Chipuri de mame crestine in educatia religioasa

Chipuri de mame crestine in educatia religioasa

Elogiul mamelor crestine s-a facut de mult, cu fapta si cu cuvantul. Educatia familiala a crestinilor a fost ilustrata cu numeroase figuri de sfinti si de mari slujitori ai Bisericii si ai societatii. Unele mame celebre, cunoscute ca educatoare ideale, sunt numai cateva din multele care au facut din copiii lor oameni: oameni de valoare crestina si sociala.

Ele s-au impus admiratiei si respectului lumii crestine si necrestine. In vremea de incordata lupta religios-morala si culturala, intre Crestinismul biruitor si paganismul elen, in secolul al IV-lea, cand Iulian Apostatul cauta sa discrediteze credinta "galileenilor", s-o faca ridicola si s-o inabuse, cel mai vestit retor al timpului, unul din marile chipuri de pagani prinsi cu toata fiinta lor de traditiile si de gloria elinismului, profesorul Libarius, a rostit aceste cuvinte de admiratie care au ramas inscrise ca un imn in cartea de aur a Crestinismului: "Ce femei admirabile sunt la crestini!" Spunand aceste cuvinte, Libarius se referea la Anthusa, mama Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care - fara a o cunoaste - o pretuia foarte mult.

Putem sa afirmam ca la temelia cresterii si a pregatirii pentru viata a fiecarui mare crestin a stat si devotamentul unei mame bune; ca fiecare sfant crestin si om insemnat a fost faptura sufleteasca, opera pedagogica a unor asemenea mame. Femei ca cele doua Macrine, bunica si sora Sfantului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama Sfantului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, realizeaza si caracterizeaza chipuri desavarsite de educatoare crestine. Bunele mame crestine au fost de regula bune educatoare.

Pedagogia lor venea din credinta si din invatatura lor crestina. Ea nu se baza atat pe manuale si pe lectii de scoala, cat pe invatatura Sfintei Scripturi, aceasta carte a vietii care cuprinde, in principii dumnezeiesti si in sfaturi si experiente de profeti si de apostoli, cea mai inalta stiinta a cresterii oamenilor, aceea care ii face mai buni, mai drepti, curati, sinceri, corecti, oameni de caracter, virtuosi intru totul. "Cresteti pe copii in invatatura si in povata Domnului!"" (Efeseni 6, 4)

Aceasta invatatura si povata au transmis-o si au pilduit-o cu dragoste si grija mamele crestine, a caror credinta si viata morala faceau din ele cei mai buni pedagogi care pot fi - parintii.

Pedagogia lor era lege morala a crestinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu educativ indiscutabil, neschimbabil, vesnic si fericit, ca Dumnezeu Insusi. Puterea si autoritatea lor erau cea a exemplului personal, a faptei. Sfintii crestini sunt de regula copiii si ucenicii unor mame sfinte, femei pioase si virtuoase, modele de intelepciune, de castitate, de caritate, de bunatate crestina. De cand e lumea, nu se cunosc principii pedagogice valabile in chip teoretic, fara exemplul cel bun al educatorului. Se stie, dimpotriva, ca pilda rea compromite si zadarniceste cele mai bune intentii si ca principiile sigure nu pot sa formeze oameni, fie ele cat de frumoase.

Pedagogia nu se face in abstract, ca un calcul ipotetic sau ca o speculatie metafizica. Ea se face de om pe oameni, se face de la suflet la suflet, cu date si scopuri psihice-morale. Ea se face pentru indreptarea, imbunatatirea, innobilarea omului, si omul nu se indreapta, imbunatateste si innobileaza prin reguli si deziderate, nici prin singura stiinta teoretica a lumii.

Cu o credinta vie, calda si puternica, cu sentimente nobile, cu simt moral superior, femei uneori simple au putut sa-si educe copiii mai bine decat pedagogi cu pregatire stiintifica.

Monica, mama Fericitului Augustin - pe atunci si altele ca ea - au fost crescute de catre sclave credincioase.

Monica nu era o copila fara cusur, dar vigilenta umilei educatoare a indreptat-o cu prestigiul si cu succesul unui pedagog constiincios si consecvent. Cand mama crestina educatoare a avut si cultura, si traditii familiale, si mijloace, copiii ei s-au putut bucura de privilegiul unei bune cresteri complete, in care stiinta lumii se armoniza cu principiile morale ale Crestinismului, si la podoabele spirituale ale Evangheliei se adaugau, adaptandu-se, cele ale intelepciunii omenesti, selectionate dupa criteriul virtutii. Influenta precumpanitoare a mamei au marturisit-o ei insisi.

Femeia crestina s-a distins ca educatoare in toate straturile si epocile, ridicandu-se la inaltimea idealului crestin al vremii, care a putut sa fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.

In istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agenta a evanghelizarii. Pretioasele colaboratoare ale Sfantului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru inceput active si vrednice purtatoare ale ideilor crestine. De multe ori, femeia s-a convertit inainte de sotul ei, l-a convertit si pe el

si pe copiii lor. Cercul misionar obisnuit al femeii era familia, rudenia, societatea ei restransa. Sentimentul ei matern, atat de firesc si de puternic, face din femeie o fiinta devotata mai intai si mai mult copiilor ei. si in epoca apostolica, si mai tarziu, in multe familii copiii s-au crestinat prin mama lor.

Chiar in cazul cand sotul a ramas pagan, sotia crestina a facut din crestinarea si buna-crestere a copiilor - grija ei de capetenie.

In vremea persecutiilor, curajul femeilor crestine a fost admirabil, atat de mare, incat ar putea sa para uneori neverosimil.

Ceea ce nu se poate vedea decat in cazuri cu totul rare, ca mama sa-si indemne copilul sa moara pentru o idee mare sau pentru un interes superior, general, s-a vazut adesea la crestini: mame care si-au incurajat copiii sa sufere totul si sa moara pentru credinta lor crestina. Sunt cazuri in care indemnul acesta a luat forma unei implorari. Pe cat de mare era durerea si rusinea parintilor pagani cand copiii lor crestini mureau martiri, pe atat de mare dorinta si bucuria celor crestini ca fiii lor sa aiba parte de coroana de martiri cu care intrau in numarul sfintilor. Sfintenia a fost cel mai inalt ideal pedagogic. Frumusetea si dinamismul acestui ideal care face pe om sa-si depaseasca puterile explica de la sine eroismul fara seaman al mamelor crestine.

Cand o faptura slaba, nevarstnica si umila ca Blandina, marturisitoare si martira la Lugdunum in persecutia imparatului filosof Marcu Aureliu (177), intareste pe crestini cu exemplul tariei ei sufletesti sa indure chinurile pana la sfarsit, care era sfarsitul vietii lor, ea facea aceasta, ziceau crestinii, incurajandu-i "ca o mama nobila pe copiii sai" (Eusebiu, Istoria Bis. V, 53). Blandina nu era nici mama, nici nobila, era o copila de cea mai modesta categorie sociala - o sclava -, dar era, in frumusetea atitudinii ei crestine eroice, mare la suflet si vrednica de lauda, ca o "mama nobila". Iata buna mama crestina, socotita cel mai inalt termen de comparatie spre lauda martiriului insusi, care este sfintenia prin excelenta.

Mamele adevarate au fost cu atat mai mari si mai bune educatoare, cu cat au biruit in lupta lor cel mai puternic sentiment si instinct, cel al maternitatii lor, si au avut taria sa doreasca si sa vada moartea crestina a copiilor lor, socotindu-se de doua ori fericite daca puteau sa moara cu ei sau sa lase orfani copii mici, uneori ingerasi de san.

Tanara si nobila Perpetua, nobila in toate privintele, alapta unicu-i prunc cand a fost arestata, judecata si condamnata la moarte impreuna cu alti crestini, intre care sclava Felicitas, in Africa, sub Septimiu Sever

(anul 203) Sclava purta inca in pantece o copila, care a vazut lumina zilei - cata lumina putea vedea - in inchisoarea subterana in care erau paziti crestinii. Ca si ea, Eutychia, gravida, infrunta cu curaj martiric judecata si osanda paganilor la Tesalonic, sub Diocletian (304).

Aceste femei nu erau nesimtitoare la durerile si la bucuriile omenesti de mama, ca sa moara cu inima usoara, lasand in urma copiii dragostei si sanului lor. Dimpotriva, Perpetua marturiseste ca a suferit mult de lipsa copilului, pana ce i-a fost adus la inchisoare si a putut sa-l alapteze, iar dupa aceea, cand i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o facea atat de fericita, incat zicea ca inchisoarea i se pare un palat si ca se simtea acolo mai bine decat oriunde. Ce putea sa lumineze si sa edifice acolo mai mult, la varsta intelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decat frumusetea si eroismul mortii mamei lor?

Agathoniki, la Pergam, in persecutia lui Deciu (250), insufletita de curajul episcopului Carpus si al diaconului Papylus, se declara si ea crestina, gata sa moara cu ei. "Ai mila de copiii tai!" - striga multimea si proconsulul judecator. "Copiii mei? Sa aiba Dumnezeu grija de ei!" - raspunde mama crestina, care moare martira spre cinstea si pilduirea lor. Crispina, patriciana, sotie si mama, moare de asemenea cu mare curaj, intru edificarea copiilor ei, sub Diocletian (in Numidia, 304)

Amenintata cu torturi ca sa apostazieze, ea raspunde: "Orice s-ar intampla, prefer sa sufar mai de graba pentru credinta pe care o tin!" si Crispina a staruit in credinta ei pana la sfarsit, binecuvantand pe Dumnezeu si multumindu-I pentru moartea ei martirica.

Alte crestine urmeaza in martiriu pe sotii sau pe copiii lor.

Quartillosa, desi putea sa ramana libera dupa moartea sotului si a fiului ei, prefera inchisoarea si moartea, impreuna cu alti crestini, la Cartagina, sub Valerian (259) "Incomparabila mama" a diaconului martir Flavianus, "o femeie care avea credinta patriarhilor", a avut taria sufleteasca de a-si insoti in tot timpul judecarii, torturarii si mortii pe fiul condamnat, cu dorinta de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui si multimea cereau gratierea lui. Vrednica "fiica a lui Avraam", care era mama lui, dorea dimpotriva, sa-l vada martir.

