Prăbușirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

Majoritatea covârşitoare a istoricilor sunt astăzi de părere că Războiul Rece a fost factorul care a dus la prăbuşirea URSS-ului. Doar că a durat aproape o jumătate de secol până când Colosul Roşu să se destrame.

Cu câteva zile înainte de acest eveniment istoric, de neimaginat pentru milioane de oameni, reprezentanţii a 11 republici sovietice (Ucraina, Rusia, Belarus, Armenia, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghizia, Turkmenia, Tadjikistan, Uzbekistan şi Moldova) s-au întâlnit în oraşul Alma-Ata, capitala Kazahstanului şi acolo au anunţat că ţările lor nu vor mai face parte din entitatea politică interstatală denumită URSS. În completare, demnitarii reprezentanţi au anunţat că ţările lor vor face parte dintr-o nouă entitate interstatală care urma să se numească Comunitatea Statelor Independente.

Şi iată că ziua de Crăciun a anului 1991, steagul cel roşu şi ornat cu secera şi ciocanul aurii, încrucişate una peste alta, avea să fluture pentru ultima dată peste Kremlin.

Deoarece cele trei state baltice, Letonia, Lituania şi Estonia îşi declaraseră primele independenţa de URSS, doar una dintre cele 15 republici sovietice iniţiale, şi anume Georgia, rămăsese indecisă. Puternia şi temuta Uniune Sovietică se prăbuşea în sfârşit. Grandiosul eveniment se petrecea chiar sub ochii întregii omeniri, şi existau destule voci care profeţeau că URSS-ul va renaşte sub o formă sau alta. 

A fost vorba de un proces de dezagregare cu origini diverse si cu o dinamica extrem de intensa. Involutia sistemica incepuse de fapt din februarie 1956, in momentul in care Nikita Hrusciov a dat o lovitura mortala mitului infailibilitatii lui Stalin la Congresul cu numarul XX. Au urmat apoi alte deziluzii care, la randul lor, aveau sa submineze miturile ireversibilitatii si invincibilitatii ordinii de tip comunist. Nikita Hrusciov a atacat de asemenea si crimele facute de colaboratorii apropiati ai lui Stalin.

În același an, Revoluția anticomunistă din Ungaria a fost înăbușită în mod brutal de trupele sovietice. Între 25.000 și 50.000 de insurgenți maghiari și cam 7.000 de militari sovietici au fost uciși, alte mii au fost răniți, iar aproximativ un sfert de milion de maghiari au părăsit țara ca emigranți. Revoluția a fost o lovitură dată comuniștilor din Europa de vest, mulți dintre cei care sprijiniseră URSS în trecut au devenit critici ai sovieticilor. În următorul an, Hrușciov a înfrânt o încercare a staliniștilor de a recuceri puterea, învingând în mod decisiv membrii așa numitului "Grup antipartinic".

De-a lungul anilor când s-a aflat la putere, Hrușciov a încercat să ducă la bun sfârșit reforme în diverse domenii. Problemele agriculturii sovietice, o preocupare majoră a lui Hrușciov, se bucurase de atenția conducerii colective care introdusese inovații importante în această ramură a economiei sovietice. Statul a încurajat țăranii să cultive mai mult pe loturile în folosință, a îmbunătățit plata pentru recoltele obținute de colhozuri și a investit mult mai mult în agricultură.

În campania sa dramatică de desțelenire a pământurilor virgine de la mijlocul anilor 60, Hrușciov a impulsionat cultivarea unor arii întinse din Kazahstan și din zonele învecinate ale Rusiei. Aceste noi zone agricole erau amenințate de secetă, dar în unii ani au produs recolte excelente. Alte inovații ale lui Hrușciov s-au dovedit contraproductive. Planurile lui de cultivare a porumbului și de creștere a producției de

carne și de produse lactate au dat greș în mod lamentabil, iar încercarea de a reorganiza colhozurile în unități agricole mai mari, a produs confuzie în zona rurală.

Tentativele lui Hrușciov de reformă în industrie și în organizarea administrativă au creat probleme și mai mari. Într-o mișcare motivată politic de slăbire a puterii birocratice centrale, Hrușciov a renunțat în 1957 la ministerele industriale din Moscova și le-a înlocuit cu soviete

(consilii) economice regionale (sovnarhoz).

