1

Familia în criză

Definiţiile căsătoriei sunt numeroase. Pentru exemplificare am selectat câteva dintre ele.

Căsătoria (cf. DEX) "reprezintă uniunea legală, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii. Trai comun între soţi, viaţa conjugală".

Căsătoria (după av. Ioan Chelaru, Dialoguri în agora) "este o alianţă liber consimţită între două persoane de sex diferit, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, în principiu pe viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii. Familia este o valoare fundamentală a oricărei societăţi".

O dată cu celebrarea căsătoriei noul cuplu intră astfel în societate: are un statut social, un rol bine definit, o existenţă legală şi oficială. Fiecare dintre soţi are un rol bine determinat şi cuplul este introdus în comunitatea civilă. Cei doi formează acum o familie cu contururi sociale precise, care este protejată de lege şi astfel nu este abandonată în ea însăşi.

Familia (cf. DEX ) este "forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora".

Cf. Codului de Drept Canonic " căsătoria este definită ca fiind legământul matrimonial prin care un bărbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, rânduit prin caracterul său natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor, şi care a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezaţi, la demnitatea de sacrament".

Carta Drepturilor Familiei precizează că:

- familia este fondată pe căsătorie, unire intimă de viaţă în complementaritatea dintre un bărbat şi o femeie, care se constituie ca o legătură indisolubilă a căsătoriei în mod liber încheiată şi exprimată public, şi este deschisă la transmiterea vieţii;

- familia, societatea naturală, este anterioară statului şi oricărei altei comunităţi şi posedă drepturi proprii, care sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate);

- familia este locul în care diverse generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a creşte în cunoaşterea umană şi pentru a armoniza drepturile individului cu alte cereri ale vieţii sociale;

- familia şi societatea, care sunt reciproc legate prin legături vitale şi organice, au o funcţie complementară în apărarea şi progresul binelui umanităţii şi al fiecarei persoane.

2

"Familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială şi, ca atare este o instituţie fundamentală pentru viaţa oricărei societăţi. Comunitate de viaţă şi de iubire, realitate socială, temeinic înrădăcinată şi într-un mod cu totul deosebit o societate suverană, chiar dacă ea este condiţionată în diferite privinţe. Afirmarea suveranităţii instituţiei-familiei şi constatarea multiplelor sale condiţionări ne fac să vorbim despre drepturile familiei. Drepturile familiei sunt strâns legate de drepturile omului", spune Papa Ioan Paul al II lea (Scrisoare către familii, 17).

"Familia este locul în care oamenii prind rădăcini pentru ca apoi să poată creşte; în familie oamenii pot dărui viaţa mai departe; în ea descoperă copiii frumuseţea lumii; în ea trăiesc valorile umane şi sunt transmise generaţiilor viitoare, valori care sunt valabile pentru toată viaţa" ne prezintă prelatul Albert Holenstein în lucrarea "Căsătoria şi familia".

Statul şi Biserica sunt două instituţii separate şi distincte.

Amândouă sunt independente şi suverane. Atunci când se afirmă că statul este şi trebuie să fie laic, se înţelege că unul nu poate să legifereze în domeniul celuilalt. Biserica are jurisdicţie doar asupra celor botezaţi, în ceea ce priveşte binele lor spiritual. Statul are jurisdicţie asupra tuturor cetăţenilor, făcând abstracţie de convingerile lor etice şi religioase şi trebuie să emită legi care tutelează justiţia, ordinea şi drepturile tuturor.

În confruntarea cu căsătoria, Statul trebuie să promulge doar norme care reglează instituţia matrimonială civilă în naşterea, evoluţia şi în eventuala sa desfacere.

Statul preferă să nu aibă concepţia sa proprie despre natura şi conţinutul căsătoriei pentru că este Statul tuturor: trebuie să garanteze doar tutelarea drepturilor civile ale soţilor, oricare ar fi convingerile lor personale.

Soţii aşteaptă de la stat: recunoaşterea unirii lor, apărarea drepturilor lor, eventual declararea ruperii legăturii prin intermediul divorţului, dar nu pot cere ca acesta să alimenteze unirea şi creşterea lor. Soţii trebuie să fie uniţi şi să crească nu datorită legilor impuse din exterior, dar datorită angajamentului lor personal, alimentat de bunăvoinţă şi de rugăciune (după Don Novello Pederzini, Sposarsi e bello!, p. 76-77).

Codul Familiei dispune astfel (art. 1-6):

- În România statul ocroteşte căsătoria şi familia, el sprijină prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.

- Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.

- Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.

- În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.

3

- Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.

- Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

Legea nu se discută, astfel că am ataşat pe scurt condiţiile impuse de stat în încheierea, nulitatea, efectele şi desfacerea căsătoriei după Codul Familiei, 2006:

I. Încheierea căsătoriei (art. 3-18):

- numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţ;

- bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia vârsta de 16 ani; pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a implinit 15 ani. Încuviinţarea se poate da de primarul general al municipiului Bucureşti sau preşedintele Consiliului Judeţean în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.

- este oprit să se căsătoreasca bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită;

- este oprită căsătoria între rudele de linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al IV-lea grad inclusiv;

- este oprită căsătoria între: a) cel care adoptă sau ascendenţii lui deoparte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia de alta; b) între copii celui care adoptă deoparte şi cel adoptat sau copiii acestuia de alta; c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;

- în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa;

- este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale;

- căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acestor legi;

- căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în cuprinsul căruia se află domiciliul sau resedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

- cei care vor să se căsătorească, vor face personal declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria;

- în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie. O data cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.

4

- orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite. Opunerea la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.

- ofiţerul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite.

- ofiţerul de stare civilă consemnează refuzul într-un proces - verbal.

- căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă.

- cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, ofiţerul de stare civilă va putea încheia căsătoria şi în afara serviciului de stare civilă cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

- ofiţerul de stare civilă luând consimţământul viitorilor soţi, va intocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

- căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

II.Nulitatea căsătoriei (art. 19-24):

- este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la gradele de rudenie şi adopţie şi tutelă.

- căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

- căsătoria poate fi anulată la cererea soţului a cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică al celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă.

- anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat,

în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.

- în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, dupa aceasta hotărârea declarativa de moarte este anulată, căsătoria cea nouă este valabilă. Prima căsătorie este desfacută pe data încheierii noii căsătorii.

- soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne

5

definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie. În cazul prevăzut anterior cererea de întreţinere a soţului de bună credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, la fel ca şi aspectul în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.

III. Efectele căsătoriei (art. 25-36):

•1) Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor (art. 25-28)

- bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.

- soţii hotărăsc de comun acord în ceea ce priveşte căsătoria.

- la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei, sau numele lor reunite.

- soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea numelui declarat prin căsătorie, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.

2) Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 29-36)

- soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

- bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

- nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

- soţii răspund cu bunurile comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligaţiile ce au contractat împreună; obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei; repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

6

- bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi; cu toate acestea, după urmarirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale; în acest caz bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii - creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor însă numai după urmărirea bunurilor comune.

- soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.

- la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.

IV. Desfacerea căsătoriei (art. 37-44):

- căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre ei; căsătoria se poate desface prin divorţ.

- căsătoria este desfacută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

Prin procesul de divorţ se vor reglementa şi aspectele cu privire la: nume, la custodia copiilor minori, la contribuţia fiecărui părinte, la cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorilor.

- părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti; când copilul este încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului; părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

Codul Familiei defineşte:

Rudenia (art. 45) - legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (în linie dreaptă: ascendentă sau descendentă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (în linie colaterală).

Filiaţia - faţă de mamă - rezultă din faptul naşterii;

- faţă de tată - copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.

Excepţii: paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

7

Situaţia legală a copilului - copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor (art. 62, 1). Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite (art. 62, 2); la fel se va întâmpla şi cu copilul născut din afara căsătoriei, dacă tatăl îşi recunoaşte copilul.

Obligaţia de întreţinere (art. 86, 1) - există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege.

Ambii părinţi au drepturi şi datorii faţă de copiii lor minori fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori adoptaţi.

