C ă s ă toria fictiv ă   Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela al căsătoriei, fără intenţia de a

întemeia o familie poartă numele de căsătorie fictivă; iar când fictivitatea se realizează prin procedeul tehnic al simulaţiei este o căsătorie simulată.              Codul familiei nu prevede căsătoria fictivă ca fiind una din cazurile de nulitate ale căsătoriei; aceasta fiind mai mult o creaţie a practicii judiciare care a stabilit, şi pe bună dreptate, că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată în vederea sustragerii de la răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de viol, precum şi în alte asemenea cazuri potrivnice legii, dar numai dacă între soţi nu s-au stabilit relaţii conjugale, iar doctrina promovează în marea ei majoritate admiterea căsătoriei fictive ca un caz virtual distinct de nulitate a căsătoriei.              Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiţii:              În primul rând, această căsătorie să nu se fi încheiat în scopul de a întemeia o familie, adică de a crea relaţii personale şi patrimoniale pe care căsătoria le implică. Întemeierea familiei constituie cauza necesară şi determinantă a căsătoriei. Acest element esenţial lipseşte căsătoriei fictive, acest lucru înseamnă că aceasta s-a încheiat numai de formă fără a corespunde realităţii, adică adevăratelor raporturi care există între cei în cauză. Astfel în cazul căsătoriei fictive, consimţământul exprimat în vederea încheierii acestuia nu este sincer, el neexprimând o voinţă reală.              Dacă avem în vedere această primă condiţie, căsătoria fictivă apare ca o formă a simulaţiei, este o căsătorie simulată. Asemenea lucru se întâlneşte şi în cazul căsătoriei fictive, părţile urmărind să se căsătorească de formă, înţelegând să nu se stabilească între ele raporturi specifice familiei. Din acest punct de vedere căsătoria fictivă nu se poate analiza ca lipsă de consimţământ la căsătorie, deoarece voinţa declarată, exteriorizată, respectiv consimţământul, nu corespunde în mod intenţionat cu voinţa internă, care nu este în sensul întemeierii reale a unei căsătorii, a unor raporturi de familie.

Dacă voinţa internă nedeclarată nu are nici o valoare juridică, atunci nici declaraţia de voinţă necorespunzătoare voinţei interne, care este cea reală, nu are o asemenea valoare, prin urmare, declaraţia de voinţă este modul necesar de exprimare a voinţei, dar nu constituie, în principiul, ea însăşi privată izolat, elementul care dă naştere raportului juridic.

Voinţa manifestată valorează, prin substanţa ei, ceea ce înseamnă că nu interesează atât manifestarea voinţei, cât substanţa psihologică adică voinţa internă pe care acea manifestare a avut menirea de a o face cunoscută în afară.  A doua condiţie a căsătoriei fictive este scopul sau intenţia de a obţine unele efecte secundare căsătoriei, cum ar fi folosinţa locuinţei, sau scopul de a se eluda anumite dispoziţii imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria. Din punct de vedere, căsătoria fictivă se analizează ca o fraudare a legii. Prin fraudarea legii se înţelege operaţia prin care se folosesc unele dispoziţii legale, dar nu în scopul în care au fost edictate, ci numai în scopul de a eluda alte dispoziţii legale imperative. În cazul fraudări legii, se folosesc mijloace legale pentru a obţine rezultate ilegale. Suntem deci în prezenţa unei încălcări ocolite a legii. Situaţia este aceeaşi în cazul căsătoriei fictive.

