungite, însă nu cniar atât de obositoare. Aceasta era singura biserică pravoslavnică care mai rămăsese şi de aceea în ea se adunau toţi credincioşii din oraş. între ei domnea o unitate deosebită şi o mare dragoste. Unii dintre ei ne-au primit şi pe noi în această legătură de dragoste, aşa că în timpul sfintelor Sărbători i-am vizitat ba pe unii, ba pe alţii, cunoscând mai multe familii foarte cumsecade, care şi pe copiii lor îi crescuseră în duhul adevărului şi al dreptăţii... Arhimandritul cel bun a fost arestat înainte de Săptămâna Patimilor. Bine că am reuşit să-1 vedem. Mare mâhnire ne-a pricinuit tuturor."

Elena Aleksandrovna descrie cu entuziasm frumuseţea noului lor loc de şedere: «Casa noastră se află pe o colină, iar la poalele ei se revarsă râul Desna, aşa încât se aseamănă cu un lac având o insulă pe mijloc, cu căsuţe încă locuite, întrucât seara se văd luminiţe pe la ferestre. De cealaltă parte începe pădurea de conifere. Pomii fructiferi sînt în floare, iar apa a început să scadă, în lumiha lunii şi la apusul soarelui peisajul e magnific».

Familia Nilus a locuit la Cernigov aproape doi ani. Elena Aleksandrovna scrie pe data de 17 martie 1927 către E.N. Jablonskaia: „Probabil ai aflat despre noi că Domnul ne-a dat să trăim o viaţă liniştită şi paşnică împreună cu dragii şi bunii noştri prieteni, cu care convieţuim în tihnă. Stăpâna casei, Olea şi cu prietena ei, Xenia, ne înconjoară cu atâta solicitudine şi dragoste, încât au devenit ca nişte copii ai noştri". Acelaşi lucru îl scrie şi Serghei Aleksandrovici în scrisoarea din 24 februarie 1928: „Despre faptul cum şi cu cine locuim, ştii de-acum din scrisorile anterioare. Olea, cea care ne-a găzduit, este un înger de la Dumnezeu şi ne este ca şi fiică. Pe noi, bătrânii, ne îngrijesc la modul ideal, cu dragoste şi gingăşie. Dar cu ce mijloace de trai şi cum ne descurcăm, numai Dumnezeu ştie. Ce va fi cu noi - la asta nu ne gândim: «pre noi înşine, şi unul pre altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.»

Dar vai! în intervalul dintre aceste două scrisori viaţa lor liniştită a fost întreruptă. într-o carte poştală din data de 9 mai 1927, cu ştampila „Kiev", şi adresată aceleiaşi E.N. Jablonskaia, Elena Aleksandrovna scrie: „Serioja nu era acasă, când a sosit scrisoarea ta: iarăşi am retrăit o perioadă grea de despărţire, de data asta numai trei săptămâni şi jumătate. De la data de 6 mai se află acasă. Totuşi această «călătorie» a dăunat mult sănătăţii sale, şi nici cu mâna n-o duce prea bine: gâfâie, picioarele îi sînt umflate. Doctorul i-a prescris să stea la pat o săptămână, cu lactate. Dă, Doamne, să-i ajute!"

La malul apei lui Dumnezeu vol. 2, Prefaţă.

Soţii Nilus la Krutet:Sfârşitul lui aprilie sau începutul iui mai 1928. Moartea lui Serghei Aleksandrovici Nilus: 1/14

ianuarie 1929„În scrisoarea din 14 mai 1928, Elena Aleksandrovna scrie iarăşi către Jablonskaia: «îţi scriu din noul

nostru loc de şedere. Din Cernigov am fost rugaţi să ieşim, din fericire, cu posibilitatea alegerii, dar în afara Ucrainei, aşa că m-am folosit de o invitaţie mai veche a unui prieten moscovit de a ne muta la ginerele lui, care este preot, la trei ore şi jumătate de mers cu trenul de Moscova şi la trei verste de Aleksandrov, gubernia Vladimir - în satul Kruteţ. E vorba de istorica Slobozie - Aleksandrov, unde s-a retras Ivan cel Groaznic.

Oamenii de pe aici sînt foarte de treabă, localitatea e pitorească, cu lanuri, câmpii, coline, biserica e aproape, preotul face parte din cei drepţi. Binefăcătorii din Moscova şi-au asumat întreaga răspundere în ce priveşte subzistenţa noastră şi vieţuim fără nici o grijă pentru ziua de mâine.

Şi totuşi din mai multe motive ne-a fost greu să părăsim Cernigovul unde ne simţeam atât de bine. Olea a stat o vreme cu noi, ne-a ajutat cu de toate, însă a trebuit să se întoarcă la Cernigov,

Serghei Aleksandrovici în ultimul timp, la Cernigov se simţea foarte bolnav, şi nici aici nu ne putem lăuda că o duce mai bine, deşi totuşi se mişcă, iese la plimbare. Am început să-i administrăm iod, şi cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduim să se întremeze."

