2Martie/Aprilie2011

esc

ale

lit

era

reViorel SămpetreanRana care nu se vindecă

Candidaţi second-hand

Un om în pielea goală nu ştie nimic. Un om îmbrăcat este un magazin. Un parlamentar în vacanţă e un om gol. Când vine la Cameră e demn, cu preţul afişat pe cravată şi eticheta pe pantofi să se ştie în judeţul lui că nu face cumpărături de la second-hand. Un popă fără evantai, caând duce mortul la groapă e un popă sărac, n-are instalaţie de aer condiţionat. O babă fără ciorapi Lycra nu face mătănii în faţa altarului. Un candidat la deputăţie din partea judeţului nostru arată aşa cum l-aţi văzut pe prima pagină. Cu privire fie de tapir, fie de boulean sau de cărămidă nouă, dă Doamne să plouă. Planeta numită Terra a fost concepută, în gândirea primordială a Divinităţii pentru pământ de sobe. Greşeala Creatorului a fost că a permis ca din restul lutului, calculat greşit în excedent, să se fabrice state şi, pe cale de consecinţă, oameni politici care să le conducă. Iată-I, au început să viermuiască pe la mitunguri, zâmbitori ca un afiş de circ. Unul are părul mov, culoarea clienţilor de spitale lugubre, psihiatrice. Altul, cu Basedow în ochi şi ceafa lată, albă, finuţă se vrea corp legiuitor. Încă unul afişează pentru sobrietate un cinism scăpat de sub controlul propriei frunţi, arătând ca un şef de hazna când scapă tulumba în closet. Încă altul merge printre alegători scărţâind ca o roabă neunsă la timp şi mirosind vehement a urină de pisoi combinată cu pipi de şoarece. Când, în 1972, Ceauşescu a convocat prima dată pe cei 41 de prim-secretari la Bucureşti, TVR i-a prezentat la sosirea în gară, iar eu am scăpat de sub control fraza “Doamne, ce feţe de borfaşi “ Trecut-au anii şi acum scap de sub pix altă bazaconie “Orice politician are faţă de borfaş, păziţi-vă avutul şi băgaţi copii în casă.“ Dar gândul meu e la Creatorul care ar trebui să-şi revadă pe internet programul iniţial. Ce de cărămizi s-ar face din oamenii politici. Hai, fie şi de chirpici, că nu sunt toţi la fel de escroci. Există borfaşi de mâna a doua. I-aţi văzut la moţiune. N-am azi nicio concluzie dar parcă spunea cineva că la vot se merge cu parul, iar la moţiune cu securea…

Corneliu V. Mihail

Aflu, cu bucurie şi tulburare, că Valentin Leahu s-a hotărât să de-zlege baierele arhivei pe care o ţinea sub lacăte şi să lege între două coperte o samă din cuvintele pe care le-a dospit şi copt într-un sfert de veac. O jumătate din viaţa trăită (deocamdată)!Bucuria provine din întâmplarea care a făcut să ne întâlnim şi, mai apoi să ne cunoaştem, cu bune şi rele, în ciorchini de ore pârguite de nesomn, la capătul unor nopţi/zile pe care le-am trăit cu duioşie şi ardere, cu şoapte ori voci care treceau peste acope10rişurile caselor/hrubelor/blocurilor, cu moderaţie ori răzvrătite octave care izbucneau, parcă, din rărunchii vulcanilor nestinşi de mii de ani.Era imediat după întâmplările sângeroase din decembrie 1989. Încercam să ne dumirim ce se petrecea sub ochii noştri şi chiar, ani la rândul, am şurubărit şi am croit gazete şi reviste (la unele am lucrat şi colaborat împreună) pe care le aruncam în valuri pe tarabele burţoase sau le ofeream celor rămaşi cu gura căscată prin cafenele ori grădini care transmiteau, prin frunzele rare, iluzia răcorii.Tulburarea are alte temeiuri şi nu se arată oricând, oricum şi ori-cui. Ea vine din vorbele nevorbite, din lacrimile care nu se văd, din gesturile neînţelese. Ea, tulburarea, dădea ocol, pândea cu migală orarele nopţii şi se cuibărea pe la mesele puţinilor care aveau privilegiul de a gusta din vinul înmiresmat, curtenitor, binecuvântat, provocator, dar nu vrăşmaş. În acele clipe, departe de ură, încleştare, şarlatanie, şmecherie coclită prin blide spur-cate, ceartă peltică ori găunoasă, minciuni ori provocări şi mizerii de neimaginat, invidii ori frustrări, ei bine, atunci, în tăcerea ore-lor scăzute, eram în paza bunului Dumnezeu.Iar noi respiram în teritoriul sacru al boemei!Ei, da! Boema nu-i o cămaşă murdară pe care s-o arunci la coşul cu rufe murdare, dar nu este nici o cămaşă pe care o îmbraci odată pe săptămână pen11tru a te făli în faţa vecinilor ori soacrei, nu este o târguială dar nici o înţelegere parafată la tribunal, nu este o trufie, nu este o decoraţie, nu este fală, nu este cu permis de voie între orele 17-22, nu este o diplomă pe care s-o baţi în perete, nu este un certi-ficat, nici referat, nici înscris care să te trimită în raftul cărţilor de capătâi, ea nu este nici vădană de prăsilă, dar nici slugă de lins ce-a mai rămas pe la sindrofiile jegoase…Nu poate fi inventată, există ori nu. Este înlăuntru fiinţei ce-lor hărăziţi să trăiască după legile ei nescrise dar respectate, cu neputinţă de încălcat, de neimaginat pentru clevetitori.Ea este o rană divină (un blestem?) care nu se vindecă niciodată, nu este o stare de moment.E drept, legile boemei au creat stiluri menite să ducă la înţelegearea ei în profunzime (nu au fost ignorate comportamentul social sau veşmintele). Unele taine le-am „descifrat” din anii studenţiei când i-am cunoscut pe imperialul Taşcu Ghiorghiu (creatorul Ghepardului pre limba română, cel care frecventa barul Lido), sau pe Emil Botta (prezenţă nepământeană în barul fostului hotel Modern, la doi paşi de strada Arcului unde se afla celestul meu subsol). Sau, mai târziu, pe Ahoe (Tudor George), Pâcă, Pucă,

A.I.Zăinescu, Darie Magheru, George Boitor, Bogdan Pietriş, Ioan Flora, George Canache şi mulţi alţii.12***– Bătrâne, eşti o rană pentru mine, spunea Leahu.Era o „spunere”, nu o recitare.Uneori era abia şoptită, alteori su-netele se articulau baritonale şi atunci furnicile nopţii se retrăgeau din paharele golite.Erau nopţi în care ne întâlneam fără.să ne fi vorbit dinainte. Al-teori erau dimineţi în care ne „despărţeam” fără să ne luăm rămas bun. Dar el ştia că „Boemul nu trebuie comparat cu alt boem, el trebuie să fie mai bun decât el însuşi”.Boem născut şi nu „deghizat”, Valentin – Val pentru boemi –, a avut răbdarea să asculte, să cunoască mari actori precum Ştefan Iordache sau Gheorghe Dinică, să se bucure de prietenia unui pic-tor excepţional precum a fost Bogdan Pietriş. Peste toate cele, a povestit şi altora şi, mai apoi, a scris pentru a fi cetit şi degustat. Făcându-se a nu-i vedea pe clevetitori, bucurându-se de bucuria celor pe care soarta i-a desemnat să-i fie aproape.***Acum scoate de sub rotative întâiul volum intitulat, cum altfel? excepţional, Apusul vinului în călimară.

Mă grăbesc să reproduc: Boema nu-i o simplă epopee,E o alunecare printre stânci e o bibliotecă luată-n brânci şi-o sticlă comparată cu-o femeie.Boema e o dragoste amarăfără de care viaţa-mi n-are rostboema e o zi de post…apusul vinului în călimară”.***Val e născut la început de februarie, eu spre sfârşit (în ani mai de demult). Asta înseamnă că, în binecuvântata noastră boemie, suntem închipuirea unor peşti în Oceanul însingurat al tot mai îngânduratului Dumnezeu.

Tristeţi hibernale

În deschidere de an, cu sufletul spălat de rele, eram tentat să filtrez totul cu îngăduinţă şi infinită pertinenţă. Mi-am propus să brodez dantelării galante, de-spre oameni şi evenimente, dar realitatea brutală, hâdă, descompusă, robită de ci-fre, mi-a deturnat intenţia. Am fost proi-ectat din nou, printre abjectele subiecte: Plăcintă, Şoric, Cocoş... şi alte scursori, buboşi şi stârvuri purulente. Colcăind cu toţi într-o curte a miracolelor, amintind de craii lui Mateiu, de groapa lui Oatu ori de salinele lui Voiculescu. Nimic demn, nimic sfânt! Un aer infestat de frică şi delaţiune, ne inundă plămânii şi conştiinţele. O paranoia, indusă cu o abilitate monstruoasă, ne cenzurează convorbirile, asistând sideraţi la re-luarea practicilor stalinist-dejiste. Sun-tem trataţi cu milă dispreţuitoare, cu obrăznicie sfidătoare, de câţiva răzbiţi care au monopolizat totul (putere, bani, justiţie) şi care, în delirul lor de grando-are, ignoră realitatea. Apariţiile lor tele-vizate izbesc ca o sudalmă! Un fior inchizitorial ne traversează biologiile descumpănite, amintindu-ne că inchiziţia terifiantă a şters diferenţa dintre rugăciune şi crimă! Nu mai am timp, dispoziţie, pentru lecturile adânci, frecarea diurnă pentru un blid cu zeamă mă frustrează de cea mai minunată vo-luptate. Poate nu am nici calitatea ori puritatea de a mă supune unor solitudini pustnice, abandonând îndelednicirile profane, în favoarea sacrului. Ar fi prea mult, mai ales că Jung afirma axiomatic: “nimeni nu poate clarifica toată obscuri-tatea din noi”. Mi-am propus să accept realitatea cu resemnare, fiind avizat din destinul martirilor că mulţi ar fi preferat să rămână anonimi, dar în viaţă. Sunt prea bătrân, prea ros, prea stors de viaţă, poate laş, ca să mai lupt pentru principii. Cu vârsta, instinctul vital se uzează, simt că mă înfofolesc în comodităţi, dar nu pot să nu semnalez ceea ce îmi repugnă.

P.S. Biciuit năpraznic de moartea unor camarazi de nepreţuit (patru dispariţii în două luni), glisez între melancolii şi deşertăciune, între insomnii şi pustiu abisal, revoltat pe un Dumnezeu cel puţin lipsit de discernământ, care-i duce pe cei buni, lăsând toate râmele şi lipitorile umane să ne agreseze existenţele. Marcat de o exasperare nedumerită, mă întreb cine va descifra, va anu-la şi va învinge trucurile Satanei, practicate de o gaşcă impusă de forţe malefice, străine de neam şi ţară?!

Dinu PetrescuCronica prostului gust

3Martie/Aprilie2011

Incredibil pentru cei care-l cunosc, dar chiar şi pen-tru aceia care doar îl citesc, Valentin Leahu

are 50 de ani. Îi aparţine harul de a fi – nu doar de a părea – ima-

ginea însăşi a tinereţii neliniştite,spontane, vesele, lipsite de prejudecăţi şi de hachiţe.

A scris mereu, şi încă o face, cu nedisimulată plăcere, cu bucurie. S-a dăruit necondiţionat şi în faţa foii de hârtie, dar şi în faţa prietenilor, sub privirile admirative ale eventualelor pahare din preajmă.

Autorul nostru ştie perfect ce înseamnă boema şi participarea la ea. Ştie că spaţiul acela, spiritual, i-aş spune, presupune spirit şi gând curat. Nu sunt acceptate nici ura, nici invidia, nici

prostia, fie ea şi de moment. Acolo domnesc genero-zitatea, vorba de duh şi, uneori, melancolia.

Multora dintre episoadele cărţii de faţă le-am fost (măcar) martor. Depun mărturie pentru

autenticitatea relatărilor, deşi nu acesta e meritul din-tâi al volumului. Primează bunăvoinţa şi

bunacredinţă cu care sunt aşternute rândurile pe care urmează să le parcurgeţi.

Sunt convins că şi în cărţile ce vor urma vom întâlni un acelaşi Valentin Leahu jovial, curios şi pus pe şotii. Va rămâne, în viaţă, acelaşi ideal conviv, căruia să i te poţi confesa cu plăcere şi tot aşişderea să-l asculţi.

Făcători de gazete şi articleri vor tot fi fiind, dar sunt mult mai greu de aflat oamenii care să trăiască plenar, aşa cum o face Valentin, parcursul vieţii, indiferent de cât de întunecate sau nedrepte i s-au arătat unele dreu-muri piezişe.

Debutant matur şi matur ce-şi trăieşte clipa ca pe un permanent debut, Valentin Leahu e sortit, fără putinţă de ieşire, să suporte şi de-acum înainte fericirea priete-nilor săi de-a-i fi în preajmă.

Şi sper să aibă îngăduinţa să mă prenumere, şi pe mai departe, între aceştia.

Note de boemă Cana din crama cu amintiri

eDit

Ori

ale

Valentin leahuCE MAI ÎNSEAMNĂ ASTĂZI

A FI PATRIOT?

silviu Guga

Ca să fiu sincer, aproape că nu mai ştiam ce înseamnă să fii patriot, ba mai rău, nici nu mă mai interesa. Aşa se şi explica semnul întrebării din titlul editorialului. Sentimentul patriotic nu mi se mai părea azi o trăire autentică, ci, mai degrabă, fie o „sechelă” a vechiu-lui regim, fie o „unealtă” a politicienilor ce joacă prost rolul lui Caţavencu şi nu ne mai sinchisim ca să le atragem atenţia asupra proastei prestaţii actoriceşti; ar fi chiar şi aceasta atenţionare un semn al patriotismului. Cât despre literatura care sa stârnească conştiinţa naţională, ce să mai vorbim. Doar nu suntem pe vremea paşoptiştilor?

Răbufnirile naţionaliste nu trebuie să ne înşele ele depăşesc limita naţionalului şi nu au de a face cu patriotismul.

Nimeni nu mai ştie cât de mult a plâns Emil Cioran când a spus „Mi-e ruşine că sunt român. Acum aţi batjocorii ţara, aţi stâlcii limba şi a blama personalităţile româneşti ( că ele există totuşi ) este ca o virtute. Patriotismul este un muzeu în care nu mai intră nimeni.

Şi totuşi... cred că exagerez pentru că mai simţim mari emoţii în confruntările spor-tive internaţionale, ne mai bucură victoria unora numai pentru faptul că sunt români, mai lăcrimăm când, departe de meleagul natal fiind, mai auzi şi vorbindu-se de bine despre România. Lecţii autentice de patriotism mai primim din când în când. Se mai întâmplă şi fenomene extraordinare chiar acolo unde nici nu te aştepţi. O asemenea lecţie am primit-o în Ungaria.

Anul trecut oraşul maghiar Pecs a fost Capitală Culturală Europeană şi s-a întâmplat, să mă aflu şi eu pe acolo. Mă simţeam bine în mediul cosmopolit, eram european şi nu-mi mai păsa că sunt român. Nepăsarea a durat până în momentul în care am auzit doi com-patrioţi vorbind tare pe stradă în limba română, crezând că nu-i înţelege nimeni, despre un posibil „curs de dansuri româneşti” care ar avea loc chiar în plin centru, în mica piaţă din faţa teatrului. Unul dintre ei era gata să pună pariu că un maghiar nu face niciodată aşa ceva. Întrebarea lui, „Cum poţi să crezi că un ungur ştie şi mai vrea să şi înveţe pe cineva dansuri populare româneşti?”, mă făcea curios încât m-am luat după ei spre piaţa teatrului unde, de fapt, şi trebuia să ajung ca să mă întâlnesc cu bunul meu prieten, criticul şi cercetătorul Halasz Attila. Ajuns acolo am rămas pur şi simplu uimit, perplex, cum se spune mai plastic. O orchestră ce cânta impecabil melodii populare româneşti, dar nici un membru al orchestrei nu ştia româneşte, o mulţime de oameni de toate naţiile şi de toate vârstele ascultau explicaţiile unui maestru coregraf, în maghiară şi engleză şi urmau paşii învârtitelor, horelor, ciuleandrei, sârbelor, căluşarilor şi în final al periniţei. O dansatoare, unguroaică bineînţeles, îi ţinea isonul şi lumea prindea repede ritmul şi mişcarea jocurilor noastre populare. O femeie mai în vârstă flutura un tricolor românesc. L-am văzut pe com-patriotul neîncrezător că a început să plângă şi aplauda în neştire. Celălalt chiuia imitându-l pe dansatorul ungur şi eu eram cuprins de o emoţie de care nu mă mai ştiam capabil. Mă simţeam iar român şi mi-era ruşine că uitasem sentimentul acesta. Mă uitam cu admiraţie cum lumea învăţa dansurile noastre populare şi parcă nu le ştiusem frumuseţea până atunci.

