capitolul 2_curs eval intrepr

8/15/2019 Capitolul 2_curs Eval Intrepr

1/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

15

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2ANALIZA DIAGNOSTIC

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.2 sunt: Necesitatea şi rolul diagnosticului în evaluarea firmei; Diagnosticul juridic;

Diagnosticul operaţional;

Diagnosticul comercial;

Diagnosticul activităţii de cercetare-dezvoltare; Diagnosticul resurse umane, managementul firmei;

Diagnosticul financiar-contabil;

Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilor ; Concluziile diagnosticului general de evaluare;

Analiza potenţialului de dezvoltare a întreprinderii evaluate;

După studiul unităţii de învăţare nr. 2 vei fi capabil:

să defineşti analiza-diagnostic;

să argumentezi rolul şi necesitatea diagnosticului deevaluare;

să arăţi care sunt etapele fiecărui diagnostic din cadruldiagnosticului global şi să justifici importanţa acestora;

să cunoşti rolul diagnosticului financiar -contabil pentruevaluarea firmei şi indicatorii care se calculează în cadrulacestuia.

2.1. Necesitatea şi rolul diagnosticului în evaluarea firmei

Prin diagnosticarea unei firme, în vederea evaluării, se urmăreşte sinteticevidenţierea a doi parametrii cheie: rentabilitatea şi riscul. Cunoaşterea tuturor

laturilor activităţii acesteia, respectiv comerciala, juridica, tehnica, resurse umane,

financiara etc.; precum şi a punctelor forte şi punctelor slabe corespunzătoare

fiecăreia este de natura să permită evaluatorului fundamentarea judecaţii valorii

întreprinderii.

Diagnosticul furnizează informaţiile necesare aprecierii situatei trecute şi

prezente, care constituie o baza pentru estimarea elementelor şi variabilelor ‘cheie’

ce trebuie avute in vedere in cazul aplicării diferitelor metode de evaluare.

Realizarea diagnosticului unei firme in scopul evaluării presupune parcurgerea următoarelor etape:

stabilirea problemelor supuse analizei;

asigurarea informaţiilor şi analiza documentelor care stau la baza lor;

analiza şi prezentarea rezultatelor într-un raport.Misiunea şi obiectivele strategice reprezintă coloana vertebrală şi creierul

oricărei întreprinderi. Indicatorii de performanţă sunt necesari pentru a urmări

realizările strategiei şi obiectivelor strategice, aceştia reprezentând feedbackul


2/42


3/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

17

Dreptul comercial.

Se verifică contractele de vânzare - cumpărare, de închiriere, contractele de

locaţie de gestiune (o variantă a contractului de închiriere), cele de concesiune etc.

Dreptul fiscal.În acest domeniu juridic se verifică: înregistrarea întreprinderii la organele

abilitate ale administraţiei financiare; dacă s-au achitat obligaţiile legale datorate

(impozite, taxe, contribuţii etc.); situaţia plăţilor restante comparativ cu termenele

exigibile; ultimul control fiscal şi rezultatele sale. În practică se întâlnesc firme

care din proprie iniţiativă îşi calculează şi înregistrează contabil penalităţile pentru

neplata la termen a obligaţiilor fiscale. Pentru evaluator este foarte importantă

reţinerea acestor informaţii datorită influenţei directe asupra determinării valorii pe

bază de active (patrimoniale) a întreprinderii.

Dreptul muncii.

Se verifică şi analizează existenţa contractelor colective şi individuale de

muncă, regulamentului de ordine interioară, contractului de management. Dreptul mediului.

Se analizează dacă activitatea firmei evaluate se desfăşoară în cadrul impus

de legislaţia de mediu; din perspectiva restricţiilor privind efectele activităţii

asupra mediului, dacă au fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă sunt litigii cu

alte întreprinderi ori cu autorităţile.

Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activităţii

de evaluare, aceasta fiind o tendinţă determinată de "semnalelele" provenite de pe

piaţa vânzării-cumpărării întreprinderilor. Există situaţii în care nu s-a vândut

pachetul de acţiuni la o societate comercială deoarece potenţialul investitor nu aacceptat să preia şi pasivul ecologic, respectiv obligaţia de a face cheltuieli

semnificative de depoluare.

În practică se evaluează în mod curent activele şi pasivele ecologice,

rezultatul acestui demers influenţând direct valoarea afacerii (în cadrul metodelor

pe bază de active se includ corecţii asupra elementelor de activ/pasiv, iar în

aplicarea metodelor pe bază de venit, profitul sau cash-flowul se estimează prin

includerea fluxurilor implicate de activele/pasivele ecologice).

Litigiile.

Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii, aflate perolul instanţelor judecătoreşti sau a Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi

ce posibilităţi de rezolvare există.

În cazul existenţei unor litigii de muncă se verifică stadiul de rezolvare al

acestora. În toate cazurile acesta reprezintă un punct important ce are implicaţii

directe atât asupra valorii estimate în abordarea pe bază de active (realizânduse

corecţii atunci când nu s-au constituit provizioane).


4/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

18

După verificarea şi analiza domeniilor juridice prezentate mai sus, se

formulează concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte şi a

punctelor slabe ale cadrului juridic, acestea constituindu-se ca parte componentă a

raportului de evaluare.

2.3. Diagnosticul operaţional Diagnosticul operaţional presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici

de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării

producţiei şi a muncii, ce poate fi realizată de către evaluatori care au şi calitatea

de experţi tehnici. Astfel, în legătură cu mijloacele fixe utilizate, indiferent dacă

sunt sau nu proprietatea firmei evaluate, evaluatorii trebuie să se pronunţe cu

privire la:

starea de funcţionare a maşinilor şi utilajelor, gradul de uzură fizică;

performanţele acestora în raport cu cele care se produc în momentul dat pe

plan mondial (uzura morală);

posibilităţile de utilizare în viitor;

mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unităţii dar care nu mai pot fi

folosite datorită schimbărilor intervenite în structura producţiei;

încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind normelede funcţionare şi clasificare a mijloacelor fixe;

oportunitatea trecerii în conservare a unor mijloace fixe (dacă este cazul);

condiţiile în care s-a făcut aceasta şi perspectivele de punere în funcţiune; într -

o asemenea situaţie specialiştii trebuie să se pronunţe cum vor fi tratate aceste

mijloace fixe în procesul de evaluare.

În legătură cu clădirile, în raportul de evaluare se face o descriere aacestora evidenţiindu-se:

concordanţa situaţiei din teren cu planurile de construcţie,

modificările aduse, baza legală a acestor modificări, implicaţiile asupra funcţionalităţii şi siguranţei în exploatare;

starea tehnică şi deprecierea estimată a acestora;

schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire înviitor.

În ceea ce priveşte mijloacele de transport, în urma examinării structurii

parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian şi pe apă) sevor face referiri la:

gradul de folosire a parcului propriu;

modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;

starea tehnică, gradul de depreciere;

posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor

mijloacelor auto în standardele impuse pe plan naţional şi internaţional.


5/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

19

Referitor la terenuri se examinează:

concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente (construită, aferentă

reţelelor, aferentă căilor de acces, liberă) şi cele din certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului;

îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;

schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren, baza legală şi implicaţiile

asupra activităţii întreprinderii.

În cazul investiţiilor în curs de execuţie, evaluatorul trebuie să se

pronunţe asupra posibilităţilor de finalizare a influenţei lor asupra capacităţii de

producţie. Evaluatorul trebuie să facă referiri asupra posibilităţilor pe care le are

firma pentru a-şi asigura utilităţile necesare desfăşurării normale a activităţii şi a

gradului de dependenţă faţă de furnizorii de utilităţi (regii autonome, societăţi

comerciale etc.).

În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:

se prezintă succint principalele produse fabricate sau servicii realizate;

se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub

formă de schemă, schiţă;

aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul

respectiv;

organizarea generală a producţiei;

calitatea producţiei;

impactul asupra mediului;

alte aspecte referitoare la producţie sau serviciile pe care le prestează în funcţie

de obiectul de activitate.

Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii

indicatori:1. Gradul de folosire a capacităţii de producţie = Producţia obţinută ⁄capacitate de producţie x

100;

2. Ponderea ma şinilor şi utilajelor în total mijloace fixe = Maşini şi utilaje ∕ total mijloace fixe x100;

3. Gradul scriptic de uzura a mijloacelor fixe = Amortizarea cumulată ∕ Val.brută a mijloacelor fixe x 100;

4. Gradul de reânnoire a mijloacelor fixe = Valoarea mijl.fixe noi ∕ Val.brută a mijloacelor fixe x 100;

În sinteza diagnosticului tehnic, evaluatorul se va pronunţa asupra costuluide înlocuire a activelor imobilizate si a deprecierilor stabilite pentru estimarea

costului de înlocuire net. Aceste informaţii sunt folosite, în special, în cazul

aplicării metodelor de evaluare din abordarea pe bază de active (patrimoniale).


