Dogma Sfintei Treimi în cele cinci Cuvântări Teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz

În centrul acestei lumi greco-romane în care se impregna creştinismul, am văzut

ivindu-se un grec format la Atena şi de către Atena în cultul frumuseţii cuvintelor şi în

rigoarea raţionamentului, un creştin hrănit cu Biblia din fragedă pruncie, un moştenitor al

tradiţiilor gândirii greceşti... Acest om neiscusit în ce priveşte acţiunea a făcut mai mult decât

oricare altul în Biserică pentru a-i aduce învăţătura pe linia de plutire... Singur între toţi va

propune o formulare a dogmei trinitare care excludea orice eroare de interpretare şi care în cel

mai bun caz ar fi putut bara drumul unei dispute care ameninţa mereu.1

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a născut în jurul anului 330 în Arianz, lângă

orăşelul Nazianz din Capadocia. Tatăl său era păgân, în 325 la îndemnul evlavioasei sale soţii

Nonna se botează, iar în 329 ajunge episcop de Nazianz. Sfântul Grigorie îşi însuşeşte cultura

profană (filozofia şi retorica) în Cezareea din Capadocia după care studiază în Cezareea

Palestinei şi Alexandria. Formaţia filozofică şi-a desăvârşit-o îndeosebi la Atena, loc în care a

legat o strânsă prietenie cu Sfântul Vasile. În 357 revine în patrie şi se botează apoi se retrage

în singurătate alături de Sfântul Vasile. În anul 361, în ziua de Crăciun Sfântul Grigorie este

hirotonisit preot de către tatăl său, iar în 372 Sfântul Vasile îl aşează ca episcop la Sazima, dar

se întoarce lângă tatăl său pentru a-l ajuta.2

A fost numit episcop al Constantinopolului în anul 379, iar în 381 participă la sinodul

al doilea ecumenic dar renunţă la scaun şi se retrage definitiv la Arianz unde moare la 25

ianuarie 389.3

Sfântul Grigorie a consacrat mult timp şi mult efort scrisului, el a cultivat genul

epistolar scriind 243 scrisori.4 Ni s-a păstrat şi un număr de Cuvântări ale Sfântului Grigorie

de Nazianz care datează fie din anii preoţiei sale, fie din perioada în care a exergitat la

Nazianz funcţiile de episcop auxiliar al tatălui său, ori după moartea acestuia, de suplinitor al

său. Se poate admite cu o mică marjă de eroare că 19 texte pot fi atribuite primei perioade a

activităţii pastorale de preot sau episcop la Nazianz, 21 provin din perioada episcopatului de

la Constantinopol şi abia 4 datează din ultimii ani.5

1 Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa, traducere de Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.274.2 Gheorghe Tilea, Cuvânt înainte la Cuvântări Teologice, Sfântul Grigorie de Nazianz, Editura Herald, Bucureşti, 2008, p. 6.3 Ibidem.4 Jean Bernardi, op. cit., p. 195.5 Ibidem, p. 210.

1

Opera poetică a sfântului are o amploare considerabilă cuprinzând în jur de 20 000 de

versuri. Numai un număr mic de poeme au putut fi datate. Clasificarea poemelor se poate face

în: poeme teologice şi poeme istorice.6

Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu ale Sfântului Grigorie de Nazianz sunt

rezulatatul unui îndelung demers de natură teologică, ce a urmărit să stabilească doctrina

despre Sfânta Treime – obiectul principal al primelor două sinoade ecumenice.7

Sfântul Grigorie de Nazianz se înscrie şi el în lupta celor ce atacau învăţătura trinitară,

apărând stăruitor deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Astfel în anul 379, el vine la Constantinopol la

solicitarea unui grup de credincioşi şi în Biserica Anastassis a rostit contra ereticilor

anomieni, arieni şi pnevmatomahi cele cinci cuvântări teologice, adevărate capodopere ale

elocinţei creştine din secolul IV a căror profunzime de gândire teologică, de frumuseţe

oratorică şi simţire creştină au rămas neegalate şi sunt admirate de întreaga creştinătate până

astăzi. Vorbind despre Dumnezeirea Celor Trei Persoane şi de raportul dintre ele, Sfântul

