Traducere neoficială din limba engleză

SECȚIUNEA A PATRA

CAUZA A.H. c. FINLANDEI(Cererea nr. 46602/99)

HOTĂRÂRESTRASBOURG

10 mai 2007DEFINITIVĂ

10/08/2007

Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite în Articolul 44 § 2 din Convenție. Hotărârea poate fi obiectul unei revizuiri editoriale.

În cauza A.H. c. Finlandei,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuând într-o Cameră

compusă din:Dl Nicolas BRATZA, Președinte,Dl J. CASADEVALL,Dl G. BONELLO,Dl K. TRAJA,Dl L. GARLICKI,Dna L. MIJOVIĆ,Dl P. HIRVELÄ, judecători,și Dl T.L. EARLY, Grefierul Secțiunii,

Deliberând în secret la 12 aprilie 2007,Pronunță prezenta hotărâre, adoptată în aceeași zi:

PROCEDURA

1. Cauza a fost inițiată printr-o cerere (nr. 46602/99) contra Republicii Finlanda, depusă la 30 noiembrie 1998, adresată Curții în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului finlandez („reclamantul”). Președintele Camerei a acceptat cererea reclamantului de a nu-i fi divulgat numele (Regula 47 § 3 din Regulamentul Curții).

2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistența juridică, a fost reprezentat de Dl M. Jantunen, un avocat din Jyväskylä. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, Dl Arto Kosonen din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul pretindea că au fost încălcate drepturile apărării în privința martorilor, adică în privința copilului – parte vătămată.

4. Prin decizia din 31 mai 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă. 5. Reclamantul și Guvernul au depus ulterior contestații scrise (Regula 59 § 1). După

consultarea părților și decizia Camerei privind lipsa necesității de a examina fondul cauzei (Regula 59 § 3 in fine), părțile au răspuns în scris la contestațiile reciproce.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A. Urmărire penală

6. Pe 24 februarie 1997 T., un băiat în vârstă de șase ani, i-a descris lui S., un psiholog, că ar fi fost atins într-un mod necorespunzător în timp ce sa afla la grădiniță și a făcut referință la reclamant în acest sens. Audierea a fost înregistrată pe o casetă video la Centrul de consultare a familiei.

7. În ziua imediat următoare, pretinsa infracțiune a fost raportată la poliție. Pe 13 martie 1997, S. din nou l-a audiat pe T., de data aceasta în cadrul urmăririi penale. Acea audiere a fost, de asemenea, înregistrată pe o casetă video.

8. Reclamantul a fost interogat pe 26 și 27 martie 1997. El nu știa despre existența înregistrărilor specificate mai sus.

9. La 7 aprilie 1997 S. s-a pronunțat în scris asupra credibilității declarațiilor lui T.

10. În argumentarea sa finală, la o dată nespecificată, reclamantul a contestat pretinsa atingere necorespunzătoare. El a menționat că caseta video, despre care el a aflat după declarația scrisă a lui S. menționată mai sus, dar și opinia acestuia, erau probe indirecte, care, în conformitate cu Convenția, urmau să fie administrate foarte atent. El a abordat problema dacă întrebările adresate băiatului nu erau de natură să sugereze răspunsurile. El, de asemenea, a menționat că dacă ar fi fost pus sub învinuire, băiatul ar fi trebuit audiat în instanța de judecată. El nu a solicitat investigații suplimentare.

B. Judecătoria ordinară Jyväskylä

11. Reclamantul a fost învinuit pentru atingerea indecentă a băiatului în timp ce lucra la o grădiniță de copii pe care o frecventa băiatul. Pretinsa infracțiune ar fi avut loc repetat în decurs de câteva luni, începând cu toamna anului 1996.

