Câmpeanu Iulia

Anul al II-lea, RE

Spre capătul nopții, prin labirintul romanului

Forma cea mai proteică a genului epic, romanul, a fost supusă de-a lungul timpului unor

modificări de structură continue. Odată cu secolul al XX-lea, romanul începe să fie dominat din

ce în ce mai mult de intertextualitate. Restricțiile stabilite până atunci în ceea ce privește timpul,

spațiul, acțiunea sau personajele, încep să fie tot mai mult date la o parte de către romancieri.

Aceasta deoarece, conform opiniei mai multor cercetători, „un roman trebuie să descopere ceva

nou, să impună noi direcții narative, formule inedite ale discursului romanesc”. În același timp,

această permanentă acțiune de reinventare a romanului se face și printr-o „redescoperire”, printr-

o întoarcere spre marile modele ale literaturii universale, aici intervenind intertextualitatea pe

care am menționat-o mai devreme. Tocmai acest lucru îl fac postomodernii. Referitor la acest

aspect, Milan Kundera afirma în „Arta romanului”: „Spiritul romanului este spiritul continuității:

fiecare operă reprezintă răspunsul dat operelor precedente, fiecare operă conține toată experiența

anterioară a romanului”.

Romanele moderne și postmoderne sunt situate, după cum spune același Milan Kundera,

în afara „povestibilului”. Esențialul unui roman cu adevărat valoros rezidă în ceea ce nu se poate

spune decât într-un roman. Situarea în afara „povestibilului” este posibilă prin renunțarea la

regula unității de acțiune, de timp și de spațiu și prin construirea romanului în așa fel încât să nu

poată fi relatat sau adaptat. Un astfel de roman este cel al lui Louis Ferdinand Céline, „Călătorie

la capătul nopții”. Romanul lui Céline curge lent, sinuos spre deznodământ, se ramifică la

nesfârșit, personajele apar pe neașteptate, se angrenează pentru o vreme în narațiune și apoi

dispar la fel de brusc precum au apărut, unele revenind, altele fiind lăsate în uitare.

Louis Ferdinand Céline, pseudonimul literar al medicului francez Louis Ferdinand

Destouches, a fost concomitent admirat și criticat pentru romanele sale nonconformiste,

însă cel mai mult s-a discutat pe seama antisemitismului și mizantropiei sale, fiind acuzat de

colaboraționism în timpul ocupației naziste. Céline a făcut foarte multe călătorii în Europa,

America și Africa în misiuni medicale, iar aceste călătorii au reprezentat una dintre cele mai

importante surse de inspirație pentru romanele sale: „Călătorie la capătul nopții”, „Moarte pe

1

credit”, „Mea culpa”, „Școala cadavrelor”, „De la un castel la altul”, „Nord”, „Rigodon”.

Apărut în 1932, romanul „Călătorie la capătul nopții” a lovit scena literară europeană

asemeni unei bombe, răsturnând prin nihilismul său și stilul ireverențios, exploziv, tot ceea ce

era deja stabilit în legătură cu arta romanului. Romanul este unul semi-autobiografic și îl are în

centrul său pe sarcasticul și mizantropul Ferdinand Bardamu. Acest personaj poate fi considerat

un adevărat anti-erou, iar aventurile sale de-a dreptul picarești poartă cititorul prin cele mai

diferite locuri: de la câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial, la coloniile franceze din

vestul Africii, la America și în final înapoi în Franța. Toate acestea sunt descrise într-un stil

halucinant, pe alocuri chiar liric, cu o notă de idealism.

Romanul se deschide cu decizia precipitată, luată într-un moment de eroism, a lui

Ferdinand Bardamu, alter-ego al autorului, de a se alătura armatei franceze în lupta împotriva

germanilor. Pe front, Ferdinand este pus față în față cu absurditățile, ororile și haosul războiului

și astfel își pierde entuziasmul. Asemeni lui Hemingway în „Adio arme”, Céline descrie o

altă față a războiului, aceea a ofițerilor cu apucături de bufoni și a soldaților lași, care nu

înțeleg de ce trebuie să ucidă oameni care nu le-au greșit cu nimic. În paginile despre război,

Céline conturează o întreagă lume dominată de groaza de întunericul morții. Tot în cuprinsul

acestor pagini este formulată una dintre frazele cheie ale romanului atunci când Ferdinand își

întreabă unul dintre camarazi: „Tu vezi ceva în fața noastră? Că eu nu văd nimic...” iar acesta îi

răspunde „E întuneric ca-n cur”.

