CAPITOLUL IIANALIZA DIAGNOSTIC

ETAPĂ PREMERGĂTOARE A PROCESULUI DE EVALUARE

Diagnosticul unei firme urmăreşte descrierea modului de funcţionare şi stabilirea tendinţelor de evoluţie ale activităţii acesteia ţinând cont de mediul dinamic în care aceasta îşi desfăşoară activitatea .

Principalele faze ale realizării unui diagnostic sunt :• pregătirea diagnosticului• analiza documentelor şi informaţiilor• elaborarea concluziilor diagnosticului

Diagnosticul se poate referi la perioade diferite de timp şi poate avea finalităţi diferite:

• stabilirea unor deficienţe în activitatea desfăşurată şi a cauzelor care le-au generat

• stabilirea impactului modificărilor realizate în cadrul firmei• identificarea avantajelor competitive ale firmei evaluate• stabilirea unei direcţii de dezvoltare strategică

Pentru activitatea de evaluare se foloseşte un diagnostic general care urmăreşte analiza principalelor funcţii ale firmei: comercială, de exploatare, resurse umane, organizare şi management şi un diagnostic special care urmăreşte analiza de detaliu a situaţiei financiar contabile şi juridice a firmei.

2.1 Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic are în vedere analizarea aspectelor juridice legale privind activitatea firmei sau a activului de evaluat. Se urmăresc în această etapă apecte legate de:

• dreptul comercial• dreptul fiscal• dreptul muncii• dreptul civil• dreptul mediului• dreptul societăţii comerciale• litigii

1) Dreptul comercial. În acest context se verifică din punct de vedere al legalităţii drepturile şi obligaţiile generate de raporturile firmei cu partenerii comerciali: acte de închiriere, de locaţie, de gestiune, de concesiune, contracte de creditare, contracte de vânzare cumparare etc.

2) Dreptul fiscal. În acest domeniu se verifică modul în care firma respectă reglementările fiscale care afectează activitatea firmei, situaţia plăţilor efectuate şi a celor restante, datele referitoare la ultimul control fiscal şi rezultatele sale, eventualele litigii fiscale etc.

3) Dreptul muncii. Se verifică existenţa contractelor de muncă individuale şi colective, existenţa convenţiilor civile şi respectarea condiţiilor legale privind încheierea acestora, regulamentele de ordine interioară, eventualele litigii cu salariaţii, implicaţiile vânzării firmei asupra forţei de muncă actuale etc.

4) Dreptul civil. În cadrul acestuia se verifică dreptul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie pe care firma îl are asupra bunurilor sale tangibile şi intangibile.

5) Dreptul mediului. Se verifică dacă activitatea firmei contravine cu prevederile legale legate de mediu, existenţa şi legalitatea autorizaţiilor de mediu, eventualele litigii.

6) Dreptul societăţii comerciale. Se verifică aspecte legate de modul de constituire, funcţionare şi asociere al firmei.

96

Se are în vedere contractul de societate, statutul, eventualele modificări, registrele adunării generale a acţionarilor, registrul acţionarilor, registrul acţiunilor etc.

7) Litigii. În acest domeniu se verifică dacă firma este implicată în anumite litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau a Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ precum şi posibilităţile de rezolvare a acestora.

2.2 Diagnosticul resurselor umane şi al managementului firmei

Activitatea care se desfăşoară în cadrul unei firme implică abordarea resurselor umane în strânsă interdependenţă cu resursele financiare şi materiale. Utilizarea eficientă a resurselor umane necesită existenţa unei structuri judicioase de organizare.

În cadrul diagnosticului resurselor umane se are în vedere cunoaşterea caracteristicilor resurselor umane, componenţa acestora, modul de organizare, trăsăturile managerilor, stilul şi modalităţile de conducere aplicate, eficienţa utilizării lor etc.

În această etapa se vor face o serie de analize privitoare la:• dimensiunea şi structura potenţialului uman• comportamentul personalului• eficienţa utilizării potenţialului uman• nivelul de salarizare şi motivare a personalului• condiţiile de muncă

1). Dimensiunea şi structura potenţialului uman. Pentru caracterizarea dimensiunii potenţialului uman se vor folosi anumiţi indicatori ca:

- numărul mediu de salariaţi, care se determină ca medie aritmetică simplă a numărului zilnic de salariaţi,

- numărul mediu de personal, care se determină prin însumarea numărului mediu de salariaţi cu numărul mediu de colaboratori (angajaţi cu contract de convenţie civilă),

- numărul de personal prezent la lucru, care este dat de numărul de personal existent în firmă la un moment dat.

Criteriile de structurare ale personalului sunt în funcţie de modul de încadrare (contract de muncă sau convenţie civilă), natura muncii care o desfăşoară (personal productiv şi personal TESA), de vechimea în firmă, de calificare etc.

2). Comportamentul personalului. În analizarea comportamentului personalului se urmăreşte gradul de utilizare al timpului de muncă disponibil, mobilitatea personalului şi conflictele existente în cadrul relaţiilor de muncă folosindu-se următorii indicatori:

a. gradul de utilizare al timpului maxim disponibil se calculează ca raport între timpul efectiv lucrat şi timpul maxim disponibil

b. indicatorii circulaţiei şi fluctuaţiei personaluluib1) coeficientul intrărilor (Ci) se calculează ca raport între numărul intrărilor de

personal (I) şi numărul mediu de personal (N) - Ci = I/Nb2) coeficientul ieşirilor (Ce) se calculează ca raport între numărul ieşirilor de

personal (E) şi numărul mediu de personal (N) - Ce = E/Nb3) coeficientul fluctuaţiei personalului se calculează ca raport între numărul

intrărilor şi ieşirilor de personal şi numărul mediu de personal - Cf = (I+E)/Nc. gradul de conflictualitate dintre salariaţi şi conducere se urmăreşte cu ajutorul

indicatorilor: număr de greve, număr de zile de greve, gradul de importanţă al grevei etc.

3). Eficienţa utilizării potenţialului uman. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman se realizează cu ajutorul indicatorului de productivitate medie şi marginală.

97

- productivitatea medie anuală pe muncitor -

- productivitatea medie zilnică -

- productivitatea medie orară

4). Nivelul de salarizare şi motivare a personalului. În vederea analizei nivelului de salarizare şi motivare a personalului se urmăreşte nivelul salariului şi venitului salarial mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate, zonă sau economie, modul de stabilire al salariului etc.

5). Condiţiile de muncă. Analiza condiţiilor de muncă presupune examinarea condiţiilor generale de muncă precum şi a elementelor de ergonomie a muncii. Amenajarea şi dotarea locului de muncă trebuie să ţină cont de particularităţile persoanei care-şi desfăşoară activitatea în acel loc şi să-i asigure realizarea procesului de producţie cu minim de efort.

În ceea ce priveşte diagnosticul managementului firmei se analizează următoarele elemente:

- componenţa echipei de conducere- stilul de conducere adoptat de manageri- modul în care echipa de conducere şi-a îndeplinit obiectivele pânaă în prezent

etc.

2.3 Diagnosticul tehnic

Are drept scop analiza factorilor tehnici, de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor precum şi a organizării producţiei şi a muncii. În cadrul analizei tehnice se vor urmări:

• capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a ei (starea de funcţionare a mijloacelor fixe, gradul de uzură şi posibilităţi de utilizare în viitor, necesar de tehnologii noi)

• structura mijloacelor fixe pe categorii de mijloace fixe• dinamica mijloacelor fixe• gradul de uzură al mijloacelor fixe, modernizare şi reînnoire a mijloacelor fixe• activitatea de interacţiune (număr de personal necesar activităţii de întreţinere,

organizarea lor, programe de reparaţii)• modul de organizare al activităţii de producţie (modul de organizare al

producţiei şi programarea producţiei, durata ciclului de fabricaţie.

2.4. Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial are ca scop aprecierea poziţiei firmei care se evaluează în cadrul pieţei pe care evoluează. În acest sens se va face analiza factorilor externi şi interni care influenţează activitatea comercială a firmei.

Analiza mediului firmei este necesară deoarece astfel se pot identifica ameninţările şi oportunităţile pe care firma le are precum şi factorii care pot să ajute la realizarea obiectivelor firmei sau cei care pot acţiona ca o barieră în realizarea lor. Succesul analizei mediului este determinat de caracteristicile acestuia: complexitatea lui, cantitatea şi calitatea informaţiilor privind mediul etc.

Analiza mediului extern se referă la cele patru forţe care acţionează asupra unei firme: forţe economice, tehnologice, politice şi socio-culturale.

98

În ceea ce priveşte factorii externi care acţionează asupra activităţii unei firme, aceştia se pot structura în patru mari categorii:

- concurenţii din ramură şi potenţialii concurenţi - clienţii- furnizorii- substituenţii

Fiecare dintre aceşti factori pot acţiona asupra activităţii firmelor influenţându-le semnificativ rezultatele. 2.4.1. Analiza concurenţei

Concurenţii sunt reprezentaţi de firmele care încearcă să vândă produse şi servicii simalare pentru satisfacerea aceloraşi nevoi ale clienţilor.

Referitor la analiza concurenţei se vor studia următoarele aspecte:• stabilirea principalilor concurenţi • stabilirea cotei de piaţă deţinute de firma evaluată pe piaţa pe care îşi livrează

produsele, lucrările sau serviciile• stabilirea cotei de piaţă deţinute de principalii concurenţi şi a poziţiei lor pe

această piaţă

CAi = cifra de afaceri a firmei ICAt = cifra de afaceri totală a sectorului de activitate al firmei I

• stabilirea puterii concurenţilor• stabilirea modului de reacţie a firmelor concurente la provocările pieţei• stabilirea raportului preţ-calitate la produsele, lucrările şi serviciile firmei

evaluate şi la concurenţă• stabilirea modalităţilor de distribuire a produselor • stabilirea obiectivelor şi strategiilor firmelor concurente• stabilirea punctelor slabe şi a celor tari pentru firmele concurente

- volumul vânzărilor- marja de profit- investiţii efectuate şi eficienţa acestora- fluxul de numerar- politica de personal- structura organizatoricăÎn ceea ce priveşte concurenţii, aceştia pot fi încadraţi în patru categorii:

• concurenţi direcţi reprezentaţi de firmele care oferă acelaşi tip de produse şi servicii pentru a satisface aceleaşi nevoi, aceleaşi categorii de clienţi

• concurenţi indirecţi care nu oferă produse şi servicii care să satisfacă aceleaşi nevoi ale consumatorilor, dar care urmăresc aceleaşi venituri ale consumatorilor

• concurenţi ofertanţi de produse sau servicii înlocuitoare (substituienţi) care se vor trata mai larg în cele cele ce urmează

• noii veniţi reprezentaţi de firmele care decid să-şi lărgească gama de produse şi servicii sau segmentul de piaţă ori sunt firme din amontele sau avalul unei industrii care încearcă să-şi asigure fie o sursă de furnizare, fie o reţea de distribuţie

2.4.2. Analiza clienţilorClienţii firmei sunt cei cărora firma le oferă produsele şi serviciile sale. Interesul

firmelor este de a-şi vinde cât mai repede şi cu un profit cât mai mare produsele şi serviciile sale. În acest sens clienţii existenţi trebuie satisfăcuţi astfel încât să nu fie tentaţi să apeleze la

99

produsele şi serviciile altor furnizori, în timp ce clienţii altor firme trebuie convinşi să încerce produsele şi serviciile firmei în cauză.

Analiza clienţilor este o etapă necesară în evaluarea unei firme în vederea stabilirii:• structurii clientelei societăţii (clienţi interni sau externi)• tipurilor de clienţi deserviţi de către firmă (persoane fizice, persoane juridice)• nevoile pe care şi le satisfac clienţii cumpărând produsul sau serviciul oferit• importanţa produsului sau serviciului pentru consumator• ponderii pe care o deţin clienţii cei mai importanţi din totalul veniturilor realizate• modalităţile de încasare a contravalorii produselor, lucrărilor sau serviciilor livrate

clienţilor • intervalele de timp la care se realizează încasarea contravalorii mărfurilor,

produselor sau serviciilor livrate • importanţa produsului sau serviciului pentru consumator• criteriile utilizate de consumatori pentru a alege între diferite produse sau diferiţi

furnizori• posibilităţi de încheiere de contracte cu clienţi noi etc.

2.4.3. Analiza furnizorilorFirmele au nevoie pentru desfăşurarea activităţilor de materii prime, materiale,

ambalaje, precum şi de maşini şi utilaje necesare desfăşurării proceselor de producţie. Toate aceste resurse de care este nevoie pentru realizarea bunurilor şi serviciilor sunt oferite de către furnizori.

Principalele aspecte urmărite în cadrul analizei furnizorilor sunt:• structura furnizorilor (furnizori de materii prime, materiale, utilităţi etc)• relatiile stabilite cu furnizorii • modalităţile de plată stabilite cu furnizorii (plata pe loc, credit comercial,

compensare etc) şi facilităţile acordate de anumiţi furnizori• durata creditelor comerciale negociate cu furnizorii • stabilirea criteriilor de alegere a furnizorilor (după preţurile practicate, după

distanţă, după cantităţile aprovizionate, după calitate etc)• stabilirea dependenţei faţă de anumiţi furnizori• analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate În anumite condiţii firmele

pot fi vulnerabile în faţa furnizorilor, mai ales atunci când:• furnizorul deţine monopolul asupra unui produs esenţial pentru firma evaluată• produsul oferit de un anumit furnizor nu are alţi substituienţi• schimbarea furnizorului este foarte costisitoare• consumatorii produselor firmei evaluate preferă ca în componenţa produsului

cumparat să fie incluse produse de la un anumit furnizor• produsul oferit de un anumit furnizor are o importanţă majoră pentru organizaţieTrebuie ţinut cont în acest context de faptul că întreruperea sau reducerea producţiei

furnizorului poate afecta producţia firmei evaluate şi costurile produselor realizate.

2.4.4. Analiza substituienţilorAnaliza substituienţilor presupune:• analiza principalilor substituienţi ai produselor livrate de firma evaluată• anticiparea apariţiei unor noi substituienţi şi aprecierea impactului pe care îl poate

avea asupra rezultatelor firmei evaluate• raportul preţ calitate la produsele firmei evaluate şi la produsele de substituţieÎn plus faţă de aceşti factori externi se vor mai analiza şi alţi factori cum sunt:

produsele, lucrările şi serviciile oferite de către firmă, activitatea de promovare a produselor, activitatea de contractare, distribuţie şi desfacere etc.

100

1. Analiza produselor, lucrărilor şi serviciilor oferite de către firmă şi a evoluţiei vânzărilor

În cadrul analizei produselor, lucrărilor şi serviciilor oferite de către firma evoluată se vor analiza următoarele aspecte:

• sortimentele de produse, lucrări şi servicii oferite• modul de diferenţiere al produselor• ponderea fiecărei categorii de produse în totalul ofertei• destinaţia produselor, nevoile acoperite etc• evoluţia vânzărilor produselor şi serviciilor firmei care se urmăreşte cu ajutorul

cifrei de afaceri . Trebuie să se analizeze în acest context evoluţia vânzărilor pe o anumită perioadă comparativ cu alte perioade de timp şi comparativ cu vânzările pe piaţa sectorului de activitate al firmei evaluate.

qi volumul fizic al vânzărilorpi pretul mediu pe unitate de produsStabilirea creşterii sau scăderii ponderii vânzărilor firmei evaluate în cadrul

vânzărilor totale de pe piaţă se realizează cu ajutorul formulei:

ICAf indicele cifrei de afaceri a firmei evaluateICAt indicele cifrei de afaceri a sectorului din care firma face partegf ponderea vânzărilor firmei în cifra de afaceri a sectorului în perioada luată ca bază

de comparaţie2. Analiza activităţii de promovare a produselorAnaliza activităţii de promovare a produselor presupune:• stabilirea modalităţilor de promovare a produselor• modul în care se construieşte imaginea firmei• produsele pentru care a fost necesară promovarea• mărimea cheltuielilor cu publicitatea etc.3. Analiza activităţii de contractare, distribuţie şi desfacereÎn acest context se urmăreşte:• modul de identificare a clienţilor,• politica contractuală• principalele canale de distribuţie a produselor• relaţiile cu distribuitorii etc.

2.5. Diagnosticul financiar

Diagnosticul financiar reprezintă un element foarte important în cadrul raportului de evaluare şi aduce confirmarea performanţelor financiare ale celorlalte categorii de diagnostic. În elaborarea acestuia se analizează bilanţul unei firme (pentru a se observă felul în care se realizează echilibrul pe termen scurt şi lung) împreună cu contul de profit şi pierdere (pentru a se analiza rentabilitatea activelor firmei).

Este cunoscut faptul că bilanţul reflectă poziţia financiară a firmei la un moment dat, iar contul de profit şi pierdere reflectă performanţele ca rezultat al fluxurilor economice şi financiare.

Deoarece în cadrul bilanţului elementelor de activ şi pasiv sunt prezente pe o perioadă de doi ani (exerciţiul curent şi cel anterior) se facilitează o primă analiză a evoluţiei tuturor elementelor bilanţiere.