"O, mama credincioasa si devotata lui Dumnezeu! O, mama vrednica de a fi socotita printre modelele trecutului! O, mama admirabila, ca mama Macabeilor! Ce importanta are numarul copiilor? N-a jertfit si ea toata iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul sau unic?" Cu asemenea cuvinte lauda autorul actului martiric pe aceasta mama crestina cu suflet de erou. Cata deosebire intre tatal pagan al Perpetuei, care

se repede asupra fiicei arestate ca sa-i scoata ochii si care incearca prin alte mijloace inca s-o abata de pe drumul martiriului, socotindu-l rusinos pentru casa lui, si "incomparabila mama" cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, "a carei dorinta era de a vedea pe fiul ei murind" si pe care "intarzierea mortii o cufunda intr-o durere glorioasa" (Martiriul lui MONTANUS SI LUCIUS)

Maria, mama martirului Marianus, e fericita de moartea fiului ei, fericita si ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mantuit prin martiriu si mandra de a fi avut un asemenea fiu. Imbratisand trupul lui, ea imbratisa "gloria" propriului sau trup si, in dragostea-i plina de credinta, ea saruta ranile capului lui. "O, tu, pe drept numita Maria, fericita si ea avand un asemenea fiu, si ea avand un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mama acoperita de glorie de catre copilul trupului ei?"- asa graieste lauda ei in actul martiric al lui Marianus si Iacob de la Lambesis (Numidia, 259)

Pe marturisitori ii indemnau adesea rudele, prietenii, multimea sau chiar magistratul judecator sa savarseasca de forma actul de cult pagan cerut, ca sa-si scape viata. Copiii celui condamnat au rugat uneori pe tatal lor sa faca aceasta pentru ei, dar mama lor nu. Pe episcopul Irineu de la Sirmium (304) il implora copiii lui, rude, prieteni, femei, sa apostazieze, dar sotia lui nu face aceasta. Pe episcopul Fileas de Tmuis (306) il roaga de asemenea toti sa cedeze si incearca sa-l miste cu durerea sotiei si a copiilor lui, dar vrednica-i tovarasa crestina nu-i cere aceasta. Mama lui Origen, pe care moartea lui Leonida o lasa vaduva cu sapte copii minori (Alexandria, 202), suporta eroic povara vaduviei ei grele, vrednica de sotul ei martir. Fiul ei mai mare, Origen, voia sa moara si el cu tatal, la saptesprezece ani. Fericiti copiii cu asemenea parinti martiri si sfinti, educatori prin viata si prin moartea lor de crestini!

La marea scoala a martiriului s-au format mamele si educatoarele primelor secole crestine. Familiile pastrau sfintele amintiri ale muceniciei, si martirul nu era doar un chip de erou, el era impodobit cu toate virtutile si harurile, model de pietate, de dragoste, de bunatate, de omenie, de curatie, de rabdare, de spirit de sacrificiu: tipul crestinului desavarsit. Citirea actelor martirice la cult faceau din pilda lui o mare lectie de credinta crestina pentru toti. Aceasta pedagogie pe exemple de sfinti martiri, pe virtuti evanghelice, pe jertfe de sange, a fost cea mai reusita care se poate inchipui.

Este usor de inteles de ce secolul biruintei crestine, al patrulea, a dat Bisericii atat de multi oameni mari. In urma lor aveau generatii de marturisitori, aveau unii stramosi inscrisi in calendar. Familia capata un titlu de noblete crestina, care era cel mai mare bun al ei. Cu sfintenie se pastra amintirea stimulanta si traditia eroica a martirilor, si femeile erau cele mai sensibile la cinstea aceasta, ele, Vestalele casei crestine.

Nu este o intamplare ca in familia Sfantului Vasile cel Mare, care a dat Bisericii mai multi sfinti, femeile tin un loc de seama. Bunica Macrina suferise impreuna cu ai sai sapte ani de pribegie prin paduri, in vremea persecutiilor lui Diocletian, Galeriu si Maximian Daia. Batrana cunoscuse si ascultase pe Sfantul Grigorie Taumaturgul, ale carui invataturi o impresionasera mult si i se tiparisera in minte. Sfantul Vasile marturiseste ca amintirile si povestirile ei au lasat asupra lui o impresie nestearsa. Ea a fost astfel primul lui pedagog crestin. Emmilia, mama Sfantului Vasile, era fiica unui martir. Macrina, sora lui, o fiinta virtuoasa si inteleapta, a avut un rol foarte insemnat in viata si cariera lui. Dupa terminarea stralucitelor studii, tanarul Vasile era ispitit de succesul si de gloria retoricii. Orasele se intreceau sa-l atraga ca profesor, increzator in stiinta si in talentul sau, care-i creau faima, Vasile dispretuia toate demnitatile. Nu era inca din smerenie, era mai degraba din mandrie. Sora Macrina observase aceasta si voia sa-l sustraga lumii pentru a-l castiga Bisericii. Cu sfaturile si cu staruinta ei, ea reusi sa-l convinga de vanitatea gloriei lumesti. Biserica si fratele avura norocul s-o asculte. Cu aceasta, preocuparile invatatului si talentatului profesor de retorica se indreptara toate spre Biserica si spre monahism. Influenta acestor femei sfinte - bunica, mama si sora - a fost fara indoiala hotaratoare pentru formarea si orientarea vietii sufletesti a lui Vasile cel Mare, unul din cei mai straluciti ierarhi ai Bisericii.

Familia intreaga era un focar de credinta si un camin al virtutii. Copiii - zece la numar - se intreceau in fapte bune. Pe unul din frati, Petru, Macrina l-a adoptat si l-a instruit cu ajutorul Sfintei Scripturi si ai cunostintelor ei religioase. Avand durerea sa-si piarda logodnicul, ea s-a devotat cresterii copiilor, - era cea mai mare intre cele cinci fete - ajutand pe mama sa, ramasa vaduva dupa moartea timpurie a sotului. Dupa ce copiii s-au marit, ea s-a retras impreuna cu mama si cu un numar de servitoare pe una din proprietatile familiei, unde infiintara o manastire, la care au venit apoi si alte femei din familiile bune din Pont si din Capadocia.

Prezenta acestor femei in familia si in educatia Sfantului Vasile a fost o mare binecuvantare pentru Biserica si pentru societate. Ele au fost excelente educatoare ale copiilor si fratilor, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile al Cezareei Capadociei, Grigore al Nisei si Petru al Sebastiei. Altul, Naucrat, dupa unele succese in retorica, se retrase tanar din lume ca sa infiinteze si sa intretina un azil de batrani. Filantropia era una din marile virtuti ale acestei familii bogate si distinse. Au exercitat-o bunicii, parintii si copiii, dintre care Sfantul Vasile a fost, ca episcop, creatorul acelei mari institutii a caritatii care s-a numit Vasiliada. In asemenea familii si cu asemenea femei, fiecare este o mare educatoare crestina si fiecare copil o podoaba a casei si a societatii.

Nu mult departe si in acelasi timp, virtutile familiale infloresc si rodesc credinta si fapte in casa episcopului Grigore de Nazianz tatal, unde stralucesc de asemenea calitatile unei femei sfinte. Nona, sotia lui, fiica si nepoata de crestin, a convertit la crestinism si a influentat mult pe sotul ei, care ajunge apoi episcop. Copiii lor tarzii sunt: Grigore Teologul, Chesarie si Gorgonia, educati crestineste in casa. Casa parinteasca era cea mai buna scoala si mama cel mai bun educator, scolile timpului erau de altfel

institute de cultura formala: ele dadeau cultura elementara generala si pregateau pentru cateva cariere, mai ales pentru cea retorica, fireste, pe baieti. Fetele se instruiau in casa. Bogatia si adancimea acestei instruiri familiale se poate masura pe femei ca aceste provinciale. Intre cuvantarile lui Grigorie Teologul este una care imortalizeaza figura surorii sale Gorgonia, virtuoasa sotie si mama crestina.

Alaturi de aceste capadociene, stau chipul si pilda luminoasa a acelei mari mame din Antiohia, numai dragoste si grija pentru copilul ei, Ioan Gura de Aur, Anthusa, in persoana careia Libarius a laudat toate femeile crestine. Vaduva la douazeci de ani, s-a devotat intreaga cresterii copilului, din care a facut un mare model de virtute crestina pentru toate timpurile. Pe calitatile lui sufletesti a intemeiat celebrul lui profesor pagan elogiul femeilor crestine. Rolul Anthusei in formarea marelui om si sfant ierarh este primordial si mult mai mare decat al oricarui profesor.

Daca geniul oratoric al lui Ioan Gura de Aur se formase si se alimenta din stiinta ilustrului Libarius, fondul sufletesc al vorbirii, care-l face pe marele predicator atat de bogat, de cald si de bun, curat, iubit si admirat, venea din fiinta Anthusei si din pedagogia ei crestina, din invatatura si din povata Domnului. Cand o mama isi iubeste si isi creste copilul ca o crestina, cu simtul raspunderii pentru viata si pentru mantuirea lui, urmarind sa faca din el nu doar un om de cariera lumeasca obisnuita, ci un om intreg, mare la suflet, inzestrat cu calitati morale, bine-placut lui Dumnezeu, ea gaseste puterea si mijlocul de a revarsa inima sa in inima lui, de a trece gandurile, sentimentele, dorintele sale in ale copilului, de a-l indruma pe calea binelui si a virtutilor.

Un copil este, fireste, un mister, o enigma psihologica. El poate sa contrazica si sa dezamageasca cele mai bune nadejdi, poate sa reziste celor mai staruitoare indemnuri parintesti. Sunt totusi rare cazurile in care afectiunea parinteasca bine intentionata si manifestata, inima mare, calda a unei mame constiente de sfanta ei misiune si raspundere de educatoare, care are sa dea socoteala lui Dumnezeu de mladita trupului si sufletului ei, sa nu reuseasca a face din copil un om, daca urmareste aceasta ca pe cea mai mare dorinta a vietii ei, ca pe o problema a justitiei ei de mama inaintea societatii, a Bisericii si a lui Dumnezeu, ca pe problema propriei mantuiri.

Parintii sunt colaboratori cu Dumnezeu la opera creatiei neamului omenesc, sunt auxiliarii Lui. Ei trebuie sa-si faca din copii oameni dupa voia lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu. In misiunea de procreatori si de educatori, parintii se pot mantui sau pierde prin copiii lor, pentru copiii lor, dupa grija si ravna cu care se ostenesc pentru mantuirea lor, calauzindu-i si pregatindu-i nu numai pentru bunastare si cinste in lume, ci si pentru imparatia lui Dumnezeu. Se intampla uneori ca parintii sa nu poata abate pe copii de pe o cale gresita, dar cei care si-au facut totusi datoria lor de parinte, intreaga, au cel putin usurarea de a fi implinit-o.