6/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

20

2.4. Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial vizează piaţa de desfacere a produselor

întrepr inderii şi piaţa ei de aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului

comercial constă în estimarea pieţei actuale şi potenţiale a întreprinderii şi a

locului ei pe piaţă. În cadrul diagnosticului comercial se recomandă a fi abordate

următoarele aspecte esenţiale: piaţa; produsele/serviciile; preţul; promovarea.

1. Analiza pieţei întreprinderii Această analiză reprezintă un aspect major în estimarea valorii unei firme;

din această perspectivă se propun a fi analizate următoarele aspecte: analiza

evoluţiei vânzărilor; studierea concurenţei; analiza clienţilor întreprinderii; analiza

furnizorilor întreprinderii (piaţa de aprovizionare).

Analiza evoluţiei vânzărilor . În activitatea de evaluare a unei firme intereseazăvânzările de bunuri, lucrări şi servicii care formează obiectul activităţii, ceea ce

este definit ca fiind cifra de afaceri. Cifra de afaceri, pe care o găsim în Contul

de profit şi pierdere, este evaluată în unităţi monetare curente. Pentru o corectăapreciere a performanţei comerciale a firmei în timp se impune corectarea

cifrei de afaceri cu indicele preţurilor domeniului de activitate sau în lipsa

acestuia cu indicele general al preţurilor (rata inflaţiei), pentru a se obţine cifra

de afaceri în preţuri (valori) comparabile.

Piaţa de desfacere a firmei, respectiv spaţiul în care oferta specifică a

societăţii comerciale se întâlneşte cu cererea, reprezintă un segment esenţial al

diagnosticului comercial, care nu poate fi complet dacă nu se analizează şi

competiţia, ca element fundamental al pieţei.

Analiza concurenţei trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: stabilirea principalilor concurenţi;

stabilirea cotei de piaţă (cpi) deţinută de întreprinderea evaluată;

ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa sectorului de activitate pe baza

cotei de piaţă deţinute pe orizontul de timp supus diagnosticării;

aprecierea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe baza cotei de piaţă relative.Dacă indicatorul este 100%, atunci firma deţine poziţia de lider pe piaţa

respectivă, iar în cazul în care valoarea cotei de piaţă relative se apropie de

zero, atunci întreprinderea deţine o poziţie nesemnificativă pe piaţă.

Cu privire la concurenţa externă pe piaţă se va preciza: firmele concurente (denumire, ţara de origine şi locul unde fabrică produsele);

modul de organizare şi durata serviciilor de garanţie şi postgaranţie;

raportul preţ-calitate la produsele concurenţei şi cele proprii;

modalităţile de distribuţie a produselor (reţea proprie, distribuitor unic, etc.);

puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de afaceri, productivitatea muncii, cota de piaţă etc. (în măsura în care se dispune de

informaţii necesare);


7/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

21

forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali.

Analiza clienţilor întreprinderii

Analiza vânzărilor din perspectiva clientelei urmăreşte în primul rand evoluţia

structurală a cifrei de afaceri pe clienţi. În formularea concluziilor este necesar să

se ţină seama de poziţia întreprinderii într -un lanţ al intercondiţionării fabricaţiei şi

consumului unui produs.

Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza clienţilor îl reprezintă

urmărirea duratei de imobilizare a creanţelor (Di).

Di = T Rd

Sd

,

în care:

T = perioada de analiză exprimată în număr de zile;

Σ Sd = suma soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;

Σ Rd = suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe (în practică se utilizează

adesea cifra de afaceri evaluate în preţuri inclusiv TVA). Durata medie de imobilizare a creanţelor poate fi şi în funcţie de structura

creanţelor (gi) şi a duratei de imobilizare pe categorii de creanţe (di) pe baza

relaţiei de calcul:

Di =100

gidi,

în care:

di = T Rdi

Sdi

gi = T Rdi

Rdi

Sursa de informaţii pentru calculul duratei medii de imobilizare a

creanţelor o reprezintă contabilitatea sintetică şi analitică (pe clienţi).

În ceea ce priveşte numitorul relaţiei, informaţia se regăseşte ca atare în

fişa sintetică a contului "Clienţi" şi în analiticele acestuia, numărătorul relaţiei,

respectiv soldul mediu, acesta trebuie determinat pe total întreprindere şi pe fiecare

client în parte, folosindu-se media cronologică:

Sdi =1

2...21

2

n

SdfnSd Sd

Sdin

în care:

Sdin = soldul iniţial, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar precedent;

Sdfn = soldul f inal, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar;

Sd1, Sd2 ...= soldurile la sfârşitul subdiviziunilor de timp luate în calcul în cursul

anului (lunar, trimestrial ) pe care le găsim în balanţele de verificare).


8/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

22

Prin compararea duratei de imobilizare pe clienţi cu termenul contractual

de decontare se poate realiza o grupare a clienţilor, separând pentru analiză

dinamică pe cei răi platnici.

În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze

în ce măsură firma are o piaţă de desfacere care să poată fi luată în considerare în

calculul previziunilor necesare aplicării metodelor bazate pe venituri.

Analiza furnizorilor întreprinderii (piaţa de aprovizionare)

Piaţa de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul

comercial pentru evaluare. Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:

gruparea acestora în furnizori de utilităţi şi furnizori de materii prime,materiale, semifabricate, etc.;

structurarea furnizorilor, în special a celor de materii prime şi materiale în

funcţie de cantitatea şi valoarea aprovizionărilor;

stabilirea criteriile de alegere a acestora (de exemplu după preţurile practicate,după cantităţile aprovizionate etc.);

analiza numărului de furnizori pentru un tip de resursă a provizionată şi a

calităţii aprovizionărilor;

aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi care sunt implicaţiile

gradului de dependenţă determinat;

analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate;

durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de

furnizori (Df) calculată pe baza relaţiilor:

Df = T Rc

Sc

în care:

Σ Sc = suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de furnizori; Σ Rc = suma rulajelor creditoare ale conturilor de furnizori;

sau:

Df =100

gidfi

în care:

dfi = T Rci

Sci

gfi = 100 x Rci

Rci

dfi = structura obligaţiilor faţă de furnizori stabilita pe baza rulajului creditor al

acestora;

gfi = durata de folosire a sursei atrase reprezentată de datoria faţă de furnizorul i.


9/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

23

Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor în

parte cu termenul contractual de onorare a obligaţiilor rezultă faţă de care furnizor

întreprinderea considerată nu şi-a respectat obligaţiile contractuale.

Totodată trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar avea întreruperea

relaţiilor contractuale de către acei furnizori cu firma evaluată.

2. Analiza produselor/serviciilor întreprinderii

Analiza produselor sau serviciilor întreprinderii oferă informaţii semnificative pentru judecarea valorii întreprinderii. Astfel se pot urmări analiza

structurală a vânzărilor, analiza repartizării vânzărilor pe ciclurile de viaţă a

produselor/serviciilor etc.

Analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţe de desfacere

Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator pe

produse sau grupe de produse omogene, ţinând seama în acelaşi timp de pieţele

unde se desfac acestea. Scopul acestui mod de analiză a cifrei de afaceri îl

reprezintă necesitatea furnizării de informaţii pentru fundamentarea proiecţiilor

(estimărilor) în perioada de previziune. Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor

O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei

de afaceri pe stadii ale ciclului de viaţă al produselor. Acesta prezintă importanţă

pentru evaluator deoarece îi dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie a

firmei faţă de punctul critic al rentabilităţii şi al asigurării surselor necesare

finanţării activităţii.

3. Analiza preţurilor Analiza preţurilor vizează evidenţierea aspectelor de risc legate atât de

dinamica preţurilor de vânzare ale firmei comparativ cu evoluţia economică generală şi cea a industriei, cât şi corelaţia între dinamica preţurilor de vânzare şi

cea a preţurilor de aprovizionare.

Astfel, se poate evidenţia puterea de negociere a firmei cu furnizorii,

respectiv clienţii întreprinderii, fiind un aspect important în estimarea riscului

afacerii.

Evaluatorul va urmări dinamica preţurilor de vânzare la principalele

produse/servicii, respectiv a preţurilor de aprovizionare la principalele intrări în

sistemul întreprindere.

4. PromovareaPromovarea produselor societăţii, vizează:

acţiunile publicitare organizate frecvent şi efectele lor (participări la târguri şi

expoziţii, campanii publicitare);

evoluţia costurilor cu reclama şi ponderea lor în cifra de afaceri;

imaginea întreprinderii şi a produselor/serviciilor sale pe piaţă.

Evaluatorul urmăreşte dinamica efortului de pr omovare în corelaţiei cu

efectele obţinute (dinamica vânzărilor sau a preţurilor de vânzare).


10/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

24

La finalul diagnosticului comercial, evaluatorul trebuie să facă referiri asupra

perspectivelor activităţii comerciale, atât în ceea ce priveşte posibilităţile de

aprovizionare cât şi de desfacere a produselor în scopul estimării cifrei de afaceri

pentru intervalul de prognoză.

Se recomandă prezentarea factorilor favorizanţi (puncte forte), previzibil a

acţiona asupra rezultatelor şi performanţelor firmei.