12. Înregistrarea video o fost reprodusă în instanța de fond (käräjäoikeus, tingsrätten) și instanța de judecată a examinat probele primite de la reclamant, mama lui T. și S., psihologul care a audiat băiatul. H., doctor în psihologie specializat în criminologie și psihologie judiciară, care nu l-a audiat pe băiat, a fost, de asemenea, audiat în calitate de martor. Câțiva alți martori, inclusiv colegii reclamantului și părinții altor copii de la grădiniță, au prezentat probe doar în privința schimbărilor percepute în personalitatea copiilor lor. Psihologul a făcut declarații doar despre credibilitatea mărturiilor lui T.

13. La 29 octombrie 1997 instanța de fond l-a condamnat pe reclamant pentru abuz sexual la șapte luni de închisoare cu suspendare. Judecătoria și-a motivat sentința în felul următor:

„...

S. l-a audiat pe T, iar audierile au fost înregistrate pe o casetă video. Caseta video o fost vizionată la judecătoria ordinară, inclusiv de martorii S. și H. S și H. au fost audiați în calitate de martori și [reclamantul] avea posibilitate să le adreseze întrebări. Faptul că [reclamantul] nu a beneficiat de posibilitatea de a-i adresa întrebări lui T., spre exemplu la etapa de urmărire penală, nu înseamnă că proba menționată mai sus nu putea fi luată în considerație. În perioada când se desfășura urmărirea penală, T. avea șase ani. El a împlinit șapte ani în august 1997. Astfel, el nu putea fi audiat în instanța de judecată. Cu toate că [reclamantul] nu a avut posibilitatea de a-i pune întrebări lui T. în mod direct, nu se poate considera că drepturile apărării au fost încălcate. În baza probelor prezentate, judecătoria ordinară nu are nici un dubiu că [reclamantul] este vinovat […].

...”

C. Curtea de Apel Vaasa

14. Reclamantul a depus cerere de apel, invocând faptul că instanța de judecată inferioară și-a bazat condamnarea pe mărturia lui T. făcută mamei sale și ulterior, de asemenea, înregistrată pe casetă video. El a solicitat ca curtea de apel să decidă că proba dată indirectă nu poate fi utilizată în calitate de probă. El, de asemenea, și-a reiterat punctul de vedere, precum că băiatului i-au putut fi adresate întrebări care sugerează răspunsul. El a menționat că i-a fost încălcat dreptul de a audia martorii, deoarece nu i-a fost oferită posibilitatea de a-i pune întrebări lui T.

15. Pe 26 iunie 1998 curtea de apel (hovioikeus, hovrätten), după judecarea cauzei, a menținut sentința de condamnare și a majorat termenul de privațiune de libertate la paisprezece luni cu executare imediată. Aceasta a constatat că calitatea tehnică a casetei video, care a fost vizionată în instanța de judecată, era joasă din punctul de vedere al imaginii și sunetului, și că declarațiile lui T. nu puteau fi apreciate doar pe baza acelei înregistrări. Cu

toate acestea, înregistrarea a demonstrat că S. a efectuat audierea fără nici un fel de idee preconcepută asupra rezultatului. Declarațiile celor doi colegi ai reclamantului au demonstrat că era posibil ca reclamantul să se fi comportat în modul descris în rechizitoriu, fără ca cineva să observe un astfel de comportament. Declarațiile mamei lui T. și ai altor părinți ai copiilor de la grădiniță au indicat că comportamentul copiilor lor a suferit schimbări după ce au intrat în contact cu reclamantul. Curtea nu a menționat argumentul reclamantului, precum că el a fost lipsit de dreptul de a-i pune întrebări lui T.

D. Curtea Supremă

16. Reclamantul a vrut să conteste decizia curții de apel cu recurs, susținând că nu i-a fost oferită posibilitatea de a-i pune întrebări lui T. De aceea, proba indirectă trebuia să fie respinsă.