101

Realizarea diagnosticului financiar pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere presupune parcurgerea etapelor:

1) Analiza echilibrului financiar pe bază de bilanţ2) Analiza pe baza contului de rezultate3) Analiza cash flow-urilor4) Analiza rentabilităţii firmei5) Analiza patrimonială a riscului de faliment

2.5.1. Diagnosticul poziţiei financiare a întreprinderii pe baza bilanţului

Poziţia financiară a unei întreprinderi, constatată în urma efectuării unui diagnostic, reprezintă cea mai fidelă imagine a efectelor strategiei trecute a întreprinderii respective.

2.5.1.1. Abordări ale bilanţului în diagnosticul financiar Pentru elaborarea diagnosticului poziţiei financiare, literatura de specialitate

propune elaborarea „bilanţului suport al analizei financiare”. În varietatea de abordări ale bilanţului suport al analizei financiare se disting prin operaţionalitate practică două teorii fundamentale: teoria bilanţului financiar şi teoria bilanţului funcţional.

2.5.1.1.1. Abordarea financiară a bilanţului Abordarea financiară este o abordare externă care prezintă interes pentru două

categorii de utilizatori: acţionarii sau proprietarii întreprinderii, interesaţi de valoarea patrimoniului lor şi creditorii întreprinderii pentru care patrimoniul reprezintă garanţia realizării drepturilor lor1. Bilanţul financiar este utilizat în analiza financiară pentru: evaluarea prealabilă a unei întreprinderi în vederea lichidării sau vânzării, aprecierea solvabilităţii, aprecierea riscului de insolvabilitate, analiza structurii mijloacelor economice, analiza structurii surselor de finanţare, analiza echilibrului financiar, etc.

Analiza financiară pe baza bilanţului financiar presupune parcurgerea a două etape: redactarea bilanţului financiar şi analiza bilanţului financiar.

Elaborarea bilanţului financiar

Etapele obligatorii vizează: retratarea elementelor patrimoniale de activ şi pasiv şi clasarea posturilor de activ şi de pasiv.

Diferitele posturi ale bilanţului contabil şi anumite elemente în afara bilanţului sunt tratate având la bază următoarele principii: eliminarea „nonvalorilor”, actualizarea valorii patrimoniale pentru anumite categorii de elemente patrimoniale, tratarea imobilizărilor deţinute în leasing şi a altor elemente în afara bilanţului2.

a. Eliminarea nonvalorilorNonvalorile sunt elemente patrimoniale recunoscute în bilanţul contabil, dar care

în termeni de lichiditate nu au nici o valoare deoarece nu pot da naştere unui flux de lichidităţi şi nu pot fi valorificate independent pe piaţă. Principalele elemente care pot fi considerate active fictive sau nonvalori sunt anumite componente ale imobilizările necorporale considerate nonvalori (cheltuieli de constituire, cheltuieli de cercetare dezvoltare), cheltuielile de repartizat asupra exerciţiilor financiare viitoare, primele de rambursare a obligaţiunilor.

b. Actualizarea valorii patrimoniale

1 Maria Niculescu, Diagnostic financiar, vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 250; 2 Maria Niculescu, Dianostic financiar, vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 250;

102

Elementele patrimoniale sunt înregistrate în bilanţ la cost istoric (cost de achiziţie, cost de producţie sau valoare de utilitate după caz). Reevaluarea diferitelor active permite o actualizare a valorii patrimoniale în funcţie de condiţiile pieţei. Aceste diferenţe sunt înregistrate în bilanţul patrimonial majorând sau diminuând după caz valoarea capitalurilor proprii.

c. Tratarea elementelor în afara bilanţului Elementele în afara bilanţului se referă la imobilizările deţinute în leasing şi la

efectele scontate şi neajunse la scadenţă. Bunurile deţinute în leasing operaţional nu figurează în bilanţul contabil şi se

impune luarea în considerare a acestor elemente. La redactarea bilanţului patrimonial analistul financiar va adăuga imobilizările deţinute în leasing la activele corporale, la valoarea netă egală cu valoarea de origine minus amortizarea şi va majora în mod corespunzător, în pasiv valoarea datoriilor mai mari de 1 an. Acelaşi raţionament va fi aplicat şi în cazul bunurilor deţinute în locaţie de gestiune sau închiriate.

În optica analizei financiare efectele scontate şi neajunse la scadenţă au semnificaţia unui credit curent obţinut de întreprindere. De aceea se impune adăugarea acestor efecte în activ la creanţe şi majorarea corespunzătoare a creditelor curente.

Clasarea posturilor de activ şi de pasiv

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, respectiv posibilitatea de a fi transformate în bani, în scopul recuperării rapide a capitalurilor investite3. Astfel mai întâi se înscriu elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările corporale, necorporale şi financiare, numite şi nevoi permanente (întrebuinţări/mijloace permanente), datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante cu grad de lichiditate mare care sunt numite nevoi temporare.

Elementele de pasiv reflectă din punct de vedere financiar sursele de finanţare (proprii/străine) ale mijloacelor din activ. Structurarea pasivelor se face după gradul de exigibilitate, respectiv termenul la care devin scadente. În bilanţul financiar se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, se înscriu apoi datoriile financiare, a căror scadenţă este mai mare de un an (împrumuturile pe termen mediu şi lung), datoriile pe termen scurt, generate de activitatea curentă, de exploatare cu un grad ridicat de exigibilitate formează resursele temporare (ciclice/curente). Prelucrarea informaţiilor contabile într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea structură a bilanţului financiar (figura 2.1.):

ACTIV = NECESARPASIV = RESURSE

(CAPITALURI)

ACTIV IMOBILIZAT NET ( peste 1 an)- imobilizări necorporale- imobilizări corporale - imobilizări financiare

CAPITALURI PERMANENTE - capital social - rezerve - profit nerepartizat- provizioane pt. riscuri şi chelt- datorii mai mari de 1 anACTIV CIRCULANT NET

( sub 1 an )- stocuri;- creanţe; - active de trezorerie

DATORII MAI MICI DE 1 AN- furnizori- salariaţi- stat- bănci, etc.

Fig. nr. 2.1 – Structura sintetică a bilanţului patrimonial

3 Nicolae Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

103

Nevoitemporare

Resursetemporare

Nevoipermanente

Resurse permanente

Analiza şi interpretarea bilanţului financiar

Pe baza bilanţului patrimonial pot fi analizate următoarele aspecte: echilibrul financiar, solvabilitatea şi lichiditatea, structura financiară a întreprinderii, valoarea patrimonială.

Analiza echilibrului financiar

Bilanţul financiar oferă posibilitatea cercetării şi principalelor echilibre ale bilanţului. Schema bilanţului financiar are două părţi:

- partea de sus conţine nevoi permanente şi capitaluri permanente şi reflectă structura financiară durabilă a activelor imobilizate, respectiv echilibrul pe termen lung.

- partea de jos constituită din resurse temporare (ciclice) destinate a asigura finanţarea utilizărilor (nevoilor) temporare în vederea realizării ciclului de exploatare, ceea ce reflectă echilibrul financiar pe termen scurt4.

Principalii indicatori ai echilibrului financiar sunt: situaţia netă (SN), fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) şi trezoreria netă (TN)

Situaţia netă

SITUAŢIA NETĂ = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE

Indicatorul „Situaţia netă” reflectă valoarea activului realizabil la un moment dat şi răspunde cerinţelor acţionarilor, proprietari ai întreprinderii interesaţi în a cunoaşte valoarea pe care o deţin, cât şi cerinţelor creditorilor, deoarece această valoare constituie garanţia recuperării creanţelor lor. Analiza situaţiei nete se poate face în mărimi absolute şi în mărimi relative, urmărindu-se evoluţia acesteia în dinamică, pe total, cât şi prin prisma elementelor componente.

Fondul de rulment Fondul de rulment reprezintă un concept foarte des întâlnit în analiza financiară şi

totodată, un indicator al echilibrului financiar. În principiu nevoile permanente sunt acoperite din resurse permanente (capitaluri proprii şi datorii pe termen mediu şi lung), iar nevoile temporare sunt, în mod normal, acoperite din resurse temporare. Cu cât resursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate mai mare, care îi permite să facă faţă diverselor riscuri pe termen scurt. Acest surplus de resurse permanente poate fi „rulat” sau utilizat pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor fiind denumit fond de rulment . Fondul de rulment garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme, (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea încasărilor de la clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori) să îşi păstreze autonomia şi independenţa financiară5.

1. Pornind de la partea de sus a bilanţului financiar, fondul de rulment este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului.

FRF = CAPITALURI PERMANENTE – UTILIZĂRI PERMANENTE2. Pornind de la partea de jos a bilanţului financiar, fondul de rulment

evidenţiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile pe termen scurt sau partea activelor circulante care nu este finanţată din datorii pe termen scurt.

FRF = ACTIV CIRCULANT NET – DATORII PE TERMEN SCURT

În funcţie de mărimea maselor bilanţiere din partea de sus a bilanţului se pot distinge următoarele situaţii:

a. Capitaluri permanente > Activ imobilizat net FRF > 0

4 Nicolae Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 19995 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000;

104

Activ circulant net > Datorii pe termen scurt FRF > 0

Determinarea fondului de rulment pe baza părţii de sus a bilanţului financiar, arată destinaţia capitalurile permanente, care finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Fondul de rulment pozitiv este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. Determinarea fondului de rulment pe baza părţii de jos a bilanţului financiar arată că activele circulante, transformabile în lichidităţi într-un termen scurt ( < 1 an) permit rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt şi degajarea de lichidităţi potenţiale excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilităţii.

b. Capitaluri permanente < Activ imobilizat net FRF < 0 Activ circulant net < Datorii pe termen scurt FRF < 0

Valoarea negativă a fondului de rulment semnifică utilizarea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului „nevoilor permanente li se alocă resurse permanente”. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate.

Dacă ne referim la partea de jos a bilanţului financiar activele circulante transformabile în lichidităţi nu sunt suficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt, ceea ce semnifică o stare de dezechilibru financiar şi o situaţie nefavorabilă sub aspectul lichidităţii. c. Capitaluri permanente = Activ imobilizat net FRF = 0 Activ circulant net = Datorii pe termen scurt FRF = 0

Această situaţie este mai puţin probabilă semnificând o armonizare totală a structurii resurselor la necesităţile de finanţare, activele circulante acoperă integral datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichidităţi.

Fondul de rulment poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura capitalurilor permanente (capitaluri proprii, datorii cu scadenţă mai mare de un an), analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii6.

Se pot evidenţia astfel:- FR propriu = capitaluri proprii – imobilizări nete- FR împrumutat = FRF - FR propriu

Valoarea informativă a fondului de rulment este dată de rolul pe care îl are în ceea ce priveşte realizarea legăturii între cele două părţi ale bilanţului financiar, respectiv finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt, fapt ce ii conferă calitatea de indicator de bază al echilibrului lichiditate-exigibilitate.

Necesarul de fond de rulment

Desemnează nevoile de finanţare generate de operaţiunile curente ale întreprinderii care compun ciclul de exploatare (producţie, cumpărări, vânzări, încasări, plăţi, etc). Cea mai mare parte a nevoilor de finanţare este acoperită din surse temporare corespunzătoare (datorii temporare pe termen scurt). Diferenţa dintre necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare este numită nevoia/necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilităţile) (exclusiv creditele bancare pe termen scurt)

6 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

105

Dacă această diferenţă este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare posibil de mobilizat. Această situaţie trebuie interpretată şi analizată în contextul în care firma îşi desfăşoară activitatea.

Existenţa unui necesar de fond de rulment pozitiv este considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoilor ciclului de exploatare, ca o consecinţă directă a realizării unor stocuri materiale sporite atât din punct de vedere fizic (datorită unor obligaţii asumate prin contracte încheiate cu clienţi sau beneficiarii) cât şi valoric (funcţie de evoluţia preţurilor de aprovizionare a acestor stocuri). Pe de altă parte, aceeaşi situaţie poate fi interpretată prin existenţa unui decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, datorită încetinirii încasărilor şi accelerării plăţilor.

Dacă necesarul de fond de rulment este negativ, atunci acest lucru semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare, iar aprecierea situaţiei trebuie realizată în contextul cauzelor care au generat-o. Astfel situaţia este considerată favorabilă dacă este consecinţa accelerării vitezei de rotaţie a activelor circulante şi a angajării unor datorii cu scadenţe mai mari, adică accelerarea încasărilor şi încetinirea sau relaxarea plăţilor. Pe de altă parte situaţia poate fi apreciată ca nefavorabilă semnificând întreruperi în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, în activitatea de producţie sau utilizarea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea nevoilor permanente.

Trezoreria netă În cadrul analizei patrimoniale diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi

necesarul de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

TN = FRF – NFR

Trezoreria netă pozitivă (FRF >NFR) este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii şi expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente prin existenţa disponibilităţilor băneşti în conturile bancare sau în casieria unităţii. Surplusul monetar înregistrat constituie premisa desfăşurării unei activităţi rentabile care să facă posibilă rambursarea datoriilor financiare şi plasarea eficientă a disponibilităţilor pentru întărirea poziţiei pe piaţă. În termeni financiari se poate vorbi de autonomie financiară pe termen scurt.

Trezoreria negativă ( FRF<NFR) evidenţiază un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului. Acoperirea deficitului monetar presupune angajarea de noi credite , apelarea la resurse externe de finanţare. Deşi această situaţie duce la limitarea autonomiei financiare pe termen scurt şi dependenţa de resurse financiare externe ea nu trebuie interpretată ca o stare de insolvabilitate. Există întreprinderi aflate în această situaţie care supravieţuiesc şi chiar prosperă dacă partenerii acceptă menţinerea resurselor de trezorerie pentru acoperirea pasivului exigibil.

Creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă fluxul de numerar al perioadei sau cash-flow-ul perioadei (CF)

CF = TN1 – TN0

TN1 = trezoreria netă la sfârşitul perioadeiTN0 = trezoreria netă la începutul perioadeiCF = cash flow

Acest flux de numerar reprezintă banii efectivi care sunt la dispoziţia întreprinderii şi care se vor regăsi în conturile „Casa” , „Conturi curente la bănci”, precum şi alte valori asimilate numerarului cum sunt plasamentele pe termen scurt şi care pot fi transformate la nevoie imediat şi fără riscuri în numerar.

Analiza pe baza bilanţului financiar joacă un rol important în diagnosticul financiar, prin faptul că pune în evidenţă, atât regulile vizând menţinerea echilibrului structurilor financiare, cât şi riscul de insolvabilitate cu care se pot confrunta acţionarii sau creditorii întreprinderii.

106

Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale7:a. regula echilibrului financiar maxim – resursele utilizate pentru finanţarea

activelor trebuie să rămână la dispoziţia întreprinderii pe durata unei perioade care trebuie să corespundă, la minim aceleia de imobilizare, iar întreprinderea trebuie să obţină un fond de rulment financiar pozitiv. (FRF > 0)

b. regula îndatorării maxime – priveşte îndatorarea pe termen lung şi mediu:- Datorii pe termen mediu şi lung ≤ Capitaluri proprii- Datorii pe termen mediu şi lung ≤ 3 x autofinanţarea medie anuală

c. regula finanţării maxime – pentru fiecare operaţie de investiţii angajată de întreprindere, recurgerea la îndatorarea la termen nu trebuie să depăşească un anumit procent din valoarea investiţiei prevăzute. Acest procent poate fi cuprins între 50% şi 75% din valoarea investiţiei fără taxa pe valoarea adăugată.

Analiza solvabilităţii şi lichidităţii

Fondul de rulment financiar, determinat pe baza bilanţului financiar este un indicator în mărime absolută al solvabilităţii agentului economic. Însăşi existenţa fondului de rulment indică absenţa riscului de insolvabilitate. În contextul aprecierii solvabilităţii, pe baza datelor bilanţului financiar, se pot construi anumiţi indicatori care reflectă stabilitatea pe termen lung şi structura financiară a agentului economic.

a) Solvabilitate generală -

Solvabilitatea generală măsoară securitatea de care se bucură creditorii agentului economic pe termen lung şi scurt şi marja de credit a acestuia. În general solvabilitatea se referă la disponibilitatea de a utiliza numerarul pe o perioadă mai lungă de timp, în care urmează să se onoreze angajamente financiare scadente8.

b) Activ net contabil - ANC = Total Activ – Total DatoriiActivul net contabil se determină ca diferenţă între totalul activelor şi totalul

datoriilor, pasivul fiind apreciat după repartizarea rezultatului exerciţiului. Activul net contabil este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanţului financiar şi cu situaţia netă. Aceste relaţii dau indicii asupra solvabilităţii globale a agentului economic şi asupra dimensiunilor capitalurilor proprii ce rămân după lichidare proprietarilor acestuia. De asemenea, activul net constituie garanţia creditorilor în cazul evoluţiei nefavorabile a activităţii agentului economic.

c) Ponderea activului net contabil corectat în totalul pasivului:

Ponderea activului net contabil corectat în totalul pasivului este calculată în special de către creditorii agentului economic. Conform organismelor financiare, activul net contabil corectat trebuie să depăşească o treime din totalul pasivului, dar cea mai pertinentă apreciere se face prin comparaţii cu normele sectorului căruia îi aparţine agentul economic.