Deși el a intenționat ca aceste consilii economice să răspundă mai mult nevoilor locale, descentralizarea industriei a dus la disfuncționalități și la ineficiență. Legată de această descentralizare, a fost decizia luată în 1962 de Hrușciov de a rearanja organizațiile de partid pe sectoare mai degrabă economice decât administrative. Această bifurcare a aparatului de partid în sectoarele agricol și industrial la nivelul provinciilor (oblast) și mai jos, a contribuit la dezorganizarea muncii oficialilor de partid de la toate nivelurile. Simptomatic pentru dificultățile economice a fost abandonarea în 1963 a planului septenal (1959 – 1965) cu doi ani înainte de termen.

Începând cu 1964, prestigiul lui Hrușciov a avut de suferit în multe sectoare. Creșterea industrială a scăzut, iar agricultura nu arăta vreun semn de progres. În domeniul politicii internaționale, ruptura chino-sovietică, criza Berlinului, și criza rachetelor din Cuba au dăunat statutului internațional al Uniunii Sovietice, iar eforturile lui Hrușciov de a îmbunătăți relațiile cu Occidentul au întâmpinat opoziția conducerii militare. Reorganizarea partidului din 1962 a adus dezordine în ierarhia sovietică de comandă.

În domeniul politicii militare, Hrușciov a urmărit neabătut o politică de dezvoltare a rachetelor strategice și tactice sovietice, în încercarea de reducere a mărimii forțelor armate, cu scopul declarat de eliberare a forței de muncă tinere necesare în domeniile civile ale economiei, în special în cel al bunurilor de consum. Și această politică s-a dovedit dezastruoasă, îndepărtând figuri cheie ale corpului de comandă sovietic, culminând cu, așa cum a fost perceput prin ochii sovieticilor, dezastruoasa Criza rachetelor din Cuba. În ciuda reducerii pe scară largă a forțelor militare sovietice, dezghețul relațiilor est-vest nu a avut amploarea așteptată.

În octombrie 1964, în timp ce Hrușciov era în vacanță în Crimeea, Prezidiul a votat destituirea sa din funcție și a refuzat să-i permită să-și prezinte cazul în fața Comitetului Central. Hrușciov s-a retras ca un cetățean de rând după ce succesorii lui l-au învinuit pentru "scheme aiurite, concluzii imature și decizii pripite."

După 1964, primul Secretar al PCUS, Leonid Brejnev, și premierul Alexei Kosîghin s-au afirmat ca cei mai influenți politicieni în noua

conducere colectivă. Dornic să evite greșelile lui Hrușciov, Brenev și Kosîghin , care reprezentau noua generație a tehnocraților post-revoluționari, au condus statul și partidul într-o manieră discretă și prevăzătoare.

Sub conducerea lui Brejnev, economia sovietică încă nu își epuizase posibilitățile de creștere. Statul sovietic a îmbunătățit standardul de viață prin dublarea salariilor în mediul urban, prin creșterea cu 75% a veniturilor în mediul rural, construind milioane de apartamente individuale și prin fabricarea a mari cantități de bunuri de larg consum și de bunuri de folosință îndelungată.

Produsul industrial a crescut cu 75%. Uniunea Sovietică a devenit cel mai mare producător de petrol și oțel. Cei douăzeci de ani care au urmat morțiii lui Stalin] (1953) au fost cei mai buni din istoria țării pentru toate categoriile de cetățeni, privind din punct de vedere al nivelului de viață, stabilității și păcii.

În timpurile lui Hrușciov și Brejnev s-au făcut mari concesiuni consumatorilor: salariile muncitorilor erau relativ ridicate, în vreme ce prețurile erau menținute la niveluri scăzute în mod artificial prin mijloace administrative. Mai mult chiar, rata de creștere a veniturilor era mai ridicată decât cea a creșterii prețurilor și aceasta în ciuda productivității scăzute. Din această cauză, la un moment dat au apărut crize în aprovizionarea cu diferite bunuri de primă necesitate sau de folosință îndelungată.

Cursa inarmărilor era un alt element care destabiliza economia sovietică. Cu un venit național de maximum 70% din cel al Statelor Unite ale Americii, sovieticii cheltuiau cel puțin tot atât de mult ca americanii, forțând țara să folosească o cotă mult mai mare din resursele societății pentru susținerea sectorului militar.În cele din urmă, în 1968, a apărut evenimentul Primăverii de la Praga, când perioada de liberalizare politică din Cehoslovacia a luat sfârșit pe 20 august prin intervenția a 200.000 de militari și 5.000 de tancuri ai Pactului de la Varșovia, conform a ceea ce avea să se numească Doctrina Brejnev.