17. La 25 septembrie 1998 Curtea Supremă a respins cererea de recurs.

II. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA NAȚIONALĂ RELEVANTĂ

A. Urmărirea penală

18. Decretul privind urmărirea penală și măsurile de constrângere (asetus esitutkinnasta ja pakkokeinoista, förordning om förundersökning och tvångsmedel; Legea nr. 575/1988) prevede că la audierea în timpul urmăririi penale, un copil trebuie să fie tratat cu respectul cuvenit, luând în considerație vârsta lui sau a ei și gradul lui sau al ei de dezvoltare. Dacă este posibil, audierea ar trebui să fie efectuată de către un colaborator al poliției familiarizat cu sarcina dată. După necesitate, înainte de audiere trebuie să fie consultat un medic sau un expert (secțiunea 11).

19. Legea cu privire la urmărirea penală (esitutkintalaki, förundersökningslagen; Legea nr. 449/1987) prevede că audierea și alte măsuri de investigație solicitate de către o parte trebuie să fie efectuate dacă acea parte demonstrează că există posibilitatea că aceste măsuri vor influența soluționarea cauzei, cu condiția ca cheltuielile suportate să nu fie disproporționate față de natura cauzei (secțiunea 12). Competența de a decide asupra măsurilor de investigație solicitate de o parte îi revine conducătorului urmăririi penale, la etapa de urmărire penală, și procurorului, după ce i-a fost transferat dosarul (secțiunea 15 (3)). Urmărirea penală trebuie să se desfășoare într-un astfel de mod, încât nimeni să nu fie bănuit fără motiv și nimănui să nu-i fie cauzate daune sau inconveniențe. Nici drepturile persoanelor vizate nu trebuie încălcate mai mult decât este necesar pentru realizarea scopului urmăririi penale (secțiunea 8).

20. Ofițerul de urmărire penală poate să-i permită unei părți sau avocatului acesteia să fie prezent la audierea celeilalte părți sau a martorului, cu condiția ca prezența lor să nu împiedice investigarea infracțiuni (secțiunea 32(1)). O parte și avocatul acesteia pot, cu permisiunea ofițerului de urmărire penală, să-i pună întrebări persoanei audiate pentru a clarifica cazul. Ofițerul de urmărire penală poate să decidă ca întrebările să fie adresate prin intermediul său. De asemenea, procurorul poate să-i adreseze întrebări persoanei audiate. O parte și avocatul său au dreptul să-i solicite ofițerului de urmărire penală să-i adreseze și în alte situații persoanei audiate întrebări care să clarifice cazul (secțiunea 34).

21. Înainte de terminarea urmării penale, părțile trebuie să fie asigurate cu posibilitatea de a prezenta autorității de urmărire penală declarația lor în privința materialelor colectate în timpul investigației, dacă acest lucru determină accelerarea sau facilitarea judecării cauzei în instanța de judecată. Declarația trebuie să fie anexată la materialele de urmărire penală (secțiunea 42).

B. Primirea probelor în instanța de judecată

22. Normele aplicabile pentru depunerea mărturiilor sunt prevăzute în Codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken).

23. Un martor trebuie să depună mărturii verbale în instanța de judecată și nu trebuie să se refere la mărturiile scrise. Probele verbale prezentate la etapa de urmărire penală pot fi date citirii când martorul corespunzător este audiat în instanța de judecată doar dacă el sau ea neagă mărturiile anterioare sau menționează că nu poate sau nu dorește să depună mărturii în instanța de judecată (Capitolul 17, Articolul 32; Legea nr. 571/1948).

24. Dacă o persoană chemată în calitate de martor nu a atins vârsta de 15 ani, este bolnavă sau retardată mental sau capacităţile sale mentale sunt afectate într-un alt mod, instanţa de judecată, luând în consideraţie circumstanţele, va aprecia dacă el sau ea poate fi audiat/ă în calitate de martor (Capitolul 17, Articolul 21). Cu toate că examinarea probelor obţinute de la copii este lăsată la discreţia instanţei de judecată, a existat o practică de lungă durată de a nu examina în instanţa de judecată probele obţinute de la copiii care nu au atins vârsta de zece ani.