Părţile se căsătoresc, ceea ce este permis, legal dar cu scopul de a se obţine rezultate care, altfel, nu s-ar fi putut obţine şi care sunt ilegale câtă vreme nu s-ar fi urmărit şi stabilit raporturi specifice căsătoriei. Prin urmare, căsătoria fictivă nu este numai o formă a simulaţiei, într-adevăr s-ar putea concepe situaţia în care părţile încheie numai de formă o căsătoria, fără a urmării eludarea vreunei dispoziţii legale. Aparent, părţile sunt căsătorite, dar, în realitate, ele nu se află în raporturi de căsătorie. Părţile nu au urmărit şi nici nu au eludat nici o dispoziţie legală imperativă. În realitate, este greu

dacă nu chiar imposibil de întâlnit o asemenea situaţie deoarece căsătoria fictivă se încheie cu scopul de a realiza unele efecte care nu sunt specifice căsătoriei şi care nu pot fi obţinute altfel decât în acest mod.              Astfel căsătoria ilicită a fost definită ca fiind un mijloc necesar pentru realizarea unui scop ilicit, în raport de alte dispoziţii legale decât cele care reglementează căsătoria.              Dacă am considera căsătoria fictivă ca fiind o formă a simulaţiei, atunci s-ar pune întrebarea dacă aceasta este sancţionată cu nulitatea, deoarece, după cum se ştie, simulaţia este sancţionată cu inopozabilitatea actului secret terţelor persoane, cu anumite precizări care în materia dreptului familie nu prezintă relevanţă, iar stabilirea caracterului simulat al actului aparent se face în cadrul acţiunii în declararea simulaţiei. Aceasta în cazul în care simulaţia nu are prin ea însăşi un caracter ilicit.

Dacă simulaţia este ilicită, atunci actul ascuns este lipsit de orice eficacitate, chiar în raporturile dintre părţi, fiind lovit de nulitate absolută din cauza fraudei, care se înfăptuieşte prin intermediul simulaţiei, fără caracter ilicit, atunci ar trebui sa se admită, ca sancţiune, acţiunea în declararea simulaţiei, şi nu acţiunea în nulitate, iar dacă s-ar considera că este o simulaţie ilicită, atunci actul ascuns ar fi lovit de nulitate absolută. În oricare din aceste două situaţii nu se poate obţine rezultatul ce se urmăreşte prin nulitatea căsătoriei fictive, înţelesul pe care această căsătorie îl are dreptul familiei.              Cu bun înţeles, în prima situaţie nu se poate admite acţiunea în declararea simulaţiei, deoarece se opun principiile Codului familiei, iar dispoziţiile acestui cod se întregesc cu cele ale dreptului comun, dar numai în măsura în care caracterul raporturilor de familie permit aceasta. Or, în această privinţă, răspunsul nu poate fi decât negativ. De astfel, practica nu cunoaşte nici un exemplu în care să se fi încheiat o căsătorie simulată fără să se fi urmărit fraudarea unor dispoziţii legale imperative sau obţinerea unor rezultate care, astfel, nu s-ar putea realiza.               În cea de a doua situaţie, nulitatea s-ar referi la actul ascuns, adică la cel potrivit căruia, în raporturile dintre părţi, nu există căsătorie, deoarece la simulaţia ilicită actul ascuns este ilicit. Prin urmare, căsătoria fictivă, aşa cum este înţeleasă în dreptul familiei, nu este o formă a simulaţiei, chiar dacă aceasta este ilicită. Căsătoria fictivă implică şi o fraudare a legii, dar o altă lege decât aceea care reglementează raporturile juridice de familie şi în special cele cu privire la căsătorie, deci extrinsecă dreptului familiei. Căsătoria fictivă presupune deci atât o simulaţie cât şi o fraudare a legii. Din acest punct de vedere, căsătoria fictivă se poate analiza ca un act juridic cu cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile legale extrinseci Codului Familiei. Prin căsătoria fictivă se pot urmări diferite scopuri (absolvirea de răspundere penală pentru comiterea infracţiuni de viol).              Căsătoria fictivă există numai în cazul în care cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a dispărut, ulterior, prin convieţuirea soţilor. În caz contra înseamnă că nulitatea absolută a căsătoriei a fost confirmată prin stabilirea între părţi a raporturilor specifice căsătoriei. S-a decis că acea căsătorie încheiată numai cu scopul ca soţul să se sustragă de la răspunderea penală pentru viol este în principiu nulă, întrucât nu se poate admite ca ea să ducă la consecinţele frauduloase urmărite.