Într-o misiune de recunoaștere, Ferdinand îl întâlnește pe Robinson, cel care de-a lungul

romanului va apărea și dispărea de mai multe ori din peisaj și pentru care Bardamu va nutri

sentimente contradictorii, un amestec de simpatie și repulsie. Plănuiesc să dezerteze împreună,

însă planul lor eșuează. Într-un final, Ferdinand reușește să scape de război. Se îmbolnăvește,

este dus la un spital din Paris, decorat și declarat inapt de a se mai întoarce pe front. Acum

le cunoaște pe Lola și Musyne. Scurtele aventuri pe care le are cu aceste două femei îl fac pe

golanul Bardamu să afirme: „Dragostea e ca alcoolul”. Nici măcar dragostea nu-l poate convinge

că lumea în care trăiește merită o șansă, că are și părțile ei pozitive. Bardamu rămâne până la

final un pesimist și un nihilist absolut.

Setea de aventură îl cuprinde din nou pe picaro-ul modern Ferdinand și de data aceasta

se îmbarcă pe un vapor cu destinația Africa. Călătoria cu vaporul și perioada petrecută pe

continentul negru sunt descrise cu ajutorul unui vocabular scabros, dus la extrem: „bălţile puţind

2

greoi, crabii, hoitul și căcatul”, masculi păroşi, cu predispoziţie spre vomă şi râgâituri detestabile,

inşi deterioraţi şi viermănoşi, „călători stricaţi, saci de larve”. Viața în Africa stă sub semnul

paludismului, oamenii au devenit fierturi ambulante cu sudori porcine. Căldura insuportabilă

transformă întreaga fire într-o cloacă urât mirositoare. Ziua este un cazan clocotitor, iar noaptea

este infestată de insecte și zgomotele înfricoșătoare ale ritualurilor sălbaticilor. Nimeni altul

decât Robinson, cel întâlnit odinioară în noaptea războiului, îi descrie iadul pădurii tropicale:

friguri, diaree, hiene care adulmecă viitoarele hoituri, insectele înfipte în carne, omizile băloase.

Este ușor de observat că, prin toate simbolurile pe care le folosește, Céline descrie o veritabilă

coborâre în Infern, în toate Infernurile posibile, de la Hades la cel creștin.

Sătul și scârbit de colcăială și asfixie, Ferdinand, părăsește Africa și sub - lumea

peste care a dat acolo și pornește spre America visurilor sale. Nici aici, însă, nu găsește decât

singurătate, mizerie, sărăcie. În tot acest Infern, Ferdinand găsește și un mic Paradis: Molly, o

prostituată care îl întreține și care îl roagă să rămână alături de ea. Bardamu e mult prea însetat

de aventură pentru a-i accepta oferta și renunță la fericire pentru a se întoarce în Parisul pe care îl

părăsise.

În Paris se înscrie la Medicină și după ce obține diploma își deschide un cabinet într-

o suburbie a orașului, în Rancy. Aici cunoaște Bardamu unele dintre cele mai josnice și mai

abjecte laturi ale personalității umane, prilej cu care mizantropia sa devine din ce în ce mai

acerbă. De acum înainte viața sa se împletește strâns cu cea a lui Robinson, care după ce este

încurcat într-o afacere necurată, își pierde vederea, însă își găsește o logodnică, pe Madelon.

O serie de întâmplări îl propulsează pe Bardamu în fruntea unui spital de boli psihice, iar între

timp relația dintre Robinson și Madelon devine din ce în ce mai tensionată. Spitalul este o altă

metaforă pentru lumea alienată, scufundată în nebunie, pe care o urăște atât de mult Céline.

În final, Madelon sfârșește prin a-și ucide logodnicul de față cu Bardamu, pe motiv că

acesta nu o mai iubește. Odată cu moartea „sosiei” lui Ferdinand se încheie și romanul. Finalul

deschis al romanului, ultima frază a acestuia, nici măcar ultimele pagini, nu lasă să se întrevadă

cursul pe care ar putea să-l urmeze viața lui Ferdinand. Singurul lucru pe care îl putem ști cu

siguranță este faptul că întortocheata, absurda, călătorie spre capătul nopții va continua. „Capătul

noapții” este simbolul morții (moartea este singura scăpare din întuneric), iar viața, după cum a

fost adesea definită, nu este decât un drum infernal, o călătorie înfricoșătore spre ea. O călătorie

ale cărui rosturi Ferdinand nu le înțelege, o călătorie de-a lungul căreia nu dă decât de imensa,

3

usturătoarea prostie umană.