Concluzii

În prezent cu toţii putem observa criza familiilor din România cauzată de problemele cu caracter social. Imposibilitatea soţilor de a-şi asigura din salariu sau alte venituri un trai decent pentru familie duce în mod treptat la o evidentă alienare umană, iar dacă persoana respectivă aflată în dificultate nu are un caracter foarte puternic şi o educaţie creştină solidă, îşi caută o justificare sau un refugiu în: alcool, droguri, jocuri de noroc, legături extraconjugale, violenţe fizice şi verbale, imposibilitatea de a înţelege ce anume înseamnă o familie şi obligaţiile pe care soţii le au pentru familie etc.

Nu este de neglijat nici credinţa, care s-a diminuat treptat în viaţa soţilor şi care a favorizat parcă stingerea iubirii din relaţia de cuplu, motiv pentru care asistăm la creşterea numărului de divorţuri. Divorţul răneşte iubirea soţilor, iubire care a fost baza legământului solemn dat în faţa lui Dumnezeu sau a ofiţerului de stare civilă sau chiar în faţa comunităţii. Există întotdeauna în divorţ o lipsă de speranţă. Când speranţa într-un viitor comun se diminuează, soluţia cea mai uşoară este despărţirea şi aşa apare divorţul.

Este timpul ca toate instituţiile: statul, biserica, organizaţiile nonguvernamentale şi fiecare om în parte să înţeleagă că valorile morale care pot salva o familie sunt iubirea, respectul reciproc, dragostea între soţi şi faţă de copii.

Există riscul ca noi, românii să căutam soluţii extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoria de probă, relaţii între persoane de acelaşi sex, încercări de a diversifica legăturile dintre bărbat şi femeie sau ceea ce este şi mai trist, deşi unii privesc acest lucru ca pe un spectacol, încercările disperate ale Occidentului de a legifera sub forma eventuală a căsătoriei relaţiile între persoane de acelaşi sex.

A iubi familia tradiţională, cea "normală", înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile şi relele care o ameninţă spre a le putea învinge.

Este momentul crucial în care omul, fiinţă reponsabilă trebuie să facă dovada iubirii de familie redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, poate mai mult ca niciodată

8

astăzi când soţii, bărbat şi femeie, sunt încercaţi de atâtea lipsuri şi îngrijoraţi de greutăţile sporite ale vieţii.

Monogamia este singura cale a comuniunii dintre un bărbat şi o femeie, iar libertatea pe care ne place să o avem presupune acea forţă lucidă care ne determină să facem ceea ce se cuvine şi ne impiedică să dăm frâu liber pornirilor primare şi patimilor noastre. Doar prin iubire poţi fi tu şi poţi fi celălalt. Nemărginit de altul eşti iubind şi primind iubirea în imensitatea devastatoare a aceleiaşi clipe. Un doi topit până la unul acolo unde se ţes contrariile, în vârtejul frânturii de clipă, în acelaşi moment în care se întâmplă unirea lor. Iubirea ştie a sfinţi patima simţurilor şi ştie a parcurge câmpiile pe potecile care sfidează profund efemerul. Iubirea conţine întregul mecanism al creaţiei şi secretul inteligenţei organicului care-şi extrage energia din anorganic. Prin iubire sufletul repetă istoria vieţii, istoria creaţiei şi istoria tuturor distrugerilor care au creat apoi forme şi energii sublime. Iubirea trebuie să fie însăşi starea de viaţă, ea închizând în misterul ei energia vieţii. Între cei doi este mai înainte iubire şi la sfrşit, iubire. Cât vor fi doi, iubirea va avea destinul omului. Va fi moarte şi viaţă, un conţinut etern al fiinţei vii şi o aşteptare eternă. Nebunia iubirii este uitarea, este iertarea şi vulnerabilitatea, este trăirea spiralei reprezentată în tot ce-i viu, căci iubirea este suflul şi sufletul viului.

Domnul să vegheze "căsătoria şi familia" ca indiferent de tranziţiile prin care trec, să fie şi să rămână mereu actuale, şi datorită lor omul să nu fie izolat în lume fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranţă în viitor.

Bibliografie:

Senatul a respins, miercuri, proiectul de lege initiat de deputatul democrat-liberal Silviu Prigoana ce prevedea legalizarea prostitutiei, anunta Agerpres. In cadrul dezbaterilor, au fost exprimate atat pareri pro, cat si pozitii contra legalizarii “celei mai vechi meserii din lume”, majoritatea senatorilor care au luat cuvantul exprimandu-se, insa, in favoarea unei discutii publice care sa porneasca de la rezultatele unor studii serioase privind acest fenomen, pentru a se vedea daca societatea romaneasca este pregatita pentru un asemenea act normativ. Propunerea legislativa a fost respinsa cu o larga majoritate, raportul de respingere intrunind 85 de voturi “pentru”, 5 abtineri si 6 voturi impotriva.

Reprezentantul Guvernului, prezent la sedinta, a declarat ca Executivul nu sustine propunerea legislativa si ca “legalizarea prostitutiei aduce atingere vietii sociale” si lezeaza valorile fundamentale ale familiei.

Senatorul UDMR Gyorgy Frunda, presedintele Comisiei pentru drepturile omului, a sustinut ca “proiectul de lege este inacceptabil“, insa a subliniat ca, pe viitor, acest fenomen trebuie reglementat si a adus o serie de argumente impotriva pozitiei exprimate de unii colegi, care au criticat dezincriminarea, in noul Cod penal, a prostitutiei. “Daca ne-am intreba ce avem mai multi in Romania senatori si deputati sau prostituate? Judecatori, procurori, politisti sau prostituate? Raspunsul este acelasi, tot statul pierde. Medici, profesori sau prostituate? Pentru fiecare din aceste categorii avem o lege, de ce nu am avea si o lege a prostitutiei?“, a argumentat Gyorgy Frunda.

9

“Nu putem accepta ca trebuie sa legalizam prostitutia doar pentru ca ea exista. Numarul de hoti poate sa para mai mare decat cel al doctorilor din Romania, dar asta nu inseamna ca ar trebui sa legalizam furtul“, i-a replicat presedintele Comisiei juridice, senatorul social-democrat Toni Grebla. Senatorul a mai precizat ca este de parere ca nu este oportuna acum reglementarea unei astfel de activitati, avand in vedere principiile si valorile fundamentale referitoare la demnitatea umana si ocrotirea familiei, valori garantate de constitutie. “Societatea romaneasca nu doreste, nu este pregatita si nici nu va accepta sub aspect moral legalizarea acestei practici. Nu exista niciun motiv sa credem ca legalizarea prostitutiei ar pune capat vreunui abuz. Niciodata raul nu poate fi legiferat. Argumentele cum ca legalizarea prostitutiei ar preveni raspandirea bolilor cu raspandire sexuale este fals ca statistica arata ca procesul si perioadele de incubare scapa controlului periodic, iar bordelurile raman mereu focare nesfarsite de infectie“, a spus Grebla.

Senatorul PSD, Dan Sova, membru in Comisia Juridica a luat cuvantul in plen si a atras atentia ca dezbaterea propunerii legislative nu trebuie facuta in baza opiniei Bisericii Ortodoxe romane care spune ca o astfel de lege “ar putea incuraja destrabalarea si desfraul“ si ca sunt necesare studii de impact privind statistica fenomenului, fiscalitatea, morala si sanatatea publica.“In absenta unui studiu de impact nu stiu ce crede populatia Romaniei si nici ce este bine. (…) Fenomenul prostitutiei este peste tot. Exista inclusiv in jurul Parlamentului. Este plin. In jurul Ministerului de Interne. Este plin. Este plin in ziare, in parcari, in baruri, in restaurante. Este plin peste tot in Romania de o activitatea necontrolata medical”, a mai declarat Sova.

Impotriva proiectului legislativ s-a pronuntat si colegul de partid al lui Silviu Prigoana, senatorul PDL Orest Onofrei care a declarat: “Exista si coruptia si consumul de droguri, crima si furtul, la fel cum initiatorul ne anunta ca exista prostitutia. Sa legalizezi una din ele ar fi o flotare logica“. “Initiatorul ne spune ca este cea mai veche profesie din lume. Eu am cautat-o in nomenclatorul de functii si nu am gasit-o. Nu e trecuta nici in profesiile liberale, cu atat mai mult in cele crestin-democrate. Daca initiatorul poate si ne-a dovedit ca poate sa faca bani din gunoaie, eu nu cred ca se pot face bani si din gunoaiele morale ale societatii romanesti“, a declarat Orest Onofrei.