Iata, in galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Sotie de pagan convertit tarziu, dorea impreuna cu el sa pregateasca pe fiul lor mai mare pentru o cariera stralucita. Baiatul avea in adevar calitati intelectuale exceptionale, si dorinta fericitilor lui parinti de a-l vedea mare retor devenea cu atat mai mult o ambitie. Trimis la studii in mai multe orase, foarte tanarul Augustin aluneca usor spre placerile simturilor. La optsprezece ani era tata nelegitim, si legaturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat multi ani. Pentru religia mamei lui, crestina zeloasa, el avea inca dispret. Ratacirile se imperecheaza. De la pacat ajunge la erezie, devine maniheu, dusman al Bisericii in care trebuia sa se mantuiasca. Staruie in ambele caderi, trupeasca si sufleteasca, spre marea durere si neliniste a mamei, consumata zi si noapte de grija pierderii lui.

Saisprezece ani a durat aceasta tortura a Monicai (371-387) Viata ei era numai lacrimi, rugaciuni si rugaminti pentru Augustin, la Dumnezeu, pe langa Augustin insusi si pe langa oricine credea ca poate s-o ajute ca sa-l indrepte si redobandeasca. Fiul cel ratacit a marturisit mai tarziu ca Monica plangea pentru caderea lui in erezie mai mult decat plang mamele pentru moartea copiilor lor. "Este imposibil sa se piarda fiul atator lacrimi!" - a mangaiat-o, in neputinta de a face mai mult, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, rugat sa o ajute ca sa-l mantuiasca, si l-a mantuit.

In rugaciuni si lacrimi, sfanta mama si-a cautat si urmarit cu pasii si cu inima pe fiul ratacit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde il purtau studiile, cariera si placerile lui. Inima ei duioasa de mama a biruit si a cucerit in cele din urma inima lui invartosata de tanar emancipat. Crestinatatea castiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog in Apus si parinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte si un suflet de om mare, cum prea putine au fost pana acum.

O mama care a trebuit sa colinde lumea in cautarea fiului risipitor - ar fi facut oare un tata aceasta? - nu putea sa moara acasa, unde dorise si randuise loc de veci alaturi de sotul ei. Ea a adormit pe drumul de intoarcere, la Osia, insotindu-si spre Africa pe fiul renascut, cu singura rugaminte de a o pomeni la altar, inaintea Domnului, impreuna cu celalalt fiu al ei.

Mantuind pe Augustin, Monica mantui pe toti cei care au fost apoi mantuiti de el. El se nastea a doua oara din lacrimile si rugaciunile mamei, se nastea din inima ei pentru vesnicie, cum zice el, dupa ce se nascuse mai intai din trupul sau pentru viata aceasta. La cei cincizeci si sase de ani ai mamei, Augustin avea treizeci si trei. Cate mame n-ar fi pierdut pana la aceasta varsta nadejdea de a intoarce la calea cea buna un fiu de doua ori ratacit? Pedagogia crestina a Monicai, pedagogia credintei, a dragostei, a nadejdii si a rabdarii a biruit natura tare, dura, a biruit lumea din afara prin inima ei de mama crestina.

Durerea si bucuria ei pentru Augustin este o mare experienta pedagogica, cum nu se cunoaste niciuna dincolo de domeniul Bisericii.

S-ar putea crede ca asemenea mame crestine, cunoscute ca mari educatoare, au produs numai secole de eroism si de aur ale Bisericii, daca la sirul lor nu s-ar putea adauga multe altele, din toate timpurile. Ne multumim sa evocam doar chipul unei crestine bizantine medievale, vrednica de a sta alaturi de marile mame crestine.

Teodota, mama lui Mihail Psellos (sec. X), nu a putut sa faca din fiul ei un sfant, ca celelalte. Mediul si vremea erau mai putin proprii pentru a ridica la cinstea sacra pe un inalt demnitar imperial, prins in vartejul evenimentelor politice. Dar Teodota a avut totusi mari dorinte si calitati de mama. Sotia unui om de neam bun, bine crescuta, era inteligenta, grijulie, energica, cu tact si cu mult bun simt. Era pioasa si buna cu toti saracii, ii primea, le spala picioarele, ii servea la masa ca pe niste domni mari. Traia rugandu-se si dorind sa-si termine viata la manastire.

Cel mai mare dintre meritele ei a fost acela de a se fi ocupat de cresterea copiilor ca de o datorie sfanta. Model al tuturor virtutilor pentru copiii ei, o lege vie a casei, era respectata si admirata de ai sai in chip neobisnuit. Era in adevar o mama incomparabila pentru cele doua fiice si pentru fiul ei. Dorinta ei de a-l face om insemnat, grija ei pentru instruirea lui, mult-putinul ajutor ce-i putea da la pregatirea lectiilor si mai ales rugaciunile si lacrimile ei de ceasuri intregi pentru fiul ei adorat au facut din el cel mai mare invatat al secolului. Sora lui mai mare aminteste virtutile tinerei Macrina; ea ajuta pe mama devotata la cresterea copilului minunat, pe care-l dorea bun si intelept.

Marele invatat care a ajuns Mihail Psellos, comparat de istorici pentru stiinta sa cu patriarhul Fotie, cu Albert cel Mare, cu Roger Bacon si cu Voltaire, a fost in aceasta privinta mai mult rezultatul nazuintelor mamei sale, al afectiunii, grijii si ambitiei ei nobile de a-l vedea progresand in stiinta. Teodota nu dorea numai sa creasca un om insemnat, ea voia totodata ca el sa mearga pe calea Domnului. Viata ei a fost dominata pana la sfarsit de doua sentimente: iubirea de copii si iubirea de Dumnezeu. Teodota a ilustrat, in ultimii ei ani, viata unei manastiri, aproape de mormantul fiicei ei mai mari. Acolo s-a sfarsit in sfintenie, consumata de grijile de sotie si mama, cu multumirea de a fi indrumat spre manastire si pe sot, si pe fiu. Nazuind pentru Mihail Psellos la stiinta multa si la ranguri inalte, Teodota ar fi dovedit ambitie materna obisnuita. Nobila mama a dorit pentru el ceva mai mult viata imbunatatita a manastirii, ca pe o culme inflorita a virtutilor crestine. Fiului cazut in genunchi in fata ei in Biserica, in ziua tunderii ei in monahism, mama ii dorea cu glasu-i dulce: "Fie ca sa ai si tu parte intr-o zi, fiul meu, de toate aceste bunuri!" Era ultima ei dorinta. Mama muri apoi curand, si fiul nu a avut mai mare durere decat pe aceea de a fi venit prea tarziu pentru a primi sarutul ei cel din urma. Daca Psellos nu are infatisarea sfanta a

unui Ioan Gura de Aur sau Augustin, dragostea, respectul lui pentru o mama atat de buna il cinstesc ca o virtute.

Asemenea chipuri de mame dovedesc indeajuns valoarea educativa a Crestinismului. Ele au facut cu mult mai mult decat sa-si fi crescut copiii bine, dupa ideile si practica timpului, mai mult decat a-i fi iubit, trimis la invatatura, ridicat in posturi inalte: ele au format mai ales sufletul copiilor lor, partea cea dinauntru a omului, pe cea care face valoarea lui de om.

Oricare ar fi conceptia noastra despre lume, valorile cele mai inalte, cele care fac pretul omului, sunt cele sufletesti, morale. Pe acestea le alege, le formeaza si le cultiva educatorul crestin. Metodele lui nu sunt elaborate de biblioteca, ele sunt scoase din principiile religios-morale ale Crestinismului. Educatorul crestin vede in om chipul si asemanarea lui Dumnezeu. El nu dreseaza un animal, ci modeleaza o fiinta spirituala; el vrea sa readuca pe omul cazut, slab, ispitit, la ceea ce trebuie sa fie: la chipul si la asemanarea lui Dumnezeu. Ce ideal pedagogic poate fi mai inalt si mai eficient decat acesta, de a indrepta si a ajuta firea omeneasca sa nazuiasca spre desavarsirea pilduita de Tatal nostru Cel din ceruri?

Asa si-au educat sfintele mame - amintite mai sus - copiii. Drept orice principiu si metoda pedagogica pentru misiunea lor de educatoare, in necunostinta noi de stiinta lor pedagogica, ne multumim a identifica in Sfanta Scriptura, in vietile Sfintilor si in pilda lor insisi, tratatele artei lor de educatoare de sfinti. "Ce femei admirabile sunt la crestini!""

Prof. Teodor M. Popescu

Mamele sfinte din Biserica Ortodoxă

Posted by Florentin under Articole diverse | Etichete: Mamele sfinte |

Leave a Comment

Rate This

Între chipurile de mame cinstite de Biserica Ortodoxă, locul cel mai de seamă îl ocupă însăşi Maica Domnului Iisus Hristos, mijlocitoarea noastră pe lângă Fiul ei şi sprijinul tuturor mamelor care îi cer ajutorul.

De numele ei se leagă alte personaje biblice cinstite de Biserică drept mame alese: maica sa, Sfânta Ana, verişoara sa, Elisabeta, precum şi femeile mironosiţe.

Chipuri de mame sfinte se regăsesc şi în casele unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pe tronul Imperiului Bizantin sau în cetele sfinţilor ce au primit moarte mucenicească pentru credinţa lor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe Fecioara Maria, mama pruncului Iisus, „aleasă înainte de toţi vecii, prin planul cel negrăit al lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt, izvorul Apei celei Vii, raiul Pomului Vieţii, via înverzită din care S-a ivit Strugurele Nemuririi, râul Apei celei Vii, arca în care a fost cuprins Cel Necuprins, vasul de aur care a primit Mana Nemuririi, toiagul cel neroditor care a odrăslit Spicul Vieţii, floarea Fecioriei cea plină de mireasma harului, crinul Frumuseţii dumnezeieşti, Fecioara şi Maica din

care S-a născut Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, grânarul mântuirii noastre mai înalt decât toate puterile cerului“.

„Harul naşte pe Doamna“

„Protoevanghelia lui Iacob“ este o scriere apocrifă din care Sfinţi Părinţi ca Grigorie al Neocezareei, Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul extrag anumite elemente cu privire la viaţa Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul preia tradiţia conform căreia fericita Ana a plecat la templu şi s-a rugat Ziditorului a toate să-i dea rodul naşterii pentru ca la rândul său ea să-I închine darul primit de la El. Îngerul lui Dumnezeu a venit la Ana şi i-a vestit: „Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi vei naşte pe vestitoarea bucuriei, şi vei pune numele ei Maria, căci prin ea se va face mântuirea întregii lumi“.