Până la începutul deceniului al optulea, puterea partidului de influențare a birocrației economice și a armatei a scăzut în mod

considerabil. Momentul favorabil pentru reforme a fost pierdut, Uniunea Sovietică intrând în perioada cunoscută ca stagnarea brejnevistă, orice reformă fiind amânată până la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.Pe 25 decembrie 1979 Uniunea Sovietică invada Afganistanul. URSS a fost implicată într-un război care a costa viețile a aproximativ 15.000 de soldați sovietici și distrus numeroase vehicule blindate, avioane și alte materiale militare. Uniunea Sovietică avea să se retragă de-abia în 1989 din Afganistan.

În 1980, mișcarea reformistă Solidaritatea din Polonia a fost inăbușită de conducătorul guvernului comunist, Wojciech Jaruzelski, prin proclamarea legii marțiale. Comuniștii polonezi s-au temut că, în cazul continuării protestelor Solidarității, sovieticii ar fi putut declana o intervenție similară cu cea din 1968 din Cehoslovacia. Solidaritatea a supraviețuit însă anilor în care legea marțială a fost in vigoare, subminând în continuare influența sovietică asupra Poloniei.

La două zile de la moartea lui Brejnev a fost anunțată alegerea lui Iuri Andropov în funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Odată ajuns la putere, Andropov a trecut rapid la promovarea în funcții de conducere a propriilor aliați. Andropov a lansat o campanie anticorupție care a atins vârfurile guvernului și partidului. Andropov a încercat de asemenea să întărească disciplina muncii.

În domeniul afacerilor externe, Andropov a continuat lini politică brejnevistă. Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat rapid în martie 1983, când președintele Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică "Imperiu al răului". Sovieticii au reacționat imediat criticând anticomunismul "belicos, lunatic" al lui Regan.

Sănătatea lui Andropov s-a deteriorat rapid, el decedând în februarie 1984, după ce nu mai fusese văzut în public mai multe luni. Cea mai importantă moștenire care a lăsat-o a fost descoperirea și promovarea lui Mihail Gorbaciov.

La 72 de ani, atunci când, după lungi discuții, i-a succedat lui Andropov, Constantin Cernenco era deja un om bolnav și incapabil să joace un rol hotărâtor în luarea de decizii. Totuși, perioada scurtă cât a fost la putere a adus câteva schimbări politice importante. Schimbările de personal și investigațiile legate de corupție au încetat.

Mihail Gorbaciov a preluat puterea în martie 1985, la scurtă vreme după moartea lui Konstantin Cernenko. Gorbaciov a instituit o serie de reforme politice cunoscute sub numele de glasnost; acestea includeau democratizarea, relaxarea cenzurii și a represiunii politice, reducând puterile KGB-ului. Reformele au fost gândite sa doboare rezistența elementelor conservatoare din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice la inițiativele economice novatoare ale lui Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, multe alarmante pentru conservatorii partidului, au fost introduse alegeri competitive pentru posturile de conducere (pentru oamenii din interiorul Partidului Comunist).

Dar relaxarea cenzurii și încercarea de a crea o mai mare deschidere politică au avut efectul neașteptat de re-deșteptare a sentimentelor anti-rusești și naționaliste care au fost îndelung ținute sub control în republicile constituente. Pe durata anilor `80 s-au auzit tot mai tare voci cerând o mai mare independență față de guvernarea Moscovei. Aceasta s-a simțit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania și Letonia, care au fost anexate la Uniunea Sovietică de Iosif Stalin în 1940. Sentimentele naționaliste au apărut și în alte republici sovietice precum Ucraina și Azerbaijan. Aceste mișcări naționaliste au fost întărite și mai mult de declinul economiei sovietice și de aceea conducerea Moscovei a devenit un țap ispășitor convenabil pentru problemele economice. Gorbaciov a eliberat în mod accidental o forță care a distrus până în cele din urmă Uniunea Sovietică.

Pe 15 februarie 1989, forțele sovietice au terminat retragerea din Afghanistan. Uniunea Sovietică a continuat să sprijine Republica Democratică Afghanistan cu un ajutor substanțial până la sfârșitul anului 1991. În 1989, guvernele comuniste ale sateliților Uniunii Sovietice au fost răsturnate unul câte unul fără să se întâmpine rezistența notabilă a Moscovei. De la sfârșitul anilor `80, procesul de deschidere și de democratizare a început să scape de sub control și a mers mult mai departe decât ar fi intenționat Gorbaciov.