Tot impotriva proiectului s-a declarat si senatorul PSD Titus Corlatean, dar a admis ca “fenomenul nu poate fi ignorat“. Corlatean a a tinut sa precizeze ca “subiectul este extrem de serios” si ca este necesar ca Guvernul sa initieze o dezbatere publica pe aceasta tema care sa aiba la baza analize, statistici, inclusiv solutii.

Georgica Severin, senator PSD: “Trebuie sa-i dau dreptate domnului Prigoana, desi nu sunt incatat de modul cum a realizat si promovat aceasta lege. Prostitutia este o relaitate, nu o putem ignora. Trebuie sa vedem si cum au reactionat si celelalte state din UE. Se vine mereu cu ideea ca Biserica nu este de acord, dar Constitutia Romaniei spune ca statul nostru este un stat laic, iar pozitiile Bisericii trebuie sa fie in limitele constitutionale. Trebuie sa actionam mereu neuitand ca romania este un stat laic“.

10

Iulian Urban, senator PDL, membru in Comisia juridica: “In momentul cand dezincriminezi o infractiune vii si dai un semnal. Semnalul este acela pe care il vedem in fiecare zi in orasele Romaniei. Vedem la un moment dat vedem masini de politie oprite langa aceste prostituate, auzim de munti de amenzi pe care nimeni nu le achita. Nu reusim sa facem nimic sa putem sa combatem acest fenomen. Duceti-va in piata Alba Iulia si luati blocurile de acolo la rand si vedeti ca fenomenul exista. Luati si anunturile la saloanele de masaj si veti vedea ca fenomenul exista. Sigur ca nu putem vota un proiect care este facut prost, ci trebuie respins. Insa daca nu vom veni cu niste masuri si politici clare, fenomenul se va amplifica. Solutia trebuie sa vina de la Guvern, de la Ministerul de Interne. Acolo sunt statisticile, cifrele, studiile, nu de la un parlamentar“.

Proiectul de lege prevede desfasurarea activitatilor cu caracter sexual in conditiile unei autorizari prealabile, pentru persoane care au implinit 20 de ani si sunt apte din punct de vedere medical. Acesta mai prevede ca autorizatia ar urma sa fie emisa de primarii localitatilor, pe baza unui aviz emis de o structura specializata a MAI. Senatul este prima camera legislativa sesizata in legatura cu acest act normativ.

„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut bărbat şi femeie” (Gen 1,27).

După cum ne spune şi Cartea Genezei, omul a fost creat bărbat şi femeie. Încă de la creaţie, Dumnezeu a pus bazele familiei umane drept comuniune de persoane, având fiecare facultăţi şi calităţi complementare. De aceea, viaţa nu i-a fost dăruită omului numai pentru sine, ci ca să o comunice şi altora. Astfel, în planul Creatorului, familia îşi descoperă nu numai identitatea sa, adică ceea ce este, dar îşi descoperă şi misiunea, aceea de a fi o comunitate de persoane generatoare de viaţă. Pentru că actul conjugal prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia, cu toate actele proprii şi exclusive soţilor, nu este numai un dar pur bio-logic, însă este un dar ce constituie însuşi nucleul persoanei umane.

Locul unic care face posibilă o astfel de dăruire este căsătoria sau contractul de dragoste conjugală, în care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu şi care numai în această lumină îşi află adevărata sa identitate (Familiaris consortio, 11).

Am citit şi în textul evanghelic: „De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama şi se va uni cu soţia lui şi vor fi amîndoi un singur trup” (Mt 19,5). Numai familia întemeiată prin căsătorie realizează pe deplin planul lui Dumnezeu care nu vrea să se despartă de omul pe care l-a creat şi pe care l-a ales să-i fie colaborator.

Prin anii =70-=80 şi-a făcut apariţia un flagel ce a zguduit puternic lumea, mă refer la sindromul imunodeficienţei umane: SIDA. Această cruntă plagă atacă sistemul imunitar din organism şi acesta, astfel slăbit, nu mai are puterea necesară de a crea anticorpii necesari în lupta împotriva altor boli. Mulţi oameni de ştiinţă şi medici şi-au unit eforturile şi lucrează fără încetare pentru a salva viaţa omului.

11

Aşa precum acest flagel necruţător ameninţă viaţa, la fel, şi familia este atacată de diferite celule canceroase care încearcă să distrugă această comunitate privilegiată.

Demnitatea familiei nu se bucură pretutindeni de aceeaşi lumină, deoarece este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreaţiei (GS 47).

Şi se cunosc multe astfel de practici: avortul, creşterea continuă a mentalităţii de a recurge la contraceptive, la sterilizare sau la diferite forme de fecundare artificială, numărul tot mai mare al falimentelor conjugale încă din primii ani de căsătorie, al divorţurilor şi al situaţiilor matrimoniale nereglementate, dispreţul sau chiar refuzul dimensiunii instituţionale a căsătoriei, „privatizarea” sexualităţii şi reducerea ei la starea sa genitală. Lucrurile au mers atât de departe, încât s-a ajuns la a fi legalizată unirea dintre persoanele homosexuale şi prezentarea acestei uniri ca valoare fundamentală, şi chiar la a susţine cererea lor de a adopta copii.

Poate pentru prima dată în istorie asistăm la provocări care vor să smulgă din rădăcini valorile fundamentale ale căsătoriei şi ale familiei. Ani de zile s-a crezut că familia a ajuns la capătul drumului său secular, pentru că, dacă în trecut era ceva normal ca tinerii, la o anumită vârstă, să se căsătorească, iar divorţul era privit ca ceva anormal, ca ceva ieşit din comun, astăzi separările se multiplică, numărul divorţurilor creşte, apare o nouă categorie de persoane ce refuză să se căsătorească şi ia naştere aşa-numita „familie prelungită”, unde copiii se simt liniştiţi şi protejaţi şi, astfel, amână clipa pasului decisiv în viaţă.

Analizând aceste anomalii, ne dăm seama că multiple sunt cauzele acestora: mobilitatea vieţii, care în zilele noastre este tot mai evidentă; emanciparea femeii, fapt ce a dus la răsturnarea modelului de viaţă tradiţional şi care face tot mai dificil echilibrul matrimonial; criza zilnică a vieţii matrimoniale, care apare din lipsă de dialog, din neîncredere reciprocă, din obişnuinţă sau din oboseală; secularizarea sau raportarea omului la valori stabilite de raţiunea sa, şi mă gândesc aici la dezbaterea despre oportunitatea de a considera ca autentice căsătoriile încheiate de persoanele homosexuale.

Această constatare nu trebuie să ne sperie. În aceste situaţii, cu răbdare şi cu prudenţă, să încercăm să-i facem pe cei în cauză să înţeleagă aspectele spiritualităţii matrimoniale şi familiale şi să trăiască inspirându-se din valoarea misterului salvific al lui Cristos, care este izvor de sfinţire şi profundă lecţie de viaţă zilnică. Să nu abandonăm rugăciunea, care este izvorul luminii şi forţa ce alimentează speranţa creştină.

La un dineu se afla, printre musafiri, şi un ateu care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături: „De unde ştii că Dumnezeu îţi iartă păcatele sau îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?” Iar creştinul, calm, îl întrebă: „De unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?” Răspunsul a venit foarte prompt: „Păi, este dulce.” Atunci, creştinul a spus: „Deci, ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu îl vezi. Tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte

12

eliberat prin puterea Duhului Sfânt. Sfânta Liturghie, spovada şi rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu”.

Chiar dacă persoanele în cauză nu sunt admise la sfintele taine şi prin modul lor de viaţă s-au rupt de comuniunea cu Biserica, noi, prin exemplul vieţii noastre şi prin practicarea sfaturilor evanghelice, să-i facem să înţeleagă că viaţa pe care o duc ei acum nu este cea voită de Cristos. Să-i înconjurăm cu dragoste frăţească şi să le spunem că viitorul omenirii depinde de f

De mai bine de o sută de ani, lumea trece printr-o frământare care încă nu s-a potolit. Chipul ei se schimbă tot mai rapid şi transformările ce vin parcă ne lasă în urmă. Şi asta nu numai la alţii, dar şi la noi, de vreo zece ani şi mai bine. După ce atâta amar de vreme am voit să construim socialismul şi să formăm omul nou, cu rezultatul cunoscut de noi toţi, încercăm acum să edificăm o societate care să stea pe picioarele ei din toate punctele de vedere. Se vorbeşte de reformă economică, socială, politică, morală. Ce s-a întâmplat de fapt?