2.5. Diagnosticul activităţii de cerecetare şi dezvoltare În cadrul acestui diagnostic, trebuie prezentată organizarea acestei

activităţi, rezultatele obţinute, personalul de cercetare-dezvoltare, programele de

perspectivă, ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în cifra de afaceri.

Dacă întreprinderea a realizat produse noi, în ultimii ani, se vor prezenta

aceste produse şi ponderea lor în volumul total al producţiei, ca indicator de reuşită

a activităţii de cercetare-dezvoltare.

2.6. Diagnosticul resurselor umane şi al managementului firmei În cadrul acestui diagnostic se urmăreşte cunoaşterea resurselor umane din

punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor,

precum şi analiza echipei de conducere a întreprinderii.

1. Diagnosticul resurselor umane

În diagnosticarea resurselor umane ale unei firme în vederea evaluării se

impune folosirea unui sistem de indicatori privind, pe de o parte, dimensiunea,

structura şi comportamentul, iar pe de altă parte eficienţa potenţialului uman.

A. Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman

Dimensiunea potenţialului uman.

Pentru a caracteriza dimensiunea potenţialului uman se pot folosi următoriiindicatori:

numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă), se determină ca o mediearitmetică simplă a numărului zilnic al salariaţilor;

numărul mediu de personal (cu contract de muncă sau convenţie civilă) - se

stabileşte prin adăugarea la numărul mediu de salariaţi a numărului mediu de

colaboratori angajaţi pe bază de convenţie civilă);

numărul maxim de personal, stabilit în funcţie de volumul efectiv de activitateşi productivitatea muncii prevăzută.

Indicatorul număr mediu de personal este cel ce permite evidenţiereadimensiunii potenţialului uman care se corelează cu rezultatele obţinute de către

întreprindere.

Structura resur selor umane .

Principalele criterii de structurare utile în diagnosticarea resurselor umane

sunt:

după principalele categorii de salariaţi se pot avea în vedere următoarelecategorii: muncitori (direct productivi, indirect productivi, de deservire


11/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

25

generală); personal tehnic-ingineresc (ingineri, tehnicieni, maiştri); personal de

administrare şi conducere;

după vechimea în întreprindere, personalul se poate structura în următoarele

grupe: sub 1 an; într e 2 şi 5 ani; între 6 şi 10 ani; între 11 şi 15 ani; între 15-20

ani; peste 20 ani. Analiza structurii după vechime şi evoluţia sa în timp poate

furniza informaţii cu privire la strategia angajărilor efectuate de întreprindere,

dar şi a eforturilor sale pentru stabilizarea personalului.Structura după vechime trebuie să fie echilibrată, manifestânduse astfel o

politică adecvată de formare a personalului.

după vârstă, personalul se poate grupa astfel: până la 30 de ani; între 31 şi 40ani; între 41 şi 50 ani; peste 50 ani. Un dezechilibru accentuat în structura după

vârstă a personalului poate să dăuneze stării şi performanţelor capitalului uman

al întreprinderii.

după sex. Trebuie să se regăsească în fiecare întreprindere, ţinând cont de

structura sa socio- profesională, o repartiţie pe sexe sensibil egală cu cea care

apare la scară naţională pentru ansamblul populaţiei active; după nivelul de calificare. Se impune structurarea personalului pe nivele de

pregătire (superior, mediu, profesional) şi pe categor ii de personal. Un alt

aspect care trebuie analizat îl constituie perfecţionarea pregătirii profesionale,

pe forme de realizare (la locul de muncă, cursuri postliceale, postuniversitare

etc.).

Comportamentul personalul ui . Se utilizează în analiză următorii indicatori:

gradul de utilizare a timpului maxim disponibil:

Gu = disponibilmaximtimp

lucratefectivΤimp

indicatorii circulaţiei forţei de muncă:

- coeficientul intrărilor = Ns

I

- coeficientul plecărilor = s N

E

- coeficientul mişcării totale = Ns

E I

în care:I = numărul total al intrărilor de personal în cursul perioadei analizate; E = numărul total al ieşirilor de personal;

Ns = numărul mediu de personal;

indicatorii comportamentului individual:

Rata generală a absenteismului = 100zileînexprimatdisponibilmaximTimpul

abs.dezile Nr.total x


12/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

26

Se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele care le-au provocat

(boli, accidente de muncă, maternitate, evenimente familiale, concedii fără plată,

lipsuri nemotivate etc.);

indicatori de conflictualitate. În cazul în care conflictualitatea a luat o formă

colectivă, se impune urmărirea indicatorilor:

numărul de greve;

numărul de zile ale grevei (durata grevei înmulţită cu numărul de grevişti);

gradul de importanţă al grevei la nivel de întreprindere: ( Numar de grevisti ∕ Numar total de salariati);

gradul de intensitate al grevei:

( Numar de zile greva ∕ Numar de grevisti);

gradul de propagare al grevei:

( Numar total de zile greva ∕ Numar total de salariati).În situaţia formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:

numărul de litigii care au necesitat intervenţia inspecţiei de muncă;

numărul de litigii care au ajuns în faţa instanţei de judecată.

B. Diagnosticul eficienţei utilizării resurselor umane

Analiza eficienţei utilizării forţei de muncă a unei firme în vederea

evaluării se realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a

productivităţii muncii.

Pentru a urmări dinamica productivităţii muncii la nivelul întreprinderii,

precum şi pentru comparaţia cu alte firme din aceeaşi ramură de activitate se

folosesc indicatori valorici, construiţi ca raport efect/efort .

În calitate de efect, se pot avea în vedere: cifra de afaceri (CA), producţiaexerciţiului (Qe), veniturile din exploatare (Ve) sau valoarea adăugată (Qa), în

funcţie de specificul activităţii societăţii evaluate.

În calitate de efort, se pot folosi indicatorii: numărul mediu de personal

(N), timpul total de muncă exprimat în zile (Tz) sau timpul total de muncă

exprimat în ore (Th).

Astfel, în cazul determinării productivităţii muncii pe baza valorii adăugate

relaţiile de calcul sunt următoarele:

productivitatea medie anuală pe o persoană = N

Qa a W

productivitatea medie zilnică =Tz

QaWz

productivitatea medie orară = N

Qa Wh


13/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

27

Pentru o corectă apreciere a evoluţiei productivităţii muncii în dinamică se impune

operarea cu indicatori valorici de exprimare a efectului în preţuri sau valori

comparabile.

Aspecte relevante cu privire la eficienţa utilizării resurselor umane se pun în

evidenţă şi prin analiza productivităţii muncii pe principalele produse (cele care

deţin mai mult de 50% din totalul producţiei întreprinderii).

În acest caz se poate utiliza indicatorul productivitatea muncii exprimat catimp pe unitatea de produs, care poate fi folosit pentru comparaţii în dinamică la

nivelul întreprinderii, precum şi pentru comparaţii în spaţiu pe plan naţional şi

internaţional.

În final, evaluatorul va realiza o sinteză a principalelor puncte forte şi slabe în

legătură cu resursele umane ale firmei.

Pot fi considerate următoarele puncte forte: personalul este bine calificat,

structura pe vârste este echilibrată, personalul este capabil să se adapteze la

înnoire, productivitatea muncii este în creştere, absenţa grevelor, reducerea

litigiilor individuale de muncă, protecţia muncii este corespunzătoare (reflectată prin reducerea sau eliminarea accidentelor de muncă) etc.

Ca puncte slabe se pot exemplifica: utilizarea necorespunzătoare a timpului de

muncă în cadrul zilei, productivitatea muncii în scădere, personal

supradimensionat în activităţi de întreţinere, existenţa conflictelor de muncă etc.

2. Diagnosticul managementului firmei

În ceea ce priveşte conducerea întreprinderii evaluate în cadrul

diagnosticului, se prezintă aspectele următoare:

echipa de conducere (nume, prenume, funcţia, vârsta, experienţa în domeniu

etc.); baza legală în virtutea căreia îşi exercită prerogativele funcţiei (exemplu:

contractul de management; Hotărârea AGA etc.);

poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii firmei, salariaţi, bănci etc.;

se fac referiri şi aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar,

cu delegarea autorităţii, colegial, centralizat, descentralizat etc.);

gradul de realizare a criteriilor de performanţă stabil ite prin contractul demanagement, ce în mod uzual include indicatori precum:

rata rentabilităţii comerciale = 100 x

afaceridecifra

din vânz. brutPr.

profitabilitatea acţiunilor = dividende + prelevări din profit pentru autofinanţare ⁄ capital socialx 100

ponderea salariilor în costuri = 100x prod.dedirectecosturi

directeSalarii


14/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

28

Valorile anuale ale criteriilor de performanţă şi coeficienţii de ponderare a

acestora, pentru a stabili un scor care arată în mod sintetic gradul de îndeplinire a

criteriilor stabilite de către acţionari.

În finalul acestui diagnostic evaluatorul formulează punctele forte şi punctele

slabe ale managementului firmei.