Dar vai! Serghei Aleksandrovici nu s-a mai întremat! Vara anului 1928 a fost ultima vară din viaţa lui. Nu-i mai rămăseseră de trăit decât câteva luni. în scrisoarea din 29 iunie 1928 el îi scrie E.N. Jablonskaia: „lată că a treia lună a trecut de când locuim în acest loc. Se vede că asta-i voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte: să nu ne reţinem prea mult în acelaşi loc, ca să reuşim, să cutreierăm cât mai multe cetăţi ale Israelului (Mt. 10, 23) în aşteptarea apropiatei Veniri a Fiului Omului. Tu vieţuieşti în tihnă, răbdând în mijlocul familiei, într-un mediu atât de asemănător celui de odinioară, încât nici prin cap, nici prin inimă nu-ţi trec gândurile şi presimţirile asemănătoare celor ce tulbură sufletele noastre. Mai cu seamă cele trăite până acum încă sînt retrăite de noi, iată de ce ţinem urechiuşele noastre ciulite, chiar dacă nu auzim cum creşte iarba, totuşi auzim mai mult decât aude marea majoritate a «efemeridelor», ce trăiesc cu ziua de azi şi la cele viitoare nu se gândesc. între timp, viitorul nu promite nimic bun: cât ne costă oare ruina şi dezorganizarea Bisericii şi la noi şi în Biserica noastră pravoslavnică din afara frontierelor? La voi -schisma dintre Antonie şi Evloghie... La noi - Serghie, Mihail şi alţii. Sărmanul suflet pravoslavnic nici nu are unde să-şi plece capul... Ştiind situaţia Vlădicăi T. (arhiepiscopul Teofan al Poltavei), după cum mi s-a scris, sînt mâhnit până-n adâncul sufletului. Nimeni nu-şi bate capul! Ce fac M. A. şi M.E.?! Recunosc că sînt extrem de nedumerit şi toate acestea mă fac să bănuiesc că acolo, la voi, nu toate sînt în ordine pe culmile duhovniceşti". Serghei Aleksandrovici şi Elena Aleksandrovna nutreau o adâncă consideraţie faţă de Vlădica Teofan) care era un adevărat nevoitor şi ascet „din altă lume", un mare închinător şi om al rugăciunii, în acelaşi timp fiind unul dintre cei mai instruiţi oameni ai Bisericii Ortodoxe şi un cunoscător desăvârşit al literaturii patristice. Nilus observa receptivitatea deosebită a credincioşilor care vietuiau în iadul sovietic atât faţă de păstorii lor duhovniceşti, cât şi între ei înşişi, simţind că la noi, în emigraţie, nu se află nici urmă din sfânta jertfelnicie ce domneşte „acolo".

La malul apei lui Dumnezeu. Prefaţă

„Serghei Aleksandrovici a fost expediat din Cernigov din pricina popularităţii şi autorităţii sale crescânde. El i-a scris soţului meu, întrebând dacă împrejurările şi decizia tatălui meu nu se schimbaseră. Primind de la soţul meu confirmarea deciziei sale, la sfârşitul lui aprilie 1928, el a sosit la Kruteţ, la tatăl meu.

Soţul meu a plecat şi el la Kruteţ la scurt timp după venirea lor, deoarece îşi dorea să-l cunoască cât mai repede pe Serghei Aleksandrovici.

În martie născusem al doilea copil, aşa că nu am reuşit să plec la Aleksandrov decât la sfârşitul lunii mai. într-o zi rece şi vântoasă de mai am ajuns la Aleksandrov. La gară mă aştepta tata cu trăsura trasă de bunul şi blândul nostru căluţ. Drumul de la Aleksandrov a durat cam o oră. Era frig şi mereu îl înfofoleam pe micuţul meu, de teamă oă nu răcească. Când ne-am apropiat de casă, m-am mirat văzându-i pe Serghei Aleksandrovici şi pe Elena Aleksandrovna, care mă aşteptau în frig, şezând pe bancă, lângă casă.

Serghei Aleksandrovici era îmbrăcat într-un palton negru, pe cap purta o beretă neagră, împletită şi se sprijinea într-un baston solid, pe care-l ţinea în faţă. Iar Elena Aleksandrovna îngheţase rău de tot la faţă şi era vânătă de frig, întrucât pe cap purta o şepcuţă mică, pusă pe vârful capului ca în vechime. Stătea însă foarte dreaptă şi ţinea capul sus. Pesemne că asta se datora educaţiei sale aristocratice.

Serghei Aleksandrovici arăta ca un desăvârşit patriarh biblic cu chipul său luminos şi cu barba sa mare, albă. Avea o privire binevoitoare şi cercetătoare, de parcă ar fi vrut dintr-odată să pătrundă în interiorul omului şi să vadă îndată ce reprezintă acest om, cu ce trăieşte şi cum gândeşte. La început Elena Aleksandrovna nu mi s-a părut prea atrăgătoare la chip, însă când s-a apropiat şi mi-a vorbit, faţa ei s-a luminat de atâta bunătate, încât mi-a dispărut orice gând asupra frumuseţii sale şi după aceea mi se părea tot timpul că e minunată.

Ambii m-au salutat cu foarte multă blândeţe şi în continuare s-au purtat cu aceeaşi neschimbată bunătate ca, de altminteri, şi faţă de toţi ceilalţi. Am locuit la părinţii mei până toamna târziu şi această vară a rămas în amintirea mea ca o duminică nesfârşită: atât de multă lumină aducea în casa noastră prezenţa lui Serghei Aleksandrovici şi a Elenei Aleksandrovna.