Pentru o bună parte dintre noi, reforma a însemnat şomaj, pierderea locului de muncă, oricum va fi fost acesta înainte de 1989. Dacă în primele luni ale anului 1990 se striga cu foc: „Nu ne vindem ţara!” atunci când investitorii străini încercau să pătrundă pe piaţa din România, după câţiva ani, ce n-am vândut străinilor am dat pe mâna altora pe doi lei! Cu rezultate vizibile, pe mesele multora dintre noi, de unde lipseşte poate o pâine, pe băncile copiilor noştri, de unde lipseşte poate câte o carte. Mai nou, o bună parte dintre credincioşii noştri merg să muncească în străinătate. Câţi ne dăm seama de implicaţiile pe care o astfel de situaţie le are atât asupra celor plecaţi, cât şi asupra celor rămaşi acasă? Există familii despărţite de câţiva ani buni, în care viaţa curge pe făgaşe diferite, unite doar de firul prea subţire al telefonului sau de o bucată de hârtie înnegrită de câteva rânduri. Căci banii care vin, necesari, cu siguranţă – altfel nu s-ar fi ajuns aici B, nu înlocuiesc prezenţa unui tată sau a unei mame dintr-un cămin; susţin, dar nu constituie educaţia unui copil.

Majoritatea celor prezenţi ne aducem aminte de cultul închinat partidului şi conducătorului „iubit” în perioada comunistă. Unii dintre noi au suferit în închisorile politice, alţii i-am văzut pe cei arestaţi în miez de noapte sau numai am auzit vorbindu-se despre ei. Ne întâlneam pe furiş la biserică. Ne era frică de vecini, de colegi, de prieteni. Surprize au fost, de tot felul. Lumea se căsătorea în faţa preotului pe furiş, îşi boteza copiii pe furiş, deşi statul-partid garanta prin constituţie libertatea de cult. Ni se părea că suntem puţini. Iar acum? Nu ne mai încap bisericile! Ne răcnim credinţa de pe acoperişuri, de prin pieţe şi, mai ales, de la televizor! Când te uiţi pe ecran, toată ţara parcă-i mănăstire! Nu există o manifestare oficială fără un sobor de preoţi care trebuie neapărat să binecuvânteze măreaţa ctitorie sau iniţiativă a vreunui potentat de carton care azi e, mâine nu e, dus de vântul schimbărilor. Avem mesaje de Paşti nu numai din partea Bisericii, ci şi din partea politicienilor, care mai de care mai teologhisiţi şi mai tămâiaţi. În fond, am descoperit că suntem creştini încă de pe vremea dacilor! Tot românul a fost botezat de sfântul Andrei, cel dintâi chemat dintre apostoli, chit că tot la televizor ni se spune că românul nu e mare teolog sau mistic precum alţii; el crede aşa cum respiră. Frumoasă mai trebuie să fie cre-dinţa care se confundă cu un reflex necondiţionat, interesant poporul care se făleşte cu ea! Dar noi? De câte ori n-am confundat, dacă nu credinţa, cel puţin

13

unele gesturi de credinţă cu nişte reflexe? De câte ori nu ne-am făcut cruce mecanic, în biserică sau în afara ei? Ori, înainte de a ne însemna cu semnul crucii, de câte ori am fost conştienţi că luăm din vasul de la intrare apă sfinţită şi că nu ne clătim degetele în vreo căldare? De câte ori nu ne-am rugat cu buzele, lăsând inima în altă parte, departe? Şi dacă noi n-am fost atenţi la aceste gesturi mărunte, oare cum i-am făcut atenţi la ele pe cei din casă?

Iar în ceea ce priveşte televizorul, ne mai aducem aminte de cele două ore pe zi cu voie de la Ceauşescu? Iar acum? Televizorul s-a transformat, din păcate, pentru multe familii, dintr-un obiect într-un membru cu drepturi depline, poate chiar cel mai important. În faţa lui se aşază părinţii când vin seara trudiţi de la muncă, cerându-i sfaturi, mângâiere, distracţie, orice care i-ar putea face să uite viaţa grea de zi cu zi. Copiii caută dincolo de ecran un prieten gata oricând de joacă. Şi aşa, din cămin, casa devine un simplu dormitor. Soţii nu mai discută între ei, nu mai au nimic de spus copiilor, cărora le dau de mâncare ca unor peşti din acvariu şi-i îmbracă la fel cum ai îmbrăca o păpuşă. În rest, cu toţii se uită la televizor! Ca un „adevărat” membru al familiei ce este, televizorului i se acordă credit. Nu auzim peste tot: „Cum să nu fie adevărat? Am văzut la televizor!” Televizorul a ajuns un element important din ecuaţia adevărului, şi nu numai. Astăzi, cultura generală a ajuns să fie formată nu cu cartea, ci cu telecomanda în mână. Vorba: „Cine n-are un bătrân, să-şi cumpere” a fost schimbată cu: „Cine n-are un televizor, să-şi cumpere”, şi puţine mai sunt casele fără televizoare, în schimb, bunicii noştri de multe ori zac prin aziluri. Ne dăm copiii în seama unui ecran cu imagini ca să ni-i crească, iar acest lucru poate avea consecinţe grave.

În acest sens, e pilduitoare situaţia prezentată de o schiţă a scriitorului american Paul Smith, care descrie viaţa societăţii moderne dintr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Acolo, familia Jones îşi trăieşte viaţa anostă, ritmată de programul zilnic de muncă pentru cei doi soţi şi de şcoală pentru băiatul lor de 13 ani. Şcoala era, de fapt, teleşcoală, cu profesori care predau de la distanţă la televizor. De o bună bucată de vreme nu mai era la modă să mai aibă copiii un contact direct cu profesorii. Totuşi, tatăl familiei, care beneficiase de vechiul sistem şi-şi mai aducea aminte de profesorii săi de odinioară, era nemulţumit de situaţie şi, profitând de o întâlnire întâmplătoare cu profesoara lui de literatură, o roagă să se ocupe de fiul său, lucru pe care ea îl acceptă. Însă apar conflictele ce culminează cu momentul când profesoara îi închide televizorul copilului ce se uita la un film, fapt pentru care acesta începe să o lovească şi să o rănească. Ce a provocat acest gest din partea ei? Faptul că Iliada lui Homer ajunsese război intergalactic!

Pare a fi o simplă poveste, dar să verificăm puţin cunoştinţele copiilor noştri. Ce filme văd? Ce cărţi citesc? Mai ştiu ei oare catehismul pe care l-au învăţat la Prima Împărtăşanie, şi nu numai? Dar noi, mai citim o carte ziditoare pentru suflet? Citim Evangheliile? Mai credem noi în cuvântul lui Dumnezeu care ne vorbeşte? Sau facem ca Sara, aşa cum am auzit în prima lectură, şi râdem? Unul din cei trei oaspeţi pe care Abraham i-a primit la stejarul Mambre îi spusese că va veni peste un an şi că atunci ea va avea un fiu. Iar Sara râde. Şi mai şi tăgăduieşte, penibil. Acestei situaţii îi răspunde, peste timp, sfântul Toma, când spune: „Este mai de dorit minimumul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte”. Sara era foarte sigură că e femeie bătrână, incapabilă să mai zămislească, atât

14

ea, cât şi bărbatul ei. Mărunt lucru să gândeşti astfel când ai Sfânta Treime oaspete la masă!

Şi noi? La sfânta Liturghie ne întâlnim, ca Sara, cu Dumnezeu Tatăl, căruia Fiul său unul-născut i se oferă ca jertfă bineplăcută în unire cu Duhul Sfânt. Ce gânduri avem în prezenţa Sfintei Treimi? Ne încredem în Cuvântul care ne vorbeşte şi ni se dăruieşte ca hrană? Îi oferim Tatălui pe altar jertfa vieţii noastre în Duhul? Să luăm aminte la cuvintele lui Isus din Evanghelia de azi: vom fi fraţi ai săi dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinim! Să facem acest lucru în familiile noastre, prin citirea în comun a Scripturii şi prin meditarea ei, cu mic, cu mare! Să urmăm cu toţii şcoala evangheliei şi vom primi tărie să înfruntăm „greutatea zilei şi arşiţa” (Mt 20,12) acestor vremuri. Să venim la sfânta Liturghie ca să primim hrana cuvântului şi a trupului Domnului şi vom fi o singură familie cu Isus pentru totdeauna, iar unirea cu el va fi garanţia unităţii familiilor noastre.