Analiza indicatorilor solvabilităţii trebuie să fie completată cu cea a indicatorilor lichidităţii, pentru că primii pot avea un nivel favorabil, dar pot ascunde o situaţie financiară nesănătoasă. Lichiditatea se referă la disponibilitatea de a utiliza numerarul în viitorul apropiat după în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade9. Lichiditatea poate fi apreciată prin calcularea unor indicatori specifici cum ar fi lichiditate generală (Lg), lichiditate relativă (Lr) şi lichiditatea restrânsă.

7 Geogeta Vintilă, Gestiunea financiară a firmei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2000, pag 45;8 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară - 2005, inclusiv Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Interpretări la 1 ianuarie 2005, Editura CECCAR, Bucureşti, 2005;9 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară - 2005, inclusiv Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Interpretări la 1 ianuarie 2005, Editura CECCAR, Bucureşti, 2005;

107

Aceşti indicatori indică capacitatea agentului economic de a face faţă, cu ajutorul activelor sale, datoriilor exigibile sau totalului datoriilor şi vor fi analizaţi în subcapitolul „Analiza bilanţului pe baza ratelor”.

2.5.1.1.2. Abordarea funcţională a bilanţului Analiza financiară pe baza bilanţului financiar are un caracter static, care nu

permite evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi alocarea lor. Prezentarea funcţională a bilanţului evidenţiază aspecte financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, răspunzând mai bine exigenţelor unei analize dinamice şi cerinţelor managerilor din întreprindere.

Întreprinderea în concepţia funcţională

Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară asigurând în raport cu dezvoltarea sa anumite funcţii: funcţia de exploatare, funcţia de investire, funcţia de finanţare, funcţii circumscrise pe cicluri de operaţiuni10. Ciclul de investiţii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia achiziţionării de imobilizări (corporale, necorporale sau financiare). Durata acestui ciclu depinde de politica de investiţii a întreprinderii, caracteristicile tehnologice ale activităţii şi performanţele tehnice. Ciclul de exploatare cuprinde ansamblul operaţiunilor de aprovizionare, producţie, stocare, desfacere generate de activitatea de exploatare. Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor ce au loc între întreprindere pe de o parte şi proprietarii de capital (acţionari şi creditori) pe de altă parte, operaţiuni ce permit întreprinderii să facă faţă decalajelor dintre încasări şi plăţi generate de activitatea de exploatare.

Elaborare bilanţului funcţional

Concepţia funcţională asupra întreprinderii şi respectiv asupra bilanţului are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare11.

Analiza funcţională presupune gruparea diferitelor operaţii ale întreprinderii în raport cu natura destinaţia sau funcţia lor de unde şi denumirea de analiză funcţională.

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

▪ Activ imobilizat brut în afara exploatării

▪ Imobilizări de exploatare ▪ Capitaluri permanente▪ Amortizări şi provizioane▪ Datorii financiare

▪ Activ circulant brut de exploatare ▪ Activ circulant brut în afara

exploatării▪ Activ de trezorerie

▪ Datorii de exploatare▪ Datorii în afara exploatării▪ Pasiv de trezorerie

Fig. nr. 2.2 - Bilanţ funcţional

În construirea bilanţului funcţional, clasificarea posturilor de activ şi pasiv nu obligă la criterii temporale (termen lung, mediu sau scurt), gruparea acestora efectuându-se după apartenenţa la diferitele funcţii ale întreprinderii de exploatare, finanţare sau investiţii.

10 Nicolae Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 11011 Georgeta Vintilă, op. cit

108

Funcţia de exploatare

Funcţia de exploatare

Funcţia de investiţii Funcţia de

finanţare

Structura bilanţului funcţional permite evidenţierea a două categorii de utilizări în activ (una independentă de ciclul de exploatare şi una legată în mod direct de ciclul de exploatare) şi a două categorii de resurse în pasiv (una fără legătură cu exploatarea şi una legată direct de activitatea de exploatare). Elementele de trezorerie apar evidenţiate atât în activul cât şi în pasivul bilanţului.

Redactarea bilanţului funcţional are la bază următoarele principii12: Activele sunt luate în calcul la valoarea brută pentru a pune în evidenţă decizia iniţială. Prin urmare la valoarea reală a activelor se adaugă amortizările şi provizioanele pentru depreciere contabilizate; conceptul de activ fictiv nu mai este operaţional; luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing, deoarece se apreciază că acestea servesc procesului de exploatare. Leasingul se substituie unui împrumut tradiţional reprezentând o sursă de finanţare; cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii sunt considerate active imobilizate, fiind asimilate unor investiţii; cheltuielile constate în avans sunt considerate după caz active ciclice de exploatare sau active ciclice în afara exploatării; efectele scontate şi neajunse la scadenţă sunt incluse în activ la creanţe, iar în pasiv la credite curente de trezorerie; primele de rambursare a obligaţiunilor sunt eliminate din activ, diminuându-se în mod corespunzător valoarea datoriilor financiare din pasiv.

Principiul de bază al analizei funcţionale este principiul implicării valorii de origine/iniţiale deci a costului istoric.

Analiza şi interpretarea bilanţului funcţional

Structura bilanţului funcţional permite calculul a patru indicatori semnificativi ai echilibrului funcţional: fond de rulment net global (FRNG), necesar de fond de rulment de exploatare (NFRE), necesar de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE), trezoreria netă (TN).

Fondul de rulment net global poate fi determinat astfel:

FRNG = Resurse durabile - Nevoi stabile

FRNG = (Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie)- (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie)

Principalele rate ale fondului de rulment net global utilizate în analiza financiară sunt:

- Rata de finanţare a cifrei de afaceri:

Această rată reflectă marja de securitate a întreprinderii. Se apreciază că pentru majoritatea întreprinderilor această rată trebuie să fie cuprinsă între 30 până la 90 de zile.

- Rata de finanţare a activelor circulante:

Această rată permite aprecierea proporţiei în care fondul de rulment net global concură la acoperirea din punct de vedere financiar a activelor circulante (şi, respectiv, a stocurilor, în cazul în care numitorul ar fi reprezentat de către acestea).

- Rata de acoperire a nevoii de fond de rulment total:

Această rată oferă o imagine, în termeni financiari, a derulării ciclului de exploatare. Dacă R > 100, semnifică faptul că fondul de rulment a asigurat finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment şi o parte din trezoreria de activ.

12 G. Charreaux, Gestion financiere, Ed. Litec, Paris, 1991; A Henriet, Le diagnostic financiere, Ed. Techniplus, Paris, 1995; preluat din Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997;

109

În mod similar pot fi determinate ratele corespunzătoare pentru operaţiunile de exploatare şi, respectiv, pentru cele din afara exploatării.

Analiza necesarului de fond de rulment funcţional

NFRT = Nevoi ciclice - Resurse ciclice

Nevoia de fond de rulment totală are două componente; nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE), astfel:

NFRT = NFRE+ NFRAE

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) reprezintă acea parte din nevoile ciclice de exploatare care nu este acoperită din resurse de aceeaşi natură (ciclice) şi care trebuie finanţată din resursele durabile ale întreprinderii.

NFRE = Nevoi ciclice de exploatare - Resurse ciclice de exploatare

În mod sintetic putem considera creanţele şi datoriile ca fiind de exploatare începând din momentul în care sunt ataşate cheltuielilor şi veniturilor care compun excedentul brut de exploatare13. NFRE este de fapt nevoia de finanţare a activităţii întreprinderii care există atât timp cât există termene de plată/încasare pentru furnizori/clienţi, termene de fabricaţie (ciclu de producţie), şi stocuri de materii prime, produse, mărfuri. Calculul nevoii de fond de rulment pentru exploatare implică, pe de o parte, activele (nevoile ciclice de exploatare), iar pe de altă parte, pasivele (resursele) ciclice corespunzătoare, astfel:

Stocuri+ Creanţe din exploatare (inclusiv efecte scontate neajunse la scadenţă, diferenţe de conversie); + Cheltuieli înregistrate în avans privind exploatarea;- Datorii furnizori;- Datorii fiscale şi sociale aferente exploatării;- Venituri înregistrate în avans din exploatare;= NEVOIA DE FOND DE RULMENT PENTRU EXPLOATARE (NFRE)

Nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) corespunde acelor nevoi utilizate din afara ciclului de exploatare, care nu sunt finanţate de resurse ciclice şi care trebuie acoperite din capitalurile permanente:

NFRAE = Active diverse - Resurse diverse

Activele diverse corespund creanţelor diverse din afara exploatării, în timp ce resursele diverse reprezintă datorii diverse din afara exploatării, în aceste condiţii, considerăm că nevoia de fond de rulment din afara exploatării se poate determina astfel:

Creanţe diverse din afara exploatării+ Titluri de plasament;+ Cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării;- Datorii diverse din afara exploatării;- Venituri înregistrate în avans din afara exploatării;

= NEVOIA DE FOND DE RULMENT DIN AFARA EXPLOATĂRII (NFRAE)

În situaţia în care activele circulante de exploatare depăşesc datoriile corespunzătoare, nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante, în această situaţie, nevoia de fond de rulment din exploatare îmbracă forma unei veritabile investiţii cu acelaşi titlu ca şi imobilizările de exploatare. Capitalul angajat de întreprindere poate fi reflectat în strânsă dependenţă cu funcţiile pe care acesta trebuie să le asigure, astfel:

13 Ph. Avare, G. Legros, L. Ravary, P. Lemonnier, Gestiune şi analiză financiară, Colecţia Romexco, Editura Economică, Bucureşti, 2002, Ediţia în limba română coordonată de Maria Niculescu, Alain Burlaud.

110

Capital angajat(total activ)

= Imobilizări din exploatare + Imobilizări în afara exploatării

+ (NFRE + NFRAE) + Disponibilităţi (D)

Utilizând relaţia de mai sus, putem considera14:• Capital economic = Imobilizări din exploatare + NFRE; • Capital investit = Imobilizări din afara exploatării + Capital economic;• Capital angajat = Capital investit + NFRAE + Disponibilităţi;• Active imobilizate = Imobilizări din exploatare + Imobilizări din afara exploatării;

Pe baza celor prezentate, putem considera că ecuaţia echilibrului funcţional se bazează pe egalitatea capitalului angajat din activul cu cel din pasivul bilanţului funcţional astfel:

Capital angajat (total pasiv)

= Resurse proprii + Datorii pe termen lung + Credite de trezorerie

Potrivit principiului financiar fundamental care stă la baza construirii patrimoniului oricărei entităţi economice (menţinerea egalităţii între totalul sumelor înscrise în activul cu cele din pasivul bilanţului), procedăm la egalarea termenilor celor două ecuaţii privind capitalul angajat, rezultând:

NFRT + TN = FRNG

Ciclul de exploatare presupune reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor, a căror finanţare trebuie acoperită din resursele ciclice, în situaţia în care nevoile ciclice nu pot fi acoperite financiar din resursele corespunzătoare, această nevoie suplimentară trebuie finanţată din fondul de rulment funcţional, care apare ca un surplus de resurse permanente, stabile.

Rezultă deci că nevoia de fond de rulment reprezintă un indicator dinamic al echilibrului funcţional, mărimea sa fiind dependentă de: natura sectorului de activitate şi durata ciclului de exploatare; evoluţia cifrei de afaceri; structura exploatării; durata de rotaţie a activelor şi pasivelor; modul de organizare şi asigurare a gestiunii întreprinderii.

Analiza nevoii de fond de rulment se poate face şi pe baza metodei ratelor. În acest sens, cele mai utilizate rate sunt:

- Rata nevoii de fond de rulment total

Între nevoia de fond de rulment totală şi cifra de afaceri există o strânsă legătură, deoarece creşterea vânzărilor este în strânsă dependenţă, pe de o parte, cu deţinerea de stocuri şi acordarea de credite clienţi, iar pe de altă parte, cu obţinerea unor credite furnizori. Se apreciază că situaţia este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea ce semnifică o ameliorare a trezoreriei.

Această rată poate fi calculată distinct pentru activitatea de exploatare pentru operaţiuni din afara exploatării.

- Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment totală (NFRT) prin trezorerie

Mărimea acestei rate este subunitară (Rfin < l sau 100%) şi reflectă măsura în care trezoreria concură la acoperirea financiară a nevoii de fond de rulment totale.

Analiza trezoreriei funcţionaleTrezoreria este strâns legată de operaţiunile financiare pe termen scurt realizate de

întreprindere, ea fiind evidenţiată în ultimul nivel al bilanţului funcţional. Pentru a face faţa nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea trebuie să dispună de resurse cu caracter financiar, respectiv resurse de trezorerie.14 Nicolae Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 120;

111

Resursele de trezorerie sunt furnizate de partenerii financiari şi reflectă gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii. Activitatea desfăşurată degajă excedente monetare, care îi permit întreprinderii acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Excedentele de trezorerie pot fi utilizate pentru efectuarea de plasamente pe piaţa monetară şi/sau financiare, în scopul procurării unor valori mobiliare de plasament rentabile, uşor negociabile pe piaţa de capital.

Expresie elocventă a desfăşurării unei activităţi rentabile, trezoreria netă (TN) rezultă prin deducerea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente.

TN = Nevoi de trezorerie - Resurse de trezorerie

Pe baza bilanţului funcţional pot fi identificate şase mari grupe fundamentale de elemente, pe baza cărora pot fi determinaţi indicatorii echilibrului financiar astfel:

FRNG = Resurse durabile (RD) - Nevoi stabile (NS)NFRG = Nevoi ciclice (NC) - Resurse ciclice (RC)TN = Nevoi de trezorerie (NT) - Resurse de trezorerie (RT)Bilanţul fiind echilibrat, există următoarele egalităţi:

Activ = Pasiv NS + NC + NT = RD + RC + RT

Relaţia poate fi scrisă astfel:NC + NT - RC - RT = RD - NS

Procedând la regruparea termenilor, relaţia devine:(NC - RC) + (NT - RT) = RD - NS

Rezultă că ecuaţia fundamentală a trezoreriei este:NFRG + T = FRNG sauT = FRNG - NFRT

Ultima relaţie reflectă relaţia fundamentală a trezoreriei , exprimând relaţia ce se stabileşte între fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezorerie. Mărimea FRNG depinde de deciziile pe termen lung privind politica de investiţii şi politica de finanţare şi are un caracter stabil. Mărimea NFRT rezultă din decalaje pe termen scurt între venituri, cheltuieli şi decontările pe care le generează. Componenta sa esenţială, NFRE depinde de nivelul de activitate măsurat prin cifra de afaceri, iar NFRAE poate să fluctueze aleatoriu ca orice element în afara exploatării. Prin urmare, fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment au la bază cauze de natură diferită, iar diferenţa dintre cei doi indicatori o constituie trezoreria15.

În practica financiară românească, obţinerea unui asemenea echilibru financiar nu va putea fi realizată atâta timp cât pentru unele activităţi există disponibilităţi gestionate distinct, precum şi interdicţia de a „deturna” fondurile de la o activitate la alta. Analiza trezoreriei nete se poate face în mărimi absolute prin prisma elementelor care concură la modificarea acesteia.

2.5.1.2. Diagnosticul ratelor bilanţiere Aprofundarea analizei situaţiei financiare pe baza bilanţului a impus un procedeu

frecvent utilizat în analiza financiară, cunoscut sub denumirea de „metoda ratelor financiare” (ratios)16.

Ratele financiare se pot clasifica după modul în care sunt construite în mai multe categorii: rate de structură financiară, rate de rotaţie şi rate de rentabilitate.

Ratele financiare pot fi utilizate pentru a evalua anumite aspecte ale poziţiei financiare şi ale performanţelor întreprinderii: lichiditate, profitabilitate, rentabilitate,

15 Neculai Tabără, Emil Horomnea, Constantin Toma, Analiza contabil-financiară, Editura TipoMoldova, Iaşi 2003, pag. 151;16 Silvia Petrescu, Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Ghid teoretico aplicativ, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, pag. 163;

112

activitate, capacitate de îndatorare. Există o multitudine de rate care reflectă fiecare din aceste cinci aspecte ale performanţei şi poziţiei financiare a întreprinderii.

Rate de structură financiară

Ratele de structură financiară caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi scurt, apreciază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidenţiind principalele mutaţii intervenite în structura mijloacelor şi surselor, generate de schimbările interne şi interacţiunea cu mediu extern17. În principiu ele se calculează ca raport între diferite elemente ale bilanţului contabil (elemente de activ şi de pasiv).

Ratele de structură financiară cuprind: ratele de structură a activului şi pasivului bilanţier, rate de finanţare şi rate de lichiditate;

I. Rate de structură a activului

În sistemul ratelor de structură a activelor, cele mai semnificative ca valoare informativă şi totodată mai frecvent recomandate în literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanţelor, rata disponibilităţilor. Aceste rate reflectă preponderent aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenenţa sectorială, natura activităţii şi mai puţin aspecte de politică financiară18.

1. Rata activelor imobilizate (RAI) – calculată ca raport între activele imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea permanent în totalul patrimoniului.

Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Structura eterogenă a activelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a elementelor componente la acţiunea factorilor economici, juridici, tehnici justifică utilizarea unor rate complementare:

a. Rata imobilizărilor corporale (RIC):

Mărimea acestei rate este determinată în primul rând de natura activităţii. În ramurile industriei grele care solicită echipamente importante ca volum şi valoare, această rată înregistrează valori ridicate. În ramurile care nu solicită dotare tehnică această rată este relativ redusă.

b. Rata imobilizărilor financiare – exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor financiare pe care o unitate le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere externă.

Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii. Aceasta explică valorile foarte mici, nesemnificative ale acestei rate în cazul întreprinderilor mici. Dimpotrivă rata imobilizărilor financiare înregistrează valori mari, semnificative în cazul holdingurilor.

17 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 214;18 Dumitru Mărgulescu, Gheorghe Vâlceanu, Irina Daniela Cişmaşu, Claudia Şerban, Analiza economico-financiară, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 266

113

2. Rata activelor circulante (RAC) – reprezintă ponderea activelor circulante în cadrul bilanţului.

Ca şi în cazul activelor imobilizate este necesară utilizarea unor rate analitice: rata stocurilor, rata creanţelor, rata plasamentelor şi disponibilităţilor băneşti.

a. Rata stocurilor (RSt.)

Această rată are valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai ridicată la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi mai scăzută la întreprinderile din sfera serviciilor.

Interpretarea evoluţiei în timp a ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul activităţii. Ecuaţia minimă de echilibru structural fiind ICA IS .

unde ICA = Indicele cifrei de afaceri IS = Indicele stocurilor

Astfel creşterea volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra solvabilităţii întreprinderii19.

Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, produse finite, mărfuri, iar ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp constituie informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale. Se pot astfel calcula mai multe rate de structură ale activelor circulante:

a.1. rata materiilor prime :

a.2. rata produselor finite:

a.3. rata stocurilor de mărfuri:

Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcţie de necesităţi şi totalul activului.

Valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii. Astfel la întreprinderile comerciale preponderente vor fi stocurile de mărfuri, iar la întreprinderile din sectoarele productive rata produselor finite va înregistra valori ridicate sau rata producţiei neterminate.

b. Rata creanţelor comerciale (Rcr.com.)

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Totodată, rata creanţelor comerciale suportă influenta uzanţelor specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată. În relaţiile inter-întreprinderi, rata creanţelor comerciale înregistrează valori mai ridicate, evident cu variaţii de la un caz la altul, în funcţie de natura activităţii.

Pentru evidenţierea unor aspecte analitice, dar cu implicaţii asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanţelor, respectiv determinarea unor rate analitice având în vedere: natura creanţelor; certitudinea realizării lor; termenul de realizare. Tehnic, pentru oricare din elementele prezentate mai sus se poate calcula o rată analitică de

19 idem, pag. 266

114

structură, prin raportarea creanţei respective, după caz, la totalul creanţelor, la activele circulante sau la totalul activelor.

c. Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor

Pentru o investigare mai analitică se pot determina două rate distincte: rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.

Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti în patrimoniul firmei. Informaţiile furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz. Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoare ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive. De asemenea, disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp.

II. Rate de structură a pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară.

1. Rata stabilităţii financiare - reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin l an) şi patrimoniul total:

2. Rata autonomiei financiare globale

Diversitatea de condiţii în care-şi desfăşoară activitatea întreprinderile face dificilă stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi, anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: RAFG 1/3

Prin urmare, existenta unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomia financiară.

3. Ratele de îndatorareAceste rate permit să se examineze repartiţia sau structura capitalurilor de care

dispune întreprinderea, adică a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate. De asemenea cu ajutorul ratelor de îndatorare se examinează autonomia financiară a întreprinderii.

a. Rata de îndatorare globală (RÎG)

Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor in patrimoniul firmei şi prin natura ei (existenta datoriilor) este subunitară. Îndepărtarea de l semnifică o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.

b. Levierul financiar (Lf)

115

Raportul dintre datoriile totale şi capitalurile proprii, reprezintă o rată de îndatorare, ce prezintă importanţă atât pentru manageri, cât şi pentru creditori. În literatura de specialitate acest raport se numeşte levier financiar. Levierul financiar reprezintă un indicator de risc financiar ce reflectă pe de o parte gradul de independenţă financiară, iar pe de altă parte posibilitatea întreprinderii de a recurge la împrumuturi.

c. Rata autonomiei financiare (RAF) Rata autonomiei financiare este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă

posibilitatea de a decide în toată libertatea şi totodată de a contracta noi împrumuturi20. Se poate calcula în două variante

Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci RAF(1) 1/2

Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară al firmei, independenţă asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen. RAF (2) 1

d. Rata îndatorării la termen (RÎT) – Rata îndatorării la termen este utilizată pentru fundamentarea politicii financiare a

firmei. Prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung, fie la capitalul permanent (relaţia 1), fie la capitalul propriu (relaţia 2)

Cea de a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare are o semnificaţie mai largă in teoria şi practica economică deoarece permite evidenţierea măsurii în care întreprinderea recurge la aşa zisul „efect de levier”, respectiv „efect de pârghie”. De asemenea, permite aprecierea capacităţii de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când RÎT(2) se apropie de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată e mai scăzută.

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul caracterizează dependenţa financiara a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare.

III. Ratele de finanţare

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a activelor întreprinderii.

Rata finanţării stabile a imobilizărilor – reflectă în ce măsură resursele stabile (capitalurile permanente) contribuie la finanţarea imobilizărilor. Poate fi exprimată prin două modalităţi, după cum fondul de rulment este determinat în optica funcţională sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate.

20 Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag 362

116

1. ;

2.

O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanţat din resurse durabile, respectiv din capitalurile permanente. Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent celui de fond de rulment în valoare absolută.

De asemenea, poate fi determinată o rată referitoare la finanţarea proprie a imobilizărilor, denumită rata fondului de rulment propriu, sau rata de finanţare a capitalurilor proprii, care se doreşte a fi supraunitară.

3.

Exprimă proporţia în care este asigurată finanţarea activului imobilizat pe seama resurselor proprii. Mărimea supraunitară a coeficientului indică faptul că unitatea acoperă integral pe seama resurselor proprii valoarea activelor de lungă durată, iar excedentul serveşte ca resursă de finanţare a activelor circulante.

IV. Rate de lichiditate

Ratele de lichiditate caracterizează situaţia financiară a întreprinderii,măsurând capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea acesteia. Ratele de lichiditate sunt semnificative între întreprinderile aceluiaşi sector sau între ratele cronologice realizate de aceeaşi întreprindere.

Rata lichidităţii generale (coeficientul fondului de rulment) - reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.

Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară.

Valoarea supraunitară a ratei dovedeşte că, pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile şi dispune de un fond de rulment financiar care îi permite să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante, sau unor deteriorări în valoarea acestora.

Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficienţă de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanţierilor.

Lichiditatea generală, însă, are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare de variabile care o influenţează cum ar fi: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotaţia activelor circulante, intensitatea sezonalităţii, etc. De aceea, lichiditatea trebuie stabilită şi prin implicarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv pasivelor circulante.

Rata lichidităţii generale compară ansamblul lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt).

Dacă lichidităţile sunt mai mici decât exigibilităţile potenţiale (RLG <1), înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de capitalurile circulante, astfel că fondul de rulment financiar a devenit negativ. Această situaţie sesizează faptul că întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din creditele bancare pe termen scurt, ceea ce contravine regulilor de finanţare. Valoarea subunitară a raportului nu prezintă

117

pericol, în condiţiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă că stocurile se reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fără a stânjeni continuitatea producţiei, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant.

În ceea ce priveşte analiza evoluţiei lichidităţii, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. O evoluţie descendentă a lichidităţii ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind să fie circumspecţi în acordarea de noi împrumuturi.

Rata lichidităţii reduse (RLR) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile, pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi.

Valoarea supraunitară a ratei evidenţiază faptul că stocurile nu sunt finanţate prin datorii pe termen scurt (cel mult prin avansuri şi aconturi primite de la clienţi). În general, raportul este subunitar şi nu produce dificultăţi, în condiţiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase şi previziuni de trezorerie corecte, în teoria economică, sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta situaţia optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.

Rata lichidităţii imediate (RLI) se mai numeşte şi rata capacităţii de plată imediată şi caracterizează capacitatea de rambursare imediată a datoriilor, ţinând cont de disponibilităţile existente şi de încasări.

În teoria economică se apreciază că un nivel corespunzător al acestei rate trebuie să fie mai mare de 1/3.

Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale şi băneşti, un efect şi o condiţie a rotaţiei de ansamblu a fondurilor şi a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când firma dispune de lichidităţi şi alte valori transformabile imediat în monedă corespunzătoare acoperirii obligaţiilor scadente.

Interpretarea ratei implică şi alte informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii. Deşi, teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate ridicată, ea poate avea şi alte semnificaţii, cum ar fi, folosirea neeficientă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată nu poate fi o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante are un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor lichidabile în concordanţă cu exigibilitatea obligaţiilor imediate.

Menţinerea capacităţii de plată este rezultatul activităţii complexe desfăşurate de întreprindere în sectoarele de aprovizionare, producţie, comercializare şi impune luarea unor măsuri tehnice, economice şi financiare, care să asigure un circuit normal al capitalurilor.

Rata lichidităţii imediate este un indicator puţin relevant, datorită instabilităţii încasărilor. De aceea, capacitatea de plată reclamă o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligaţiilor cu cele de încasare a drepturilor băneşti. Pentru a spori fiabilitatea analizei, trebuie luate în calcul şi ratele de rotaţie a capitalurilor.

Rata solvabilităţii pe termen lung exprimă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale este dat de, exprimat prin raportul:

Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedeşte că întreprinderea are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate şi îndepărtate, faţă de terţi.

118

Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichiditate nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii poate avea caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală. Această rata exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută corespunzător activului neangajat în datorii: situaţia netă.

O valoare mai mică decât 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii, risc evidenţiat şi, în analiza echilibrului financiar, de valoarea negativă a situaţiei nete. In cazul în care dificultăţile financiare ale unei întreprinderi devin periodice acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale şi pot afecta, atât imaginea firmei ce capătă o reputaţie de "rău platnic", cât şi desfăşurarea activităţii viitoare.

Ratele de gestiune (activitate)

Spre deosebire de ratele de structură care asigură o analiză statică a datelor cuprinse în bilanţ, ratele sau coeficienţii de gestiune vizează aspectele dinamice. Ratele de gestiune sau activitate măsoară eficienţa gestionării activelor de către managementul întreprinderii. Acestea se referă la viteza şi durata de rotaţie a elementelor legate de ciclul de exploatare, adică reflectă efectele interdependenţei dintre factorii externi şi cei interni, care determină în fapt activitatea unei întreprinderi21.

Ratele de gestiune pot fi exprimate în număr de rotaţii (Kr - coeficient de rotaţie) şi durată în zile (D) a unei rotaţii sau numărul de zile în care cifra de afaceri totală sau anuală reînnoieşte activele sau achită datoriile. Cele mai uzuale rate de gestiune sunt cele exprimate în funcţie de cifra de afaceri.

Numărul de rotaţii prin cifra de afaceri (Vr) se calculează conform relaţiei:

Durata în zile a unei rotaţii se calculează conform relaţiei:

Ratele de gestiune exprimate prin număr de rotaţii indică de câte ori un element de activ sau de pasiv se transformă în bani pe parcursul perioadei analizate, iar ratele exprimate în durată în zile indică durata în zile în care elementul de activ sau de pasiv se transformă în bani. Indiferent de modalitatea de exprimare, aceşti indicatori au un caracter pur teoretic, întrucât se presupune că întreaga substanţă a cifrei de afaceri va fi afectată pentru reînnoirea elementelor de activ şi, respectiv, pentru rambursarea datoriilor. Cu toate acestea, aceste rate pot fi utilizate pentru cuantificarea nivelului de activitate prin compararea cu ratele medii ale sectorului de activitate sau cu cele caracteristice principalelor întreprinderi concurente.

Elementele bilanţiere, de activ sau de pasiv sunt prezentate în bilanţ la nivelul valoric din momentul raportării financiare, iar acest fapt nu reflectă situaţia caracteristică întreprinderii pentru întreaga perioadă. În aceste condiţii, în literatura de specialitate se recomandă utilizarea unor valori medii pentru perioada analizată. Dacă imobilizările nu fluctuează semnificativ, elementele de natura stocurilor sau creanţelor pot înregistra fluctuaţii semnificative.

Ratele de gestiune se pot delimita în trei mari categorii: 1. rate de gestiune a elementelor fondului de rulment;2. rate de gestiune a activelor imobilizate;

21 Constantin Toma, Conturile anuale şi imaginea fidelă în contabilitatea românească, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 283

119

3. rate de gestiune globală;

1. Ratele de gestiune a elementelor fondului de rulment au ca şi caracteristica de bază faptul că se referă la elementele de activ repetitive, cu caracter ciclic, care se înlocuiesc la intervale de timp relativ reduse. Prin urmare, elementul principal în calculul acestor coeficienţi îl va reprezenta activul circulant de natura stocurilor. Totuşi, pe lângă stocuri mai sunt avute în vedere şi: creanţele faţă de clienţi, datoriile faţă de furnizori şi alţi parteneri implicaţi în activitatea de exploatare a unităţii.

Ratele de rotaţie cele mai utilizate în analiza pe baza datelor de bilanţ sunt următoarele22:

1. Ratele privind stocurile:

a. Viteza de rotaţie a stocurilor - determinată pe baza relaţiei:

sau

b. Durata de rotaţie a stocurilor (în zile)

În cazul întreprinderilor cu profil industrial stocurile deţin, în general, o mărime semnificativă în patrimoniul întreprinderii, justificând importanţa acordată vitezei lor de rotaţie. Pentru calculul celor două rate de rotaţie se impune ca atât numărătorul cât şi numitorul să fie exprimaţi în unităţi de evaluare omogene: cost de achiziţie, cost de producţie sau preţuri de vânzare după caz.

Stocurile medii se pot determina ca medie aritmetică între stocurile de la deschiderea şi de la închiderea exerciţiului sau ca medie aritmetică a stocurilor lunare, trimestriale sau semestriale.

La unităţile care au ca obiect de activitate atât producţia de bunuri, cât şi vânzarea mărfurilor, o defalcare a ratelor de rotaţie a stocurilor este justificată din următoarele motive:

- activitatea de producţie presupune următoarea succesiune a fazelor procesului de exploatare:

Aprovizionări Stocuri de materiale Stocuri de producţie în curs Stocuri de produse finite Vânzări;

- activitatea de comercializare presupune o succesiune de etape reprezentată astfel:

Aprovizionări Stocuri de mărfuri Vânzări

Ca urmare, în primul caz, fazele procesului de exploatare sunt multiple şi, în general, presupun o perioadă mai mare de timp, spre deosebire de activitatea de comercializare, care este mai simplă şi determină o perioadă mai scurtă de staţionare a stocurilor în întreprindere. Astfel, considerăm utilă determinarea ratelor de rotaţie, în cazul acestor unităţi, separat pentru activitatea de producţie şi separat pentru activitatea de comercializare a mărfurilor.

2. Ratele privind creanţele

a. Viteza de rotaţie a creanţelor-clienţi, calculată pe baza relaţiei:

b. Durata de încasare a creanţelor comerciale (în zile)

22 Constantin Toma, idem, pag 284;

120

Media creanţelor-clienţi ia în calcul creanţele comerciale brute de la deschiderea şi închiderea exerciţiului. Creanţele comerciale se referă la drepturile reflectate în bilanţ prin conturile de clienţi şi conturile asimilate, la care se adaugă avansurile acordate furnizorilor şi efectele scontate nescadente, deducându-se avansurile primite de la clienţi. Ele sunt evaluate la preţul de vânzare, inclusiv taxa pe valoarea adăugată şi, din raţiuni de omogenitate, vânzările se evaluează identic

Această rată măsoară durata medie a creditelor comerciale acordate clienţilor şi eficienţa gestionării creditelor-clienţi. Şi în acest caz, se poate constata un conflict de interese între angajaţii unităţii care îndeplinesc funcţii diferite, în timp ce finanţiştii sunt indignaţi de clienţii care plătesc cu întârziere sau cărora lucrătorii din sfera desfacerii le acordă credite prea lungi, aceştia din urmă sunt preocupaţi să-şi îndeplinească funcţia lor, acceptând intervale de decontare mai mari, mai ales atunci când sunt remuneraţi în funcţie de cifra de afaceri realizată;

3. Ratele privind datoriile

a. Viteza de rotaţie a datoriilor-furnizori, exprimată prin relaţia:

b. Termenul de plată a furnizorilor

Ca şi în cazul creanţelor-clienţi, datoriile comerciale reprezintă o medie aritmetică, evaluarea realizându-se la preţul de aprovizionare, inclusiv taxa pe valoarea adăugată. Datoriile comerciale sunt datorii faţă de furnizori, avansurile primite de la clienţi din care se scad avansurile acordate furnizorilor. Prin intermediul ratei se reflectă durata medie a creditelor comerciale obţinute de la furnizori.

Mărimea optimă pentru termenul de achitare a obligaţiilor faţă de furnizori ar fi de la 30 la 90 de zile, cu excepţia cumpărărilor masive pe bază de acreditive sau cu plata pe loc (unde rata este apropiată de 0) şi a decontărilor consistente prin intermediul efectelor de comerţ (caz în care rata va înregistra valori mai ridicate).