Cândva, cu vreo cinci ani înainte de a-l fi cunoscut pe Serghei Aleksandrovici, m-am întâlnit cu două persoane ce-l cunoscuseră îndeaproape pe părintele Pavel Florenski. într-una din convorbiri cineva a pomenit de Nilus, iar ele au spus că părintele Pavel a remarcat despre dânsul: «Mie însă mi se pare prea bisericos». Probabil, Serghei Aleksandrovici apăruse în închipuirea părintelui Pavel ca un bătrânel simandicos şi dulceag. Dar nu era adevărat. Nimic dulceag nu găseai nici la Serghei Aleksandrovici, nici la Elena Aleksandrovna. La înfăţişare Serghei Aleksandrovici arăta ca un bogatîr uriaş şi puternic, lat în umeri, frumos la faţă, cu ochii căprui şi expresivi, cu o privire deschisă şi blândă. Era un om plin de viaţă. împreună cu soţia organizau uneori concerte, Serghei Aleksandrovici posedând o voce minunată de bariton. Deseori interpretau şi imne bisericeşti: ţin minte minunatul «Lăudaţi numele Domnului», «Heruvicul» - niciodată nu mai auzisem astfel de motiv. Uneori Nilus cânta la pianină: improviza sau interpreta valsuri şi piese de Chopin. Uneori cântau în duet cântece vechi ruseşti, romanţe vechi, cântece ucrainene.

Şi lăuntric era un uriaş al duhului, stând cu tărie pe piatra credinţei, încât nici prigoana, nici lipsurile, nici clevetirile nu reuşeau să-i clatine credinţa şi dragostea sa pentru Dumnezeu. Odată ce şi-a ales calea, el mergea înainte, fără să mai privească înapoi. Asemenea lui era şi Elena Aleksandrovna. Ambii se iubeau cu credincioşie şi abnegaţie, tot timpul erau împreună, fiind în acelaşi cuget. Erau ca nişte asceţi, suportând cu bucurie chiar, şi fără să cârtească, toate persecuţiile, lipsurile şi necazurile vieţii.

Erau postitori sârguincioşi, însă şi ascetismul lor şi postul erau, după cuvântul evanghelic «cu faţa spălată şi cu capul uns cu miruri.»

Mergeau la toate slujbele săvârşite în biserica noastră. Se mărturiseau şi se împărtăşeau foarte des. Ambii cântau la strană. Elena Aleksandrovna avea o bună pregătire.

Semănau cu creştinii vremurilor apostolice, şi toată Evanghelia le era atât de apropiată, de parcă ar fi trăit în acele vremuri şi ar fi fost martorii acelor evenimente. De asemenea, şi prin comportamentul lor iubitor faţă de oameni, erau apropiaţi primilor creştini.

Întreaga lor viaţă era ca o stare în faţa lui Dumnezeu, iar fiece pas ai lor era prezentat judecăţii Lui. Nici un fel de socoteli şi raţionamente pământeşti nu erau luate în consideraţie, fiindcă îşi predaseră toată viaţa lor voii lui Dumnezeu, lată de ce aveau o înrâurire atât de pronunţată asupra celor dimprejur şi puteau să trezească în oameni sentimente mai bune.

Ţin minte, la o sărbătoare, împreună cu toată familia serveam ceaiul pe verandă, acasă la noi. în faţa cerdacului trecea pe drum un ţăran destul de băut. Uitându-se spre ferestrele noastre, el începu să strige ceva injurios la adresa «pochilor». în acea zi cu noi se afla şi soţul meu, care s-a ridicat indignat, intenţionând să-l certe binişor pe obraznicul chefliu. Serghei Aieksandrovici, însă, l-a oprit spunându-i că el singur va discuta cu acesta.

Ieşind pe scări, l-a chemat pe trecător şi a început să-i spună ceva. Noi ne făceam griji ca nu cumva Serghei Aieksandrovici să audă ceva urât la adresa sa. Dar, spre mirarea noastră, după cuvintele lui Serghei Aieksandrovici ţăranul a izbucnit în plâns şi a început să-şi facă semnul crucii. Serghei Aieksandrovici ne-a rugat să aducem apă. Noi am adus căuşul cu apă, trecătorul a băut şi făcându-şi cruce, plângând şi mulţumindu-i nu se ştie pentru ce lui Serghei Aieksandrovici, s-a dus în drumul lui.

lată încă un caz care l-a surprins pe soţul meu. într-o zi Serghei Aieksandrovici l-a luat pe soţul meu la o plimbare după ceaiul de dimineaţă. în acea zi se vedea că se simte mai bine.

Mergeau pe drumul ce trecea pe lângă parcul fostului domeniu moşieresc. Parcul fusese îngrădit cu un gard de scânduri, pe alocuri spart. în întâmpinarea lor s-a arătat o căruţă cu doi căruţaşi, un om mai în vârstă şi un băietan. Soţul meu, temându-se să nu audă iarăşi vreo insultă, i-a propus lui Serghei Aieksandrovici să treacă prin spărtura din gard şi să meargă prin parc, de cealaltă parte a gardului, ca să evite vreo ciocnire.

«Liovuşka, nu-i bine să ne temem de oameni, să mergem înainte» - a zis Serghei Aieksandrovici. Şi iată că aud\ cum cel vârstnic îi spune băietanului: «Uite, uite, parcă-i părintele Serafim înaintea noastră» - arătând spre Serghei Aieksandrovici. Şi asta în locul sudălmilor prezise de soţul meu! Amândoi s-au întors acasă cu lacrimi în ochi, îndeosebi Serghei Aieksandrovici, care era un mare admirator al preacuviosului Serafim. Serghei Aleksandrovici şi Elena Aleksandrovna ocupau în casa noastră o cămăruţă mică, fostul cabinet al tatălui meu. Fiecare zi decurgea după o rânduială bine stabilită. Serghei Aleksandrovici se trezea dis-de-dimineaţă, pe la orele 4, făcându-şi pravila.