Halasz Attila, originar din Oradea, absolvent al secţiei române a Facultăţii de filologie din Szeghed, aşa mă găsise, trăind o bucurie imensă că mai pot avea emoţii generate de o undă a sentimentului patriotic. A trebuit să-i mărturisesc că ungurii lui m-au făcut patriot. M-a îmbrăţişat pentru că emoţiile mele le prelua şi el. Mi-a înlesnit să fac cunoştinţă cu „profesorul” de dansuri populare româneşti care însufleţise toată piaţa, Lakatos András. Acesta este menegerul general al Ansamblului de dansuri romaneşti „Cerbul de aur” din Budapesta şi vorbeşte bine româneşte. A fost de câteva ori şi la Sibiu şi e încântat de cân-tecele şi dansurile din Mărginime. Aflu de la el că acest ansamblu s-a format pentru că publicul maghiar i-a fost dat rar să vadă pe scenele maghiare dansurile populare romaneşti şi în casele de dansuri nu s-au învăţat asemenea dansuri. Cei din ansamblul „Cerbul de aur” învaţă publicul să danseze ca în diverse regiuni folclorice româneşti. Şi când mi-a mai spus că acest ansamblu urmăreşte să prezinte publicului maghiar „varietatea acestei culturi po-pulare unice şi foarte interesante”, mândria patriotică m-a copleşit. Eram fascinat de felul în care îmi vorbea despre splendoarea dansurilor noastre.

Vreţi, dragi români, să învăţaţi dansurile noastre populare, mergeţi la „Törekvés Művelődési Központ” din Budapesta şi lăsaţi politicienii români şi maghiari să se certe cât vor. Lakatos András şi Halasz Attila nu vor Ardealul, râd cu poftă când le spunem bancuri cu Funar sau Tökes şi ne învaţă ce înseamnă a fi patriot.

Dan Mucenic

Zicere în trecere

31 Ianuarie 2008

Dacă n-aş fi fost un observator cu paharul sorbit pe îndelete nu mi-aş fi per-mis să arunc din taste cuvinte dureros de triste, uneori. Triste ca amintirile ce umblă cu pumnalul până la plăsele în adâncul inimii pe care o doresc mereu aproape de tinereţe. Chiar dacă hârbul de sanie la care trag iernile se apropie din ce în ce mai aprig de iarna eternă. Acolo unde vinul se fierbe doar în gândurile celor bântuiţi prin bibliotecile, fie ele şi bahice, prin care mi-am plimbat înnoptările de boem. La Casa Sadoveanu, ca un făcut, acolo au fost primele mari întâlniri ale mele cu pridvorul scriitoricesc, acolo am fost servit de tanti Miţi, de fiica ei Luiza, acolo mi-am petrecut multe din serile bune sau rele cu Dan Mucenic, scriitor, ziarist, boem, bahic, prieten, chiar şi naşul fiicei poetei ospătăriţe, din ale cărei versuri n-am fost vrednic să reţin. Acolo l-am întâlnit şi pe Traian T. Coşovei , mai tânăr cu 20 ani de-cât azi, la 56. Traian este un poet minunat, premiat, după cum spune chiar el şi de Uniunea Tineretului Comunist dar şi de Academia Română şi Uniunea Scriitorilor. Traian T. este un boem şi un prieten de pahar cum rar întâlneşti. Poetul din Floreasca! Aşa îi spun vecinii cu care toarnă zilnic poveşti în paharele vieţii la cârciumioarele de peste drum de piaţa cu acelaşi nume. Pe Traian l-am găsit în toane bune la el în casă şi i-am făcut o poză pentru o revistă pentru adulţi, poetul stând în cadă cu duşul la ureche, protestând, parcă, împotriva agresiunii tehnicii asupra scriitorilor. Chiar dacă butonea-ză el la computer, adevărata poezie o combate la o maşină de scris minu-nată, dar veche, moştenită de la tatăl lui. La Casa Sadoveanu l-am întâlnit pe Traian T., care astăzi nu mai soarbe decât bere şi iarna nu prea iese din apartamentul său, combătând poeme pentru boema ce urmează să-i calce iar sufletul când va da o brumă de primăvară peste terase. Lui Traian, dar şi lui Viorel Sâmpetrean , o altă figură de suflet a boemei, le-am dăruit următoa-rele versuri: „Bătrâne, eşti o rană pentru mine!/ Mă doare cana ta din crama cu-amintiri,/ Când ne plimbam butoaiele prin ştiri/ Distruse-a doua zi de-o dramă. / Neîntâmplate ştiri, adânci butoaie/ Prea adunate-n nopţi netermi-nate.../ Bătrâne, eşti o rană pentru mine!…/ Te simt ca un gurmand, o carte de bucate…”.

Din volumul Apusul vinului în călimară, apărut în Sibiu, LA ROTISERIE, 3 februarie 2011

La jubileu

4Martie/Aprilie2011

MeM

Or

iali

stic

ă

Coperta Caietului-program al Festivalului Internaţional de Teatru – Sibiu 2010

O amintire despre Noica de Lucia Olaru Nenati

Horaţiu Mălăele George Mihăiţă Mihaela TeleoacăSilviu Purcărete

În anii 70 ai veacului trecut am fost muzeografă la Casa memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti, postură în care am ajuns prin repartizare ministerială obişnuită în acea vreme. Neobişnuită a fost doar scoaterea la repartiţia absolvenţilor filologi a posturilor din muzee memoriale, ceea ce atunci s-a petrecut pentru prima dată deoarece, dată fiind precaritatea condiţiilor de muncă a acestei categorii de salariaţi, programul foarte lung şi incomod, salariul mult mai mic decât al altor cat-egorii de absolvenţi - în cazul de faţă dificultăţile navetei şi frigul din incinta muzeală - făceau ca lumea să ocolească aceste oferte. Atunci, în 1972, au fost totuşi câţiva tineri, chiar din eşalonul şefilor de promoţie, care au ignorat aceste inconveniente şi au dat priori-tate considerentelor spirituale. Aflându-mă, aşadar, în aceste circumstanţe la Ipoteşti, am purces la investigarea op-timei ipostaze deziderabile a concep-tului de muzeografie memorialistică intrând în legatură cu instituţiile şi personalităţile performante în domeniu, respectiv, Muzeul Literaturii Române, Casa Pogor din Iaşi, muzeografii de elită ai timpului precum Al. Oprea şi Ion Arhip, directorii celor două instituţii fanion, precum şi cu colaboratorii lor muzeografi, dar şi cu alţii. Am inves-tigat numeroase persoane din zonă şi din ţară în căutarea eventualelor obi-ecte, documente, informaţii etc., ce ar fi avut legătură cu familia Eminovicie-nilor, dar în primul rând, am intreprins o corespondenţă asiduă cu minţile luminate ale timpului solicitându-le opinii în scrisori despre ce cred ei că ar trebui să existe şi să se intreprindă la Ipoteşti. Idealul meu era a se real-iza acolo un aşezământ de importanţa culturală a personalităţii eminesciene şi despre care eu, cu fantezia îndrăzneaţă de poet, visam să reprezinte replica românească a celebrelor aşezăminte de la Weimar, Iasnaia Poliana sau Strad-ford upon Avon.

Ceea ce am reuşit a fost să abţin aprobarea şi sprijinul superiorilor ier-arhici pentru demolarea casei existente,

greşit reconstituite, şi construirea alteia pe temeliile dezgropate de noi –prilej cu care am descoprit si celebra amforă traco- dacă din ograda Eminovicienilor -, să întocmesc tematica de interior a ca-sei reconstituite, să acumulez obiecte şi documente necesare « populării » aces-teia, sa realizez mai întâi două camere în stilul epocii pe care le-am suspus apoi dezbaterii cunoscătorilor. Apoi am întocmit în chip de lucrare de atestare în muzeografie un proiect cadru de dez-voltare viitoare a aşezământului de la Ipoteşti în care pentru prima dată apare ideea construirii unui alt edificiu desti-nat cunoaşterii, studierii şi propagării universului eminescian din perspectiva actualităţii, diferit de casa memorială, ceea ce avea să devină peste ani Me-morialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii « Mihai Eminescu ».

Dar în acea etapă ulterioară eu nu mă mai aflam acolo, fiind mutată fără voia mea în cu totul alt loc de muncă din motive rămase şi azi neelu-cidate şi supuse suspiciunilor.

Acesta este cadrul general în care am intrat în legatură cu Constan-tin Noica despre pasiunea căruia pen-tru Eminescu aflasem şi a cărui părere o cerusem prin acele scrisori mai sus menţionate. Aşa s-a născut un schimb de scrisori între noi, prima scrisoare fi-ind aceasta transcrisă şi reprodusă mai jos. Aceasta a fost prima îndreptare a sa către zona Botoşanilor în demersul lui ce avea să se intensifice atât de mult de-a găsi o instituţie care să accepte şi să fie capabilă să realizeze reproducerea manuscriselor eminesciene de la Biblio-teca Academiei, temându-se el atât de mult de un posibil cataclism ce ar fi pu-tut distruge acel tezaur nepreţuit. Ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 cu atâtea cărţi şi documente de neînlocuit aflate la Biblioteca Centrală avea să jus-tifice, chiar dacă altundeva localizată, premoniţia lui profetică. Dar atunci el mi-a scris şi mie la Botoşani încer-când să găsească poate aici înţelegerea, conştiinţa importanţei lucrului şi spri-jinul pentru salvarea întru eternitate a fragilului tezaur eminescian.

Şi chiar aici avea să găsească toate acestea. Inţelegând importanţa acestui demers, am adus această ches-tiune la cunoştinţa superiorilor mei ierahici pe lina culturii, alias directorul Muzeului judeţean, Paul Şadurschi şi Gheorghe Jaucă, preşedintele Culturii, oameni serioşi şi pasionaţi de cultură. Chiar dacă, aşa cum am spus, am fost mutată de la Ipoteşti, timp de şase ani am continuat să sprijin muzeul şi să răspund solicitărilor, şi nu în ultimul rând, să fac lobby pentru îndeplini-rea cererii lui Constantin Noica. După câţiva ani s-au găsit oameni animaţi de bune intenţii precum Vasile Mareci, pe atunci lucrător în cultură, şi medicul Iu-liu Buhociu, aflat în corespondenţă cu Noica, şi care au dat ajutorul trebuitor preşedintelui Jauca şi în sfârşit, caietele manuscrise au fost pentru prima dată copiate şi depuse în muzeul ipoteştean spre bucuria lui Noica pe care o exprimă în chip de gratitudine în cartea sa Introducere la miracolul eminescian, unde pomenşte pe cei în cauză.

Venit în 1984 la Botoşani, filo-zoful a avut o întâlnire la Biblioteca judeţeană cu « lumea bună » a oraşului, doritoare să-i asculte verbul, iar după teminarea acesteia, am plecat doar noi doi împreună ca unii ce ne cunoşteam, fie şi din scrisori, spre localul unde urma să cineze. Pe drum am discutat despre fel de fel de lucruri, ajungând, desigur, fatalmente la universul eminescian. Pe atunci nu aveam nici preocuparea, nici dexteritatea gazetărească (ce aveau să vină şi acestea mai târziu în viaţa mea, ca o etapă distinctă, dar şi ca o pasiune) si deci nici nu am avut un reportofon şi, vai, nici nu mi-am notat imediat într-un jurnal derularea acelei conversaţii de care îmi amintesc peste ani doar ca de un

exerciţiu spiritual de-o profunzime şi de-o intesitate ideatică ameţitoare ce mi se părea că-mi dilată, literalmente, capacitatea intelectuală. Această plim-bare de seară cu Noica, această întâlnire pasageră, m-a făcut să pot înţelege cum a fost posibil fenomenul pedagogiei spirituale de la Păltiniş. A fost aceasta pentru mine doar o « mostră » a acelei uriaşe capacităţi a filozofului de-a transmite celor receptivi ceea ce peste ani aveam să numesc, cu numele dat de un gânditor de altă dată, « energie luminată », aceea care potenţează efec-tiv capacitatea intectuală a celor cu care purtătorul ei intră in contact, făcându-i să-şi depăşească proprile limite.

Fotografia de mai jos a fost făcută în cea seară la un local din Botoşani unde am stat alături, el în capul mesei, cu încă alţi câţiva comeseni, (lângă mine fiind dl. Puiu Nicolae, persoana care l-a însoţit în toată călătoria). Chipul lui destins şi zâmbitor vorbeşte poate de-spre bucuria lui de a-şi îndeplini vi-sul la Botoşani, chiar dacă în condiţii rudimentare care nu se compară cu performanţa actuală realizată în ediţia Eminescu Mansucrise , iniţiată şi coordonată de acad. Eugen Simion şi care încheie în fapt, acel atât de lung periplu al operei eminesciene de la cre-ator la publicul său. Imi place să cred însă că în această imagine pe chipul său se reflectă poate şi impresia dialogului ce a continuat efervescent şi în acea ambianţă până târziu în seară, atât cât să constituie pentru mine, dar desigur şi pentru ceilalţi participanţi, substanţa unei amintiri din cele de păstrat în os-uarul lucrurilor de preţ într-o viaţă de om.

osuarul lucrurilor de preţ

5Martie/Aprilie2011

eseUttttt

ggggg

BogdanConstantin Noica

l ips

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

6Martie/Aprilie2011

eta

jer

a c

U e

Ven

iMen

te

La umbra scriitorului român

Iată că a venit vremea să vorbesc şi despre excepţionala carte „Corigent la fericire” (Ed. Emia, Deva, 2003). Am primit-o de la autor prin mail, în format pdf. Cum nu pot citi pe monitor, am printat-o şi am citit ceva ce nu prea se compară cu ceea ce se scrie astăzi. E o carte de poezie (spun asta numai pentru profani, căci poezia asta m-a dus cu gândul la Kirkegaard).

Muzicalitatea fără rimă m-a lăsat mut de uimire: unde am mai întâlnit aşa ceva? Nichita Stănescu? Nu, el rupea silabele şi dădea rime (Nicu Ali-fantis a creat ceva fascinant punând versurile lui pe muzică); Ion Gheorghe, mi-am zis. Nu era. „Imnele” lui Ion Horea? Nu. Georg Trakl, în traducere

română – nu. Am făcut apel la bibliotecă, nu-mi puteam aminti unde am întâlnit forţa asta simplă a versului dar purtând în fiecare cuvânt o încărcătură ce poate covârşi sufletul omenesc. Nimic n-am găsit. Nicio urmă de Villon, de Baudelaire.

Am recitit încă o dată cartea; aşa sunt eu, cusurgiu, mereu caut linii directoare, paralele ideatice, planuri comparative – literatură comparată, ce să mai vorbim. Astfel am dat de Ioan Es Pop şi mi-am liniştit sufletul: aici stau amândoi, într-un teritoriu greu de înţeles o r i de parcurs, pentru că este vorba de secunde, zile, luni, ani, zeci de a n i trăite de fiecare dintre ei. Mă opresc dezvăluindu-vă numele auto-rului: Liviu Ofileanu. Cine are posibilitatea, să intre pe „Google” (internet) să-l caute.

„La prima vedere, poezia este accesibilă tuturor. În realitate, accesul la straturile ei de profunzime e limitat, pentru că, fără cultură poetică, receptarea e epidermică, nu se trece de coaja cuvintelor, nu se simte miezul cuvintelor. Eu sunt o instituţie. Ca editor, eu sunt omul orchestră, care face totul pentru apariţia cărţii. Între autor şi carte eu sunt singurul intermediar. Tipograful preia cartea gata pregatită pentru tipar! Aşadar, după mine, potopul. Nu am lăsat în familie acest microb şi odată cu dispariţia mea fizică se poate pune crucea pe mormântul editurii, pe mormântul revistei „Vatra veche”, născută din nevoia de a fi colac de salvare pentru cărţi, pentru viaţa literară. Măcar puţin, atât cât poate face o publicaţie de 88 p. A 4 şi difuzată la 5500 adrese de email, plus cele câteva zeci tipărite pe hârtie. Îngropăciunea o pot face chiar eu, atunci când voi simţi că nu mă mai ţin puterile, că nici fizic şi nici financiar nu mai pot face faţă acestui răsfăţ al meu de a edita cărţi şi reviste.” Am ales acest fragment din volumul de interviu al Elenei M. Cîmpan - “NICOLAE BĂ-

CIUŢ – GÂNDUL CARE UNEŞTE” (Ed. Nico, Târgu Mureş, 2010) tocmai pentru că şi eu sunt în aceeaşi situaţie. Ceea ce spune scriitorul Nicolae Băciuţ în cartea sus menţionată reprezinţă enunţarea unui adevăr amar şi dureros: artistul a fost totdeauna o entitate irepetabilă, singulară.

E greu să vorbesc în câteva cuvinte despre ansamblul ideatic ce se înalţă din paginile volumului. Ar fi greu şi pentru cititor să înţelea-gă fiinţa “Nicolae Băciuţ” din fragmente disparate cu care mi-aş putea exemplifica sau justifica o ipotetică recenzie. Ca să ai o privire completă trebuie să citeşti întregul. Vă invit să o faceţi solicitând cartea pe adresa revistei “Vatra Veche” sau pe email-ul ei pe care îl găsiţi accesând “Go-ogle” (internet).