Dacă valoarea ratei depăşeşte 120 de zile, o asemenea valoare este apreciată drept anormală reflectând două situaţii total diferite: fie - întreprinderea nu este în măsură să-şi achite obligaţiile faţă de furnizori, caz în care se află în pericol, fie - întreprinderea îşi împovărează furnizorii proprii, care, mai devreme sau mai târziu, vor deveni necompetitivi, ceea ce impune căutarea unor noi surse de aprovizionare; imaginea întreprinderii va avea de suferit, ca urmare a reputaţiei de împovărător, iar dificultăţile în găsirea de noi surse de aprovizionare nu vor lipsi.

2. Ratele de gestiune a activelor imobilizate evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate23.

a. Viteza de rotaţie a activelor imobilizate determinată pe baza relaţiei:

b. Durata de rotaţie a activelor imobilizate (în zile)

23 OMFP 1752 nr. 1752/30.XI.2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, nota explicativă nr. 9;

121

3. Ratele de gestiune globală sunt cunoscute sub denumirea de rate de rotaţie globală. Aria de cuprindere a acestor rate este mai extinsă, deoarece se bazează pe ansamblul utilizărilor şi resurselor. Ele îmbracă două forme principale: rata de rotaţie a activelor şi rata de rotaţie a capitalurilor proprii.

Rata de rotaţie a activelor, prin care se compară întreaga activitate desfăşurată cu patrimoniul aflat la dispoziţia unităţii, măsoară intensitatea cu care este utilizată averea întreprinderii pentru a crea plusvalori.

Rata de rotaţie a capitalurilor proprii, care măsoară rentabilitatea utilizării capitalurilor proprii puse la dispoziţia unităţii de către proprietari sau dobândite prin autofinanţare, fiind calculată pe baza relaţiei:

2.5.2. Diagnosticul performanţelor întreprinderii pe baza contului de rezultate

2.5.2.1. Aspecte generale privind definirea şi măsurarea profitului

Sursa informaţională care stă la baza profitului este contul de rezultate. Formele pe care le poate lua profitul se află sub incidenţa modului de structurare a contului de rezultate. Gruparea şi structurarea veniturilor denotă conţinutul şi formele profitului. În cadrul multitudinii de modele de conturi de rezultate se pot identifica două structuri utilizate pe scară largă modelul continental şi modelul anglo-saxon24.

Modelul continental are ca punct de plecare producţia exerciţiului, incluzând alături de producţia vândută pe cea stocată şi cea imobilizată, iar cheltuielile şi veniturile sunt prezentate după natura lor, ceea ce permite determinarea soldurilor intermediare de gestiune şi evidenţierea repartizării valorii create între diferiţi participanţi la activitatea întreprinderii.

Modelul anglo-saxon se diferenţiază prin faptul că axează întregul raţionament pe vânzare ca sursă esenţială de profit, iar cheltuielile sunt structurate după funcţii: funcţia de producţie (cost de producţie), funcţia de distribuţie (cost de distribuţie), funcţia administrativă (costuri administrative), funcţia financiară (costuri financiare) şi alte cheltuieli şi taxe.

Spre deosebire de modelul continental, în sistemul anglo-saxon nu se utilizează noţiunile de producţie imobilizată, costul de producţie fiind imputat direct imobilizărilor şi nici cea de producţie stocată – costul de producţie al bunurilor nevândute fiind transferat direct în valoarea stocurilor. Această practică are la bază principiul conform căruia bogăţia creată de întreprindere este generată de vânzarea producţiei25.

Principalii indicatori de interes în analiza performanţelor în sistemul anglo-saxon sunt: veniturile din vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor, costul bunurilor vândute, marja brută, cheltuieli de exploatare sau operaţionale ce cuprind cheltuieli de distribuţie şi cheltuieli generale şi administrative, rezultatul exploatării şi alte venituri şi cheltuieli26.

24 Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii. Probleme, abordări, metode, aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 340; 25 Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii - Probleme, abordări, metode, aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

122

Veniturile din vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor sunt constatate în exerciţiul contabil în care a avut loc transferul dreptului de proprietate, indiferent dacă au fost încasate sau nu. Aceste venituri sunt corectate cu reducerile comerciale şi financiare.

Costul bunurilor vândute reprezintă ansamblul costurilor de producţie sau achiziţie am bunurilor vândute (produse finite sau mărfuri). Acest element conţine cheltuieli de personal privind producţie, amortizări, materii prime şi alte costuri directe sau indirecte implicate de procesul de producţie sau achiziţie.

În sistemele contabile anglo-saxone costurile de producţie sunt înregistrate mai întâi ca activ, acestea fiind transferate la rezultat în momentul vânzării, conform principiului conectării cheltuielilor la venituri.

Costul bunurilor vândute se calculează în mod diferit, după cum este vorba de o întreprindere comercială sau una industrială.

La întreprinderile comerciale:

Costul mărfurilor vândute

=Valoare

stocului iniţial de mărfuri+

Valoarea intrărilor de mărfuri în cursul perioadei

-Valoarea stocului final de mărfuri

La întreprinderile industriale:

Costul produselor vândute

=Valoare

stocului iniţial de produse+

Costul de producţie al produselor obţinute

-Valoarea stocului final de produse

Costul de producţie al bunurilor obţinute se determină prin metode şi procedee proprii contabilităţii analitice.

În întreprinderile industriale cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor pot fi incluse în costul indirect de producţie, în cheltuielile generale de administraţie sau de desfacere, caz în care ele nu apar distinct în structurile contului de rezultate.

Marja brută – reprezintă diferenţa dintre vânzările nete şi costul bunurilor vândute. Succesul unei întreprinderi presupune asigurarea unei marje brute suficient de mare pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare şi obţinerea profitului. Informaţia furnizată de acest indicator este aceea de eficienţă a activităţii comerciale şi industriale a întreprinderii. Noţiunea de marjă brută diferă de noţiunea de marjă comercială utilizată în sistemul francez, care vizează activitatea comercială a întreprinderii.

Cheltuieli de exploatare sau operaţionale – cuprind cheltuieli de distribuţie şi cheltuieli generale de administraţie. Cheltuielile de distribuţie cuprind cheltuielile regrupate corespunzător funcţiei comerciale, respectiv cheltuieli generate de vânzarea si promovarea produselor. Cheltuielile administrative, corespunzător funcţiei administrative, includ cota parte a cheltuielilor cu personalul, impozite, taxe, etc.

Rezultatul exploatării - se obţine diminuând marja brută cu cheltuielile de exploatare. Acest indicator are o importanţă deosebită deoarece permite aprecierea modului de exploatare a resurselor întreprinderii nefiind afectat de incidenţa fiscalităţii.

În sistemul anglo-saxon rezultatul poate fi analizat înainte sau după impozitare. În felul acesta se poate analiza influenţa factorilor interni şi externi asupra rezultatelor.

Variantele rezultatului exploatării întâlnite în lucrările de specialitate anglo-saxone sunt prezentate în continuare.

Rezultatul brut înaintea deducerii dobânzilor şi impozitului (earnings before interest and taxes – EBIT) reprezintă profitul operaţional obţinut înainte de plata oricăror obligaţii faţă de creditorii întreprinderii. Este, de asemenea, şi profitul înainte de calcularea impozitului pe profit datorat statului, care de regulă se bazează pe o valoare modificată a profitului, în funcţie de cheltuielile nedeductibile şi veniturile neimpozabile. Acest indicator oferă o imagine clară asupra eficienţei operaţionale, nefiind distorsionată de politica financiară sau fiscală.

26 Dragotă Victor, Lucian Ţâţu, Mihaela Dragotă, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Anda Racşa, Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson, Bucureşti, 2006; pag. 48

123

Unii analişti financiari sunt interesaţi de rezultatul neafectat de provizioanele constituite sau de amortizarea înregistrată. Un astfel de rezultat este numit în literatura anglo-saxonă earning before interest, taxes, depreciation and amortization – EBITDA, adică rezultatul brut al exploatării înaintea deducerii amortizărilor şi provizioanelor sau excedentul brut al exploatării.

Rezultatul net din exploatare după impozitare (earnings before interest after taxes - EBIAT) este un alt indicator utilizat în sistemul anglo-saxon, fundamentat pe argumentul că impozitul pe profit trebuie considerat o cheltuială permanentă a derulării activităţii.

Rezultatul brut din activitatea ordinară înainte de impozitare (earnings before taxes - EBT) se obţine prin completarea rezultatului exploatării cu rezultatul activităţii financiare, eventual cu alte venituri si cheltuieli.

Alte venituri şi cheltuieli – sunt elemente ale contului de rezultate, care sunt generate de activităţi anexe, în afara exploatării. În sistemul anglo-saxon, conţinutul acestor posturi îl pot constitui veniturile şi cheltuielile aferente locaţiilor, cedării activelor, activităţii financiare.

Tabel nr. 3.1 - Schema de calcul a indicatorilor de rezultat în sistem anglo-saxon

INDICATOR RELAŢIE DE CALCUL

CIFRA DE AFACERI

EBITDA - Earnings before interest, taxes, depreciation and amortization(rezultatul înainte de deducerea dobânzilor, amortizării şi a impozitului pe profit = marja asupra costurilor variabile )

Cifra de afaceri – cheltuieli variabile de exploatareSau

Venituri monetare din exploatare (CA) - Cheltuieli monetare din

exploatare

EBIT - Earnings before interest and taxes(rezultat înainte de deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit = rezultatul de exploatare)

EBITDA – cheltuieli cu amortizare

EBT - Earnings before taxes(rezultat înainte de deducerea impozitului pe profit = rezultat brut)

EBIT – cheltuieli cu dobânzile

REZULTAT NET EBT – impozit pe profit

Se poate constata că acest tip de analiză simplifică foarte mult realitatea la nivelul firmei, cu avantajul flexibilităţii şi dezavantajul unei relative superficialităţi27.

Fig. nr. 3.3 – Schema determinării rezultatelor în sistem anglo-saxon

2.5.2.3. Treptele formării rezultatelor întreprinderii – soldurile intermediare de gestiune

Măsurarea contabilă tradiţională a rezultatului se bazează pe un principiu de calcul care urmăreşte determinarea unui surplus real. În pofida meritelor sale, acest principiu ridică dificultăţi care au condus analizele financiare la realizarea de indicatori de tip nou, care să măsoare surplusul monetar degajat de activitatea întreprinderii 28.

Măsurarea tradiţională contabilă a rezultatelor se bazează pe o comparare între cheltuielile reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade şi veniturile reale produse de activitatea sa în aceeaşi perioadă. Veniturile se analizează ca o creare de bogăţie, în timp ce cheltuielile apar ca o consumare de bogăţie reală. În consecinţă rezultatul permite evaluarea

27 Victor Dragotă, Lucian Ţâţu, Mihaela Dragotă, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Anda Racşa, Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson, Bucureşti, 2005, pag. 45; 28 Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2003;

124

creşterii sau diminuării bogăţiei reale, deci exprimă câştigul sau pierderea produse de activitatea întreprinderii.

Toate prezentările contului de rezultate, adoptate în ţările cu economie de piaţă au în comun modul de stabilire a surplusului global folosindu-se o formulă de tipul:

rezultat = venituri reale - cheltuieli reale.

Contul de rezultate stabileşte veniturile şi cheltuielile din trei subgrupe de operaţiuni: operaţiuni de exploatare legate de ciclul de activitate curentă (aprovizionare, producţie, vânzări), operaţiuni financiare şi operaţiuni extraordinare.

Această prezentare permite conturarea unui rezultat global după impozitare şi trei indicatori parţiali ai rezultatului.

Tabel nr. 3.2 - Exprimările contabile ale rezultatului

Indicatori ai rezultatului Termeni de calcul Semnificaţie

Rezultat din exploatareVenituri din exploatare- Cheltuieli de exploatare

Măsura eficienţei întreprinderii în activitatea sa curentă, industrială sau comercială

Rezultat financiarVenituri financiare- Cheltuieli financiare

Mărimea incidenţei operaţiunilor financiare asupra rezultatului

Rezultat extraordinarVenituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare

Măsura incidenţei favorabile sau defavorabile asupra rezultatului a unor operaţii întâmplătoare

Rezultatul exerciţiuluiAnsamblul veniturilor- Ansamblul cheltuielilor

Măsura eficienţei globale a întreprinderii din activităţile şi operaţiunile sale

Aceşti indicatorii contabili tradiţionali reflectă câştigul sau pierderea reală din activitatea întreprinderii în cursul unei perioade. Ei prezintă însă două inconveniente majore, care afectează semnificaţia lor şi uneori fiabilitatea lor.

- Pe de o parte, aceşti indicatori sunt stabiliţi pornind de la evaluări ale veniturilor şi cheltuielilor efectuate de întreprindere, pe baza unor estimări care pot fi discutabile. Este cazul în special al evaluării mişcării stocurilor, al imobilizărilor la produsele întreprinderii pentru consumul propriu şi mai ales al mărimii amortizărilor şi provizioanelor.

- Pe de altă parte, neglijând influenţa monetară a operaţiunilor, evaluarea contabilă tradiţională nu permite să se deducă incidenţa rezultatelor asupra capacităţii de finanţare şi asupra situaţiei trezoreriei întreprinderii.

Aceste observaţii explică de ce situaţia de sinteză denumită tabloul soldurilor intermediare de gestiune aduce informaţii complementare în vederea analizei financiare a rezultatelor.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune clasează cheltuielile şi veniturile în aşa fel încât să rezulte, în afara celor patru indicatori deja menţionaţi alţi doi noi indicatori: valoarea adăugată (VA) şi excedentul brut din exploatare (EBE). Soldurile intermediare de gestiune contribuie la caracterizarea comportamentului economic al unei întreprinderi. Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească, care pun în evidenţă etapele formarii rezultatului exerciţiului, pe baza elementelor de venituri şi cheltuieli aferente fiecărei categorii de activităţi29.

Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune răspunde, pe de o parte, necesitaţilor analizei economico-financiare a întreprinderii, iar pe de altă parte, funcţionarii Sistemului Conturilor Naţionale prin faptul că aceste solduri asigură legătura între nivelul microeconomic şi macroeconomic sau nivelul microcontabil şi conturile naţionale30.

Normalizatorii contabili din ţara noastră nu au prevăzut obligativitatea întocmirii „Tabloului soldurilor intermediare de gestiune” (TSIG) şi evident nici precizări privind determinarea lor.

29 Nicolae Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 13130 Neculai Tabără, Contabilitate Naţională, Ediţia a II-a, Editura Moldova, Iaşi, pag. 235

125

Necesitatea analizei modului în care s-au format rezultatele impun TSIG în activitatea practică a oricărei întreprinderi. Întocmirea TSIG presupune o retratare prealabilă a Contului de Profit şi Pierdere, o regrupare a veniturilor şi cheltuielilor, precum şi evidenţierea mecanismului e formare a principalilor indicatori de performanţă.

Tabloul S.I.G. se poate delimita pe două paliere31:• parte referitoare la soldurile intermediare ce caracterizează activitatea

(exploatarea) întreprinderii; Cifra de afaceri Marja comercială Producţia exerciţiului Valoarea adăugată

parte ce cuprinde soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea acesteia. Excedentul brut de exploatare sau insuficienţa brută a exploatării Rezultatul exploatării Rezultatul curent brut Rezultatul extraordinar Rezultatul brut al exerciţiului

1. Cifra de afaceriCifra de afaceri reprezintă principalul indicator de dimensionare a activităţii unei

întreprinderi, fiind situat şi în fruntea indicatorilor de performanţă ai întreprinderii 32. Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri netă, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală, cifră de afaceri critică.

Cifra de afaceri totală (CA) reprezintă totalitatea afacerilor unei societăţi, evaluate la preţurile pieţei sau suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată.

Cifra de afaceri netă (CAn) - conform reglementărilor contabile conforme cu directivele europene cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a entităţii, după deducerea reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri33. Conform aceleaşi reglementări cifra de afaceri cuprinde: producţia vândută (701, 702, 703, 704, 705, 706 şi 708), veniturile din vânzări de mărfuri (707), venituri din subvenţii de exploatare aferente vânzărilor (7411), veniturile din dobânzi înregistrate la entităţile al căror obiect principal de activitate îl constituie leasingul (766).

2. Marja comercială Marja comercială sau adaosul comercial – este un concept operaţional la

întreprinderile cu activitate comercială. Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea bunurilor (mărfurilor). Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială.

Marja comercială este indicatorul principal de apreciere a performanţelor unei activităţi comerciale, fiind singura resursă veritabilă a întreprinderilor comerciale. Analiza tendinţei în timp a ratei marjei comerciale şi compararea acesteia cu cele înregistrate de alte întreprinderi, din acelaşi sector, constituie elemente de bază în evaluarea performanţelor financiare ale acestor întreprinderi34.

Marja comercială = Venituri din vânzări de mărfuri - Costul mărfurilor vândute

31 Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară; Teorie şi aplicaţii, Editura Tiparul, Iaşi, 200232 Silvia Petrescu, Analiză şi diagnostic financiar – contabil – Ghid teoretico-aplicativ, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006; 33 OMFP 3055/2009 “Reglementări contabile conforme cu directivele europene”, art. 38, alin. 1.34 Georgeta Vintilă, Gestiunea Financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, p. 82;

126

Pornind de la datele înregistrate în contabilitate veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă rulajul creditor al contului 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor , iar costul mărfurilor vândute rulajul debitor al contului 607 „Cheltuieli privind mărfurile”. Costul de achiziţie al mărfurilor vândute include:

Costul de cumpărare al mărfurilor vândute

=Preţul de cumpărare(fără TVA)

+Cheltuieli accesorii de cumpărare

±Variaţia stocurilor de mărfuri

Marja comercială se poate analiza în mărime absolută pe baza relaţiei de mai sus, dar şi în mărime relativă, cu ajutorul ratei marjei comerciale calculată în raport cu cifra de afaceri sau costul de achiziţie al mărfurilor vândute.