Apoi, pe la orele 7 se trezea Elena Aleksandrovna şi citeau împreună rugăciunile dimineţii. După aceea, pe la orele 8, mergeau la plimbare până la micul dejun.

Serghei Aleksandrovici era foarte bolnav. Aresturile repetate, pribegiile dintr-o parte în alta l-au îmbolnăvit de inimă. Ţin minte cum i-a zis odată bunicului meu: „Ah, părinte diacon, sînt ca un măr viermănos:

în aparenţă totul pare bun, iar înlăuntru nimic nu-i sănătos".Realmente, arăta ca un bogatîr, dar inima îi era bolnavă rău.Plimbarea lor se prelungea cam o oră, şi către dejunul comun ei se întorceau aducând câte un

buchet de floricele. Prin locurile noastre creşteau o sumedenie de flori. Elena Aleksandrovna în timpul plimbărilor aduna ba unele, ba altele - a numărat cam la vreo 85 de specii. Le plăcea mult să se desfăteze de frumuseţea naturii. îmi amintesc cum odată Serghei Aleksandrovici l-a chemat pe soţul meu să vină să vadă norii cât erau de expresivi.

Tot ce pregătea maică-mea de mâncare era pe placul lor, şi cele mai simple bucate erau gustate cu atâta solemnitate de parcă ar fi asistat la un ospăţ împărătesc.

După dejun toată lumea se apuca de treabă. Cei mari în frunte cu tata se ocupau cu gospodăria. Serghei Aleksandrovici după dejun se retrăgea în camera sa şi lucra. El împrumuta din biblioteca bisericii «Buletinul bisericesc» şi spicuia în caietul său tot ce găsea mai însemnat, continuând să caute «cele măreţe în cele mici». Elena Aleksandrovna majoritatea timpului şi-o petrecea în preajma lui, dar uneori ieşea în încăperile comune şi se ocupa de copii. Ea le cânta felurite cântecele duioase, le spunea poveşti sau le inventa jocuri distractive. Copii o ascultau totdeauna cu răsuflarea oprită.

Şi pentru cei vârstnici Elena Aleksandrovna avea ce povesti, împreună cu Serghei Aleksandrovici locuiseră câţiva ani la Optina, fuseseră în comuniune cu stareţii de la Optina şi ne povestea multe despre ei.

Aşa că noi în fiecare zi căpătăm ceva de învăţătură din relaţiile cu Serghei Aleksandrovici şi cu Elena Aleksandrovna. Seara uneori Serghei Aleksandrovici ne chema la el în cameră să ne citească din înscrisurile făcute peste zi. Alteori ne citea din Minee vieţile sfinţilor care urmau a fi prăznuiţi a doua zi. Se întâmpla să citim împreună rugăciunile de seară, pe care le încheia totdeauna cu o rugăciune către Maica Domnului:

„Împărăteasa mea preabună, Nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu...".Toţi, care-i vedeau pe Serghei Aleksandrovici şi pe Elena Aleksandrovna în biserică, îndată începeau

să le arate simpatie şi deosebită stimă. Serghei Aleksandrovici însă, nu intra cu nimeni în conversaţie, temându-se probabil să nu-i dăuneze tatălui meu. Cu toate acestea, în septembrie, chiar în ajunul înălţării Sfintei Cruci, la noi s-a făcut percheziţie!

Ca printr-o minune am reuşit să salvez caietele cu notiţe ale lui Serghei Aleksandrovici. Ca din întâmplare, în acea zi după prânz plănuisem să spăl nişte albituri, deoarece ziua era deosebit de caldă. M-am dus la bucătărie, de la al cărei geam se vedea tot ce se petrece pe terasă. Maică-mea strângea vesela. Deodată văd că intră nişte indivizi în formă militară şi cu ei doi ţărani din vecinătate - martorii. Am zărit chipul speriat al maică-mii şi imediat mi-a trecut prin minte gândul despre caietele lui Serghei Aleksandrovici. Mă reped prin coridor drept în camera lui Serghei Aleksandrovici şi iau toate caietele de la el. Şi dânsul auzise ce se petrecea, fiindcă geamul de la camera lor dădea spre terasă.

Am reuşit să ajung în camera mea şi să învelesc caietele în nişte cearşafuri. Mă îndrept spre bucătărie şi aud din coridor cuvintele: „Toată lumea să rămână pe loc". Eu însă merg înainte spre bucătărie. Atunci unul dintre militari se apropie, trage de-un colţ al legăturii de cearşafuri şi întreabă: «Ce duceţi aici?» Smucesc din mâinile lui cearşafurile şi-i zic: «Rufe murdare, nu vedeţi că spăl?» El merge după mine şi, sub ochii lui, arunc legătura în grămada de rufe pregătită pentru spălat, gândindu-mă cu groază că acuşi va descoperi totul.

Slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic. Mi s-a spus numai să încetez cu spălatul.Percheziţia a început din camera lui Serghei Aleksandrovici şi a continuat cu celelalte. în casa

noastră se găseau o mulţime de cărţi, se păstraseră scrisori de la rude, prieteni. Totul a fost citit cu atenţie şi astfel percheziţia a durat toată ziua, până-n seară.

Am trăit o zi grea, deşi totul s-a terminat cu bine. După acest eveniment atacurile de cord ale lui Serghei Aleksandrovici s-au înteţit, pesemne din pricina celor retrăite atunci. Serghei Aleksandrovici se simţea vinovat înaintea tatălui meu, cu toate că tatăl meu se străduia să-l convingă de faptul că nu-l învinuieşte cu nimic...