25. În perioada procedurilor în cauză, nu existau prevederi legale privind utilizarea în calitate de probă a înregistrării video a unei declaraţii făcute de un copil în timpul urmării penale. Cu toate acestea, exista practica de a admite asemenea înregistrări în calitate de probe.

C. Amendamente ulterioare

26. Codul de procedură judiciară a suferit modificări care au intrat în vigoare la 1 octombrie 1997. O declaraţie înregistrată în raportul privind urmărirea penală sau într-un alt document, de regulă, poate fi admisă în calitate de probă în instanţa de judecată. Instanţa de judecată, în cazuri excepţionale, poate să admită în calitate de probă o astfel de declaraţie dacă martorul vizat nu poate fi audiat în instanţa de judecată (Capitolul 17, Articolul 11; Legea nr. 690/1997).

27. Codul de procedură judiciară a suferit modificări suplimentare care au intrat în vigoare la 1 octombrie 2003, potrivit cărora mărturiile unei persoane care nu a atins vârsta de 15 ani sau a unei persoane cu dereglări mentale, înregistrate prin intermediul mijloacelor audio sau video în timpul urmăririi penale, pot fi utilizate în calitate de probă dacă învinuitului i-a fost oferită posibilitatea să-i pună întrebări persoanei care depune mărturii (Capitolul 17, Articolul 11(2); Legea nr. 360/2003). În conformitate cu raportul explicativ la Hotărârea Guvernului corespunzătoare (nr. 190/2002), noua prevedere pune accent atât pe ideea că depunerea mărturiilor în instanța de judecată poate fi dăunătoare, inter alia, copilului, cât și pe importanța respectării drepturilor apărării.

28. Capitolul 17, Articolul 21 (modificat prin Legea nr. 360/2003) din Codul de procedură judiciară, în vigoare din 1 octombrie 2003, prevede următoarele:

„(1) Persoana care nu a atins vârsta de cincisprezece ani sau a cărei capacităţi mentale au fost afectate poate fi audiată în calitate de martor, fie în scopul obţinerii probelor, dacă instanța de judecată consideră o astfel de audiere oportună și:

(i) dacă audierea personală prezintă importanță semnificativă pentru stabilirea circumstanțelor cauzei; şi

(ii) audierea nu va cauza suferințe sau daune care ar putea afecta persoana vizată sau i-ar putea afecta dezvoltarea.

(2) După necesitate, instanța de judecată va desemna un asistent pentru persoana care urmează a fi audiată în conformitate cu prevederile capitolului 2 din Codul de procedură penală (Legea nr. 689/1997).

(3) Persoana care urmează a fi audiată va fi audiată de instanţa de judecată, cu excepția cazurilor în care instanța de judecată are motive specifice de a încredința părților audierea în conformitate cu prevederile secţiunii 33. Părților li se va acorda posibilitatea de a pune întrebări persoanei vizate prin intermediul instanței de judecată sau, dacă instanța de judecată consideră acest lucru necesar, în mod direct. Dacă este necesar, ședința de judecată poate avea loc în alte încăperi decât sala de ședințe.”

29. În anul 2003, Legea cu privire la urmărirea penală a fost completată cu o secţiune nouă – 39a (Legea nr. 645/2003), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 şi prevede următoarele:

„Audierea unei victime sau a unui martor trebuie să fie înregistrată pe o casetă video sau prin utilizarea altor mijloace similare de înregistrare audiovideo, în condițiile în care, fără a-i dăuna martorului, există intenția de a utiliza declarația făcută în timpul audierii în calitate de probă la procesul de judecare a cauzei și în cazul în care audierea directă a martorului este imposibilă din cauza vârstei sale fragede sau a dereglărilor mentale. Trebuie să fie luate în considerație cerințele speciale, determinate de gradul de dezvoltare a acelei persoane, față de metodele utilizate, față de numărul persoanelor participante, precum și față de alte condiții. Persoana responsabilă de urmărirea penală poate, de asemenea, să le permită altor autorități, sub supravegherea ofițerului de urmărire penală, să-i pună întrebări persoanei audiate. Bănuitul trebuie să fie asigurat cu posibilitatea să-i pună întrebări persoanei audiate. La solicitarea bănuitului, el sau ea poate, de asemenea, să pună întrebări prin intermediul avocatului sau a altui reprezentant. Cu toate acestea, ofițerul de urmărire penală poate să dispună ca întrebările să fie adresate prin intermediul său.”