Grigorie a precizat învăţătura creştină într-o sinteză rămasă până acum clasică: Dumnezeu

este Dumnezeirea unică după fiinţă şi întreită după însuşiri şi ipostase. Dumnezeirea se

desparte în chip nedespărţit în trei Persoane, iar persoanele se unesc rămânând deosebite într-

o singură fiinţă. Astfel, Fiul este persoană dumnezeiască, identică după fiinţă cu Tatăl, având

o naştere supranaturală din veşnicie şi o întrupare în timp din Sfânta Fecioară. Sfântul

Grigorie a fixat terminologia treimică şi a precizat deosebirile dintre teologie şi iconomie,

fiinţă şi ipostas, Întrupare şi înomenire, naştere şi Întrupare. De altfel, se pare că Sfântul

Părinte are şi o contribuţie importantă în formularea celor cinci articole ale simbolului de

credinţă, articole care au fost formulate de sinodul al doilea ecumenic, pe care, de fapt, l-a şi

prezidat pentru o perioadă de timp.8

Cuvântarea întâi despre Dumnezeu intitulată către sau împotriva eunomienilor

înainte-cuvântare, constituie de fapt o prefaţă la următoarele două cuvântări, de aceea aici nu

sunt tratate aspecte de factură dogmatică ci doar anumite principii de ordin general. Trei sunt

ideile propuse aici: problema abuzului de puterile raţiunii, problema teologului creştin şi

problema temelor pe care teologul creştin ar trebui să le abordeze. Greşeala fundamentală a

eunomienilor, spune Sfântul Grigorie de Nazianz vine din faptul că ei tratează teologia pe

calea raţionamentelor subtile, prin sofisme acordând raţiunii puteri nelimitate, teologia fiind

redusă astfel la o jalnică alcătuire retorică.

6 Ibidem, p. 242.7 Gheorghe Tilea, op. cit., p. 9.8 Pr. Lector Gheorghe Zamfir, „Contribuţia Sfinţilor Trei Ierarhi la formularea dogmei Trinitare”, în Mitropolia Olteniei, an LI (1999), nr. 1-2, p. 96.

2

A vorbi despre Dumnezeu este lucru greu şi înalt, nu oricine poate filozofa despre

Dumnezeu şi nici oricând şi nici oricum. Despre Dumnezeu poate filozofa numai cel care, mai

înainte de aceasta, s-a curăţit trupeşte şi sufleteşte: trupeşte prin înfrânarea simţurilor, prin

apatheia; sufeleteşte prin ridicarea cu mintea la Dumnezeu, prin contemplaţie, cel ce nu este

purificat nu se poate apropia de Dumnezeu, care este puritate desăvârşită aşa cum un ochi

bolnav nu poate să privească direct razele soarelui. Despre Dumnezeu nu se poate filozofa

oricând, ci numai când avem desăvârşită linişte sufletească, când trupul ne dă răgaz şi când

mintea se eliberează de fanteziile şi de nălucirile înşelătoare. Se cuvine apoi să se vorbească

numai despre acele probleme care, într-adevăr, pot fi abordate şi numai în măsura în care firea

şi puterea de înţelegere a ascultătorilor pot ajunge la ele.9

Sfântul Grigorie face distincţia dintre gândirea la cele dumnezeieşti şi vorbirea cea de

prisos despre Dumnezeu: „Şi nu zic aceasta pentru că nu ar trebui să ne amintim totdeauna de

Dumnezeu, ca să nu se pornească împotriva noastră cei grăbiţi în a o face. Căci trebuie să

pomenim pe Dumnezeu mai des decît respirăm. Şi dacă putem spune şi aceasta, nu trebuie să

facem altceva mai mult decît aceasta. Şi eu sînt dintre cei ce laudă cuvîntul, care porunceşte

“să se cugete ziua şi noaptea” (Ps. 1, 2) şi “să se postească seara şi dimineaţa” (Ps. 54, 19) şi