În curând după această întâmplare am plecat cu copiii la Moscova şi am revenit la părinţi abia la sărbătorile de iarnă.

Elena Aleksandrovna mi-a scris de mai multe ori pomenind nu o dată de starea tot mai gravă a lui Serghei Aleksandrovici. Când am sosit cu toată familia la părinţi, Serghei Aleksandrovici ne-a întâmpinat cu cuvintele: «Liovuşka, de-acum mi-a sunat ceasul!». Dar ca şi mai înainte, şi el, şi Elena Aleksandrovna erau tot atât de liniştiţi şi luminaţi cu duhul, tot atât de mângâioşi şi binevoitori cu toţi cei din jur.

După ce am petrecut la Kruteţ câteva zile, soţul s-a întors la Moscova, la serviciul lui, iar eu împreună cu copiii am rămas la părinţi.

În camera lui Serghei Aleksandrovici atârna o icoană a preacuviosului Serafim, în care sfântul era înfăţişat gârbov, cu un băţ în mână; Serghei Aleksandrovici zicea: «lată părintele merge cu băţul şi-mi arată drumul. Unde mă va duce, acolo voi fi.»

Aceste cuvinte s-au dovedit a fi profetice. Era pe data de 1 ianuarie stil vechi - Anul nou bisericesc. în ajun ne-am adunat în camera lui Serghei Aleksandrovici şi el ne-a citit viaţa sfântului ierarh Vasile cel Mare

din Mineiul slavon, pe care-l păstram în casă din vechime. Până acum îmi amintesc multe din cele ce ni s-au citit atunci.

Dimineaţa, ca de obicei, el împreună cu Elena Aleksandrovna au fost la utrenie şi la liturghie, apoi s-au întors şi au servit micul dejun cu toţi împreună. După dejun Serghei Aleksandrovici s-a îndreptat spre camera lui şi, întâlnindu-se la ieşire cu bunicul meu, a glumit: «iată, părinte diacon, ce bine că sînteţi subţirel. Uşor veţi intra în împărăţia Cerească, dar eu oare cum voi putea să intru?» Bunicul meu a zâmbit numai drept răspuns.

Şi nimeni dintre noi nu bănuia în acel moment că rămăseseră ore numărate şi Serghei Aleksandrovici ne va părăsi pentru totdeauna.

Serghei Aleksandrovici s-a dus să se odihnească în camera lui, iar Elena Aleksandrovna se îndeletnicea cu treburi pe lângă el.

Ca de obicei, la orele 3 după masă ne-am adunat la bucătărie, unde luam masa întotdeauna. Tatăl meu i-a chemat pe soţii Nilus: «Serghei Aleksandrovici, Elena Aieksandrovna! Veniţi la masă.»

Noi am intrat în bucătărie, ne-am aşezat la masă, aşteptând să vină Serghei Aleksandrovici şi Elena Aieksandrovna. însă, Elena Aieksandrovna a venit singură spunând că Serghei Aleksandrovici nu se simte bine şi că nu poate să vină la masă. A luat plosca cu apă rece, ca să i-o pună la piept, cum procedau mereu.

Toate acestea s-au petrecut cu 50 de ani în urmă, când nu deţineam nici un fel de date despre stenocardie, ajutorul medical în satul nostru lipsea, de aceea şi erau folosite remedii nepotrivite în cazul spasmului cardiac.

Se vede că bolnavul s-a simţit mai bine, deoarece când ne întorceam de la masă, ne-a chemat în camera lui. împreună cu tatăl meu am intrat şi ne-am aşezat pe lada care se afla acolo. Serghei Aleksandrovici stătea în fotoliu, lângă masa de scris, cu faţa spre uşă şi spre noi. Elena Aieksandrovna stătea în spatele lui pregătindu-i o compresă rece. Serghei Aleksandrovici a început să vorbească despre apropierea unor vremuri grele pentru Biserică, despre aceea că «reţinătorul Katehon - piedica (II Tesal. 2,7) a fost luat din lume», adică nu mai are cine să-i reţină pe oameni de la înclinarea lor spre mai rău. Totdeauna spunea aceste cuvinte, repetându-le şi acum.

Când era întrebat cum crede el, viaţa omenească mai poate să se întoarcă pe calea cea dreaptă, răspundea: «Ca să faci friptură din iepure, trebuie să ai iepurele»; adică pentru ca să orânduieşti drept viaţa omenească, este nevoie de oameni care gândesc drept, iar din aceştia, credea el, au rămas prea puţini.

Elena Aieksandrovna încerca să-l oprească pe Serghei Aleksandrovici să nu vorbească, considerând că nu-i face bine. Serghei Aleksandrovici a mai pronunţat câteva cuvinte, apoi s-a lăsat deodată pe spate şi din pieptul lui s-a auzit un hârâit.

Tatăl meu a ieşit repede din cameră ca să-i aducă o compresă mai rece, iar eu am ieşit, crezând că aşa va fi mai bine pentru bolnav. Nu mai ştiam ce să fac, stăteam înţepenită. încercam să mă rog, dar ce însemnau rugăciunile mele când moare şi ne părăseşte un astfel de om ca Serghei Aleksandrovici? Mă gândeam: înseamnă că Domnul l-a chemat şi rugăciunile mele nu pot fi de ajutor.

A intrat tatăl meu cu ştergarul ud, când, deodată, aud exclamaţia tânguitoare a Elena Aleksandrovna: «Doamne! Ajută-mă!»