RMC = sau RMC =

Utilizarea ratei marjei comerciale permite efectuarea de analize comparative între întreprinderile din acelaşi sector de activitate. Rezultatul analizelor comparative serveşte evidenţierii incidenţei deciziilor comerciale legate de preţ, alegerea furnizorilor, precum şi a modalităţilor de comercializare a mărfurilor (prin magazine proprii sau închiriate).

3. Producţia exerciţiuluiAcest sold de gestiune caracterizează activitatea globală (producţia globală)

desfăşurată de întreprinderile de producţie sau/si de prestări de servicii şi se obţine prin însumarea unor elemente eterogene din punct de vedere al evaluării:

- producţia vândută (produse, servicii, lucrări, activităţi anexe), evaluate la preţuri de vânzare (exclusiv reducerile comerciale acordate ulterior facturării);

- producţia stocată (stocaj sau destocaj, după caz), ca diferenţa între stocul final şi stocul iniţial, evaluata la cost de producţie;

- producţia imobilizată, respectiv producţia de imobilizări destinate nevoilor proprii, evaluata la cost de producţie.

Principalul neajuns al acestui indicator este tocmai caracterul eterogen al elementelor care îl compun, ceea ce afectează comparabilitatea.

Pentru înlăturarea acestui inconvenient se poate recurge la utilizarea costurilor (eventual costurile standard) pentru toate elementele.

Relaţia de calcul al producţiei exerciţiului este următoarea:

PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI

=PRODUCŢIA VÂNDUTĂ

±VARIAŢIA PRODUCŢIEI STOCATE

+PRODUCŢIA IMOBILIZATĂ

Pornind de la datele înregistrate în evidenţele contabile, producţia vândută se preia din conturile grupei 70 „Cifra de afaceri” mai puţin contul 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”. Variaţia producţiei stocate reprezintă soldul creditor sau debitor al contului 711 „Variaţia stocurilor” înainte de preluarea acestui sold în contul de rezultate, iar producţia imobilizată – se preia din conturile grupei 72 „Venituri din producţia de imobilizări”

Din punct de vedere financiar, numai producţia vândută este generatoare de încasări monetare imediate sau decalate pentru întreprindere, funcţie de termenele de plată acordate clienţilor. Producţia stocată şi în special producţia de imobilizări nu reprezintă decât o îmbogăţire potenţială a întreprinderii, ele nefiind generatoare de încasări.

În concluzie – producţia exerciţiului oferă o realitate fidelă a activităţii reale a întreprinderi, dar deformează realitatea financiară.

4. Valoarea adăugată Valoarea adăugată este soldul de gestiune introdus în practica contabilităţii ca urmare

a ,,presiunii” contabilităţii naţionale, fiind un concept de sorginte macroeconomică (suma valorilor adăugate create pe teritoriul economic naţional în cursul unui an, formează produsul intern brut). Astfel, valoarea adăugată constituie unul dintre elementele de legătură între

127

conceptele macroeconomiei şi regulile ce guvernează gestiunea unei întreprinderi, realizând o punte informaţională directă între contabilitatea de întreprindere şi contabilitatea naţională. Valoarea adăugată se poate determina prin două metode: metoda deductivă şi metoda aditivă.

Metoda deductivă Valoarea adăugată determinată prin metoda deductivă reprezintă diferenţa între

valoarea bunurilor şi serviciilor ieşite din întreprindere şi valoarea bunurilor şi serviciilor intrate în întreprindere.

Valoarea adăugată =Output-uri(valoarea ieşirilor de bunuri şi servicii din întreprindere)

– Input-uri(valoarea intrărilor de bunuri şi servicii în întreprindere)

Valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau valoarea pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi prin intermediul propriilor activităţi productive, creative sau comerciale.

Din perspectiva soldurilor intermediare de gestiune valoarea adăugată se determină adăugând la producţia exerciţiului marja comercială şi scăzând consumurile provenite de la terţi.

Valoarea adăugată = Marja comerciala + Producţia exerciţiului – Consumuri de la terţi

Consumurile provenind de la terţi includ toate consumurile din exterior, oricare ar fi destinaţia lor funcţională interna: cheltuieli cu stocurile din cumpărări (materii prime şi materiale consumabile, cheltuieli cu combustibili, energie şi apa, cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (pentru întreţinere şi reparaţii redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, prime de asigurare, cheltuieli cu studiile şi cercetările, cheltuieli cu colaboratorii, reclama, publicitatea etc.), alte cheltuieli materiale.

În contabilitate consumurile de la terţi se regăsesc evidenţiate în conturile de cheltuieli, grupele 60 Cheltuieli privind stocurile (mai puţin contul 607 Cheltuieli cu mărfurile), 61 Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, 62 Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi.

Corespondentul la nivel macroeconomic al noţiunii de consumuri de la terţi este consumul intermediar.

Valoarea adăugată permite măsurarea puterii economice a întreprinderii. Acest indicator reprezintă o valoare adăugată brută care nu ţine cont de deprecierea activului imobilizat sub forma cheltuielilor cu amortizarea şi provizioanele. Diminuarea valorii adăugate brute cu amortizarea imobilizărilor aferente exploatării permite obţinerea valorii adăugate nete.

Metoda aditivăDatorită faptului că valoarea adăugată bunurilor şi serviciilor achiziţionate este

distribuită diferiţilor participanţi care au contribuit la această creare de valoare, valoarea adăugată se poate determina şi prin metoda aditivă. Din acest punct de vedere, valoarea adăugată reprezintă suma părţilor alocate din bogăţia creată de întreprindere. Aceste părţi reprezintă remunerarea factorilor de producţie ce au contribuit la crearea de valoare.

Valoarea adăugată

=Remunerarea personalului

+Remunerarea furnizorilor de capital

+Remunerarea statului

+Profitul reţinut

Metoda aditivă de calcul a valorii adăugate pune în evidenţă repartiţia valorii adăugate între participanţii la crearea valorii adăugate, respectiv: personalul şi organismele de asigurări şi protecţie socială – sub forma cheltuielilor de personal; statul – prin impozite şi taxe; furnizorii de capitaluri – sub forma cheltuielilor cu dobânzile şi dividendelor, întreprinderea – sub forma autofinanţării (cheltuieli cu amortizări şi provizioane şi profiturile capitalizate).

Valoarea adăugată

=Cheltuieli de personal

+Cheltuieli cu amortizarea

+Cheltuieli financiare

+Cheltuieli cu impozite şi taxe

+ Rezultat net

128

Analiza valorii adăugate se poate realiza din punct de vedere metodologic în mărime absolută şi în mărime relativă. Analiza în mărime relativă presupune calcularea ratelor valorii adăugate şi calculul indicatorilor de eficienţă determinaţi pe baza valorii adăugate. Ratele valorii adăugate cel mai frecvent utilizate sunt:

a. Rata variaţiei valorii adăugate

permite aprecieri asupra creşterii sau regresiei activităţii

b. Rata valorii adăugate

Rata valorii adăugate este o expresie a productivităţii globale a întreprinderii, respectiv a bogăţiei create la un anumit nivel de activitate şi dependentă de natura activităţii şi de durata ciclului de exploatare. Pentru întreprinderile din industrie RVA este în jur de 50-60%, iar în sfera distribuţiei RVA este în jur de 15-20%.

Interpretarea evoluţiei în timp a ratei trebuie făcută cu prudenţă, luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi.

După alţi autori RVA reprezintă un indicator al gradului de integrare economică al întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor subansamble).

c. Ratele de remunerare a valorii adăugate – reprezintă ponderea deţinută de fiecare element component în valoarea adăugată şi constituie esenţa remunerării partenerilor sociali.

Valoarea adăugată

Personal → Cheltuieli de personal →

Stat →Cheltuieli cu impozite şi taxe

→

Creditori →Cheltuieli financiare (dobânzi)

→

Acţionari → Dividende →

Întreprindere → Rezultat net →

Aceste rate permit efectuarea de comparaţii intersectoriale şi între exerciţii.d. Valoarea adăugată pe salariat

VAs =

Această rată exprimă eficienţa utilizării capitalului uman, respectiv productivitatea sau randamentul muncii, definită ca valoare adăugată realizată în medie pe salariat

e. Valoare adăugată la 1000 lei active imobilizate

VA1000Ai = x1000

Această rată exprimă bogăţia creată de întreprindere prin valorificarea potenţialului material, a resurselor tehnice, adică randamentul echipamentelor de lucru.

5. Excedentul brut al exploatării (EBE) Excedentul brut al exploatării sau insuficienţa brută de exploatare (IBE), după caz, este

primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în termeni de rentabilitate şi indică

129

contribuţia activităţii de exploatare la formarea rezultatelor. Indicatorul exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare şi evidenţiază performanţele economice ale întreprinderii.

Ca modalităţi de calcul , EBE/IBE se poate determina prin trei metode:a. Prima metodă constă în deducerea remunerării statului şi salariaţilor din suma

valorii adăugate şi subvenţiilor pentru exploatare.

Excedentul brut al exploatării

=Valoarea adăugată

+Subvenţii de exploatare

-Impozite şi taxe

+Cheltuieli de personal

Informaţiile necesare calculării acestui indicator se preiau din conturile: venituri din subvenţii de exploatare (contul 741), cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (contul 635), cheltuieli cu salariile personalului şi cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială (conturile 641 şi 645).

Din modul de calcul rezultă că EBE este o mărime independentă de sistemul de amortizare practicat, de politica financiară, şi de cea fiscală. Prin deducerea remunerării statului şi a personalului din valoarea adăugată rezultă contribuţia capitalului la crearea bogăţiei firmei.

b. EBE poate fi calculat şi pornind de la rezultatul exploatării :Rezultatul exploatării + Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele (681);+ Alte cheltuieli de exploatare cu activele cedate (6583);- Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare (781);- Alte venituri din exploatare din activele cedate (7583);= Excedentul brut al exploatării / Insuficienţa brută a exploatării

c. EBE/IBE cuprinde doar venituri şi cheltuieli monetare din activitatea de exploatare, adică venituri sau cheltuieli care corespund unor încasări, respectiv plăţi. Rezultă astfel a treia modalitate de calcul a EBE:

EBE =Venituri monetare din activitatea de exploatare

–Cheltuieli monetare din activitatea de exploatare

Potrivit acestei accepţiuni EBE reprezintă un flux potenţial de lichidităţi aferent ciclului de exploatare deoarece în contabilitatea de angajamente momentul înregistrării veniturilor nu coincide întotdeauna cu momentul încasării, iar momentul înregistrării cheltuielii nu coincide întotdeauna cu momentul efectuării plăţii.

Veniturile monetare sunt venituri ce se concretizează în intrări de numerar imediat sau la termen şi sunt formate în principal din: veniturile din vânzarea mărfurilor şi veniturile din vânzarea producţiei (grupa de conturi 70), producţia stocată (contul 711), producţia imobilizată (conturile 721, 722), venituri din subvenţii de exploatare (contul 741).

Cheltuielile monetare sunt cheltuieli care generează ieşiri de numerar imediat sau la termen: costul de achiziţie al mărfurilor vândute şi toate consumurile exerciţiului provenind de la terţi: materii prime , materiale, combustibil, energie (grupa de conturi 60), cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi (grupa de conturi 61), cheltuieli cu alte servicii executate de terţi (grupa de conturi 62), cheltuieli cu personalul (conturile 641, 645), cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (contul 635).

În analiza financiară rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:

a) măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reţinut în calculul: rentabilităţii economice (EBE/capital economic), sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/CA).

130

Un excedent brut al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.

b) măsură a performanţelor industriale şi comerciale. Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în materie de finanţare, investiţii, provizioane, fiscalitate, este recomandat în studii previzionale şi analize comparative ale întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate. El poate să pună în evidenţă, mai bine decât rezultatul final, o deficienţă, structurală a întreprinderii în plan pur industrial şi comercial.

EBE este independent de35:- politica financiară a întreprinderii (nu este influenţat de veniturile şi

cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii), - politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind

modalităţile de calcul a amortizării), - politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea

profitului net), - politica fiscală şi de elementele extraordinare (nu ia în calcul impozitul pe profit,

şi rezultatul extraordinar).

a) Excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere. Sub rezerva producţiei imobilizate şi a decalajelor generatoare de creanţe stocuri şi datorii cu consecinţe asupra trezoreriei, excedentul brut de exploatare constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior. Dar, această resursă financiară fundamentală, nu este decât o resursă de trezorerie potenţială, un cash-flow potenţial degajat de exploatare (cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a se transforma în disponibilităţi pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile şi resursele exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul a excedentului brut de exploatare: Venituri din exploatare încasabile - Cheltuieli pentru exploatare plătibile.

6. Rezultatul exploatării Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) priveşte activitatea de exploatare normală

şi curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat ia cheltuielile excepţionale) şi provizioanele din excedentul brut al exploatării acesta devine un rezultat net al exploatării:

Rezultatul exploatării

= EBE +

Venituri din provizioane pentru exploatare+Alte venituri din exploatare

-

Cheltuieli cu amortizări şi provizioane pentru exploatare+Alte cheltuieli pentru exploatare

Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate).

Se poate determina şi ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile de exploatare

7. Rezultatul curent Rezultatul curent este determinat atât de rezultatul exploatării normale şi curente, cât

şi de cel al activităţii financiare. Este, deci, rezultatul tuturor operaţiilor curente ale întreprinderii.

35 Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iali, 2002

131

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare - Cheltuieli financiare

Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mă. multe exerciţii succesive..

8. Rezultatul extraordinar Rezultatul extraordinar permite măsurarea influenţei elementelor excepţionale în

ceea ce priveşte formarea rezultatului global al întreprinderii. Dacă celelalte solduri se calculează în cascadă, rezultatul excepţional reprezintă soldul intermediar de gestiune ce sintetizează rezultatul activităţii (sub forma profitului sau pierderilor) cu caracter de excepţie al întreprinderii fie că se referă la operaţiuni de gestiune, fie la operaţiuni de capital.

Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare

9. Rezultatul net al exerciţiului Rezultatul net al exerciţiului poate îmbrăca forma profitului sau pierderii nete. El

reprezintă suma între rezultatul activităţii curente şi rezultatul excepţional, diminuată cu impozitul pe profit .

Rezultatul net al exerciţiului

=Rezultatul curent

±Rezultatul extraordinar

- Impozit pe profit

Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Repartizarea pe destinaţii a profitului net trebuie să fie susţinută de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, în lipsa cărora profitul net va rămâne doar un potenţial de finanţare, în condiţiile existenţei acestor disponibilităţi, profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor şi/sau să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.

De o manieră similară situaţiilor anterioare, poate fi determinată rata marjei nete, care exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit net şi de a rezista concurenţei. Această rată se determină ca raport între rezultatul net al exerciţiului şi cifra de afaceri. Poate fi construită, procedând în mod similar, o altă rată, şi anume rata profitului marginal ca raport între variaţia rezultatului net şi variaţia cifrei de afaceri.

2.5.2.4. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea. Conţinut şi rol în diagnosticul rezultatelor întreprinderii

Rezultatul contabil nu caracterizează potenţialul de lichidităţi al întreprinderii, deoarece el înglobează atât veniturile şi cheltuielile monetare, cât şi pe cele calculate. Altfel spus rezultatul exerciţiului contabil nu este egal cu un surplusul/deficit monetar, nu înseamnă o creştere (sau o scădere) a trezoreriei cu aceeaşi sumă.

Situaţia se explică prin faptul că nu toate veniturile şi nu toate cheltuielile firmei sunt încasabile, respectiv plătibile. De exemplu atunci când se înregistrează o amortizare, este vorba de o cheltuială calculată care nu corespunde unei plăţi (preţul investiţiei fiind achitat în momentul achiziţiei respectivului activ imobilizat). De asemenea nu toate încasările şi nu toate plăţile corespunzătoare veniturilor şi cheltuielilor se realizează la închiderea exerciţiului (de exemplu încasarea unor bunuri vândute se realizează în anul următor vânzării/facturării).

Fluxul net de monedă degajat prin activitatea unei întreprinderi este generic cunoscut sub denumirea de „surplus monetar”. Noţiunea de surplus monetar este desemnată printr-o serie de termeni, care adesea au un conţinut diferit în funcţie de autor, ca de exemplu: cash-flow, capacitatea de autofinanţare, marja brută de autofinanţare, autofinanţare brută etc.

„Cash flow” semnifică surplusul monetar generat de o operaţiune particulară, de un ansamblu de operaţiuni sau de un ansamblu de activităţi ale întreprinderii şi în anumite condiţii poate substitui beneficiul contabil.

132

Între cash-flow şi beneficiul contabil există însă diferenţe semnificative:▪ în primul rând, beneficiul (profitul) contabil este un rezultat global, calculat în

funcţie de totalitatea veniturilor şi cheltuielilor, iar cash-flow-ul este un rezultat parţial care implică numai componente monetare ale veniturilor şi cheltuielilor. El neglijează veniturile şi cheltuielile care nu generează un flux monetar (venituri şi cheltuieli calculate);

▪ în al doilea rând, beneficiul contabil este un rezultat definitiv, în timp ce cash flow-ul este un rezultat tranzitoriu.