“să se binecuvînteze Domnul în toată vremea” (Ps. 33, 1). Iar de trebuie, să se spună şi

cuvîntul lui Moise: “Cînd şezi acasă, cînd pleci şi cînd călătoreşti” (Deuter. 6, 7), sau orice

altceva faci, întipăreşte-ţi amintirea de curăţie. Deci nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat,

ci să convorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un

lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura

despre El, ci lipsa de măsură.”10

Cuvântarea a doua despre Dumnezeu tratează despre Dumnezeire în general şi

poate fi împărţită în două părţi: Partea I pune problema imposibilităţii noastre de a-L cuprinde

cu mintea pe Dumnezeu. În capitolul al treilea Sfântul Grigorie compară cugetarea la cele

Dumnezeieşti cu convorbirea dintre Dumnezeu şi Moise pe muntele Sinai „Alergam să

cuprind cu mintea pe Dumnezeu şi astfel am urcat pe munte şi am pătruns în nor, ajungând în

lăuntrul lui, adică în afara materiei şi a celor materiale, reculegându-mă în sinea mea pe cât

mi-a fost cu putinţă. Dar, după ce am privit în faţa ochilor, de abia am văzut lucrurile dinapoia

lui Dumnezeu şi aceasta de abia am putut să o fac oblăduit de piatră, adică de Dumnezeu

Cuvântul care s-a întrupat pentru noi; şi privind puţin înlăuntrul norului nu am văzut prima şi

prea curata lui natură şi cunoscută numai de ea însăşi, adică de Treime... În felul acesta deci ai

9 Gheorghe Tilea, op. cit. p. 12.10 Sfântul Grigorie de Nazianz „Cele cinci cuvîntări teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz” traducere din limba greacă, introducere şi note de Preot, Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.14.

3

să vorbeşti despre Dumnezeu de ai fi tu Moise şi Dumnezeul lui Faraon, şi de ai merge până

la al treilea cer după Pavel, şi de ai auzi cuvinte negrăite, şi chiar de ai fi mai presus de el,

învrednicit de vreun scaun şi rang îngeresc sau arhanghelesc.”11

Oricât s-ar trudi mintea, cu toate că este înrudită cu Dumnezeu şi prin natura ei

dornică să îl cunoască, nu va putea nicicând să se apropie şi să cunoască natura Dumnezeiască

în sine. Şi chiar dacă s-ar apropia într-o oarecare măsură ea nu ar fi în stare să aprecieze pe

Dumnezeu, sau se va îngânfa şi va cădea în păcatul şi nenorocirea lui Lucifer. Oricât de înaltă

ar fi cugetarea omenească ea rămâne veşnic departe de cunoaşterea în sine a naturii prime căci

între minte şi Dumnezeu se află lumea sensibilă, întunericul trupului. Niciodată cunoaşterea

omenească nu se va putea desprinde în întregime de elementul sensibil al firii zidite. În partea

a doua a acestei cuvântări Sfântul Grigorie arată că prin minte omul ajunge la Dumnezeu prin

cunoaşterea aposteriorică, inducându-L din ordinea, din frumuseţea, din armonia şi din

finalitatea din natură. Sfântul Grigorie face demonstraţia existenţei lui Dumnezeu prin proba

cosmologico-teleologică (orice existenţă din lume fiinţează cu un scop precis): „Cine a dat

cerului mişcarea în cerc? Cine a aşezat stelele la locul lor? Sau, mai bine zis, înainte de

aceasta, ce este cerul şi stelele? O poţi spune tu, om de înălţimi (meşter), cel care nu cunoşti

cele de la picioare, şi nu te poţi măsura nici pe tine însuţi, tu, care cercetezi cu curio zitate cele

mai presus de firea ta şi care rămâi mut în faţa celor nemăsurate?”12

Cuvântarea a treia despre Dumnezeu este consacrată apărării dumnezeirii Fiului

atacată mai ales de ariano-eunomieni. Partea I lămureşte unicitatea dumnezeirii ce nu include

cu necesitate existenţa unei singure persoane în dumnezeire; căci pluralitatea persoanelor nu

duce la trunchierea dumnezeirii şi nici la o pluralitate de puteri de sine stătătoare şi fără

relaţie. La început Unime, apoi Doime, Dumnezeirea s-a oprit la Treime, egalitatea de natură

conglăsuirea şi identitatea de mişcare a Celor din treime făcându-i să conveargă spre Unime,