Faptul că am citit „Scene din viaţa lui Anselmus” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, autor: Vasile Gogea) a fost o întâmplare. Aflat pentru câteva ore la Cluj, scriitorul Flavius Lucăcel n-a ştiut ce să-mi dăruiască la plecare şi mi-a aruncat în mână o carte; nici nu m-am uitat la ea, abia peste căteva zile am remarcat-o. Îl ştiu pe Vasile Gogea de la un festival de poezie de la Oradea, mi se pare. N-a fost prea comunicativ, timorat, cred, de dezinvoltura cu care am abordat-o atunci pe Ana Blandiana. Aceeaşi tehnică a „ascunderii” găsesc şi în volumul de faţă, deşi prefaţatorul, Ion Bogdan Lefter, se căzneşte să ni-l înfăţişeze drept o persoană sociabilă. Mie mi-a făcut impresia unui zahăr ars, care nu este bun nici să fie turnat peste un sfert de spirt sanitar.

Am citit cartea de trei ori, ultima dată pe un tren de noapte. Nici unul dintre cei ce au scris despre cele „cinci lecturi critice” nu mi s-a părut convingător. La rândul meu, nici eu nu cred că pot fi credibil când spun că această carte poate fi asemuită „Baletului mecanic” (Cezar Petrescu) sau, mergând mai departe cu exemplele, cu „Robinson Crusoe” (Daniel Defoe).

Cele 58 de foi tipărite nu reprezintă un roman, dacă ar fi să ne luăm după canoane, ci o revoluţie fiinţială: Vasile Gogea e încă viu!, pare a striga această apariţie editorială, care aparţine unui autor ros de indecizii, incapabil de pliere pe structura unei societăţi străine ADN-ului său, prea onest să cedeze tentaţiei sinuciderii, prea mândru pentru a face paradă de enormele sale posibilităţi literare. E inutil să-l recomand ca scriitor ce merită citit. Îl cunoaşte toată Transilvania, iar mirosul de zahăr ars a ajuns deja până în sudul ţării.

P.S. – Voi reveni cu o privire asupra volumului „Exerciţii de tragere cu puşca de soc”, cumpărat accidental din Bucureşti, de la Târgul de Carte „Gaudeamus”.

Cititorul de cărţi

de Ştefan Doru Dăncuş

La Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (Bdul. Dacia nr. 12) are loc, lunar, Clubul de Proză: La formarea ideilor. La întâlnirea scriitorilor bucureşteni, moderator a fost Constantin Stan, preşedinte al Secţiei proză a Asociaţiei Scriito-rilor din Bucureşti, coordonatoarea clubului fiind scriitoarea Ştefania Coşovei, o distinsă doamnă din staff-ul Muzeului. Cu acest prilej a citit şi Horia Tabacu, un fidel colaborator şi mem-bru de onoare al Cenaclului de la Păltiniş. Horia Tabacu a lec-turat din cartea sa de debut DRUMUL PÂNĂ LA PIAŢA ROMANĂ. Horia Tabacu a primit ulterior diploma clubului pentru cel mai bun debut de volum.

7Martie/Aprilie2011

Revistă editată de «Asociaţia Cenaclul de la Păltiniş»

înscrisă în Registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor existent la judecătoria SIBIU

Revista Cenaclul de la Păltiniş deţine la Biblioteca Naţională a României codul

ISSN: 2066-7957

REDACTOR ŞEF:Valentin leaHU

COORDONATORI: eugen jitariuc (executiv), silviu Guga (literar), Dan Mucenic (editorial), George Macovei (spiritualitate), eugen Dornescu (arte plastice), Ovidiu calborean (secretar general de redacţie)

SENIORI EDITORI: simona radu, silviu tudor saladjiar, lazăr Zahan

COLEGIUL DE ONOARE: ion cărmăzan, Horia tabacu, Dan Mucenic, Mirela Gruiţă, Doru roşca, cOnsiliUl jUDeţean sibiU, Petru Ovidiu Dumbrăveanu, corneliu V. Mihail, n.i. Dobra, Dumitru augustin Doman, Octavian Hoandră, constantin necula, romeo Petraşciuc, George V. Precup, Octavian Marin, rareş jitariuc

CORESpONDENţI SpECIALI:ela coţoban (spania) Ovidiu Paulescu (roma, Paris), Dan Dănilă (Germania), Pietro cutugnaru (rio del sadu)

REDACTORI:cristina ana-Maria leahu, sabrina Ştef, bogdan Dumbrăveanu

RELAţII ŞI SCRISORI:valentin.leahu@gmail.com | cenacluldelapaltinis@gmail.com | tel.: 0745.335.192

eta

jer

a c

U e

Ven

iMen

te

DTp: bogdan ciuchendea

lorem ipsum

lorem ipsum

Cabinetul de lectură

ipsumlorem

Tiparul executat la tipografia Şaguniană, Str. Mitropoliei nr. 35, Sibiu

8Martie/Aprilie2011

icO

an

eMihail Gagea

Repertoriul imagistic al icoanelor lui Mihail Gagea este cel neobizantin românesc. Gagea nu copiază icoanele ci le prelucrează conform ideilor şi sentimentelor trăite în prezenţa lucrărilor sale.

Petre Ovidiu DUMBRĂVEANU

Iată Omul ! ►

Mai

ca D

omnu

lui c

u Pr

uncu

l ▼

Mai

ca D

omnu

lui ▼

Cristina Maria Simu

Născută pe 29 martie, la Sibiu, artista, fiind şi profesor de Educaţie plastică, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, la Cluj, în 1976. Este membră a U.A.P., Sibiu.

Cristina ne-a permis să ilustrăm acest număr cu o parte din lucrările sale de grafică

9Martie/Aprilie2011

Pict

Ură

na

iVă

Căluţ necăjit

Ein normales Pferd

Turnul Babel stricat

Gagea ???

Născut la 20 septembrie 1942, Vasile Frunzete afirmă că pictează de când se ştie. Catalogată ca naivă de critica de specialitate, pictura lui este profundă, viguroasă şi inspirată, artistul operând cu simboluri şi cu sugestii subtile, fie că abordează lumea satu-lui românesc, teme mitologice, sau subiecte de strictă actualitate. A participat la expoziţii colective încă de la 16 ani, a avut numeroase personale, în ţară şi străinătate - lista fiind lungă, de la Bulgaria, Ungaria, Polonia, la Elveţia, Suedia, Canada, Statele Unite - s-a stabilit, după 1990, în Germania, dar n-a putut să se rupă total şi definitiv de glia natală şi de filonul de-acasă al inspiraţiei.

N. I. DOBRA - Tribuna

De sărbători

Mileniu’ 3 trei

10Martie/Aprilie2011

© Ion Constantinescu

În 1975, anul în care a fost elaborat şi tipărit romanul „Amantele”, autoarea lui, austriaca Elfriede Jelinek, a traversat o stare de cumplită depresie. Acest amănunt biografic poate fi revelant pentru conştientizarea de către ea a faptului că înăuntrul nostru este dominat de dorinţa de subjugare şi chiar de distrugere a aproapelui. Sunt momente în care-i dorim morţi, ba chiar răpuşi de mâna noastră, pe cei mai apropiaţi dintre semeni: părinţi, copii, soţi şi soţii. Deţinem, într-un fond secret al subconştientului, o putere inumană de încrâncenare şi o forţă teribilă de-a ne ierta impulsurile. Dezanimalizarea este doar vopsirea primară a instinctelor.

Brigitte, una dintre eroinele din „Amantele”, nu iubeşte pe nimeni, în afară de sine. Îl urăşte pe buhăitul de soţ, pe care – prin tenacitate – şi l-a apropiat. Ca să scape, astfel, de obsesia muncii zilnice la o fabrică de confecţii. A luptat pentru asta, s-a schimonosit, s-a luptat şi a izbândit. Nu vrea iubire, în e silă de-a dreptul de asta, doreşte doar să devină mamă şi, în acest fel, să-şi dobândească doritul statut de casnică.

Paula, un alt personaj, iubeşte. Doreşte să-şi depăşească, indiferent de preţ, condiţia. Reuşeşte iniţial, născând, însă eşuează în final, abandonându-se pornirilor spre independenţă. Şi devine lucrătoare, în locul Brigittei, probabil.

O altă carte aspră, necruţătoare. Derobând orice romantism de faţadă. Punân-du-ne în faţa omului care suntem, de fapt: egoist, carierist, cu idealuri mărunte.

Stilul e pe măsură: simplu şi, uneori, rebarbarativ. Se rostogolesc, fără teamă de ridicol, truisme. Ca-n viaţa plină de truisme, de repetiţii, de tâmpenii ros-tite sentenţios. Ni se face silă de noi, citind romanul. Ne regăsim acolo, fără nicio bucurie. Ăştia suntem, pare a zice Jelinek la fiecare început de paragraf, nişte idioţi şi urâcioşi.

Autoarea nu urăşte lumea. O simte, doar, acut şi se oglindeşte – disperată – în ea. Ştie că sufletele noastre au ceva din răutatea şi din fixismul animalelor turbate. Aşa că scriitura sa este devoratoatre, prin simplitatea zicerii, dar şi timorantă – prin severitatea predicţiilor pe care ni se strecoară printre rânduri.

Un critic spunea că se poate muri între paginile acestei cărţi. Dar probabil că tocmai asta ar însemna împăcarea cu noi

La “Taverna Viilor” Misterele “Ochiului”Am ajuns aici, din păcate, tot mai rar, în ultima vreme. Prezentul devine, mi se

pare?, tot mai ostil, tot mai bulversant. Puţinele răgazuri sunt umplute cu nelinişti. Totul în jur vuieşte doar a criză. Învăţ, lucrez, citesc, şi refuz, încă, să mă tem în faţa tuturor ameninţărilor care-mi sunt transmise – nu doar mie, Doamne fereşte!, ci tuturor, ceea ce este mult mai grav – pe toate căile şi în fiecare clipă. Aflu că vom trăi mai rău (cam asta înţeleg prin “austeritate”, greşesc?), ceea ce nu e de natură să mă bucure în vreun fel, şi nimeni nu e dispus să ne ocrotescă în vreun fel, măcar cu o vorbă bună sau o încurajare. Tonul acestor zile e încrâncenat şi scrâşnit - cel puţin în presa pe care-o citesc, căci la televizor nu mă mai uit de multă vreme; probabil că voi renunţa şi la ziare.

Vladimir Nabokov, în schimb, e liniştitor. Şi explică, într-o prefaţă, pe îndelete, ce şi-a dorit cu acest monunat roman-bujuterie: “Ochiul”. Iată:

“Aşa cum bine se ştie (ca să folosesc o faimoasă expresie rusească), scrier-ile mele nu sunt numai dăruite cu o totală lipsă a semnificaţiei sociale, dar sunt şi rezistente la mituri; freudienii se agită avizi în jurul lor, abordându-le cu oviducte (trompe uterine – n.n.) însetate, pufnesc pe nas şi se retrag scârbiţi. Un psiholog serios, pe de altă parte, ar putea distinge prin cristalogramele mele ce au sclipirile ploii o lume a disoluţiei sufletului, în care bietul Smurov (protagonistul romanului – n.n.) există doar în măsura în care se reflctă în alte minţi, care, la rândul lor, sunt plasate în acelaşi ciudat, spectaculos, impas ca şi el. Structura poveştii o imită pe cea a literaturii poliţiste, dar de fapt autorul se dezice de orice intenţie de a păcăli, intriga, prosti sau amăgi în alte chipuri cititorul. De fapt, doar cine se prinde din prima obţine o adevărată satisfacţie din OCHIUL. E puţin probabil ca şi celui mai credul cititor al acestei poveşti care face cu ochiul să îi ia prea mult timp pentru a înţelege cine e Smurov. Am făcut acest test cu o englezoaică bătrână, cu două absol-vente de facultate, cu un antrenor de hochei pe gheaţă, cu un doctor şi cu copilul de doisprezece ani al unui vecin. Copilul a fost cel mai rapid, vecinul – cel mai încet.

Tema OCHIULUI este îndeletnicirea cu o investigaţie care îl conduce pe pro-tagonist printr-un iad de olinzi şi se termină prin contopirea imaginilor. Nu ştiu dacă plăcerea intensă pe care am simţit-o acum treizeci şi cinci de ani (în 1930 – n.n.), potrivind într-un anumit model misterios diferitele faze ale căutării naratorului, va fi împărtăşită de cititorii moderni, dar, în orice caz, accentul nu trebuie pus pe mis-ter, ci pe model. A da de urma lui Smurov rămâne, cred, un sport excelent, în ciuda trecerii timpului şi a cărţilor, a deplasării de la mirajul unei limbi către oaza alteia (versiunea primă a cărţii a fost scrisă în limba rusă, fiind, ulterior, reluată în engleză – n.n.). Subiectul nu va fi reductibil în mintea cititorului – dacă am citit corect această minte – la o îngrozitor de dureroasă poveste de dragoste, în care o inimă chinuită nu este doar dispreţuită, dar şi umilită şi pedepsită. Forţele imaginaţiei, care pe termen lung sunt forţele binelui, rămân neclintite de partea lui Smurov, dar tocmai amărăciunea iubirii chinuite se dovedeşte a fi la fel de îmbătătoare şi înviorătoare cum ar fi cea mai extatică răsplată a sa.”

Povestea în sine este una de-o dezarmantă simplitate. În centrul atenţiei tuturor bărbaţilor din cercul despre care am mai spus stă frumoasa Vania. Observa-torul – „ochiul” – îl ţinteşte cu privirea pe Smurov şi nu mai are niciun dubiu asupra sentimentelor acestuia. E iremediabil îndrăgostit. „Mărturisesc că mi-a făcut mai degrabă o impresie bună, în acele prime seri – spune povestitorul. Nu era prea înalt, dar era bine proporţionat şi energic. Costumul său simplu, negru, şi papionul negru păreau să sigereze, într-un mod discret, un doliu secret. Faţa sa palidă, îngustă, era de om tânăr, dar observatorul atent putea desluşi pe ea urmele suferinţei şi ale experienţei. Un zâmbet tăcut, cumva melancolic, persista pe buzele lui. Vorbea puţin, dar tot ce spunea era inteligent şi foarte pertient, iar glumele sale ocazionale, deşi prea subtile pentru a stârni hohote de râs, păreau să deschidă o uşă sercretă în conversaţie, aducând o neaşteptată prospeţime. Te-ai fi gândit că Vania nu s-ar fi putut abţine să îl placă de îndată, graţie acelei nobile şi enigmatice modestii, acelei palori a frunţii şi supleţei mâinilor...”

Evident naratorul – pe care-l ştim a fi oglinda lui Smurov – este încântat de personaj. Dar ceilalţi membri ai cercului îl privesc în mod diferit pe acelaşi Smur-ov. Marianna îl consideră un ofiţer violent, în condiţiile în care ea este o pacifistă convinsă. Sora Vaniei, Evghenia îl crede un tânăr timid, fără mare experienţă de viaţă. Muhin, fost ofiţer, la rându-i, l-a prins odată cu o poveste mincinoasă, legată de gara din Ialta, în condiţiile în care în Ialta nu exista gară.

Marea încurcătură e provocată, însă, de apariţia unchiului Paşa, aflat în tre-cere prin Berlin. „Paşa era volubil, gălăgios şi curios.” Asistând, fără voie, la o discuţie dintre acesta şi un medic, povestitorul află că Vania îl adoră pe Smurov. Paşa spune de fapt, în faţa tuturor acest lucru, urându-le fericire celor doi, după care pleacă.

Dan MuceniclU

XUl

lect

Uri

i

Amantele urii

11Martie/Aprilie2011

Mirela Gruiţă

Rugăciunea din zori

O MUŞAMA CÂT POLUL SUD

„Genele închid lumina ca nişte obloane. Într-o zi am vrut să mi le tai. Asta poate pentru că am locuit într-o casă ale cărei ferestre aveau întot-deauna storurile trase pe jumătate. Să nu ne vadă lumea, spunea mama, iar eu mă ascundeam sub masă, fericită că muşamaua lungă mă proteja de zecile de perechi de ochi pe care mi le imaginam privind în interiorul camerei mele.”

Ella era o femeie de 30 de ani. Încercase de două ori să se sinucidă şi cazul ei îmi atrăsese atenţia. Ora de consiliere psihologică se terminase, dar ea, în sfârşit, părea hotărâtă să se destăinuie.

„Când eram adolescentă, visam să mă fac arhitectă şi să proiectez case cu pereţi de sticlă pentru ca nimic să nu stea între afară şi înăuntru. Îmi ziceam că am să mă dezbrac în faţa acelor spaţii deschise, provocând ochii, atrăgându-i şi obligându-i să mă privească. Nu eram prea frumoa-să, ba pot spune că până la 17 ani arătam ca un băţ, fără forme, şi mai ales neinteresată de propria persoană. Aveam un mers furişat, căpătat de acasă, unde orele de somn ale tatei erau sfinte, iar noi, copiii, trebuia să călcăm în aşa fel încât nici un zgomot să nu-i deranjeze odihna.

Apoi m-am îndrăgostit. Şi, dintr-o dată, am devenit alta. În aşa fel te schimbă iubirea încât ajunsesem să fiu admirată, curtată şi măritată. Apartamentul soţului meu era cochet, cu ferestre obişnuite şi jaluzele dese, care se lăsau o dată cu amurgul.

Degeaba am încercat să-i spun că la etajul şapte nu ne vede nimeni. În casă şi în amor îi plăcea întunericul. Ajunsesem să dormim în camere se-parate, iar după ce adormeam venea şi închidea fereastra, lăsând să cadă cu zgomot zăbrelele peste somnul meu. Ne-am despărţit şi m-am întors în casa părintească, o casă cu geamuri mici, astupate de draperii groase. Să nu te pună dracul să nu tragi perdeaua când te culci, spunea mama în fiecare seară, ca şi cum, de-acolo, din noapte, mii de ochi ne-ar fi răscolit secretele din viaţa jalnică pe care o aveam.