CAF este un surplus monetar net global. Caracterul net se explică prin determinarea acestui indicator după deducerea impozitului pe profit, iar caracterul global prin faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii36.

Capacitatea de autofinanţare mai poate fi definită ca fiind degajarea potenţială a trezoreriei atunci când toate veniturile sunt încasate şi toate cheltuielile plătite sau achitate37.

Prin urmare, spre deosebire de excedentul brut al exploatării care se referă activitatea de exploatare, CAF ţine cont de toate laturile activităţii întreprinderii (exploatare, financiară, extraordinară).

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar de creştere degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar38, respectiv sursa internă de finanţare destinată să:

- remunereze capitalurile proprii - să finanţeze investiţiile de expansiune - să menţină sau să reînnoiască imobilizările - să finanţeze anumite nevoi ale gestiunii curenteMărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele

economico-financiare ale unităţii dar şi de o serie de factori interni sau externi cum ar fi: politica adoptată de conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale cu privire la sistemele de amortizare (liniară, degresivă, accelerată)

CAF se poate calcula prin două metode:a. metoda diferenţelor sau b. metoda aditivă. Potrivit primei metode CAF reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor monetarei

al cheltuielilor monetare:

CAF = Venituri monetare - Cheltuieli monetare

a. Calcularea CAF prin metoda aditivă se poate realiza în două variante:

- pornind de la EBE (excedentul brut al exploatării);- pornind de la rezultatul exerciţiului

Calculul CAF pornind de la EBE se bazează pe următoarea relaţie:CAF = E.B.E. + Alte venituri monetare – Alte cheltuieli monetareAdică:

Excedentul brută a exploatării (excedent brut sau deficit brut) + Alte venituri din exploatare (cu excepţia veniturilor din active cedate)- Alte cheltuieli pentru exploatare (cu excepţia cheltuielilor privind activele cedate)+ Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane)- Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor financiare privind amortizările şi provizioanele) + Venituri extraordinare - Cheltuielile extraordinare- Impozitul pe profit

36 Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag 30237 Ph. Avare, G. Legros, L. Ravary, P. Lemonnier, Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, colecţia Romexco, colecţia în limba română, coordonată de Maria Niculescu, Alain Burlaud, Bucureşti, 2002, pag 7638 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 92;

133

= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Pentru verificarea mărimii CAF, se adaugă la rezultatul exerciţiului categoriile de cheltuieli neimplicate în metoda anterioară, respectiv cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele, denumite şi cheltuieli calculate şi se scad veniturile neluate în calcul prin aceeaşi metodă, respectiv veniturile din provizioane pentru exploatare, financiare.

CAF =Rezultatul net al exerciţiului

+Cheltuieli calculate

–Venituri calculate

_Venituri din cesiuni

Adică :

Rezultatul net al exerciţiului + cheltuieli cu amortizări şi provizioane (pentru exploatare, financiare, extraordinare - Venituri din provizioane (din exploatare, financiare, extraordinare)± Valoarea netă contabilă a activelor cedate (Venituri din cedarea activelor – cheltuieli

privind activele cedate)- Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului = Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Indiferent de modalitatea de calcul, CAF este un indicator ce permite aprecierea rezultatelor întreprinderii, a capacităţii acesteia de a degaja resurse interne de finanţare din propria sa activitate şi posibilitatea întreprinderii de a-şi rambursa datoriile.

Prin mărimea şi structura sa capacitatea de autofinanţare contribuie la menţine întreprinderii (prin componenta sa amortizări şi provizioane) şi constituie în acelaşi timp descreştere (prin componenta sa rezultatul net).

Modificarea CAF este rezultatul politicii fiscale şi al rentabilităţii. Interpretarea CAF trebuie să se facă cu multă atenţie. De exemplu prin calcularea

CAF pornind de la rezultat se poate crea impresia că mărimea indicatorului se poate majora prin ajustarea componentelor sale, în special creşterea amortizărilor. O asemenea impresie este falsă, întrucât o amortizare sporită conduce la o diminuare a rezultatului, astfel încât nivelul rezultatului rămâne neschimbat39. Prin urmare politica de amortizare nu influenţează mărimea capacităţii de autofinanţare.

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa40.

CAF reprezintă o autofinanţare potenţială. Bogăţia creată în mod real se apreciază după deducerea remunerării acţionarilor. CAF după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea globală, care pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa.

Autofinanţarea exerciţiului = CAF - Dividende distribuite

Autofinanţarea reprezintă îmbogăţirea întreprinderii, fiind un mijloc de finanţare pe care aceasta îl găseşte în propriile sale forţe, care îi va întări structura financiară.41

39 Neculai Tabără, Emil Horomnea, Constantin Toma, Analiza contabil financiară, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2002, pag 179;40 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag 95;41 Silvia Petrescu, Analiză şi diagnostic financiar contabil, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006;

134

2.5.2.5. Diagnosticul performanţelor prin metoda ratelor Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent financiar

din activităţile desfăşurate, fiind pentru întreprindere condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei42. Rentabilitatea este o noţiune relativă – profitul nu poate fi apreciat decât în raport cu mijloacele investite pentru obţinerea lui.

Sistemul ratelor de rentabilitate Măsurarea rentabilităţii întreprinderii se realizează printru-un sistem de rate sau

rapoarte ce exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza cu ajutorul resurselor de care dispune, cea mai bună remunerare a capitalurilor investite.

În general ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute de întreprindere (un indicator de rezultat: profit net, excedent brut din exploatare, etc.) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Aceste eforturi pot fi evaluate sub diferite forme: capital economic, capital propriu, costuri, cifra de afaceri, etc43.

Fig. nr. 3.4 – Construcţia ratelor de rentabilitate

Varietatea indicatorilor care pot fi luaţi în calculul ratelor de rentabilitate duce la existenţa unei varietăţi de rate ale rentabilităţii. În esenţă acestea pot fi clasificate astfel:

1. Ratele rentabilităţii comerciale2. Ratele rentabilităţii resurselor consumate3. Ratele rentabilităţii economice4. Ratele rentabilităţii financiare

Rata rentabilităţii comerciale – caracterizează eficienţa politicii comerciale (procesele de aprovizionare, desfacere, stocare) şi a politicii de preţuri a întreprinderii. În concordanţă cu obiectivele analizei şi sfera de investigare, acest indicator poate fi determinat prin implicarea ca efect a excedentului brut al exploatării, rezultatului exploatării, rezultatului net al exerciţiului sau marjei comerciale. În mod corespunzător, cifra de afaceri implicată vizează activitatea curentă de exploatare sau totală.

1. ;

2. ;

3. ;

42 Bogdan-Contantin Adronic, Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 49;43 Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico – financiară, Teorie şi aplicaţii, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, pag. 214.

135

Avantajul acestei rate este că poate fi calculată doar pe baza datelor din contul de rezultate, fiind uşor de calculat44. Statisticile privind firmele româneşti din domeniul industriei construcţiilor metalice şi a produselor din metal arată că valoarea acestei rate variază foarte mult, de la valori negative, până la valori de 13%45.

Rata rentabilităţii resurselor consumate reflectă corelaţia dintre rezultatul exploatării aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor şi caracterizează eficienţa costurilor. Rata rentabilităţii resurselor consumate mai este întâlnită şi sub denumirea de rentabilitatea costurilor46.

Această rată se poate calcula global, la nivelul întreprinderii, şi pe componente specifice structurii cheltuielilor şi scopului urmărit. Principalele rate de rentabilitate a resurselor consumate sunt:

1. rata globală a rentabilităţii resurselor consumate:

2. rata rentabilităţii resurselor consumate aferente exploatării:

Ultima rată se poate detalia pe categorii de cheltuieli de exploatare, pe baza informaţiilor furnizate de situaţiile financiare şi contabilitatea de gestiune: pe funcţii (producţie, comercială, financiară), după natură (cheltuieli materiale, cheltuieli salariale), dup dependenţa faţă de volumul producţiei (variabile şi fixe), după modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli (directe şi indirecte)47.

În literatura de specialitate există opinii conform cărora nivelul optim al ratei rentabilităţii costurilor se situează în intervalul 9%-15%48.

Ratele de rentabilitate economică permit aprecierea performanţelor realizate în cadrul activităţii curente (de producţie şi comercială) a întreprinderii, fiind considerate expresia capacităţii managerului întreprinderii de a asigura o eficientă gestiune de exploatare.

Pentru calculul acestora se face abstracţie de provenienţa capitalului (propriu sau împrumutat) investit în întreprindere şi de politica financiară şi fiscală promovată de aceasta, care altfel şi-ar putea pune amprenta asupra rezultatului economic. În aceste condiţii rentabilitatea economică exprimă performanţa tuturor capitalurilor investite în întreprindere.

În exprimarea rentabilităţii economice la numărătorul fracţiei poate intervenii excedentul brut de exploatare, rezultatul de exploatare sau rezultatul net, iar la numitorul fracţiei se poate utiliza activul total sau capitalul investit (imobilizările angajate în procesul de exploatare şi necesarul de fond de rulment de exploatare).

1.

2.

44 Gheorghe Vâlceanu, Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 272; 45 Institutul Naţional de Statistică, Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor din industrie şi construcţii, ediţiile 2007, 2006, 2005, 2004, 2003, 2002; 46 C. Stănescu, A. Işfănescu, A. Băicuşi, Analiza economico-financiară, cu aplicaţii în societăţile comerciale industriale de construcţii şi de transporturi, Editura Economică, Bucureşti, 1996; 47 Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 384;48 Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Omnia Uni, Braşov, 2000, pag. 221;

136

Prima formă exprimă în ce măsură întreprinderea dispune de capacitatea de a degaja suficient excedent pentru a acoperi costul capitalului împrumutat, riscul economic şi financiar pe care şi l-au asumat creditorii, deprecierea mijloacelor utilizate în procesul de producţie şi comercializare, finanţarea creşterii întreprinderii etc. Literatura de specialitate occidentală apreciază că situaţia întreprinderii poate fi considerată favorabilă dacă raportul se încadrează între valorile de referinţă de 18,5-20%. Aceste valori de referinţă sunt valabile pentru condiţiile economice şi financiare în care activează întreprinderile occidentale.

Rata rentabilităţii economice calculată prin al doilea model reflectă măsura în care rezultatul exploatării este suficient pentru a finanţa necesarul de active circulante şi imobilizate în activitatea de exploatare.

Al treilea model de exprimare a ratei rentabilităţii economice exprimă o rentabilitate netă de dobânzi şi de impozit a activului economic investit, fiind dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei de îndatorare. Din acest punct de vedere, această rată este mai puţin comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic şi economic49.

Pentru efectuarea unor analize de detaliu, literatura de specialitate recomandă şi în cazul rentabilităţii economice descompunerea sa în două sau mai multe rapoarte, care explică cauzele care au determinat mărimea indicatorului descompus50:

sau

În studiul performanţelor industriale şi comerciale este preferată ca modalitate de determinare a ratei de rentabilitate comercială aceea care utilizează la numărător E.B.E, întrucât ea este independentă de politica de finanţare, reglementări legale şi fiscale51.

Conceptele rentabilităţii deşi sunt diverse, din punct de vedere al practicii întreprinderii private, expresia „normală” a rentabilităţii o constituie rata rentabilităţii financiare.

Rentabilitatea financiară se exprimă prin intermediul ratei rentabilităţii financiare sau, în limbaj anglo-saxon, prin "Return On Equity" (ROE), ca un raport între rezultatul net al exerciţiului şi capitalurile proprii sau media acestora, în condiţiile în care în cursul exerciţiului au loc modificări semnificative ale sale prin noi aporturi în numerar:

Acest indicator evidenţiază rata de remunerare a capitalului propriu (de risc), prin efectul gestiunii globale a întreprinderii, inclusiv al gestiunii financiare şi excepţionale, mai

49 Ion Stancu, Finanţe – pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a III –a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 853; 50 Marilena Mironiuc, op. cit.51 Neculai Tabără, Emil Horomnea, Constantin Toma, Analiza contabil-financiară, Editura TipoMoldova, Iaşi 2002; pag. 183

137

Rentabilitate comercială

Viteza de rotaţie a activului total

Marja brută de exploatare la un leu Cifra de afaceri

precis, semnalează aptitudinea managerului întreprinderii de a asigura rentabilizarea capitalurilor care i-au fost încredinţate acestuia spre gestionare de diverşi acţionari52.

O rată a rentabilităţii financiare ridicată va permite asigurarea unui echilibru între rata de distribuire a dividendelor şi rata de autofinanţare, fiind în acest mod posibilă satisfacerea conjugată a aşteptărilor celor care doresc să fie remuneraţi pentru capitalul lor de risc şi a exigenţelor de creştere a întreprinderii, respectând, în acelaşi timp, echilibrul structural financiar al întreprinderii.

Rata rentabilităţii financiare este afectată de: - convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi în principal, de

elementele de natură fiscală. - structura financiară a întreprinderii şi în mare măsură de gradul de îndatorare al

întreprinderii.Gradul de îndatorare al întreprinderii exercită efecte pozitive asupra rentabilităţii

financiare numai dacă rata rentabilităţii economice este superioară ratei medii a dobânzii de pe piaţa financiară, aceasta făcând atractive plasamentele financiare ale diverşilor investitori în respectiva întreprindere.

Rata rentabilităţii financiare poate fi calculată şi după următorul model:

Acest model exprimă creşterea posibilă a capitalului propriu, în cursul perioadei, înainte de eventuala decizie de distribuire a unei părţi din rezultatul net al exerciţiului sub formă de dividende sau alte prelevări private.

Rata rentabilităţii financiare poate folosi la numărătorul raportului şi alţi indicatori de rezultat cum ar fi: profitul nedistribuit sau menţinut în rezervă sau partea din profit distribuită sub formă de dividende.

Se observă că rentabilitatea financiară remunerează acţionarii fie prin acordarea de dividende, fie sub forma majorării rezervelor, care reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capitalul întreprinderii. Acţionarii minoritari vor fi preocupaţi de obţinerea unei rentabilităţi pe termen scurt şi, deci, de un dividend imediat calculat după modelul:

Ratele de rentabilitate şi efectul de levier financiar

În literatura de specialitate tipologia riscului este destul de variată, dar poate fi structurată pe două direcţii sau grupe de indicatori53: indicatori privind variabilitatea rezultatelor în corelaţie cu indicatori privind activitatea internă şi în corelaţie cu rentabilitatea generală a pieţelor de capital şi indicatori privind capacitatea întreprinderii de a fi solvabilă (de a face faţă angajamentelor asumate pe termen lung) şi de a fi lichidă (a putea plăti datoriile devenite scadente)

În primul caz, măsurarea riscului se poate face prin: dispersia profitului sau a ratei de rentabilitate, elasticitatea profitului brut şi a profitului net în raport cu cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate, elasticitatea ratei de rentabilitate a acţiunilor întreprinderii în raport cu variaţia rentabilităţii generale a pieţei de capital. În al doilea caz, măsurarea riscului se face 52 Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico financiare ale întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 1999;53 Ion Stancu, Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Investiţii reale şi finanţarea lor, Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 867;

138

prin indicatori de solvabilitate şi lichiditate. Aceşti indicatori se calculează pe baza bilanţului pentru a evidenţia măsura în care masele bilanţiere (permanente şi ciclice) sunt în echilibru şi pot asigura desfăşurarea normală a activităţii întreprinderii.

Riscul poate fi abordat atât din punctul de vedere al organizatorului activităţii întreprinderii (de exploatare) cât şi din punct de vedere al investitorului sau creditorului. Astfel în cadrul problematicii riscului pot fi abordate următoarele aspecte: riscul activităţii economice sau riscul de exploatare, riscul financiar şi riscul de faliment.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a firmei. Capitalul unei firme este format din două componente principale: capital propriu şi datorii.

Capitalurile împrumutate, prin mărimea lor şi prin cheltuielile financiare pe care le generează (dobânzi şi comisioane), antrenează o variabilitate a profitului net şi o majorare a riscului financiar54.

Având în vedere riscul mai mic al creditorilor în plasarea capitalurilor lor disponibile în credite pentru întreprinderi, remunerarea capitalurilor împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii. Aceasta justifică apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii şi incită la căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii în vederea minimizării costurilor şi creşterii rentabilităţii. Dar unei creşteri a îndatorării îi corespunde o creştere a riscului financiar (prin plăţi suplimentare cu dobânzi şi rate scadente). La această creştere a riscului acţionarii sunt îndreptăţiţi să ceară o rentabilitate superioară a capitalurilor lor proprii (pentru acoperirea creşterii riscului de îndatorare). Analiza variabilităţii profitului net, generată de politica de îndatorare a firmei, reprezintă un aspect primordial al riscului financiar.

Riscul financiar este, în mod esenţial evaluat la nivelul rentabilităţii capitalurilor proprii (rentabilitate financiară). Această evaluare poate lua forma analizei variaţiei rentabilităţii financiare induse de o variaţie a rentabilităţii economice – efectul de levier financiar şi forma analizei riscului financiar, pe baza metodei pragului de rentabilitate55.