Familie, viaţă, muncă: Papa la primirea reprezentanţilor regiunii Lazio, primăriei şi provinciei Roma

(RV - 14 ianuarie 2011) Măsuri politice organice pentru familie şi garanţii pentru ca femeile să poată împăca familia şi serviciul: au fost solicitate de Papa în discursul rostit vineri dimineaţă prind în Vatican reprezentanţii instituţiilor Regiunii Lazio, Primăriei şi Provinciei Roma. Papa i-a primit pe Renata Polverini, preşedinte al consiliului regional Lazio, Giovanni Alemanno, primarul Romei şi Nicola Zingaretti, preşedintele provinciei Roma. Papa Benedict al XVI-lea a vorbit şi despre respectarea vieţii sub diferite puncte de vedere, despre criza economică şi în special despre lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Papa cere pentru familie „politice organice care să nu se mărginească la a propune soluţii la problemele contingente, dar să aibă ca scop consolidarea şi dezvoltarea sa şi să fie însoţite de o adecvată muncă educativă”. Familia este „leagănul originar al societăţii”, afirmă, în care copii deprind valori fundamentale:

• Este în familie că fiii învaţă valorile umane şi creştine care permit o convieţuire constructivă şi paşnică. Este în familie că se învaţă solidaritatea dintre generaţii, respectarea regulilor, iertarea şi primirea altuia. Este în propria casă că tinerii, experimentând afecţiunea părinţilor, descoperă ce este iubire şi învaţă să iubească.

Benedict al XVI-lea subliniază munca educativă pentru a cita câteva exemple de criză ale familie amplificate uneori de „grave fapte de violenţă care nu rareori din păcate se întâmplă”. Şi cu privire la valorile de deprins, Papa subliniază importanţa de a „învăţa trăirea iubirii în sensul dăruirii de sine, cu o viziune înaltă şi dăruitoare a sexualităţii”:

15

• Iubirea umană să nu fie redusă la obiect de consumat (…) să poată fi percepută şi trăită ca experienţă fundamentală ce dă sens şi finalitate existenţei.

Şi apoi viaţa: „Multe perechi de soţi ar dori să primească darul unor noi copii, dar sunt nevoiţi să aştepte”, explică Papa, care în mod direct afirmă:

• E necesar să fie susţinută în mod concret maternitatea, precum şi să li se garanteze femeilor care desfăşoară o profesie posibilitatea de a împăca familia şi munca. Prea de multe ori, de fapt, ele sunt puse în necesitatea de a alege între cele două”. „Dezvoltarea unor adecvate politici de ajutor, precum şi a unor structuri destinate copiilor, precum creşele, chiar cele gestionate de familii, poate ajuta la a face astfel ca fiul să nu fie văzut ca o problemă, dar ca un dar şi o mare bucurie.

O mare durere a tuturor elitelor este dată de lipsa unor reflexe ale societăţii româneşti pentru a fi capabilă să îşi definească selectivitatea şi modul de păstrare şi promovare a persoanelor cu abilităţi

Oscilăm între gândiri primitive şi valori fundamentale. Observăm de foarte multe ori că evenimentele din jurul nostru creează, cu preponderenţă, premize pentru victorii false. Octavian Paler spunea la un moment dat că el a început să gândească doar după 40 de ani. Vârstă de la care a căutat să nu-l mai surprindă nimic.

Există oameni relaxaţi şi personaje încordate permanent pentru atingerea unor obiective. Toate acestea, însă, fără a exista acoperişul unor fundamentări bazate spre tendinţe pozitive. Axioma administraţiei, care nu are nevoie de demonstraţii, presupune să vii în slujba cetăţeanului, adică a celor mulţi. Şi tot o axiomă este cea legată de rezultatele obţinute prin managementul unei organizaţii, şi anume, proiecte pe termen lung. Nu există eficienţă atunci când defineşti interese pentru un termen foarte scurt. Nu există construcţii solide care să crească peste noapte.

O mare durere a tuturor elitelor este dată de lipsa unor reflexe ale societăţii româneşti pentru a fi capabilă să îşi definească selectivitatea şi modul de păstrare şi promovare a persoanelor cu abilităţi.

Există o tendinţă de a se aplauda circul ieftin, de a se lua în considerare superficialitatea, ca şi cum totul ar fi o luptă de wrestling în care spectacolul, artificiile, imaginea şi circul acoperă non-valoarea.

În situaţia în care ne aflăm noi, ca români, de foarte multe ori, bătăliile câştigate în asemenea lupte par să dea tendinţa caracterizării celor care împing destinele României. Am fost amuzat, dar şi revoltat de faptul că valori fundamentale, cum ar fi familia, respectul celor din jur, fermitatea, profesionalismul câştigat în experienţe anterioare au devenit motive de aparentă slăbiciune, şi nu pietre de temelie pentru seriozitate.

Sunt lucruri care nu ne schimbă, însă. Şi cred cu tărie că diferenţa dintre vieţuitoare şi om este dată şi de faptul că noi suntem singura creaţie a lui Dumnezeu capabilă să gândească şi să schimbe.

16

Viaţa noastră nu începe şi se termină într-un loc anume definit, iar evadarea din zona spiritualităţii afectează latura fundamentală a omului. Fără aceste principii oamenii se distanţează mult faţă de ceea ce înseamnă sensuri creştineşti.

În context european, România va fi forţată să îşi selecteze valorile. Nu poţi face competiţie în Uniune fără persoane capabile să poarte un dialog constructiv pentru ţara lor. Acest lucru este, de fapt, marea provocare pentru noi toţi, în anii ce vor urma.

Pledoaria permanentă pe care o întreţin şi asupra căreia insist, cel puţin în cazul Iaşului, este pentru a şti să-i căutăm pe cei care sunt în stare să fie reprezentativi şi mai presus de proiecte pe termen scurt.

Intelectualii încă joacă un fel de meci specific unei galerii, fără o prea mare presiune asupra societăţii în care să genereze reflexe în domeniile legate de educaţie, cultură, dar şi cultura elitelor.

Sensul schimbării, atât de necesară, nu are sunetul răguşit al unei trompete de carton.

Există o comunitate în Italia în care orice sursă de zgomot peste 70 de decibeli presupune sancţiuni administrative. Măsuri interesante, având în vedere că acea comunitate numără aproximativ 20.000 de persoane. Şi nu este singura formă prin care se încearcă oferirea unor condiţii fireşti oamenilor din acea comunitate veche de peste 800 de ani.

„Să rămâi la toate rece“ nu presupune să nu mai ai simţuri. Este necesară însă o efervescenţă poate nevăzută, dar care îţi permite să poţi spune că nu eşti inutil şi poţi rămâne selectiv prin propria structură.

Tatăl meu, care de mulţi ani nu se mai află printre noi, îmi spusese simplu: „Înainte de a deschide gura, ca o reacţie imediată, gândeşte! După ce ai gândit, opreşte-te şi mai aşteaptă o zi. A doua zi, atunci când eşti sigur pe tine, taci şi nu mai spune nimic, pentru că multe din lucrurile din jurul tău sunt efemere. Vei şti cu certitudine, mult mai târziu, atunci când va veni momentul, să îţi spui opiniile. Şi vei vedea că ai avut dreptate, chiar dacă ai aşteptat mai mult decât ţi-ai fi dorit“.