Ca puncte forte se pot exemplifica: echipa de conducere tânără, dinamică,

realizarea/depăşirea criteriilor de performanţă negociate cu acţionarii,îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţă, colaborarea bună cu sindicatele etc.

Ca puncte slabe se pot avea în vedere: nerealizarea anumitor criterii de

performanţă, slăbirea poziţiei firmei în cadrul mediului ei concurenţial, tensiuni în

relaţiile cu sindicatele marcate prin creşterea numărului zilelor de grevă, lipsa de

preocupare pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii tehnice a personalului etc.

2.7. Diagnosticul financiar-contabil

Diagnosticul financiar stabileşte starea de sănătate economico-financiară

a societăţii analizate şi stabileşte posibilităţile de redresare în viitor.Diagnosticul presupune o capacitate de discernământ, recuperarea

simptomelor, a disfuncţionalităţilor activităţii unei întreprinderi, elaborarea unor

programe de acţiune care să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor, se

reflectă “punctele critice”din cadrul firmei şi se avizează centrele de decizie pentru

a lua măsuri de reglare.1

Locul diagnosticului financiar în demersul general al analizei este prezentat

în figura nr. 1:

1 Niculescu M., Diagnostic global-strategic, vol I, Diagnostic economic, Editura Economică,Bucureşti, 2003, p. 31,32


15/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

29

Figura nr. 1 Locul diagnosticului financiar în demersul general

al analizei

Obiectivele generale ale diagnosticului financiar sunt:2

evaluarea multicriterială a stării de sănătate a întreprinderii cu depistar ea

cauzelor care au generat starea de criză;

evaluarea gradului de viabilitate al întreprinderii şi orientarea măsurilor

viitoare către strategii şi tactici realiste şi raţionale.

2 Brezeanu P., colectiv, Diagnosticul financiar-instrumente de analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 362

Întreprinderea emite anumite semnale, prezintăsimptome

Dificultăţi cronice de trezorerie, o deteriorare permanentă arezultatelor

Investigaţii Studiu de solvabilitate, studiu de rentabilitate

Diagnostic Aprecierea situaţiei reale. Identificarea cauzelor care au condusla dificultăţi

DeciziePronostic terapeutic. Aprecierea perspectivelor de evoluţie


16/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

30

Figura nr. 2 Obiectivele diagnosticului financiar

Obiectivele

diagnosticuluifinanciar

Pentru acţionări şiconducători de întreprinderi

Pentru creanţieri(bănci, furnizori)

- Rentabilitatea financiară; - Rentabilitatea economică;

- Rentabilitatea comercială; - Riscul financiar;- Riscul de faliment;- Gradul de autonomie;- Flexibilitatea constituirii şi

utilizării resurselor; - Posibilităţile de control

- Riscul de faliment;- Starea de solvabilitate;- Lichidarea financiară; - Datorii exigibile, capacitatea de

rambursare;- Echilibrul între nevoi şi resurse.


17/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

31

Diagnosticul financiar are ca obiectiv de a răspunde la patru întrebări

esenţiale ale conducătorului întreprinderii:

Aprecierea solvabilităţii, solvabilitatea unei întreprinderi fiind definită ca

aptitudine de a asigura reglementarea datoriilor sale atunci când acestea ajung

la scadenţă.

Măsurarea performanţelor întreprinderii, astfel pentru a aprecia performanţelerealizate de o întreprindere, trebuie comparate mijlocele puse în operă cu

rezultatele obţinute, acestea din urmă fiind măsurate prin indicatorii

rezultatelor.

Creşterea, întreprinderea trebuind să măsoare creşterea activităţii sale pe

perioada de observaţie reţinută.

Riscuri, ultimul obiectiv urmărit prin analiza financiară fiind apreciereariscurilor la care se expune întreprinderea, fiind vorba, în mod esenţial, de

riscul de faliment ca urmare a unei încetări a plăţilor.

Pornind de la aceste obiective, conducătorul de întreprindere trebuie să poată face sinteza pentru a evidenţia punctele forte şi abundenţa de lichidităţi a

întreprinderii, calitatea relaţiilor cu băncile) şi punctele slabe (fragilitatea

echilibrelor financiare, o insuficienţă de fonduri proprii în raport cu îndatorarea).

Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite funcţie de scopul urmărit şi

subiectul evaluat.

Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau

extern), obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate, în principal, spre

evidenţierea rentabilităţii şi a riscului.

Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizori, etc.)susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment sau de insolvabilitate, pot recurge

la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele simptome ale

disfuncţionalităţilor şi riscurilor care afectează activitatea firmei.

Studiul performanţelor şi analiza echilibrelor constituie teme ale

diagnosticului financiar, acesta are în vedere şi punerea în evidenţă a altor

caracteristici financiare importante. Dintre aceste caracteristici, autonomia (sau

independenţa) financiară, flexibilitatea financiară şi ansamblul trăsăturilor

strategico-financiare sunt avute în vedere de analiza financiară a firmei în cauză.

Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru conducătoriiîntreprinderii. În termeni financiari, autonomia se a preciază mai întâi, prin studiul

capitalului, structura sa şi relaţiile de control asupra întreprinderii pe care le poate

exprima.

Flexibilitatea firmei exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările

neprevăzute în mediul său şi în cadrul activităţii sale şi este urmărită în toate

domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).

Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de:


18/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

32

capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea rapidă

de lichidităţi;

capacitatea de finanţare a întreprinderii;

posibilităţile pe care le are întreprinderea de a diviza nevoile de finanţare în

realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în

activitatea sa curentă.

Diagnosticul financiar, rezultat al unui proces de evaluare a potenţialului

financiar al unei întreprinderi, exprimă starea sa de sănătate economico-financiară.

El este practicat de agenţi foarte diverşi, cum ar fi: conducători de întreprinderi,

acţionari, deţinători de portofolii, creanţieri, întreprinderi concurente, experţi-

contabili etc., şi are obiective variate. Diversitatea naturii şi a obiectivelor

diagnosticului financiar a condus la concepţii, procedee şi instrumente diferite de

evaluare.3

Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii,

care presupune parcurgerea unor etape si utilizarea unor metode şi procedee pentru

realizarea obiectului ei. Diagnosticul financiar cuprinde:4 Un studiu static al bilanţului;

Un studiu dinamic în vederea stabilirii unor mişcări financiare;

Un studiu al contului de profit şi pierdere, în vederea studierii performanţelordegajate de întreprinderi. Bilanţul exprimă starea patrimonială din momentul

închiderii exerciţiului, în timp ce contul de rezultate arată cum s-a ajuns la

această stare, prezentând fluxurile de venituri şi cheltuieli ce au avut loc în

cursul exerciţiului.

Analiza bilanţului este completată cu analiza informaţiilor conţinute de

contul de profit şi pierdere. Analiza financiară, ca metodă specifică de investigare,contribuie la evaluarea potenţialului financiar al firmei şi fundamentarea deciziilor .

Concluziile desprinse în urma analizei contului de rezultate, corelate cu cele

obţinute din interpretarea altor date disponibile, permit luarea unor decizii

fundamentale, în măsură să potenţeze dezvoltarea viitoare a întreprinderii şi

îmbunătăţirea performanţelor sale.

Situaţia financiară a întreprinderii la un moment dat este dată de

confirmarea unei strategii trecute a cărei cunoaştere şi apreciere corespunzătoare

este necesară pentru previzionarea şanselor viitoare ale afacerii .

Conducătorul unei întreprinderi foloseşte analiza financiară ca bază a politicii sale financiare, el urmărind:

Alegerea căilor optime de investiţii;

Alegerea căilor optime de finanţare;

3 Bărbulescu C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici deredresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.57,58 4 Spătaru L., Analiză economico- financiară, instrument al managementului întreprinderii, EdituraEconomică, Bucureşti, 2004, p. 34


19/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

33

Gestiunea trezoreriei;

Propria salarizare;

Dacă activitatea întreprinderii îi poate oferi satisfacţii profesionale.

Analiza financiară internă se adresează şi exteriorului agentului economic,

mediului în cadrul căruia acesta acţionează ca urmare a instalării între entităţile

economice a schimburilor economice.

Faptul că agenţii economici nu funcţionează într -o totală autarhie (stare de

autoizolare economică) a generat atât interes din partea fiecăruia, cât şi crearea

unui cadru juridic care defineşte obligaţia de a-şi informa partenerii asupra politicii

lor financiare.

Analiza financiară realizată de către serviciul financiar propriu al agentului

economic poate să se adreseze şi altor utilizatori interni cum sunt: reprezentanţii

salariaţilor sindicatului) sau salariaţii, precum şi unor utilizatori externi (în

principal stat, bănci, investitori potenţiali).

Analiza financiară internă se adresează şi exteriorului agentului economic,

mediului în cadrul căruia acesta acţionează ca urmare a instalării între entităţileeconomice a schimburilor economice. Faptul că agenţii economici nu funcţionează

într-o totală autarhie (stare de autoizolare economică) a generat atât interes din

partea fiecăruia, cât şi crearea unui cadru juridic care defineşte obligaţia de a-şi

informa partenerii asupra politicii lor financiare.

Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea

deciziilor lor, partenerii externi ai firmei se bazează pe informaţiile furnizate de

analiza financiară. Partenerii de afaceri (furnizori, clienţi etc.), statul, reprezentat

prin autorităţile locale, guvern şi organizaţiile cvasiguvernamentale, precum şi

organele de urmărire penală sau instanţele de judecată sunt interesate în a -şi formao imagine asupra dezvoltării viitoare a afacerilor întreprinderii, situaţiei

economico-financiare şi securităţii financiare a acesteia.

Utilizatorii analizei financiare externe realizate în cadrul funcţiei

financiare a agentului economic sunt prezentaţi în figura nr. 3.5

5 Deaconu A., Bilanţul contabil al agenţilor economici, Editura Intelcredo, Deva, 1999, p. 28


20/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

34

Figura nr. 3 Utilizatorii analizei financiare externe

Acţionari existenţi sau potenţiali

Bănci Giranţi de portofoliu

Institutede cercetare

Furnizoclien

Instituţii macroeconomice Administraţia naţională sau locală

Organele judecătoreşti

ANALIZA FINANCIARĂ EXTERNĂ


21/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

35

În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a analizei financiare externe se poate

spune că, spre deosebire de analiza internă care caracterizează în ansamblu situaţia

financiară a agentului economic, aceasta se apleacă parţial asupra activităţii

economico-financiare, interesându-se de anumite proiecte pe care partenerii

externi ai agentului economic ar putea să le dezvolte cu acesta.

1. Diagnosticul situaţiei patrimoniului

1.1. Corelaţia fond de rulment - necesar de fond de rulment, trezoreria

netă Fondul de rulment (FR) poate fi definit ca fiind diferenţa dintre capitalul

permanent şi activele imobilizate. În cazul în care diferenţa este pozitivă, atunci

fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi

utilizată pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celor aferente exploatării.În situaţia în care diferenţa este negativă, atunci întreprinderea se confruntă cu un

deficit (insuficienţă) de fond de rulment. Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa între activele

circulante (exclusiv disponibilităţile) şi obligaţiile pe termen scurt (nu se includ

creditele pe termen scurt). În cazul în care diferenţa este pozitivă, aceasta

reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor ce urmează a fi

finanţate din fondul de rulment.

Atunci când diferenţa este negativă, se înregistrează nu o nevoie de fond de

rulment, ci o degajare de surse atrase. Variaţia nevoii de fond de rulment este un

element important în determinarea fluxului de disponibilităţi şi, implicit, în

stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de lichidităţi.Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elementele

aferente exploatării care au caracter de continuitate, separat de cele din afara

exploatării.

Trezoreria netă se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi

necesarul de fond de rulment, sau ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria

de pasiv.TN = FR – NFRTn = Ta - Tp

în care:

Ta = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de

disponibilităţi şi investiţii financiare;

Tp = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe

termen scurt (inclusiv soldul creditor al contului 512 "Conturi curente la bănci").


22/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

36

În diagnosticul corelaţiei dintre fondul de rulment, nevoia de fond de

rulment şi trezoreria netă se are în vedere situaţia existentă şi dinamica în perioada

analizată în vederea proiecţiei elementelor necesare aplicării metodelor de

evaluare bazate pe remunerarea capitalului.

Potrivit legislaţiei în vigoare (O.M.F.P nr. 1752/2005), introducerea

situaţiei fluxurilor de trezorerie este obligatorie pentru întreprinderile mari şi

opţională pentru întreprinderile mici şi mijlocii, ca urmare a aplicării în ţaranoastră a Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii

Economice Europene şi a Standardelor de Contabilitate şi Raportare Financiară

(IAS 7), oferind posibilitatea analizei dinamice a echilibrului financiar pe tipuri de

activităţi. Obiectivul de bază al situaţiei fluxurilor de numerar este de a oferi

utilizatorilor analizei financiare informaţii despre6:

capacitatea întreprinderii de a genera numerar/echivalente de numerar ;

identificarea momentului apariţiei numerarului/echivalentelor de numerar ;

determinarea siguranţei generării numerarului/echivalentelor de numerar ;

necesităţile întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar.

În estimarea unor elemente necesare în cazul aplicării metodei de evaluare

bazate pe fluxul de lichidităţi este necesar şi indicatorul viteza de rotaţie a NFR

sau mărimea relativă a acestuia. Relaţiile de calcul sunt:

Viteza de rotaţie a NFR = T CA

NFR

Mărimea relativă a NFR = 100.exp x

l V

NFR sau 100 x

CA

NFR

în care:

T = numărul de zile al perioadei; Vexpl.= venituri din exploatare.

1.2. Diagnosticul corelaţiei creanţe - obligaţii

Pentru activitatea financiar ă a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei

corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucât aceasta influenţează în mod direct

capacitatea de plată.

Creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti, realizabile în diferite

termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele

parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este

determinată, în principal, de relaţiile care se formează între firmă, în calitate defurnizor, şi clienţii săi.

O bligaţiile sau datoriile firmei către terţi, sunt formate în cadrul relaţiilor

acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii, bugetul statului etc. Se propune

următoarea terminologie:

6 Pântea I.P., Deaconu A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 7. Situaţiile fluxurilor denumerar , Editura CECCAR, Bucureşti, 2004, p. 16


23/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

37

obligaţii, în care să se includă datoriile firmei către terţe personae fizice şi

juridice, inclusiv obligaţiile fiscale;

datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şiratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;

datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile pe termen mediu şi

lung.

Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru producţie, deci o sursă

de finanţare poate fi utilizată pentru stingerea unei obligaţii, dar care devine la

rândul său obligaţie.

În cadrul diagnosticului se studiază în primul rând evoluţia creanţelor şi

obligaţiilor, în raport cu cifra de afaceri pentru a pune în evidenţă raportul dintre

imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea surselor atrase.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul indicatorilor:

1) Numărul de rotaţii ale creanţelor:Smcr

CA Ncr = (rotaţii);

Durata (termenul) de recuperare a creanţelor: 360CA

Smcr

Nc

TDcr (zile);

2) Numărul de rotaţii ale furnizorilor:Smf

nări)(AprovizioCumpărări Nf = (rotaţii);

Durata (termenul) de plată a furnizorilor:

360Cumpărări

Smf

Smf

T Df == (zile).

Numărul de rotaţii (N) al unui post de bilanţ are în vedere un flux de

activitate (vânzări, aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul

total, activul circulant, capitalul total, capitalul propriu) încredinţate întreprinderii,

indicând intensitatea cu care este valorificat patrimoniul întreprinderii.

Durata în zile (luni, ani) a unei rotaţii (D), în relaţie inversă cu numărul de

rotaţii, reflectă rapiditatea unei încasări (plăţi): un decalaj între termenul de

recuperare a creanţelor şi termenul de plată a furnizorilor poate fi benefic pe

termen scurt, crescând lichidităţile întreprinderii. Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi obligaţiile trebuiesc analizate în

raport cu vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar în mod normal

considerăm că acestea se pot divide în: creanţe/obligaţii până la 30 de zile,

creanţe/obligaţii între 30 şi 90 de zile, creanţe/obligaţii între 90 de zile şi un an,creanţe/obligaţii peste 1 an.

1.3. Diagnosticul lichidităţii şi solvabilităţii firmei Lichiditatea unei firme poate fi definită ca fiind capacitatea de a face faţă

obligaţiilor la scadenţă, pe seama activelor sale curente.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă datoriilor sale

totale (în caz de lichidare).


24/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

38

Aceşti indicatori se calculează combinând de regulă posturi de activ cu

posturi de pasiv din bilanţul financiar, pentru a reflecta echilibrul lichiditate-

exigibilitate.

Aceşti indicatori se mai numesc şi indicatori de bonitate:

lichiditatea globală Reflectă capacitatea activelor circulante de a se transforma rapid în

lichidităţi, pentru a face faţă datoriilor exigibile.

1an)(scurttermenpeDatorii

1an)(circulante ActiveLg

Limitele admise sunt cuprinse între 0,5 şi 1.

lichiditatea redusă Reflectă capacitatea f irmei de a-şi onora datoriile curente din creanţe şi

disponibilităţi.


Stocuri-1an)(circulante ActiveLr

Limitele admise sunt cuprinse între 0,5 şi 1.

lichiditatea imediată Reflectă capacitatea de rambursare pe loc a datoriilor, ţinând cont de

încasările existente.


itatiDisponibilLi

Se consideră satisfăcătoare pentru minim 0,3 ( 1).

O primă apreciere a solvabilităţii se realizează prin compararea între

lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului, respectiv a activelor totale cudatoriile totale, din care rezultă:

1) Activul net contabil: ANC = Activ total – Datorii totale, care exprimă mărimea

capitalurilor proprii.