Când m-au găsit în dimineaţa aceea pe pervazul ferestrei, aproape leşinată, m-au dus la doctor şi i-au spus că sunt nebună. Luasem un pumn de somnifere pentru că numai dormind puteam visa câmpuri întinse, văi în care soarele perpeleşte iarba şi alb, mult alb în vălătuci de nori.

La externare, medicul mi-a recomandat un orăşel lângă mare, acolo unde, spunea el, lumina dura 18 ore. De ce nu,la Polul Sud?, i-am replicat eu, acolo şase luni pe an e ziuă. A zâmbit şi mi-a zis că ar fi bine să îmi refac viaţa.

Din păcate, nimic nu mă ajută. Trec pe străzi şi privesc ferestrele ca-selor: toate sunt, la lăsarea serii, ca nişte fortăreţe blindate. Cel mai rău lucru este că, de câtva timp, nu mai visez nori albi, ci gri .”

Nu-i vedeam ochii. Purta ochelari negri,ca orbii. Îşi tăiase genele.PO

VeŞ

ti M

Uri

tOa

re

Silvana Gruiţă

Adăpostul copilăriei are geamurile sparte –le-am peticit cu pagini dintr-o carte.O carte-n care nu mă mai găsesc cu defel,ca-ntr-o viaţă lipsită cu totul de ţel.

Adăpostul copilăriei are uşa deschisă,dar intrarea în el mi-este azi interzisă.Pot s-arunc doar o privire, un vis,chiar dacă totul aici s-a decis:

un prezent fumuriu ca o mare pustie,ca un nor ce pe ceru-amintirii-ntârzie,sau un mâine buimac, risipit prin departe,ca un geamăt în somn, ca un strigăt în moarte.

Adăpostul copilăriei e-o casă pustieîn care-o poveste uitată-ntârzie.

Toată şarada este descâlcită de Evghenia, care, revenind în salon după ce-l condusese pe Paşa, spulberă misterul, adresându-se direct lui Smurov: „Vă rog, scuzaţi-l pe unchiul, a început ea. Am fost destul de naivă să-i povestesc despre Vania şi Muhin. Pesemne că a încurcat numele. La început nu mi-am dat seama cât de senil este...” Viaţa este însă mai complicată decât orice poveste şi infinit mai diversă. Smurov, cu tot interesul pe care-l arăta Vaniei, pusese ochii pe servitoarea lui Hruşciov, o fată de de doar optsprezece ani, specializată în „jocuri destrăbălate ale dragostei”.

Dar şi logodită cu un altul pe deasupra. Dar fata mai avea şi obiceiul să fure din gar-deroba intimă a Evgheniei, dar şi din dulapul lui Hruşciov, ceea ce l-a pus într-o situaţie delicată pe Smurov, care a venit într-o seară putând o superbă cravată albastră a acestuia. Până la urmă, servitoarea e gonită şi i se pierde urma.

Smurov rămâne până la sfârşit o necunoscută. Nimeni, însă, nu pare preocupat să afle adevărul adevărat despre el. Există, astfel, în roman mai mulţi Smurovi, fiecare cu identitate şi viaţă aparte. Jocul oglinzilor e năucitor, dar nu şi obositor. Neîntrecut maestru al nuanţărilor, dar şi al simetriilor greu de intuit de la o primă vedere, Vladimir Nabokov creează, cu „Ochiul”, o mică bijuterie.

Anghelache şi absurdul

Am regăsit, de curând, un editorial al lui Nicolae Manolescu din „România literară”. Scria laudativ despre un volum, „Anti-Caragiale”, apărut pe atunci într-o a doua ediţia (rara avis!) la editura „Cartea Românească”. Autorul lui se numeşte Gelu Negrea. Mărturisesc a nu fi reuşit să ajung în posesia acelei cărţi şi regret mult acest fapt, din două motive. Primul îl reprezintă chiar autorul. Pe la începutul lui 1992, când selectam şi antre-nam echipa de gazetari care urma să editeze cotidianul „Universul Bucureştilor”, m-a abor-dat un bărbat ceva mai în vârstă ca mine, blond, cu tunsură leonină şi purtând ochelari. Părea cuminte şi tenace. Aşa s-a dovedit şi ulterior a fi. N-a mai fost nevoie de recomandările doamnei Mateianu (soţia regretatului mare fotbalist şi antrenor), care era şefa de personal a societăţii care edita ziarul. Blondul ochelarist, pe nume Gelu Negrea, mă convinsese în-deajuns. Mi-a fost secretar general de redacţie şi apoi adjunct la conducerea publicaţiei, ceea ce a şi rămas după ce, în urma mea, a venit şef Dinu Săraru. I-am mai văzut, apoi, numele prin casetele redacţionale ale unor gazete preponderent de stânga. Am aflat că, filolog fiind, a mai făcut şi regia de teatru, după care, retrăgându-mă la Giurgiu, nu am mai aflat nimic despre el. L-am regăsit, spre marea-mi bucurie, lăudat fără rezerve de Nicolae Manolescu! Dar, dincolo de asta, al doilea motiv dintre cele de care vorbeam este chiar textul, tot de-spre Caragiale, pe care Gelu l-a publicat în acelaşi număr al „României literare”. E vorba despre o seducătoare investigare a resorturilor psihologice care au determinat producerea sinuciderii celei mai misterioase din literatura noastră: cea a casierului Anghelache din cu-noscuta „Inspecţiune”. Gelu Negrea procedează cu tact şi inteligenţă, înlăturând abil toate argumentele formulate până la el de critica literară, conform cărora ciudatul gest era pus pe seama unei revolte intime a funcţionarului faţă de cei care veneau în control în mod haotic, neîncercând să prevină delapidările eventuale, ci doar să le consemneze şi să le sancţioneze. Demonstraţia este subtilă şi spectaculoasă, într-un crescendo cu valenţe poliţiste. Ce rezultă din toată dezinvolta demonstraţie de lectură „la literă” a lui Gelu Negrea? Că Anghelache şi-a dat seama că era un potenţial infractor, precum cel care fugise deja, după ce furase, şi că, oricât s-a străduit (şi a reuşit) să reziste tentaţiei, oricât s-ar mai strădui, odată şi-odată demonul din el tot va răbufni. Pentru a nu ajunge acolo, îşi pune capăt zilelor, curat (încă) şi demn. Probă veritabilă de psihologie abisală aplicată. Banalul Anghelache capătă aură. Devine nu doar profund, ci de-a dreptul demonic în dorinţa oarbă de-a rămîne angelic, ferindu-se de păcatul de care ştia bine că nu va scăpa. Dar săvârşeşte, terorizat de simţul onoarei, un alt păcat, încă mai mare. Numai la ilustrarea teoriei gradualităţii păcatului nu credeam a se fi gândit vreodată Caragiale! (Sau, cine ştie?...) Dar demonstraţia e strălucită, cuceritoare şi, până la urmă, convingătoare.

Să fie Anghelache un personaj cu posibilităţi de autoreglare intimă superioare ce-lor ale marilor personaje din literatura universală? Nicăieri şi niciodată un om nu s-a si-nucis, cred, pentru că nu a păcătuit, ci ar putea s-o facă, dar doreşte să evite posibilitatea (transformată în certitudine utopică, însă paralizantă). Ce s-ar fi întâmplat cu o lume plină de asemenea Anghelache abisali? Probabil că ar fi fost curată, dar pustie! Noroc, aşadar, că Anghelache este bizara excepţie care, departe de a o răsturna, confirmă regula, chiar dacă regula e strâmbă. Gelu Negrea are intuiţia artistică din care se poate ivi, dacă nu cumva s-a şi întâmplat, un critic literar de excepţie.

12Martie/Aprilie2011

IOAN CăRMăzAN

Zilele vieţii mele erau cuprinse în anii tăi de la naşte-re până în ziua când ai apărut la conac. Atunci te-am în-trebat ce cauţi, de unde vii şi când te-ai născut. Am făcut calculul şi, speriat, îmi apărea un capăt – se repeta cifra şapte, care e şi început şi sfârşit. La mine a fost sfârşitul, nu mi-am dat seama. Aveai faţa zâmbitoare, păreai un om paşnic, senin, trimis de Sultan. Nu mi-am dat sea-ma până în ultima clipă când te-am întâlnit la ieşirea din biserică – păreai o umbră prietenoasă, zâmbitoare. Ce zâmbitor erai când mi-ai tăiat capul, m-ai dezbrăcat, ai scuipat pe mine şi ai aruncat paraua. Apoi, senin, în turceşte, ai spus: „Ia-o şi pe-asta, pacoste, zgârcitule!” Un corp fără cap, zăcând gol, cu o para pe buric, lângă o baltă de sânge, aşa l-au găsit cei de la curte pe Vodă. Putea fi oricine, un muritor de rând. Doar Doamna îi ştia semnele ascunse. O aluniţă, un neg cât un sâmbure de caisă pe încheietura coapsei.

Ibrahim, trimisul Sultanului, cel care l-a omorât pe Vodă, este la hanul „Trei Răscruci”. În camera mică şi întunecoasă, stă şi ascultă capul din traistă, care se la-mentează, plânge; e ca o muzică discretă, sau aşa i se pare lui.

Hanul „Trei Răscruci” e pe malul Dunării, îl ţine un turc, Bin - Basa. Drumeţi, tâlhari, jucători, tot fe-lul de lume. Ibrahim nu coboară în crâşmă. Stă ascuns. De altfel, stă şi păzeşte traista cu căpăţâna domnitorului fanariot pe care trebuie să o ducă Sultanului. În traista de păr de capră, plină cu miere, stă capul lui Vodă. În ultimii ani a descăpăţânat trei de când a preluat slujba de la Mustafa - Bătrânul, cel mai iscusit tăietor de capete.

În prima noapte când a dormit aici, la Hanul „Trei Răscruci”, capul tăiat, din traista cu miere, a început să vorbească şi Ibrahim s-a speriat îngrozitor. Vorbele pe care le rostea erau pentru el neînţelese. O senzaţie de fri-că, de frig pe şira spinării. Cu timpul s-a obişnuit. Acum stă şi ascultă, uneori înţelege, alteori nu, dar cuvintele par pentru el ca o muzică. Capul vorbeşte, vorbeşte, cu pauze mari şi face calcule, pe care Ibrahim le bănuie, nu le înţelege. În gând îl blestemă pe Mustafa Bătrânul, cel care i-a dat slujba asta spurcată.

Mustafa Bătrânul era un om ciudat, cu o singu-ră mişcare a cosorului reteza capul. Era temut de toată lumea, i se zicea „Călăul”. În gură ţinea întotdeauna sub limbă praf de salvie, pe care iute îl scuipa pe grumazul sângeriu de unde sângele ţâşnea şuvoaie. Brusc, sângele îngheţa. Aşa se numea planta: salvie sau „îngheaţă sân-ge”. Mustafa ştergea cosorul, dezbrăca mortul de haine şi lua tot ce mai avea omul la el: inele, brăţări, arginţi, aşa era ritualul, aşa era înscrisul – totul îi aparţinea lui. Era dreptul lui şi norocul lui sau dibăcia lui, căci Mus-tafa stătea la pândă, afla obiceiurile victimei, îl urmarea pas cu pas. Un singur om îi cunoştea faţa, turcul care păzea intrarea la Vodă. La ăla trăgea, la ăla dormea şi în general ştia să se facă nevăzut, nebăgat în seamă, o umbră. Asta se învăţa. Şi asta l-a învăţat Mustafa pe Ibrahim când Sultanul l-a scos la pensie. O săptămână a durat pregătirea. Faţa acoperită, faţa descoperită, mus-taţa galbenă, mustaţa neagră, perucă mare, perucă mică, cercel în ureche, cercel pe tâmplă, după cum era obice-iul la curtea Domnitorului. Apoi Mustafa s-a apucat să îi povestească obiceiurile de la Curţile româneşti. Uneori pânda la curte dura şi câte o lună, până venea momen-tul descăpăţânării. Viaţa trebuia trăită, nevoile trebuiau strunite, suspiciunile îndepărtate.

Femei la curţile domnitorului o mulţime, fiecare domn ţinea o doamnă, o ţiitoare, ţiitoarea ţiitoarei şi o grămadă mascată de femei, cât un harem, însă toate măritate cu câte un limbric ipistas, în general curlan-giu, creţar, cu bucurie la bărbaţi, iar femeile, sulemeni-te, mâncate şi odihnite, visau la bărbaţi, căci Vodă avea uneori obiceiuri deprinse de pe la curţile turceşti – i se mai aducea şi câte un băieţel, o damicelă imberbă, copi-

lă de 11, 12 ani, asta aşa ca o baklava. Şi atunci Mustafa, după ce făcea pândă, noaptea încăleca geamurile des-chise şi pătrundea în iatacurile umbrite, se vâra sub pla-puma femeilor adormite şi le pătrundea. Unele icneau, altele, speriate, îşi ţineau răsuflarea. Mustafa avea faţa acoperită cu o mască şi când termina, încăleca geamul şi dispărea în noapte. Uneori încăleca într-o noapte şi câte cinci, că Dumnezeu îi dăduse putere la femei. Asta spu-nea el probabil, că odată cu capul lua şi puterea omului pe care îl omora – puterea sămânţei, spunea el.

Bătrâna ghicitoare a palatului îşi dădea seama în-totdeauna că zilele lui Vodă sunt numărate după feţe-le femeilor de la curte. Când ele deveneau zâmbitoare, cântau prin curte, râdeau tot timpul, ăsta era semnul că Vodă îşi trăia ultimele zile. Şi mai avea ghicitoarea un semn. Avea un om la curtea sultanului care îi trimitea veşti că trimisul lui Allah pe pământ joacă de câteva zile tarnavele (un fel de table), închis în palat cu un grec din Fanar. Ăsta era semnul că sultanul îl aşteptă pe Mustafa cu capul celui mazilit.

Doamnele de la curte se temeau să vorbească despre umbra care le călărea noaptea, despre respiraţia lui iute ca cimbrul, despre căldura mădularului care rupea din carnea lor şi care, mai apoi, dispărea în beznă. Umbra nopţii, un vis.

Odată, doamna lui Vodă a povestit la o clacă mai re-strânsă despre o doamnă care se ruga la biserică să i se trimită şi ei Zburătorul, fiinţă angelică, om-pasăre, care pluteşte deasupra ta, respirând parfum şi care, zburând peste tine, te înfioră până când te îmbrăţişează, apoi te pătrunde. Şi aici, doamna lui Vodă şi-a pierdut cum-pătul şi a început să plângă, apoi a ieşit iute, ruşinată, din încăpere. Celelalte doamne - păţite şi ele de visul ademenitor - au zâmbit complice şi au început să râdă. Doamne fereşte! Cele mai bătrâne se uitau cruciş, speri-ate şi nu înţelegeau de unde atâta bucurie. Doar bătrâna ghicitoare ştia că zilele lui Vodă sunt numărate.

Cam astea erau poveştile lui Mustafa. Ibrahim ascul-ta, tăcea şi fuma, mintea lui plecase deja în povestea lui Mustafa, se şi vedea la curte încălecând frumoase prin-ţese, doar că în visul lui toate erau fără cap, ca o poveste de groază şi atunci l-a întrebat pe Mustafa: şi cu capul lui Vodă ce fac? Cum îl păstrez până îl aduc la Sultan?... Asta este o altă poveste, i-a spus Mustafa, o să ţi-o spun atunci când vei fi pregătit. N-a mai apucat să-i spună, Mustafa a murit a doua zi. Moarte bună sau moarte fu-rată – poate ştia prea multe şi era bine să ducă cu el în mormânt tot: şi poveşti şi secrete şi puterea sămânţei furate de la sufletele celor descăpăţânaţi. Cine ştie? A mai apucat să-i spună lui Ibrahim doar atât: să nu se sperie dacă capetele celor plecaţi întru Domnul câteva zile mai vorbesc. Sunt cuvinte rămase în creier, creier care e greu de ucis, doar timpul îl omoară şi timpul acela este măsurat în zile de la descăpăţânare. Uneori cuvin-tele sunt ca o muzică, alteori sunt poveşti, uneori sunt spuse în limba oamenilor, alteori în limba animalelor, în limba pasărilor, chiar şi în limba numerelor, a mai adă-ugat Mustafa. Da, chiar şi în limba numerelor, căci fie-care om sau animal sau lucru tinde să devină cuvânt, iar cuvântul tinde să devină număr, căci fiecare literă e un număr, aşa cum fiecare pom sau floare e un număr. Lim-ba numerelor nu o pătrund decât înţelepţii, a căror minte pătrunde dincolo, acolo unde nu există timp şi spaţiu, acolo unde omul este fie fără timp, fie fără spaţiu şi unde totul se măsoară în clipe - clipa asta, clipa aia, unu sau doi, toţi şi toate plutesc în neant. Noi toţi suntem neant.