Primele semne ale crizei economice globale, resimţite şi în România la sfârşitul anului 2008, anunţau, în mod firesc, o avalanşă de costuri sociale traduse prin scăderea drastică a nivelului de trai. Semnele de atunci sunt astăzi realităţi sociale dure: degradarea calităţii vieţii, tensiuni sociale şi în sânul familiei. "Hristos, Cel ce a schimbat apa în vin, poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea", ne învaţă PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

17

Odată instalată, în 2009, criza a adus cu sine şi alte efecte negative colaterale: şomaj, sărăcie, insecuritatea locului de muncă, incapacitatea de a acoperi plăţile, scăderea sau, în cel mai fericit caz, stagnarea nivelului salariilor. Vârful crizei pare să fi fost atins în 2010, când situaţia economică a României a cunoscut un derapaj accentuat. Sectorul privat nu poate fi revigorat, în lipsa unor măsuri economice de stimulare a creşterii producţiei, iar în sectorul public toate salariile au fost diminuate cu 25%. Toate aceste măsuri dure vor fi resimţite brutal în ultima parte a acestui an, atât în preţurile bunurilor de consum, cât şi în cheltuielile de întreţinere. În plus, numărul şomerilor e în continuă creştere. Ultimele estimări oficiale arată că la sfârşitul acestui an rata şomajului va atinge 8,5%, un procent aproape istoric în ultimii 10 ani. "Anul 2010 certifică de o manieră dureroasă pentru români nevoia de eficientizare a cheltuielilor sociale şi publice per ansamblu şi de creştere a raţionalităţii distribuţiei resurselor publice disponibile. Într-un asemenea context, Guvernul român anunţă măsuri de austeritate fără precedent în istoria românească recentă: scăderea fondului de salarii bugetare cu 25%, scăderea pensiilor cu 15%, ca şi reducerea sau anularea majorităţii formelor de suport social. Este de aşteptat ca aceste măsuri să împingă brutal în sărăcie un segment larg al populaţiei", se arată într-un raport al Institutului Român de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) din cadrul Academiei Române.

Insecuritatea socială provoacă degradarea vieţii de familie

Actualul context economic provoacă, din nefericire, nu doar sărăcirea unor largi categorii sociale, ci şi efecte în planul familiei, ca structură fundamentală a societăţii. Insecuritatea socială, grija permanentă a zilei de mâine, intrarea în incapacitatea de plată duc la o degradare continuă a vieţii de familie. Printre consecinţele cele mai grave putem enumera: avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul, creşterea violenţei în familie şi a delincvenţei juvenile. Biserica ne învaţă, însă, că nu trebuie să ne pierdem speranţa în mai bine şi că trebuie să găsim în noi puterea de a merge mai departe. "Trebuie să-L rugăm pe Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu care aduce comuniune şi bucurie în familie şi în societate, nu ca drept al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist", arată Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul adresat credincioşilor ortodocşi români cu prilejul Duminicii Familiei.

18

Economia socială, o soluţie posibilă pentru depăşirea crizei

Potrivit analiştilor economici, promovarea modelului de economie socială ar putea constitui o soluţie de succes pentru depăşirea actualei crize economice. Conceptul de economie socială presupune creşterea oportunităţilor de ocupare pentru grupurile vulnerabile (persoane cu dizabilităţi, şomeri etc), care sunt excluse din activităţile de pe piaţa muncii, contribuindu-se astfel semnificativ la realizarea coeziunii sociale. Mai concret, printr-un efort comun, susţinut, prin înfiinţarea de mici întreprinderi, comunităţile îşi pot valorifica resursele umane şi materiale din zonă.

"Criza împinge la căutarea unor noi modele economice şi sociale. Una dintre orientările Uniunii Europene în acest sens este promovarea economiei sociale. Unele state membre au experienţă solidă în practica acestor forme de activitate. Principiile de funcţionare de tip economie socială includ: proces democratic de decizie, redistribuirea socială a profitului, antreprenoriatul responsabil social, precum şi asocierea liberă şi voluntară. Efecte economice şi sociale conduc spre promovarea unor reţele de solidaritate la nivel familial, comunitar şi regional, diminuarea dependenţei de ajutor social, dezvoltarea spiritului comunitar şi adoptarea, la nivel local, regional şi european a democraţiei civice de tip participativ", propune ca soluţie posibilă de creştere economică raportul ICCV.

"Criza familiei poate fi depăşită cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul"

"În primul rând, trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!" (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos, Cel ce a schimbat apa în vin, poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea", ne învaţă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul adresat credincioşilor ortodocşi români cu prilejul Duminicii Familiei.

" Este necesară intensificarea cooperării dintre Stat şi Biserică în toate domeniile care privesc activitatea socială, educaţională şi culturală referitoare la familie, deoarece matricea creştină a Europei nu poate fi smulsă din structura omului european, chiar dacă este ignorată de acesta."

Preafericitul Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

19

Familia contemporană în criză?

(studiu) Institutor: Magdalena Cozma, Şcoala Veja – Stăniţa, jud. Neamţ

În ciuda unor voci pesimiste care prevăd disoluţia familiei într-un viitor nu prea îndepărtat, consider că , atâta vreme cât relaţia părinte – copil se bazează pe nevoia de iubire, de dăruire şi de sacrificiu, rolul educativ al familiei nu va putea fi preluat integral de formele instituţionalizate.Important este ca familia să rămână în rosturile ei fireşti, să i se îmbogăţească valorile spirituale ce au însoţit-o de-a lungul existenţei sale,să nu fie lăsată să intre în criză.

Pentru ca o familie să-şi exercite rolul educativ trebuie să îndeplinească patru condiţii minimale: un anumit nivel intelectual, valori morale, autoritate şi cadru material de viaţă. Este calitatea de părinte o adevărată profesie care trebuie învăţată? Răspunsul este categoric afirmativ pentru că, şi una şi alta se asimilează în mod organizat, sistematic, se deprind şi se perfecţionează cu timpul, presupunând efort continuu de autoinstruire şi de autoperfecţionare, se exercită o vreme îndelungată şi implică o responsabilitate socială şi morală, ambele se bazează pe ştiinţă şi artă, presupun o anumită vocaţie şi, în orice caz, dragoste faţă de ,,obiectul” activităţii desfăşurate. Eficienţa ,,profesiei” de părinte se poate evalua pozitiv atunci când părinţii:

a) asigură copiilor, în familie, condiţiile necesare unei dezvoltări armonioase a personalităţii (climatul, existenţa materială, un regim adecvat de muncă şi învăţătură); b) reuşesc să-şi cunoască copilul în toate etapele dezvoltării sale şi sub toate aspectele; c) formulează cerinţe unitare faţă de copil; d) colaborează sistematic cu şcoala şi urmăresc permanent evoluţia copiilor (frecvenţa, punctualitatea, ţinuta, situaţia la învăţătură, comportamentul, îndeplinirea sarcinilor, organizazea şi folosirea timpului liber); e) determină copiii să-şi asume responsabilităţile în cadrul familiei, pe măsura puterilor lor.

Greşeli şi justificări frecvente manifestate în educaţia familială. Părinţii nu-şi rezervă timp pentru supravegherea, controlul şi

îndrumarea copilului, invocând (pentru a-şi linişti conştiinţa) oboseala,indispoziţia, greutăţile serviciului, naveta, stresul cotidian,etc.;

Minorului îi este aplicat uneori un tratament dur: părinţii reprimă violent orice fel de greşeală, ameninţă cu pedepse grele orice posibilă încălcare a unor reguli prestabilite; consideră bătaia ,,ruptă din rai”,aplicând-o cu uşurinţă oricând şi oriunde, chiar şi în public, desconsideră, jignesc, ironizează, folosesc termeni vulgari, afişează o falsă compasiune; folosesc procedee grave de constrângere(interdicţii majore); acţionează mereu ,,în forţă” fiind convinşi că aceasta este cea mai bună cale de a-şi demonstra autoritatea;

Îşi construiesc o falsă autoritate,bazată pe familiarisme, moralizare pedantă, cu expunere de idei ,,înalte”,impunere a propriului fel de a

20

fi: lăudăroşenie şi infatuare, corupere, severitate, complicitate în libertinaj, sobrietate;

Manifestă nervozitate crescută în alternanţă cu indiferenţă,blazare. Aplică, prin imitaţie, fără să existe suficiente elemente analoage,

scheme de educaţie folosite de alţii. Apeleză obsesiv la comparaţia cu alţi copii ,,reuşiţi”. În ciuda acestui comportament, susţin, chiar bravând, că îşi cunosc bine copilul.

Nu ţin seama de particularităţile individuale şi de vârstă ale copilului, îl tratează fie ca pe un matur, fie ca pe un copil veşnic neajutorat;

Consideră că pentru o bună educaţie sunt suficiente experienţa lor de viaţă, dragostea pentru copil şi bunul simţ;

Îl tutelează continuu, fie prin dirijare, supraveghere, control sever, muştruluială, cicăleală răutăcioasă şi alarmistă. Se prevalează cu uşurinţă de scuze şi motive. Amână intervenţia educativă sau nu au voinţă de a o duce la capăt. Deşi sunt animaţi de bune intenţii le lipseşte perseverenţa.