În aprecierea solvabilităţii se mai utilizează o serie de rate din structura

pasivului ce caracterizează îndatorarea şi autonomia financiară a întreprinderii:

2) Rata solvabilităţii patrimoniale: Pasiv

propriuCapitalul Rsp = , care exprimă

ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se situeze

între 0,3 - 0,5. Valorile mai mari de 0,5 reflectă o situaţie normală.

solvabilitatea generală Reflectă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor exigibile

(curente).

1an)(curenteDatorii

activeTotalSg

trebuie să fie supraunitară.

Creditorii sunt interesaţi într -o valoare cât mai mare a raportului, garanţia

lor fiind constituită din activul întreprinderii, în condiţiile unui activ net pozitiv.


25/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

39

4) Există şi alte variante de calcul privind rata solvabilităţii generale:

a) 1)(

1 lung termen pe Datorii

C propriuCapitalul Rsg ;

b)lung termen pe Datorii

)CAF ( areautofinanţ deaCapacitate Rsg =2 .

5) Rata îndatorării totale: )C ( propriuCapitalul

) D( totale Datorii Rd = = LF

6) Rata îndatorării pe termen lung: propriuCapitalul

an Datorii Rdtl

1

Această rată exprimă dependenţa de creditorii pe termen lung, este

majorată de inflaţie, fiind un indicator de risc direct proporţional cu valoarea ei şi

cu gradul de variabilitate beneficiilor. Variază de la un sector de activitate la altul.

7) Capacitatea de îndatorare: )Cp( permanent Capitalul

)C ( propriuCapitalul Cd = , care depinde de

structura financiară şi arată posibilităţi de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.

8) Capacitatea de rambursare:totale Datorii

CAF Cr = , care exprimă capacitatea

întreprinderii de a-şi rambursa datoriile totale şi completează rata de îndatorare,

valoarea minimă de 0,25 fiind acceptabilă.

9) Rata cheltuielilor financiare: ) xp(Reloatareexpdin zultatul Re

)Chfin( financiareCheltuieli Rcf = , care

exprimă indirect solvabilitatea, prin ponderea cheltuielilor financiare în rezultatul

exploatării, trebuind să fie cât mai mică pentru a evita riscul de non- plată. 10)

)iuluiexerciţ .od (Pr afacerideCifra

)Chfin( financiareCheltuieli Rcf =1 , care nu trebuie să depăşească 3

%, ceea ce face întreprinderea vulnerabilă şi o expune riscului de insolvabilitate.

Menţinerea solvabilităţii constituie un obiectiv prioritar pentru

managementul firmei în vederea asigurării autonomiei financiare şi flexibilităţii

gestiunii patrimoniului.7

rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) denumită şi rata autonomiei f inanciare,

exprimă ponderea capitalului propriu în pasivul din bilanţul întreprinderii. Se

determină ca raport între capitalul propriu şi pasivul bilanţier. Valoareaminimă trebuie să fie 0,3 iar peste valoarea de 0,5 se consideră o situaţie

normală.

capacitatea de îndatorare exprimă ponderea capitalului propriu (C) în capitalul permanent al întreprinderii şi se determină ca raport între capitalul propriu şi

capitalul permanent. Valoarea acestei rate este optimă când devine unitară.

7 Işfănescu A., Ro bu V., Hristea A., Vasilescu C., op.cit., p. 204


26/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

40

capacitatea de rambursare (Cr) exprimă capacitatea întreprinderii în

rambursarea datoriilor totale şi este determinată ca raport între CAF şi datorii

totale (Dt). Valoarea minimă acceptabilă pentru realizarea echilibrului

financiar Cr>0,25;

rata cheltuielilor financiare (Rcf) ex primă ponderea cheltuielilor financiare înrezultatul exploatării şi se determină ca raport între cheltuielile financiare şi

rezultatul din exploatare. Rcf < 0,5;

1.4. Diagnosticul rentabilităţii În teoria şi practica evaluării diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită

importanţă, întrucât oferă informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând

premise utile pentru prefigurarea viitorului afacerii care formează obiectul

evaluării.

Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte o

remunerare a capitalului investit corespunzătoare riscurilor asumate, realizând

investiţia respectivă. În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul

rentabilităţii poate fi structurat în forme diferite, care să valorifice cât mai bine informaţia furnizată de sistemul contabil. Principala sursa de informare în

realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă "Contul de profit şi pierdere"

care arată modul în care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au fost

fluxurile de venituri şi cheltuieli.

Rate ce trebuie calculate în cadrul diagnosticului de rentabilitate sunt:

Rata rentabilităţii costurilor (Rrct) care se determină cu relaţia

Ct

Pb Rrct x100, unde Ct- costurile totale.

Caracterizează eficienţa costurilor efectuate pentru obţinerea profitului brut

(Pb). Un nivel ridicat al ratei arată o redresare a dinamicii sale în ultimii ani,

respectiv, condiţii bune existente în firmă pentru valorificarea cu randament

ridicat a resurselor în perioada următoare momentului evaluării.

Rata rentabilităţii comerciale (Rrc),CA

Pb Rrc x100

Rata rentabilităţii financiare (Rrf), Kpr

Pn Rrf x100

unde: Pn – profitul netKpr – capitalul propriu

Rata rentabilităţii economice (Rre), Kp

Pb Rre x100

unde: Kp – capitalul permanent

Rata rentabilităţii activelor (Rra), Ac Af

Pb Rra

x100


27/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

41

unde: Af – active fixe

Ac – active circulante

Rentabilitatea activelor fixe se poate calcula prin raportarea cifrei de

afaceri sau producţiei fabricate la 1000 lei active fixe: CA/1000 lei active fixe sau

a profitului brut Pb/1000 lei active fixe

Efectul de levier (El), se determină după relaţia:

El = (Rre- Rd) x (Dt : Kpr)

Rezultatul exerciţiului brut sau net permite determinarea ratei rentabilităţii

financiare nete ( Rfn) în funcţie de rata rentabilităţii brute ( Rfbr ):

propriuCapitalul

)i-( brut zultatul Re

propriuCapitalul

net zultatul Re Rfn

1== = Rfbr (1 – i),

în care:

i = cota de impozit.

Un nivel ridicat al rentabilităţii capitalurilor proprii îi permite înteprinderiisă găsească noi capitaluri pe piaţa financiară pentru a-şi finanţa creşterea. Dacă

această rată este mică şi inferioară ratelor pieţei, întreprinderea va avea dificultăţi

în atragerea de capitaluri.

Un nivel ridicat al ratei rentabilităţii financiare nu este totdeauna favorabil,

deoarece el poate fi consecinţa unor capitaluri proprii prea slabe şi a unui nivel de

risc ridicat, ceea ce poate fi pus în evidenţă prin calculul ratei rentabilităţii

capitalurilor permanente (durabile) (Rcp):

mediu şilg .term / atorii DCpropriu

iului xerciţ e zultatul Re

permanent Capitalul

luiiuexerciţ zultatul Re Rcp

+

==

Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel

puţin rezultatul net şi dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind

deductibile din rezultatul brut, rata capitalurilor permanente (Rcp) fiind egală cu:

financiare DatoriiCpropriu

Dobânzinet zultatul Re Rcp

+

+

=

Pentru stabilirea factorilor de creştere a ratei rentabilităţii financiare (a

capitalurilor proprii), se recurge la următorul lanţ de rate:

C

DC

Sac Nac RvC

Pasiv

Activ

Ac

Ac

CA

CA

ex R

C

ex R

Rf

+×××

=×××

== ,în care:

=CA

x ReRv = Profitabilitatea cifrei de afaceri (marja netă sau rata rentabilităţii

veniturilor);

= Ac

CA Nac = Numărul de rotaţii ale activelor circulante;


28/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

42

=

Activ

AcSac = Ponderea activelor circulante în activul total.

LF C

D

C

DC

C

Pasiv+=+=

+= 11

în care:

LF C

D= = Levierul financiar (rata îndatorării).

În final, rata rentabilităţii financiare devine egală cu produsul:

Rf = Rv ∙ Nac ∙ Sac(1 + LF). Efectul creşterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil dar

şi riscant, în egală măsură, de acest efect fiind legat riscul financiar ce decurge din

costul capitalului (propriu sau împrumutat) care asigură finanţarea.

Diferenţa dintre costul capitalurilor proprii şi costul capitalurilor

împrumutate constă în faptul că primele sunt remunerate numai dacă

întreprinderea realizează un beneficiu net contabil , în timp ce capitalurile

împrumutate trebuie remunerate indiferent de situaţie (beneficiu sau pierdere).În acest caz, cheltuielile financiare ce includ dobânzile la imprumuturi pot

diminua capacitatea de autofinanţare până la insolvabilitate, acesta fiind riscul

financiar.

Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier , care

rezultă din diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata rentabilităţii

financiare (Rf), ca efect al îndatorării întreprinderii.