Din clipa în care a început iniţierea lui Ibrahim, Mus-tafa a observat că ceva s-a schimbat în viaţa lui. Parcă timpul nu mai era ca înainte, senin, lin în faţa lui, ca o apă liniştită. Ceva nevăzut îl fugărea din spate, ceva, o nelinişte venită din interiorul lui, bântuit de o ceaţă ciu-dată, ceva ca o caracatiţă, care ronţăie zile şi ore, parcă

nu-i mai ajungea timpul şi atunci pentru prima dată s-a gândit Mustafa la moarte. Era ceva îndepărtat, neştiut, ceva care-i dădea o senzaţie de sfârşeală, ca înaintea unui leşin. S-a îndepărtat de oameni, el care iubea pe-trecerile, era vestit pentru chefurile lui până la ziuă, cu meterhaneaua după el prin tot Stambulul. I se părea de asemenea că lumea se uită la el altfel de când s-a auzit că iese la pensie. Până atunci era cel temut, cel respec-tat, cel care avea privilegiul de a vorbi şi de a sta în faţa celui ales de Allah şi dintr-o dată parcă lumea se uită la el ca la un mort, ca la ceva inert, care şi-a pierdut strălu-cirea – opac şi coclit, ca o tavă veche de alpaca, mâncată de verzeală şi de umezeală. Din clipa în care i s-a dat sarcina să îl iniţieze pe Ibrahim, parcă a înviat. Cosorul a prins viata în mâna lui, îl învârtea ca în tinereţe, apoi a început să-i povestească lui Ibrahim, care era cam ta-citurn şi neîncrezător, aşa i s-a părut lui Mustafa, rece şi distant, fără viaţă în el. O sa aibă zile negre, s-a gândit Mustafa. Nopţi negre şi lungi, chinuri şi coşmaruri, căci toate trebuiau ascunse în veselie şi beţie, căci altfel ca-petele celor duşi te urmăresc ceas de ceas, clipă de clipă. Fărădelegile lumii sapă răni adânci în inima celui care nu ştie să-şi ascundă tristeţea, celui care nu ştie să uite, că totul şi toate sunt un nimic, un neant, o umbră.

Apoi, într-o dimineaţă, a venit un sol înarmat, i-a pus o glugă neagră pe cap şi a fost dus în faţa călăului. O bardă şi un butuc!

Unde sunt bogăţiile adunate? Care bogăţii? Cele pe care le-ai urzit şi le-ai jefuit de la cei cărora

le-ai luat capul. Nu am luat niciodată nimic. Vorbe. Se zice că îi pândeai uneori zile în şir căutând să vezi

când şi unde umblă şi-şi mută averile, le provocai cu oameni de nimic mutarea sacilor cu bani, apoi îi omo-rai, omorai şi martorul şi banii îi ascundeai. Te-ai culcat cu zeci de femei, mai dihai ca într-un harem, făceai pe prinţul întunericului, într-o lume buimăcită de mâncare şi sleită de căldurile înăbuşitoare ale verii şi de iernile aspre, tăioase.

Capul pe butuc. O, Mustafa, prinţul cel negru al doamnelor fanariote! O, luceafărul iubirilor neîmpli-nite, capul îţi stă lângă picioare, ca în basmele din „O mie şi una de nopţi”. Capul e cusut la loc. Mustafa e înmormântat cu onoruri. Cinste şi onoare în slujba ce-lui ales de Allah. Ibrahim a participat la înmormântare, unde s-au tras salve de tun şi apoi un grăjdar de la curtea sultanului l-a luat deoparte şi i-a zis: Tu eşti cel nou, cel care îl înlocuieşti pe Mustafa? Ţine traista asta, o traistă frumoasă, miraculoasă, cu zimţi de nichel, plină cu mie-re de albine, albine ce trăiesc în insula Corfu. Mierea e scumpă şi are calităţi nemuritoare. Tot ce stă în mierea asta stă viu, de zece ori mai viu, e o miere ce poartă în ea timp. În ea vei aduce la Sultan capetele descăpăţânate. Apoi grăjdarul s-a făcut nevăzut, de parcă ar fi fost un vis.

La Hanul „Trei Răscruci”. Capul lui Vodă vorbeşte acum din traistă. Ibrahim pare adormit. Capul îngână pe limba pasărilor, numără, fluieră, plânge, se jeleşte, câr-teşte. E pe înserat şi la geamul deschis s-au adunat toate pasările lumii, albe, roşii, colorate, papagali, cinteze, privighetori şi pupeze, răscolite de jalea celui nedrep-tăţit. O mulţime de pasări, parcă adormite şi ele, ascultă lamentaţia capului din traistă, în timp ce Ibrahim chiar a adormit cu capul pe tăblia patului. Ţigara s-a stins între degetele lui îngălbenite de tutun. Din când în când Ibra-him tresare, deschide ochii, vede mulţimea pasărilor de pe pervazul geamului şi i se pare că totul e un vis. Şi chiar e un vis!

cOle

GiU

l D

e O

nO

ar

e Nuvela fanariotă

13Martie/Aprilie2011

teat

rU

TEATRUL NAţIONAL „RADU STANCA” SIBIU A ANUNţAT OFICIAL PERIOADA DE DESFĂŞURARE A CELEI DE-A XVI-II-A EDIţII A FESTIVALULUI INTERNAţIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU, CE VA AVEA LOC ANUL ACESTA ÎNTRE 27 MAI ŞI 5 IUNIE.

FESTIVALUL INTERNAţIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU, CEL MAI IMPORTANT FESTIVAL ANUAL DE ARTELE SPEC-TACOLULUI DIN ROMâNIA ŞI AL TREILEA CA AMPLOARE ŞI IMPORTANţĂ DIN EUROPA, PROPUNE UN PROGRAM CARE ADUCE LA SIBIU PARTICIPANţI DIN 70 DE ţĂRI ŞI PREZINTĂ PESTE 300 DE EVENIMENTE CE SE DESFĂŞOARĂ ÎN PESTE 60 DE SPAţII DE jOC, AŞTEPTâND ZILNIC 60 000 DE SPECTATORI.

PAN.OPTIKUM ŞI MENO FORTAS NEKROSIUSîn deschiderea celei de-a XVIII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu

fdff

14Martie/Aprilie2011

OVIDIU CALBOREANbU

n D

e ti

Par De-o vreme, pe blânda şi devotata Crăciunoaie au

împresurat-o temerile, căci ceea ce era doar o bănu-ială începea să se adeverească: Moş Crăciun era trist! Nu, nu era obişnuita nostalgie care comprima spiritul întreprinzător al Moşului, a doua zi după Sfântul Ni-colae şi până la Ignat, cu asta s-a obişnuit, fiind taina cea cumplită a tinereţii lor însângerate... nu, infernul letargiei a ţesut puteri dincolo de voinţa bărbatului său, în vreme ce Sărbătoarea Naşterii Domnului îm-podobi deja cu trei stele călătoare oceanul de omăt al cerului de iarnă fragedă...

Moş Crăciun, cercetând o parte din papirusurile bibliotecii din Alexandria, pe care le-a salvat în mod miraculos de frenezia lui Teofil (surâse, amintindu-şi de naivitatea vecină cu prostia a confratelui său, când i-a cerut permisiunea de a se apropia de foc „- arzi şi tu odată cu păgânii!”, îl afurisise acesta, pentru ca apoi să-l piardă în vâlvătăi: Moş Crăciun era el însuşi flacără, o flacără rece şi înşelătoare, fiindu-i uşor să părăsească locul distrugerii cu atât de multe volume câte putea căra cu sine ), cercetând aşadar schiţe-le unor maşinării şi instalaţii, necesare pentru noi modele de jucării, descoperii un cufăr acoperit cu un giulgiu de praf...

Desfăcu migălos colbul ţesăturii, până când, aşa cum se aştepta, întrezări simboluri milenare. Încă mai domol, deschise capacul, iar acolo găsi straiele ponosite de episcop, împăturite cu grijă de Crăciu-noaie:

- Ia te uită... şi, instantaneu, îl încercară lacri-mile amintirilor, amare şi dulci.

Întocmai ca în Noaptea de Ajun, vedea lumea în-treagă din largul sferelor astrale, ochiul sufletului bu-curându-se de icoane ale tinereţii lor, când alergau, el şi Crăciunoaia, tineri şi nebuni, prin pădurile Traciei. Se iubeau cu nestăpânită cruzime şi nemărginită tan-dreţe. Cel mai mult se distrau atunci când, în miezul verii, întotdeauna noaptea, el se autoincendia, rotin-du-se prin toată poiana, un glob de foc, străduindu-se totodată să nu incendieze molizii, „prinde-mă, prin-de-măăă!”, iar ea, aşternându-şi cosiţele - fuioare de ploaie, îi domolea entuziasmul, nu înainte ca două-trei buturugi să fie prefăcute în tăciune.

Au trăit ani fericiţi şi îmbelşugaţi împreună, amân-doi copii de zei, până în acea înfricoşătoare şi preafru-moasă noapte. Şi-o amintea cu durere sfâşietoare pe Crăciunoaie, cu cioturile mâinilor însângerate, având totuşi tăria să-i pregătească baia Pruncului Sfânt, în timp ce el, cu securea în mână, sta încremenit lângă uşa grajdului... Alături o vedea pe Maica Sfântă, cu privirea dojenitoare, aplecându-se peste ligheanul cu apă călduţă în care se scălda Pruncul Dumnezeiesc, în clipele următoare Crăciunoaia venind să-l îmbră-ţişeze iertătoare, cu mâini reînnoite, cu totul din aur.

Îngrijorarea Crăciunoaiei aproape se transformă în panică: se apropia Solstiţiul, iar fără bărbatul său, Sfântul Soare nu putea petrece anul; în aceste condi-ţii, zilele vor continua să se împuţineze, dizolvându-se în cele din urmă în noaptea Anti- creaţiei. Iar până una-alta, profitând de somnolenţa lui şi de confuzia nopţii adolescentine a iernii, Vrăjitoarele se apucară de furat de prin gospodăriile creştinilor, încă dinainte de Ignat!

Pironit în faţa hainelor ponosite de episcop, Moş Crăciun îşi întoarse sufletul către veselul popor al Myrei, către cele trei fete frumoase ale negustorului decăzut şi alaiul de copii care-l însoţea pretutindeni, în aşa măsură, că l-au obligat să umble pe acoperi-şuri, precum Serafimii cei nătângi, pentru a păstra misterul darului, până în zori, când bunătăţile arun-cate pe horn ajungeau în odăile în sărbătoare...

Auzind glasul rugătoar al muierii sale, Moş Cră-ciun se scutură pentru o clipă din somnolenţă.

Începea să desluşească cauza slăbănogelii sale: mâhnirile lui erau noi nouţe, doar de cinzeci-şaizeci de ani încoace.

- Pfuu, asta trebuie să fie, se dumiri pe de- a- ntregul Moş Crăciun!

Apropierea Marii Sărbători încălzi diamantul nop-ţii de iarnă matură cu strălucire de aur, ca mâinile Crăciunoaiei.

Aceasta, cu fermitate de neclintit, coborî cele două mii de scări, câte cioplise timpul în castelul lapon al lui Moş Crăciun, câte una pentru fiecare an, începând cu acea crudă şi miraculoasă noapte, pentru a salva Crăciunul.

În acel an, pe la casele orăşenilor, mai ales, umbla zvonul că n-o să mai apară nici un Moş Crăciun, si-tuaţie în care nici Sărbătoarea Naşterii Domnului nu va mai fi retrăită. Situaţia era încărcată de un firesc dramatism, iar lumea începea a se strânge pe străzi, cu lozinci şi pancarte, ca la revoluţie:

- Să vină Moş Crăciun! Să vină Moş Crăciun! Să vină... şi tot aşa, tare şi sacadat. Desigur, ca în ori-ce astfel de împrejurare, s-au găsit şi contestatari, şi spărgători de mitinguri, publicişti rău voitori, canalii care aruncau cu globuri şi bomboane de pom în ma-nifestanţi...

Primăriile, prefecturile, guvernele, au intrat în alertă...

Moş Crăciun refuza cu îndărătnicie să adune da-rurile în sacu-i uriaş (cam vechi şi petecit, dar încă strălucitor), să înhame renii, să ungă sania cu ceară din lumina Luceafărului de seară, să încalţe botinele pentru gerul cerului, să-şi tocmească barba. Pe măsu-ră ce începea să înţeleagă, nepăsarea devenea supă-rare. Om deschis la minte, Moş Crăciun asistase, este drept, cu o oarecare nemulţumire, la revoluţia indus-trială şi înţelegea că firea iscoditoare şi neliniştită a omului nu se va opri până nu va găsi ceea ce caută, adică propria lui distrugere. Dar, până în timpurile de pe urmă, Sărbătoare Crăciunului n-a avut de sufe-rit: între om şi Moş Crăciun s-a stabilit o complicitate armonioasă... Din ce în ce mai des, în ultimii ani, Moş Crăciun vedea lumea în preajma sărbătorilor de iarnă cuprinsă de nebunie: nu colinde, nu post, nu cântece religioase, nici lume dusă la biserică! În schimb, se declară oficial „ Chrismas shopping season”, cu mul-ţimi imbecile de cetăţeni care intră cu mâna goală şi ies încărcaţi de lucruri inutile din clădiri agabaritice şi inestetice, mai mult, la toate răscrucile mişună arătări ciudate care poartă replici jalnice ale propriu-lui său costum festiv, cabaretele se umplu, iar în locul colindelor abandonate , se aud „cântece de crăciun”, lucruri de neînţeles pentru Moşul nostru. Alte moti-ve de supărare sunt scrisorile copiilor. Pe lângă to-nul arogant sau imperativ, cadourile solicitate tind să transforme atelierul spiriduşilor într-un concern de produse electronice: se cer calculatoare, DVDx-uri, iPhone- uri şi câte şi mai câte; adolescenţii vor au-tomobile, iahturi. Una dintre cereri („ îmi pare mie că chiar anul trecut”) l-a aruncat pe Moş Crăciun în negura durerii şi a tristeţii, un adolescent texan l-a rugat să- i regizeze un accident mortal unui prieten care-i furase iubita (o oarecare „Jane”) ... Iar de anul acesta Moş Crăciun s-a descoperit uimit pe face-book ! „Hotărât lucru”, decise Moşul, „cariera mea s-a încheiat aici!”

Când au decis să se mute la Polul Nord, Crăciunoa-ia a considerat necesar să impună unele schimbări.

- Ştii şi tu că nu putem umbla prin Europa cu tradiţionalul tău cojoc din piei de berbec şi cu ances-

trala căciulă din lână brumărie de miel, las’ deoparte că lâna de oaie-i de aur!

- Ai dreptate, ai dreptate, încuvinţă Moş Cră-ciun, cam morocănos, vezi bine că nu-i venea uşor să se despartă de vechiul său costum iniţiatic...

Au mai fost şi alte transformări, cum ar fi renunţa-rea împodobirii mărului din ogradă pentru a fi substi-tuit cu bradul verde (şi aici Moşul a bombănit, „bine,

muiere, da’ bradul verde se pune la morţii care n-au apucat să nuntească”), precum şi altele, dar le-a ac-cepta pe toate, n-ar mai fi mâhnit-o cu ceva pe Cră-ciunoaie, pentru nimic pe lume...

Cu lacrimi de fier topit şi şoapte blânde, stând în genunchi, l-a înduplecat Crăciunoaia! În primul rând a încuiat cufărul unde-şi aflase straiele de epi-scop, apoi, suflând cu putere a risipit imaginea ma-rilor oraşe, înfăţişându-i casele modeste ale ţărani-lor, de unde răsunau colinde, lumea nevoiaşă pentru care speranţa era legată de Crăciun, copiii fără adă-post care cerşeau câteva clipe de iubire părintească, preoţi vrednici milostind nevoiaşii , mireni evlavioşi postind şi închinându-se Domnului pentru mântui-rea sufletului, cu toţii aşteptându-l pe Moş Crăciun şi sperând ca, macar în acest an să-l poată vedea, pentru a- i păstra imaginea ca pe o icoană sfinţită.

Potolită greu, în unele oraşe a fost necesară inter-venţia poliţiei călare, mulţimea s-a retras în cele din urmă în cochilia domestică.

Moş Crăciun a venit şi în acest an, pacea şi bu-curia au învăluit deopotrivă lumea rurală şi marile oraşe, răzmeriţa s-a stins ca şi când nu s- ar fi aprins nicicând („la anul vom lua măsuri, vom prelungi şi progamul de funcţionare al supermaketurilor , vom întări paza sau poate chiar vom interzice cetăţenilor să-şi lase coşurile de fum deschise”, dezbăteau poli-ticienii).

Totul a trecut aşadar cu bine, cetăţenii marilor oraşe aşteptau Revelionul, adevărata lor petrecere, mai puţin pentru pragul noului an şi mai mult pentru etalarea toaletelor şi a limuzinelor...

Tristeţea lui Moş Crăciun a rămas. Ca şi tristeţea Crăciunului nostru.