Din scrierile Sfântului Ioan Damaschin reiese că „Harul – căci aşa se tălmăceşte numele Ana – naşte pe Doamna – căci aceasta înseamnă numele Maria – şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor“.

La 25 iulie se pomeneşte Adormirea Sfintei Ana, mama Sfintei Fecioare Maria. După naşterea Maicii Domnului şi încredinţarea ei la templu la vârsta de trei ani, şi-a petrecut restul vieţii în post, rugăciune şi faceri de bine, trecând la Domnul la vârsta de 69 de ani. Tradiţia Bisericii spune că ambii părinţi ai Maicii Domnului trecuseră la cele veşnice pe când ea era încă în templu, la vârsta de 11 ani.

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău“

Pe Elisabeta, Evanghelistul Luca o prezintă drept descendentă a lui Aaron, soţia preotului Zaharia, stearpă şi înaintată în zile. Îngerul Gavriil se arată lui Zaharia şi-i vesteşte: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt“. Iar după şase luni, îngerul Gavriil a adus Maicii Domnului Buna Vestire: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va

împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă“. La aceste cuvinte, Fecioara Maria se aşează întru totul sub ascultarea planului divin al mântuirii: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“.

După ce a primit vestea cea bună a Naşterii Domnului, Fecioara Maria a plecat către verişoara sa, Elisabeta, care a întâmpinat-o cu bucurie: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“. Acestor cuvinte, Fecioara Maria le-a răspuns cu unul dintre cele mai frumoase imnuri păstrate în Sfânta Scriptură: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“. Timp de trei luni, Maria a rămas în casa Elisabetei, după care s-a întors la casa sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Elisabeta pe Maica Domnului „o imita prin podoaba purtării sale“, iar „după moartea fericiţilor părinţi ai Sfintei Fecioare, ea vedea în Elisabeta pe mama sa“. „De aceea, când a primit vestirea lui Gavriil, de îndată s-a grăbit să meargă să o salute şi să-i dezvăluie cuvintele ce i-au fost spuse din partea lui Dumnezeu. Şi cu dragoste dumnezeiască şi a sa proprie a rămas împreună cu ea trei luni, cum spune Sfântul Evanghelist“. În ieslea din Betleem, acelaşi Sfânt Părinte o aşază, alături de Maica Domnului, şi pe Elisabeta: „În ceasul naşterii Domnului, vrednica maică a lui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, Elisabeta, nu lipsea nici ea, căci în fuga ei cu copilul nu sosise încă în munte. Dar cum fusese proorociţa şi martora zămislirii Sfintei Fecioare, tot astfel a fost şi păzitoare slăvită a casei şi martora oculară, iar mai apoi martora şi vestitoarea naşterii Fecioarei. Şi era plină de bucurie şi privea naşterea negrăită ca pe un praznic minunat“. Iar „după naşterea negrăită şi mai adâncă decât cunoştinţa din Maica fără prihană şi preafericită, Maica nestricată nu s-a mai despărţit vreodată de milostivul ei Fiu şi Împărat“.

„Faceţi tot ce vă va spune El!“

La prima minune săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileei, Fecioara Maria propovăduieşte pe Însuşi Fiul său: „Faceţi tot ce vă va spune El!“. După minune, spune Maxim Mărturisitorul, „Preasfânta Fecioară şi Maica Domnului a rămas nedespărţită de Domnul ei milostiv şi de Fiul ei dorit. Oriunde mergea Acesta, ea Îl însoţea şi socotea drept mântuirea şi lumina ochilor şi sufletului ei faptul de a-I urma şi a-I asculta cuvintele“.

Episodul cutremurător al Patimilor Domnului o găseşte pe Maica Sa alături de El, tânguindu-se: „A urmat Lui încă de la începutul prinderii şi până la isprăvirea Patimii. A văzut totul şi a auzit cuvintele Sale. De aceea, cele mai multe din cuvintele rostite atunci şi din faptele săvârşite înainte şi după răstignire, Fericita şi Preabinecuvântata le-a povestit Apostolilor şi celorlalţi ucenici“.

Comentând textul evanghelistului Ioan – „Femeie, iată fiul tău. Apoi a spus ucenicului său: Iată mama ta“ -, Sfântul Maxim Mărturisitorul explică: „Maicii Sale fecioare îi dă în dar din nou un fiu feciorelnic, pe care l-a dat în locul Său, nu ca să Se lepede El Însuşi de grija Maicii Sale preacurate – să nu fie! -, ci ca să o mângâie pe Maica Sa cu o mângâiere văzută“. Grija Mântuitorului faţă de Fecioara Maria s-a manifestat încă din timpul propovăduirii Sale. Atunci când „o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!“, Mântuitorul confirmă: „Aşa este“.

Duminica a treia după Învierea Domnului a fost închinată de Biserică femeilor mironosiţe. Dintre acestea, Maria era mama tânărului Iacov şi a lui Iosi, iar Salomeea era mama apostolilor Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei. Femeile mironosiţe au venit la mormântul Mântuitorului Hristos cu miruri şi servesc drept modele de credinţă pentru toate femeile creştine.

Trei împărătese sfinte la începutul, jumătatea şi sfârşitul Imperiului Bizantin

La 21 mai este pomenită Sfânta Împărăteasă Elena, numită de Biserică, alături de fiul ei, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, „întocmai cu Apostolii“. Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful împăratului Constantin (306-337), notează că „sub influenţa ei, Constantin a devenit un slujitor atât de devotat lui Dumnezeu, încât ai fi crezut că a fost din copilărie un discipol al Mântuitorului“. Sfintei Elena i se

datorează aflarea Sfintei Cruci pe Dealul Golgota, precum şi ridicarea a numeroase lăcaşuri de cult la locul răstignirii şi Învierii Domnului, la peştera Naşterii Domnului din Betleem, pe Muntele Măslinilor, în Cipru şi în Occident.

Cinci secole mai târziu a domnit Sfânta Împărăteasă Teodora, sprijinitoarea ortodoxiei, prăznuită la 11 februarie. Aceasta a fost soţia împăratului bizantin Teofil şi mama împăratului Mihail al III-lea. Pe când împăratul iconoclast Teofil se afla pe patul de moarte, Teodora a reuşit să-l convingă să cinstească sfintele icoane, dându-şi obştescul sfârşit în legea lui Dumnezeu. În timpul regenţei datorate de vârsta fragedă a fiului ei Mihail, împărăteasa Teodora a mijlocit restabilirea cultului icoanelor în imperiu. Triumful ortodoxiei din anul 843 se datorează înţelepciunii acestei împărătese. Împreună cu fiica ei, Pulheria, Teodora a îmbrăcat haina monahală, intrând în mănăstirea Gastrion, unde şi-a dat obştescul sfârşit la 11 februarie 867.

După alte şase secole, în ceata sfinţilor s-a adăugat Sfânta Cuvioasă Ipomoni, mama ultimului împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448-1453), pomenită la 13 martie. Augusta Elena Paleologhina, soţia împăratului Manuel al II-lea, s-a retras la mănăstirea Kira-Marta, unde a primit numele Ipomoni, care în limba greacă înseamnă „răbdare“. Deşi fusese împărăteasă, a vieţuit în obştea mânăstirii, primind deopotrivă toate ascultările rânduite, cu smerenie, şi a întemeiat un aşezământ pentru bătrâni numit „Casa celor deznădăjduiţi“.

Chipuri de mame sfinte născătoare ale unor mari Părinţi ai Bisericii

Prăznuită de Biserică la 30 mai, Sfânta Macrina cea Bătrână a fost soţia Sfântului Vasile, mama Sfântului Vasile cel Bătrân, soacra Sfintei Emilia şi bunică a patru sfinţi: Vasile cel Mare (1 ianuarie), Petru al Sevastei (9 ianuarie), Grigorie de Nyssa (10 ianuarie) şi Macrina cea Tânără (19 iulie). Convertirea ei la creştinism se leagă de activitatea Sfântului Grigorie Taumaturgul, primul episcop al Neocezareei Pontului, în secolul al III-lea. În timpul persecuţiei lui Diocleţian, a trăit în pribegie alături de soţul ei. După încheierea prigoanei, s-au întors în comunitate, unde au fost cinstiţi ca mărturisitori. Tezaurul cel mai de preţ lăsat urmaşilor este credinţa creştină, care a dat naştere celei mai mari familii de sfinţi.

Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare, pomenită la 8 mai, era nora Sfintei Macrina cea Bătrână şi fiică a unui martir al Bisericii. Ea şi-a crescut cei zece copii în rânduiala creştină, patru dintre aceştia amintiţi mai sus fiind canonizaţi. Împreună cu fiica sa, Macrina cea Tânără, a pus bazele unei mănăstiri pentru femei în Pont, pe malul râului Iris. Când şi-a dat obştescul sfârşit, avea alături pe doi dintre copiii săi – Macrina, cea mai mare, şi Petru, mezinul – înălţând o frumoasă rugăciune prin care i-a afierosit lui

Dumnezeu: „Ţie, Doamne, Îţi dăruiesc aceste roade ale pântecelui meu: primul fruct, pârga, este fiica mea mai mare, iar dijma este fiul meu mai mic. Să fie aceasta o jertfă bine primită la Tine şi fă ca să se pogoare harul Tău peste aceştia“.

La 5 august, pomenim pe Sfânta Cuvioasă Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul. Soţia lui Grigorie, un magistrat păgân, a reuşit să-l convertească la creştinism, acesta ajungând episcop al oraşului Nazianz timp de 45 de ani. Biserica prăznuieşte trei sfinţi, roade ale pântecelui său: Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), Sfânta Gorgonia (23 februarie) şi Sfântul Chesarie (9 martie). Cuvinte despre viaţa Sfintei Nona ne-au rămas din scrierile Sfântului Grigorie Teologul: „Într-un trup de femeie ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbaţi. Nu se ocupa de cele lumeşti şi materialiceşti decât în măsura în care acestea puteau să fie spre înălţarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri şi toaletele femeieşti, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; şi nu socotea nici un fel de nobleţe lumească, decât numai aceea că, prin credinţa lucrătoare prin fapte, omul cunoaşte că vine de la Dumnezeu şi la Dumnezeu merge. Ostenindu-şi trupul cu posturi şi rugăciuni de noapte, ea spunea mai târziu copiilor ei că ar fi voit adeseori să se vândă pe sine şi pe copiii ei ca să dea cele de trebuinţă celor săraci“.