Din relaţia: DC

xp Re

Pasiv

exp R

Activ

exp R Re

+=== ,

se deduce:Rexp = Re·(C+D), care se introduce în relaţia de calcul a rentabilităţii financiare:

C

extr RVfin finCh-exp R

C

ex R Rf

++== ,

în care:

veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nefiind legate de

exploatare, se pot exclude din calcul, rentabilitatea financiară fiind egală cu:

d)-(ReC

De R

C

d . D- ) DC ( e R

C

finCh-exp R Rf +=

+== ,

în care:d = Rata dobânzii;

LFC

D = levierul financiar

În final, rezultă rata rentabilităţii financiare din egalitatea:

Rf = Re + LF·(Re – d),

Din relaţia de mai sus poate fi dedusă egalitatea:

Rf – Re = LF·(Re – d) = ELF


29/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

43

în care:

LF·(Re – d) = ELF = Efectul de levier financiar

Efectul de levier financiar astfel calculat, trebuie verificat de egalităţile:

ELF = Rf – Re = (Re – d) · LF

Se constată că efectul de levier financiar este cu atât mai mare, cu cât

diferenţa dintre rentabilitatea economică (randamentul activelor) şi rata de

îndatorare (levierul financiar) este mai mare. În privinţa efectului îndatorării prinmecanismul efectului levierului financiar pot fi menţionate următoarele cazuri:

a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0), în cazul în care rentabilitatea

economică este egală cu rata dobânzii (Re = d) şi, în consecinţă, rentabilitatea

financiară este egală cu rentabilitatea economică (Rf = Re).

b) Recurgerea la îndatorare permite amelioararea rentabilităţii financiare printr -un

efect de levier pozitiv (ELF > 0) în măsura în care rentabilitatea economică este

superioară ratei dobânzii (Re > d) şi, în consecinţă, rentabilitatea financiară este

superioară rentabilităţii economice (Rf > Re).

c) Efectul de levier devine negativ (ELF < 0) în cazul în care rentabilitateaeconomică este inferioară ratei dobânzii (Re < d), ceea ce reduce rentabilitatea

financiară faţă de cea economică (Rf < Re).

În consens cu valorile pozitive sau negative ale efectului levierului

financiar, se determină indicele levierului financiar ( Re/Rf ILF ) ale cărui valori

indică următoarele situaţii privind recurgerea la îndator are:

a) Întreprinderea se poate îndatora dacă ILF > 1, deoarece îndatorarea îi potenţează

gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.

Utilizarea îndatorării trebuie realizată cu atenţie, deoarece aceasta

limitează independenţa financiară a întreprinderii, îi reduce posibilităţilesuplimentare de îndatorare în perioada de criză şi îi creşte volatilitatea rezultatelor

şi a rentabilităţii capitalurilor proprii la variaţiile volumului de activitate în raport

cu valorile critice (pragul de rentabilitate).

b) Întreprinderea este supusă riscului de insolvabilitate dacă ILF < 1, efectul

negativ al îndatorării fiind consecinţa unui randament economic al activelor

insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii.

c) Absenţa îndatorării prin finanţarea exclusivă din capitaluri proprii, când ILF = 1,

are ca efect egalitatea dintre rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică,

ceea ce elimină riscul financiar. În legătură cu efectul de levier se impun următoarele precizări de care

trebuie să se ţină seama în calculele analitice:

Efectul de levier trebuie să se exprime mai frecvent după impozitare, ratele

nete de rentabilitate (economică, financiară) trebuind calculate după deducerea

impozitului pe profit, în cotă i:

( ) ( )id br ReC

Dbr Re Rfn -1- ×+=


30/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

44

Efectul de levier net trebuie determinat pe baza efectului de levier brut

corectat cu cota de impozit (i):

ELFnet = ELFbr(1 - i) = Rfn – Ren

Rata dividendelor (Rd), se calculează ca raport între valoarea dividendelor şi

capitalul social

2.8. Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilorUn capital investit va fi cu atât mai riscant cu cât sensibilitatea ratei

rentabilităţii la modificarea volumului de activitate este mai mare, după cum şi

rentabilitatea aşteptată este cu atât mai mare, cu cât riscul asumat este mai mare.

R entabilitatea exploatării, însoţită de riscul de exploatare condiţionează

nivelul celorlalte rentabilităţi şi riscurile aferente: financiar, total, de faliment.

Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe şi

variabile) şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a

cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.

Riscul financiar decurge din prezenţa cheltuielilor financiare careremunerează capitalurile împrumutate (dobânzile la credite).

Pentru estimarea riscului de exploatare şi a riscului financiar , se utilizează

un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de: pragul de rentabilitate

(Analyse coût – volume - profit), ( Breakeven Point Analysis), o metodă de analiză

previzională care permite stabilirea condiţiilor necesare realizării echilibrului

microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort). Este o metodă grafică de

reprezentare a elementelor care prin diferenţă dau beneficiul : pe abscisă se

reprezintă volumul producţiei vândute (q), iar pe ordonată, cifra de afaceri (CA),

costurile totale (CT), fixe (Cf) şi variabile (Cv). Realizarea echilibrului în aceste condiţii presupune egalitatea:

B = CA – CT = q ∙ p – (Cf + q ∙ v) = q(p – v) – Cf,

care poate fi restrânsă la egalitatea:

C

CA CA

CT

B

(+)CV

CAcritic

E

(-)

O’

Cf

O qcritic qB0

q

Fig. 1: Pragul de rentabilitate în condiţii de liniaritate

C T CA CA


31/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

45

B + Cf = Mcv,

în care:

q = Volumul fizic al vânzărilor;

p = Preţul de vânzare;

v = Cheltuieli variabile pe unitate de produs;

p – v = mcv = Marja unitară a costurilor variabile;

q (p – v) = Mcv = Marja totală a costurilor variabile; Cf = Costurile fixe.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al

vânzărilor sau volumul critic) la care veniturile (cifra de afaceri) echilibrează

cheltuielile, rezultatul fiind egal cu zero (B = 0) numit şi punctul mort .

În grafic, punctul E de intersecţie a dreptei veniturilor (CA) cu dreapta

costurilor (Ct) are aceeaşi ordonată, ceea ce analitic înseamnă egalitatea:

CA = Cf + Cv = Cf + q ∙ v,

sau factorial:

qcritic ∙ p = Cf + qcritic ∙v.

Începând de la acest punct, întreprinderea, având acoperit ansamblul

cheltuielilor fixe şi variabile, intră în zona de beneficii.

Diagrama pragului de rentabilitate în condiţii de liniaritate a cifrei de

afaceri şi a costurilor variabile, este utilizată în următoarele scopuri:

1) Stabilirea condiţiilor necesare recuperării cheltuielilor din venituri fără profit,

la punctul mort (B = 0), când din egalitatea:

qcritic (p – v) = Cf, rezultă următoarele valori critice:

a) Volumul critic al vânzărilor:mcv

Cf

v p

Cf qcritic

(unităţi fizice);

b) Cifra de afaceri critică: pv

Cf pqCA criticcritică

/

1 (unittăţi monetare).

Din grafic se constată că punctul E, de echilibru (numit şi prag de

rentabilitate sau punctul mort) delimitează două zone:

a) Zona pierderilor , unde cheltuielile depăşesc cifra de afaceri (O'E > OE), ca

urmare a unor vânzări inferioare volumului critic (qv < qcritic);

b) Zona beneficiilor , unde cifra de afaceri depăşeşte cheltuielile (ECA > ECT)

datorită uinor vânzări superioare volumului critic (qv > qcritic).

2) Determinarea condiţiilor necesare realizării unui beneficiu (B0), când dinecuaţia de echilibru: CA = Cf + Cv + B0 rezultă următoarele valori:

a) Volumul vânzărilor:cvm

BCf

v p

BCf q B

000

(unităţi fizice);

b) Cifra de afaceri: pv

BCf pqCA B B

/

1

000 (unităţi monetare);

3) Determinarea marjei de securitate (Ms), care să permită desfăşurarea unei

activităţi în condiţii de siguranţă, în două variante:


32/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

46

a) Ms = qv – qcritic (unităţi fizice);

b) Ms = CA – CAcritică (unităţi monetare).

4) Determinarea intervalului de siguranţă (Is) oferit de vânzările efectuate în două

variante:

a) 100

critic

criticvS

q

qq I (%);

b) 100-

critică

critică

CA

CACA Is = (%)

5) Calculul indicelui de rentabilitate care măsoară marja de securitate în procente

din cifra de afaceri, sau sporul de eficienţă (Se), în două variante:

a) 100

v

criticv

q

qqSe (%);

b) 100-

CA

CACASe

critică

= (%).

Această metodă prezintă unele limite de care trebuie să se ţină seama dinmai multe considerente, dintre care amintim:

1) Analiza presupune fie o cerere nelimitată la un preţ fix, la care se înregistrează

o elasticitate cerere-preţ ce tinde spre infinit, fie o piaţă concurenţială perfectă care

justifică liniaritatea cifrei de afaceri, care depinde de volumul vânzărilor, ca

singura variabilă asupra căreia poate acţiona producătorul în condiţiile unui preţ de

echilibru al pieţii ce nu depinde de acesta.

Costurile variabile liniare corespund situaţiei particulare ce caracterizează

randamentele factoriale constante, de obicei variabile.