Tatăl fiind în afară de timp şi necorporal, Fiul născut şi Sfântul Duh purces.13

Sfântul Maxim Mărturisitorul lămureşte astfel: „Dacă priveşti, slujitor al lui

Dumnezeu, mai atent la păruta contrazicere dintre aceste cuvinte, întrebându-te de acordul

dintre ele, nu vei găsi vreun înţeles mai unitar ca al lor. Căci depăşirea doimii şi neoprirea la

doime, sau hotărnicia în treime şi oprirea unimii din mişcarea ei în treime, este acelaşi lucru.

Pentru că noi propovăduim o unică obârşie, care nu e supusă zgârceniei ca să rămână

circumscrisă la o persoană, dar nici dezordinii ca să se reverse la infinit, ci o obârşie sfântă pe

care o constituie Treimea cea prin fire de aceeaşi cinste: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a Căror

bogăţie e deofiinţimea, şi o unică iradiere a strălucirii. Dumnezeirea nu se revarsă nici peste

11 Ibidem, p. 39.12 Sfântul Grigorie de Nazianz, op.cit., p. 46.13 Gheorghe Tilea, op.cit., p. 14.

4

acestea, ca să nu se nască o gloată de zei, dar nici nu se mărgineşte în lăuntrul lor, ca să nu

osândim dumnezeirea la sărăcie”14.

Cuvântarea se structurează în întrebări puse de eunomieni ca obiecţii aduse dreptei

credinţe şi din răspunsurile pe care Sfântul Grigorie le dă cu multă prezenţă de spirit şi

înţelepciune. Ca de exemplu capitolul 9: „A născut deci Tatăl pe cineva care exista, sau nu

exista? Ce aiureli! Acestea sînt valabile despre mine şi despre tine, care eram în parte ca “Levi

în coapsa lui Avraam” (Evr. 7, 10), iar în parte am fost născuţi. Astfel, într-un oarecare mod al

nostru, venim din cei ce sunt şi din cei ce nu sunt, într-un fel opus naşterii primitive, care a

început să existe din nimic, deşi unii şi-o închipuie ca nefăcută. Aici însă concură a se fi

născut cu a exista şi cu “la început era” (In. 1, 1). Deci unde vei lăsa această întrebare dublă,

îndoit de prăpăstioasă? Ce este mai vechi ca “La început era”, ca să plasăm acolo existenţa de

cândva a Fiului, deci neexistenţa cândva?”15

Ideea centrală a celei de-a treia cuvântări teologice este deci că, atunci când le aplicăm

lui Dumnezeu, cuvintele pe care le avem la dispoziţie sunt în mod necesar neadecvate, chiar şi

numai pentru că nu putem să ne debarasăm de cadrul temoporal. Ori, Dumnezeu este în afara

timpului. Prin urmare, dacă spunem că Fiul este născut din Tatăl aceasta vrea să însemne pur

şi simplu că vine de la El, dar Tatăl este Tată din veşnicie la fel ca Fiul. N-a existat nici-un

moment în care Dumnezeu să devină Tată sau Fiu, nefiind aşa ceva mai înainte. Numele de

Tată şi Fiu definesc o relaţie. Teologia ariană se sprijinea pe un număr de texte scripturistice.

De exemplu: „Tatăl este mai mare decât Mine (In. 14,28)”. Sfântul Grigorie va răspunde că

există texte care vorbesc despre Cuvântul veşnic, altele despre Cuvântul întrupat şi trebuie să

ştim să le deosebim unele de altele.16

A patra cuvântare teologică continuă studiul problemei Fiului. Ea reia lista pasajelor

din Scriptură invocate de arieni şi o completează, după care analizează unul după altul zece

astfel de texte. A doua parte examinează pentru a desprinde toate implicaţiile, diferitelor nume

date Fiului în Scriptură, precum Cuvânt, Înţelepciune, Chip, Adevăr, Viaţă, Om, Fiul Omului,