„Ah, ce femei au creştinii!“

Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul „Către o femeie rămasă de tânără văduvă“, aminteşte admiraţia de care se bucura mama sa, Antuza, în ochii renumitului retor Libaniu: „Mi-amintesc că odinioară, pe când eram tânăr, dascălul meu de retorică – şi era un păgân până în măduva oaselor – a lă-udat în faţa multora pe mama. După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul unei văduve. M-a întrebat apoi ce vârstă are mama şi de când e văduvă. Când i-am spus că are patruzeci de ani şi că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat cu glas mare uitându-se la cei de faţă: «Ah, ce femei au creştinii!»“.

La 20 decembrie 2009, prin hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, în cadrul Mitropoliei de Veria, Naussa şi Campania din Grecia s-a săvârşit slujba de canonizare a întregii familii a Sfântului Grigorie Palama. Astfel, în cetele sfinţilor, alături de fericitele maici ale Părinţilor Bisericii amintite până acum, se adaugă sfânta Kallony, mama Sfântului Grigorie Palama, cu data de prăznuire la 14 noiembrie.

Mame sfinte în calendarul ortodox

În ziua de 1 februarie sunt înscrise în calendarul ortodox Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas, care au pătimit moarte martirică în timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, la 7 martie 203. Perpetua era mama unui copil sugar, iar sclava sa, Felicitas, însărcinată în momentul arestării sale, a născut o fetiţă cu puţin înaintea execuţiei.

La 30 martie este pomenită Sfânta Euvula, maica Sfântului Pantelimon. Deşi soţul său era senator păgân, ea îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu, trecând la cele veşnice pe când Pantelimon era copil.

Sfânta Solomonia, mama celor şapte mucenici Macabei, este prăznuită la 1 august. Revolta fraţilor Macabei faţă de stăpânirea seleucidă a regelui Antioh IV Epifanes asupra iudeilor a dus la martirizarea acestora chiar sub ochii mamei lor. Solomonia, văzându-şi fiii aruncaţi în foc, a primit şi ea pătimirea de bunăvoie, aruncându-se în para focului şi primind moarte mucenicească.

La 1 septembrie pomenim pe Sfânta Cuvioasă Marta, mama Cuviosului Simeon Stâlpnicul.

Sfânta Muceniţă Sofia, mama fecioarelor Pistis, Elpis şi Agapis, este cinstită în ziua de 17 septembrie. Sofia, care în traducere din limba greacă înseamnă „înţelepciune“, le-a botezat pe fetele sale cu numele celor trei virtuţi teologice: Pistis, care se tâlcuieşte „Credinţă“, Elpis, adică „Nădejde“, şi Agapis, care înseamnă „Dragoste“. Pentru credinţa lor, cele trei fecioare au pătimit moarte martirică în anul 137, iar Sofia a fost lăsată în viaţă, suferind „martiriul inimii“. A fost îngropată de creştini alături de fiicele sale şi s-a învrednicit de cununa mucenicească, deşi nu a suferit cu trupul, dar cu inima mult a pătimit pentru credinţa sa întru Hristos.

Pe 20 septembrie este pomenită Sfânta Muceniţă Teopista, soţia mucenicului Eustatie şi mama lui Agapie şi Teopist. Această familie s-a botezat în chip minunat, prin arătare dumnezeiască, iar Tatiana a primit numele creştin Teopista. Cu toţii au primit moarte mucenicească în timpul împăratului Adrian, pentru că au refuzat să jertfească idolilor.

O altă mamă martiră a Bisericii este Sfânta Muceniţă Neonilla, care a fost martirizată alături de soţul ei şi de cei şapte copii. Cu toţii sunt pome-niţi la 28 octombrie.

Sursa: Ziarul Lumina

Ziua femeii sau ziua mamei?

Nevoia omului modern de a fi sarbatorit isi face vadita prezenta in fiecare luna, in fiecare anotimp, cu diverse sarbatori – mai mult sau mai putin crestine. Primavara debuteaza din acest punct de vedere cu o sarbatoare inchinata femeii in a opta zi a lunii martie care s-a fixat in constiinta oamenilor fara ca acestia sa-si puna intrebarea de ce tocmai ziua de 8 martie, ce s-a petrecut in aceasta zi ?

Este o zi aleasa conventional, dar asezata nu intamplator inaintea unui mare praznic crestinesc Buna Vestire. Politica amintitului regim ateu era una vicleana, anume de a umbri sarbatorile crestinesti prin asezarea altor sarbatori populare inaintea acestora si incetul cu incetul sa le stearga din constiinta oamenilor.

Aceasta strategie a prins din pacate in societatea romaneasca, care a ramas cu aceste “false sarbatori” chiar si dupa ce regimul comunist a cazut, ba mai mult a mai importat un lot proaspat de sarbatori din occident care nu au nimic in comun cu spiritualitatea adanc crestina a poporului roman – vezi sarbatori ca “Ziua indragostitilor“, “Halloween”.

Chipul mamei lumineaza sufletul oricarui om care a avut parte de dragoste din partea acesteia si toata viata ii poarta in inima cele mai alese sentimente.

Modelul prin excelenta de mama este cel al Fecioarei Maria, in bratele careia isi gasesc alinare toti cei oropsiti si impovarati. In ea se descopera pentru fiecare femeie chipul original al feminitatii si afectiunii materne.

Prin Sfanta Fecioara s-a reabilitat neamul omenesc, prin “Fie!” de la Buna Vestire s-a corectat refuzul de a asculta porunca divina randuita in Eden, prin Fecioara Maria “noua Eva” a fost ridicat blestemul cazut peste neamul omenesc, a fost reabilitata femeia.

Zamislirea dumnezeiescului Prunc a aratat vocatia cea mai inalta a femeii, aceia de a fi mama. Multe femei din zilele noastre nu vor insa sa-si mai aduca aminte de aceasta chemare la maternitate care le da dreptul si marele privilegiu de a fi “impreuna lucratoare cu Dumnezeu”.

Toate femeile se serbeaza si doresc a fi felicitate in ziua de 8 martie, de “ziua femeii” dar nu toate pot raspunde la intrebarea: Care este motivul sarbatoririi ?

Demersul nostru se doreste a fi o restabilire a sensului original si adevarat al sarbatorii femeii, care pentru crestini este pe 25 martie, de Buna Vestire. Aceasta este adevarata zi a femeii, mai mult este ziua mamelor, a tuturor mamelor care au adus pe lume viata si care s-au ostenit sa o ocroteasca si sa o desavarseasca curat.

Un sfant parinte al Bisericii noastre spunea: “Dati-mi mame crestine si voi schimba fata lumii!” Si pentru a contempla chipul unei astfel de mame crestine, iata in continuare cum isi aduce aminte Parintele Petroniu Tanase – staretul Schitului romanesc Prodromu, de la Sfantul Munte – de “icoana smerita a mamei sale”:

“In toata viata ei a fost profund credincioasa. Sarbatorile le tinea cu mare sfintenie, chiar si pe cele mai mici. Desi nu stia carte, avea socotelile ei si stia din vreme si fara gres toate sarbatorile, posturile si pomenirile anuale ale celor raposati.

Milostenia ii era grija de capetenie. Pe straini ii chema de pe drum, ii ospata si-i odihnea. Nici un sarac nu pleca cu mana goala. Tata o mai mustra uneori ca-i prea cu mana sparta. Pomenirile mortilor le tinea cu mare sfintenie, in fiecare sambata de dimineata dadea de pomana pentru cei adormiti: un blid cu lapte sau cu mancare, o cofa de apa dusa unei vecine. (…)

Era gospodina neintrecuta. Ea torcea, ea tesea. Ne facea singura toata imbracamintea: camasi, sumane, opinci, precum si toalele si asternuturile din casa. Ea la vite, ea la ogor; pana ce au crescut copii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, sase fete si doi baieti, si ne-a crescut cu frica de Dumnezeu, cu respect fata de oameni si cu cinste. Nu cruta batul cand nu eram in randuiala.

Evlavia, credinta, implinirea datoriilor crestinesti traditionale ii erau firesti, izvorau din toata fiinta ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea (…) In Joia Mare a plecat de dimineata de acasa, iar cand s-a intors si am intrebat-o, am aflat cu mare surprindere ca fusese la o vecina bolnava, ii dusese un dar si-i spalase picioarele in amintirea smereniei Domnului de la Cina. “Domnul Hristos sa spele picioarele ucenicilor, iar eu sa nu fac nimic pentru El! Am facut si eu macar atata, am spalat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace in pat, si i-am tras o pereche de coltuni noi in picioare.” In Vinerea Mare toata ziua a fost cu ochii inlacrimati.” Cand ma gandesc – imi spunea ea – cate a indurat Domnul Hristos pentru noi, imi vine sa plang si sa racnesc de durere.”

Batrana si suferinda, nu lipsea niciodata de la sfanta biserica. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, sa sarute mana batranelor si a vaduvelor si sa le strecoare cate un ban in mana. Odata m-a intrebat daca este bine ceea ce face ea. “Niciodata – mi-a zis – n-am cheltuit acesti bani pentru mine, ci cumpar cu ei lumanari si le aprind la Maica Domnului, iar acasa fac cate zece matanii de fiecare franc, pentru sanatatea cui mi i-a dat.”

A trecut la cele vesnice dupa o suferinta de cateva luni. Inca inainte de Postul Sfintilor Apostoli a atras atentia surorii Glicheria: “Sa chemi pe parintele Ionica sa ma spovedeasca si sa ma impartaseasca.” A postit, s-a spovedit si s-a impartasit. Sambata s-a laut dupa obicei si, in timp ce se pieptana, i-a zis Glicheriei: “Ada fuga tulpanul sa ma imbrobodesc, ca uite, vin pe carare trei femei in alb. ” “Unde-s mama?”- zise Glicheria, uitandu-se pe fereastra si nevazand pe nimeni. “Lasa – ii zise ea – ca au treaba cu mine.”(…) Apoi a devenit vesela cum nu era de obicei si a inceput sa cante cantari auzite la biserica: “Hristos a inviat”, “Cati in Hristos v-ati botezat” .”Nasterea Ta Hristoase”, Troparul Rusaliilor si altele. Si se ruga mereu: “Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatoasa”; “Doamne nu cu mania ta sa ma mustri, nici cu urgia Ta sa ma certi.”