33/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

47

2) În condiţiile unei pieţe concurenţiale imperfecte şi randamentelor factoriale

variabile, cifra de afaceri şi cheltuielile sunt neliniare (Figura 2).

În realitate atât cifra de afaceri cât şi cheltuielile variabile evoluează

neliniar, ceea ce schimbă condiţiile de echilibru: intersecţia curbelor ce le

reprezintă în două puncte (E1, E2) atestă existenţa a două praguri de rentabilitate

(qcritic 1, qcritic 2), care delimitează zona optimă de creştere a volumului producţiei.

3) Metoda nu poate fi aplicată prin extindere la nivelul unei producţii neomogene,

ci reclamă o producţie omogenă sau individualizar e la nivel de produs.

4) Orizontul de timp este pe termen scurt, când nu au loc modificări structurale ale

producţiei.

Analiza punctului mort este folosită în gestiunea întreprinderii deoarece

oferă unele informaţii utile în următoarele direcţii:

1) Oferă o indicaţie asupra nivelului minimal de activitate pentru ca întreprinderea

să realizeze beneficii.

2) Este un instrument de ajutor deciziei în privinţa alegerii unei investiţii într -un

nou produs, a investiţiei de extindere sau investiţiei de modernizare.

3) Permite anticiparea profiturilor în diferite ipoteze de lucru, având în vedere

costurile fixe şi variabile, precum şi diferite variante de preţuri. 4) Explică diferenţele între previziuni şi realizări, indicând în ce măsură o scădere

a beneficiilor este datorată unei scăderi a vânzărilor, unei creşteri a costurilor fixe

sau costurilor variabile.

5) Permite aprecierea gradului de risc economic şi financiar al activităţii, pe baza

coeficientului de levier economic şi financiar.

6) Permite estimarea condiţiilor de maximizare a beneficiului în raport cu piaţa

concurenţială, în cazul relaţiei dintre beneficiu şi volumul vânzărilor prin funcţia:

C TCA CT

Bmax E2 (-)Cv

E1 (+)CAcrit CA(-)

O' Cf

O q critic 1 q optim q critic 2 q

Figura 2: Pragul de rentabilitate în condiţii de neliniaritate


34/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

48

B = f (q), care implică anularea derivatei (beneficiului marginal):

0 Cf v pqdq

d B

dq

dB M ,

de unde rezultă: p = v, respectiv mcv = 0.

b) 0 M M M C CACt CAdq

d B , de unde rezultă: CAM = CM.

Egalitatea permite determinarea preţului optim în funcţie de piaţa

concurenţială (pură sau imperfectă):

1) Cifra de afaceri liniară: CA M = p, deci: poptim = C M ;

2) Cifra de afaceri parabolică: q Ep pCA M / 1 , deci: poptim = C M /(1+Ep/q).

2.9. Modalităţi de evaluare a riscurilor

Alături de analiza rentabilităţii, un aspect esenţial pentru diagnosticarea

firmei îl reprezintă analiza riscului, care în fond reprezintă cealaltă faţetă a

rentabilităţii.În funcţie de problemele pe care le îmbracă riscul problematica poate fi

structurată astfel:

analiza riscului economic (de exploatare);

analiza riscului financiar;

analiza riscului total;

analiza riscului de faliment.

2.9.1. Evaluarea riscului de exploatare

Riscul de exploatare (economic) ia naştere din evoluţiile rezultatuluiexploatării în funcţie de poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de

structura costurilor de exploatare (în fixe şi variabile).

a) Marja de securitate şi intervalul de siguranţă, reflectă poziţia cifrei de afaceri

faţă de pragul de rentabilitate.

b) Riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului levierului de

exploatare (CLE) sau gradul de echilibrare a funcţionării întreprinderii - Degree

Operating Leverage (DOL).

Acest coeficient exprimă sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului din

exploatare la variaţiile vânzărilor, care măsoară creşterea procentuală

a acestuia,ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor (volum fizic, cifră de afaceri):

CAqCAq

R RCLE

/

exp / exp

,

calculat în două variante:

1) 100

100

CAq

R

I

I

CArq

rRCLE

expexp;


35/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

49

2)

CA

CA

q R

q RCLE

/ exp

/ exp .

Factorial CLE este egal cu raportul:

xpe R

Mcv

Cf v pq

v pq

Cf v pq

q

dq

Cf v pqd E CLE q R

exp/ ,

în care:Mcv = CA – Cv = Rexp + Cf = Marja costurilor variabile.

Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de

exploatare, este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:

exp

exp

R

Cf RCLE

Dacă o firmă are un coeficient al levierului de exploatare ridicat , schimbări

mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore asupra rezultatului exploatării:

acesta creşte mult la creşterea vânzărilor, dar scade la fel de mult la reducerea

acestora; acesta este riscul de exploatare asumat de întreprindere, care depinde de

cuantumul cheltuielilor fixe.

Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat,

întreprinderea trebuie să-şi variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea

stocurilor şi la dezinvestire.

Dar trebuie să-şi asigure o marjă de securitate suficientă prin evitarea zonei

punctului mort , unde riscul de exploatare este maxim, fiind caracterizat de un

coeficient de levier cu valori ce tind la infinit :

a)0

Mcv

R

McvCLE

exp→ ∞.

În concluzie, la punctul mort (Rexp = 0), cheltuielile fixe deosebit de mari,

absorb în întregime marja costurilor variabile [Mcv = q(p - v) = Cf.], riscul

economic fiind maxim, prin imposibilitatea acoperirii cheltuielilor fixe din marja

costurilor variabile.

Întreprinderea poate fi ferită de riscul de exploatare, cvasi- inexistent , în

cazul în care CLE este egal cu zero:

b) 0exp R

McvCLE , ceea ce corespunde cazului în care:

Mcv = q(p-v) = 0, de unde rezultă egalitatea: p = v.

Această egalitate corespunde cazului în care Rexp = maxim, deoarece:

0 expexp

M RCf v pqdq

d

dq

dR,

ceea ce confirmă maximul rezultatului exploatării (Rexp = maxim).

Riscul de exploatare este minor în cazul unor cheltuieli fixe relativ reduse

(Cf→ 0) neglijabile în raport cu cheltuielile variabile, CLE fiind egal cu 1:


36/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

50

c)

1

Cf v pq

v pqCLE .

În acest caz rezultatul din exploarare evoluează echiproporţional cu

volumul vânzărilor (IRexp = Iq).

Evaluarea riscului economic poate fi obţinută şi prin intermediul

coeficientului levierului de exploatare calculat în funcţie de cifra de afaceri:

CACA

R R E CLE CA R

/

exp / expexp/

=

xp

CA

CA

R

Re

exp

,

în care:

1

CAd

C CAd

CA

R T exp

Factorial, valoarea CLE creşte cu costurile totale (CT):

T C CA

CA

xp

CACLE

Re1 .

Riscul de exploatare în raport cu cifra de afaceri este cu atât mai mare cucât costurile aferente sunt mai mari, având valoarea maximă la punctul mort, la

care costurile egalează cifra de afaceri (CA = CT) şi Rexp = 0.

Evoluţiile rezultatului exploatării care traduc riscul economic depind de:

cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe şi proximitatea de punctul mort.

2.9.2. Evaluarea riscului financiar

Riscul financiar are în vedere structura financiară şi depinde de modul de

finanţare a activităţii: dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitaluri proprii, nu

comportă nici un risc financiar.

Riscul financiar apare în cazul finanţării din surse împrumutate careimplică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) care

influenţează rentabilitatea întreprinderii.

expexp/

/ exp /

R R

Rnet Rnet E CLF Rnet R

,

Calculul coeficientului levierului financiar poate fi efectuat în două

variante şi exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la

modificarea cu un procent a rezultatului exploatării:

1)100

100

expexp R

net R

I

I

rR

rRnet CLF ;

2) Rnet

xp

xpd

dRnet

net R

R

R

Rnet CLF

Re

Re

exp

exp

.

Mărimea coeficientului astfel calculat este direct proporţională cu gradul

de risc financiar , care, factorial se determină pe baza contului de profit şi pierdere,

în care rezultatul net impune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut: iextr R VfinChfinR iRbrutRnet 1exp1


37/42

ANALIZA DIAGNOSTIC

51

Cum veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt

legate de activitatea curentă, CLF capătă expresia:

Chfin R

R

iChfin R

RiChfin R

dR

d CLF

exp

exp

exp

expexp

exp 11 .

Valoarea CLF creşte odată cu majorarea cheltuielilor financiare şi reflectă

gradul de risc financiar asumat de firma care recurge la îndatorare, valorile pe care

le poate avea coeficientul levierului financiar fiind dependente de structura

financiară a întreprinderii, care expune întreprinderea la un risc de îndatorare mai

mare sau mai mic, după cum urmează:

1) Riscul financiar este inexistent sau nesemnificativ în următoarele situaţii:

a) 0

Chfin R

xpCLF

exp

Re, la punctul mort (Rexp = 0);

În acest caz rezutatul net atinge maximul, deoarece 0 xpd

dRnet

Re.

b)

capitolul 2_curs eval intrepr

Documents