Hristos etc. E o modalitate de lucru care vorbeşte despre metoda de lucru a teologului.17

Prima obiecţie a eunomienilor este bazată pe citatul Scripturistic: „Domnul m-a zidit

început căilor Lui, spre lucrurile Lui”. Aici este vorba despre personificarea Înţelepciunii lui

Dumnezeu deci de Fiul lui Dumnezeu. Scriptura însăşi spune – obiectau eunomienii – că Fiul

este zidit fiind deci o creatură. Răspunzând, Sfântul Grigorie face următoare distincţie:

14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, La cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, din „Cuvântarea primă despre Fiul” şi din „A doua cuvântare despre pace”, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB vol. 80, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1983, p. 46.15 Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 58.16 Jean Bernardi, op. cit., p. 235.17 Ibidem, p.236.

5

expresia „m-a zidit” este pusă împreună cu cauza ei: ca să fie Înţelepciunea început căilor Lui,

adică spre adevăr şi judecată, şi de aceea Înţelepciunea a fost „unsă cu Dumnezeu”.18

A doua obiecţie era că Scriptura numeşte pe Fiul „rob”. Însă robia de aici, răspunde

Sfântul Grigorie, s-a făcut pentru mântuirea oamenilor. Nimic nu este mai măreţ decât această

umilinţă prin care un om s-a unit cu Dumnezeu, făcându-se astfel Dumnezeu. Prin urmare este

aici vorba de iconomia întrupării Fiului. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică astfel

alăturarea de termeni: „Dar ca chip de rob, sau ca Cel devenit om prin fire, S-a coborât cu

robii şi cu cei împreună robi, însuşindu-Şi chipul străin şi primind deodată cu firea carcaterul

pătimitor al firii noastre. Drept aceea, dacă prin golire (chenoza) Îşi ia chipul de rob, adică

devine om şi prin coborâre Îşi însuşeşte ceea ce este străin, adică devine prin fire pătimitor,

fără îndoială golirea şi coborârea sunt fapte ce se referă la El ca la Cel ce e bun şi de oameni

iubitor, cea dintâi arătându-L devenit om cu adevărat, cea de-a doua, om cu adevărat prin fire

pătimitor.”19

O altă obiecţie pe care eunomienii puneau mult preţ era că puterea Fiului este limitată,

că El nu poate să facă ceva dacă nu vede pe Tatăl făcând. Aici, după o amplă expunere a

sensurilor verbului „a putea” şi „a nu putea”, arată că sunt multe şi determinate în anumite

împrejurări, de care trebuie să se ţină neapărat seama. În concluzie, Sfântul Grigorie răspunde

că Tatăl desemnează chipurile aceloraşi lucruri pe care le săvârşeşte Fiul, fiindcă Ei le fac

deopotrivă, aceasta însă nu în sensul unui plagiat, nu în sensul asemănărilor făcute de Ei, ci în

sensul legalităţii puterii lor de acţiune şi de săvârşire.20

În partea a doua, după ce vorbeşte despre denumirile cele mai proprii ale lui

Dumnezeu în general, Sfântul Grigorie trece la denumirile Fiului în special, fie în legătură cu

firea Lui dumnezeiască, fie în legătură cu firea Lui omenească. Lămuririle sunt clare şi la

îndemâna oricărei înţelegeri.21

A cincea cuvântare teologică şi ultima din seria cuvântărilor teologice este în

întregime consacrată Duhului Sfânt. Ea începe prin afirmarea credinţei ortodoxe: Sfântul Duh

este Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl. Vine apoi lista obiecţiilor celor numiţi pnevmatomahi

sau adversari ai Duhului Sfânt. Aceştia nu erau arieni, ei pornesc dimpotrivă de la divinitatea

Fiului. Aceasta n-are sens, credeau ei, decât dacă inventăm un al doilea născut din Tatăl un fel

de geamăn sau fiu mai mic. Nu mai putem spune nici că Duhul este nenăscut, fiindcă aceasta

ar însemna să vorbim de doi Taţi. Prin urmare, Duhul nu este Dumnezeu. Grigorie le răspunde

18 Gheorghe Tilea, op. cit., p.17.19 Sfântul Maxim Mărturisitorul, La cuvintele aceluiaşi din a doua Cuvântare despre Fiul şi despre Cuvântul, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB vol. 80, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1983, p. 51.20 Gheorghe Tilea, op. cit., p. 19.21 Ibidem, p. 20.