În situaţia în care părinţii nu au beneficiat de o bună instrucţie, se arată umili în faţa copilului performant. Nu conştientizează nevoia de educaţie multilaterală, marşând pe o anumită direcţie educativă. Mai mult, părintele minimalizează, bagatelizează sau chiar exclude alte dimensiuni educative din câmpul educaţional familial.

Aplică rigid, de-a lungul anilor, aceleaşi metode şi tehnici educative. Dramatizează sau exagerează, orice reacţie a copilului care nu e în consens cu aşteptările sale, fie lamentându-se, fie făcându-i ,,teorie” la nesfârşit, invocând propria copilărie ,,pilduitoare”.

Acţiunile educative ale părinţilor nu sunt convergente, iar între cei doi(mama şi tata) distribuirea unor responsabilităţi educative este rigidă.

Sfătuiesc copilul să nu înveţe prea mult, doar atât cât să treacă clasa.

Izolează copilul de influienţele exterioare. Se folosesc de orice mijloc, bun sau rău, pentru a obţine de la copil

ceea ce doresc. Mama este singura care se ocupă de educaţia copilului sau este

lăsată în seama bunicilor,deşi părinţii ar putea să îndeplinească ei înşişi această îndatorire.

Confesiunile sincere ale copilului sunt împărtăşite de către părinţi unor prieteni sau cunoştinţe.

Unul dintre soţi îşi ia ca aliat copilul împotriva partenerului de viaţă. Părinţii îşi ,,spală rufele murdare” în faţa copilului.

Cauze ale neîmplinirilor sau eşecurilor în educaţia copilului: familia

dezorganizată, monoparentală, inexistenţa sau insuficienţa unor condiţii de viaţă şi de pregătire şcolară, nivelul redus de instrucţie şi de cultură, intervenţia educativă din partea bunicilor, exemplul negativ al părinţilor, lipsa de experienţă a copilului tânăr şi lipsit de consiliere, aspiraţii eşuate şi refulate ale unui soţ sau a ambilor soţi, neputinţa de a controla diferenţele temperamentale dintre ei,etc.

21

Aceste greşeli, justificări şi cauze le-am întâlnit de-a lungul celor aproape 20 de ani de când lucrez la catedră. Ceea ce am relatat mai sus sunt constatări întâlnite la părinţii elevilor mei de la diferite promoţii. Pentru noi, cadrele didactice şi nu numai, ar trebui să fie un semnal de alarmă. Este greu să creşti un copil,dar şi mai greu e să-l educi. Realitatea de zi cu zi a familiei este diferită astăzi de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii şi copiii petrec mult mai puţin timp împreună şi aproape toţi adulţii se confruntă cu o permanentă dorinţă de a echilibra cererile vieţii de familie, cu cele ale slujbei. Într-o vreme în care părinţii se află sub presiuni fantastice, care-i fac mai puţin capabili să participe la viaţa copiilor lor, există o nevoie şi mai mare de a se implica, mai ales în educaţie. Copiii şi părinţii pot învăţa multe unii despre alţii doar printr-o simplă acţiune de comunicare.Adulţii ar trebui să le prezinte deschis acestora valorile lor. Discutând despre importanţa unora, precum onestitatea, încrederea de sine, responsabilitatea, părinţii îşi ajută copiii să decidă singuri şi să adopte cele mai bune soluţii.

Pentru a realiza o schimbare în şcoli, părinţii trebuie direct implicaţi în educaţia copiilor lor. Astfel că, pentru a susţine aceasta, e nevoie de sprijin din partea şcolilor şi comunităţilor. Pe învăţători, profesori şi părinţi îi uneşte dorinţa de a sprijini copiii în dezvoltarea lor. Este provocarea lor aceea de a crea un spirit de reciprocitate, astfel încât eforturile să aibă semnificaţie pentru toţi cei implicaţi. Legăturile dintre cele două instituţii (familie şi şcoală) pot deveni mai puternice. Când profesorii şi conducerea şcolii sunt dornici să-i atragă pe părinţi către procesul de învăţământ, atunci rezultatele se îmbunătăţesc. Prin astfel de eforturi precum şi altele asemănătoare, şcolile vor obţine un şi mai mare sprijin din partea părinţilor şi se va observa mai clar progresul copiilor.

RV – 18 aprilie 2008) Societatea americană a fost afectată în aceşti ani de o serioasă criză a familiei, la care s-a adăugat tragicul fenomen al pedofiliei, care a lovit şi Biserica Catolică. În legătură cu aceste teme, vă propunem comentariul profesorului Bronisław Misztal, director al Facultăţii de sociologie al „Catholic University of America” din Washington. • „Vorbind de fenomenul abuzurilor sexuale comise de un anumit grup de persoane, aş vrea să subliniez faptul că, din punct de vedere statistic, aceste deviaţii nu se prezintă – procentual vorbind – în număr major, printre preoţi şi persoane din cadrul Bisericii Catolice, în comparaţie cu restul populaţiei. Ba dimpotrivă, procentajul este mai mic. Însă, în această ţară se înregistrează un fenomen potrivit căruia se poate institui un proces bazat pe orice fel de acuză. În momentul în care se prezintă o posibilitate de câştig, de a extorca bani, creşte numărul acuzelor. Desigur, o parte este adevărată şi reprezintă o durere. Mă refer şi la persoanele laice şi la clericii de alte confesiuni. În aceste zile, la Washington, a fost condamnat un pastor baptist pentru pedofilie şi incest faţă de propriile fiice. Această întâmplare, relatată în pagina a 11-a dintr-un ziar local, a avut un ecou cu mult mai mic în comparaţie cu situaţiile referitoare la Biserica Catolică. Trebuie adăugat că acest fapt este şi efectul unei poziţii foarte puternice a Bisericii Catolice în Statele Unite. Potrivit evaluărilor celor mai prudente, în America sunt circa 60 de milioane de catolici practicanţi. Şi, dacă i-am adăuga şi pe imigranţii ilegali, probabil că numărul lor ar ajunge la aproximativ 80-84 de milioane. Aşadar, Biserica Catolică este – probabil – cea mai mare realitate eclezială din Statele Unite”. Ce anume cauzează actuala criză a familiei, în societatea americană?