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 (d) DIN CONVENȚIE

30. Reclamantul s-a plâns în privinţa încălcării Articolului 6 § 3 (d) din Convenţie. Dat fiind faptul că garanţiile prevăzute în paragraful 3 din Articolul 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut în paragraful 1, este oportun de a examina cererea prin prisma celor două prevederi luate în ansamblu (a se vedea cauza Asch c. Austriei, hotărârea din 26 aprilie 1991, Seria A nr. 203, p. 10, § 25). Articolul 6 prevede, în măsura relevanţei:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil …de către o instanță…care va hotărî…asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate  împotriva sa. 

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:...

...

(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”

A. Declaraţiile părţilor

1. Reclamantul

31. Reclamantul a menţionat că în argumentarea sa finală din cadrul urmăririi penale el a subliniat că nu i-a fost respectat dreptul prevăzut de Convenţie prin faptul că poliţia nu i-a oferit posibilitatea de a-i adresa întrebări băiatului. Dat fiind faptul că poliţia, de asemenea, nu l-a informat despre audierile planificate şi, ulterior, despre înregistrare, reclamantul, chiar şi teoretic, nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări băiatului. El i-a atras atenţia instanţelor de judecată asupra acestor neajunsuri. Acordarea reclamantului a posibilităţii de a-i pune întrebări băiatului la etapa de urmărire penală ar fi fost vitală, deoarece ar fi fost evident că capacitatea copiilor de a-şi forma propriile opinii şi de a răspunde onest la întrebări este mai sporită înainte ca ei să fie examinați sau supuşi terapiei.

32. Reclamantul a menţionat că nu inculpatul trebuie să fie acela care să insiste să-i fie acordată posibilitatea de a-i pune întrebări unui martor în instanţa de judecată, deoarece apărarea nu avea sarcina de a contribui la stabilirea vinovăţiei. Autorităţile erau acelea care trebuiau să asigure ca drepturile apărării să fie respectate. Mai mult, exista o practică stabilită prin care instanţele de judecată nu audiau copiii foarte mici. Reclamantul nu ar fi reuşit să obţină prezenţa băiatului în instanţa de judecată, chiar dacă ar fi încercat.

33. Referindu-se la procedura şi practica naţională, reclamantul a menţionat că i-ar putea fi acordată posibilitatea de a-i adresa băiatului întrebări în timpul urmăririi penale sau, cel puţin, procurorul ar fi putut dispune prelungirea urmăririi penale. I-ar fi putut fi oferită posibilitatea de a-i pune întrebări băiatului prin intermediul avocatului sau a psihologului în timpul investigaţiilor suplimentare. Asemenea acțiuni erau o raritate în acea perioadă. Autorităţile judiciare nu au asigurat drepturile apărării în situaţia când apărarea a indicat în mod expres încălcarea prevederilor Convenţiei.

34. În timp ce era de acord cu faptul că i-a fost oferită posibilitatea de a-i pune întrebări psihologului care l-a audiat pe băiat, precum şi altor martori audiaţi în instanţa de judecată, reclamantul a specificat că el niciodată nu a avut posibilitatea de a-i pune întrebări băiatului, spre exemplu, prin intermediul psihologului.