6

amintind caracterul neapărat metaforic al limbajului omenesc cu privire la Dumnezeu. Duhul

nu este creat. El nu este născut, pentru că nu este Fiul. Situându-se ca termeni intermediari

între Tatăl şi Fiul este aşadar Dumnezeu.22

Dar pe lângă caracterul ei special al cuvântării (despre Sfântul Duh), această cuvântare

are şi un carcater general: există aici cele mai precise formulări cu privire la deofiinţimea

ipostasurilor dumnezeirii şi cea mai precisă şi sumară definiţie a Sfintei Treimi. Fiind ultima

din ciclul celor cinci, este necesar ca această cuvântare să cuprindă o recapitulare şi o

formulare sintetică a dogmei Sfintei Treimi. Într-adevăr, pornind de la afirmaţia că pentru

ortodocşi dumnezeirea Duhului este un fapt atât de limpede încât chiar de aici (de la faptul

dumnezeirii Lui) va începe şi cuvântarea despre El, Sfântul Grigorie defineşte Sfânta Treime

drept lumina substanţială care este unică şi în acelaşi timp Tată, Fiu şi Duh (cap. III), sau cum

spune el, definind scurta şi simpla teologie a treimii „înţelegând pe Fiul-lumină din lumina-

Tatăl în lumina-Duhul”(cap. III), subliniind astfel că homousios arată o identitate substanţială

absolută, ca apoi să dea definiţia cea mai concisă şi exactă a Sfintei Treimi: „Cele trei sunt

una prin Dumnezeirea lor, iar Unimea trei prin proprietăţile (persoanelor)” (cap. IX),

„Dumnezeirea fiind neîmpărţită între împărţiţi”(cap. XIV).23

O discuţie amplă este purtată în jurul termenului homousios. Pnevamtomahii obiectau

că numai lucrurile care sunt de o fiinţă se numără împreună pe când cele care nu sunt de o

fiinţă se numără fiecare separat, deci fără o relaţie substanţială cu altele. Prin aceasta, ei

vroiau să-i acuze pe ortodocşi că adoră totuşi trei Dumnezei. La aceasta, Sfântul Grigorie

răspunde că un număr arată îndeobşte cantitatea, nu natura lucrurilor numărate. Şi aduce

exemple din Scriptură arătând că aici se numără împreună şi cele care nu sunt de o fiinţă. Dar,

spuneau pnevmatomahii, nu pot fi numărate la un loc decât lucrurile sau fiinţele care

conglăsuiesc şi în privinţa numelor precum: Trei oameni, trei dumnezei etc. Prin aceasta, ei

vizau numirile de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh care erau numărate în una singură. La aceasta

Sfântul Grigorie aduce răspunsul dat de Sfântul Ioan în epistole când numără într-un singur

număr trei lucruri absolut deosebite într ele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl,

Cuvântul şi Sfântul Duh şi Aceşti trei Una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ:

Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărturisesc la fel” (I Ioan 5, 7-8).24

În partea a doua Sfântul Grigorie se ocupă de respingerea obiecţiei pnevmatomahilor

potrivit căreia Duhul este „nescripturistic” şi probează acestea fie cu modul de a se vorbi în

22 Jean Bernardi, op. cit., p. 235.23 Gheorghe Tilea, op. cit., p.20.24 Ibidem, p.23.

7

Sfânta Scriptură, fie cu citate scripturistice, fie cu raţiunea de ordin istorico-pedagogic. Prin

urmare Sfântul Duh există, chiar dacă nu se spune explicit. 25

Învăţătura despre Sfânta Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat

cu înverşunare toate ereziile primelor secole creştine, ai căror corifei hrăniţi la şcolile

filozofice ale timpului şi încredinţaţi într-o logică liniară simplistă, nu recunoşteau decât

unitatea lui Dumnezeu, nevăzând cum s-ar împăca ea cu Trinitatea Persoanelor sau cu viaţa

interpersonală. În acest context găsim marea strădanie a Sfântului Grigorie de Nazianz care

dorea să evidenţieze cu ajutorul gândirii învăţătura revelată că Dumnezeu este Unul şi în

acelaşi timp întreit în persoane; că nici unitatea nu este contrară vieţii tripersonale şi nici

treimea persoanelor nu este contrară unităţii Lui.26

Sfânta Treime este şi rămâne aşadar un lucru necuprins de înţelegerea omenească.