Cristina Simu

tristeţea lui moş crăciun

15Martie/Aprilie2011

Poetul de gardă:Liviu Vişan

POes

isPOVESTEA AMANTEI MELE

Am cunoscut-o în copilărieşi din adolescenţă o iubesc,m-a cucerit cu trupul de hârtieîn care sufletul mi-l înveselesc

Ne-am împrietenit la birtu-n caredezvirginasem, prima-n viaţă berei-am pus în sân întâia mea scrisoareşi-a chicotit, o noapte, de plăcere

La început credeam că-i doar o joacăde îngeri îmbătaţi cu praf de lună,dar când părea că totul o să treacăpatima devenea tot mai nebună

De-atunci m-a însoţit mereu în lumeprin cafenele ori la berărie:prieteni mulţi au vrut să ne cunune,să nu mai preacurvim, s-o fac soţie

Dar eu simţeam în suflet că mă-nşeală,unii mi-au spus pe şleau că e o târfă,însă o iert, greşeală cu greşeală,şi nu mai plec urechea la vreo bârfă

Pentru că simt un tulbure fior,ca-n ziua când i-am devenit amant,albastru sânge, vis clocotitorce face din cărbune diamant

Ştiu că s-a încurcat cu toţi beţiviicare-au băut la masa mea pe rândprietenii făceau pe emotiviidar profitau de sufletul ei blândE-adevărat cam tot ce se vorbeşte,cu cei mai buni amici ea mă împarte,şi chiar sub ochii mei păcătuieşte,sunt aventuri ce nu-ncap într-o carte

N-am ce să-i fac, o dau la toţi mesenii,într-un dezmăţ aproape nebunescsă se mărite-n târg doar cu mireniice trupul sfânt de vampă i-l poftesc

O duc acasă noaptea când se-mbată,când pielea trupului e ca hârtiaşi n-o voi părăsi, cred, niciodată – amanta vieţii mele, Poezia

TREN DE NOAPTE

Călătoream c- un tren de noapte iarna,de mine se-ncălzea o navetistăcu-o mână-mi descheia încet vestonulla nasturii cu stemă comunistă

Eram blocaţi de oameni şi bagaje,spre locul de la geam înghesuiţiîntr-un compartiment de clasa-douaticsit de babe şi de iezuiţi

Fata şi-a tras pe faţă, insolentă,fularul meu de izmă şi tutuncu o mişcare atâta de fireascăla care n-am putut să mă opun

Mă întorceam ca dintr-o dezertare,fusesem după un cazan de ţuică,

nu mă gândeam să legăn pe picioarearoma unui trup de nevăstuică

Şi în balansul trenului de noapte,la un macaz i-am lunecat sub crupăcă n-am să uit nicicând călătoriape când eram locotenent la trupă

ISTORIOARĂ DE REZBEL

Printre cărţi şi artefacteîntr-o şambră de bordelsta o pasăre de noaptepe un stârv de colonel

După multe gloanţe traseoarbe sau de cauciucîn ciorapii de mătaseardeau găuri de trabuc

Ea-l privea cu faţa suptăşi ţinându-se de şale-n zona cânpului de luptăpatronat de tuburi goale

Se-auzea prin cerceveleun colind cântat de Hruşcă,pluşul de pe canapelemirosea a praf de puşcă

MISTERUL

Un pictor neştiut dar încă tânăravea o pânză sul pe al său umărprecum cămila-n drumul spre Sumerpurta în ochi un petic vag de cer

În urma lui ecoul unui cântecducea culori de curcubeu în pântecşi o poveste tristă despre milade-a răsplăti în plin deşert cămila

Când scoase sulul, ca pe-o veche hartă,desfăşurându-l peste marea moartăvăzu şi oaza dar văzu şi cerulşi se-apucă de zugrăvit misterul

Cristina Simu - zbor înveşmîntat

Cristina Simu - umbre de vise

CALEA LUI MORFEU

şizite demult către inima întunericului caldascuns după largi draperii oraşului indiscret

pereţii sunt înalţi şi camerele strâmtefocul uitării alungă fâşii subţiri de fericiretraşestită fericire lângă bijuteria iluziei din colţ

cine dispare după uşă? cui rămân şisele singure?

machiate măşti şor respira până mâinezaţul se şa usca pe ceaşca moştenitărudă de sânge cu neaşteptatele surpări

la fel, amintirile se modifică, uşor…

ONEIROS

profil de şechi îndrăgostit sculptat în gheaţăaşa se concentrează energia înşiatăspre transparenţa porţilor sensibile

munţii cunoscutelor utopii trăitoareaşteaptă silueta cutremurului

sunt anunţate inşazii scrise în stele nataleşi cuşinte duble dăruite robieipe lângă tot ce putea fi mai răsăritîntr-o scurtă călătorie

în oglinzi hoinare să-ţi scrii biografiaca şi când ai căuta linia crăpată a măriisau femeia din şisul altui eu

OBSCURITATE CLARĂ

proiectul sfârşitului ca orice nou începutapare pictat a izbucnireşiteză sanguină la întrecerecu şorbele frumoase răstignite

istoria repetă blestemul meditaţieilucid spectru aproape sublimînfrigurare pe fondul unei pânze obscurefără preţ

SOMN DIN ŞIS

să stai în bătaia razelorca şi când ai înconjuraun trup golfără părere de rău

nu doar şenele se pot împungepe drumul acestui somn din şis

ideea petrecerii finale îndepărteazăfineţea zilelorjoc de care ţi-a fost datsă te fereşti

trai la capătul glisăriistatură uriaşăce ascunde fiorul

PRINCIPIUL EXTAZULUI COMBINAT

obsesie dulce şi sigură ca numele ce poate fi schimbatsau întors din calea brăzdată cu zimţi a îngenunchierii

am legat porţile de porţi fără sfialăaşa cum făceam acolo joscând ceţurile plecauodată cu norii anatemei

trupuri sprijinind pereţi inşizibilimult fum prizat în singurătateeleganţă şi cruzimecruzime şi eleganţă

16Martie/Aprilie2011

lic

eUl

De

art

ă

Maria Sasu Elena Roman

Timotei Cosma

Diana Chelariu Cimpoeru Cornel

Andreea Mocan

Cyan Magenta Yelow Black

17Martie/Aprilie2011

lic

eUl

De

art

ă

Andrada Moroşan Anca Dobrotă

Diana Dragoman

Cătălina Rus

Valer Tarcea - “Zbor”

Cyan Magenta Yelow Black

18Martie/Aprilie2011

cerc

PO

etic

Instantaneu cu echinocţiu

De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon:în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere şi linii.De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafonîn colţul de care se agaţă ea cu pumnii.

Acum apune ploaia între blocurile roz,atârnă ţevi ca o beteală din capete neterminate.Ca vene printre ochii cu obloane verzi,toţi – mai puţin al meu – închişi de noapte.

Aceeaşi ordine fictivă în mine şi în spaţiu,acelaşi bocanc militar bătând un oraş civilAceeaşi pizza ready made şi ceai de echinocţiu:aşa se prelungeşte clipa de veghere şi ora de citit.

Prefer să ţin ochii între-deschişi în faţa ta,aproape să te visez trezindu-te în somn, în ape.Cu faţa pe linia vieţii din palma mea,aproape să nu te văd, să te înţeleg aproape.

Instantaneu perpetuu

Radu Gyr Cosmic

Îmi sar broboane de asfalt în ochide când mă uit în drumul tău. Mă împrăştii pe trecerea de pietoniîn perspectiva roţilor tale. Mă înţepenesc.

O maşină albă, o maşină verde,un om alb, un om negru-verde,o infinitate albă se scurgeîntr-o infinitate negru-verde.Am trecut Evenimentul Orizont.

Raspunde ecou de quasar sau de gaura neagră.Renaştem sau zacemîn protonul negru-verde?Sau murim perpetuu şi final.

Evenimentul nostru orizont de aur,sânge şi lumină, strafulgerat de jetul tânăr:aşa arde materia în timp energie – cântec de unde, dans de întuneric şi retină.

Din groapa morţilor imposibile,ridică-te bogdane, ridică-te atere,din materie în carne cu înţelegeri şi semne,întrupează-te bogdane, încarnează-te atere,

din aer, apă, mişcare şi vreme,crează-te bogdane, crează-te atere,din forme şi sunete şi cutremure,vânează-mă bogdane, ridică-mă atere.

Ca o mare neagră te risipeşti,întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane!Ca un gând între lumi te îndepartezi,suntem iar doi, atere!

Linişte înţepenită în gând,vino bogdane, haide atere!

Instantaneu târşâit

Mi-e greu să mă uit la chipul tăuşi se înălbeşte sideral, se ascute în tăcere.Ai zburat de mult peste graniţătârşâia mereu după tine dorul meu.

Unele cărnuri cer mai degrabă carne,unele cruci scutură ţurţuri in pământ.Tot cu tine duc luptele dinaintea somnului, cu tine ultimele schimbări de realitatecu tine furişat în croitoria zilei de apoi.

Lupoaica cu sânge încrustat pe labenu mai e a pamântului ei,ţătâna nu îi mai primeşte carneaomul a dez-naturalizat-o,a dez-umanizat-o,a de-significat-o.

În urmă venea moartea ca o depersonificare.Cine eşti tu eşti eu,cine işi ascute genele şi aşteptarea tăiată în ţărână,cine creăm timpul instantaneu.

Pseudo glossa

Ca umbra gândului şi visul omuluiPlantam cruci de oţel pe valea domnului.Cântare întreruptă de mesteceni,Străzi înţesate de mure şi de pepeni.

Soare de umbră virilă,Crampei de cetină şi de milă,Zănatec dans în firida calină,Târzie joi de zgură şi lumină.

Amestecat decor de cetini şi de pepeniTârzie luni îngânând mesteceniCu zambile şi capete de arhitecţiCu franjuri inutile tăiate în cărţi

Zănatec soare, crâmpei din dansul omuluiCe zici, bog dan, îi dăm cântecul domnului?Şi ei plantau de zori pe graniţăUn măr cu un briceag ascuns în raniţă.

Ca visul cutreieram străzi întrerupte de umbre

Se luminau văi de zgură şi frunzePerechea se învartea în fum pe patinoarCui cântă o cauză şi un calvar?

Firida gândului se înţesa de milăse închideau caline murele virile pantera neagră se strecurase în vizuinăCu cine împarţi o disperare şi o crimă?

Instantaneu pe graniţa cu noi

Ce-a mai rămas din noi...ştiuleţi înghesuiţi într-un septem-brie imposibil, cu frunzele răpuse, cu capetele retezate, cu rădăcina întârziată în iluzie. Curând ne vom pleca de tot.

...nişte steaguri pe frontieră, atât a mai rămas, care despart un măr de alt măr (muşc!). Un lan de alt lan odată, o mirişte de altă mirişte neagră acum.

Muşc şi nimic. Nici un vierme înăuntru, nici un sâmbure – mere moderne – tot spaţiul din interiorul lor folosit la maxim.

Ce zici, darul lui Dumnezeu, plantăm un măr pe graniţă? Unul potrivit de statură, cu frunze care se înroşesc într-un septembrie imposibil, un măr cu scoarţa lină ca un lac vertical.

Mi-aş dori să plantăm, Bog Dan, un măr pe graniţă, prin-tre steagurile din zona demilitarizată, s-ar putea preface că e unul dintre ele şi poate va scăpa neciuruit. Mie mi-au culcat lanul la pământ, ţie ţi-au ars miriştea. Să plantăm un măr alb-pământiu iarna, verde-rozaliu primăvara, roşu apă de sânge vara, roşu-pământiu toamna, să ne întindem îmbrăţişaţi în poziţie fetală şi să tragem covorul lui peste noi.

Hai să plantăm, darul lui Dumnezeu, pe graniţa dintre lan şi mirişte. Toţi ştiuleţii din ţara cu lan au mâinile îndreptate spre mirişte, iar când bate vântul te salută ca nişte steaguri, flutură ca nişte mâini, tremură ca nişte batiste de adio.

Vreau un măr postmodernist, cu atâtea culori cât să stăm toată noaptea să le numărăm şi în marea de foc de la revărsat să mai inventăm nuanţe, secunde, amăgiri. Să facă mere ca apusul pe dinafară, ca miezul zilei înăuntru şi ca miezul nopţii în sămânţă.

Hai să plantăm, Bogdan, mărul înţelepciunii pe graniţa din-tre Dumnezeu şi Om. În curând vor arde şi ultimii ştiuleţi culcaţi şi vom fi împreună o mirişte transfrontalieră, un pământ rodnic fără hotar. Atunci să schimbăm cultura, să lăsăm cenuşa porumbului să se odihnească în patru zări şi mărul nostru crescut pe graniţa dintre lumi va fi în inima ţării. Când va veni Crăciunul am să fur ochiul lui Dumne-zeu din vârful bradului de frontieră. Rămase fără lumină cu ocazia naşterii, toate lumile vor clipi de-odată o secundă fără amăgiri, atât de reală şi înfricoşătoare, încât vor închide grabnic genele ca nişte gratii să păstreze canarii pustnici şi moi.

Ei alergau orbecăind după irisul negru al lui Dumnezeu. Noi i-am sfâşiat deja cristalinul şi i l-am dat mărului să-l bea, să crească în el lumina tuturor lumilor, a tuturor iluziilor şi a tuturor instantaneelor. Atunci, ca un ecou, cele două cearcăne vor sângera ultima închidere de pleoapă. Darul lui Dumnezeu este iluzia absolutui.

Bună seara, iubitul meu, control paşapoarte.

Ariadna Petri Este membră a mai multor cenacluri literare din România, precum şi a „Hammer & Tongue, Oxford” şi membru fondator al Clubului Literar din cadrul Societăţii „Românca” din Marea Britanie. În Spania a pus ba-zele Cercului Poetic RefleXos în cadrul Institutului Cultural „Constantin Brâncuşi” în anul 2009.

19Martie/Aprilie2011

neV

Oia

De

art

ă

Eugen Dornescu

Autoportret(Omagiu lui Radu Stanca)

Sunt pictorul urbei, ales dintr-o miePaleta-mi visează pigmenţii din luturiPictez cu lumina pudrată pe fluturiIar pânza mi-e giulgiul Ofeliei, vie

Când mâna-mi trasează-arabescuri divineEu tot ce ating, cu penelul măiastruContraste nebune-ntre foc şi albastruÎmpac dintr-odată, cu harul din mine

Studioul mi-e turn de cleştar, din povesteŞi însuşi Apollo şi Hera-mi stau poză,Uleiul de in mi-e esenţă de rozăŞi chiar Leonardo, maestru îmi este

Port plete şi barbă, fular de purpurăVeşminte alese port, ca de balSub vestă îmi şade, ascuns, un pumnalŞi-o pipă de jad îmi luceşte în gură

O, zei, ce minune mai puneţi la cale Celeste-adevăruri să-mi spuneţi în şoaptă Ofrandă v-am dat chiar urechea mea dreaptăSpălată-n absintul chermezei finale

Sunt pictorul urbei, distins dintr-o mieTot burgul îmi cântă „Onoare, mulţi ani”Şi, iată, primarul mi-oferă doi baniPlătindu-mi, drept premiu, un coif de hârtie...