Deși în prezent nu mai stârnește reacțiile pe care le-a stârnit în momentul apariției sale,

romanul lui Céline rămâne o lectură marcantă, unică. Marcantă prin simbolismul său profund,

prin ideile exprimate, prin îndrăzneala și libertatea tonului, prin nerespectarea canoanelor

romanești, prin lirismul său, prin iconoclastia limbajului și uimitoarele găselnițe de limbaj

céliniene.

Întregul roman este marcat de expresii pregnante, pline de imagini, uneori năucitoare,

încărcate de ideea morții întregii lumi: „Trebuie să auzi în străfundul oricărei muzici aria fără

note, hărăzită nouă, aria Morții”.

Lirismul, utilizarea excesivă a mijloacelor stilistice a fost în secolul al XX-lea respinsă

de majoritatea prozatorilor. Cu toții militau pentru anticalofilism, astfel încât proza să fie cât

mai încărcată de veridicitate și să semene cât mai mult cu un jurnal intim. La Céline lucrurile

stau exact invers. Stilul său este unul profund liric, metaforic, însă totul este perfect dozat.

Lângă fraze de genul: „Uneori scaunele ei erau atât de tari că simțea dureri îngrozitoare în

fund.”, Céline așează pasaje descriptive, lirice precum: „În lumina de amiază, de pe locul unde

ne aflam, totul părea roz în jurul nostru, iar pietrele măcinate de vreme urcau spre cer de-a

lungul bisericii, ca și cum ar fi fost gata și ele să se pulverizeze în aer”. Ca și când ar încerca să

echilibreze o balanță.

Cu aceeași grație respinge Céline și canoanele romanești. El știe că în „arta de a întinde

curse” orice e permis și posibil. Știe că e liber să facă ce vrea cu romanul său. Și o face. Începe o

frază la sfârșitul unui paragraf și o continuă la începutul celuilalt:

„Pacienta aceea despre care-mi vorbea o știam bine, avea bazinul larg...

Coapsele frumoase, prelungi și catifelate...”

Mai știe și că nu e obligatoriu să rămână fidel unei singure instanțe narative, așa că

îl coboară pe Bardamu din rolul de narator și îl așează pe Robinson în locul lui. Spre finalul

romanului, pe o întindere de aproximativ șase pagini, Robinson Léon povestește cu înflăcărare

cum și-a părăsit iubita, sătul fiind de dovezile de dragoste excesiv edulcorate ale acesteia. Stilul

rămâne, desigur, același: curgător, natural, argotic, presărat cu înjurături și cuvinte obscene.

Céline este de asemenea un maestru al divagațiilor, romanul său fiind împânzit de

astfel de abateri de la curgerea acțiunii. Unele dintre ele sunt lungi meditații pe teme profunde,

meditații din care răzbate revolta autorului, iar altele sunt pur și simplu descrieri ale unor scene

4

nesemnificative de viață. Un exemplu perfect este următorul pasaj, care amintește de una dintre

scenele centrale ale romanului „Gluma” de Milan Kundera: „Cucoana ale cărei spuse erau

puse la îndoială adăugă doar atât, că acum scotea vânturi când era să aibă scaun, ca un adevărat

foc de artificii... Că din cauza acestui nou scaun foarte închegat, foarte rezistent, trebuia să

fie precaută... Uneori scaunele ei minunate erau atât de tari că simțea dureri îngrozitoare în

fund... Ca și cum s-ar fi rupt ceva... Și-atunci, înainte de a se duce la closet, trebuia să se dea cu

vaselină.”. Astfel de pasaje, îl plasează pe Céline în rândurile adepților ideii că în literatură au

drept de existență nu numai crizele existențiale ale unui individ sau momentele cruciale ale unei

existențe, ci și întâmplările comune din viața de zi cu zi.

Prin „Călătorie la capătul nopții” și celelalte romane ale sale, Céline a demonstrat

că totul este posibil în roman, că pot fi exprimate realități considerate până atunci nedemne

de a fi evocate într-o operă literară și că romanul secolului al XX-lea nu mai are nevoie de

respectarea unor canoane pentru a fi considerat valoros. Nimic în romanele lui Céline nu este

conform dogmelor, revolta acaparează totul. Cititorul este prins de năvala vertiginoasă a frazelor

alambicate, a cugetărilor despre viață formulate într-un limbaj scabros și purtat pe nesimțite în

cea mai abjectă zonă a existenței, în noaptea murdară a existenței, via labirintul romanului.

5