35. Reclamantul a contestat afirmaţia Guvernului precum că curtea de apel nu s-a bazat pe înregistrarea vizată. Dimpotrivă, aceasta şi-a bazat pe înregistrare, în măsură decisivă, sentinţa de condamnare. Înregistrarea video a constituit proba cheie şi declaraţiile lui S. au fost bazate pe relatarea lui T. a evenimentelor, înregistrată pe caseta video.

2. Guvernul

36. Urmărirea penală s-a desfășurat în conformitate cu practica din acea perioadă. Rar aveau loc cazuri când bănuitului sau avocatului său i se oferea posibilitatea de a-i pune întrebări victimei în timpul investigării infracțiunii. Legislația națională nu conținea prevederi explicite privind obligația de a asigura bănuitul cu posibilitatea de a adresa întrebări altor părți la proces sau martorilor. Decizia în acest sens era lăsată la discreția ofițerului de urmărire penală.

37. Guvernul a menționat că infracțiunea a fost raportată în ziua în care băiatul a avut prima lui discuție cu psihologul. Înregistrarea video a acelei discuții și a audierii următoare a fost prezentată la poliție de către Centrul de consultare a familiei. Aceste audieri nu au fost solicitate de poliție și, de aceea, nu reprezentau audieri în sensul Legii cu privire la urmărirea penală. Ofițerul de urmărire penală nu a fost prezent în timpul audierilor. În declarația sa finală din cadrul urmăririi penale reclamantul nu a solicitat să-i fie acordată posibilitatea de a-i pune întrebări băiatului, ci doar a constatat că cauza trebuie să fie transmisă în instanța de judecată, astfel încât băiatul să fie audiat personal și el să-i poată adresa întrebări. El, de asemenea, a constatat că ar prezenta în calitate de probă declarația unui expert în psihologia

copiilor, ca acesta să se expună în privința credibilității declarațiilor copiilor – victime. El a considerat că nu era necesar de a audia un astfel de expert la etapa de urmărire penală. Guvernul a constatat că nu ar fi fost posibil sau ar fi fost chiar excepțional de a audia un băiat mic în instanța de judecată. Caseta video cu audierile a făcut parte din materialele de urmărire penală la care părțile, de regulă, au acces înainte să-și facă declarațiile finale.

38. Guvernul a menționat că reclamantului i-a fost oferită posibilitatea de a contesta declarația băiatului și de a-și prezenta propriul punct de vedere la etapa de urmărire penală și, ulterior, în fața instanțelor de judecată, cu toate că interogarea încrucișată nu era posibilă. El niciodată nu a solicitat să-i fie oferită posibilitatea de a-i pune întrebări băiatului. Judecătoria ordinară s-a bazat pe caseta video doar în calitate de probă suplimentară și, astfel, sentința de condamnare nu a fost fundamentată în exclusivitate sau într-o măsură decisivă pe înregistrarea video. Judecătorii din cadrul instanței de judecată, de asemenea, erau conștienți de faptul că caseta video nu putea fi folosită în calitate de probă. Curtea de apel a remarcat calitatea tehnică foarte joasă a casetei video, încât înregistrarea nu a furnizat detalii credibile în privința declarației, și a menționat că nu s-a bazat deloc pe caseta video. Astfel, hotărârea curții de apel a fost bazată pe alte probe prezentate în ședința de judecată. Reclamantului i-a fost oferită posibilitatea de a adresa întrebări tuturor martorilor, inclusiv psihologului care l-a audiat pe băiat. Nu sunt motive pentru a considera că în baza probelor au fost emise hotărâri inechitabile sau arbitrare.

39. Procedurile, în ansamblu, erau echitabile, ținând seama de numărul martorilor, judecarea cauzei la curtea de apel, de faptul că instanța de fond nu a considerat caseta video drept proba principală, ci a ținut cont doar de probele suplimentare, precum și de faptul că curtea de apel a utilizat caseta video doar pentru a confirma că audierile băiatului au fost efectuate fără orice atitudini preconcepute.