Am intrat repede în cameră şi am văzut că Serghei Aleksandrovici zăcea nemişcat, iar tatăl meu înlăcrimat îi citeşte molifta de iertare din Molitfelnic. lată cum l-a condus preacuviosul Serafim pe Serghei Aleksandrovici în viaţa cea veşnică.

Era pe la orele 6 seara, în ajunul praznicului Preacuviosului Serafim, făcătorul de minuni din Sarov, pe care Serghei Aleksandrovici l-a cinstit toată viaţă şi căruia i-a încredinţat vieţa sa. A fost chemat paznicul de la biserică, acesta a venit, ne-a ajutat să-l îmbrăcăm pe Serghei Aleksandrovici şi să-l punem pe pat, întrucât alt loc în cămăruţa lor nu s-a aflat.

Chipul lui Serghei Aleksandrovici părea cu desăvârşire senin şi, oarecum solemn. Elena Aleksandrovna i-a pus în mâini o cruce mare de lemn şi se părea că el şi după moarte îşi mărturiseşte credinţa sa de neclintit.

Cât de mare ar fi fost durerea Elenei Aleksandrovna, credinţa şi devotamentul ei faţă de Dumnezeu erau şi mai puternice, ajutând-o să-şi depăşească întristarea.

A doua zi dimineaţa ea m-a chemat să citim împreună slujba preacuviosului Serafim. Mie mi-a revenit să citesc paremiile, şi iată că am ajuns la cuvintele: «Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul s-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi rfu^şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sînt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de sfinţii Săi.»

Cât de nemijlocit se refereau aceste cuvinte la Serghei Aleksandrovici în acel moment! Seara tatăl meu a plecat la Aleksandrov după medicul legist, ca să constate moartea şi să stabilească cauzele ei. A sosit un medic tânăr şi când a deschis uşa camerei lor şi l-a văzut pe răposat, s-a oprit şi a exclamat: «Ce mândreţe de bărbat!» Atât de mult l-a impresionat chipul senin^şi frumos al răposatului, zăcând cu crucea în mâinile încrucişate pe piept. După ce a examinat trupul, a scris în raportul de expertiză: «ruptură de aortă.»

Am expediat o telegramă soţului: «Serghei Aleksandrovici a răposat.» în aceeaşi zi, spre seară, â sosit şi soţul meu, iar pe data de 17 ianuarie (stil nou), anul 1929, l-am îngropat pe Serghei Aieksandrovici.

Mormântul l-am săpat pe latura sudică lângă clopotniţa de la biserica noastră, în dreptul altarului în cinstea sfântului ierarh Nicolae, unde se află o icoană mare a preacuviosului Serafim.

Moartea lui a stârnit compătimirea tuturor celor ce l-au cunoscut.În satul nostru locuiau două femei - mamă şi fiică. Erau dintre cele înrăite şi de neîndreptat. Nimeni

nu le iubea, cu toată lumea erau certate. Katea - fiica, era prima comsomolistă din sat.În timpul plimbărilor de zi cu zi, Serghei Aieksandrovici şi Elena Aleksandrovna de fiecare dată când

treceau pe lângă casa lor, le salutau cu bunăvoinţă, iar uneori se opreau se schimbe o vorbă - două cu ele, fără a le arăta nici un fel de dispreţ.

Şi iată că această Katea, auzind de decesul lui Serghei Aieksandrovici şi de ziua înmormântării, a venit şi a stat la slujba de înmormântare, ajutându-i chiar pe gropari să coboare sicriul în groapă.

Aşa reuşeau ei să trezească simţăminte bune chiar şi în inimile celor împietriţi...După ce Serghei Aieksandrovici şi Elena Aleksandrovna ne-au părăsit, în casa noastră s-a făcut

pustiu şi trist...Fratele meu a pus pe mormântul lui Serghei Aieksandrovici o cruce cioplită de el însuşi. Pe cruce,

sub numele răposatului am scris: «Cinstită înaintea Domnului este moartea cuvioşilor Lui» -iar pe partea opusă: «Taina împăratului este bine s-o păstrezi, iar lucrurile Domnului să le propovăduieşti cinstit.»

M.V. Orlova - Smimova Nilus la Kruteţ

Elena Aleksandrovna îi scrie nepoatei la Paris: „Dragul meu s-a stins ieri seara. Gândeşte-te numai! - în timp ce în multe locuri se slujea privegherea în ajunul zilei părintelui Serafim".

Scrisoarea din 23 februarie 1929: „Nu ştii cât de pustiu şi de singuratic pare totul, toată bucuria vieţii s-a dus. Şi totuşi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, şi pentru cele din trecut de bună seamă: şi pentru sfârşitul-său minunat... El s-a arătat în vis unui ierodiacon muribund, povestindu-i multe despre harul lui Dumnezeu şi despre aceea cât de uşor e să mori: nici un fel de pătimiri, sufletul se desparte de trup cu uşurinţă. Bietul diacon se temea foarte tare de moarte, iar după această viziune i-a trecut orice teamă. El, soţul meu, arăta foarte plăcut şi luminat. Vorbea despre faptul că totul este pătruns de harul lui Dumnezeu, că harul nu este o noţiune abstractă, precum ne gândim noi, ci cu totul altceva. A spus încă multe altele, însă bolnavul era prea slăbit şi n-a putut să memoreze totul, principalul totuşi ni l-a spus şi a răposat spre seară, în ajunul celei de-a 40-a zi de la moartea soţului. Oare nu este surprinzător?

La malul apei lui Dumnezeu. Prefaţă, p. 39 - 40

„Gazeta ortodoxă", martie 2002: procesul intentat de către M. I. Oischtrach, preşedintele okrugului naţional cultural evreiesc din regiunea Sverdlovsk, împotriva eparhiei Ekaterinburg, s-a încheiat în folosul celei din urmă.