Dacă după încheierea căsătoriei soţii duc o viaţă normală şi întemeiază o familie reală şi solidă, cauzele existente la data încheierii sale şi pe care s-a întemeiat nulitatea virtuală au dispărut, căsătoria trebuind menţinută. S-a arătat că părţile au această posibilitate, deoarece, pe de o parte, regula dreptului comun privind nulităţile se aplică circumstanţiat în materia căsătorie şi, pe de altă parte, legea nu prevede expres nulitatea căsătoriei fictive.

Considerăm că ar fi un formalism juridic excesiv dacă nu s-ar accepta confirmarea nulităţii căsătoriei fictive prin stabilirea de raporturi specifice căsătoriei între părţile şi s-ar crea posibilitatea eludării dispoziţiilor legale privind desfacerea căsătoriei prin divorţ, invocându-se caracterul fictiv al căsătoriei care a fost şi consumată, pentru a se obţine

nulitatea acesteia. Dar aceasta nu trebuie redusă la situaţia în care soţii au convieţuit, nu se mai poate declara nulitatea căsătoriei pentru fictivitate. Prezumţia de paternitate se aplică în favoarea copiilor. Desigur, se poate tăgădui paternitatea şi dovedi că între părţile căsătoriei fictive nu au existat raporturi specifice căsătoriei.              Rezultă că, în cazul nulităţii căsătoriei pentru fictivitate, nu se pune problema efectelor nulităţii în privinţa copiilor. Aceasta este o particularitatea nulităţii căsătoriei fictive.              În literatura juridică s-a arătat că fictivitatea trebuie să fie bilaterală, nu unilaterală, pentru a fi în prezenţa căsătoriei fictive. S-ar părea că Tribunalul Suprem a dat o altă soluţie. Într-adevăr, într-o speţă, se arată că pentru nulitatea căsătoriei nu este necesar ca şi reclamanta să fi participat la frauda săvârşită de pârât. Desigur, în speţă soluţia este exactă.              Este posibil ca numai unul dintre viitori soţi să nu fi urmărit întemeierea unei familii şi să fi dorit obţinerea unui rezultat secundar căsătoriei sau să fi urmărit încheierea unei căsătorii adevărate. În acest sens, fictivitatea căsătoriei este unilaterală. Dar, am arătat că o căsătorie fictivă, presupune şi condiţia ca, ulterior încheieri ei, să fi dispărut cauza de nulitate, care poate fi anterioară sau concomitentă acesteia.              Dacă de exemplu, în speţa soluţionată de Tribunalul Suprem, soţii ar fi convieţuit un timp, nu s-ar fi putut vorbi de căsătoria fictivă. Prin urmare, dacă ne situăm în momentul încheierii căsătoriei, fictivitatea acesteia poate fi bilaterală sau unilaterală, după cum a arătat Tribunalul Suprem. Dacă avem în vedere însă şi situaţia de după încheierea căsătoriei fictive, adică totalitatea condiţiilor existenţei acesteia, fictivitatea este numai bilaterală, căci, prin definiţie, căsătoria fictivă presupune că nu există în privinţa nici uneia dintre părţi, adică acestea nu au stabilit raporturi conjugale.              Din cele arătate rezultă că o căsătorie fictivă nu poate fi putativă în privinţa ambelor părţi, ci numai în privinţa uneia dintre ele, adică a aceleia care nu a ştiut că se încheie o căsătorie fictivă. După cum se ştie, buna-credinţă la căsătoria putativă se apreciază în momentul încheierii acesteia, în înţelesul că se ignoră cauza de nulitate a căsătoriei încheiate. Poate din de bună-credinţă chiar soţul care nu a respectat cerinţa legală pentru încheierea căsătoriei.