B. Aprecierea Curții

40. Toate probele, de regulă, trebuie să fie administrate la ședința de judecată publică, în prezența învinuitului, luând în considerație argumentele părților. Cu toate acestea, utilizarea în calitate de probe a declarațiilor obținute la etapa anchetei și a urmării penale nu contravine paragrafelor 1 și 3(d) ale Articolului 6, cu condiția că au fost respectate drepturile apărării. De regulă, aceste drepturi presupun acordarea inculpatului a posibilității adecvate și oportune de a contesta și de a-i pune întrebări martorilor împotriva sa, fie când își fac declarațiile, fie la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Saïdi c. Franței, hotărârea din 20 septembrie 1993, Seria A nr. 261-C, p. 56, § 43, și cauza A.M. c. Italiei, nr. 37019/97, § 25, CEDO 1999-IX). O sentință de condamnare nu ar trebui să fie bazată în exclusivitate sau într-o măsură decisivă pe declarațiile care nu au putut fi contestate de apărare (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Doorson c. Olandei, hotărârea din 26 martie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 472, § 76). Articolul 6 nu-i oferă învinuitului dreptul nelimitat la asigurarea prezenței martorilor în instanța de judecată. De regulă, instanțele de judecată naționale sunt acelea care decid dacă este necesar sau recomandabil de a audia un martor (a se vedea, cauza Bricmont c. Belgiei, hotărârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 158, p. 31, § 89).

41. Copilul-partea vătămată în cauza dată ar fi trebuit, potrivit Articolului 6 § 3 (d), să fie tratat în calitate de „martor”, un termen care trebuie să fie interpretat în mod autonom (a se vedea cauza Asch c. Austriei , citată mai sus, p. 10, § 25), deoarece declarațiile sale, înregistrate pe o casetă video la Centrul de consultare a familiei, au fost reproduse în instanța de judecată, precum și utilizate în calitate de probă în procesul penal împotriva reclamantului.

42. Procesul penal care vizează infracțiunile cu caracter sexual este deseori perceput de către victimă ca o încercare grea, în special când ultima, contrar voinței sale, este pusă față în față cu inculpatul. Aceste trăsături sunt mai proeminente în cazurile în care sunt implicați

minorii. La aprecierea dacă învinuitul a beneficiat de un proces echitabil, trebuie să fie luat în considerație dreptul la respect pentru viața privată a pretinsei victime. De aceea, Curtea recunoaște că în procesul penal care vizează abuzul sexual, pot fi întreprinse anumite măsuri de protecție a victimei, cu condiția că asemenea măsuri pot fi conciliate cu exercitarea adecvată și eficientă a drepturilor apărării (a se vedea cauza Baegen c. Olandei, hotărârea din 27 octombrie 1995, Seria A nr. 327-B, opinia Comisiei, p. 44, § 77). Asigurând drepturile apărării, autoritățile judiciare pot fi obligate să întreprindă măsurile care să echilibreze dezavantajele cu care se confruntă apărarea (a se vedea cauza Doorson c. the Olandei, citată mai sus, p. 471, § 72, și cauza P.S. c. Germaniei, no. 33900/96, § 23, 20 decembrie 2001).

43. Curtea observă că reclamantului niciodată nu i-a fost oferită posibilitatea de a-i adresa întrebări copilului. Înainte de terminarea urmăririi penale și după contestarea declarației că el ar fi atins copilul în mod necorespunzător, el a menționat că caseta video și opinia scrisă a lui S. reprezentau probe indirecte care, prin prisma Convenției, urmau să fie tratate cu o atenție deosebită. El a constatat că lui T. i-au putut fi adresate întrebări care sugerează răspunsul și că T. ar fi trebuit să fie audiat în instanța de judecată dacă reclamantul ar fi fost pus sub învinuire. El nu a solicitat investigații suplimentare. Cât privește procedurile la judecătoria ordinară și curtea de apel, în primul rând, este de menționat că reclamantul nu a solicitat prezența lui T. Ținând cont de lipsa aparentă a dosarelor în care apărarea a reușit să obțină interogarea încrucișată a unui copil-parte vătămată de aceeași vârstă cu copilul din cauza dată, Curtea recunoaște că reclamantul nu ar fi reușit să obțină prezentarea lui T. în instanțele de judecată.