Comparaţiile încercate adesea pentru o conturare raţională a acestui mare mistrer nu au permis

minţii omeneşti să pătrundă natura în sine a dumnezeirii. De aceea, sfătuieşte Sfântul Grigorie

cel mai bun lucru de făcut în această privinţă este să lăsăm la o parte închipuirile şi umbrele

cu care raţiunea încearcă să sondeze taina dumnezeirii şi să ne lăsm conduşi de cugetarea

evlavioasă, luând drept călăuză pe Sfăntul Duh, singurul în stare să ne inspire, prin iluminarea

minţii, prin harul credinţei, care trebuie să complinească datele raţiunii, ca astfel să ne

închinăm „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, unicei dumnezeiri şi puteri”.27

Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu sunt rezultatul uriaşelor frământări teologice

din jurul doctrinei despre Sfânta Treime care a făcut obiectul principal al primelor două

sinoade ecumenice. Cele două erezii de mare răsunet în vremea sa şi pe care el le-a combătut

în cuvântările despre Dumnezeu sunt arianismul si pnevmatomahismul. Tot aici este amintit şi

sabelianismul. În ceea ce priveşte sabelianismul, aceasta este teoria modalistă a lui Sabelie,

dusă până la extrema opusă la arianism. Sabelie tindea la fuziunea persoanelor în treime;

arianismul tindea la separare lor: Sabelie nega distincţia persoanelor, Arie făcea o separaţie

între ele care merge până la distrugerea egalităţii de esenţă.

Viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz şi lupta împotriva principalelor erezii ale veacului

său au lăsat o impresie profundă asupra contemporanilor săi, încât deşi mulţi bărbaţi s-au

ocupat cu teologia în decursul veacurilor şi au ajuns vestiţi pentru înţelepciunea lor singur el –

după Sfântul Ioan Evanghelistul - a primit titlul de „teolog” (alături de Simeon Noul

Teolog).28

25 Ibidem.26 Pr. Lector Gheorghe Zamfir, op. cit, p. 93.27 Gheorghe Tilea, op. cit., p. 24.28 Ibidem, p. 9.

8

Bibliografie:

A. Izvoare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 2002.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz „Cele cinci cuvîntări teologice ale celui între Sfinţi Părintelui

nostru Grigorie de Nazianz” traducere din limba greacă, introducere şi note de Preot, Dr.

Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, La cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, din „Cuvântarea

primă despre Fiul” şi din „A doua cuvântare despre pace”, traducere din greceşte,

introducere şi note de Preot. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB, Editura IBMBOR, Bucuresti,

1983, vol. 80, pp. 46-47.

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, La cuvintele aceluiaşi din a doua Cuvântare despre Fiul şi

despre Cuvântul, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot. Prof. Dumitru Stăniloae,

în PSB, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1983, vol. 80, pp. 50-55.

B. Literatură secundară:

1. Bernardi, Jean, Grigorie din Nazianz. Teologul şi opera sa, Editura Deisis, Sibiu 2002.

2. Tilea, Gheorghe, Cuvânt înainte la Cuvântări Teologice (cinci cuvântări despre

Dumnezeu), Editura Herald, Bucureşti, 2008, pp. 5-28.

3. Zamfir, Pr. Lector Gheorghe, „Contribuţia Sfinţilor Trei Ierarhi la formularea dogmei

Trinitare”, în Mitropolia Olteniei, anul LI (1999), nr. 1-2, pp. 91-107.

Abrevieri

IBMBOR=Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe RomânePSB =Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

9