Buna-credinţă se menţine chiar dacă, ulterior încheierii căsătoriei putative, soţul sau soţii află de cauza de nulitate a acelei căsătorii. În cazul căsătoriei fictive interesează şi situaţia de după încheierea căsătoriei, în sensul că între părţi nu trebuie să existe raporturi conjugale. Dacă aceste raporturi există, atunci nulitatea căsătoriei fictive se acoperă. Prin urmare, căsătoria fictivă poate fi putativă numai pentru una dintre părţi.              S-a arătat că există unele dificultăţi în ceea ce priveşte dovedirea caracterului fictiv al căsătoriei. Dar aceasta nu înlătură sancţionarea unei asemenea căsătorii cu nulitatea. După cum precizează Tribunalul Suprem, în speţa menţionată, în măsura în care situaţia invocată de reclamantă s-ar dovedi exactă, o astfel de căsătorie nu poate produce consecinţele frauduloase urmărite de pârât, ea neputând fi considerată decât nulă. Această dovadă se referă la toate condiţiile existenţei căsătoriei fictive. Dovada se poate face cu orice mijloc de probă, deoarece este vorba de împrejurări de fapt. Câtă vreme nu se face această dovadă, căsătoria este considerată validă.              Este distinctă problema de a şti când se poate considera că fictivitatea căsătoriei încheiate a dispărut, prin stabilirea de raporturi specifice căsătoriei între soţi. Aceasta este o împrejurare de fapt, care trebuie stabilită cu toată grija de către instanţă, pentru a nu se declara nulitatea căsătoriei în situaţii în care sunt îndeplinite condiţiile acesteia, eludându-se, astfel, dispoziţiile legale privind divorţul. În acest sens, Tribunalul suprem a atras atenţia de a se face cu multă grijă demarcaţia între cauzele de nulitate şi motivele ce justifică desfacerea căsătoriei prin divorţ.

              Din cele arătate, rezultă că o căsătorie este fictivă când a fost încheiată în vederea realizării unor efecte secundare căsătoriei sau pentru fraudarea legii, fără deosebi după cum acest scop s-a urmărit numai de către un soţ sau de către amândoi, şi numai dacă ulterior încheierii ei, nu s-au stabilit raporturi conjugale între cei ce au încheiat-o. În aceste condiţii restrictive, este greu de susţinut că prin admiterea căsătoriei fictive se creează posibilitatea eludării dispoziţiilor legale privind divorţul.              Nulitatea căsătoriei se va declara numai dacă, într-adevăr, căsătoria este fictivă. Pe de altă parte, din existenţa primelor două condiţii ale căsătoriei fictive rezultă că fictivitatea nu poate fi considerată o cauză de divorţ, deoarece aceasta presupune o căsătorie validă, care, apoi, nu mai poate continua, în condiţiile pe care legea le stabileşte. Cu alte cuvinte, cauzele de nulitate se deosebesc de cauzele de divorţ. Fictivitatea căsătoriei este o cauză de nulitate, şi nu una de divorţ. Nulitatea căsătoriei fictive este absolută. Datorită condiţiilor existenţei căsătoriei fictive, este foarte, dacă nu imposibil, ca în fapt, nulitatea acestei căsătorii să poată fi cerută şi obţinută de terţi sau procuror, dacă nulitatea acestei căsătorii nu este solicitată şi de cel puţin unul dintre soţi.              Admiterea căsătoriei fictive ca fiind un caz distinct de nulitate a căsătoriei este de natură să promoveze restabilirea legalităţii în situaţiile în care fraudarea legii a avut loc prin mijlocirea căsătoriei.

 Aspecte de practică judiciară

              S-a decis că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată în vederea sustragerii autorului violului de la răspunderea penală.

-         Căsătoria încheiată în scopul sustragerii soţului de la răspunderea penală pentru infracţiunea de viol trebuie considerată nulă, neputând produce efecte frauduloase urmărite, deşi o asemenea cauză de nulitate este prevăzută de art. 19 din Codului Familiei.