22

• „Această criză este legată de două sau trei elemente, care rezultă din modificarea politicii sociale a statului, în special din schimbarea juridică şi economică de acum 20-30 de ani. Înainte de toate, a crescut activitatea profesională a femeilor, fenomen care a „extras” femeia din nucleul familial. Acest lucru a făcut ca femeia să iasă din casă dimineaţa, la fel ca bărbaţii. Filosoful Francis Fukuyama, în cartea „The great Disruption” („Marea Ruptură” – n.n.) face următoarea reflecţie: este adevărat că femeile au intrat pe piaţa muncii, dar suma totală a banilor câştigaţi de persoanele care lucrează este egală cu cea din perioada în care lucrau doar bărbaţii. Înainte, pentru a întreţine o familie, putea lucra doar bărbatul; azi, trebuie să lucreze în doi, iar fiii rămân singuri, fără ca cineva să se îngrijească de ei. Acest fenomen a generat o criză în educaţia familială şi a transmiterii valorilor tradiţionale, dar şi crize de autoritate a părinţilor. Apoi, dificultăţile cresc când părinţii divorţează. În familia divorţată, dispare autoritatea tatălui şi a mamei şi, în consecinţă, dispare şi autoritatea lui Dumnezeu. Toate acestea aruncă umbre asupra educaţiei copiilor şi adolescenţilor. Şcoala catolică intră în această lume şi asigură tinerilor contactul cu valorile Bibliei şi ale doctrinei sociale a Bisericii. Dar nu este suficient. Copii se întorc de la şcoală şi găsesc casa goală; poartă cheile legate de gât şi-şi deschid singuri uşa casei. Părinţii se întorc acasă seara, sunt obosiţi, se ceartă; se deschide televizorul şi nu se discută despre lucruri serioase. Această criză este foarte serioasă şi afectează nivelul de educaţie al tinerilor americani şi, în special, al şcolilor, care nu mai transmit valorile tradiţionale” Familia contemporană devine un obiect de cercetare destul de des abordat în contextul mai multor discipline. Tot mai mulţi cercetători confirmă prin date directe şi indirecte că familia contemporană se află în situaţie de criză profundă. Despre aceasta ne vorbeşte natalitatea scăzută; creşterea indicelui de avorturi, de natalitate extraconjugală, de divorţuri; prezenţa violenţei domestice, a formelor alternative de căsătorii şi familii (concubinaj, familii cu un singur părinte, cu traiul separat, familii de homosexuali etc.); precum şi „statisticile”1 alarmante cu privire la exodul populaţiei băştinaşe peste hotarele ţării. De regulă, majoritatea specialiştilor (mai ales nepsihologi) caută să explice aceste manifestări prin influenţa unor factori externi, cum ar fi cei economici, sociali, politici, ecologici etc. Respectiva abordare poate fi numită sociologică (în sensul larg al cuvîntului) şi adaptativă: familia, în acest context, este privită ca un dat în sine, care fiinţează într-o lume ce se schimbă continuu; criza familiei este rezultatul unor factori externi nefavorabili; depăşirea crizei este văzută în crearea unor condiţii optime pentru existenţa familiei. Dar paradoxal este faptul că asemenea crize sînt identificate, în special, în societăţile cu un nivel de dezvoltare socio-economică înalt. În aşa fel, optimizarea condiţiilor social-economice determină nu micşorarea problemelor din familie, ci, invers, sporirea lor, nu rezolvarea crizei familiei, ci acutizarea ei. O altă abordare, care pare să dea un răspuns diferit de cel prezentat mai sus, ar fi abordarea psihologică. În contextul acesteia, logica dezvoltării familiei nu corespunde cu logica dezvoltării societăţii. Societatea şi familia sînt simbiotice şi sinergice doar într-o anumită măsură, dar, luînd în consideraţie atît scopurile societăţii, cît şi cele ale familiei, am putea să le privim chiar ca antagoniste. Dacă rămînem în contextul acestei abordări şi acceptăm familia ca un sistem de relaţii inter- şi transpersonale, care are scopul şi logica sa de dezvoltare şi care, de cele mai multe ori, diferă de cele ale societăţii, ne întrebăm: în ce constă dezvoltarea familiei în general ori care este destinaţia, menirea ei?

23

Familia joacă rolul de mediator între individ şi societate, dar, din păcate, pînă nu demult, această funcţie era realizată unilateral, adică familia lua asupra sa sarcina de a asigura dezvoltarea societăţii prin intermediul adaptării culturale şi de rol a individului. Dar familia poate realiza şi misiunea de a fi mediator între individul ce se dezvoltă şi societate, adică de a-i oferi societăţii un dar – omul. Aşadar, familia poate realiza funcţia de mediator în două maniere posibile: centrat pe societate şi centrat pe personalitate. Familia tradiţională, de cele mai multe ori, se dezvoltă după modelul centrării pe societate, specificul ei constînd în selectivitatea socializării membrilor săi, adică familia transmite şi formează doar valorile promovate şi încurajate în mediul social din care face parte. Respectiva selectivitate orientează familia spre a accepta la membrii săi doar trăsăturile şi manifestările care corespund standardelor sociale preluate de aceasta. Familia centrată pe societate reprezintă un sistem închis de persoane (roluri), care interacţionează prin intermediul unor reguli prestabilite. Dezvoltarea familiei are loc atît în urma complexităţii interacţiunilor dintre membrii ei, cît şi în urma complexităţii executării rolurilor asumate. Selectivitatea este specifică şi pentru familia centrată pe personalitate, dar în direcţie opusă, adică familia manifestă o deosebită sensibilitate nu faţă de cerinţele societăţii, ci faţă de lumea internă, interesele şi cerinţele membrilor săi şi, în primul rînd, ale copiilor. În acest context, maturizarea este percepută nu ca socializare, ci ca individualizare, al cărei mecanism principal constă în exteriorizarea individului, actualizarea lui, exprimarea individualităţii în mediul social. Familia centrată pe pesonalitate îşi realizează menirea de mediator, aducînd în societate nu persoane, ci personalităţi autentice şi congruente. Familia contemporană devine un obiect de cercetare destul de des abordat în contextul mai multor discipline. Tot mai mulţi cercetători confirmă prin date directe şi indirecte că familia contemporană se află în situaţie de criză profundă. Despre aceasta ne vorbeşte natalitatea scăzută; creşterea indicelui de avorturi, de natalitate extraconjugală, de divorţuri; prezenţa violenţei domestice, a formelor alternative de căsătorii şi familii (concubinaj, familii cu un singur părinte, cu traiul separat, familii de homosexuali etc.); precum şi „statisticile”1 alarmante cu privire la exodul populaţiei băştinaşe peste hotarele ţării. De regulă, majoritatea specialiştilor (mai ales nepsihologi) caută să explice aceste manifestări prin influenţa unor factori externi, cum ar fi cei economici, sociali, politici, ecologici etc. Respectiva abordare poate fi numită sociologică (în sensul larg al cuvîntului) şi adaptativă: familia, în acest context, este privită ca un dat în sine, care fiinţează într-o lume ce se schimbă continuu; criza familiei este rezultatul unor factori externi nefavorabili; depăşirea crizei este văzută în crearea unor condiţii optime pentru existenţa familiei. Dar paradoxal este faptul că asemenea crize sînt identificate, în special, în societăţile cu un nivel de dezvoltare socio-economică înalt. În aşa fel, optimizarea condiţiilor social-economice determină nu micşorarea problemelor din familie, ci, invers, sporirea lor, nu rezolvarea crizei familiei, ci acutizarea ei. O altă abordare, care pare să dea un răspuns diferit de cel prezentat mai sus, ar fi abordarea psihologică. În contextul acesteia, logica dezvoltării familiei nu corespunde cu logica dezvoltării societăţii. Societatea şi familia sînt simbiotice şi sinergice doar într-o anumită măsură, dar, luînd în consideraţie atît scopurile societăţii, cît şi cele ale familiei, am putea să le privim chiar ca antagoniste. Dacă rămînem în contextul acestei abordări şi acceptăm familia ca un sistem de relaţii inter- şi transpersonale, care are scopul şi logica sa de dezvoltare şi care, de cele

24

mai multe ori, diferă de cele ale societăţii, ne întrebăm: în ce constă dezvoltarea familiei în general ori care este destinaţia, menirea ei? Familia joacă rolul de mediator între individ şi societate, dar, din păcate, pînă nu demult, această funcţie era realizată unilateral, adică familia lua asupra sa sarcina de a asigura dezvoltarea societăţii prin intermediul adaptării culturale şi de rol a individului. Dar familia poate realiza şi misiunea de a fi mediator între individul ce se dezvoltă şi societate, adică de a-i oferi societăţii un dar – omul. Aşadar, familia poate realiza funcţia de mediator în două maniere posibile: centrat pe societate şi centrat pe personalitate. Familia tradiţională, de cele mai multe ori, se dezvoltă după modelul centrării pe societate, specificul ei constînd în selectivitatea socializării membrilor săi, adică familia transmite şi formează doar valorile promovate şi încurajate în mediul social din care face parte. Respectiva selectivitate orientează familia spre a accepta la membrii săi doar trăsăturile şi manifestările care corespund standardelor sociale preluate de aceasta. Familia centrată pe societate reprezintă un sistem închis de persoane (roluri), care interacţionează prin intermediul unor reguli prestabilite. Dezvoltarea familiei are loc atît în urma complexităţii interacţiunilor dintre membrii ei, cît şi în urma complexităţii executării rolurilor asumate. Selectivitatea este specifică şi pentru familia centrată pe personalitate, dar în direcţie opusă, adică familia manifestă o deosebită sensibilitate nu faţă de cerinţele societăţii, ci faţă de lumea internă, interesele şi cerinţele membrilor săi şi, în primul rînd, ale copiilor. În acest context, maturizarea este percepută nu ca socializare, ci ca individualizare, al cărei mecanism principal constă în exteriorizarea individului, actualizarea lui, exprimarea individualităţii în mediul social. Familia centrată pe pesonalitate îşi realizează menirea de mediator, aducînd în societate nu persoane, ci personalităţi autentice şi congruente.