In ultima zi, luni si noaptea spre marti n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu in soapta. Apoi i-a spus Glicheriei: “Sa-mi faci pomenire frumoasa, cu coliva, cu prescuri, cu flori si busuioc…” apoi a soptit “Iarta-ma!”, apoi s-a intors pe o parte si a adormit ca in somn. Sufletul ii zburase din vasul de lut atat de chinuit de dureri si de necazuri. Fata ii era linistita si un zambet ii incremenise pe buze.” (Din volumul “Icoane smerite din Sfanta Ortodoxie romaneasca”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2003.)

Aceste chipuri de mame sfinte sunt podoabele cele mai scumpe care se pot aseza in sufletul unui copil. Chipul mamei poate fi iata, icoana cea mai gingasa in care se descopera Dumnezeu.

La tara, batranii puneau fotografiile parintilor lor alaturi de icoane, nu pentru ca-i indumnezeiau, ci pentru ca-i stiau alaturi de sfintii la care s-au inchinat toata viata cu credinta.

Ce se cuvine deci sa serbam cu mare fast, “Ziua femeii” sau Buna Vestire “Ziua mamei” ?

Sa ne intoarcem la traditiile noastre crestinesti si romanesti, care au facut sa dureze acest popor pana astazi, si sa le sadim si-n inimile cele curate ale urmasilor nostri . Marele nostru geograf, crestin si bun patriot Simion Mehedinti spunea: “Un neam si un popor atata pretuieste cat a invatat din Evanghelie!” Parafrazandu-l, am putea afirma ca valoarea unui neam se vadeste in numarul de mame crestine.

Parintele Teofil Anastasoaie, în crestinorthodox.ro

Home > Resurse biblice > Sp. profetic > Carti scrise de E. G. White > Caminul adventist > Email | Imprimare | Ofera

Cap. 38 - Pozitia si responsabilitatile mamei

Partea X-a

MAMA - REGINA CASEI

Cap. 38 - Poziţia şi responsabilităţile mamei

Egală cu soţul. Femeia trebuie să simtă poziţia pe care Dumnezeu a desemnat-o la început pentru ea, şi anume egala soţului ei. Lumea are nevoie de mame, care să fie mame nu doar cu numele, ci mame în adevăratul sens al cuvântului. Putem spune cu toată certitudinea că îndatoririle specifice ale femeii sunt mai sacre, mai sfinte decât acelea ale bărbatului. Fie ca femeia să fie conştientă cât este de sacră lucrarea sa şi în puterea şi cu teamă de Dumnezeu, să preia misiunea încredinţată ei, să-şi educe copiii spre a fi folositori în această lume şi pentru căminul din lumea mai bună, care va veni.

Soţia nu trebuie să-şi sacrifice tăria şi să îngăduie puterilor ei să dormiteze, în timp ce ea se sprijină cu totul doar pe soţul ei. Individualitatea ei nu poate fi contopită cu a lui. Ea trebuie să simtă că este egala soţului ei - să stea alături de el, cu credincioşie, la postul datoriei ei şi el la postul datoriei lui. Lucrarea ei, de educare a copiilor, este în orice privinţă la fel de înaltă şi nobilă ca orice lucrare la care ar putea fi chemat el, fie şi aceea de conducător al unui stat.

Regina casei. Regele nu are de îndeplinit o lucrare mai înaltă ca aceea a mamei. Mama este regina casei ei. Şi în puterea ei stă modelarea caracterului copiilor ei, pentru ca aceştia să fie corespunzători pentru viaţa mai înaltă, veşnică. Un înger nu ar putea pretinde o misiune mai înaltă; căci, îndeplinind această lucrare, ea Îl slujeşte pe Dumnezeu. Dacă ea va conştientiza caracterul înalt al misiunii ei, acest lucru îi va inspira curaj. Să fie conştientă de valoarea lucrării ei şi să-şi pună toată armătura lui Dumnezeu, ca să se poată împotrivi ispitei de a se conforma standardului lumii. Lucrarea ei este pentru această viaţă şi pentru veşnicie.

Mama este regina casei, iar copiii, supuşii ei. Ea trebuie să-şi conducă familia cu înţelepciune, cu toată demnitatea ei de mamă. Influenţa ei în cămin este supremă; cuvântul ei, lege. Dacă ea este o creştină, stăpânită de Dumnezeu, ea va inspira respect copiilor săi.

Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi considere mama nu ca pe o sclavă, care munceşte tot timpul pentru ei, ci ca pe o regină care îi călăuzeşte şi îi conduce, învăţându-i pas cu pas, precept după precept.

O comparaţie grafică de valori. Mama îşi apreciază rareori propria-i lucrare şi de obicei o socoteşte doar ca o roboteală prin casă, plină de trudă. Zi de zi, săptămână după săptămână, se învârte în acelaşi cerc, fără rezultate speciale, vădite. La sfârşitul zilei nu poate spune toate lucrurile mici pe care le-a făcut în cursul zilei. Pe lângă realizările soţului ei, ea parcă nu a făcut nimic demn de menţionat.

Tatăl vine adesea acasă cu un aer satisfăcut şi povesteşte cu mândrie ce a realizat în decursul zilei. Remarcile pe care le face el arată că trebuie să fie servit de către mamă, căci ea nu a făcut prea mult, doar a avut grijă de copii, a pregătit mesele şi a făcut curăţenie în casă. Ea n-a fost negustor, nici nu a cumpărat, nici nu a vândut; n-a fost fermier, lucrând pământul; n-a fost mecanic - deci ea nu a făcut nimic care să o facă să fie obosită. El critică, acuză şi dictează, ca şi când el ar fi domnul creaţiunii. Şi acesta este lucrul cel mai greu pentru soţie şi mamă, căci ea s-a obosit foarte mult la postul datoriei ei, în timpul zilei, şi totuşi nu poate vedea ce a făcut şi este cu adevărat descurajată.

Dacă s-ar da cortina la o parte, iar tatăl şi mama ar vedea, aşa cum vede Dumnezeu, lucrul făcut peste zi, şi cum compară ochiul Său a toate veghetor lucrarea unuia cu a celuilalt, ar rămâne uimiţi de revelaţia divină. Tatăl şi-ar vedea lucrul făcut de el într-o lumină mai modestă, în timp ce mama ar avea acum un nou curaj şi energie de a-şi face lucrul cu înţelepciune, perseverenţă şi răbdare. Acum ea îşi cunoaşte valoarea - în timp ce tatăl s-a ocupat de lucruri trecătoare şi pieritoare, mama s-a ocupat de dezvoltarea minţii şi a caracterului, lucrând nu doar pentru această viaţă, ci şi pentru veşnicie.

Dumnezeu i-a desemnat această lucrare. Ce bine ar fi dacă fiecare mamă şi-ar da seama de cât sunt de mari îndatoririle şi responsabilităţile ei şi cât de mare va fi răsplata pentru credincioşia ei.

Mama care îşi împlineşte cu voioşie datoriile va simţi că viaţa ei este preţioasă, pentru că Dumnezeu i-a încredinţat această lucrare. În această lucrare, nu este neapărat necesar ca mintea ei să se îngusteze şi nici să îngăduie ca intelectul ei să fie slăbit.

Lucrarea mamei, încredinţată ei de către Dumnezeu, este aceea de a-şi creşte copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului. Iubirea şi teama de Dumnezeu trebuie păstrate mereu în faţa minţilor lor fragede. Când sunt corectaţi, ei trebuie să fie învăţaţi să simtă că sunt sfătuiţi de Dumnezeu, că Lui nu Îi place înşelăciunea, necredincioşia şi facerea răului. Astfel, minţile celor micuţi pot fi puse în legătură cu Dumnezeu, încât tot ce vor face şi vor spune va fi pentru slava Sa; iar în anii care vor urma, ei nu vor fi ca trestia în vânt, legănându-se continuu între tentaţie şi datorie.

A-i conduce la Isus nu este tot ce se cere... Aceşti copii trebuie educaţi şi instruiţi pentru a deveni ucenici ai lui Hristos, "pentru ca fiii noştri să fie ca nişte odrasle care cresc în tinereţea lor; fetele noastre ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împărăteşti". Această lucrare de modelare, rafinare şi lustruire îi aparţine mamei. Caracterul copilului trebuie format. Mama trebuie să sape pe tablele inimii lecţii care să dureze cât veşnicia; cu siguranţă că va avea neplăcerea Domnului, dacă îşi neglijează această lucrare sacră ori dacă îngăduie oricărui alt lucru să se interpună... Mama creştină are lucrarea desemnată pentru ea de către Dumnezeu, pe care nu o va neglija dacă este în legătură cu El şi umplută cu Spiritul Său.

Încredinţarea ei înaltă şi nobilă. Fiecărei mame îi sunt încredinţate ocazii de o inestimabilă valoare, nespus de preţioase. Cercul umil de datorii pe care femeile au ajuns să-l privească o sarcină plictisitoare, obositoare, ar trebui să fie privit ca o lucrare măreaţă, nobilă. Este privilegiul mamei acela de a binecuvânta lumea cu influenţa ei, şi făcând astfel, va aduce bucurie propriei sale inimi. Ea poate croi cărări drepte pentru picioarele copiilor ei, prin soare şi nori, către înălţimile de sus. Însă doar atunci când caută în propria ei viaţă să urmeze învăţăturile lui Hristos, mama va reuşi să formeze caracterul copiilor săi după modelul divin.

Cea mai sacră datorie a mamei, dintre toate activităţile vieţii ei, este aceea pe care o are faţă de copiii ei. Însă cât de adesea este lăsată deoparte această îndatorire pentru realizarea vreunei satisfacţii egoiste!

Părinţilor le este încredinţată soarta prezentă şi veşnică a copiilor lor. Ei trebuie să ţină frâiele şi să-şi conducă familia spre onoarea lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu trebuie să fie standardul lor, iar dragostea trebuie să domnească în toate lucrurile.

Nicio lucrare nu este mai măreaţă şi mai sfântă. Dacă bărbaţii căsătoriţi merg la slujba lor, lăsându-şi soţiile acasă să aibă grijă de copii, soţia şi mama îndeplineşte o lucrare tot atât de mare şi importantă ca cea a soţului şi tatălui. Dacă unul este în câmpul misionar, celălalt este în câmpul misionar de acasă, şi grijile şi greutăţile mamei depăşesc de multe ori pe acelea ale soţului şi tatălui. Lucrarea ei este solemnă şi importantă... Soţul, în câmpul misionar din afară, poate că primeşte onoruri din partea oamenilor, în timp ce truditoarea de acasă poate că nu primeşte nici o apreciere pentru munca ei fizică. Însă, dacă ea lucrează spre binele suprem al familiei ei, îngerul raportor notează numele ei ca fiind al unuia dintre cei mai mari misionari din lume. Dumnezeu nu priveşte lucrurile aşa cum le priveşte omul, cu o viziune limitată.