Relaxarea cenzurii a avut ca rezultat pierderea de sub control a mijloacelor de informare în masă de către Partidul Comunist. Mai mult, spre jena autorităților, media a început să arate gravele probleme economice și sociale cărora guvernul sovietic le negase îndelung

existența și le mușamalizase. Probleme precum cea a lipsei de locuințe, a alcoolismului, a poziției de calitatea a doua a femeii, probleme pe care media oficială le ignorase, primeau acum o atenție crescută. Mijloacele de informare în masă au început să expună crimele comise de Stalin și de regimul sovietic, precum Gulagurile și Marea Epurare. Ca rezultat, imaginea foarte pozitivă a vieții în Uniunea Sovietică, așa cum fusese îndelung prezentată publicului de media oficială, a fost rapid distrusă și aspectele negative ale vieții în țară au fost în prim-plan. Asta a dus la pierderea încrederii publicului în sistemul sovietic.

Pe 17 martie 1991, într-un referendum unional, 78% dintre votanți s-au menținut pentru menținerea Uniunii Sovietice într-o formă reformată. Ucraina și țările baltice au boicotat referendumul.

De asemenea, printre reformele inițiate de Gorbaciov a fost și alegerea directă a președintelui Rusiei. Alegerile pentru acest post au fost ținute în iunie 1991. Candidatul populist Boris Elțîn, care era un critic realist al lui Mihail Gorbaciov, a câștigat 57% dintre voturi, învingându-l pe candidatul preferat de Gorbaciov, fostul prim-ministru Rîjkov, care a obținut 16% din voturi.

Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneze un nou tratat unional, care le-ar fi făcut țări independente într-o federație cu președinte, politică externă și armată comune.

Însă pe 19 august 1991, vicepreședintele Ghennadi Ianaiev, primul ministru, ministrul apărării, șeful KGB și alți oficiali de frunte au acționat pentru a preveni semnarea tratatului unional și au format "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgență". (vezi Tentativa de lovitură de stat din 1991) „Comitetul” l-a pus pe Gorbaciov (aflat în vacanță în Crimeea) sub arest la domiciliu și au încercat să restaureze statul unional.

Organizatorii se așteptau la suportul popular pentru acțiunile lor, dar populația din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieșit pe străzi să apere "Casa Albă", locul simbolic al suveranității Rusiei. Organizatorii au încercat și în cele din urmă au eșuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elțîn, care s-a raliat opoziției de masă anti-puciste.După trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eșuat, organizatorii au fost arestați și Gorbaciov s-a reîntors ca președinte al Uniunii Sovietice. Dar

puterea lui era acum în mod definitiv compromisă. Nici o structură de putere unională sau rusească nu a mai ascultat de comanda sa. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale unul câte unul. În noiembriE 1991, președintele rus Boris Elțîn a dat un decret interzicând Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe tot întinsul republicii.

După lovitura de stat, republicile au accelerat procesul obținerii independenței, afirmându-și suveranitatea una câte una. Pe 6 septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independența celor trei state baltice.

Pe 1 decembrie 1991, Ucraina și-a declarat independența față de URSS după un referendum popular în care 90% dintre votanți au optat pentru independență. Pe 8 decembrie 1991, conducătorii Rusiei, Ucrainei și Belarusului s-au întâlnit în Belavejskaia Pușcea pentru a afirma că Uniunea Sovietică a fost dizolvată și a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente. Gorbaciov a devenit un președinte fără țară. Pe 25 decembrie 1991, el a demisionat din funcția președinte al URSS-ului și a predat puterea lui Boris Elțîn. În ziua următoare, Sovietul Suprem a votat pentru autodizolvarea sa și a abrogat declarația din 1922 care stabilea în mod oficial existența URSS. Până la sfârșitul anului, toate instituțiile oficiale sovietice își încetaseră activitatea.

Economiștii liberali au crezut că demontarea sistemului administrativ de comandă din Rusia va crește PIB-ul și standardele de trai prin alocarea mai eficientă a resurselor. Ei au crezut de asemenea că acest colaps va crea o mișcare vizibilă către noi posibilități de producție prin eliminarea planului centralizat, prin substituirea lui cu unul descentralizat de piață, eliminând uriașele distorsiuni prin liberalizare și oferirea de stimulente prin privatizare.În momentul de față, Rusia face în mod curent față multor probleme, precum acelea că 25% din populație trăiește sub limita sărăciei, a scăzut speranța de viață, a scăzut natalitatea și a scăzut PIB-ul, (care s-a înjumătățit de la căderea URSS-ului).