-         În cazul în care soţul nu a intenţionat să încheie o căsătorie reală, ci doar să scape de pedeapsa pentru infracţiunea de viol săvârşită asupra femeii care i-a devenit apoi soţie, o atare situaţie echivalează cu absenţa unui consimţământ producător de efecte, în sensul de a încheia căsătoria, care deci, având un caracter fictiv este sancţionată cu nulitatea absolută.

Cu toate acestea, dacă, după încheierea ei, soţii duc o viaţă conjugală normală şi întemeiază o familie reală solidă, cauzele existente la data încheierii sale şi pe care s-a întemeiat nuliatea virtuală au dispărut, căsătoria trebuie menţinută.              Ţinând seama că legiuitorul urmăreşte să asigure stabilitatea căsătoriei şi că nulitatea căsătoriei simulate nu este prevăzută în mod expres, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să aprecieze dacă cei ce au încheiat o căsătorie simulată au înţeles totuşi să confirme, prin stabilitatea unor relaţii conjugale fireşti, înlăturând astfel elementul de fraudă care a făcut-o iniţial să fie nulă.              De aceea, în cazul unei căsătorii încheiate de soţ cu victima unui viol, în scopul de a înlătura sancţiunea penală, determinantă este comportarea ulterioară a soţilor, în sensul că au creat raporturi normale ce iau naştere dintr-o căsătorie reală.              În prezentarea şi comentariul la această speţă s-a arătat că „Procuratura municipiului Bucureşti a cerut să se constate nulitatea căsătoriei dintre părţi, fiind fictivă, deoarece au încheiat-o ca urmare a unei infracţiuni de viol şi în scopul urmărit de soţ de a se sustrage pedepsei aplicabile, ceea ce rezultă din împrejurările că numai după trecea câtorva zile de căsătorie, soţia a fost alungată din domiciliul conjugal. Tribunalul municipiului Bucureşti a admis acţiune soţul a înaintat recurs, susţinând că a avut intenţia de a întemeia o familie şi că ”părăsirea domiciliului conjugal de către soţie este consecinţa unor cauze apărute ulterior de căsătorie, ceea ce nu este de natură să justifice

concluzia fictivităţii.” Recursul a fost admis, cauza fiind trimisă instanţei de fond spre rejudecare.              În motivarea acestei soluţii s-a pornit de la principiul potrivit căruia este nulă căsătoria la încheierea căreia soţii au urmărit să realizeze un alt scop decât acela de a crea raporturi conjugale fireşti, dar s-a ţinut seama că nulitatea constituie o sancţiune îndreptată împotriva actului juridic în sine, ci ca o măsură care tinde ca anumite efecte ale acestui act să nu se producă şi anume acelea care contrazic scopul dispoziţiei legale nesocotite.              În măsura în care pronunţarea nulităţii nu ar fi necesară pentru ca să elimine asemenea efecte, în sensul că, totuşi, soţul vinovat şi care a urmărit să înlăture sancţiunea penală pentru divorţ a înţeles să creeze raporturi normale ce iau naştere dintr-o căsătorie reală, cauza de nulitate care exista la încheierea ei a dispărut. De aceea, în cazul unei căsătorii încheiate în atare condiţii, determinantă este comportarea ulterioară a soţilor, motiv pentru care instanţa supremă, casând hotărârea atacată cu recurs, a îndrumat ca în cadrul rejudecării să se stabilească în mod neîndoielnic, prin completarea probaţiunii, adevăratele cauze care au determinat plecarea soţiei, pentru ca în raport cu constatările făcute să se poată conchide dacă s-a urmărit sau nu încheierea unei căsătorii fictive, aşa cum a reţinut instanţa de fiind, fără o verificare prealabilă temeinică a împrejurărilor de fapt invocate în apărare.