Mama este agentul lui Dumnezeu pentru creştinizarea familiei ei. Ea trebuie să exemplifice religia biblică, arătându-ne cum, zi de zi, în datoriile noastre, influenţa acesteia trebuie să ne stăpânească, învăţându-i pe copii că doar prin har pot fi mântuiţi, prin credinţă, care este darul lui Dumnezeu. Această învăţătură continuă, cu privire la aceea ce este Domnul Hristos pentru noi şi pentru ei, iubirea Lui, bunătatea Lui, îndurarea Lui, descoperite în marele plan al mântuirii, va avea o impresie sfinţitoare, sacră, asupra inimii.

Educarea copiilor constituie o parte importantă din planul lui Dumnezeu pentru demonstrarea puterii creştinismului. Părinţii au solemna responsabilitate de a-şi educa copiii, pentru ca, atunci când aceştia vor merge în lume, să facă bine, şi nu rău, acelora cu care se vor asocia.

Conlucrătoare cu pastorul. Pastorul are partea sa în lucrare, iar mama are partea ei. Ea trebuie să-i aducă pe copiii ei la Domnul Isus pentru binecuvântarea Sa. Ea trebuie să se hrănească cu cuvintele Domnului Hristos şi să le împărtăşească copiilor ei. Încă din pruncie, ea trebuie să-i disciplineze, învăţându-i cumpătarea, tăgăduirea de sine şi deprinderi pentru păstrarea ordinii şi a curăţeniei. Mama îşi poate creşte astfel copiii, încât aceştia să vină cu inimi deschise, primitoare, pentru a auzi cuvintele din gura slujitorilor lui Dumnezeu. Domnul are nevoie de mame care, în orice domeniu al vieţii de familie, îşi vor pune în lucru talanţii încredinţaţi lor de Dumnezeu, pentru a-şi pregăti copiii pentru familia din ceruri.

Prin lucrarea făcută cu credincioşie în cămin, Domnului I se slujeşte în aceeaşi măsură, ba chiar mai mult decât prin lucrarea aceluia care propovăduieşte Cuvântul. Asemenea profesorilor în şcoli, taţii şi mamele trebuie să simtă că sunt educatori ai copiilor lor.

Sfera de utilitate a mamei nu trebuie mărginită la viaţa ei din gospodărie. Influenţa salutară pe care o exercită ea în cercul familiei poate şi trebuie să o facă şi mai simţită, dovedindu-şi utilitatea între cei mai cunoscuţi vecini şi în biserica lui Dumnezeu. Căminul nu este închisoare pentru soţia şi mama devotată.

Ea are o misiune în viaţă. Fie ca femeia să-şi dea seama de caracterul sacru al lucrării ei şi, în puterea şi cu teamă de Domnul, să-şi preia misiunea pe care o are pentru întreaga viaţă. Fie ca ea să-şi educe copiii spre a fi folositori în această lume şi corespunzători pentru o lume mai bună. Ne adresăm mamelor creştine. Vă implorăm să simţiţi responsabilitatea pe care o aveţi ca mame şi să trăiţi nu pentru a vă plăcea vouă înşivă, ci spre slava lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu a făcut ce a voit El, ci a luat chip de rob.

Lumea este plină de influenţe rele. Moda şi unele obiceiuri exercită o putere mare asupra tinerilor. Dacă mama dă greş în a-şi educa, instrui, călăuzi şi ţine în stăpânire copiii, ei vor accepta în mod natural răul şi se vor întoarce de la bine. Fie ca fiecare mamă să meargă adesea la Mântuitorul cu această rugăciune: "Doamne, învaţă-ne cum să procedăm cu copilul, cum să-l disciplinăm!" Mama să ia seama la sfaturile din Cuvântul lui Dumnezeu, şi înţelepciunea îi va fi dată pe măsură ce are nevoie de ea.

Sculptând asemănarea cu divinul. În cer, există un Dumnezeu, iar lumina şi slava de la tronul Său se revarsă asupra fiecărei mame credincioase, care se străduieşte să îşi educe copiii pentru a rezista influenţelor răului. Nici o altă lucrare nu o poate egala în importanţă pe a sa. Ea nu are de pictat un model frumos pe pânză, ca şi artistul; nici de dăltuit marmură ca sculptorul.

Ea nu are de întruchipat un gând nobil în cuvinte pline de convingere; nici de a exprima un sentiment frumos prin melodie, asemenea muzicianului. Lucrarea ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, este aceea de a dezvolta în sufletul omenesc asemănarea cu divinul.

Mama care apreciază acest lucru va preţui mult ocaziile pe care le are. Va căuta cu seriozitate să prezinte în faţa copiilor ei cel mai înalt ideal prin propriul său caracter şi prin metodele folosite în educare. Cu stăruinţă, răbdare şi curaj, ea se va strădui să îşi dezvolte propriile ei capacităţi pentru a-şi putea folosi în mod corespunzător cele mai înalte puteri ale minţii în instruirea copiilor ei. Cu seriozitate, ea va întreba la fiecare pas: "Ce spune Domnul?" Va studia asiduu Cuvântul Său. Îşi va aţinti privirea la Domnul Hristos, pentru ca propria ei experienţă de fiecare zi, în cercul ei modest de griji şi datorii, să poată fi o adevărată reflectare a Aceluia care a întruchipat Viaţa.

Mama credincioasă, cuprinsă în cartea cu renume veşnic. Tăgăduirea de sine şi crucea sunt partea noastră. O vom accepta? Nici unul dintre noi să nu aştepte ca, atunci când ultimele mari încercări vor veni asupra noastră, să fim cuprinşi dintr-o dată de un spirit de sacrificiu de sine, patriotic, pentru că suntem în nevoie. Acest spirit trebuie nutrit în experienţa noastră de zi cu zi şi imprimat în minţile şi inimile copiilor noştri, atât prin cuvânt, cât şi prin propriul nostru exemplu. Mamele din Israel nu pot fi ele însele nişte războinici, însă pot creşte războinici, care se vor încinge cu toată armătura şi vor purta bărbăteşte bătăliile Domnului.

Mamelor, într-o mare măsură, destinul copiilor voştri stă în mâinile voastre. Dacă nu vă faceţi datoria, s-ar putea să-i aşezaţi în rândurile vrăjmaşului şi să-i faceţi agenţii lui pentru ruinarea sufletelor; însă, printr-un exemplu evlavios şi printr-o disciplinare credincioasă, îi puteţi conduce la Domnul Hristos şi puteţi face din ei instrumente în mâinile Sale pentru mântuirea multor suflete.

Lucrarea mamei creştine, făcută cu credincioşie, va fi imortalizată. Adepţii modei nu vor vedea şi nu vor înţelege niciodată frumuseţea nepieritoare a lucrării mamei; ei vor zâmbi dispreţuitor la adresa ideilor învechite şi a hainelor simple, ne împodobite, ale mamei, însă Maiestatea cerului va scrie numele acelei mame credincioase în cartea de renume veşnic.

Clipele sunt nepreţuite. Întreaga viaţă a lui Moise, marea misiune pe care a îndeplinit-o el în calitate de conducător al lui Israel, stă ca mărturie în legătură cu importanţa lucrării mamei creştine. Nici o altă lucrare nu o poate egala pe aceasta... Părinţii ar trebui să-şi educe şi să-şi îndrume copiii încă de când sunt foarte mici, astfel ca la sfârşit ei să poată fi creştini. Ei ne-au fost încredinţaţi în grijă pentru a fi educaţi nu ca moştenitori ai unui tron pământesc, ci ca regi pentru Dumnezeu, pentru a domni timp de veacuri fără sfârşit.

Fiecare mamă trebuie să simtă cât de preţioase sunt clipele pe care le are; lucrarea ei va fi evaluată în ziua cea solemnă a socotelilor. Atunci se va descoperi că mulţi dintre cei care au fost epave în această viaţă sau criminali - bărbaţi şi femei - au existat datorită ignoranţei şi neglijenţei acelora care aveau datoria de a le călăuzi paşii copiilor pe cărarea cea dreaptă. Atunci se va descoperi că mulţi dintre cei care au fost o binecuvântare pentru lume, cu lumina geniului lor, adevăr şi sfinţenie, îşi datorează succesul unei mame creştine care se ruga neîncetat.

Putin despre 8 martie si ...mama pr. Petroniu Tanase de la Muntele ATHOS

Este o zi aleasă convenţional (n.r. – legată de mişcarea feministă, dar şi de serbarea femeii sovietice, Lenin decretând în anul 1921 această zi ca Ziua Internaţională a femeii), dar aşezată nu întâmplător înaintea unui mare praznic creştinesc Buna Vestire. Politica amintitului regim ateu era una vicleană, anume de a umbri sărbătorile creştineşti prin aşezarea altor sărbători populare înaintea acestora şi încetul cu încetul să le şteargă din conştiinţa oamenilor.

Această strategie a prins din păcate în societatea românească, care a rămas cu aceste "false sărbători" chiar şi după ce regimul comunist a căzut, ba mai mult a mai importat un lot proaspăt de sărbători din occident care nu au nimic în comun cu spiritualitatea adânc creştină a poporului român - vezi sărbători ca "Ziua îndrăgostiţilor", "Halloween".

Chipul mamei luminează sufletul oricărui om care a avut parte de dragoste din partea acesteia şi toată viaţa îi poartă în inimă cele mai alese sentimente.

Modelul prin excelenţă de mamă este cel al Fecioarei Maria, în braţele căreia îşi găsesc alinare toţi cei oropsiţi şi împovăraţi. În ea se descoperă pentru fiecare femeie chipul original al feminităţii şi afecţiunii materne. Prin Sfânta Fecioară s-a reabilitat neamul omenesc, prin "Fie!" de la Buna Vestire s-a corectat refuzul de a asculta porunca divină rânduită în Eden, prin Fecioara Maria "noua Evă" a fost ridicat blestemul căzut peste neamul omenesc, a fost reabilitată femeia.

Zămislirea dumnezeiescului Prunc a arătat vocaţia cea mai înaltă a femeii, aceea de a fi mamă. Multe femei din zilele noastre nu vor însă să-şi mai aducă aminte de această chemare la maternitate care le dă dreptul şi marele privilegiu de a fi "împreună lucrătoare cu Dumnezeu".