Tribunalul a stabilit că atât în ziarele „Vestitorul Ortodox" şi „Gazeta ortodoxă", cât şi în cartea lui S. A. Nilus „Aproape este, lângă uşi", nu s-a făcut nici un fel de propagandă a superiorităţii ori exclusivităţii cetăţenilor unei anumite religii sau naţionalităţi. Procesul a durat peste două luni. La proces au fost audiaţi specialişti din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei.

Notă: E interesantă provenienţa ironiei în legătură cu tema complotului mondial. (în prezent, desigur, e mai greu de dezminţit existenţa sa reală. înfiinţarea guvernului mondial, de care atâta amar de vreme şi-au bătut joc palavragiii, în 2002 a fost oficial anunţată de către Adunarea generală a ONU).

În această perioadă au apărut o serie de romane ieftine pe tema conspiraţiei, exact în anii când serviciile de informaţie ruseşti au obţinut documentele (încă nepublicate) cunoscute sub denumirea de „Protocoalele înţelepţilor din Sion".

Cele trei praznice pascale ale mărturisitorului (anexă la biografia lui S.A. Nilus)

Paştile dragostei

Perioada de la Cernigov în evocarea neîntreruptelor persecuţii postrevoluţionare îndreptate contra lui S.A. Nilus a durat peste doi ani: de la 11 aprilie 1926 şi până la 8 mai 1928. Acestei perioade i-au precedat suferinţele îndurate la Moscova: temniţa de. la Lubianka, chinurile din carcere, în care Nilus, suferind cu inima, se sufoca, greva foamei, ameninţările cu execuţia, elliberarea din închisoare pe vreme de noapte, care semăna foarte tare cu înscenarea unei evadări, cutreieratul capitalei în căutarea unui adăpost după ieşirea din închisoare, necazul cu Elena Aleksandrovna - „prietena sa credincioasă" - care-şi fracturase o mână, încercarea de a-şi găsi un refugiu în satul Velehovo, apoi în orăşelul Aleksandrovsk din gubernia Vladimir. Este greu de închipuit cum au putut să suporte toate aceste încercări bieţii bătrâni bolnavi... Ca o rază de

speranţă a strălucit invitaţia primită de la nişte prieteni credincioşi din Cernigov, care nu s-au temut de răzbunarea slugilor lui antihrist.

Aceşti doi ani de şedere la Cernigov a familiei Nilus în chip minunat s-au arătat legaţi de Praznicul praznicelor - Sfintele Paşti.

Ajungând la Cernigov de ziua preacuvioasei Măria Egipteanca, mărturisitorii istoviţi au fost de îndată adăpostiţi de către Olga Mitrofanovna Komarovskaia împreună cu tatăl ei Mitrofan Nicolaievici Komarovski, care închiriaseră două camere de la proprietara casei de pe strada Uspenskaia, aflată în cartierul Leskoviţe. Obosiţi de atâtea încercări, mărturisitorii pribegi aflaseră, în sfârşit, un colţişor tihnit în acest vechi oraş din sudul Rusiei, unul din centrele seculare ale duhovniciei pravoslavnice.

Acum vieţuiau într-o ambianţă plină de atenţie, solicitudine, căldură şi grijă. Despre aceasta mărturisesc şi scrisorile familiei Nilus expediate rudelor din afara frontierelor.

Elena Aleksandrovna scrie: „Când am văzut-o întâia oară (pe Olga Komarovskaia), m-am gândit în sinea mea: „Drăguţa de ea!" Aşa şi era. Aproape toată Săptămâna Patimilor am petrecut-o la biserică, desfătându-ne cu slujbele mănăstireşti, deşi prelungite, totuşi nu atât de obositoare. Este singura biserică ortodoxă, care a mai rămas deschisă, de aceea vin aici toţi credincioşii. între ei domneşte o strânsă legătură de iubire. Unii dintre creştinii din oraş ne-au primit şi pe noi în această comuniune de iubire. De Paşti am fost invitaţi ba la unii, ba la alţii, făcând cunoştinţă cu multe familii bune, care şi pe copiii lor îi cresc întru adevăr şi dreptate..." (Scrisoare scrisă la începutul lunii mai 1926).

Din scrisoare reiese că şederea familiei Nilus la Cernigov a început de la Pastile Domnului şi că în mijlocul cetăţenilor din Cernigov ei au găsit o înţelegere deplină, susţinere şi dragoste.

Cu părere de rău nu s-a păstrat nici o fotografie care să reflecte traiul familiei Nilus la Cernigov, în anul 1926.

Pastile credincioşiei

Anul 1927 s-a dovedit a nu fi atât de prielnic familiei Nilus.Autorităţile luptătoare de Dumnezeu nu-şi slăbiseră vigilenţa, în primăvara anului 1927 un nou val de

teroare s-a abătut asupra creştinilor. A început cu trădarea mitropolitului Serghie (Stragorodski), care, silit de GPU, a preluat conducerea bisericească cu scopul de a pune Biserica în slujba bolşevicilor. Acest val al prigoanelor a lipsit de libertate şi adeseori, chiar şi de viaţă, sute de reprezentanţi ai clerului şi mii de mireni - cei mai credincioşi mărturisitori ai Adevărului lui Hristos. în urma acestei prigoane Nilus şi-a pierdut sănătatea ce-i mai rămăsese. De aici i s-a tras şi moartea prematură, care a survenit peste un an şi câteva luni.