Natură statică cu prazAtelierul pare golDivine sunete de jazzPrin atmosferă ard domolÎn locul sobelor cu gaz

Mă încălzesc cu blues domolŞi cu o vodcă, după cazŞi voi servi, drept protocolNatura statică cu praz

Ce-am pregătit-o s-o pictezUmilă temă, fără hazMai bine o îngurgitezŞi-împac stomacul pentru azi

Ce şi-a propus acest poem?Să facă haz de un necaz?Sau să evoce un boem?Nu, să rimeze jazz cu praz

VernisajPrieteni, vă invit la vernisaj,În sala mare a boemei noastre,Am pus afiş pe uliţele-albastreCe şerpuiesc prin burg ca un sevraj

Un critic va rosti elucubraţii,Parabole-nvelite-n staniol,Metafore, butade şi libaţiiDespre-un artist cu buzunarul gol

Prieteni, vă invit la vernisaj,Luaţi cu voi şi măştile de cretă,Un bal mascat să fie, un miraj,Un carnaval cu clovni de operetă

Absintul să ne curgă în pahareŞi-apoi să înnoptăm în Avignon,Femei de stradă să ne înfioareCu ochii lor prea tulburi de nesomn

Cu gândul la ModiglianiIubito, îmi pozezi diurnPulsând cu umbră şi luminăAtelierul meu din turnMiroase-a crin, terebentină

Pigmenţii din culori tresarPe carnea-ţi adolescentină,Abia-ţi încape în chenarPrelungul trup de plastilină

Un geam din spate, larg deschisDramatic pare să devinăHotar între fatal şi visCe îl vei trece, anonimă

Iubito, chiar dacă e tristAcest triunghi va fi etern:Atelierul, un artistŞi tu, femeia Hébuterne

ŞevaletPentru profani eşti doar un accesoriu,Unealtă simplă, un servant stingherSuport vremelnic, moft de-atelierInclus formal pe-un opis derizoriu

Eu îţi găsesc heraldice embleme,Şi-un înţeles de templu ancestral,Martor tăcut al marilor dileme,Şi-al artei plăsmuite visceral

O cruce eşti, mereu de dus în gând,De pelerini în drumul spre Parnas,Din când în când mai facem un popasCând obosim şi înnoptăm pe rând

Altar croit din trei bucăţi de lemn,Catarg de arcă, alb stindard de vise,Mă ţii legat, asemeni lui UlisePicturii rob, martirizat solemn

________________________________pagină ilustrată cu picturi de Eugen Dornescu

Nud şi Arlechin Îmbrăţişare

Nud

EUGEN DORNESCU – POEME DE ATELIERPictura cu lumina pudrată pe fluturi

Pentru un iubitor de frumos este o mare bucurie atunci când descoperă pe un altul aidoma lui. Bucuria aceasta m-a încercat în urmă cu mulţi ani, când l-am cunoscut pe Eugen Dornescu. Ne-am împrietenit repede, argumentat, înconjuraţi de metaforă şi de idei. El îmi povestea versurile sale aşternute pe pânză, în care reconstruia realul într-o manieră proprie, iar eu îi arătam tablourile mele alcătuite din cuvinte. Ne întreceam, fiecare în felul său, să deconstruim şi apoi să reconstruim lumea, alcătuind simboluri cu semantici mai mult sau mai puţin alambicate. Aveam, am şi voi avea o deplină încredere în forţa picturii lui Dornescu, aşezată în rame de jazz sau muzică medievală, pentru că, în fiecare lucrare a lui, sub grund, îi pot vedea încrâncenarea, subtilitatea, zbuciumul, sentimentele dar mai ales altruismul, pentru că un artist obligatoriu dăruieşte. Pe Dornescu l-am identificat tot timpul cu lucrările sale şi de aceea, mărturisesc, am fost de-a dreptul şocat în ziua în care m-a oprit şi mi-a spus, în stilul său inconfundabil, de moldovean ardelenizat: ”Bătrâne! Vreau să-ţi arăt ceva”. Interesat, am crezut că o să văd un nou tablou de-al său, pe care o să-l comentăm aşa cum am comentat ciclul ÎNTRE

20Martie/Aprilie2011

laZăr ZaHan: neVOia De FilOZOFieStafiile nu mor niciodată (II)

Astăzi, în favoarea alternativei capitaliste există argumente serioase ce vin din partea unor teoreticieni remarcabili. Fr. A. Hayek, spre exemplu, afirmă superioritatea şi legi-timitatea capitalismului, pornind de la reali-tatea incontestabilă că acest tip de societate a permis maximal progresul omenirii. Se practică un sofism elementar, potrivit căreia ceea ce s-a dovedit a fi la un moment dat bun va fi în mod necesar bun întotdeauna. El este produsul spontan al unei evoluţii naturale ce s-a configurat ca rezultantă a acţiunilor indivizilor orientate spre realizarea proprii-lor interese, fără a-şi pune vreodată proble-ma sensului şi al legităţilor istoriei. Capita-lismul nu este, aşadar, un produs al minţii, deoarece mintea însăşi „nu este un ghid, ci un rezultat al evoluţiei culturale şi se bazează mai mult pe imitaţie, decât pe intuiţie sau raţiune”(Infatuarea fatală, pg. 48).

În opoziţie, afirmă acelaşi filosof, so-cialismul şi comunismul sunt produse ale minţii. Ele nu se întemeiază pe forţa realităţii şi a tradiţiei, ci pe încrederea în capacitatea creatoare a raţiunii speculative de a construi un sistem moral mai bun centrat, în ultimă instanţă, pe ideea de fericirea. Tocmai acest finalism eudemonist de tip aristotelician este lucrul pe care i-l reproşează Hayek eticii “raţionalist constructiviste”.

Fără a comenta mai amplu aceste opinii, subliniem convingerea acestui mare gânditor că o societate construită în vederea unor sco-puri prestabilite şi pe baza unor reguli impu-se restrânge libertatea oamenilor şi şansele lor la fericire.

În acelaşi registru al filosofiei sociale an-gajate în susţinerea edificiului societăţii ca-pitaliste se situează şi Karl R. Popper. Aces-ta, în celebra lucrarea Societatea deschisă şi duşmanii ei, respinge ideea determinismului social promovat de concepţiile istoriciste, care susţin existenţa sensului şi a legităţilor obiective în istorie, afirmând că numai o “so-cietate deschisă” bazată pe democraţie reală constituie alternativa la totalitarism şi este aptă să ofere garanţia eliberării întregului potenţial creator al omului. “Viitorul depinde de noi, iar noi nu depindem de nicio necesita-te istorică” (K. Popper, p.15).

Înţelegem de aici faptul că istoria nu are scop şi că nu poate fi proiectată a priori în baza unor legi obiective, ci se construieşte spontan şi evolutiv pe paza afirmării şi îm-

pletirii intereselor particulare ale indivizi-lor. Amorală fiind prin natura ei, aceasta va genera şi va impune post factum un set de reguli morale şi de tradiţii culturale menite să-i asigure funcţionarea şi evoluţia selectivă spontană.

Trebuie să remarcăm faptul că, din pers-pectiva filosofiei istoriei, o astfel de argu-mentare este seducătoare. Dar lumea este într-o mişcare continuă şi ne putem imagina că, în perspectivă, tot printr-un demers evo-lutiv natural şi spontan, ea ar putea glisa spre un nou tip de organizare societală, deosebită de cea capitalistă, dar fundamentată deplin pe realizările acesteia. O societate în care problema producţiei să fie rezolvată şi în care repartiţia să se facă pe ale principii. A socoti capitalismul ca fiind un răspuns la alternati-va istoriei la un moment dat, este pe deplin raţional, dar a socoti că aceasta este singura şansă a omenirii, lozul său câştigător odată pentru totdeauna, este dincolo de limitele raţiunii. Chiar şi din punct de vedere moral este prea mult, deoarece induce în mintea oa-menilor ideea fatalităţii şi a neputinţei în faţa iraţionalului şi a conjuncturalului.

Nimic nu pare mai ciudat în teoriile de tip liberal sau neoliberal decât ideea că în socie-tatea capitalistă producătorii şi consumato-rii ar fi pe poziţii egale şi că atât unii cât şi ceilalţi îşi subordonează eforturile aceluiaşi scop şi anume maximizarea utilităţii capita-lului şi a muncii, spre binele tuturor. “Astfel, fără bogaţi – fără cei care au acumulat capita-lul – săracii care ar putea exista cât de cât, ar fi într-adevăr mult mai săraci, (…) proprietatea, contractul, negoţul şi folosirea capitalului nu au fost benefice doar pentru minoritate.”(Fr. Hayek, p. 201). Ca urmare, societatea capitalistă este esenţial neconflictuală, iar dacă uneori apar tensiuni, acestea se explică mai degrabă prin ignoranţă şi invidie sau prin cauze de ordin ideologic ori erori de mama-gement macrosocial. Printr-o simplă analogie putem aprecia că exact aceeaşi explicaţie, po-ate fi oferită şi pentru sclavagism sau pentru societatea feudală. Un soi de fatalism istoric ne obligă la un raţionament inevitabil: orice tip de organizare socială existentă la un mo-ment dat, nu poate decât să existe, deoarece este cea mai bună dintre toate cele posibile. Întrucât capitalismul s-a dovedit a fi, prin simplul fapt al existenţei sale, drept o socie-tate viabilă şi în baza aceleaşi logici, cea mai

bună formă de organizare posibilă, rezultă că a pune la îndoială legitimitatea lui este un lu-cru cu totul lipsit de sens. Argumentul potri-vit căreia forţa şi viabilitatea acestei societăţi derivă din fundamentarea sa pe proprietatea privată poate fi acceptat până la un loc, dar fetişizarea acestei idei este cu siguranţă o exagerare şi o eroare teoretică. Mitul despre caracterul „sacru” al proprietăţii este vechi şi i se pot găsi rădăcinile încă în credinţele religiilor primitive bazate pe tabu. J. Fra-zer afirmă chiar că misiunea tabuului a fost aceea de a stabili proprietatea ca bază a în-tregii societăţi. Pentru oricine este evident felul în care în timp s-a realizat transferul de semnificaţie între lucrurile tabu şi sacrali-zarea proprietăţii. Capitalismul contemporan este beneficiarul ultim al acestui transfer.

Dar vechimea şi sacralitatea sunt două lu-cruri diferite. Dacă admitem că proprietatea privată este sacră, şi că tot ceea ce este sa-cru, este unic, esenţial, etern şi neschimbător, atunci trebuie să acceptăm că în decursul is-toriei nu ar fi fost cu putinţă şi alte forme de proprietate afară de cea individuală. Or, se ştie că omenirea, în procesul devenirii sale, a experimentat şi alte forme de proprietate printre care, vreme îndelungată, şi pe cea de tip comunitar. Lucrul acesta este recunoscut chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători ai proprietăţii private. Chiar şi ideologia creştină a debutat prin a promova un comu-nism „avant la lettre”. Din păcate această ati-tudine s-a atenuat în timp, apoi s-a schimbat radical, pe măsură ce Biserica a devenit ea însăşi proprietara unor imense bogăţii. Cu multă uşurinţă ea a dat uitării biblica pildă a bogatului şi a cămilei, iar de îndemnul lui Iisus de a renunţa la bunurile pământeşti în schimbul celor cereşti, să nu mai vorbim. Bi-serica este generoasă cu raiul, îl oferă întreg şi pe gratis celor săraci, celor împovăraţi de lipsuri şi de nevoi pentru a se bucura de el în vecii vecilor. Să se bucure pentru ceea ce va să vină, dar aici să fie cuminţi, să îndure şi să tacă. Atunci când, oripilaţi de o atare filoso-fie, au apărut reacţii chiar în sânul Bisericii, aşa cum a fost cazul “teologiei eliberării” din America Latină, aceasta nu a pregetat să reacţioneze de la nivelul cel mai înalt. Pentru că a te ridica împotriva nedreptăţii şi asupri-rii înseamnă a nega însăşi caracterul sacru al proprietăţii private. O morală şi un îndreptar etic deplin asociate liberalismului capitalist

care, ignorând prima dintre poruncile deca-logului, nu are alt Dumnezeu în afară de ban.

Dar putem gândi şi altfel. Faptul că pro-prietatea privată s-a impus la un moment dat şi a rezistat milenii de-a rândul, îşi poate găsi explicaţia în împrejurarea că pe un segment extins de evoluţie ea a răspuns mai bine şi mai eficient dezideratului de supravieţuire a omenirii. Succesul s-ar datora împrejurării că simţul proprietăţii este unul înnăscut şi fac parte integrantă din psihicul indivizilor.

Sigur că putem vorbi de un simţ al proprietăţii, dar nu trebuie să uităm nici o clipă că el este unul dobândit, care şi-a avut şi îşi mai are încă rolul său în istorie, dar care nu ţine nici pe departe de esenţa umană, şi cu atât mai puţin de o anume ordine sacră. Plăcerea de a poseda este trăsătură genuină a fiinţei noastre, dar adepţii capitalismului etern nu fac altceva decât să transfere, în chip abuziv, un fapt din planul subiectivităţii, în acela al transcendenţei, alcătuind astfel un argument menit să confere nedreptăţii un sta-tut ontic. Cei ce posedă, domină, iar plăcerea omului de a domina şi de a se manifesta ca „voinţă de putere”, este chiar mai mare decât aceea de a poseda. Protejată juridic, această plăcere îşi găseşte consacrarea în forma organizată a societăţii capitaliste, care apa-re, potrivit aceleaşi ideologi, ca o bineface-re, deoarece fără proprietarii capitalişti nici proletariatul nu ar putea exista. Patronii sunt cei ce oferă salarii celor ce-şi vând forţa de muncă şi tot ei sunt aceia care, implicaţi ne-mijlocit pe piaţa concurenţială, asigură pro-gresul şi bunăstarea omenirii. În faţa acestei stări a lucrurilor, este chiar de mirare lipsa totală de recunoştinţă a proletariatului faţă de patroni de-a lungul istoriei. Iar pentru unii este şi mai de neînţeles faptul că speranţa într-o lume mai bună în care oameni egali să contribuie după puteri la realizarea avuţiei, iar aceasta, odată creată, să fie distribuită mai echitabil, încă mai bântuie omenirea. Sigur, ideea pare utopică chiar şi în perspectiva unui viitor ceva mai îndepărtat, dar este în firea lucrurilor să gândim că tot ce se naşte merită să piară. Şi chiar dacă pe termen lung cu toţii vom fi morţi, (M. Keynes), nici măcar ideo-logia de tip capitalist nu poate lua omenirii dreptul la speranţă.

neV

Oi c

On

teM

POra

ne

Gabi bica: neVOia De iUbire

Suntem programaţi de la naştere pentru iubire.Mici, suntem adorabili. Rămânem adorabili o vreme, zâm-bind drăgălaş, făcând pozne, până mai creştem. Cei din jur ne iubesc, ne imortalizează ori de câte ori mai inventăm câte ceva, râd de nebuniile noastre de copii... Îi avem de mici, pe cei dragi nouă - mame, taţi, sau poate doar pe cei ocrotitori ai copilăriei noastre aşa cum impun vremurile – grijulii, speriaţi de spaimele copilăriei noastre. Mai creştem puţin, trăind drame adolescentine, mai ales dacă suntem altfel, cu iubiri neîmpărtăşite, cu glumele cole-gilor de şcoală – care adesea dor până în adâncul sufletului dacă sunt ţintite către felul în care arătăm sau ne îmbrăcăm. Adolescenţa poate fi năucitoare pentru mulţi dintre noi. Poate pentru că nu putem ţine pasul cu ultimul trend al vestimentaţiei - să te îmbraci mereu la modă, să ai ultimul model de telefon, ori accesorii la modă - poate fi costisitor pentru oricare dintre vremurile de tranziţie în care trăim perpetuu. Dacă suntem altfel decât restul semenilor - mai ales dacă este vorba despre o dizabilitate sau de o anumită culoare - suntem cel mai ad-esea împinşi către marginile societăţi, răzbind cu greu mai de-parte. Cu atât mai mult adolescenţi fiind.Ne căutăm jumătatea, ne dorim să creştem, să fim fericiţi, să ne îndrăgostim. Ne întemeiem familii. Vrem să avem copii, îi dorim cu ardoare. Ne căsătorim, trăim o perioadă fericiţi, ne creştem

copiii, îi iubim neţărmurit, până când, împresuraţi de griji, uităm să mai fim noi, uităm să mai fim fericiţi, trecând unul pe lângă celălalt aproape străini, obosiţi de întâmplările vieţii, indiferenţi, aproape stinşi.Pentru cei din jur păstrăm întotdeauna aparenţele suntem mai mereu disponibili, amabili, plăcuţi, amuzanţi...

Ne trezim mai maturi. Copiii sunt deja mari.Flacăra începutului este aproape stinsă de grijile vieţii în doi, de nopţi nedormite, de facturi adunate, sau de bolile ce ne pân-desc, fără putinţă de bucurie, uitând de dragoste, de viaţă.Cu anii, devenim mai conştienţi sau cel puţin ne dorim asta, repetând cu speranţă elanurile tinereţii, crezând că s-au schim-bat timpurile, fără rezultate spectaculoase însă. De atâta zbatere întru fericire - poate pentru că nu ne-am ales prea bine drumul, urmaţi de ghesul dragostei - uităm să trăim. Vina ne aparţine. Întotdeauna!Suntem vinovaţi pentru că iubim nebuneşte şi apoi uităm, dacă timpurile nu ne mai sunt pe plac. Suntem vinovaţi pentru că nu mai luptăm pentru iubire aşteptând doar să primim, trăind zilele a rutină.Suntem vinovaţi pentru că uităm să mai trăim dăruind iubire.Maturi, apucăm să mai gândim, să fim mai îngăduitori, înţelegători, dar deja suntem singuri. Am reuşit după voie!Singurătatea cu chipul trist, uşor hidos cu graimasa de

mulţumire, victoriosă pe alocuri, de bucuria izbânzii de a fii câştigat lupta după vrerile noastre. Cu ce preţ? Doar singuri...adesea singuri în doi, pentru că aşa alegem. Tot ce nu este pe măsura noastră este greşit, plictisitor - credem noi. Suntem prea plictisiţi, obosiţi sau poate fără vlagă ca să mai putem fi fericiţi. Mergem pe aceleaşi drumuri deja cunoscute. Dăm bineţe aceloraşi oameni - chipuri întâlnite zi de zi, în drumurile noastre. Ne zâmbim dimineţile a întâmplare, miraţi poate de privirile înnegurate din drum când noi ascultăm deja trilul de primăvară. Ne găsim cu bucurie ades colegii de muncă dragi nouă, al-teori suntem supăraţi pe „muţeşte” de decizile zilei de ieri, dar totuşi zâmbim slab.Suntem singuri după încercări eşuate pe diferite site- uri, sau poate după încercările vieţii, dar mai ales pentru că aşa vroim.

Alegem să trăim singuri, gândind la jumătatea hărăzită, dar stăpâni pe situaţie, credem noi.Suntem mai singuri ca nicicând, doar pentru că aşa vroim. Căutăm jumătatea hărăzită o viaţă întreagă, aproape incoştienţi de eforturi, uitând de dragostea de aproape...

Mai există speranţă!

Mai există speranţă!

21Martie/Aprilie2011

neV

Oi c

On

teM

POra

ne

neVOia De POeZie

PRIMĂVARĂ TANDRĂ

Ascult cum şuiera vântul E ultima şoaptă-ngheţată, Căldura doreşte pământul Şi iarna se cere iertată.

Copacii pocnesc în culoare În triluri se leagănă norii, Prind aripi legate de soare Mai sus de albastru, condorii.

În susur de râu cristalin O floare gingaşă vesteşte, Pe cerul apus violin Un vechi anotimp se topeşte.