44. Declarațiile lui T. înregistrate pe o casetă video la Centrul de consultare a familiei, anexate la materialele urmăririi penale și reproduse la judecătoria ordinară și curtea de apel, au constituit unica probă directă împotriva reclamantului. Martorii audiați în instanțele de judecată nu au făcut observații pe marginea pretinselor acte (a se vedea paragraful 15 mai sus). Spre deosebire de cauza S.N. c. Suediei (nr. 34209/96, CEDO 2002 - V) în cauza dată nici reclamantul, nici avocatul său, la nici o etapă a procesului, nu au fost asigurați cu posibilitatea de a-i pune întrebări copilului. După examinarea dosarului, nu au fost stabilite circumstanțe care să împiedice asigurarea reclamantului cu o astfel de posibilitate.

45. În asemenea circumstanțe, utilizarea probei date a implicat asemenea limitări ale drepturilor apărării, încât nu se poate constata că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil.

De aceea, a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 în coroborare cu Articolul 6 § 3 (d).

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

46. Articolul 41 din Convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern

al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

47. Reclamantul a pretins 118,258.43 euro (EUR) cu titlu de prejudicii materiale pentru pierderea venitului după pronunțarea sentinței.

Cu titlu de prejudicii morale, reclamantul solicită o compensație pentru suferințe și surmenaj în sumă de 85,900 EUR, divizată în felul următor: 52,500 EUR pentru privațiunea de libertate; 8,400 EUR pentru perioada de probațiune; și 25,000 EUR pentru sentința de condamnare.

48. Guvernul consideră că nu există legătură cauzală între pretinsa violare și prejudicial material pretins.

Cât privește prejudiciul moral, Guvernul îl consideră excesiv. Dacă Curtea ar fi constatat o violare, orice compensație acordată nu ar fi trebuit să depășească 2,200 EUR.

49. Curtea nu poate să facă presupuneri cu privire la conformitatea procedurilor cu prevederile Articolul 6. Curtea a constatat o violare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, însă nu vede o legătură cauzală suficientă între acea violare și prejudiciul material pe care l-ar fi suferit reclamantul. De aceea, această revendicare trebuie să fie respinsă.

Curtea recunoaște că imposibilitatea de a-i adresa întrebări lui T. i-a cauzat reclamantului prejudicii morale care nu pot fi compensate doar prin constatarea unei violări. Făcând o apreciere pe bază echitabilă, Curtea îi acordă reclamantului suma de 3,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Costuri și cheltuieli

50. Reclamantul a solicitat 9,532 EUR pentru compensarea costurilor și cheltuielilor suportate în cadrul procedurilor de la Strasbourg. Asistența juridică oferită de Consiliul Europei (801 EUR) a fost dedusă din revendicare.

51. Guvernul consideră că rata pe oră este excesivă.52. Ținând seama de toate informațiile în posesia cărora se află, Curtea îi acordă

reclamantului 6,000 EUR (cu taxa pe valoare adăugată inclusă).

C. Penalități

53. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întârziere să fie calculate reieşind din rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA UNANIM

1. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie în coroborare cu Articolul 6 § 3 (d) din Convenție;

2. Hotărăște(a) că Statul reclamat va achita reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:

(i) 3,000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;(ii) 6,000 EUR (șase mii euro) pentru compensarea costurilor și cheltuielilor;(iii) orice taxe care pot fi încasate pentru sumele menționate mai sus;

(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni până la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;

3. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 10 mai 2007, în conformitate cu Regula 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

T.L. EARLY Nicolas BRATZA

Grefier Președinte