Serghei Aleksandrovici a fost arestat de cekişti la 10 aprilie 1927. A rămas în închisoare trei săptămâni şi jumătate şi a fost dus, după cum se ştie, la Kiev.

Cercetătorii notează pur şi simplu: „... a fost arestat pe data de 10 aprilie". Dar la 11 aprilie în 1927 au căzut Pastile lui Hristos! Deci, şi Pastile, şi toată Săptămâna Luminată Serghei Aleksandrovici Ie-a petrecut în închisoare.

Fotografiile nr. 1 şi nr. 2 au un înscris pe verso, făcut probabil de mâna Olgăi Mitrofanovna: "21 mai or. Cernigov". Era sărbătoarea Sfinţilor împăraţi întocmai-cu-apostolii Constantin şi Elena, onomastica Elenei Aleksandrovna. Se vede că ospitaliera şi grijulia familie Komarovski a hotărât să organizeze o modestă sărbătorire pentru oaspeţii lor, întristaţi şi scârbiţi de încercările prin care trecuseră în perioada sărbătorilor pascale.

În fotografia nr. 1: în faţă se află Olga Mitrofanovna Komarovskaia, în rândul al doilea, de la dreapta la stânga: S.A. Nilus, E.A. Nilus, N.A. Volodimirova, în spate stă M.N. Komarovski. Probabil în partea stângă se află proprietara casei. Gătiţi de sărbătoare, se vede că abia se întorseseră de la biserica Sfintei Treimi, unde soţii Nilus s-au împărtăşit, ca întotdeauna. Fotografia este foarte reuşită, sărbătoarea se simte în toate: şi în razele strălucitoare ale soarelui de mai ce se strecoară printre frunzele copacilor, şi în tufele de măcieş acoperite de flori şi în chipurile luminate ale celor adunaţi.

Fotografia nr. 2. Toată lumea stă la masa de pe verandă. Pe masă se vede checul de sărbătoare. în faţa sărbătoritei se află o vază de cristal cu flori de câmp adunate de cu zori de mâini grijulii.

Fotografia nr. 3. Pe verso citim inscripţia făcută cu creionul: „Serghei Aleksandrovici". De la prima vedere se observă că avem în faţă portretul unui om înţelept dăruit cu bogăţie duhovnicească. Privirea calmă şi scrutătoare, gestul nobil al mâinii pe speteaza scaunului. Este unul din cele mai bune portrete ale lui S.A. Nilus.

Fotografia nr. 4: M.N. Komarovski şi S.A. Nilus. Fotografia a fost făcută mai târziu, în august, probabil. Cu toată simplitatea sa, fotografia e plină de o înaltă duhovnicie şi de la prima vedere aminteşte de tabloul „Filosofii", aparţinând renumitului pictor rus M.V. Nesterov.

Pastile nemuririiFotogafia nr. 5 se vede că a fost lipită de carton, ca în atelierele fotografice profesionale. Fotografia a

fost făcută în iarna anului 1928, în aceeaşi grădină din fotografia nr. 1. Pe verso, inscripţia: „1928".

Grav bolnav, aflându-se sub urmărirea tenace a GPU, Serghei Aleksandrovici cu toate acestea se interesează constant de problemele apărute în viaţa Bisericii, urmăreşte presa, corespondează cu prietenii, demascându-i pe noii apostaţi de la adevăr - serghienii. Anume în acest răstimp, între 9 şi 11 ianuarie 1928, a scris către L.A. Orlov profund argumentata din punct de vedere teologic „Scrisoare referitqare la serghianism", care nici până astăzi nu şi-a pierdut însemnătatea. „Din «Adresarea» către mitropolitul Serghie a celei mai influente părţi a clerului de la Petrograd, scrisă cu autorizaţia mitropolitului losif şi a ierarhilor Dimitr şi Serghie, putem vedea că mitropolitului Serghie şi sinodului său i s-a pregătit un loc în «Biserica celor ce viclenesc», de care să ne izbăvească Dumnezeu...", scrie Nilus. în fotografie însă Serghei Aleksandrovici pare calm în forul său interior, punându-şi toată nădejdea în Domnul.

Fotografia nr. 6. Serghei Aleksandrovici este înfăţişat lângă iconostasul din casa familiei Komarovski. Pe verso se află inscripţia: „5 aprilie 1928, or. Cernigov". Aşadar, fotografia a fost făcută în Marţea Luminată a anului 1928. Cu două zile în urmă, petrecuseră Pastile, ultimul Paşte din viaţa dârzului mărturisitor al Adevărului.

Serghei Aleksandrovici este grav bolnav şi slăbit. Nu i-au mai rămas decât şapte luni de trăit pe pământ. „în ultimul timp la Cernigov soţul nu se simţea deloc..." (Scrisoarea E.A. din 14 mai 1928). Prigonitorii însă nu-l lasă în pace. în mod categoric i s-a "propus" să părăsească Cernigovul şi îndeobşte să iasă din Malorosia (Ucraina). în caz contrar era ameninţat cu arestul.

Dar Nilus nu este înfrânt sufleteşte. El părăseşte Cernigovul ca un biruitor. Privirea lui rămâne tot atât de deschisă şi de scrutătoare.

D.L. MihalovskiDin istoria modernă a Bisericii Ruse,Pravoslavnaia Rus nr. 8, 2000

CUPRINS:

LegendarulNilusProroc în ţara sa PrefaţaViaţa şi opera.Cele trei praznice pascale ale mărturisitorului (anexă la biografia lui S.A. Nilus).