Demersul nostru se doreşte a fi o restabilire a sensului original şi adevărat al sărbătorii femeii, care pentru creştini este pe 25 martie de Buna Vestire. Aceasta este adevărata zi a femeii, mai mult este ziua mamelor, a tuturor mamelor care au adus pe lume viaţă şi care s-au ostenit să o ocrotească şi să o desăvârşească curat.

Un sfânt părinte al Bisericii noastre spunea: "Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii!"

Şi pentru a contempla chipul unei astfel de mame creştine, iată în continuare cum îşi aduce aminte Părintele Petroniu Tănase (trecut la Domnul la 22 februarie 2011) - stareţul Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte - de "icoana smerită a mamei sale": "În toată viaţa ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu mare sfinţenie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi stia din vreme şi fără greş toate sărbătorile, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi.

Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morţilor le ţinea cu mare sfinţenie, în fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă dusă unei vecine. (...)

Era gospodina neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până ce au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială.

Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor crestineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea (...) În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cina. "Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, iar eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare." În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi." Când mă gândesc - îmi spunea ea - câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere."

Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. "Niciodată - mi-a zis - n-am cheltuit aceşti bani pentru mine, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat."

A trecut la cele veşnice după o suferinţă de câteva luni. Încă înainte de Postul Sfinţilor Apostoli a atras atenţia surorii Glicheria: "Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească şi să mă împărtăşească." A postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sâmbătă s-a lăut după obicei şi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: "Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb. " "Unde-s mamă?"- zise Glicheria, uitându-se pe fereastră şi nevăzând pe nimeni. "Lasă - îi zise ea - că au treabă cu mine."(...) Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei şi a început să cânte cântări auzite la biserica: "Hristos a înviat", "Câţi în Hristos v-aţi botezat" ,"Naşterea Ta Hristoase", Troparul Rusaliilor şi altele. Şi se ruga mereu: "Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa"; "Doamne nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi."

În ultima zi, luni şi noaptea spre marţi n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în şoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: "Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori şi busuioc..." apoi a şoptit "Iartă-mă!", apoi s-a întors pe o parte şi a adormit ca în somn. Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri şi de necazuri. Faţa îi era liniştită şi un zambet îi încremenise pe buze." (Din volumul "Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească", Editura Bizantină, Bucureşti, 2003)

Aceste chipuri de mame sfinte sunt podoabele cele mai scumpe care se pot aşeza în sufletul unui copil. Chipul mamei poate fi iată, icoana cea mai gingaşă în care se descoperă Dumnezeu.

La ţară, bătrânii puneau fotografiile părinţilor lor alături de icoane, nu pentru că-i îndumnezeiau, ci pentru că-i ştiau alături de sfinţii la care s-au închinat toată viaţa cu credinţă.

Ce se cuvine deci să serbăm cu mare fast, "Ziua femeii" sau Buna Vestire "Ziua mamei" ?

Să ne întoarcem la tradiţiile noastre crestineşti şi româneşti, care au făcut să dureze acest popor până astăzi, şi să le sădim şi-n inimile cele curate ale urmaşilor nostri. Marele nostru geograf, creştin şi bun patriot Simion Mehedinţi spunea: "Un neam şi un popor atâta preţuieşte cât a învăţat din Evanghelie!" Parafrazându-l, am putea afirma că valoarea unui neam se vădeşte în numărul de mame creştine.

Sursa text– Ziua femeii sau ziua mamei - Părintele Teofil Anăstăsoaie – crestinortodox.ro

Sursa foto: http://corinabacalu.blogspot.ro/

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Nona, mama sfântului Grigorie cuvântatorul de Dumnezeu, care cu pace s-a savârsit.

Originara din Capadocia si crescuta în credinta ortodoxa, sfânta Nona s-a casatorit cu Grogorie, magistrat din Nazianz si membru al unei secte din acea vreme. Prin rabdare si rugaciune ea a reusit sa-l converteasca pe barbatul ei la credinta ortodoxa, dupa care acesta a devenit episcop al orasului, timp de 45 de ani. Din aceasta casatorie li s-au nascut trei copii: sfânta Gorgonia (praznuita la 23 februarie), sfântul Cezarie (praznuit la 9 martie) si mai ales sfântul Grigorie Teologul (praznuit la 25 ianuarie), care i-a fost daruit de Dumnezeu în raspuns la rugaciunile ei.

Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale de pietatea exemplara a mamei sale : într-un trup de femeie ea avea un suflet mai barbatesc decât al celor mai bravi barbati. Nu se ocupa de cele lumesti si materialicesti decât în masura în care acestea puteau sa fie spre înaltarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri si toialetele femeiesti, ea nu avea decât o singura grija: sa faca mai stralucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul sau ; si nu socotea nici un fel de noblete lumeasca, decât numai aceea ca, prin credinta lucratoare prin fapte, omul cunoaste ca vine de la Dumnezeu si la Dumnezeu merge. Ostenindu-si trupul cu posturi si rugaciuni de noaptea, ea spunea mai târziu copiilor ei ca ar fi voit adeseori sa se vânda pe sine si pe copiii ei ca sa dea cele de trbuinta celor saraci.

Dupa moarte sotului ei, în 374, sfânta Nona s-a îmbolnavit, dar a suferit aceasta ultima încercare dând slava lui Dumnezeu. Si-a dat sufletul ei în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinita de Sfânta Masa a Jertfelnicului Ceresc; si moarta, ea parea sa fie adâncita în rugaciune.

O mamă creştină, o familie creştină...

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu

aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Raluca Tănăseanu

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Scrisoare către o fiică duhovnicească (Părintele Arsenie Papacioc)

Măicuţă E., văd năvala sufletească în care a vrut bunul Dumnezeu să te găseşti, şi încerci bucurii necunoscute şi mulţumire te-a cuprins şi în tot felul doreşti să rămâi la înălţime , unde nu poţi să vorbeşti, doar ochii umezi şi senini, ca două mâini gingaşe, culeg stările şi momentele nesfârşit de frumoase, dar arătând o neobişnuită luminare a feţii şi o tresăltare de mare nădejde a inimii.

Profit că sunt puţin liber, să-ţi răspund ca unei inimi nedespărţită şi aprinsă de jarul nedezminţit al dragostei lui Iisus.

"Ceea ce zideşte să-ţi îngădui, iar ceea ce tulbură să nu-ţi îngădui în nici un chip! Cine din cei cu minte sănătoasă - cum spune undeva - va întinde mâna spre paharul cu otravă, lucru pe care-l ştie?".

Măicuţă scumpă, pentru tine se aprind făcliile spre o lume curată, albă şi prea frumoasă. Nu sunt numai gândurile mele, sunt mişcările tale, sunt paşii tăi grăbiţi, este inima ta, care cu zbucium la vârsta curată, cerea să plece, să ajungă, să intre, să simtă şi să rămână lângă Dumnezeu. Niciodată nu vei avea pace, decât numai în mişcarea aceasta. Suntem zidiţi singur numai pentru El. Pe tine te-a chemat Iisus, şi rănită de dragostea aceasta, copil fără iscusinţă bătrânească, te-ai răstignit împreună cu El şi ţi-a dat

nume mare. Cinsteşte-L. Vei învia sigur împreună cu El şi plină de Lumina Taborică se va veseli faţa ta prea mult şi nu te vei mai teme de ruşinea ce ţi-o pregăteşte în taină vrăjmaşul Stăpânului tău.

O lume se pierde în învălmăşeala vremii şi te doare şi plângi, şi plânge Iisus cu sânge, după miresele Lui căzute, şi zice:

- De ce răspunzi cu plăcere la întrebări şi propuneri ruşinoase şi Mie nu-mi arăţi măcar o şoaptă. M-aş bucura şi mulţumi, măcar că vei plânge mult şi cu amar că nu Mi-ai spus Mie toate plăcerile şi dorinţele inimii tale. Cine crezi că poate să te iubească mai mult decât pot Eu să te iubesc, mireasa Mea ? de ce Mă părăseşti, lepădându-mi cuvintele Mele, dar şoptirile pline de venin le guşti cu plăcere, fără grijă şi fără teamă. De ce Mă dai afară din casa inimii tale, pe care Eu am zidit-o şi iarăşi am răscumpărat-o?

Cine te-a învăţat să faci aşa?

Înţelepciunea nu ţi-ar fi dat voie; buna cuviinţa de asemenea. Recunoştinţa sau darurile sfinte care sunt cu prisosinţă în tine? Nu ! Acestea învaţă că Eu sunt Calea, Adevărul,Viaţa şi iubirea care împlineşte, linişteşte şi alintă orice iubire şi curăţă sau vindecă fără durere rănile sufletului tău cuprins de mofturi şi capricii.

Scumpa mea fiică, totul, viaţa întreagă e o minciună descoperită trăită în afară de IIsus Hristos. Vreau să-I dai totul şi să nu-I nimic. E prea mare ca să nu preţuiască o inimă care se junghie pentru El. e prea iubitor ca să rămână dator. E prea dăruitor ca să-ţi dea mai puţin decât împărăţia Lui.

Vezi, că pe drumul acesta jertfa este uşoară şi plăcută. Vei fi o fată - o Maică- fericită, adică mai fericită la nivelul îngerilor, nu la măsuri omeneşti. Jertfeşte o discuţie ruşinoasă şi fugi de feţele care se dovedesc a fi şerpi veninoşi şi ascunşi, că aceştia fac să uiţi de gheenă, de iad, de Dumnezeu, de ruşine şi de Judecată.

A cui este munca, a aceluia îi sunt şi roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, după marele apostol.

Fii veselă şi smereşte-te fără de măsură şi atunci vei cunoaşte că ai smerită cugetare, cînd iubind mult pe cele duhovniceşti, nu pe cele trupeşti, şi nejudecând inima cuiva, atunci te vei îmbujora şi se vor minuna mulţi de frumuseţea ta. Ştii că pentru nimic în lume şi nimenea nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos. Închide-te cu El în inima ta şi aşa vei gusta şi va începe cu tine Raiul cel de Taină - Maica Domnului - adică vei fi la Masa cea Dumnezeiască.

Aşa să trăieşti şi aşa să cugeţi şi să respiri ca peste tot şi în toate să fie şi să rămână Dumnezeu.

Rămâi sănătoasă şi veselă şi binecuvântată,

Ierom. Arsenie Papacioc.

(Veşnicia ascunsă într-o clipă, Arhim. Arsenie Papacioc, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)