Întind mâna albă de flori Pe cer curcubeu de iubire, O primăvară caldă-n culori Se-apropie tandră, subţire.

IUBIREA MEA ALBASTRĂ

Dă-mi ochii tăi să văd cu ei albastruSub clopotul de cer să mă ascund,S-aştept în noapte geana unui astruSă-mi lumineze zâmbetul rotund.

Dă-mi gingăşia pruncului din tineSă-mi fac din ea pecete pentr-o zi,Albastru fie-mi glasul în suspineDe am să-mi pierd dorinţa de-a iubi.

Dă-mi umăru-ţi puternic ca un munte Când norii mă apasă tot mai greu,

Smulgând durerea-mi neagră de pe frunteSă-i dai privirii mele curcubeu.

Dă-mi freamătul tăcerii să-ţi ascultÎn respiraţii dulci să-ţi dăruiesc,Sărut uitat de vânt, nimic mai multAlbastrului din cer să-i mulţumesc.

AUTOPORTRET

Când m-am născut am inspirat iubireaŞi-am plâns când lumea nu m-a înţeles,Dar am ştiut că asta mi-e menireaS-aştern pe chipuri zâmbete ades.

Mi-au fost ursite mâini încăpătoareSă pot pe oameni să-i îmbrăţişez,Şi n-am putut să zbor până la soareDar n-am pierdut speranţa să visez.

La jumătat’de secol mă întrebDacă mai am în rucsac veselie,Şi dacă sufletul îmi e întregDe ce-am tăiat iubiri din temelie?

Privind în urmă am în ochi smaraldeTremurătoare genele clachează,Întorc privirea înspre zări mai caldeNu vreau s-aud cum inima oftează.

Cu fruntea rezemată de fereastrăNu văd în noapte gândul unde-mi zboară,Zâmbind într-o reflexie albastrăCapitulez pentru întâia oară.

Îmi strâng uşor halatul peste şolduriRostind dorinţe pentru ziua mea,Durerile le vând la preţ de solduriIubirea mi-o ridic la rang de Stea. TOAMNĂ TRISTĂ

Pe buze-mi plâng versuri nescrise Nu pot durerea să le-aştern, Pe fila viselor ucise Sau pe obrazul toamnei, tern.

În pumnii strânşi nu-ncape dorul Cuprind un orizont cu el, Se tânguie amar fiorul În glasul stins de menestrel.

Un ţipăt sumbru de pian Îmbracă a durerii haină, Şi-nfige sadic în timpan Melancolii de tristă toamnă.

ÎNVAţĂ-MĂ

Învaţă-mă să-ngrop în mine dorul Să tac şi pumnii să-i apăs pe gură, S-ascund sub pleoape mute, iar fiorul Şi ochii să mi-i zugrăvesc cu ură.

Învaţă-mă să plâng fără cuvinte Ţipătul lupilor sub lună plină, Să fie scut strigărilor din minte Să ştiu s-accept dureri după cortină.

Învaţă-mă să merg pe întuneric Ţinând de mână umbra fericirii, Primeşte-mă în somnul tău feeric Şi-nvaţă-mă să-i dau tribut iubirii.

Învaţă-mă să-mi şterg din amintire Privirea ta-ncărcată de durere,

Să nu mai plâng în nopţi fără oprire Învăţă-mă să te iubesc...tăcere

TU...EU

Din cărămizi un verde-albastruSudate c-un liant de dor,Mi-am construit un nou pilastruLegând un răsărit de-un nor. Din cozi de nuferi alungiteAm împletit cordon de vis,Pe drum nisipuri părăsiteÎmi cântă-n tălpi refrenul bis. La contopirea dintre apeUn fluviu tu, o mare eu,Şi pescăruşii dau agapeBătând din aripi curcubeu. Sirenă eu, tu zbor de fluturiUniţi într-un discret apus,În ochi purtăm ca începuturiCuvintele ce nu s-au spus.

LEGATĂ LA OCHI

Legată la ochi cu eşarfa-nserării Cu mâinile goale întinse spre cer, Tresar sacadat la atingerea mării Când valuri se sparg peste glezne, şi pier.

Mă-nvăluie vântul, în plete se joacă Făcând rotocoale de umbre zglobii, Cuvinte nespuse la mal se îneacă Te caut frenetic, sperând c-ai să vii.

Căzută-n genunchi pe nisipul fierbinte Învinsă de gânduri şi false iluzii, Te strig fără glas în tăcerea cuminte Legată la ochi, mă zbat în confuzii.

Marilena Velicu

22Martie/Aprilie2011

inte

rViU

O întâlnire cu Monica Voudouri este întotdeauna o plăcere, o delectare: are talentul de a te „ duce” în timpuri şi locuri în care ea a fost, tu nu, dar care, acum, când ţi le prezintă ea, îşi sunt foarte apropiate, cunoscute.Limbajul ei elevat este de o simplitate şi ο expresivitate ui-mitoare. Şi mă întreb, din nou, de unde i „se trage” uşurinţa folosirii cuvintelor. Îmi place să cred că este o fericită îm-binare a culturii trainice în limba româna, strunită de exerciţiul îndelungat în austera limbă olandeză şi de engleza stiinţifică, dar încoronată de importantele ei contacte forma-tive cu cultura greacă. Am multe întrebări pe care aş vrea să le pun omului şi scriitorului Monica Voudouri-Săvulescu; ştiu unele lucruri, care mi se par interesante, aş vrea să aflu multe altele.Cum un interviu, şi încă într-o revistă de cultură dublă- română şi greacă – presupune alegerea întrebărilor care să scoată cel mai bine în relief personalitatea celui interw-ievat, caut să aleg, să mă limitez.Ai plecat din ţară, lăsând în urma ta o carieră începută în mod strălucit, în ciuda condiţiilor mai mult decât vitrege; erai, după spusele unui profesor de al tău, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei tale de scriitori.Ai luat cu tine durerile copilăriei şi adolescenţei, traumele tinereţii, un geamantan într-o mână şi un copil dus de cealaltă mână..E un reper existenţial important copilăria, şocurile provo-cate de diferite întâmplări dramatice în viaţa omului?Pot fi acestea hotărâtoare pentru evoluţia scriitorului, a artistului de mai târziu? Vorbeşte-ne, te rog, de aceste experienţe ale tale.- Oamenii sunt tare diferiţi. Pentru unii s-ar putea ca anii copilăriei să fie definitorii. Peste alţii ei trec ca apa pe gâscă. Mai presus de datele biografiei este cred felul cum te ra-portezi la ea. Ceea ce ţine, desigur, de structura individuală. De amestecul acela ciudat de trăsături care definesc o per-sonalitate umană, în unicitatea ei. Şi, până la urmă, de gradul de conştiinţă cu care este înzestrat un om. Nu mă în-treba însă ce este conştiinţa, fiindcă m-aş încurca în definiţii. Au mai păţit-o şi alţii, teoreticieni renumiţi. Eu nu am nici o ambiţie de teoretician. Cred că m-a înzestrat natura cu cali-tatea de-a fi povestitor, aşa cum mi-a dat o anumită înălţime, o anumită culoare de ochi. Şi, bineînţeles, când simţi că eşti chemat să povesteşti, nu poţi trăi fără oameni. Îmi plac oa-menii.Ce i se întâmplă scriitorului izgonit din spaţiul intim al naşterii şi formării sale ? Ce parte din energia sa se consumă pentru vindecarea rănilor provocate unui excomunicat ? Ce a fost plecarea şi adaptarea ta: un exerciţiu de stăpânire a fricii şi unul de independenţă? Când ţi s-a întâmplat să constaţi că „vă aflaţi în exil” ? Şi acum, după atâţia ani, cât de „ european” sau de român te simţi? Trăieşti în atâtea ţări, concomitent; literatura este pentru tine un alt tărâm de cucerit?- O iau pe rând. Eu niciodată n-am părăsit România cu gândul de a nu mai fi româncă. Ca atare, tragedia nu a atins coarde existenţiale. Eu am plecat cu gândul de a continua să scriu în româneşte, ceea ce am şi făcut în toţi aceşti ani. Cu sentimentul că voi fi publicată şi-n ţară, dacă-mi va fi dat. Pe mine n-a reuşit nimeni să mă „izgonească”, fiindcă nu cred că îi e dată cuiva o asemenea putere. N-am avut deci răni care să mă doboare, fiindcă nu m-am legat existenţial de reuşite imediate. Poate acest lucru s-a datorat şi faptu-lui că, nerupându-mă niciodată de iubirea de om, am găsit multe lucruri bune de făcut în folosul lui. Dacă n-am putut să-mi public literatura în limba română nişte ani, am lucrat ca sociolog în centre pentru emigranţi, am crescut copii şi studenţi, mi-am ajutat părinţii, am fost sprijin pentru mulţi oameni mai slabi decât mine, într-un fel sau altul. Ca at-are, am câştigat o mare experienţă de viaţă, numai bună de fructificat, la un moment dat, în scris. Fiindcă, din punctul meu de vedere, nu e totul să scrii, ci, mai ales, important este ce şi despre ce scrii. Exilul m-a făcut transnaţională. Ceea ce înseamnă şi…şi. Deci nu se poate spune despre identitatea mea că nu sunt nici româncă, nici olandeză şi nici grecoaică, ci, din contră, că sunt şi româncă şi olandeză

şi grecoaică. Exilul m-a îmbogăţit. Şi, ca să forţez poate nota, spre surprinderea multora dintre cititorii mei, mă voi hazarda să spun că cel mai mare câştig al exilului a fost…dezeuropenizarea. Călătorind mult, am cunoscut lumea, frumuseţea şi adâncimea spiritului uman în integritatea lui. Şi am constatat că noi, „oamenii culţi”, formaţi în Eu-ropa, ştim numai ce înseamnă Europa sau ce vrea Europa să ştim despre lume. Lumea, văzută prin prisma europeană. Informaţie destul de inexactă şi de săracă.Crezi că există cu adevărat o literatură a exilului românesc? Fă, te rog, o apreciere asupra exilului românesc şi a liter-aturii exilului.- Sigur că există o literatură scrisă de scriitorii români aflaţi în exil, care nu are trăsături speciale, altele adică, decât lit-eratura din ţară. Cu alte cuvinte, s-au scris în exil cărţi bune şi cărţi proaste. Nu prea importă locul în care scrii. Impor-tant este felul cum surprinzi trecerea noastră, a muritorilor, prin lume, cu frumuseţile şi greutăţile ei. Adevărul cu care te apropii de caracterul perisabil al existenţei umane. Unora le este dat acest har. Alţii se-nvârt în jurul cozii, în cercuri mai strânse sau mai largi.Ce pericole ameninţă scriitorul român şi literatura română de azi? Este scriitorul român de acasă şi din exil liber cu adevărat, mai este el „vertical”?- Un mare psiholog dintre cele două războaie, Erik From, spunea că nevoia de libertate nu este o trăsătură dată tu-turor, de la natură. Unii funcţionează perfect numai dacă sunt conduşi, dacă nu sunt apăsaţi adică de responsabili-tatea deciziilor lor. Cred că are multă dreptate. În orice caz asta ar explica oarecum de ce dictatorii sunt întotdeauna înconjuraţi de mulţi adepţi, nu totdeauna persoane complet lipsite de calităţi, cum ne-ar place să constatăm, ca să ne fie argumentaţia mai uşoară. Deci…Unora libertatea le-ar aduce doar prejudicii. Alţii, ca Iona din burta peştelui, zgâ-rie toată viaţa pereţii închisorilor, exterioare şi interioare. Şi pentru că tot am vorbit de Iona, vreau sa evoc o formidabilă secvenţă din piesa lui Marin Sorescu. La el, în timp ce Iona se zbătea să scape din burta peştelui, unii, alături de el, cărau nişte bârne şi nişte cărămizi, ca să-şi construiască o casă. Desigur că lucrurile sunt, din acest punct de vedere, tare complicate, din pricina accepţiunii pe care i-o acordăm procesului cunoaşterii, fără libertatea căruia nu există creaţie intelectuală. Numai că şi libertatea cunoaşterii are multe sensuri. Pentru unii progresul este exterior. Pentru alţii, interior, de natură morală. Şi pe aceştia este tare greu să-i privezi de libertate, fiindcă libertatea e-n ei.E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie? De ce e nevoie pentru a supravieţui ?- Depinde, de la om la om. Pot răspunde numai în cazul meu. Eu am nevoie de oameni în jur. Oameni care să mă intereseze. Pentru care să simt nevoia să fac ceva. Să simt că m-am apropiat de un adevăr, esenţial, pentru ei. Pe care am reuşit să-l rostesc. Şi ei apreciază puterea asta a mea , de-a rosti. Într-un fel sau altul, ăsta e câştigul pe care-l urmăresc. Fiecare om are nevoie de recunoaştere. Deci şi eu.Ce datorezi exilului ? Ce imputezi exilului ? Ce ai reuşit –evadând din sistemul dictatorial ?- Exilul e o mare piatră de încercare. Te obligă să te redefineşti. Să vezi ce ceri de la viaţă. Unii cer realizări ma-teriale. Eu nu i-am cerut asta. Din contră, m-am scârbit şi m-am detaşat de asemenea aspiraţii până la infirmitate. Alţii îi cer capacitatea de a-şi subordona oamenii, deci puterea. Nu i-am cerut nici asta, chiar mi-ar fi fost ruşine să mă proţăpesc în fruntea semenilor mei. Eu am evadat din Româ-nia fiindcă vroiam să văd ce gândeşte lumea şi pe alte melea-guri. Nu puteam să cred că drumul gândirii era închis, că se ajunsese adică la vârf tocmai la noi, la gurile Dunării, unde unul avea viziunea absolutului şi ceilalţi băteau din palme. Deci, structurat pe aspiraţiile mele, mie exilul mi-a priit. Am cunoscut însă un mare gânditor, care mi-a explicat odată că lui şi închisoarea i-a priit, deoarece, fiind un tip livresc, a dat acolo de adevărul vieţii. Nu e un paradox. Fiindcă tot de cunoaştere este vorba, în ambele cazuri.Mulţi ani, profesoară, îndrumătoare de tineri, călăuza lor pe drumul împlinirii profesionale. Muncă făcută şi acum,

fără remuneraţie, cu o bucurie şi o dăruire simplă şi tăcută. Sociologie, migraţie, transcultural. Noţiuni foarte familiare ţie.Te-au ajutat meseria şi prezenţa tinerilor?- Sociologia m-a ajutat enorm. Şi cadrul în care am practicat-o. Am lucrat mult în cercetare, într-un grup multinaţional. Viziunea mea asupra lumii s-a îmbogăţit în acest fel. Mi s-a părut fascinant să încerci să desluşeşti, bazat pe elemente provenite din contactul direct cu oamenii (cu „repondenţii”) liniile mari pe care le urmează dezvoltarea societăţii. De-mers în care constat, de fiecare dată, cât de benefică este colaborarea cu generaţiile tinere. Ele, prin forţa destinului, fiind mai aproape de acest viitor care le aparţine.Citesc tinerii azi? Te simţi „răsplătită” ? Mai este, oare, timp azi pentru”revoluţii” tinereşti?- Cei care nu pot trăi fără să citească, citesc. Ceilalţi, la fel ca-n alte vremuri… Ce, parcă în generaţiile anterio-are citeau toţi? Şi dacă citeau, înţelegeau ei toţi ce era de înţeles? Noi, generaţia mea, aveam la dispoziţie toate cărţile lumii, publicate de „biblioteca pentru toţi”, la un preţ der-izoriu. Şi când a venit „ceasul libertăţii”, s-a umplut piaţa de literatură pornografică, pe care cititorii, aşa zis cultivaţi, şi-o rupeau din mână. Sigur, cred în educaţia dirijată. Care trebuie să pornească însă de la accesul la carte. Deci de la politica preţurilor. Apoi de la dăruirea profesorilor. Capabili să insufle tineretului ideea de model.Ce te sperie astazi?- Puţinul care se întreprinde pentru cultivarea modelului. Care să readucă existenţei dimensiunea ei eroică. Pentru a cultiva ideea că omul nu trăieşte în zadar. Mă sperie succe-sele celor care ne manipulează. Şi goliciunea mizei. Şi faptul că nu ne unim, cei care vedem dincolo de aparenţe, pentru a-i divulga.Ce întrebare ai fi vrut să-ţi pun şi nu ţi-am pus-o?- Angela dragă, idee n-am. Propun să avem însă milă şi de cititor.Îţi mulţumesc şi îţi doresc tot ceea ce îmi doresc şi mie: pace, sănătate şi putere de creaţie.

MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI, născută în 1942 în România, trăişte din 1985 în Olanda şi în Gre-cia. Îşi face studiile la Liceul teoretic din Cluj şi Oradea .Absolventă a facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În 1974 îşi susţine doctoratul în filozofie (Universitatea Bucureşti). În ultimii douăzeci de ani a lucrat ca sociolog în centre europene de cercetare, specializate în socio-psihologia imigraţiei. Proza-toare, eseistă, poetă, traducătoare (din literatura olandeză), a cărei creaţie a trecut graniţele limbii române, o parte din cărţile ei fiind traduse în olandeză, greacă, franceză etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Olanda, Belgia. Preşedinte al Societăţii Culturale Balcania Contemporană (Atena, 2004).

Angela Bradsou în dialog cu Monica Săvulescu-Voudouri