Printre factorii care determină nivelul performanţelor, trebuie să avem în vedere structura financiară a întreprinderii. Deşi rolul acestei structuri este complex şi discutabil, analiza efectului structurii financiare ne permite să facem o primă apreciere, a efectului acesteia asupra performanţelor financiare, cu implicaţii pentru gestiunea financiară.

Efectul de pârghie financiară al structurii financiare poate fi redat pe baza unei schematizări a bilanţului, redus la trei mari părţi, care sunt: activul total (A), capitalul propriu (Cpr) şi datoriile (D). Astfel: A = Cpr + D

ACTIV TOTAL (AT)

CAPITALURI PROPRII(CPR)DATORII(D)

Fig. nr. 3.5 – structura redusă a bilanţului. Se poate presupune că utilizarea activelor determină o rată a rentabilităţii economice

(Re), astfel că putem scrie:

Unde:Re = rata rentabilităţii economice AT = activ totalRE = rezultatul exploatăriird = rata dobânzii;Dob = dobânzi plătite pentru datoriile angajateD = datorii financiare

54 Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 40955 Petre Brezeanu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Elemente inspirate din teoria şi practica financiară a Uniunii Europene, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003

139

Dacă facem abstracţie de rezultatele extraordinare şi de veniturile financiare, atunci, rezultatul curent înaintea impozitării va fi:

Acest rezultat se impozitează cu o cotă de impozit pe profit „i”:

Unde:i = cota de impozit pe profitRC = rezultat curentIp = impozit pe profit

Rezultatul net (Rnet) va fi:

Rata rentabilităţii financiare (Rf) este

Dar A = CPR + D

Raportul D/CPR reprezintă levierul financiar (Lf), mărimea sa depinzând de gradul de îndatorare al întreprinderii. În aceste condiţii rata rentabilităţii financiare se va determina astfel:

Produsul reprezintă efectul de levier, nivelul său influenţând în mod direct mărimea rentabilităţii financiare. Dacă întreprinderea nu este îndatorată, atunci rentabilitatea financiară este dependentă de rentabilitatea economică şi rata de impozitare. În cazul în care întreprinderea este îndatorată se constată că rentabilitatea financiară este influenţată de: rata impozitului, randamentul activelor sau rentabilitatea economică, costul datoriilor şi structura de finanţare, raportul D/Cpr care reprezintă levierul financiar.

Efectul de levier se descompune în doi factori:- Diferenţialul efectului de levier, adică diferenţa dintre rentabilitatea economică şi

rata dobânzii, (Re - rd);- Braţul levierului, adică structura financiară a întreprinderii, determinată ca raport

între datorii şi capitaluri proprii, Lf = D/Cpr.

Astfel se constată că56:- Dacă Re = rd atunci Re – rd = 0, Rf = (1-i) x Re, rentabilitatea economică

permite compensarea costului datoriilor. Variaţiile structurii de finanţare, deci ale braţului levierului Lf = D/CPR nu au nici o incidenţă asupra rentabilităţii financiare. În aceste condiţii structura financiară este neutră în determinarea rentabilităţii capitalurilor proprii.

- Dacă Re > rd, atunci Re – rd > 0, efectul de levier este pozitiv, rentabilitatea financiară creşte în funcţie de raportul D/CPR. Recurgerea la împrumuturi permite obţinerea unui beneficiu suplimentar pentru fiecare sumă împrumutată. Creşterea braţului de levier Lf, permite îmbunătăţirea capitalurilor proprii. Creşterea îndatorării exercită o influenţă benefică

56 Silvia Petrescu, Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Ghid teoretico-aplicativ, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, pag. 182;

140

asupra rentabilităţii globale.- Dacă Re < rd, atunci Re- rd < 0, efectul de levier este negativ şi rentabilitatea

financiară are tendinţa să se diminueze.

Corelaţia dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică şi rata dobânzii este redată în figura următoare.

Fig. nr. 3.6 – corelaţia dintre rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi rata dobânzii.

Întrucât datoriile financiare sunt formate atât din datorii bancare pe termen lung, cât şi din datorii bancare pe termen scurt, efectul de levier poate fi descompus astfel57:

D = DTL + DTS unde DTL = datorii pe termen lung DTS = datorii pe termen scurt

Această formulă evidenţiază două leviere financiare adesea independente, căci ele corespund celor două moduri de finanţare distincte: credite bancare pe termen lung şi credite bancare pe termen scurt.

Cum creditele bancare pe termen scurt sunt acordate, în general, la o rată a dobânzii mai mare decât cele pe termen lung, această dobândă riscă să depăşească rentabilitatea economică a întreprinderii. În această situaţie, levierul pe termen scurt ar putea avea o incidenţă negativă mai puternică decât influenţa benefică a levierului pe termen lung, astfel încât rezultanta lor să determine creşterea riscului financiar.

Dacă finanţarea pe termen lung are caracter permanent, pentru diminuarea riscului, se preferă creşterea fondului de rulment – printr-o creştere a datoriilor pe termen lung pentru finanţarea nevoilor temporare.

57 Romulus Mandache, Marian Cojocaru, Adrian Romeo Găetan, Analiza riscurilor economice în societăţile comerciale, Editura Junimea, Iaşi, 2003;

Rentabilitatea ec (Re) > rata dobânzii (rd)

Rentabilitatea ec (Re) = rata dobânzii (rd)

Rentabilitatea ec (Re) < rata dobânzii (rd)

Braţul levierului L=DAT/CPR

rent

abili

tate

a

141

Efectul de levier pe termen lung

Efectul de levier pe termen scurt

2.5.3. Diagnosticul performanţelor bursiere

Cele mai importante rate bursiere utilizate pe plan naţional şi internaţional sunt următoarele:

1. Coeficientul de capitalizare bursieră sau Price earnings ratio - PER 2. Rata preţ bursier la valoare contabilă pe acţiune. 3. Randamentul dividendelor 4. Rata preţ bursier la cifra de afaceri pe acţiune

Aparent aceste rate de piaţă sunt uşor de calculat, respectiv se utilizează cursul bursier curent sau mediu pe diverse perioade, dar pentru exprimarea celorlalte elemente care intervin în calcul, se pot lua valori precedente, curente sau previzionate.

Modalitatea de calcul a acestor indicatori depinde de datele financiar-contabile existente, de previziunile analiştilor, precum şi de necesităţile investitorilor. În plus, interpretarea acestora nu este deloc simplă, ci presupune o analiză corelată a tuturor rezultatelor financiar-contabile ale firmei, precum şi a evoluţiilor medii la nivelul sectorului economic şi a întregii pieţe de capital.

1. Coeficientul de capitalizare bursieră (engl. Price Earning Ratio - PER ) este considerat cel mai folosit dintre toţi indicatorii de piaţă, şi reflectă randamentul bursier al acţiunilor unei întreprinderi, respectiv câştigul de capital prin creşterea cursului acţiunilor şi dividendelor care revin pe acţiune.

sau

Coeficientul arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul pe acţiune, fiind numit şi „multiplu curs-profit”58. Investitorii pot fi atraşi de valoarea scăzută a acestui raport, dar nu vor cumpăra decât dacă perspectivele de creştere ale lui sunt evidente. Ca urmare a traducerii în termeni bursieri a bilanţului şi pe baza previziunilor asupra rezultatului se pot obţine informaţii privind evoluţia cursului acţiunilor la bursă. Variaţia coeficientului de capitalizare bursieră permite o bună evaluare a riscului financiar al întreprinderii şi a riscului economic al ramurii de activitate din care face parte întreprinderea analizată.

Unii investitori consideră că PER poate reflecta performanţele unei firmei numai pe baza comparaţiei cu valorile acestuia pe sector sau faţă de media pe piaţa de capital respectivă. Astfel aceştia apreciază în mod greşit că acţiunile cu un PER mai mare decât media pe sector sunt supraevaluate, şi din contră cele cu PER mai mic decât media sunt subevaluate, fără a lua în considerare evoluţia performanţelor economico-financiare ale firmei, care contribuie decisiv la determinarea preţului bursier al acţiunii respective. În plus, valoarea acestui indicator este influenţată de politicile şi tehnicile contabile utilizate, precum şi de practica de “ cosmetizare “ a rezultatelor de către managementul societăţii. Practica ţărilor cu pieţe de capital dezvoltate a demonstrat că, în general, PER ia valori între 15-25, şi chiar mai scăzute în cazul economiilor inflaţioniste.

Aprecierea corectă a valorii indicatorului PER presupune analiza prealabilă evoluţiei altor indicatori: profit net pe acţiune, cifra de afaceri pe acţiune.

58 Vintilă G. , Analiza performanţelor financiare pe baza ratelor de rentabilitate, Revista Finanţe, Credit, Contabilitate, Nr. 4/1996, p.17

142

a. Rezultatul net pe acţiune (în engl. EPS – earnings per share).

Evoluţia acestui indicator exprimă potenţialul de creştere curent şi viitor al firmei. O tendinţă relativ constantă a EPS semnifică o probabilitate ridicată de a se menţine, deci un risc scăzut, ceea ce determină o valoare ridicată a PER. Dacă însă se anticipează o creştere a profiturilor, are loc o creştere a cursului bursier înainte de realizarea acestora, şi de regulă se înregistrează concomitent o creştere a PER.

b. Cifra de afaceri pe acţiune (în engl. Sales per share-SPS)De asemenea, se impune în acelaşi timp o analiză corelată a dinamicii profitului pe

acţiune cu cea a indicatorului vânzări pe acţiune sau cifra de afaceri pe acţiune (CAa)

Evoluţia crescătoare a indicatori (EPS şi SPS) reflectă o creştere sănătoasă, majorarea vânzărilor, şi implicit îmbunătăţirea situaţiei financiare, deci în general un semn clar al dezvoltării activităţii firmei. Din contră, scăderea EPS-ului pe seama scăderii numărătorului indică o degradare a rentabilităţii întreprinderii. În mod obligatoriu se impune şi studiul evoluţiei numărului de acţiuni ordinare emise şi aflate în circulaţie. Există posibilitatea scăderii EPS-ului ca urmare a transformării unor titluri de valori convertibile (obligaţiuni sau acţiuni preferenţiale) în acţiuni ordinare, în condiţiile creşterii sau menţinerii constante a profiturilor, ceea ce nu semnifică automat înrăutăţirea rezultatelor firmei.

Atât indicatorul PER cât şi EPS poate fi influenţat de politicile şi tehnicile contabile practicate de întreprindere. Diferitele metode de amortizare a activelor sau metode de evaluare a stocurilor conduc la profituri nete pe acţiune mari, şi implicit la valori ridicate ale PER. De asemenea, prin politica de provizioane a firmei, profiturile contabile obţinute de firmele cotate pot fi manipulate de către managementul firmei. Astfel, pentru asigurarea comparabilităţii între firme sau la nivel de sector sunt necesare anumite ajustări ale profiturilor contabile, care nu sunt întotdeauna la îndemâna analiştilor financiari sau a investitorilor. Deci principalul dezavantaj al PER este condiţionarea folosirii lui de existenţa profiturilor contabile uşor modificabile prin politicile şi practicile contabile ale firmelor cotate.

În România, indicatorii bursieri principali sunt calculaţi şi publicaţi periodic pentru firmele cotate la BVB, precum şi mediile acestora la nivelul sectoarelor economice. Nivelul mediu al acestora este relativ rezonabil pe sectoare deoarece firmele cotate pe piaţa bursieră au în general performanţe comparabile. Metodologic, PER şi alţi indicatori se calculează pe baza ultimului profit anual net raportat şi a preţului curent al acţiunilor, ceea ce generează, inevitabil în condiţii de inflaţie ridicată, o subapreciere a valorii acestora şi implicit diminuarea relevanţei acestor indicatori pentru eventuale analize sau evaluării de firme cotate prin metoda comparaţiei.

2. Rata preţ bursier la valoare contabilă pe acţiune (engl. Price per Book Value - PBV ) este foarte utilă pentru analiza performanţelor de piaţă a firmelor cotate.

143

Acest indicator permite aprecierea relativă a decalajului dintre valoarea contabilă şi valoarea de piaţă a întreprinderii. PBV este extrem de util mai ales în cazul întreprinderilor cu pierderi, pentru care calculul PER-ului nu este justificat având valoare negativă. Totuşi, PBV devine inutil în cazul firmelor cu capital propriu negativ ca urmare a pierderilor succesive înregistrate.

De regulă, PBV creşte atunci când creşte rentabilitatea capitalului propriu, rata de distribuire a dividendelor se majorează sau rămâne constantă, riscul scade şi rata de creştere a profitului se măreşte. Există deci o relaţie directă între rata preţ pe valoare contabilă şi rentabilitatea financiară sau câştigul acţionarilor (diferenţa dintre rentabilitatea financiară şi costul capitalului propriu). Astfel, se consideră că acţiunile sunt subevaluate când au un preţ pe valoare contabilă mic şi un câştig al acţionarilor mare, şi acţiunile sunt supraevaluate când au un preţ mare pe valoare contabilă, dar un câştig mic al acţionarilor. De regulă, o valoare scăzută a câştigului acţionarilor determină o valoare mică a preţului pe valoare contabilă şi invers.

Totuşi, aprecierea corectă a valorii PBV pentru o anumită întreprindere presupune compararea cu media pe sector şi chiar cu media la nivelul întregii pieţe de capital. Este cunoscut faptul că PBV este specific fiecărui sector, având o valoare mică în cadrul sectoarelor puternic capitalizate (industria metalurgică, industria constructoare de maşini, aeronautică etc.), şi un nivel ridicat în cazul sectoarelor unde activele necorporale sunt nesemnificative ca valoare, cum ar fi consultanţă, software, tehnologii noi etc. Astfel, un PBV inferior mediei sectorului sau pieţei de capital este interpretat ca un semnal de subevaluare şi implicit de cumpărare a acţiunilor, iar un nivel ridicat al acestui indicator comparativ cu media sectorială sau a pieţei poate indica o supraevaluare a titlului.

3. Randamentul acţiunilor (Ra) caracterizează eficienţa plasamentului într-o acţiune.

Acest indicator este important mai ales pentru investitorii care urmăresc venituri constante ridicate şi relativ sigure, deci cu risc scăzut. Politica de dividende a unei întreprinderi influenţează cursul bursier al acţiunii59. Nu doar mărimea fluxului de dividende contează pentru investitori, ci şi stabilitatea politicii de dividende a firmei.

O politică stabilă de dividend conferă siguranţă investitorilor, deci un risc redus, ceea asigură un plus de atractivitate plasamentului de capital. Astfel se explică preferinţa investitorilor pentru acele societăţi profitabile care acordă dividende relativ ridicate şi au o politică stabilă de dividende, denumite simbolic “blue-chips” pe pieţele internaţionale de capital. În România, societăţile cotate la categoria I pe piaţa bursieră sunt considerate drept companii de tip „blue-chips”, deşi nu toate acordă dividende acţionarilor. Interpretarea acestui indicator trebuie corelată cu evoluţia profitului pe acţiune şi a PER.

Creşterea continuă a valorii acestui indicator concomitent cu creşterea profiturilor este un semnal pozitiv. Din contră, majorarea ratei de distribuire a dividendelor în condiţiile scăderii sau menţinerii constante a profitului poate conduce în viitor la diminuarea potenţialului investiţional al firmei. Unii analişti de asemenea, consideră un nivel scăzut al dividendului pe acţiune ca un semnal favorabil al orientării fondurilor către diverse proiecte de dezvoltare, deci un moment prielnic de cumpărare a acţiunii respective.

4. Rata preţ bursier la cifra de afaceri pe acţiune (engl. PPS – Price per sales) este un indicator utilizat în special în cazul întreprinderilor cu pierderi sau în faza de lansare şi creştere, sau pentru firme din domenii noi, pentru care nu se pot calcula indicatorii PER, EPS sau PPS.

59 Acest fapt a fost demonstrat matematic de modelul Gordon-Shapiro

144

sau

Acest indicator bursier prezintă avantajul unei sensibilităţi mai reduse la politicile şi tehnicile contabile utilizate, care uneori pot denatura profitul real, precum şi imposibilitatea manipulării rezultatelor de către manageri, ceea ce îi conferă o credibilitate mai mare în rândul investitorilor.

Pe plan internaţional se mai utilizează de asemenea, şi alţi indicatori bursieri, cum ar fi veniturile din vânzările pe acţiune, veniturile din vânzările pe acţiune la preţ bursier, randamentul câştigurilor (inversul PER), PEG (raportul dintre PER şi o rată de creştere a profitului pe acţiune). Acest ultim indicator oferă informaţii privind corectitudinea evaluării de către piaţă a titlului respectiv. Dacă valoarea acestuia este 1 se apreciază că acţiunea este evaluată corect, dacă PEG este mai mic decât 1 rezultă că titlul este subevaluat . Din contră, dacă PEG este mai mare decât 1 înseamnă că potenţialul său de creştere este mai mic decât PER şi acest indicator este mai mare decât media pe piaţă, rezultă că acţiunea este supraevaluată.

În concluzie, o apreciere completă şi pertinentă a performanţelor globale ale unei întreprinderi trebuie realizată pe baza unei analize corelate a indicatorilor de piaţă şi a celor economico-financiari tradiţionali. Indicatorii bursieri cuantifică recunoaşterea oficială a performanţei globale a firmei de către toţi participanţii de pe piaţa de capital, chiar şi în cazul pieţelor emergente şi în condiţiile unei economii inflaţioniste.

145